Deficientele Sistemului de Protectie al Copiilor
Introducere
În abordarea conceptului de delincvență juvenilă trebuie să se țină seama de faptul că aceasta reprezintă o problemă de comportament și de personalitate, dar, în egală măsură, și o problemă de drept penal și drept procesual penal. Problema cauzalității delincvenței juvenile poate fi privită și ca o interacțiune genetică a sistemelor de factori interni și a sistemelor de factori externi sau, cu alte cuvinte, ca o împletire a sistemelor de factori ce țin de personalitatea infractorilor minori cu sistemele de factori ce țin de mediul social determinat.
De-a lungul timpului, potrivit studiilor statistice, infractorii minori au avut o participare destul de activă la săvârșirea infracțiunilor cu grad ridicat de pericol social, mai ales celor comise prin violență ( tâlhării, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, etc). În mod îngrijorător, o frecvență mai mare o are comiterea infracțiunilor de tâlhărie.
În analiza delincvenței juvenile, în ultima perioadă se utilizează des date statistice judiciare ce oferă o serie de indicatori cu ajutorul cărora putem aprecia dimensiunea legală a acestui fenomen.
În lucrarea de față, am relatat faptul că în cadrul factorilor cauzali ai delincvenței juvenile priviți ca un complex socio-uman, un rol deosebit îl au disfuncțiile proceselor de școlarizare, de înțelegere socială și de control social: anumite verigi din lanțul proceselor de socializare, de înțelegere și de control social manifestă, pe aceste trepte și în anumite momente, contradicții ale căror disfuncții sunt de natură a alimenta comportamentul infracțional al minorului.
În societatea contemporană, delincvența juvenilă, din cauza tendințelor de creștere continuă, constituie o preocupare nu numai pentru fiecare țară în parte, dar și pentru organizațiile internaționale, problemele legate de criminalitatea juvenilă pe plan mondial fiind obiect de studiu pentru specialiștii în materie de educație, dar și pentru cei din domeniul dreptului, criminologiei, sociologiei, psihologiei, etc.
Capitolul I. Aspecte generale privind delincvența juvenilă
I.1 Delincvența juvenilă ca și fenomen social
Noțiunea de delincvență juvenilă nu a înregistrat unele transformări în decursul timpului, ea urmând a fi utilizată în literatura de specialitate în diferite sensuri.
Astfel, conceptului de minor delincvent și apoi de minor constituțional anormal i s-a substituit ulterior conceptul de minor inadaptat la valorile societății în care trăiește.
M. Cusson definește delincvența juvenilă ca fiind totalitatea infracțiunilor comise de adolescenți, pedepsibile de codul penal. Într-o recentă lucrare se arată că în sfera delincvenței (inclusiv a celei juvenile) ar trebui incluse numai faptele penale, subliniindu-se eșecul încercărilor de redefinire a conceptului dintr-o altă perspectivă decât cea a dreptului penal.
Considerăm că definirea delincvenței juvenile trebuie să aibă în vedere evoluția acestui concept în documentele ONU, aceasta fiind simptomatică și pentru evoluția gândirii criminologice în ultimii 45 de ani. Astfel, cu ocazia desfășurării lucrărilor primului Congres pentru prevenirea crimei, Geneva 1955, atenția participanților a fost reținută în principal de problema delincvenței juvenile, aceasta fiind privită ca un subiect extrem de larg, înglobând atât problemele tinerilor delincvenți, cât și pe cele ale minorilor abandonați, orfani sau cu tulburări de comportament.
Cu prilejul celui de-al doilea Congres ținut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârșit prin elaborarea unei Recomandări, potrivit căreia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de delincvență juvenilă decât în cazul săvârșirii unei fapte prezentată de legea penală ca infracțiune, evitându-se în acest fel pedepsirea unor forme de conduită necorespunzătoare sau de neadaptare care pot fi considerate ca normale la minori în procesul lor de dezvoltare psihosomatică.
Conceptul de delincvență juvenilă care fusese restrâns prin Recomandarea din 1960, a fost plasat într-un context mai larg cu ocazia Congresului al șaselea de la Caracas în 1980.
Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancțiunilor penale față de minorii delincvenți, dar în egală măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiție socială în favoarea tuturor minorilor în pericol.
În opinia noastră o eventuală definire a conceptului de delincvență juvenilă, ar trebui să aibă în vedere nu numai faptele săvârșite de minori/ pedepsibile potrivit Codului Penal, dar și conceptul de minor în pericol (în dificultate), care cuprinde minorii care nu au încălcat legea penală dar sunt în pericol să o facă.
Ideea că delincvența juvenilă și criminalitatea adulților sunt două aspecte ale aceleiași maladii sociale, admisă altădată, nu mai este de actualitate.
O serie întreagă de studii citate de J. Leaute au demonstrat că mulți minori delincvenți nu devin niciodată adulți criminali și mulți dintre adulții criminali nu au fost niciodată minori delincvenți.
Specificul delincvenței juvenile și în special măsurile de tratament au inspirat luarea unor măsuri asemănătoare și pentru adulți, cum ar fi libertatea -supravegheată, prevalența mediului deschis față de mediul închis etc.
În acest context, deși unii spun că este o noțiune desuetă, credem că prioritară ar trebui să fie activitatea de prevenire, pe cât posibil a efectelor cauzelor de inadaptare a minorilor, întrucât, există și un segment important din criminalitatea adultă care este format din cei care au început să comită infracțiuni încă din timpul minorității.
I.2 Conceptul de minor aflat în dificultate
Necesitatea cunoașterii și studierii categoriei minorilor în pericol este reclamată și de realitatea socială care a determinat luarea unor măsuri, pe plan intern, în ultimii ani.
Astfel, în conformitate cu prevederile Constituției României, aprobată prin Referendumul Național din 08.12.1991, având în vedere că România a ratificat, începând cu anul 1990, o serie de convenții internaționale în domeniul protecției copilului, recunoscând și garantând drepturile acestuia, s-au luat pe plan legislativ o serie de inițiative.
Prin „copii aflați în dificultate", în sensul Planului național de acțiune în favoarea copilului, se înțeleg copiii fără familie, orfani, abandonați, neglijați sau în pericol în propria lor familie (capitolul VI, pct. A).
Astfel, conform legislației în vigoare, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.
Prin „copil” se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu (art. 1, al. 2), conceptul fiind sinonim în accepțiunea noastră cu acela de minor.
Potrivit art.2 al. 1 statul trebuie să garanteze protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală, ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât și în îngrijirea părinților ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal ori a oricărei alte persoane.
În legislația română, în vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia pentru protecția copilului poate stabili unele măsuri, dar ceea ce diferențiază în mod net măsurile ce se pot lua față de minorul aflat în pericol, în raport cu cele ce se pot lua față de minorul delincvent, este posibilitatea acordată de legiuitor minorului în pericol (dificultate), capabil de discernământ, de a exprima liber opinia sa asupra măsurilor de protecție. În opinia domnului Ion P. Filipescu se pot distinge două categorii de minori în pericol, anume:
a) copii a căror dezvoltare fizică sau morală este primejduită,
deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și
îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovați de
neglijență în exercitarea ocrotirii părintești dar fără caracter de gravitate ori
abuz. Dacă părinții se fac vinovați de neglijențe grave sau purtare abuzivă
în exercitarea drepturilor părintești se va lua măsura de protecție a copilului
și apoi se va cere decăderea din drepturile părintești.
b) copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească, pentru aceleași motive ca și în cazul copiilor din prima situație.
Printre motivele consacrate în practică și literatura de specialitate care conduc la calificarea de „minor în pericol" amintim: alcoolismul părinților, violența exercitată de părinți, antecedentele penale ale părinților, problemele psihice ale părinților, dificultăți relaționale între părinți. dificultăți relaționale între copii și părinți, situație materială precară în familie.
Într-un amplu studiu apărut în anul 1992 se arată că din cercetările efectuate a rezultat un număr mult mai mare de părinți ai minorilor în pericol semnalați ca alcoolici decât ai minorilor delincvenți. Astfel 47,6% din minorii în pericol au mama alcoolică și 54,5% au tatăl alcoolic în timp ce pentru minorii delincvenți această proporție este de 3,7% (mamă) și 14,3% (tată).
În ceea ce privește părinții cu antecedente penale s-a constatat un număr și mai mare în cazul minorilor în pericol, 50% dintre tați și 22% dintre mame, în timp ce în cazul minorilor delincvenți proporția era de 28% (tați) și 8% (mame).
O constatare interesantă este reținută în cazul minorilor care provin din familii cu situație materială precară. Proporția majoritară aparține minorilor în pericol în timp ce numai 14,3% sunt minori delincvenți. Analiza este dezvoltată sub acest aspect pentru a se înlătura caracterul de întâmplare și pentru familiile care au datorii, raportul fiind de 65% îndatorați față de 35% fără datorii în cazul minorilor în pericol, situația fiind aproape inversă la minori delincvenți (25% îndatorați și 75% fără datorii).
Constatările din acest studiu subliniază importanța includerii în obiectul studiului criminologie al delincvenței juvenile și al conceptului de minor în pericol. Trebuie arătat că aceștia născându-se și dezvoltându-se într-un mediu defavorizant nu constituie altceva decât „o rezervă latentă de cadre" pentru criminalitate sau, pentru a-l parafraza pe Jules Simon, acești copii care sunt abandonați moral, au neșansa de a avea părinți.
Celor care sunt legați de mecanismele sociale învechite ale unui trecut nu prea îndepărtat și care exacerbează valențele mediului natural al minorului (familia de origine), negând prin comparație efectele pozitive ale măsurilor de protecție, le putem răspunde atrăgând atenția asupra unei realități triste; familia nu este întotdeauna la înălțimea sarcinilor sale, ea nu reprezintă o valoare fără defecte, fără imperfecțiuni, fiind în opinia noastră mai nociv pentru copii să aibă „părinți răi" decât să nu-i aibă deloc.
Această estimare a fost confirmată de studiul recent asupra sărăciei în România întocmit de un grup de specialiști la nivelul Guvernului României, pentru perioada 1995-2002, în care se arată că, cel mai ridicat risc al sărăciei îl prezintă copiii. În special în perioada adolescenței (după vârsta de 15 ani). O altă categorie „de risc", o reprezintă cei 43.000 copii aflați în centrele de plasament public sau privat din România (datele au fost furnizate de Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor).
I.3 Delincvența juvenilă ca și componentă a criminalității
Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor delincvent care are în conținutul său minorii care au săvârșit o faptă penală și răspund penal și minorii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.
Întrucât prima categorie și anume aceea de minori care au săvârșit o faptă penală și răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor și despre ea vom discuta ulterior, ne vom axa atenția asupra celei de-a doua categorii și anume minorii care au săvârșit o faptă penală dar nu răspund penal.
Prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998, s-a dorit să se acopere un gol legislativ prin reglee a fost confirmată de studiul recent asupra sărăciei în România întocmit de un grup de specialiști la nivelul Guvernului României, pentru perioada 1995-2002, în care se arată că, cel mai ridicat risc al sărăciei îl prezintă copiii. În special în perioada adolescenței (după vârsta de 15 ani). O altă categorie „de risc", o reprezintă cei 43.000 copii aflați în centrele de plasament public sau privat din România (datele au fost furnizate de Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor).
I.3 Delincvența juvenilă ca și componentă a criminalității
Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor delincvent care are în conținutul său minorii care au săvârșit o faptă penală și răspund penal și minorii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.
Întrucât prima categorie și anume aceea de minori care au săvârșit o faptă penală și răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor și despre ea vom discuta ulterior, ne vom axa atenția asupra celei de-a doua categorii și anume minorii care au săvârșit o faptă penală dar nu răspund penal.
Prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998, s-a dorit să se acopere un gol legislativ prin reglementarea situației minorului care săvârșește o faptă penală dar nu răspunde penal, stabilindu-se prin dispozițiile articolului 16 din actul normativ menționat, și anume că, „copilul care a săvârșit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de protecție".
Se mai stabilește că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 și 16 ani, sau care are vârsta între 14 și 16 ani, dacă nu se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, legiuitorul circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă.
O situație specială o reprezintă categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C.
Astfel putem concluziona că această categorie de minori ar trebui integrată conceptului general de copii în pericol (în dificultate).
Credem că și o altă opinie s-ar impune, în sensul că mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integrați conceptelor de minori delincvenți și minori infractori (criminali), aceștia fiind și minori care săvârșesc fapte penale și nu răspund penal dar și minori care săvârșesc fapte penale și răspund penal.
Includerea „copiilor străzii” în conținutul conceptului de minor delincvent nu ar fi așadar întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că acești copii au ieșit de sub controlul parental și chiar modul lor de viață care „cochetează" cu delincvența, impune acest lucru.
Fără pretenția de a da un răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un punct comun, de interferență, a conceptelor de „minor în pericol”, „minor delincvent” și „minor infractor” (criminal).
Dacă în literatura de specialitate conceptele de minor în pericol și minor delincvent au generat discuții în special cu privire la conținutul lor, definiția conceptului de minor infractor este unanim acceptată.
Criteriul normativului juridic penal este admis de specialiști în definirea acestui concept.
Ca atare, minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care răspunde penal este considerat ca fiind minor infractor.
În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de noțiunea de discernământ și de vârstă (art. 99 cp.).
Potrivit acestor dispoziții minorii până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumție absolută de lipsă de discernământ.
Pentru cei între 14 și 16 ani, această prezumție este relativă și deci, minorilor li se poate aplica o sancțiune dacă se stabilește că au avut discernământ în momentul săvârșirii infracțiunii (art. 113 alin 2. NCP)
Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale, responsabilă, și deci, discernământul nu este verificat obligatoriu.
Noul Cod penal prevede un sistem sancționator special referitor la minorii care răspund penal, constituit din măsuri educative neprivative de libertate și măsuri educative privative de libertate.
În situația dată, față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate (art. 114 alin. (1) noul Cod penal). Măsurile educative privative de libertate se pot lua față de infractorul minor în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat (art.114 alin. (2) lit. a));
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață (art. 114 alin. (2) lit. b)).
Măsurile educative neprivative de libertate sunt prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 din noul Cod penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 din noul Cod penal: internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție.
Deși categoria tinerilor adulți, care săvârșesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria minorilor infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceștia din urmă fiind de 18 ani, credem că într-o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special acestei categorii de vârstă, unele argumente fiind prezentate în continuare.
Acest concept a fost elaborat în criminologie și chiar în politica penală prin anii 1950, ideea fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată și este relativ puțin susceptibil să evolueze. R. Gassin, susține ideea că formarea personalității și socializarea tânărului adult este departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.
De aici, necesitatea de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce privește responsabilitatea și sancțiunile față de tinerii adulți infractori ca o categorie intermediară, de trecere de la vârsta minoratului la vârsta adultă.
I.4 Teorii privind etiologia comportamentului minorilor delincvenți
I.4.1 Teorii psihologice și biologice privind delincvența juvenilă
Până la Beccaria, sistemul penal se baza cu precădere pe crimă, ignorând, în parte, criminalul. Examenul medico-psihologic al criminalilor a fost pus în discuție pentru prima dată de Lombrosso la Congresul Internațional de Criminologie de la Sankt Petersburg din 1890. În acest mod, Lombrosso se afirmă ca întemeietor al criminologiei clinice, având în vedere că determinismele bio-psihosociale sunt dominante în crimă, de ele depinzând apoi accesul omului la libertate, care reprezintă doar o virtualitate.
În același sens, E.Ferri afirma că nu există crime, ci criminali. Criminologia clinică relevă predominanța factorilor bio-psihologici în determinismul crimei.
A. Teorii predominant biologice
Unele teorii, denumite constituționaliste, se adresează în special constituției fizice și constituției psihice a omului, așa cum au fost ele stabilite în clasificarea lui Kretschemer (tipul picnic, astenic, atletic sau distrofic), a lui Sheldon (tipul endomorf, exomorf sau mezomorf) și a lui Pavlov (tipul sanguin, flegmatic sau melancolic). Astfel tipurile endomorf și mezomorf ar fi dominatoare și competitive, iar tipurile exomorf sau ectomorf ar fi retrase și imprevizibile. În cercetările sale, Glueck arată că 60% dintre infractori aparțin tipului mezomorf, față de 30% din grupul de control. Biotipurile, mai ales psihice, se pot manifesta ca înclinații spre anumite conduite impulsive, nestăpânite și deci cu risc de inadaptare. Un rol aparte i-a fost acordat constituției bio-psihologice în delincvență de Olof Kinberg în lucrarea sa Probleme de bază ale criminologiei și de către Benigno di Tullio în lucrarea Principii de criminologie clinică (1967), unde sunt descrise constituții criminale de personalitate cu trăsături ca egofilia, impulsivitatea și lipsa de empatie (anempatie). Ei acordă întâietate factorilor psihologici și mezologici (de mediu) din prima perioadă a vieții individului. Tipul picnic din clasificarea lui Kretschmer ar fi înclinat spre o criminalitate de tip viclean, cel astenic – spre o criminalitate patrimonială, iar cel atletic – spre o criminalitate brutală. Tipul excitabil din clasificarea lui Pavlov ar fi înclinat spre heteroagresivitate, cel inhibabil – spre autoagresivitate, iar tipul endomorf din clasificarea lui Sheldon – către reacții lente, spre deosebire de tipul mezomorf, înclinat spre reacții rapide.
Teoriile endocrinologice accentuează rolul unor hormoni în înclinația spre infracțiune, mai ales sexuală, nivelul testosteronului, hormon sexual masculin, fiind crescut la cei ce săvârșesc infracțiuni de viol spre deosebire de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali (neuromediatorii), cât și hormonii pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale, și anume între creierul reptilian (instinctual), creierul mamifer (emoțional-afectiv) și creierul uman (rațional și anticipativ).
Un accent deosebit s-a pus pe teoriile genetice (ereditare sau ineiste), care au culminat în zilele noastre cu cercetările citogeneticii și descoperirea la unii infractori a unui cromozom Y suplimentar (constituția XYY).
A fost astfel studiat arborele genealogic al unor familii delincvente „celebre” (familia Kalikak, familia Dugdale) care, într-o descendență de 75 de ani cu 480 de membri au dat aproximativ 200 de hoți, 280 de cerșetori și 90 de prostituate, producând statului american pierderi de peste 2 milioane de dolari (Godard).
De asemenea, au fost studiați apoi gemenii monozigoți la care, fiind univitelini (provin din același zigot) există o concordanță de 70% pentru delincvență, iar 5 din 6 recidivează, față de gemenii dizigoți – bivitelini (ce provin din zigoți diferiți) la care concordanța cu delincvența a fost de doar 30%, numai 2 din 6 recidivând. Diferența de inadaptare dintre monozigoți și dizigoți ar reprezenta, ca și la descendența familiilor delincvente, influența mediului în delincvență.
B. Teorii predominant psihologice
Un alt tip de teorii explicative privind geneza devianței se grupează în jurul celor predominat psihologice, incriminând rolul personalității dizarmonice, dependentă la rândul său de mediu, ca un factor important între cauzele delincvenței.
Pentru Mailloux, ar exista două momente esențiale în dezvoltarea personalității, și anume apariția identității Eu-lui și rolul familiei, ce influențează decisiv motivațiile ulterioare ale individului. Se admite că și excesul de gratificații (societatea de consum) poate aliena individul și poate favoriza dezvoltarea unor trăsături egofilice (narcisice) și distructive (impusive). Personalitatea delincventă se focalizează în jurul acestor trăsături de egofilie, impulsivitate, insensibilitate și imaturitate psihică, astfel încât s-au elaborat multiple variante ale teoriilor psihologice.
Teoria psihomorală a lui Etienne de Greef admite că Eul infractorului ajunge la o așa regresiune morală încât nu resimte crima ca pe un act de gravitate. Indiferența afectivă este elementul fundamental ce favorizează și permite trecerea la actul delincvent. Inafectivitatea este așadar trăsătura psihică fundamentală a personalității infractorului.
Teoria personalității criminale a lui J.Pinatel, care în 1971, scrie lucrarea „Societatea criminogenă”, se bazează pe concepția stării de periculozitate psihică, pe potențialul de periculozitate psihică a delincventului, care impun astfel un diagnostic criminologic al delincventului, un diagnostic de capacitate penală (temibilitate) și de inadaptare socială, un diagnostic de stare periculoasă și un pronostic social, ca și o atitudine de tratament (liber, semiliber, instituțional), după cum arată tabelele predictive ale lui Glueck.
În acest scop, Pinatel structurează o personalitate criminală caracterizată prin egocentrism și egofilie, impulsivitate și inafectivitate, ca nucleu central al acestei personalități. Mai mult, Pinatel consideră că personalitatea criminală este elementul principal de trecere la act, între cauzele infracțiunii și realizarea sa interpunându-se totdeauna personalitatea delincventă.
Un continuator al teoriei personalității delincvente în cadrul criminologiei clinice este Giacomo Canepa, medic legist, dar pentru care criminalitatea este o maladie morală a societății criminogene caracterizate printr-o deteriorare a valorilor sale fundamentale.
Teoria frustrației, ca obstacol în calea unor aspirații, este o altă teorie psihologică de nuanță psihanalitică, frustrarea excesivă căpătând un rol negativ și determinând motivații inadaptative primare (agresive) sau secundare (de indiferență sau lașitate). Frustrarea moderată are un rol pozitiv în depășirea unor obstacole din calea aspirațiilor dar frustrarea excesivă, repetă, prin discordanța dintre dorințele legitime ale subiectului și posibilitățile de realizare poate duce la inadaptare și delincvență. Ori de câte ori societatea nu favorizează aceste aspirații sau, per a contrario, permite exteriorizarea unor comportamente agresive, astfel refulate, generează lipsa sentimentului de culpă privind încălcarea valorilor sociale și constituirea unor personalități dizarmonice, caracterizate prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere, în contrast cu agenezia sentimentelor moral-sociale. O asemenea personalitate se caracterizează prin egocentrism și egoism, inafectivitate și fragilitate (labilitate) psihică, lipsă a inhibițiilor și agresivitate.
O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, după care, individul frustrat caută să-și compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate.
Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective (ce duc la tentative de suicid sau suicid), intersubiective (ce duc la agresivitate și delincvență), biologice (ce duc la agresiuni sexuale în cadrul disfuncțiilor sexuale), psihologice (ce duc, de exemplu, în familie, la adevărate conjugopatii) sau sociale (ce duc la răzvrătire socială) – care duc, în momentul în care conflictul depășește o limită admisă (conflictul fiind inerent existenței umane, dar mai umană fiind rezilierea sa prin mijloace uman admise), la inadaptare și delincvență.
Pentru Cloward și Ohlin, subcultura devine criminală, conflictuală și de evaziune, în funcție de gradul de acces la mijloacele ilegitime de realizare a scopurilor, un comportament tipic de evaziune conflictuală intrasubiectivă fiind comportamentul toxicomanilor.
Mannhein și T. Heymans elaborează teoria caracteriopatiei (tulburări de caracter) în geneza delincvenței. În viziunea lor, caracterul (adăugat prin educație în decursul vieții ontogenetice a individului) face legătura dintre trăsăturile constituționale (temperament, ce este ereditar, ca de exemplu temperamentul de tip coleric, impulsiv sau sanguin) și mediu, astfel că factorii psiho-fiziologici ce favorizează sau determină crima vor fi de natură constituțională, patologică sau morală.
O teorie modernă apropiată de teoria lui G. Tarde este teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland (întemeietorul criminologiei americane), după care comportamentul criminal se învață prin asociere (cu cei ce consideră favorabil un atare comportament) și prin repudiere și izolare (când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un arare comportament criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se produce mai precoce în viața individului. În această teorie, interpretările nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociației diferențiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen socio-cultural, comportamentul delincvent fiind învățat în familie și în microgrupul delincvent.
Eysenk și Mowrer elaborează teoria secvențelor temporare, conform căreia actele omului sunt determinate nu numai de consecințele lor, ci și de ordinea producerii lor, în sensul că, mai întâi omul își satisface dorința și apoi se gândește la consecințe (delincventul întâi se gândește la satisfacerea pulsiunii sale antisociale și apoi se gândește la sancțiune.
Teoria personalității anomice a lui G.Canepa și J.Pinatel a plecat de la starea de anomie (descrisă de Durkeim, Merton și Parsons), care are aptitudinea de a dezvolta personalitate anomică, încărcată de consecințe antisociale. Anomia măsoară gradul de dezintegrare a grupului social și se manifestă prin conflicte, tensiuni și dezordine socială, motivate de o diminuare a autorității normelor morale, sociale și legale. Ea este un vid normativ, ce duce la un deficit de integrare socio-profesională. Anomia apare în situații de tranziție socială, după revoluții sau războaie, când, spunea Durkeim, rapiditatea schimbărilor regulilor sociale devine expresia sărăciei sentimentelor ce au stat la baza lor. Acesta duce la o desocializare (la un deficit de socialitate), fie în sensul comprimării conștiinței colective sociale, fie în sensul blocării efectelor morale ale solidarității sociale. Anomia este un dezechilibru între forțele interioare (dorințe, pasiuni, aspirații) și forțele exterioare (cantitate de bunuri, putere, prestigiu), ce generează o dezordine a pasiunilor în societate și o ineficacitate a autorităților de a le stăpâni.
Anomia tulbură deci ierarhiile sociale și maniera lor de selectare, tulbură mobilitatea socială și armonia socială, cota bunăstării și sănătatea publică, ca și intensitatea nevoilor și respectul interuman, credibilitatea autorităților și frânele morale interne.
Pentru Dukheim, anomia include opt definiții:
– desemnează orice perturbare a ordinii colective generată de oscilații bruște, pozitive sau negative, ale unor grupuri umane sau ale unor societăți;
– se exprimă prin diminuarea puterii morale, ca putere moderatoare și reglatoare a dorințelor, a prestigiului și a cotei de bunăstare a indivizilor;
– desemnează o încetare temporară a acțiunii societății asupra indivizilor din cauza acestor transformări sociale bruște;
– se manifestă ori de câte ori are loc o discontinuitate funcțională, o dizarmonie a funcțiilor sociale;
– exprimă intervalul în care regulile tradiționale își pierd autoritatea, dar încă nu au apărut reguli noi, care să disciplineze aspectele interne și externe ale omului și ale grupurilor sociale;
– exprimă o prăbușire a muncii colective, ce duce la perturbări ale ordinii colective și la discontinuități funcționale exprimate prin corupție, emigrare și abandon instituțional;
– exprimă o diminuare sau prăbușire a regulilor de conduită, care indică, în personalitatea individului, tipul de personalitate colectivă a unei comunități;
– riposta colectivă la ofense produce, de asemenea, anomie.
Din starea de anomie, Durkheim a dedus sociologia devianței ca formă anormală de comportament social. Anomia produce un deficit de solidaritate umană cu dezintegrare și dezordine socială generatoare de greve, corupție, crimă, suicid, devianță etc.
Merton a completat conceptul lui Durkheim, considerând anomia o consecință a conflictului dintre structurile culturale și cele sociale, cu funcții de reglare a comportamentului uman. Anomia exprimă astfel o prăbușire a structurilor culturale ce are loc atunci când se instalează o disjuncție între normele și scopurile sociale ale membrilor grupului, pe de o parte, și capacitatea lor socio-structurată de a acționa în conformitate cu ele, pe de alta. Această structură socio-culturală îi poate favoriza pe unii și defavoriza pe alții.
Teoria etologică, elaborată de K.Lorenz, Tinbergen și Eibesfeld, readuce într-o lumină științifică rolul agresivității în lumea animală până la om, considerând că agresivitatea este un fenomen individual cu consecințe sociale, spre deosebire de violență, care este un fenomen social cu consecințe individuale.
Agresivitatea este un instinct bipolar orb, necesar și invariabil, de distrugere și de creație, instinctele de agresivitate și de contraagresivitate având un rol pozitiv în evoluția speciilor. Pe parcursul evoluției însă, structurile instinctive, filogenetice, au cedat în mod progresiv în favoarea celor dobândite prin învățare, ontogenetice.
Agresivitatea și violența umane cresc astăzi și din cauza discordanței dintre tradițiile comunitare, rurale și cele urbane, care atestă că în vreme ce în comunitățile sociale mici oamenii au ocazia să se cunoască, această cunoaștere devenind contraagresivă, în comunitățile umane mari, în orașe, unde relațiile interumane riscă să devină superficiale, impersonale și tranzitorii, omul este în pericol să devină un anonim (orașul uniformizează și favorizează anonimatul), acest fapt exacerbând agresivitatea. Lorenz remarca astfel că este mult mai ușor să ataci un om pe care nu-l cunoști, altfel spus densitatea mare a populației poate conduce la fenomene agresive. Tot astfel Darwin și Durkheim afirmau că laxitatea moravurilor și densitatea populației constituie fenomene actuale implicate din plin în cercetările etologice.
I.4.2 Teorii sociologice
Teoriile sociologice privind cauzele delicvenței au făcut legătura dintre drept și societate, începând cu Montesquieu, ce arată că legislația, dreptul pozitiv, este motivul dezvoltării sociale (ceea ce astăzi se numește stat de drept), și continuând cu Durkheim, care „constată” că fenomenele juridice sunt fenomene sociale ce pot fi studiate în mod obiectiv, scopul cercetării în domeniu – mai ales cu privire la comportamentul delicvent – impunându-se ca un deziderat de sanogeneză (sănătate) socială.
Orientarea sociologică a criminologiei contemporane este justificată de ritmul rapid de creștere demografică din lume, de mobilitatea accentuată a populației, de creșterea ritmului de urbanizare și a societăților de consum, ce conferă alte caracteristici criminalității actuale (de exemplu, crima organizată care domină viața contemporană).
Dacă din 1950 până în 1990 populația globului s-a dublat, ajungând la 5 miliarde, în anul 2050 ea va ajunge la 10 miliarde, mai ales datorită țărilor în curs de dezvoltare unde se nasc 150 de copii pe minut, 220.000 pe zi și 80 de milioane pe an. În același timp, populația urbană crește cu 4% pe an. Este cunoscut faptul că fertilitatea și, implicit, natalitatea sunt crescute în țările sărace deoarece aici nivelul de educație este scăzut, iar contracepția nu este răspândită. Dacă în Europa indicele de fertilitate este de 1,5 copii pentru o femeie, în Africa este de 6 copii pentru o femeie. La o asemenea situație demografia cu risc de creștere a violenței se adaugă urbanizarea (în anul 2000, peste 50% din locuitorii Terrei erau citadini), violența crescând odată cu densitatea și numărul locuitorilor dintr-un oraș și chiar cu înălțimea blocurilor.
Teoria ecologică (mezologică) consideră inegalitățile sociale drept cauză esențială a creșterii delicvenței, fapt relevat de frecvența acesteia în zonele sărace, marginalizate și aculturale (bidonviluri) și reflectat și în diferența frapantă dintre delicvența statelor dezvoltate și a celor pe cale de dezvoltare, creșterea și migrarea populației, șomajul, alcoolismul și consumul de droguri, existența zonelor periurbane criminogene. Școala din Chicago susține o asemenea teorie.
Teoria dezorganizării sociale indică conflictul dintre progresul rapid al civilizației și evoluția lentă a tradițiilor și cutumelor, situație care determină încordare socială, instabilitate comportamentală, devianță și insecuritate. Urbanizarea, mobilitatea populației, sărăcia, toxicomaniile (inclusiv alcoolismul) depersonalizează relațiile umane și sunt factori de risc ai devianței. Dacă situația s-ar referi numai la efortul social de eradicare a alcoolismului, și relația sa cu delicvența, da fi frapantă situația anilor din SUA, consecutivă prohibiției alcoolului, ce a proliferat o criminalitate mult mai gravă (gen Al Capone), fapt ce a determinat alte state la reținere în ce privește prohibiția alcoolului drept profilacttic pentru devinață și delicvență, aceasta fiind aidoma „suflării în foc” (exacerbează delicvența).
Teoriile economice au considerat sărăcia factorul principal de delicvență, sărăcie cauzată de repartizarea inegală a producție material-sociale, de unde și apariția proprietății și a inegalității în fața ei, ceea ce duce la concepția conform căreia crima este o rămășită a instinctului de proprietate (proprietatea, acumularea, având, până la urmă niște origini etologice, instinctive) și la presupunerea că o dată cu dispariția proprietății va dispărea și crima.
Pentru Shaw și McKay, sărăcia economică naște sărăcie, iar sărăcia produce disoluție morală. În cartierele sărace delicvența devine astfel tradițională sub aspect social, inseparabilă deci de viața acestor comunități sărace. În asemenea medii sociale, constanța delicvenței, caracterul ei predominant masculin și juvenil, coexistența cu zonele periurbane defavorizate la care se adaugă etnia, statutul social, familia, educația și deficiențele de personalitate și integrare socială devin elemente vizibile ale criminalității. Mai mult, școala criminologică din Chicago, reprezentată de Edwin Sutherland, consideră că în aceste condiții, procesul criminal se învață și progresează prin interacțiunea cu alți criminali, un individ devenind criminal când interpretările defavorabile privind respectul legii prevalează asupra interpretărilor favorabile ale ei (teoria asociației diferențiale).
Școala din Chicago – a lui Shaw și McKay – relevă că imigranții ce trăiesc în zone marginale, ostile, încearcă să supraviețuiască printr-o adaptare delicventă la viață. Această școală accentuează cauzele delicvenței prin neglijarea sau negarea valorilor ce asigură armonia grupului social. Pentru Shaw și McKay, grupul social constituie o unitate sociologică esențială în cadrul căreia au loc și fenomene sociale negative, cum ar fi delicvența.
Teoria Școlii din Chicago se pretinde o teorie radicală, ce consideră crima un efect al conflictului dintre mediul socio-economic și individ.
Teoria conflictului de culturi a lui Sellin invocă drept cauze ale delicvenței subcultura sau incultura, dată fiind frecvența delicvenței în mediile subculturale, marginale, unde se creează o subcultură delicventă. Un asemenea mediu creează o personalitate aculturală, care, prin neîncorporarea valorilor culturale în personalitate, devine cu atât mai pernicioasă, cu cât se face la vârste mai precoce, având în vedere fixarea facilă a modelelor violente subculturale la minori (imitarea consumului de droguri, a prostituției etc.). Conflictul de culturi se relevă mai ales în infracționalitatea imigranților.
De asemenea, Albert Cohen elaborează teoria subculturilor, conform căreia în zonele delicvente subcultura devine o barieră economică și socială impusă grupurilor sărace. Mai mult, Gordon, consideră subcultura drept o reacție de protest, ce duce la contracultură delicventă, banda fiind atât un mod de supraviețuire, cât și de organizare contracultură delicventă, banda fiind atât un mod de supraviețuire, cât și de organizare socială.
O variantă a teoriei subculturilor delicvente este și teoria grupurilor marginale ale străzii (corner street society), ce aparține lui Whyte și care are aplicabilitate mai ales în delicvența infantilo-juvenilă.
Sheley, Goffman și Beker elaborează teoria etichetării drept cauză a infracțiunii și mai ales, a recidivei, admițând că delicvența este o contrareacție comportamentală de asumare a rolului (etichetei) conferit de societate și de justiție. Mai mult, eticheta de delicvent, infractor, asocial etc., o poate da familia, grupul sau societatea (ca și medicina pentru boli mintale incerte), de unde constatarea că toate aceste instituții pot crea devianță și delicvență. De aceea, pe recidiviștii ce poartă o astfel de etichetă (stigmatizare), nici condamnarea la moarte nu îi mai impresionează (de aici probabil afirmația lui Lombrosso, conform căreia, a educa un infractor înnăscut în închisoare înseamnă a-l perfecta în rău). Tezele teoriei etichetării permit a stabili că:
– un comportament este normal sau deviant în funcție de modul în care etichetarea social-juridică decide asupra semnificației sale;
– actele comportamentale sunt modelate, evident, de aceste etichete atribuite;
– devianța depinde, în final, și de ceea ce cred societatea și justiția despre asemenea acte deviante;
– o persoană etichetată ca deviantă va adopta o conduită corespunzătoare ei, motiv pentru care societatea și justiția, prin pedeapsă, contribuie la socializarea negativă de deviant;
– în sfârșit, etichetatul va fi obligat să caute companii asemănătoare, cu care riscă să dezvolte o contracultură de deviantă.
Teoria etichetării (labelling theory), dezvoltată de Becker, Sheley și Goffman, îi conferă deci delicventului un statut social particular, apt să genereze o devianță secundară, consecutiv constrângerii subiectului în această direcție, prin marginalizare și asociere delicventă. Când eticheta este dată de justiție, aceasta în loc să combată delicvența, dimpotrivă, contribuie la producerea ei, mai ales în cazul celor ce trăiesc în medii cultural-delicvente.
Perioadele de tranziție socială confirmă validitatea teoriei anomiei la originea devianței, prin faptul că duce la slăbirea controlului social și la scăderea încrederii populației în lege și în autoritatea instituțiilor sale. Șomajul, inflația, dispariția protecției sociale (deși ajutoarele pentru copii și stări paupere transmit sărăcia din generație în generație, stimulând lenea și neintegrarea într-o activitate utilă social) generează comportamente inovative față de anomie (reacții inevitabile în fața transparenței corupției și a inegalităților sociale), cu inventarea unor mijloace paralegale sau ilegale de atingere a scopurilor sau prin comportamente de retragere, de respingere a scopurilor și/sau mijloacelor și formarea unei personalități de tip border line, marginală, ce amplifică vagabondajul, alcoolismul, toxicomania.
Anomia, ca fenomen comportamentar de criză morală, poate face ca unele fapte penale să fie ignorate și astfel să se creeze un nou-drept. Anomia este în relație cu teoria lui Dollard, care consideră că agresivitatea este un răspuns firesc al omului la o frustrare socială (teoria frustrării sociale), cum ar fi răspunsul la marginalizarea socială, la stresul nesiguranței vieții sociale etc., ce duce la proliferarea subculturii violente sub toate formele sale de violență individuală, de grup sau de mulțime, de violență primitivă (ocazională) pasională, utilitară, organizată sau justițiară, care duce la formarea acestui nucleu dur al violenței, cum ar fi recidiva sau crima periculoasă, ce devine un adevărat stil de viață pentru infractor. Astfel, de exemplu, recidiviștii în lume reprezintă azi 10% dintre infractori, dar comit 50% dintre infracțiunile descoperite.
Pentru Reckless, rezistența la frustrații (containment theory) rezultă din echilibrul realizat între structura socială externă (rolul socializant al grupului, de exemplu al familiei) și structura psihică internă (matricea identității self-ului structurată în ontogeneză).
Teoria apărării sociale a lui A. Prins și a lui F.Liszt a fost influențată de concepțiile lui Nietzsche, care nega imputabilitatea și solicita înlocuirea ei cu periculozitatea socială. Deși s-a considerat că datorită slăbirii apărării sociale se proliferează delicvența, regimurile dictatoriale s-au servit de asemenea idei pentru a adopta legi inumane, cum au fost legea pentru preîntâmpinarea nașterilor cu ereditate încărcată, legea infractorilor periculoși din obicei, legea pentru apărarea sănătății ereditare a poporului german, legea eutanasiei (sub imperiul căreia au fost sacrificate 70.000 de victime) adoptate de regimul nazist.
Teoria controlului social a lui Edward Ross pleacă de la ideea că individul și societatea sunt complementare, realizând ereditatea socială, iar cei ce contribuie la ea alcătuiesc fondul de sanogeneză socială, pe care cei ce o încalcă alcătuiesc fondul patologiei sociale. Acest proces de socializare, prin interiorizarea valorilor sociale (ereditatea socială) se realizează prin imitație, raportare educativă și control social. Prin sociabilitate, socialul devine identic cu umanul, iar realizarea umanului la nivelul microgrupului conferă echilibru și stabilitate macrogrupului.
Teoria controlului social a fost elaborată de A.Ross în Social Control. A Survey of the Fundations of Order (1990) și de C.Cooley în Social Organisation (1990), apoi de Dowd, Gurwith, Parsons, Pound și Landis, ce au justificat științific formele de control (de exemplu, formele spontane, cum ar fi reacția opiniei publice, și formele instituționalizate, cum ar fi cele judiciare), au stabilit cine emană aceste forme, cum acționează ele ca primă de încurajare sau ca mijloace de constrângere, aspectul lor de control organizat sau neorganizat.
Teoria rolului situațiilor (circumstanțelor) în trecerea la act favorizează evoluția ideii criminale (iter criminis) de la rumegare și ezitare la realizare o dată cu apariția situației favorabile. Astfel, în evoluția realizării ideii criminale, rolul situațiilor excepționale (naturale) sau create (război) devine major.
Teoria strategiilor criminale, a lui Cusson, se bazează pe cercetarea biografiilor criminale și duce la concluzia că delicvența are o rațiune proprie ce ține de oportunitățile oferite. Omul dorește bogăția, puterea și își modifică condițiile pentru a le obține, în funcție de asemenea oportunități utilizând mijloace paralegitime sau ilegitime.
În teoria angajării sociale a lui Becker, indivizii respectă legea pentru a nu pierde avantajele sociale la care sunt angajați. Neangajați în viața socială, ei nu au ce pierde și, prin urmare, pot recurge la delicvență și la tehnici de justificare și de neutralizare a comportamentului lor delicvent. Așadar societatea, nu și delicventul, este responsabilă de infracțiune pentru că, în mentalitatea delicventului, actul său nu trebuie să intereseze societatea, infracțiunea luând aspectul unui act de răzbunare justă și salvând chiar normele antisociale ale unui grup criminal (de exemplu, terorismul).
În sfârșit, teoria socializării negative a comportamentului se bazează pe încorporarea în personalitate, de la cele mai fragede vârste, a unor nonvalori sociale ce vor deturna comportamentul de la caracteristicile sale specifice umane de comportament ierarhizat (între instincte și cultură), reflectat (conștient), anticipativ sau cunctator (de reprezentare a consecințelor faptelor proprii) și corectat permanent prin retrocontrol (feedback).
Socializarea poate fi primară, esențială și datorată modelelor parentale, violența învățându-se din familie și societate, grupul doar extinzând-o, astfel încât sociopatia adultului (personalitatea antisocială) începe la vârsta minoratului și se prelungește la vârsta adultă, îmbogățind antecedentele penale, vagabondajul și lipsa de inserție într-o activitate utilă, și generând insensibilitate și impulsivitate, ca nucleu psihologic ce favorizează trecerea la actul delicvent.
Socializarea secundară se realizează prin școală și, ori de câte ori socializarea primară este deficitară, cea secundară eșuează. În sfârșit, socializarea terțiară se realizează pe tot parcursul vieții prin cultură și subiectivare a ei și, implicit, a normelor de conduită socială.
Socializarea primară, de interiorizare a normelor în care ceilalți membri ai familiei trăiesc, are rolul de a introduce copilul în lumea obiectivă a vieții sociale, prin identificarea sa cu acești semnificanți ai familiei. Faptul acesta duce la simetria realității obiective cu realitatea subiectivă astfel inoculată. Copilul nu se poate sustrage socializării primare inevitabile, descurcându-se cu părinții pe care i-a dat natura și pe care el nu-i poate alege, ceea ce duce la o identificare automată cu părinții pe care ți i-a dat destinul (pentru Glueck de aceea personalitatea ulterioară devine o reacție firească a copilului la comportamentul părinților). Copilul delicvent devine astfel victimă a patologiei familiei și apoi a patologiei sociale (școala din Chicago). Socializarea primară neputând fi deci evitată este fermă, deoarece părinții fac parte din biografia naturală a copilului. Astfel, iubirea și empatia vor trece prin afecțiunea maternă, iar modelul de conduită, prin autoritatea paternă. În situații de identificare primară deformată se structurează bazele personalității psihopatice care, în urma acestei traume relaționale precoce, va genera insecuritatea legăturilor interumane. Dacă empatia se construiește prin socializare pozitivă, nonempatia este efect al socializării negative, ce favorizează transmiterea transgenerațională a violenței cu care copilul a fost „tratat” (copilul maltratat va încorpora violența, deoarece, cu ajutorul ei, el crede că se pot rezolva diferite situații conflictuale interumane).
În concluzie, factorii sociali se află indiscutabil la originea delicvenței., cum ar fi factorii economici (șomajul, crizele economice, pauperizarea nivelului de viață, marginalizarea și sentimentul inutilității sociale), factorii demografici (migrația populației), factorii socio-familiali (stare civilă, copil nedorit, familie descompusă, mas-media etc.), factorii situaționali (accesul la droguri), factorii de frustrare și dezorganizare socială (anomia macrosocială, microsocială și instituțională), desacralizarea viații sociale sau accesul facil la arme ale violenței. Faptul că în țări civilizate, în mod paradoxal, delicvența crește este pus pe următorii factori tot de natură socială:
– creșterea bunăstării aduce o creștere progresivă și a nemulțumirii de ea;
– satisfacția individului nu ține atât de abundența lucrurilor, cât de dorința de a le obține, indiferent pe ce cale;
– promovarea individuală ușoară, fără efort, generează o satisfacție slabă;
– egalizarea condițiilor sociale crește invidia interumană în loc de a o scădea;
Delicvența juvenilă din România are la origine factori sociali prin care starea de anomie a tranziției sociale, incongruența sau vidul legislației, slăbirea controlului social și a autorității instituțiilor sociale, conectarea la crima internațională, inegalitățile sociale brusc apărute, corupția și subcultura delicventă etc.
Capitolul II. Factori criminogeni în delincvența juvenilă
Devianța de conduită a adolescenților reprezintă un fenomen social de mare complexitate, cauzator de prejudicii în plan valoric, psiho-social, individual.
Trebuie conștientizat faptul că pentru a preveni și restrânge sfera de manifestare a devianței se impune un control macrosocial concertat și eficient, fundamentat pe investigarea sistematică a cauzelor și modalităților de exprimare. Se poate afirma că sărăcia, promiscuitatea și incultura sunt caracteristicile definitorii ale mediilor care generează devianța minorilor.
Toate aceste aspecte se cer studiate pentru a se fundamenta căi specifice de acțiune preventiv-educativă, de recuperare și reinserție socială.
Integrarea școlară și profesională a minorilor cu devianță comportamentală generează dificultăți, comparativ cu cei a căror evoluție este normală. Cauzele devianței sunt multiple și diverse: neuropsihice, familiale, sociale, economice, educaționale, lista lor rămâne deschisă.
Din perspectiva cauzalității multiple, devianța apare fie la intersecția a doi factori majori, fie în urma influenței simultane a unor factori minori. Se subliniază, de asemenea, caracterul fenomenologic al devianței.
Dinamica personalității impune o viziune globală asupra trăsăturilor temperamentale, aptitudinale, caracteriale ale adolescentului deviant. Această scurtă derulare de imagini poate oglindi semnificativ diferențele dintre normalitate și devianță în plan psiho-comportamental.
În funcție de particularitățile personalității minorului cu tulburări de conduită, factorii responsabili de orientarea școlară și profesională (OSP) a minorilor sunt determinați să-și modeleze tactica de consiliere, având în vedere pași succesivi de elaborare/aplicare a unui plan vocațional.
Importantă în procesul de consiliere este aplicarea simultană a metodelor de dirijare și recuperare a moralității minorilor devianți. Se selectează cele mai eficiente metode de educație morală pentru prevenirea devianței în spațiul școlar și extrașcolar, considerate ca atare de către profesori, consilieri, elevi și părinți.
II.1 Cauze determinante ale delincvenței juvenile
Cauzele care determină devianța (delincvența juvenilă) pot fi împărțite în două categorii: cauze interne-individuale și cauze externe-sociale.
În prima categorie sunt incluse:
– particularitățile și structura neuropsihică;
– particularități ale personalității în formare;
– particularități care s-au format sub influența unor factori externi, mai ales a celor familiali.
Dintre cauzele externe, cele mai importante sunt:
– cauze socio-culturale;
– cauze economice;
– cauze socio-afective;
– cauze educaționale, la nivelul microgrupurilor în care trebuie să se integreze treptat copilul, începând cu familia.
Până în prezent, nu s-a ajuns la unanimitate de opinii cu privire la ponderea fiecărui tip de cauze în determinarea comportamentului deviant al adolescenților.
În etiologia devianței se conturează un punct de vedere intermediar, perspectiva cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca rezultat al unui număr mare și variat de factori. Adepții acestei perspective consideră că fiecare factor are o anumită importanță, devianții (delincvenții) apărând fie la intersecția a doi factori majori, fie sub influența concertată a șapte-opt factori minori. Înclinarea spre devianță și adoptarea comportamentului infracțional rezultă din suprapunerea diferitelor cauze pentru fiecare situație în parte. Simpla însumare sau separare a lor nu poate oferi explicații în raport cu comportamentul unui minor.
A. Cauze neuropsihice
Disfuncții cerebrale:
a)retardare neuropsihică;
b) stare de hiperexcitabilitate neuronală, consecutivă a unei disfuncții în dinamica cerebrală;
c) anomalii de tip epileptic cu elemente de focar electrografic.
Deficiențe intelectuale:
a) în rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintali crește de la cei care au comis delicte ușoare la cei care au comis delicte grave sau foarte grave și la recidiviști;
b) procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emoțional-afective.
Tulburări ale afectivității:
a) nivel insuficient de maturizare afectivă;
b) stări de dereglare a afectivității (stări de frustrare, instabilitate, ambivalența și indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice).
Tulburări caracteriale: Delincventul minor se caracterizează prin imaturitate caracterologică, manifestată prin:
a) autocontrol insuficient;
b) impulsivitate și agresivitate;
c) subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise;
d) indolență, indiferență și dispreț față de muncă;
e) opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;
f) tendințe egocentrice;
g) exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus;
h) absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale;
i) dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă.
B. Cauze familiale
Climatul familial poate fi analizat după: modul de raportare interpersonală a părinților, sistemul lor de atitudini față de diferite norme și valori sociale, modul în care este perceput și considerat copilul, modul de manifestare a autorității părintești, gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor, apariția unor stări tensionate, modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor, gradul de deschidere și sinceritate a copilului în raport cu părinții.
Ținând seama de acești indicatori, studiile au relevat că sunt predispozante pentru devianța copiilor următoarele aspecte:
– dezorganizarea vieții de familie ca o consecință a divorțului;
– climatul familial conflictual și imoral;
– climatul familial excesiv de permisiv;
– divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților;
– atitudinea rece/indiferentă a părinților;
– atitudinea autocratică/tiranică a părinților.
Factori de natură socială și economică
Intră în categoria factorilor de natură socio-economică: crizele politice, economice, sociale și morale marcate de competitivitatea slabă a economiei; prăbușirea sistemului de protecție socială; scăderea nivelului de trai; creșterea ratei șomajului; creșterea inflației; confuzia sau absența unor norme și valori; slăbirea controlului social; discrepanța dintre scopurile și mijloacele legale de satisfacere a nevoilor personale, determinată de inegalitatea socială, de diferențele de statut; relaxarea la nivelul politicii penale și vidul legislativ; scăderea prestigiului și autorității instanțelor de control social; sărăcia infantilă (cu fenomenul „copiii străzii”); corupția și crima organizată; violența, agresarea și exploatarea minorilor.
C. Cauze de natură educațională
1. Eșecurile de adaptare și integrare școlară, determinate de:
– randamentul școlar slab (concretizat în insubordonarea față de regulile și normele școlare), absenteism, chiul de la ore, repetenție, conduită agresivă în raport cu cadrele didactice și colegii etc.;
– lipsa unui nivel minimal de satisfacție resimțită de elev (motivații și interese slabe în raport cu viața și activitatea școlară) din cauza aptitudinilor școlare slab dezvoltate.
2. Greșelile educatorilor:
– de atitudine și relaționare;
– de competență profesională;
– de autoritate morală.
Lista cauzelor, factorilor și pârghiilor motivaționale menite să elucideze fenomenul devianței nu s-a încheiat. Aceasta poate fi continuată, explorând și alte aspecte ale vieții sociale și analizând cazuistica individuală, în scopul găsirii de soluții pentru prevenirea și combaterea devianței minorilor.
II.2 Profilul psihologic al minorului cu caracter deviant
Percepția. De la 15 ani, minorul deja dobândește capacitate completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate va apare ca efect al erotizării senzațiilor și percepțiilor (cauzată de explozia hormonală) și-l va împinge pe minorul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său, senzații similare anturajului și părinților.
Limbajul. Dacă evoluția școlară este firească, la 17-18 ani subiectul distinge limba uzuală de cea literară și se folosește de normele conduitei verbale în relațiile sociale, are acces la limbajul științific specializat și își dezvoltă chiar un stil personal de exprimare. Minorul deviant nu atinge aceste standarde de obicei; el este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic. Aderă la limbajul argotic pentru ași ascunde, de fapt, abilitățile verbale sărace.
Gândirea. Minorul deviant prezintă, de regulă, insuficiențe de combinatorică abstractă, din cauza întârzierii trecerii la stadiul operațiilor formale. Stagnează, astfel, exersarea gândirii probabiliste, capacitatea de sinteză și sistematizare. Elaborarea mentală și consolidarea structurilor superioare ale gândirii fiind întârziate, el nu poate interpreta totdeauna în mod critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, el nu-și poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane. Autoreflexia și autoanaliza, specifice acestei etape, sunt distorsionate.
Imaginația. Procesul imaginativ îl ajută în mod firesc pe minorul normal să redescopere lumea și să-și contureze un sens al vieții. Adolescentul deviant se caracterizează printr-o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite; pendulează între un realism brutal și un idealism extravagant, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație (de loisir) pentru a-și exprima un „eu ideal”.
Memoria. Memoria de lungă durată, care prevalează la această vârstă, îl ajută pe minor să își reprezinte mai precis spațiul și timpul, configurându-și reprezentări. El poate reține și reda șase cifre consecutive în ordine inversă, recurgând la diferite tehnici de memorare. Minorul deviant înregistrează cu dificultate aceste performanțe amnezice. Puternic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și motrică. Tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată.
Învățarea. Pe lângă acțiunea educativă externă, pentru adolescență este specifică autoeducația. Minorul deviant învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său poluat moral sau infracțional. El înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice. Învață să relativizeze imaginea globală a fenomenelor naturale și sociale.
Motivația și procesele volitive. Caracteristice pentru minorul deviant sunt conflictele motivaționale care determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare și cea de vanitate). Nivelul său de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat. Slăbiciunea controlului voluntar generează lașitatea, disimularea, tentația vicioasă către alcool, droguri, distracții cărora nu le poate rezista. Adoră falșii eroi, în lipsa unora reali, demni de elanurile sale.
Deprinderile și obișnuințele. De obicei, minorul deviant nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de comportare civilizată, de planificare și disciplinare a activității proprii, de relaționare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în coordonarea mișcărilor, gestică și expresie, dificultăți în perceperea și aprecierea rapidă și precisă a stimulilor, în distingerea culorilor, mirosurilor și gusturilor.
În general, greu educabili, extravertiți, minorii devianți prezintă lacune în formarea deprinderilor intelectuale din cauza abandonului școlar. Subiecții introvertiți, provenind din familii viciate, fiind ușor condiționabili, achiziționează cu ușurință deprinderi și obișnuințe imorale din mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obișnuințe negative (vagabondaj, furt, agresivitate, violență), transformându-se, prin dependență, în trebuințe interioare. Lipsește voința de a li se sustrage.
Procesele afective și sexualitatea. Majoritatea specialiștilor admit afectivitatea ca fiind sursa principală a crizei adolescentine. Prin urmare, devianța afectivă reprezintă starea de normalitate a acestei categorii de vârstă, raportată la normele sociale acceptate. În drumul său către mult-râvnita condiție de adult, minorul (imatur afectiv) este entuziast, idealist, de multe ori imprudent, chiar irațional. Manifestă pudoare, hipersensibilitate, dorințe nelămurite, stări nebuloase, critice, conflictuale. Închiderea în sine afișată trebuie înțeleasă ca expresie a nevoii lui interne de a găsi răspunsuri la problemele care-l frământă. Însingurarea ascunde vulnerabilitate, carențe afective preluate din pubertate. Este dezorientat, se află într-o stare de anxietate pe care dorește să și-o ascundă, devenind deseori, cinic, zgomotos în mijlocul anturajului/bandei. Trece cu mare ușurință de la sentimentalism excesiv la indiferența cea mai ingrată. Atitudinile sale contradictorii includ și excentricitatea față de adulți, în raport cu conformismul față de colegii de aceeași vârstă. Este critic și intransigent față de conduita, vorbele și faptele adulților, dorește să aibă întotdeauna dreptate și este preocupat să dobândească recunoașterea și respectul acestora. Își imită colegii de generație de care are o nevoie imperioasă. Transformările hormonale explozive generează instabilitate psiho-motorie, emotivitate labilă, agresivitate pasivă, manifestată prin accese dese de plâns, isterie, minciună de motivație (justificare). Resturile de naivitate, neglijența familiei și lipsa de experiență îl pot transforma într-o victimă a adulților corupți, care îl tentează cu diferite cadouri, ademenindu-l la fapte imorale în medii promiscue.
Inteligența. Se remarcă la minorii devianți o polarizare a nivelului intelectual, determinată de cauze multiple: fie un nivel deficitar (cu intelect de limită), fie un nivel ridicat (cu coeficient de inteligență peste medie sau superior). În perioada actuală, s-a constatat o creștere a nivelului de inteligență a delincvenților minori, oglindită în operarea delictuală după strategii complexe – copiind modele din mass-media. La această vârstă, normalitatea impune o masivă reorganizare intelectuală, care să conducă în final la formarea concepției despre lume și viață. Minorul deviant manifestă disonanțe cognitive profunde, deoarece intelectul său „se luptă cu angoase și tendințe puternice de opoziție”. Se produce o criză legată de activitatea și disciplinele impuse de școală, iar autoritatea educatorilor este subminată. Problematizarea în raport cu realitatea se dovedește greoaie, superficială, întrucât la minorul deviant meditația asupra valorilor autentice este înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.
Temperamentul. Pendularea între introversie și extraversie creează aparenta instabilitate temperamentală care își pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiție și apatie prelungită, explozia de energie și de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziție. Aceste manifestări contradictorii își au sursa primară în efervescența transformărilor hormonale și a unor sisteme (circulator, osos, muscular) și dau naștere uneori la conduite deviante, cu aspecte infracționale. În post-adolescență se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale. Se recunoaște unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită.
Aptitudinile. În plan aptitudinal, minorul deviant posedă toată gama de înzestrări: simple-complexe, generale-specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în germen și îl ajută să-și valorifice înclinațiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Frecvent, minorii devianți dovedesc aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider. Implicarea în anumite genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor aptitudini îi asigură dobândirea independenței, autonomiei personale, prin asumarea de responsabilități (în plan social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianței).
Fiind deseori lipsit de orientare/consiliere școlară și profesională adecvată, minorul cu probleme de conduită nu conștientizează posibilitățile lui aptitudinale.
Caracterul reprezintă portretul psihic global al personalității, reflectând relațiile pe care subiectul le întreține cu lumea și valorile după care el se conduce. La structurarea caracterului contribuie atât trebuințele, convingerile și sentimentele superioare, cât și concepția despre lume și viață a subiectului. Gravitatea devianței caracteriale se deduce, așadar, din rolul pe care formarea atitudinilor îl joacă în evoluția personalității. Se justifică, de asemenea, importanța prevenirii devianței, în special la nivel caracterial. Analiza tabloului atitudinilor minorului deviant (față de sine și față de oameni, față de muncă și față de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate în plan verbal și faptic, simțindu-se neglijat și persecutat; subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă, trăind pe seama altora ca parazit social; nonconformism acut; respingerea societății în ansamblu, percepție falsă asupra rolului său social actual și viitor, deci dificultăți de integrare socială; indiferență/repulsie față de școală; înclinat spre lăudăroșenie și minciună; carențe în a se disciplina; o ținută neglijență, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale); confuzia valorilor morale; atitudini uimitoare, decepționate, îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea între membrii grupului; setea de aventură și afirmare pentru a-și cuceri faima cu orice preț; lipsa de cultură; succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternativă cu subestimarea); nevoia de autoanaliză pentru a-și defini conținutul și opinia despre sine; insistenta căutare de modele; permanenta comportare și raportare la alții pentru a-și determina măsura propriei valori; lipsa de idealuri, frustrație educațională; atitudinea de opoziție față de universul adulților.
II.3 Principalele vulnerabilități în delincvența juvenilă
II.3.1 Abandonul la Serviciile de Protecția Copilului
S-a demonstrat că principala cauză a abandonului copiilor este reprezentată de situația materială a familiei. Sărăcia extremă, condițiile de locuire precare, lipsa oricărei surse de venit și a oricărui sprijin constituie factori favorizanți. Tipul de familie în care se naște/trăiește copilul este de asemenea semnificativ: familiile cu mulți copii, ca și cele instabile, incomplete, dezorganizate(decesul unuia dintre părinți, separarea/divorțul, uniunile consensuale, mama singură, tatăl nu recunoaște copilul), cu relații intra-familiale deficitare (alcoolism, violențe, abuzuri), eventual cu părinți sau copii bolnavi furnizează un număr important de copii pentru instituțiile de ocrotire.
Multe familii consideră instituția un internat unde copilul beneficiază de condițiile care nu-i pot fi oferite acasă, mare parte din copii probabil nu ar fi ajuns acolo dacă ar fi existat un sprijin adecvat.
II.3.2 Abandonul în maternități
Rata abandonului nou-născuților și a copiilor mici în maternități și spitale/secții de pediatrie tinde să crească. În ciuda unei scăderi a abandonului la copiii mai mari, asistăm la o creștere a abandonului la nou-născuți sau în primele luni de viață a copilului în maternitatea/spitalul în care era internat. Acești copii sunt cel mai adesea rezultatul unei sarcini nedorite. Studiile de caz pe această temă au pus în evidență factorii favorizanți ai fenomenului ca și probleme legate de sistemul de protecție. Profilul mamelor care își abandonează copiii ne-a fost descris în linii mari la fel: sunt mame singure, nesusținute de tată și de familie, cel mai adesea foarte tinere, cu nivel scăzut de educație, care provin din familii cu situație materială precară, dezorganizate, fără cunoștințe minime de contracepție sau sănătatea reproducerii, unele cu handicap.
Fertilitatea precoce și ilegitimă, una din situațiile care furnizează cele mai multe abandonuri, nu se explică întotdeauna printr-un standard de viață sau nivel de educație scăzut. Aspirația unei vieți independente și iluzia propriului cămin sunt uneori factorii esențiali. Multe dintre mame cred că prin sarcina respectivă conving partenerul să oficializeze relația. Copilul este considerat inițial ca o posibilitate de a pleca, de a se desprinde de familie, de a deveni independente și de a-și întemeia propria familie.
Traseul prin care mamele ajung să își abandoneze copiii este diferit. Unele vin să nască în maternitate fără acte și fug imediat din spital – unele au fugit chiar și după o oră de la naștere. Altele stau o perioadă cu copilul în maternitate/spital sau chiar în centrul maternal, după care decid să îl abandoneze.
O problemă importantă evidențiată de interviurile realizate a fost cea a documentației care trebuie realizată pentru fiecare caz, dificilă și laborioasă. Un obstacol în plus este faptul că multe mame vin să nască fără acte, “tocmai pentru a li se pierde urma”, certificatul de naștere al copilului fiind foarte greu de emis în aceste cazuri. A fost ridicată de asemenea problema timpului insuficient pe care mama și actorii implicați îl au la dispoziție pentru a soluționa situația într-un mod favorabil. Prevederile legii par să favorizeze despărțirea copilului de mamă, în principal datorită perioadei scurte de timp în care mamei i se dă posibilitatea să decidă dacă păstrează copilul sau nu. Multe mame s-au răzgândit ulterior, însă o dată ce copilul intră sub ocrotirea D.P.S. este foarte greu să mai poată fi recuperat. Ca urmare, uneori personalul medical tolerează rămânerea mamei și copilului în maternitate pe perioade lungi, de până la 4 luni, tocmai pentru a oferi mamei timpul necesar pentru a lua o hotărâre. Centrele maternale ar rezolva această problemă, întrucât acestea oferă găzduire timp de 6 luni cuplului mamă-copil.
II.3.3 Violența domestică și abuzul
Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaștere și conștientizare la nivelul societății. Paternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conștientizare colectivă a situațiilor de abuz fiind abia la început.
Familiile în care părinții sunt alcoolici și/sau consumatori de droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinți având nivel scăzut de educație și cultură oferă medii favorizante pentru producerea abuzurilor. Familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, cu condiții proaste de locuit sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale și lipsă de comunicare, reprezintă un mediu în care incidența abuzurilor este mai crescută și un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei.
Problema abuzului copilului este a societății românești în ansamblu pentru că aceasta suportă consecințele incapacității de adaptare și integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv.
Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ și economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale și psiho-emoționale) de a face față situației.
Contextul socio-economic actual dar și lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare și rezolvare a acestui tip de probleme determină creșterea și perpetuarea anumitor tipuri de comportament abuziv.
Doar în ultimii ani, problema abuzului și violenței domestice a fost pusă în dezbatere publică și figurează printre prioritățile de acțiune. Apariția legii privind prevenirea și combaterea violenței în familie marchează un moment important. Agenția Națională pentru Protecția Familiei are printre atribuțiile sale principale și pe aceea de coordonare a acțiunilor de combatere a violenței domestice desfășurate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București prin compartimente cu atribuții speciale din cadrul DDFSS.
Se constată însă că la nivel local există o lipsă acută de servicii de asistență socială pentru aceste tipuri de probleme.
Nu există servicii de prevenire și monitorizare a situațiilor de risc, forme de intervenție socială, servicii de asistare și recuperare a victimelor, servicii comunitare de supraveghere și reintegrare socială. Autoritățile locale sunt concentrate în acest caz mai mult pe administrarea problemei și mai puțin pe soluționarea sa. Intervenția juridică greoaie și birocratică, fără a promova protecția și recuperarea pe termen lung a victimei. Intervenția poliției, limitată legislativ și instituțional, reprezintă deocamdată singurul răspuns al autorităților publice.
Inițiativele private în domeniu, deși notabile, sunt departe de a se cristaliza într-un sistem coerent și generalizat, reducându-se de cele mai multe ori la programe de conștientizare, de schimbare a atitudinii.
II.3.4 Munca la copii
Deși pe ansamblul populației fenomenul muncii copilului nu constituie o problemă, există categorii de populație pentru care situația este alarmantă. Pentru copiii din familii sărace, dezorganizate, copiii romi, “copii străzii”, munca reprezintă un lucru firesc și ceea ce este mai grav, adesea sunt exploatați de către adulți în acest sens.
Muncile în gospodărie par să aibă mai mult o semnificație educativ-formatoare, care ține mai degrabă de un model cultural care încă domină societatea românească. Contribuția copiilor la activitățile domestice este frecvent întâlnită, mai ales în cazul fetelor. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, cu atât este mai probabil ca aceștia să desfășoare activități domestice.
Participarea ridicată a copiilor la activitățile domestice, cotidiene are multiple explicații. Copilul este un ajutor al adultului, un ucenic care se inițiază într-o ocupație utilă. Timpul câștigat de adulți prin preluarea sarcinilor gospodărești de către copii devine o resursă importantă în posibilitatea de a produce venituri. În unele cazuri, angrenarea copiilor în munci domestice este motivată de starea de sănătate precară a unuia sau ambilor părinți.
Cel mai adesea, muncile prestate de copii sunt ocazionale. Recompensele pe care copiii le primesc sunt cel mai adesea consumate în familie.
Riscurile implicate de muncă sunt multiple: deteriorarea stării de sănătate, riscul accidentelor, abandon, neparticipare școlară, neplată, datorată pe de-o parte absenței unui contract de muncă și pe de alta vulnerabilității copiilor. În cazul fetelor există și amenințarea practicilor de hărțuire sexuală.
Antrenarea copiilor în diferite forme de câștig este încurajată de către familie datorită faptului că aduce o ameliorare a situației economice a familiei pe termen scurt. Sunt eludate însă consecințele pe termen mediu și lung: îngustarea perspectivelor copiilor (întreruperea cursurilor școlare, urmată eventual de imposibilitatea reînscrierii), privarea copilului de potențialele oportunități, maturizarea precoce, afectarea stării de sănătate.
II.3.5 Traficul de copii
Traficul de ființe umane este una dintre cele mai grave probleme, cu atât mai mult cu cât copiii dețin o pondere importantă în cadrul victimelor. În ultimii ani fenomenul este în creștere, amploarea fiind se pare mai mare în județele din Moldova.
Cei mai expuși traficului sunt copii-adolescenți (14-18 ani) care provin din familii cu probleme socio-economice (familii dezorganizate, abuzatoare, sărace, cu părinți alcoolici, cu nivel de educație scăzut), care au la rândul lor un nivel de educație scăzut (mulți dintre cei traficați au abandonat școala încă din primele clase, unii sunt analfabeți). Majoritatea au o percepție negativă și calificare, dificultățile economice ale familiei și chiar ale zonei de proveniență, pe fondul cunoașterii unor cazuri de succes.
Există câteva aspecte care necesită o atenție specială:
– Activitățile de prevenție în școli și la nivelul comunității sunt într-o fază incipientă, iar în mediul rural sunt practic inexistente;
– Serviciile sociale de consiliere psiho-socială pentru victime și familiile acestora sunt de asemenea insuficient dezvoltate;
– Nu există personal specializat pe problematica traficului care să lucreze cu victimele;
– Se remarcă un deficit de colaborare între instituțiile publice implicate.
Studiile de caz au demonstrat existența unor rețele de recrutare și trafic internațional cu minori. Pentru victimele traficului internațional, sistemul de repatriere și integrare socială a copiilor traficați suferă multe carențe:
– Copii care au fost însoțiți de părinți nu intră într-un program de reabilitare la venirea în țară, nu sunt înregistrați oficial sau monitorizați ulterior; numai în privința copiilor neînsoțiți de părinți care revin în țară sunt înregistrate informații referitoare la trafic;
– Aceștia sunt plasați într-un adăpost pentru o perioadă determinată, după care revin în familie;
– Centrele specializate destinate victimelor pot găzdui un număr limitat de copii, de regulă cu mult sub nevoile reale. Prin urmare, cele mai multe victime se întorc direct în familie.
II.3.6 Consumul de droguri
Datele din ultimii ani evidențiază faptul că numărul consumatorilor de droguri, a rețelelor de traficanți a crescut îngrijorător iar vârsta la care tinerii încep să consume droguri a scăzut foarte mult. Pe lângă faptul că sunt consumatori, mulți sunt cooptați și în rețele de trafic, periclitându-și libertatea și viața.
Prevenirea și tratarea dependenței de drog este deficitară:
– Nu există suficiente centre de dezintoxicare și tratament;
– Sistemele de consiliere și psihoterapie nu sunt suficient dezvoltate;
– Nu există suficiente programe de educație preventivă în școală și mass-media. Școala nu a reușit să găsească mijloacele de prevenire și control a fenomenului. Inițierea în consum și principalii furnizori sunt prietenii și cunoștințele, de aceea supravegherea anturajului și locurilor frecvente de tineri este esențială în prevenirea și combaterea fenomenului.
– Nu există un sistem comunitar de servicii de prevenire, asistare și reintegrare pentru copiii consumatori de drog.
II.3.7 Deficiețele sistemului de protecție al copiilor
Pe ansamblu, trebuie remarcată o îmbunătățire substanțială a sistemului de protecție a copilului, fiind în cadrul sistemului de asistență socială domeniul în care s-a acumulat cea mai multă experiență.
În ultima perioadă există tendințe încurajatoare în abordarea problemei copilului în situații de risc. Este remarcabilă inițierea unor modalități concrete de integrare a procesului de dezinstituționalizare a copilului într-un cadru mai larg, mai general, al reformei pentru protecția copilului și a familiei, prin eforturile tuturor actorilor sociali implicați.
La nivel guvernamental s-a făcut un pas hotărâtor în unificarea responsabilităților în domeniul politicilor sociale, existând necesitatea consolidării acestora la nivelul Ministerului Muncii, solidarității Sociale și Familiei (MMSSF) ca principal organism guvernamental de promovare a politicilor sociale. Procesul de descentralizare este finalizat, funcțiile autorităților publice județene și locale fiind clar definite. Direcțiile de Dialog, Familie și Solidaritate Socială coordonează politicile sociale la nivel județean, iar Consiliile Județene și cele locale au funcția de implementare a programelor în domeniul social. Strategiile în domeniul sănătății, educației și în alte sectoare sociale sunt, de asemenea, coordonate la nivel județean prin organisme deconcentrate ale ministerelor de profil. Sistemul nu este lipsit însă de probleme și necesită numeroase îmbunătățiri.
Incapacitatea sistemului de a articula politicile sectoriale care vizează copilul și familia într-un ansamblu unitar, integrat reprezintă probabil cea mai importantă problemă. În plan teritorial, fragmentarea problematicii copilului între diversele instituții este încă menținută, se suprapun activitățile, iar la nivelul beneficiarilor domină confuzia: "oamenii se duc la DDFSS în loc să vină la noi sau invers, pentru că nu mai știu unde să se ducă pentru anumite beneficii, uneori și corespondența se încurcă"(administrație publică).
Trebuie menționat însă că existența sistemului de servicii pentru copii în formă relativ fragmentată de celelalte componente ale sistemului de servicii a fost la acea dată, probabil, cea mai bună soluție pentru a reduce dimensiunea unor probleme critice (copilul instituționalizat, abandonul etc.). De asemenea, pe termen scurt și mediu, măsurile și strategiile în domeniul protecției copilului au înregistrat rezultat notabile, însă reformarea actualului sistem de protecție a copilului este necesară din cauza diluării eficienței ca structură separată.
Menținerea organizării actuale va duce pe de o parte la creșterea excesivă a costurilor marginale ale intervenției, iar pe de altă parte la pierderea caracterului de serviciu de tip preponderent preventiv. De aceea se consideră ca fiind importantă includerea sistemului de protecție a copilului în procesul de reconstrucție a sistemului de servicii sociale ca întreg.
Trebuie remarcată îmbunătățirea colaborării între instituțiile publice în ultimul timp. Direcția de Protecție a Copilului a fost instituția cel mai des menționată. A fost remarcată și colaborarea foarte bună cu autoritățile locale din județ, apreciindu-se că primarii au început în ultimii ani să se implice foarte mult în problematica socială în general și în problematica copilului în special.
În ultimii 2-3 ani au fost făcute progrese remarcabile în ceea ce privește legislația cadrul din domeniul serviciilor sociale și a protecției categoriilor sociale în dificultate.
Au fost adoptate o serie de acte normative importante privind acordarea venitului minim garantat, sistemul național de asistență socială, marginalizarea socială, alocațiile pentru familii cu copii și pentru familiile monoparentale, protecția persoanelor cu handicap sau a segmentului de romi, prevenirea și combaterea violenței în familii ș.a.
Efortul principal a fost însă, până în prezent, de creare a sistemului legislativ; în continuare este importantă concentrarea pe construcția sistemului instituțional și pe implementarea noilor legi.
Există însă o serie de probleme generate de inconsistența sau lipsa legislației secundare dar și a întârzierilor în crearea condițiilor necesare aplicării efective a legislației deja adoptate. În același timp, avalanșa de acte normative și schimbările frecvente ale acestora nu au fost însoțite de o promovare adecvată la nivelul autorităților locale și a furnizorilor direcți de servicii.
Capitolul III. Răspunderea penală a minorului infractor
III.1 Justiția în materia delincvenței juvenile. Elemente de drept comparat
Articolul 40 al Convenției ONU, referitor la administrarea justiției juvenile, pevede la alin. 3 ca statele părți să „promoveze adoptarea de legi și proceduri, înființarea de autorități și instituții special concepute pentru copiii suspectați, acuzați sau dovediți vinovați de încălcarea legii penale, și în special:
a) să stabilească o vârstă minimă sub care se va presupune că acești copii nu au capacitatea de a încălca legea penală;
b) să ia ori de câte ori este posibil și recomandabil măsuri de soluționare a cazurilor acestor copii fără a recurge la proceduri judiciare, cu condiția ca drepturile omului și garanțiile legale să fie pe deplin respectate”.
„Regulile de la Beijing” (Regulile standard minime ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției juvenile adoptate de Adunarea Generală prin rezoluția 40/33 la 19 noiembrie 1985) definesc minorul drept un copil sau o persoană tânără care, în cadrul sistemului juridic respectiv, poate fi tratat pentru o infracțiune într-un mod diferit față de un adult.
Deși nu există o uniformitate a prescripțiilor normative privind vârsta majoratului penal, documentele ONU adoptate la cel de-al VII-lea Congres pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, (Milano,1989) stipulează că noțiunea de tineri trebuie aplicată tuturor persoanelor în vârstă de până la 25 de ani. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România la 28 septembrie 1990) precizează în primul articol ca tânăr este orice ființă umană aflată sub vârstă de 18 ani, „cu excepția cazurilor în care vârsta majoratului penal este atinsă mai devreme, în funcție de legislația care este valabilă pentru aceste cazuri”.
Comitetul pentru Drepturile copilului, în recomandările sale către statele părți, că nu trebuie redusă protecția acordată persoanelor sub 18 ani pentru că majoratul se atinge mai devreme. Prevederile Regulilor vor fi aplicate nu numai infractorilor juvenili, ci și minorilor împotriva cărora se iau măsuri pentru orice fel de comportament specific care nu este pasibil de pedeapsă în cazul în care este săvârșit de un adult.
Vârsta răspunderii penale este stabilită de state in mod diferit în funcție de istoria și cultura acestora. Comitetul recomandă ca începutul acestei vârste să nu fie fixat la un nivel preascăzut, ținând seama de realitățile maturității emoționale, mentale și intelectuale se va ține seama dacă copilul se ridică la înălțimea componentelor morale și psihologice ale răspunderii penale; adică dacă un copil, în virtutea discernământului și a înțelegerii sale poate fi tras la răspundere pentru comportamentul său antisocial. Există o relație strânsă între noțiunea de responsabilitate pentru un comportament delincvent sau penal și alte drepturi și responsabilități sociale (starea civilă, majoratul civil etc.).
În GERMANIA (republică federală în care fiecare land are propria constituție care nu trebuie să contrazică legislația federală), vârsta majoratului civil este 18 ani. Din punct de vedere penal, minorul sub 14 ani este iresponsabil. Între 14 și 18 ani, minorul este supus uni regim special; judecătorul pentru minori poate dispune măsuri și /sau reparații delictuale, evitând un proces penal, sau poate pronunța, în cadrul unui proces penal, o măsură educativă (Jugendstrfe).
În BELGIA, majoratul civil și cel penal sunt fixate la vârsta de 18 ani, minorul beneficiind de prezumția de iresponsabilitate. Justiția nu răspunde actelor de delincvență ale minorilor decât prin măsuri de protecție (aceleași ca în cazul copilului în pericol). Acest aspect destul de contestat în prezent și exista proiecte pentru reincriminarea de drept a minorului. Doar minorul peste 16 ani, care a săvârșit fapte deosebit de grave, poate fi supus detenției provizorii în case de arest, pentru 15 zile maximum, dacă nu a fost posibil un plasament într-un centru închis. În situația unor acte deosebit de grave, Tribunalul pentru Tineret se poate desesiza și trimite un minor Ministerului Public la capătul unor eventuale urmăriri în fața unei instanțe pentru adulți.
DANEMARCA a stabilit majoratul civil la18 ani și majoratul penal la 15 ani. De la 15 la 18 ani, copilul trebuie însoțit pe durata întregului proces de „reprezentantul juridic” care face parte din Biroul Afacerilor Sociale și propune judecătorului măsurile educative. Numai în caz de delincvență gravă, tânărul este internat pe durata instrucției judiciare, în locuri de plasament alternativ.
SPANIA reunește, în cadrul unei monarhii parlamentare, 17 comunități autonome. Politica socială și protecția copilului sunt resortul exclusiv al comunităților, si doar domeniul penal este legiferat de cătr stat. Aici majoratul civil este fixat la 18 ani, iar cel penal la 16 ani când copilul este responsabil în totalitate pentru actele sale.
În MAREA BRITANIE și IRLANDA DE NORD, majoratul civil este la 18 ani, cel penal la 17 ani, dar chiar copiii pot fi judecați și condamnați. În unele regiuni, Biroul de Tineret, format din poliție și lucrători sociali, aplică sancțiuni privind despăgubire victimei, mai degrabă decât detenția, folosită și ea destul de des. În SCOȚIA, măsurile față de minori sunt luate de către Comitetul Social sau de către Panel (creat în locul Tribunalului pentru Minori). Nu se face deosebire între copiii în pericol și copiii delincvenți. Un „raportor” (funcționar specializat) primește semnale de la poliție, lucrători sociali, medici, învățători, vecini etc. și în urma unei anchete întocmite de el, prezintă cazul autorităților locale care vor propune măsuri de protecție. Dacă măsura nu este suficientă, raportorul retrimite cazul Comitetului Social sau Panelului, organism care poate ordona masuri obligatorii de supraveghere și asistență pentru copii de la naștere până la 16 ani, atât pentru minori în pericol cât și pentru minori delincvenți.
În GRECIA, majoratul civil și cel penal este stabilit la 18 ani. Nu se folosește termenul de „copil în pericol” , ci acela de „deviație morală”. Intervenția judiciară (Judecătorul pentru Minori) și cea administrativă (Ministerul de Justiție) este aceeași pentru copilul în dificultate, ca și pentru minorul delincvent care, începând cu vârsta de 13 ani, riscă pedepse cu închisoarea care pot merge și până la 10 ani și mai mult pentru ucidere.
În ITALIA se face deosebirea între minorii în pericol datorită propriilor lor acte și minorii în pericol datorită părinților lor. Majoratul penal este stabilit la 18 ani, iar ca urmare a comportamentului său inadecvat, minorul poate beneficia de o măsură de protecție administrativă, hotărâtă de Tribunalul pentru Minori.
Judecătorul pentru minori intervine, în OLANDA, în problema minorilor delincvenți și poate pronunța pedepse proporționale cu gravitatea faptelor: amendă, blam, plasament într-o casă de arest sau într-un institut de reeducare, sau poate propune sancțiuni alternative (programe educative, încredințare către comunitate). Copiii peste 12 ani pot fi condamnați dacă au comis delicte. Judecătorul poate da în sarcina Ministerului Justiției educația copilului internându-l într-o instituție publică sau privată, măsură ce trebuie revizuită o dată la 2 ani. Se poate hotărî și internarea minorului într-o instituție specializată sau punerea acestuia sub supraveghere.
În PORTUGALIA, majoratul penal este la 16 ani. Judecătorul din cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie poate să dispună pentru miorul delincvent măsura de asistență educativă, sau cu acordul părinților, luarea acestora în sarcina unor centre de observație și acțiune socială (instituții nejurisdicționale).
În FRANȚA, pentru protecția minorului delincvent, din anul 1945 s-a instituit o jurisdicție și un magistrat specializat – Judecătorul pentru copii. Majoratul penal și cel civil este stabilit la 18 ani, responsabilitatea minorului poate fi angajată din punct de vedere penal, dar el beneficiază cu prioritate de măsuri educative, sancțiunile fiind doar excepționale.
Minorii sub 13 ani nu pot fi arestați preventiv. Doar, in mod excepțional, pentru motive grave, pot fi reținuți cel mult 10 ore.
Minorii între 13 și 16 ani pot fi arestați preventiv pentru o durată de 12 ore care poate fi prelungită in cazuri grave cu încă 12 ore. Pentru minorii peste 16 ani, se aplică aceleași prevederi ca pentru infractorii majori.
Pentru copiii reținuți sau arestați preventiv este obligatorie înștiințarea reprezentantului legal al copilului.
Măsurile împotriva minorului delincvent sunt luate de către Judecătorul pentru copii și merg de la măsuri educative provizorii în familie sau în afara familiei, până la detenția provizorie în cazul minorilor peste 13 ani care au săvârșit fapte deosebit de grave.
Pentru a individualiza cât mai corect măsurile aplicate (educative sau represive), în anul 1993 s-a legiferat o procedură de mediere-reparație prin care minorul delincvent este implicat în activitatea de ajutorare a victimei, de reparare a prejudiciului sau în interesul comunității, printr-un acord între victimă, minorul delincvent și titularii drepturilor părintești asupra copilului. Acordul este prezentat procurorului într-un proces verbal, înainte de începere urmăririi penale. Aceasta procedură este supravegheată de un serviciu de protecție judiciară sau un organism abilitat care prezintă rapoarte la termene stabilite.
Măsurile educative sunt: avertismentul, redarea minorului în grija familiei, a persoanei căreia fusese încredințat sau unei persoane de încredere, plasamentul într-o instituție educativă, punerea sub protecție judiciară pe o perioadă de până la 5 ani. Toate acestea pot fi completate de măsura libertății supravegheate.
Sancțiunile penale sunt aplicate de tribunalele pentru copii și curțile cu juri, numai copiilor peste 13 ani. Acestea sunt același ca și pentru majori, cu precizarea că pentru minorii între 13 și 16 ani se reduc la jumătate. Peste vârsta de 16 ani, această reducere este facultativă. Pedepsele penale (închisoarea, închisoarea cu suspendare și punerea la încercare, obligarea la muncă în folosul comunității și amenda ) aplicate minorilor, au condiții de executare specifice pentru minori.
III.2 Răspunderea penală a minorilor în legislația din România
Sistemul sancționator pentru infracșiunile comise de minori cu vârsta între 14 și 18 ani a fost complet restructurat de NCP, singurele sancțiuni penale ce pot fi aplicate fiind măsurile educative, chiar dacăm pe parcursul procesului penal, infractorul a devenit major, astfel, persoanei care a comis infracțiuni în minorat și care răspunde penal i se poate aplica fie o măsură educativă neprivativă de libertate fie o măsură educativă privativă de libertate ( internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție). Așadar, infractorul care a comis infracțiuni în perioada în care avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani nu-i va mai putea fi aplicată nici o categorie de pedepse ( principale, accesorii sau complementare), chiar dacă la data hotărârii a devenit major. În acest caz NCP a renunțat la sistemul penal al justiției pentru minori, carcterizat prin opțiunea, în materia sancționării, între pedepse și măsuri educative, adoptând sistemul „ nepenal”, în care sancțiunile ce pot fi aplicate minorilor se contonează doar în sfera măsurilor educative. NCP plasează centrul de greutate al sistemului sancționator pe prevenirea comiterii de noi infracțiuni, prin reintegrarea socială a minorilor care au comis o infracțiune.
III.2.1 Măsuri educative neprivative de libertate
Potrivit art. 115 alin (1) NCP măsurile educative neprivative de libertate sunt:
– stagiul de formare civică;
– supravegherea;
– consemnarea la sfârșit de săptămână;
– asistarea zilnică
Noul Cod penal lasă la latitudinea instanței de judecată stabilirea în concret a conținutului măsurilor educative neprivative de libertate; conținutul modalităților concrete de executare a măsirilor neprivative de liberate urmează a fi stabilit ținând seama de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situația familială și socială a minorului.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în „comunitate”, pe durata executării acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor minorului cu familia și comunitatea, dezvoltarea liberă a personalității minorului, precum și implicarea acestuia în programele derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți.
Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate i se asigură, potrivit princpiului interesului superior al copilului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție, concențiile internaționale la care România este parte și de legislația specială, în măsura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura și conțiunutul măsurii.
Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor educative neprivative de libertate se desfășoară sub coordonarea serviciului de probațiune care poate încredința supravegherea executării măsurilor unor instituții din comunitate abilitate.
După rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a luat față de un minor o măsură educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu executarea fixează un termen, dispunând aducerea minorului și citarea reprezentantului său legal, a reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanele desemnate cu supravegherea acesteia. Împreună cu citația, serviciului de probațiune i se comunică și o copie de pe hotărârea instanței; în cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă minorului și persoanei desemnate cu supravegherea acestuia scopul și conținutul sancțiunii aplicate, precum și consecințele nerespectării acesteia.
Grațierea nu are efecte asupra măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere.
A. Stagiul de formare civică
Este măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni stabilit de instanță, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său în viitor.
Legea prevede numai limita maximă de timp pentru care se poate dispune măsura, nu și o durată minimă a acesteia; prin urmare, instanța poate stabili orice perioadă de timp pentru stagiul de formare civică de la o zi la 4 luni.
Obiectivul acestei măsuri educative constă în sprijinirea minorului în conștientizarea consecințelor legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni.
Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, care se publică în Monitorul Oficial al României. Consilierul de probațiune sau persoana desemnată de acesta din cadrul instituției din comunitate stabilite de către acesta, organizează și efectuează demersurile necesare în vederea participării și supraveghează minorul pe durata stagiului de formare civică care se efectuează în cel mult 60 de zile de la data punerii în executare a hotărârii.
Consilierul de probațiune din cadrul serviciului de probațiune în a cărui circumscripție locuiește minorul decide, pe baza evaluării inițiale a minorului, instituția din comunitate în care urmează să aibă loc aceasta, comunicând acestei instituții o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa. Stagiul include mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei și personalității minorilor și ținând seama de infracțiunea comisă. În desfășurarea stagiului stabilit de instanță, se va avea în vedere un număr de 8 ore de formare civică lunar, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului. Desfășurarea cursului de formare civică se realizează de către un reprezentant al instituției din comunitate stabilită prin decizia consilierului de probațiune.
În situația în care minorul nu respectă, cu rea-credință condițiile de desfășurare civică sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
– să prelungească durata de efectuare a stagiului de formare civică, până la durata maximă de 4 luni;
– să înlocuiască stagiul civil cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
– să înlocuască măsura stagiului de formare civică sau măsura mai severă dispusă ca urmare a celor de mai sus cu măsura internării într-un centru educativ.
În cazul în care minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente, de mai mică gravitate, judecate împreună, pentru care instanța consideră că este suficientă aplicarea acestei măsuri educative, va aplica o singură măsură educativă a stagiului de formare civică pentru toate faptele.
Atunci când în cadrul pluralității de infracțiuni se regăsește și o faptă după împlinirea vârstei de18 ani, atunci instanța va aplica regulile prevăzute de art. 129 alin (2) NCP.
B. Supravegherea
Este măsura educativă neprivativă de libertate constând în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Supravegherea și îndreptarea minorului se face de către părinții acestuia, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceștia nu pot asigura supraveghereaîn condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate minorului, la cererea acesteia.
Controlul executării măsurii educative a supravegherii și controlul îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probațiune, așadar, nu intră în competența serviciului de probațiune stabilirea programului zilnic al minorului, acesta monitorizând numai modalitatea în care minorul își respectă programul zilnic.
Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate în fața judecătorului delegat cu executarea.
În situația în care minorul nu respectă, cu rea-credință condițiile de desfășurare civică sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
– să prelungească durata de supraveghere, până la durata maximă de 6 luni;
– să înlocuiască stagiul civil cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
– să înlocuască măsura stagiului de formare civică sau măsura mai severă dispusă ca urmare a celor de mai sus cu măsura internării într-un centru educativ.
C. Consemnarea la sfârșit de săptămână
Este măsura educativă neprivativă de libertate constând în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică pe o perioadă cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.
Interdicția minorului de a părăsi locuința operează începând cu ora 0:00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24:00 a zilei de duminică, inclusiv pentru minorii care, datorită cultelor religioase legale din care face parte, au alte zile de repaus decât sâmbăta și duminica.
Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână și controlul îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea minorului se realizează de către consilierul de probațiune sau de persoana desemnată de către acesta din cadrul unei instituții comunitare.
Consemnarea la sfârșit de săptămâne se pune în executare în termen de cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea sa în fața judecătorului delegat cu executarea.
În situația în care minorul nu respectă, cu rea-credință condițiile de desfășurare civică sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
– să prelungească durata măsurii, până la durata maximă de 12 săptămâni;
– să înlocuiască stagiul civil cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
– să înlocuască măsura stagiului de formare civică sau măsura mai severă dispusă ca urmare a celor de mai sus cu măsura internării într-un centru educativ.
În cazul în care minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente, de mai mică gravitate, judecate împreună, pentru care instanța consideră că este suficientă aplicarea acestei măsuri educative, va aplica o singură măsură educativă consemnării la sfârșit de săptămână pentru toate faptele.
D. Asistarea zilnică
Este măsura educativă neprivativă de libertate constând în obligația minorului de a respecta pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.
Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de consilierul de probațiune sau de persoana desemnatăprin decizia acestuia, din cadrul unei instituții din comunitate.
Intedicțiile care pot fi impuse minorului în cadrul programului zilnic de către serviciul de probațiune nu trebuie să aibă conținutul vreuneia dintre obligațiile de „ a face ” prevăzute de art. 121 alin (1) NCP, deoarece acestea pot fi impuse doar de instanța de judecată în măsura în care apreciază că sunt necesare pentru reeducarea minorului.
Programul zilnic trebuie să țină cont de nevoile indentificate ale minorului, de situația sa socială, și, după caz, profesională și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe perioada evaluării măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționarea socilală, organizarea modului de petrecere a timpului liber și valorificarea aptitudinilor sale.
Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului în fața judecătorului delegat cu executarea, iar asistarea zilnică începe cel mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului.
În situația în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsură educativă privativă de liberate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
În situația în care minorul nu respectă, cu rea-credință condițiile de desfășurare civică sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
– să prelungească durata măsurii, până la durata maximă de 6 luni;
– să înlocuiască stagiul civil cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
– să înlocuască măsura stagiului de formare civică sau măsura mai severă dispusă ca urmare a celor de mai sus cu măsura internării într-un centru educativ.
E. Obligații
Pe lângă oricare dintre măsurile educative neprivative de libertate instanța poate impune minorului să execute una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute limitativ în art. 121 alin (1) NCP.
1. Obligația de „ a face”
a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;
b) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
2. Obligația de „a nu face”
a) să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță:
b) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte activități publice, stabilite de instanță:
c) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță.
Tot ca expresie a caracterului flexibil al procesului de supraveghere, art. 112 NCP stipulează că instanța de executare va dispune încetarea executării uneia sau unora dintre obligațiile impuse, atunci când apreciază că față de progresele înregistrate de minor, menținerea acestora nu mai este necesară.
III.2.2 Măsurile educative privative de libertate
Art.115alin (1) NCP enumeră măsurile educative privative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor, după cum urmează:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenție.
Durata executării măsurii educative privative de libertate se socotește din ziua în care infractorul a început executarea hotărârii definitive de condamnare; ziua în care începe executarea măsurii educative privative de libertate și ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Perioada în care infractorul, în cursul executării măsurii se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării măsurii educative privative de libertate.
În cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate pentru care se aplică și legea penală română, partea din măsura educativă privativă de libertate, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata măsurii educative privative de libertate aplicate pentru aceeași infracțiune în România.
Măsurile educative privative de libertate pot face obiectul unei legi de grațiere.
A. Internarea într-un centru educativ
Este măsura educativă privativă de libertate ce constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională, potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.
Această măsură se poate dispune atunci când , în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, evaluată potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 74 Lin (1), litera a)-g) NCP, instanța apreciază că se impune privarea de libertate a infractorului care, la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14-18 ani și care a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat ori, a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață.
Internarea într-un centru educativ se dispune pe o perioadă determinată între 1 și 3 ani, ce va fi stabilită în funcție de criteriile generale prevăzute de art. 74 alin (1) NCP, executându-se fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, în funcție de data hotărârii rămase definitive. Instanța de judecată nu va menționa în minută că internarea într-un centru educativ se dispune până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Punerea în exercitare a internării într-un centru educativ se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii. Organul de poliție ia măsuri pentru internarea minorului; cu ocazia punerii în executare a hotărârii, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane, fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă minorul asupra căruia s-a luat măsura internării într-un centru educativ nu este găsit, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire precum și darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea; copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului educativ în care este internat minorul.
Potrivit art. 188 din Legea nr. 254/2013, la data intrării în vigoare a acestei legi, penitenciarele pentru minori și tineri și centrele de reeducare se reorganizează in centre de detenție și centre educative.
Dacă în perioada internării într-un centru educativ minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune una dintre următoarele soluții:
a) menținerea măsurii internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul de 3 ani prevăzut de lege;
b) înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție.
Art. 124 NCP nu prevede posibilitatea ca din durata măsurii internării într-un centru de detenție să fie dedusă perioada în care minorul s-a aflat într-un centru educativ.
În cazul în care, pe durata internării într-un centru educativ, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunștiințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune, ca și măsură facultativă:
– înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni;
– liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Dacă în cursul executării măsurii internării într-un centru educativ, persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
B. Internarea într-un centru de detenție
Este măsura educativă privativă de libertate constând în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Măsura internării într-un centru de detenție se poate dispune atunci când, în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, evaluată potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 74 alin (1) litera a)-g) NCP, instanța apreciază că se impune privarea de libertate a infractorului care, la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și care a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, ori a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Se dispune pe o perioadă determinată cuprinsă între 2 și 5 ani dacă pentru infracțiunea comisă legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 20 de ani, respectiv între 5 și 15 ani în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru nfracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Instanța va avea în vedere la individualizarea duratei internării într-un centru de detenție criteriile generale ale art.74 alin (1) NCP.
Internarea într-un centru de detenție mai poate fi dispusă și în măsura în care instanța decide înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție, dacă în perioada internării într-un centru educativ minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior.
În principiu, această măsură urmează a fi aplicată în ipotezele în care instanța se orienta, în temeiul vechiului Cod penal către aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim de detenție.
Dacă în perioada internării într-un centru de detenție minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune prelungirea măsurii internării fără a depăși maximul prevăzut în art. 125 alin (2) NCP, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite.
În cazul în care, pe durata internării într-un centru educativ, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunștiințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
a) înlocuirea internării într-un centru de detenție cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni;
b) liberarea din centrul de detenție dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Dacă în cursul executării măsurii internării într-un centru educativ, persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. Prin schimbarea regimului de executare, măsura educativă privativă de libertate nu își schimbă natura juridică, nefiind vorba de o transformare a acesteia într-o pedeapsă, ci se schimbă numai locul unde urmează a fi executată.
Concluzii
Delincvența juvenilă și problemele complexe, de un specific aparte, pe care aceasta le implică au preocupat societatea română timp îndelungat. La capătul acestei perioade se poate concluziona că experiența dobândită în activitatea specifică pe care o desfășoară organele de poliție, cât și investigarea cu mijloace științifice a acestui gen de criminalitate, au determinat obținerea unor rezultate pozitive în studierea fenomenului menționat, în ințelegerea etiologiei sale și a factorilor care îi favorizeaăa apariția.
Din anul 1990, cand delincvența juvenilă a căpătat o amploare deosebită, efortul investigativ a vizat asș-zișii copii ai străzii, o parte dintre cei internați in centrele de copii, internati in scolile speciale din subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, minorii internati in centrele educative și centrele de detenție din subordinea Minsiterului Justitiei, obiectivul urmărit fiind identificarea cauzelor care le determină și a imprejurarilor care favorizează infracționalitatea juvenilă.
Forțele de politie participă, de asemenea, în mod activ, la elaborarea unor programe de prevenire a acestui fenomen, împreună cu specialiști din diferite organisme de stat care se ocupă cu problemele tineretului, cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății, Ministerul Educației si Cercetării și altele.
S-a considerat ca necesar și obligatoriu consultarea și interpretarea critică, dar obiectivă, a multitudinilor de lucrări, studii și cercetări acestui domeniu, apărute atât în țară cât și în străinătate. S-a constatat, cu acest prilej, că în majoritatea lor, aceste lucrări se limitează la „fotografierea” situației constatate la un moment dat, fără a oferi elemente concrete privind evoluția fenomenului.
Experiența de până acum ne-a arătat că, pe lângă unele deficiențe constatate în activitatea acestor factori principali educaționali: familia, școala, biserica, organizațiile de tineret, autoritatea tutelară, dar și instituțiile din rețeaua M.A.I. si a M.J. (ale căror actiuni și măsuri specifice contribuie efectiv la prevenirea și contracarea acestui fenomen îngrijorător care este delincvența juvenilă) – care se constituie în tot atâtea împrejurări factori ce caracterizează delincvența juvenilă, se simte și lipsa unei coordonări a eforturilor lor, aspect care s-a remarcat încă în urma cu câțiva ani.
Desigur, acestă prezentare succintă a diferitelor împrejurări, condiții și cauze nu epuizează întreaga gamă, dar trebuie avute în vedere de organele de poliție ca în raport de acestea (si altele), să-și organizeze activitatea pentru a preveni și descoperi în cel mai scurt timp și alte fapte antisociale comise de această categorie de persoane.
Bibliografie
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. GHEORGHE NISTOREANU și colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996, București.
2. ALBERT COHEN, La deviance, Editura J.Ductilot SA, 1971.
3. MAURICE CUSSON, Delinquants pourquoi? Editura Armand Colin, 1981.
4. MAURICE CUSSON, Croissance et decroissance du crime, 1990, Paris.
5. V.DRAGOMIRESCU, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
7. R.GASSIN, Criminologie, Deuxieme edition, Editura Dalloz, 1990.
8. GHEORGHE FLORIAN, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Prinț București, 1996
9. G.HEUYER, La deliquanee juvenile, PUF, Paris, 1969.
10. N.HEPRIN, Les socioioques, americans et siecle, PUF, Paris,
1973
11. PETRE IONESCU MUSCEL, Istoria dreptului penal român,
București, 1931.
12. M.KILLIAS, Precis de criminologie, Bernei Editura Staempfiicie Sa, 1991.
13.C.BULAI, R.M.STĂNOIU, Sociologia dreptului penal și criminologic, Studii și cercetări juridice nr. 1/1974;
14. G.ANTONIU, Conceptul de prevenire a infracțiunilor, Studii și cercetări juridice, 1931;
15. T.BOGDAN, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. serviciul, editorial și cinematografic, București, 1983
16. SCRIPCARU GH., și colab, Observații asupra predelicvenței prin alcoolism, în Probleme de medicină, 1996
17. SCRIPCARU GH., și colab, Personalitate anomici, cauzalitate și destin,, în Psihiatrie și societate, 1995
18. ORTANSA BREZEANU, Evoluția criminalității în România în perioada 1988-1993 (studiu staMtic) în Tranziția și Criminalitatea – coordonator Rodica Mihaela Stănoiu, Editura Oscar Prinț, 1994.
19. BOROI ALEXANDRU, Drept penal. Drept procesual penal, Editura CH. Beck, București, 2014.
LEGISLAȚIE
1. Noul Cod penal al României.
2. Noul Cod de procedură penală
Bibliografie
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. GHEORGHE NISTOREANU și colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996, București.
2. ALBERT COHEN, La deviance, Editura J.Ductilot SA, 1971.
3. MAURICE CUSSON, Delinquants pourquoi? Editura Armand Colin, 1981.
4. MAURICE CUSSON, Croissance et decroissance du crime, 1990, Paris.
5. V.DRAGOMIRESCU, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
7. R.GASSIN, Criminologie, Deuxieme edition, Editura Dalloz, 1990.
8. GHEORGHE FLORIAN, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Prinț București, 1996
9. G.HEUYER, La deliquanee juvenile, PUF, Paris, 1969.
10. N.HEPRIN, Les socioioques, americans et siecle, PUF, Paris,
1973
11. PETRE IONESCU MUSCEL, Istoria dreptului penal român,
București, 1931.
12. M.KILLIAS, Precis de criminologie, Bernei Editura Staempfiicie Sa, 1991.
13.C.BULAI, R.M.STĂNOIU, Sociologia dreptului penal și criminologic, Studii și cercetări juridice nr. 1/1974;
14. G.ANTONIU, Conceptul de prevenire a infracțiunilor, Studii și cercetări juridice, 1931;
15. T.BOGDAN, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. serviciul, editorial și cinematografic, București, 1983
16. SCRIPCARU GH., și colab, Observații asupra predelicvenței prin alcoolism, în Probleme de medicină, 1996
17. SCRIPCARU GH., și colab, Personalitate anomici, cauzalitate și destin,, în Psihiatrie și societate, 1995
18. ORTANSA BREZEANU, Evoluția criminalității în România în perioada 1988-1993 (studiu staMtic) în Tranziția și Criminalitatea – coordonator Rodica Mihaela Stănoiu, Editura Oscar Prinț, 1994.
19. BOROI ALEXANDRU, Drept penal. Drept procesual penal, Editura CH. Beck, București, 2014.
LEGISLAȚIE
1. Noul Cod penal al României.
2. Noul Cod de procedură penală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Deficientele Sistemului de Protectie al Copiilor (ID: 127287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.