,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ – -DEPISTARE ȘI DEPISTARE ȘI CORECTARECORECTARE [622380]

Licență

,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ – -DEPISTARE ȘI DEPISTARE ȘI CORECTARECORECTARE [622380]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 1UNIVERSITATEAUNIVERSITATEA S SPIRU HPIRU HARETARET
FACULTATEA DEFACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIESOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE DEPARTAMENTUL DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGSOCIOLOGIE-PSIHOLOG IE IE
SPECIALIZAREA:SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIEPSIHOLOGIE
LUCRARE DE LICENȚĂLUCRARE DE LICENȚĂ
,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ – -DEPISTARE ȘI DEPISTARE ȘI CORECTARE"CORECTARE"
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. unConf. univ. div. dr r. Bogd. Bogdan Danciuan Danciu
ABSOLVENT: [anonimizat]:
El Elinesinescu (Mcu (Maneanea) Ia) I. I . Ioneonela Mla Mih ihae aela la
BUCUREȘTIBUCUREȘTI
20132013

2 2CUPRINSCUPRINS
INTRODUCERE…INTRODUCERE… …………………………………….. …………………………………….. …………………………………….. ………………………………………… …….. …….. pag.4pag.4
CAPITOLUL I: TERMINOLOGIE……..CAPITOLUL I: TERMINOLOGIE…….. ………………………………………….. …………………………………….. ………….. ………….. pag.7pag.7
CAPITOLUL II:CAPITOLUL II: OBIECTUL ȘI PROBLEMATOBIECTUL ȘI PROBLEMAT ICA LOGOPEDIEI;ICA LOGOPEDIEI;
RELAȚRELAȚ IILE IILE SALE SALE INTERDISCIPINTERDISCIP LINARE…………………LINARE………………… …………………………………….. ………. ………. pag.11pag.11
CAPITOLUL III:CAPITOLUL III: DEFICIENȚDEFICIENȚ ELE ELE DE DE LIMBAJ…….LIMBAJ……. …………………………………….. …………… pag.16…………… pag.16
III.1. ETIOLOGIAIII.1. ETIOLOGIA DEFICIENȚELODEFICIENȚELO R R DEDELIMBAJ………….LIMBAJ…………. ………….. ………….. pag.16pag.16
III.2. CLASIFICAREA DEFICIENIII.2. CLASIFICAREA DEFICIEN Ț ȚELOR DE ELOR DE LIMBAJ………….LIMBAJ…………. …… pag.17…… pag.17
III.3.III.3. CARACTERIZARCARACTERIZAR EA EA DEFICIENȚDEFICIENȚ ELOR DE ELOR DE LIMBAJ………… pag.21LIMBAJ………… pag.21
III.3.1.III.3.1. Tulburări de pronunție sau Tulburări de pronunție sau de articulație….de articulație…. …………………………………… ………………… ………………… pag.21pag.21
III.3.1.1. III.3.1.1. Dislalie……………Dislalie…………… ………………………………………. …………………………………….. …………….. …………….. pag.21pag.21
III.3.1.2. III.3.1.2. Rinolalie…………….Rinolalie……………. …………………………………….. …………………………………….. ………….. ………….. pag.24pag.24
III.3.1.3. III.3.1.3. Disartrie…………Disartrie………… …………………………………….. …………………………………….. ……………… ……………… pag.27pag.27
III.3.2. TulburIII.3.2. Tulbur ări de ritm și ări de ritm și fluența vorbirii……………fluența vorbirii…………… …………………………………….. ……………… ……………… pag.30pag.30
III.3.2.1.III.3.2.1. BâlbâialăBâlbâială ………………………….. …………………………………….. …………………………………….. …………. …………. pag.30pag.30
III.3.2.2. III.3.2.2. LogonevrozLogonevroz a…………………a………………… …………………………………….. …………………………………….. … … pag.34pag.34
III.3.2.3. Tumultus III.3.2.3. Tumultus sermonis….sermonis…. ………………………………………. ………………………………………….. ….. ….. pag.34pag.34
III.3.2.4. III.3.2.4. Tahilalia…………….Tahilalia……………. …………………………………….. …………………………………….. ………….. ………….. pag.35pag.35
III.3.2.5. III.3.2.5. Aftongia…………….Aftongia……………. …………………………………….. …………………………………….. …………… …………… pag.35pag.35
III.3.2.6. III.3.2.6. Bradilalia……………Bradilalia…………… ………………………………………. …………………………………….. …………. …………. pag.35pag.35
III.3.2.7. III.3.2.7. PseudobâlbâiaPseudobâlbâia la……………………la…………………… …………………………………….. ……………. ……………. pag.36pag.36
III.3.3.III.3.3. Tulburări de voceTulburări de voce …………………………………….. ………………………………………….. …………………………………….. …………….. …………….. pag.36pag.36
III.3.3.1. III.3.3.1. Disfonie…………….Disfonie……………. …………………………………….. …………………………………….. ……………. ……………. pag.38pag.38
III.3.3.2.III.3.3.2. Răgușeala vocalăRăgușeala vocală ……………………………….. …………………………………….. ………………. ………………. pag.41pag.41
III.3.3.3. III.3.3.3. Fonastenie.Fonastenie. ………………………………………….. …………………………………….. ………………….. ………………….. pag.41pag.41
III.3.3.4. III.3.3.4. PseudofonastePseudofonaste nie………………nie……………… …………………………………….. ……………….. ……………….. pag.41pag.41
III.3.3.5. Mutația patologică aIII.3.3.5. Mutația patologică a vocii…………….vocii……………. …………………………………….. ……. ……. pag.41pag.41
III.3.4.III.3.4. Tulburările limbajului scrisTulburările limbajului scris – citit:- citit: dislexia și disgrafiadislexia și disgrafia ………………………….. …….. …….. pag.42pag.42
III.3.5.III.3.5. TulburăriTulburări polimorfe………..polimorfe……….. …………………………………….. …………………………………….. ………………………………………….. .. .. pag.48pag.48
III.3.5.1. III.3.5.1. Alalia……………Alalia…………… ………………………………………. …………………………………….. ……………… ……………… pag.48pag.48
III.3.5.2. III.3.5.2. Afazia……………Afazia…………… …………………………………….. …………………………………….. ……………… ……………… pag.51pag.51
III.3.6.III.3.6. Tulburări de dezvoltare a limbajuluiTulburări de dezvoltare a limbajului …………………………………….. …………………………………….. ……… ……… pag.52pag.52
III.3.6.1. Retardul de III.3.6.1. Retardul de limbaj simplu……………………………limbaj simplu…………………………… ……….. pag.53……….. pag.53

3 3III.3.6.2 Retardul de limbaj III.3.6.2 Retardul de limbaj complex sau disfazia…………………. pag.54complex sau disfazia…………………. pag.54
III.3.7.III.3.7. Tulburări de limbaj bazate Tulburări de limbaj bazate pe disfuncții pe disfuncții psihice………psihice……… …………………………………… ….. pag.55….. pag.55
III.3.7.1. III.3.7.1. Dislogii…………..Dislogii………….. …………………………………….. …………………………………….. ……………… ……………… pag.55pag.55
III.3.7.2. III.3.7.2. Bradifazii…………Bradifazii………… …………………………………….. …………………………………….. ……………. ……………. pag.55pag.55
III.3.7.3. III.3.7.3. Ecolalii…………..Ecolalii………….. …………………………………….. …………………………………….. ……………… ……………… pag.55pag.55
III.3.7.4. Jargonafazii (apare pe III.3.7.4. Jargonafazii (apare pe fondul Schizofreniei)………….. pag.55fondul Schizofreniei)………….. pag.55
CAPICAPI TOLUL IV: DEPISTAREA ȘI CORECTAREA DEFICIENȚELOR DETOLUL IV: DEPISTAREA ȘI CORECTAREA DEFICIENȚELOR DE
LIMBAJ……….LIMBAJ………. …………………………………….. ………………………………………. …………………………………….. …………………………………….. ………….. ………….. pag.56pag.56
CAPITOLUL V: DESIGNULCAPITOLUL V: DESIGNUL CERCETĂRIICERCETĂRII ………………………………………. …………………………………….. ……. ……. pag.75pag.75
BIBLIOGRAFBIBLIOGRAF IE:………………….IE:…………………. …………………………………….. ………………………………………….. …………………………………….. ……. ……. pag.88pag.88

4 4INTRODUCEREINTRODUCERE
Omul este oOmul este o ființă care comunică, și în virtutea acestui fapt, se formeaz ă și se ființă care comunică, și în virtutea acestui fapt, se formeaz ă și se
manifestă ca om. Omul comunicant, apelând la limbă, se construieș te pe sine într manifestă ca om. Omul comunicant, apelând la limbă, se construieș te pe sine într -un-un
context intercomunicaționacontext intercomunicaționa l permanent, atitudinile lui l permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, deverbale fiind legate de context, de
microsituațiile sociale în care el tmicrosituațiile sociale în care el t răiește.răiește.
Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fLimbajul este definit, cel mai adesea, ca f iind activitatea psihică de comunicareiind activitatea psihică de comunicare
între oameni, prin intermediul limbii. Între comunicare și limbaj , există relații de între oameni, prin intermediul limbii. Între comunicare și limbaj , există relații de
coincidență parțială a sferelor, cele două noțiuni coincidență parțială a sferelor, cele două noțiuni conținând și elemente proprii.conținând și elemente proprii.
Limbajul depășește limitele comunicării propriuLimbajul depășește limitele comunicării propriu – -zise, zise, desfășurânddesfășurând u u-se, într-un fel-se, într-un fel
sau altul, și atunci când nu sau altul, și atunci când nu are loc comunicarea interumană.are loc comunicarea interumană.
La rândul ei, comunicarea depășește limitele limbajului verbal, angaj La rândul ei, comunicarea depășește limitele limbajului verbal, angaj ând o serieând o serie
de comportamente specifice ale vieții psihice a omului (imitați a, competiția, etc.). de comportamente specifice ale vieții psihice a omului (imitați a, competiția, etc.).
Indiferent de limba în Indiferent de limba în care se realizează (ca proces al comunicării) comunicarea ve rbală, care se realizează (ca proces al comunicării) comunicarea ve rbală,
transmite trăirile individuale, ideile, gândurile, sentimentele. Distincția dintre limbaj și transmite trăirile individuale, ideile, gândurile, sentimentele. Distincția dintre limbaj și
comunicare, deși reală, este totuși relativă, în realitate cele două fenomene fiind absolut comunicare, deși reală, este totuși relativă, în realitate cele două fenomene fiind absolut
legate între ele.legate între ele.
Limbajul îndeplinește numeroase funcții printre care, cele de inst rument de Limbajul îndeplinește numeroase funcții printre care, cele de inst rument de
comunicare, de organizare a ideilor și activităților și de fixar e a experienței social comunicare, de organizare a ideilor și activităților și de fixar e a experienței social – –
istorice. El are la bază diverse combinări de sunete, cuvinte și propoziții într istorice. El are la bază diverse combinări de sunete, cuvinte și propoziții într -o unitate-o unitate
specifică. Ca atare, prin mijlocirea limbii orale, la înce put, apoi și prin limba scrisă, s specifică. Ca atare, prin mijlocirea limbii orale, la înce put, apoi și prin limba scrisă, s -a -a
nuanțat experiența generațiilor anterioare devenind bun al omenirii și t otodată nuanțat experiența generațiilor anterioare devenind bun al omenirii și t otodată
modalitate de cunoaștere și reflectare a realității înconjură toare modalitate de cunoaștere și reflectare a realității înconjură toare . . Limbajul Limbajul nu nu se se
epuizează din punct de vedere al atributelor sale prin cele menționat e mai sus. El epuizează din punct de vedere al atributelor sale prin cele menționat e mai sus. El
îndeplinește și alte funcții care sunt în egală măsură importante pentru om, pentru viața îndeplinește și alte funcții care sunt în egală măsură importante pentru om, pentru viața
socială.socială.
Printre acestea, funcția de reglare a proceselor psihice, car e exercită o influență Printre acestea, funcția de reglare a proceselor psihice, car e exercită o influență
hotărâtoare asupra conduitei umane. Cercetările psihologice, neurofizi ologice, hotărâtoare asupra conduitei umane. Cercetările psihologice, neurofizi ologice,
logopedice și clinice au permis acumularea unui important material, fapt ce atestă logopedice și clinice au permis acumularea unui important material, fapt ce atestă
diversitatea funcțiilor limbajului, manifestată nu numai în reglar ea comportamentului diversitatea funcțiilor limbajului, manifestată nu numai în reglar ea comportamentului
propriu, dar propriu, dar și și prin prin influențarea voinței influențarea voinței interlocutorului interlocutorului și și a a exprimării exprimării afective față afective față de de
lumea înconjurătoare. Ca atare, funcțiile psihologice alelumea înconjurătoare. Ca atare, funcțiile psihologice ale limbajului sunt foartelimbajului sunt foarte
complexe.complexe.

5Limbajul ca formă fundamentală de comunicare în copilărie și la vârstele adulte,
a devenit un teren al cercetării științifice, mult studiat, e xistă o imensă varietate verbală
și o gamă largă de forme tulburate de vorbire, care necesită a f i corectate, dar și pentru
că progresul spiritual este într -o largă măsură, condiționat de loialitatea exprimării. Pe
de altă parte, cultura și ,,artele verbale” datorează un import ant coeficient de progres
purității vorbirii, î mbogățirii exprimării melodioase, plastice și subtile.
Limbajul, ca rezultat al activității, face parte din domeniul psihologiei, vorbirea
ca formă de manifestare a limbajului constă în realizarea ver bală a procesului de
comunicare. Așadar, vorbirea reprezintă (în cadrul conduitei verbale) , utilizarea
individuală a limbii.
Pe bună dreptate, R. Luchsinger afirmă că, vorbirea este un siste m de semne
variabile, care servește comunicației, iar G.A. Miller c onsideră că, cuvântul are o astfel
de poziție în studiile despre om, încât se poate considera că ne duce spre problema
crucială a psihologiei. În numeroase lucrări se subliniază faptul că, comportamentul în
general, și în special conduita verbală, se modifică, ca urmare a tulburărilor de l imbaj.
Printre alții, se referă la această problemă și Seeman.
Vorbirea este un sistem de comunicare ce condensează intens experiența umană,
permițând înțelegerea între oameni. Prin ea se realizează capacitatea de a gândi,
capitalizându-se modele de abor dare și de exprimare a ideilor, și astfel, se structurează o
bună parte a vieții spirituale. Aceasta pentru că, vorbirea nu numai că este modul de
exprimare cel mai rafinat, mai avansat și mai fluid, dar și pentru faptul că mijlocește în
mod subtil redarea trăirilor afective și a conținutului, ideilor, gândurilor, prin
intermediul vorbirii se ajunge, cu eforturi considerabile și într -un timp îndelungat, să se
stăpânea scă cultura și civilizația umană.
In sensul strict al noțiunii, vorbirea se referă la utilizarea mijloacelor sonore și
eficace implicate în actul emoțional. Ea cuprinde procesele devorbire, audiere, citire și
scriere. Noțiunea de limbaj se referă în primul rând la aceas ta, dar nu numai atât.
Limba este un fenomen extra- individual și depinde de existența poporului, a
națiunii, iar limbajul, vorbirea, este o aplicare individuală a l imbii într -un anumit timp și
o anumită situație dată.
Vorbirea se dezvoltă în ontogeneză și are un caracter social, deoar ece însăși
dezvoltarea omului are loc în societate.
Prin vorbire pot fi puse în evidență și perturbările sau dereglările mecanismelor
logice operante în vorbire. În dialog, tulburările de vorbire pot fi ascuns e de către

6vorbitor. În măsura în care vorbirea se desfășoară cu pauze mai ma ri, ea permit e
vorbitorului să se gândească și să -și aleagă anumite cuvinte, care nu ar face dificilă
comunicarea.
Din punct de vedere ontogenetic, conduita verbală cunoaște o dezvoltare
permanentă , care constă în complicarea și diversificarea formelor de vorbire, iar
conținutul capătă caracteristici de subtilitate și rafinament.
Odată cu vârsta, crește și gradul de conștientizare a folosiri i vorbirii.
Comportamentul verbal implică întotdeauna conștiința, sub al cărei control se
desfășoară, dar la rândul său, exercită influență asupra conștiinței. Acest raport este
foarte important pentru înțelegerea mecanismului dinamic, cu implic ații formative în
personalitate.
S-a acreditat ideea că handicapurile de limbaj sunt pasagere și că ele pot fi
corectate, iar p ractica logopedică confirmă azi din plin că astfel de deficienț i sunt
recuperabili. Logopedia este, aș adar, o știință nu nu mai teore tică, ci, în primul rând,
una practică cu efecte nobile în dezvoltarea armonioasă a personalităț ii umane.
Lucrarea de față își propune să informeze despre logopedie ca ș tiință, despre
obiectul și scopul logopediei , care sunt cauzele si deficienț ele de limbaj, cum pot fi
depistate și corectate acestea. Prevenirea și nu numai înlăturarea deficienț elor de limbaj
trebuie să preocupe nu numai pe specialiș tii din domeniu, ci și pe to ți acei ce sunt
angaja ți în complexul proces educa țional: cadrele didactice, părinț ii, întreaga societate.
Se cunoa ște faptul că este mai ușor să previi unele fenomene decâ t să le înlătur i.

7CAPITOLUL I
TERMINOLOGIE
Defectologia (lat. “defectus” = lipsă, defect, deficiență și grec. ,, logos” =
știință, teorie) este o disciplină în sistemul științelor pedagogice, care se ocupă de
legitățile dezvoltării persoanelor deficiente, în cadrul teoriei și practicii instruirii,
educării și integrării, respec tiv al readaptării sociale ș i personale a deficien ților. (Walter
Roth, 1979)
Defectologia este știința care studiază ,, legitățile dezvoltării ,educației
și instruirii copiilor deficienți”, menționând că“prin natura sa, este
o disciplină sintetică, interdisciplinară, deoarece se a f l ă la
intersecția mai multor direcții de cercetare științifică, psihologie,
medicină, sociologie.” (Valer Mare, 1989). La recomandările forurilor
internaționale s -a renunțat (mai ale s în documente oficiale) la
expresiile considerate ,,dure” pentru persoanele sau familiile
persoanelor cu handicap de ,,defect” , ,,deficiență”, ,, defectologie ”.
Deficiența este pierderea sau alterarea unei structuri sau
funcții (leziune anatomicã, tulburare psihologicã rezultând în urma unei
maladii, accident în evoluția normalã, dar și a unor carențe psiho -afective
(pierderea părinților sau neglijența pedagogicã).
Incapac itatea este reducerea parțialã sautotalã a posibilității de a realiza o
activitate (motricã sau cognitivã) sau un comportam ent.
Exemple: incapacitate de comunicare, de igienã pers onalã, de
locomoție, etc. Incapacitatea depinde, dar nu oblig atoriu, și nu de o
manierã univocã, d e deficiențã. Atât deficiențele, câ t și incapacitățile, pot fi vizibile
sau invizibile, temporare sau permanente, progresiv e sau regresive.
Handicapul este un dezavantaj social, rezultat în urma unei deficiențe sau
incapacități care limitează sau împiedicã îndeplini rea de către individ a unui
rol așteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independențã fi zicã, orientare,
autonomie economicã , integrare socialã, etc.
Terminologia în domeniul studiat de noi a suferit
schimbăridatorită transformărilor multiple de la ni velul întregii societăți (mai ales
după 1990) și mai ales a serviciilor de educație,te rapie șiasistență
socială pentru persoanele cu dizabilități.

8În literatura de specialitate există termeni specifici pentr u persoanele care se
abat de la normalitate, (ca semnificație generală) privind întreaga dezvoltarea
psihofizică a p ersoanei, unele aspecte rămâ nând în urmă (fizic, s enzorial, mintal);
normal – adaptare echilibrată la mediu și raportare la grup de aceeași vâ rstă și
mediu cultural
anormal – abateri peste standard, insuficiențe retard în dezvoltare, abateri
comportamenta le, afecțiuni fizice .
Principalele concepte șisintagme uzitate în acest domeniu așa cum
reies din u ltimul ca dru normativ(H.G. 1251 / 2005):
Deficiență
-absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcții
(anatomice, fiziologice sau psihice) a individului, rezultând în urma
unei maladii, unui accident sau a unei perturbări, care îi împiedică participarea
normală la activitate în societate.
Incapacitate
-limitări funcționale cauzate de disfunționalități (def iciențe) fiz ice, i ntelectua le sau
senzoriale, de condiții de sănătate ori de mediu și care reduc posi bilitatea individului de
a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) ori un comportament.
Handicap
-dezavantaj social rezultat în urma unei deficiențe sau incapacită ți și care limitează ori
împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol așteptat de societate.
Dizabilitate
-rezultatul sau efectul unor relații complexe dintre starea de sănătate
a individului, factorii personali și factorii exter ni care reprezintă
circumstanțele de viață ale acestui individ. Datori tă acestei relații, impactul
diverselor medii asupra aceluiași individ, cu o stare de sănăt ate dată, poate fi
extrem de diferit. Diza bilitate es te termen ul ge neric pentru afectări, limtări ale
activității și restricții de participare.
Afectare
– o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului ori a unei funcții fiziologice
(inclusiv funcțiile mintale). Prin noțiunea de anormalitate înțelegem aici variațiile
semnificative de la norma stabilită statistic (adică o deviaț iede la media populației
stabilită conform normelor standard măsurate) și ea trebuie utilizată
exclusiv în acest sens.

9LOGOPEDIE desemnează știința care se ocupă cu educarea (paidea) vorbirii
(logos – cuvânt).
Logopedia (etimologic, ,,educa ția vorbirii") are ca obiect prevenirea și
corectarea tulburărilor de limbaj, precum ș i, într-un sens mai larg, studierea evolu ției
limbajului în contextul dezvoltării personalităț ii ( E. Verza, 1998).
Logoped ia este acea ,,disciplină psihopedagogică consacrată studierii și reeducării
sau terapiei corective a limbajului deficient sau handicapat. Logopedi a propune metode
și pr ocedee adecva te fiecăruia din tulburările de limbaj " (Paul Popescu Neveanu, 1978,
p. 420).
Poate cea mai complexă definiție a logopediei a fost dată de M. S ovak: ,, știința
despre fiziologic și patologia proceselor de înțelegere, de comunicare , despre prevenirea
și tratamentul pedagogico -corectiv al defectelor în domeniul î nșelegerii comunicării”.
Logopedia , știință născută din rațiuni teoretice și prac tice, născută la inte rsecția
dintre alte științe (psihologia, psihopatologia, anatomia și fiziol ogia omului,
psiholingvistica, pedagogia, etc.), cu legi și principii proprii, cu obiective, metode și
mijloace proprii, este atât o știință ce se poate aplica preve ntiv în cadrul educației
timpurii și profilactic ( începând cu 4 ani, când coordonarea motrică a organelor
fonatorii se maturizează, când capacitatea de a fi atent o per ioadă mai mare de timp
crește și ea), în scopul îmbunătățirii pronunției, dezvoltării abil ităților de comunicare
care implică emisie și recepție de mesaje, optimizării capacităților de citit – scris. Sarcina
prioritară a actului logopedic este remedierea tulburărilor de vorbire și stimularea
comportamentulu i verbal, astfel î ncât personalitatea să nu fie destructurată.
Printulburare de limbaj întelegem toate abaterile de la limbajul normal,
standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală,
atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea
componentelor cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă
(M.Gutu,1975).
Dacă este însă să privim mai îndeaproape acest domeniu, vom sesiz a că noi nu
folosim doar un limbaj verbal, articulat, scris și citit, ci și un limbaj nonverbal – pe care,
la rându l său îl putem "împărți" în limbaj scris, limbaj mimico -gestual, ci chiar și
matematica (exercițiile de calcul) reprezintă o formă de li mbaj.
Pentru o integrare armonioasă în societate, omul are nevoie de dezvoltarea tuturor
,,fațetelor" limbajului, tulburarea oricărui aspect influențând adapt area individului la
mediu.

10Tulburările limbajului reprezintă rezultatul disfuncț iilor intervenite în
recep ționarea, în țelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise ș i orale din cauza
unor afec țiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau educațională, care
acționează asupra copilului mic în perioada apariț ieiși dezvoltării limbajului. Datorită
importan ței limbajului în structurarea și desfăș urarea proceselor cognitive, orice afectare
a acestuia ar putea avea influen țași calitatea opera țiilor gândirii, rela țiilor cu cei din jur
și structurării personalităț ii copilului. Din acest motiv, cunoa șterea și identificarea
tulburărilor de limbaj reprezintă o prioritate a specialiș tilor în probleme de
psihopedag ogie, precizia și precocitatea diagnosticului acestor tulburări garantând
reușita programului terapeutic și recuperator al copilului cu tulburări de limbaj.

11CAPITOLUL II
OBIECTUL ȘI PROBLEMATIC ALOGOPEDIEI;
RELA ȚIILE SALE INTERDISCIP LINARE
Logopedia urmărește să studieze limbajul, să prevină tulburările sa le, să le
corecteze și să creeze condiții favorabile pentru o mai bună adaptare a persoa nelor la
mediu în v ederea integ rării acestora în colectivele de activitate din care fac parte.
Logopedia are prin excelen ță un caracter aplicativ: de a înlătura tulburările de
limbaj și a permite dezvoltarea psihică generală a persoanei, de a sta bili sau a restabili
relațiile cu semenii săi, de a facilita integrarea în colectiv, de a forma și dezvolta pe
măsura capacităț ilor sale.
Actualmente, obiectivul logopediei este acela de a considera tulburăr ile de
limbaj în contextul mai larg al personalității, depășind sfera îngus tă a metodelo rși
tehnicilor de corectare. În primul tratat de logopedie apărut la noi în țară, E. Verza
(2003, p.27) remarca faptul că ,,logopedia contemporană îș i define ște, în prezent,
menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de lim baj, la prevenirea ș i studierea
lor; ea are în vedere educarea și restabilirea echilibrului psihofizic și dezvol tarea unei
integre personalităț i, studierea comportamentului verbal și a rela ției acestuia cu
personalitatea umană".
Acest lucru se datorează faptului că tulburări le de limbaj au atât o etiologie
complexă, cât ș i implica ții dintre cele mai diverse asupra activităț ii psihice superioare.
Planul teoretic, fundamentat pe studierea mecanismelor psihice și
neurofiziologice ale desfășurării limbajului raportat e la condi țiile obiective și subiective
în care se desfășoară comunicarea verbală, împreună cu demersul pr actic -aplicativ
concretizat în elaborarea unor tehnici, a unei metodologii adecvate educ ării limbajului
tulburat, au ca scop final cre șterea comunicării verbale. E. Verza sintetizează
principalele ob iective ale logope diei:
-studierea procesului comunicării și asigurarea unui climat optim dez voltării ș i
stimulării acesteia;
-prevenirea cauzelor care pot determina deficien țele de limbaj;
– studierea simptomatologiei deficien țelor de limbaj și dezvoltarea metodelor și
procedeelo r adecvate cerce tării lor;
– cunoa șterea și prevenirea efectelor negative ale deficien țelor de limbaj asupra
comportamentului și personalităț ii logopatului;

12-elaborarea unei metodologii de diagnoză și prognoză diferențiată în logopedie;
-popularizarea științei logopedice și pregătirea familiei ș i așcolii pentru a manifesta
înțelegere și sprijin fa ță de logopat;
– formarea unor speciali ști logopezi cu o pregătire psihopedagogică, teoretică ș i practic-
aplicativă, care să stăpânească terapia deficienț elor de limbaj;
– studierea și cunoa șterea diferitelor aspecte ale deficien țelor senzoriale și mintale ce
influen țează constituirea structurilor limbajului;
– optim izarea activităț ii logopedice atât pentru terapia deficien țelor de limbaj, cât și
pentru evitarea eșecurilor școlare și comportamentale;
– depistarea popula ției cu deficien țe de limbaj, începând cu vârsta pre școlară ș i
organizarea activităț ii pentru prevenirea și recuperarea deficien țelor de limbaj.
Referindu-se la rela țiile interdisciplinare ale logopediei în contextul
obiectivelor prezentate, remarcăm o paletă largă a acestora, incluzând atât discipline din
corpusul psihologiei (psihologia copilului, psihopatologia, psihodiagno za), cât și din cel
medical (oto-rino-laringologia, neurologia, chirurgia buco-maxilo- facială) ori lingvistic
(fonetica, lexicologia). Sintetizând contribu țiile principalelor discipline conexe,
observăm că :
– psihologia copilului furnizează date privind etapele de dezvoltare ș i manifestare psiho-
comportamentală la vârstele mici, precum ș i raportarea acestora la condi țiile instructiv-
educative și la capacitățile interne ale fiecărei persoane;
– psihopedagog ia specială , în ansamblul ei, oferă informaț ii referitoare la dinamica și
mecanismele dezvo ltării specifice diferitelor ti puri de handicapuri;
– psihologia generală face posibilă cunoaș terea mecanismelor de dezvoltare a
limbajului, a func țiilor sale și a rolului acestora în via ța psihică;
-lingvistica prezintă modul fono-articulator de structurare a limbajului și avansează
ipoteze cu privire la apari ția acestuia .
-științele medic ale prezintă acele date care conturează tabloul complex etiologic ș i
semiologic al tulburărilor de limbaj, îndeosebi când este vorba despre cauze organice ,
explică patologia organelor fono-articulatorii și implica țiile acesteia asupra formării și
evolu ției limbajului, precum și rolul tratamentului medicamentos și chirurgical în
remedierea sau ameliorarea tulburărilor de limbaj, îndeosebi când este vorba despre
cauze organice, explică patologia organelor fono -articulatorii și implica țiile acesteia
asupra formării ș i evolu ției limbajului, precum și rolul tratamentului medicamentos și
chirurgical în reme dierea sau ame liorarea tulburărilor de limbaj.

13Preocupările pentru corectarea tulburărilor de limbaj, ca o necesi tate au existat
din cele mai vechi timpuri. De exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru
vorbire și oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv ș i cât mai pe înțelesul
auditoriului, ceea ce a condus la asigurarea unei poziții de cinste a oratorilor. Datorită
acestu i fapt sa dezvoltat interesul profund pentru vorbirea afectată. Operele lui Herodot,
Platon, Heraclit, Aristotel, Hipocrat, Socrate conțin considera ții interesante cu privire la
preocupările societății antice de a forma și dezvolta o vorbire cât mai agreabilă și mai
inteligibilă. În opera lui Hipocrat apar informații în legătură cu formarea vocii, cu
formarea auzului, cu bolile creierului care condiționează dezvoltare a armonioasă a
limbajului. Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieți paralele” , lui Demostene,
ilustrează posibilitățile de modelare a vorbirii sub influența exer cițiilor și a
psihoterapiei. Demostene suferea de o bâlbâială accentuată , cu implicații în planul
interior, făcând din el o persoană interiorizată, necomunicativă, nega tivistă, irascibilă,
timidă; prin exerciții, voință, psihoterapie a reușit să -și învingă handicapul devenind
apoi cel mai mare orator al Antichității. Procedeele care s au utilizat în aceea perioadă
sunt încă de mare actualitate.
Și la români a existat preocuparea pentru oratorie, pentru corectar ea tulburărilor
de limbaj, prin glasul lui Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde
de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să -l cultivăm și să -l fortificăm, să
studiem toate treptele, de la sunetele g rave până la cele mai înalte”. În Evul Mediu, a
avut loc o stagnare datorită concepției că limba este acordată te rmenului de divinitate,
fiind interzisă discutarea problemei. Însă s -au evidențiat unele idei pozitive transpuse de
către Avicena în „Canonul medicinei” , care notează câteva din exercițiile utilizate în
scopul reglării respirației și vocii, adoptate și în prezent în corectarea bâlbâielii.
Logopedia s- a cons tituit ca știință datorită progreselor din seco lele XIX-XX,
din toate domeniile și în special datorită marelui avânt din științ ele naturii. Astfel la
cunoștințele anterioare s -au adăugat cunoștințe de anatomie, de psihologie.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX -lea.
Cercetările lui Diffenbach, care preconiza u tilizarea metodelor chirurgicale pentru
remedierea anomaliilor limbii, investigațiile lui Broca, în dome niul afaziei motorii și ale
lui Wernicke pentru afazia senzorială.
Până la constituirea logopediei ca știință multe dintre problemele ei erau
studiate de către surdologie. Pentru corectarea tulburărilor de pronunție la copi lul cu auz

14normal sunt necesare exerciții care implică utilizarea auzului iar metodele folosite de
aceștia nu implicau folosirea auzului.
Întemeietorul logopediei este Herman Gutzman-1865-1922- care a prelucrat în
mod creator datele de surdo- pedagogie, însușite de la tatăl său, Albert Gutzman, fost
director la Institutul de Surdo- Muți din Berlin, cu datele din diferite sectoare ale
medicinei care sunt legate de problemele vorbirii.
H.Gutzman a ținut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în
învățământul superior și a elaborat lucrarea de mare circulație intitulată
„Sprachheilkunde”, tipărită la doi ani după moartea sa. Activitatea practică de corectare
a tulburărilor de limbaj era cun oscută sub denumirea de „ foniatrie”, și se ap licau în
Clinica ORL din Berlin. După modelul foniatriei, la Viena – E. Froschels, G.E. Arnold la
Munchen- M. Nadoleczny, sunt preocupați de tulburările vocii preponderent la
cântăreți.
În 1942, în discursul de deschidere al primului Congres al Societății
Internaționale de Logopedie și Foniatrie, ținut la Viena, Emil Fros chels cel care folosea
denumirea de logopedie, a pus în evidență problema logopediei ca știință, a doptând
termenii de foniatrie și logopedie delimitând conținutul celor două domenii: foniatria se
ocupă de întreținerea organelor fonatoare și de patologia vocii, iar logope dia, de
prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj și de realizarea procesului de
înțelegere și transmisie corectă a informațiilor.
Acolo unde deficiențele de comunicare sunt combinate cu deficiențe, boli ale
vocii sau unde există un substrat organic logopedia folosește ajutorul ORL, chirurgiei
plastice dar ca disciplină este independentă. În corectarea limbajului intervenția
medicală este limitată spre deosebire de activitatea logopedică care este permanentă,
prin ea se înlătură cauzele organice care au provocat tulburarea. Astfel putem conchide
că: foniatria este esențială pentru lichidarea proceselo r patologice, iar logopedia
reprezintă prevenire și corectare; astfel încât intervenția l or nu se suprapune și nici nu se
subordonează ci se completează reciproc. Prin urmare logopedia este știință
psihopedag ogică dar nu e xclude intervenția m edicală.
În țara noastră au luat ființă mai întâi cabinete logopedice în poli clinici și în
spitale de neurochirurgie, iar apoi au fost organizate centre logopedice interșcolare și
cabinete logopedice pe lângă unele grădinițe și unitățile speciale pent ru handicapați în
1963 de către Ministerul Învățământului. După 1990 apar cabinetele logopedice
particulare.

15Logopedia are în primul rând un scop educativ; ea contribuie la formarea
omului, sprijină ș colile și facilitează procesul instructiv. Pentru atingerea acestor
obiective, activitatea logopedică trebuie să se desfășoare în echi pă, cu stabilirea unor
relații de complementaritate între diversele specialități intere sate. ,,Această investigaț ie
este cu atât mai nec esară, cu cât se are în vedere u nitatea dialectică dintre limbaj și
psihic, în ge neral, și limbaj și gândire, în special.

16CAPITOLUL III
DEFICIEN ȚELE DE LIMBAJ
III.1. ETIOLOGIA DEFICIENȚELOR DE LIMBAJ
După cum se ș tie, asupra individului ac ționează o multitudine de factori dintre care unii
sunt nocivi. Ace știa pot influen ța negativ dezvoltarea sa și cu cât ac ționează la vârstele mai mici
cu atât efectele sunt mai mari. Dar organismul are o anumită rezistenț a ce-i permite o evolu ție
normală, ș i numai în anumite contexte ace ști factori determină dereglări psihice. În acest context,
ne vom referi la principalele patru categorii de factori care pot influen ța negativ dezvoltarea
limbajului.
Cauze organice.
Ce pot avea o natură centrală sau periferică. Aici sunt cuprinse diferitel e traumatisme
mecanice care influen țează negativ dezvoltarea sistemului nervos central (SNC) sau a fectează
nemijlocit auzul și organele fonoarticulatorii. În cazul unor leziuni la nivelul sistem ului nervos
central se pot produce, printre alte tulburări, h andicapuri ale limbajului de o mare varietate. Cu
cât zona lezată este mai în tinsă sau mai profundă, cu atât tulbu rările sunt mai complexe,
deoarece sunt atin și mai mul ți centri corticali implica ți în diferitele func ții psihice. A șa, de
exemplu, lezarea timpanului împiedică recepția corectă a limbajului și emiterea normală a
vorbirii, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu p ermit o participare sincronizată a tuturor
elementelor implicate în procesul vorbirii. O asemenea situa ție se produce și în prognatism și
progenie, ca și în macrog losie sau microglosie. O anumită frecvență o au infecț iileși intoxica țiile
cu substan țe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta organic s au func țional
mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Și unele boli ale primei copilă rii, ca meningita,
encefalita, scarlatina, rujeola, po jarul etc, pot determina tulbură ri de limbaj atât pe cale centrală,
câtși pe cea periferică, marcâ ndu-l pe subiect pe perioade limitate sau pe toata durata vie ții.
Cauze func ț ionale.
În urma ac țiunii acest or cauze, se pot produce tulbură ri ale limbajului care privesc atât
sfera senzorială (receptoare), cât ș i pe cea motorie (efectoare). Cauzele func ționale pot afecta
oricare din componentele pronun țării: expira ție, fona ție, articula ție. Ca urmare, apar dereglări ale
proceselor de excita țieși inhibi ție, de nutri ție la nivelul cortexului, insuficien țe func ționale la
nivelul sistemului nervos central, insuficien țe ale auzului fonematic care, toate, sunt dificil de
eviden țiat, dar au implica ții nemijlocite asupra evolu ției limbajului și activităț ii psihice.

17Cauze psiho-neurologice.
Ce-i influen țează, mai ales, pe acei subiecț i care, congenital, au o construc ție anatomo-
fiziologică fragilă sau patologică . Asemenea cauze se întâlnesc la subiec ții cu deficit mintal, la
aliena ții mintal, la cei cu tulburări de memorie ș i de aten ție, la cei cu tulburări ale reprezentă rilor
optice și acustice.
Cauze psiho-sociale.
Care sunt abordate în literatura de specialitate cu mai pu țină insistență, cu toate că ele nu
sunt lipsite de importan ță; la o analiză mai atentă vom constata că ele au o frecven ță relativ
mare, iar efectele lor negative impietează nu numai asupra dezvoltării limba jului, ci ș i asupra
întregii dezvoltă ri psihi ce a omului. Din această categorie fac parte unele metode gre șite în
educa ție (iatrogeniile sau didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii în ontoge neza timpurie,
încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul părinț ilor
(adul ților), toate conducând la formarea unor obi șnuințe deficitare, imitarea unor modele cu o
vorbire incorectă î n perio ada constituirii limbajului, trăirea unor stă ri conflictuale, stresante,
suprasolicitarile, care favorizează oboseala excesivă ce duce la disfunc ții verbale, blocaje, un
nivel scăzut al antrenamentului verbal, ș .a.
III.2. CLASIFICAREA DEFICIEN ȚELOR DE LIMBAJ
Însușirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndel ungat din
partea individului. Aceasta este pentru că tehnica de recepționare și de exprimare a
comunicării este una din cele mai complicate pricep eri omenești. Ținându -se
cont de dificultățile coordonării mișcărilor foarte fine ale aparatului
fonoarticulator un anumit procent al semenilor noștri nu reușesc să stăpânească
tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de l imbaj.
Tulburări de limbaj se diferențiază de particularitățile vorbirii
individuale, șide particularitățile psihofiziologice de vârstă (unii oameni vorbesc
nuanțat, expresiv, alții au o vorbire mai puțin inteligibilă, obositoare, prea șoptită). Este
absolut necesar săsefacă o delimitare precisă între particularitățile individuale ale
limbajului șitulburările de limbaj. Primul indic iu pe baza căruia putem suspecta
un copil ca având tulburări este frecvența mult mai mare a difi cultăț ilor
de exprimare față de posibilitățilemedi i pentr u vârst a lui.În ac est sen s
tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cât mai timpuriu după apariția lor. În

18categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele deînțelegere și
articulare; sau exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare;
stau orice tulburare, indiferent de forma sa, care seraăsfrânge negativ
asupra emisiei ori a percep ției limbajului.
,,Prin tulburările de limbaj înțelegem toate abaterile de la limbajul normal,
standardizat, de la manifestările verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât
sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la reglarea
diferitor componente ale cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală
sauscrisă” (M. Guțu 1975). Ursula Șchiopu propune o astfel de definire a tulburărilor
de limbaj. Comunicarea verbală depinde de trei funcții: (Pichon):
Func ția apetitivă – a vrea să vorbeș ti
Func ția ordonatoare pentru a asimila și a organiza sistemul de semne folosit de
cei din jur
Func ția de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul
cuvântului vorbit sau scris.
Tulburările de limbaj rezultă din împiedicarea unei a din cele trei
funcții, fapt ce determină o tulburare particulară caracteristică.Tulburările f uncțiilor
apetitive: mutismul ( total sau selectiv și tulburări cauzate de întârzierea dezvoltării
acestei funcții , pot fi mai f recvente la copii) .
Tulburările funcțiilor ordinatoare se exprimă prin întârzierea vorbi rii sau
tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de t ipul bâlbăielii.Tulburări le funcției de
realizare (anomalii sale leziuni ,,instrumentale”, senzorial e sau
motrice) se obiectivează în dislalii, dizartrii și alte tulburări de art
iculare sau deficiențe de pronunție. În primele etape de constituire a
logopedie i ca știință ea nu dispunea de propria clasificare a
tulburărilor de limbaj, deoarece era profund influențată de succesel
edezvoltării medicinei în Europa sec. XIX – XX. Una din primele clasificări a fost
înaintată de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei crit ice date le
despre tipurile de dereglări, le -a sistematizat și a reglementat
t e r m i n o l o g i a .
A c e a s t ă c l a s i f i c a r e a s t a t l a b a z a m u l t o r m o d i f i c ă
r i î n lucrărilecercetătorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltușevschii,
G. Gutțman, A. Freșels,S. Dobrogaev. În cadrul acestor clasifi cări erau foarte multe
asemănări: atitudinea clinică, completată cu criterii etiopatogenetici, legătura diverselor

19tipuri de tulburări cu forme de boli (în acest caz tulburările de limbaj erau socotite ca un
simptom al bolii), la fel și limba descrierii, căci se foloseau termenii latini și grecești .
Nici un autor n-a reușit consecutiv să întemeieze o clasificare bazată pe un
anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a apărut o necoincid ență atât în
nomenclatura felurilor și formelor tulburări de lim baj, cât și în folosirea termenilor.
Unele și aceleași dereglări erau numite cu diferiți termeni și invers, diferite dereglări
erau notate cu același termen. Atât contradicțiile între clasificările separate, cât
și în cadrul uneia și aceleași clasificări au încep ut să se manifeste pe fonul
realizării științelor fundamentale și aplicate ale sec. XX: fiziologia activității S.N.,
psihologia, lingvistica, medicina, pedagogia. Logopedia nu arămas în afara
acestei tendințe. În clasificarea clinică s -au introdus corective în rezultatul cărora s -au
schimbat simțitor părerile despre diversele feluri de tulburări atribuite unei
singure forme, semnificativ s- a întregit caracteristica plină de conți nut a
tulburările de limbaj.
Este o perioadă controversată datorită diversității criteriilor după diferiți autori
care au adoptat criterii după poziția lor. Aceste clasificări nu satisfac integral
necesitățile practicii. Este necesar un diagnostic corect pentr u că în funcție de el se
stabilesc metodele și prognoza tulburărilor în raport cu particularit ățile psihice ale
subiectului.
Abordarea unui singur criteriu duce la dificultăți în stabilirea dia gnosticului și
deficiențe de recuperare. Pot avea cauze și efecte comune.
Exemple de clasificare lingvistică:
1. Tulburări fonetice -se referă la pronunția greșită dar fără dificultăți în
a recepta.
2. Tulburări fonetico -fonematice- are dificultăți în discriminare și în
pronunțare.
3. Tulburări fonetico -fonematice lexico- gramaticale, unde se găsesc
dificultățile din primele două, la care se adaugă și forme, în pr oporții
diferite, de nedezvoltare a limbajului.
Exemple de clasificare după criteriul simptomatologic (Ch. Van Ri per):
1.Tulburări de ritm – bâlbâială, bolboroseală, tu multus sermonis.
2.Tulburări de articulație – dislaliile.
3.Tulburări de fonație – afonie, nazalitate, guturalitate.

204.Tulburări de simbolizare – disfaziile.
Exemple de clasificare după criteriul etiologic și cel simptoma tologic (M.E.
Hvatțev):
1.dislalii.
2.tulburări de ritm și cadență.
3.tulburări de limbaj cu etiologie organică cerebrală.
4.tulburări de voce.
5.tulburări de vorbire și voce psihogene.
6.tulburări de vorbire la oligofreni și nevăzători.
Clasificarea făcută de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, clasi ficare care ține seama de
cât mai multe criterii și anume: anatomo -fiziologic, lingvistic, etiologic,
simptomatologic și psihologic. Clasificarea respectivă se rezumă la următoarele
categorii de tulburări de limbaj:
1.Tulburări de pronunție sau de articulație:
Dislalie
Disartrie
Rinolalie
2.Tulburări de ritm și f luența vorbirii:
Bâlbâială
Logonevroza
Tumultus sermonis
Tahilalia
Aftongia
Bradilalia
Tulburări coreice
3.Tulburări de voce:
Disfonie
Afonie
Fonastenie
Pseudofonastenie
4.Tulburări în plan lexico grafic scris citit:
Disgrafii- agrafii
Dislexia- alexia

215.Tulburări polimorfe:
Afazia (tulburare dobândită)
Alalia (surditatea verbală) – incapacitatea de a vorbi. Alalia (surditatea
verbală) – incapacitatea de a vorbi.
6.Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzi eri) – retard în dezvoltarea
limbajului:
Retardul de limbaj simplu și complex
Retardul la copiii autiști
Mutismul psihogen electiv sau voluntar
7.Tulburări de limbaj bazate pe disfuncții psihice:
Dislogii
Bradifazii
Ecolalii
Jargonafazii (apare pe fondul Schizofreniei)
III.3. CARACTERIZAREA DEFICIEN ȚELOR DE LIMBAJ
III.3.1 .Tulburări de pronunție sau de articulație:
III.3.1.1. Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de pronunție.
DISLALIE- provine din grecescul „dis” care înseamnă greu, „lalic” care
semnifică vorbire.
Tulburare caracterizată prin incapacitatea totală s au parțială de a emite sau
articula corect unul sau mai multe sunete izolate s au în combinații fluente în timpul
vorbirii.
Tulburări de pronunție (articulați e), constând în deformarea, substituirea,
omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea reprodusă.
Dislalicul nu prezintă dificultăți în înțelegere și în exprimare , ci doar dificultăți
de realizare sonoră.
În vederea pronunției corecte organele fonoarticulatoare adoptă anumite poziții,
mișcări pentru fiecare sunet. Mișcările fiecărui organ ce par ticipă la pronunția unui
fonem se numesc articuleme .

22CAUZE:
Malformațiile organelor periferice ale vorbiri: buze, limbă, ma xilare
(prognatismul, implantarea defectuoasă a dinților, malformații al e limbii:
microglosie, macroglosie, anchiloglosie, frenul limbi prea lung sau pr ea
scurt).
Leziuni organice ale analizatorului auditiv; insuficiența atenției auditive
privind propria vorb ire.
Încurajarea vorbiri greșite, imit area unor modele defectuoase.
Deficiențe ale auzului fonematic.
CLASIFICARE:
1.Din punct de vedere etiologic dislalia se clasifică în:
a. Dislalie organică -cauzată de modificări patologice ale organelor de
vorbire și deficienț e organice ale analizatorului auditiv. Poate fi:
 Audiogenă -determinată de lezări ale analizatorului auditiv;
gravitatea ei este în funcție de gravitatea afecțiuni auditive.
Astfel în formele ușoare ale hipoacuziei subiectul respectiv
își formează un vocabular corect dar nu percepe tonalitățile
înalte (s, j, ce, ci), pe care le confundă și le pronunță
defectuos.
-în formele grave tulburările se resfrâng. asupra
majorității sunetelor.
 Mecanică – determinată de malformații ale organelor
periferic e ale vorbirii. Subiectul nu realizează mișcările care
sunt legate de aceste afecțiuni ale organelor periferice.
b . Dislalia funcțională -determinată de incapacitatea organelor de vorbire
normală de a -și îndeplini funcțiile organice.
-nu există modificări patologice în recepția și
exprimarea vorbirii ci este determinată de incapacitatea organel or de
a-și îndeplini funcția. Apare pe baza unei dislalii fiziologice ale căror
simptome dispar după vârsta de cinci ani. Poate căpăta o semnificație
logopedică în condițiile în care părinți încurajează vorbirea greșită a
copilului. Poate fi:
Motorie -apare datorită debilității musculare, dizabilităților
motorii: copii neîndemânatici.

23-consecință a unei dezvoltări întârziate a analizatorului
motor – componenta sa verbochinestezică.
-Subiecții pot deosebi pronunția corectă cât și cea
incorectă dar prezintă dificultăți în controlul și
coordonarea aparatului fonoarticulator; știu ce mișcări
trebuie să facă dar nu le pot coordona. La copii apar
mai des omisiunile și deformările de sunet.
 Senzorială -apare ca urmare a deficiențelor mecanice verbale
senzitive în special pe fondul auzului fonematic- incapacitatea
de a discrimina sunete, analiză și sinteză chinestezică a
prop riilor mișcări articulatoare.
-se caracterizează prin înlocuirea unor sunete cu altele.
2.Din punct de vedere simptomatologic dislalia se car acterizează după
mai multe criterii:
A. Aspectul exterior fonetic :
a-dislalie prin substituire
b-dislalie prin omisiune
c-dislalie prin deformare
B.Gradul de extindere:
a- dislalie simpla – este afectat un singur sunet sau sunete a căror
pronunție se rea lizează cu ac eeași mișcare.
b- dislalie polimorfă – sunt afectate sunete în diferite regiuni de
articulare
c- dislalie universală sau totală – sunt afectate majoritatea
consoanelor
C. Fonemul afectat : dislalia primește numele de la denumirea în limba
greacă a sunetului la care se adaugă sufixul „ism” în cazul deform ărilor
și omisiunilor; în cazul înlocuiri unui sunet cu altul se adaugă prefixul
„para”. Exemple de deformări și omisiuni ale sunetului: „B – betacism”,
„C-capacism”, „D – deltacism ”, „G -gamacism”, „L -lamdacism”, „P –
pitacism”, „R -rotacism”, „S -sigmatism”. Exemple de înlocuiri ale
sunetului: „B – parabetacism”, „C- paracapac ism”, „D- paradeltacism”,
„G- paragamacism” , „L- paralamdacis m”, „P- parapitacism” , „R –

24 pararotacism”, „S – parasigmatism”. Mai frecvent deformate sunt sunetele
din categoria sigmatismului și rotacismului.
III.3.1.2. RINOLALIA- este o tulburare de pronunție asociată cu tulburarea de
rezonanță a sunetului fie prin comunicarea prea largă buco -nazală fie prin obstrucție
nazală. Uni autori consideră că dat fiind această rezonanță a sune tului este afectată
predominant vocea, este den umită rinofonie (fonfăiala), dar la persoanele cu nazalitate
tulburările de fonație și articulație se condiționează reciproc. În vorbirea nazală
deplasarea locului de articulație spre interiorul cavității bucal e determină ca suflul de
aer și modelarea lui în cavitatea buco nazală să fie modificat și prin aceasta să se scadă
inteligibilitatea vorbirii, a stfel încât termen ul de rinolalie e xprimă mai ad ecvat acest
lucru și aceasta mai ales că în practica corectării rinol aliei predomină exerciții de
modelare a vocii după modelul de realizare al sunetului: impostarea, consolidarea ,
diferențierea, automatizarea sunetului.
CLASIFICARE:
1. După aspectul exterior al modificării suflului de aer rinolalia pr ezintă
trei forme:
a.Rinolalie deschisă – Aperta- în care suflul de aer necesar
pronunției sunetelor orale în loc să se scurgă pe cale orală
se scurge pe cale nazală (sunt afectate toate consoanele
orale).
b.Rinolalie închisă – Clausa- în care unda expiratorie necesară
pronunției consoanelor nazale este împiedicată să treacă pe
calea nazală și se scurge pe traiectul bucal, astfel vocea a re
rezonanță de „fund de sac” (afectate consoanele nazale „m”
și „n”).
c.Rinolalie mixtă -în vorbire predomină atât rinolalia deschisă
cât și cea închisă.
a.RINOLALIE DESCHISĂ.
Apare ca urmare a faptului că vălul palatin în timpul pronunției ora le nu reușe ște
să împiedice trecerea curentului de aer pe traiectul de aer a stfel încât orificiul faringo
nazal rămâne deschis și aerul se scurge pe nas modificând rezonanța sunetului și
schimbând locul de articulare a sunetelor.
În funcție de cauzele care o produc ea se împarte în:

251. RINOLALIE DESCHISĂ ORGANICĂ – apare ca urmare a
paraliziei vălului palatin (periferică și centrală) și nazalitatea este
disartrică; paraliziile periferice sunt consecința unor procese
patologice care se soldează c u leziuni ale nervului vag , sau tumori ale
nervului vag. Le adulți tumorile nervului vag apar în scleroza laterală
amiotrofică sau scleroza multiplică bulbară. Paraliziile cent rale apar
mai rar la copii, fiind o paralizie pseudo- bulbară.
Traumatizme ale vălului palatin care se pot produce prin plăci
perforate cu obiecte ascuțite sau în urma afecțiunilor țesutului vălului
palatin ca urmare a unor boli sau malformații congenitale ale vălului
palatin.
Cea mai grav ă formă apare în urma despicăturilor congenitale ale
vălului p alatin (pa latos s chizis” gură de lup”). Ca urm are a
complexității mai mulți autori o tratează separat de celelalte forme
ale rinolaliei sub denumirea de palatolalie. Cauza nu este elucidată în
totalitate.
Factori pot fi grupați în factori de natură endogenă și exogenă.
Factorii endogeni- modul exact de transmitere nu este cunoscut, ci se
referă la tulburările de metabolism ale mamei, endocrine, unii factori
nutriționali. Acești factori pot m odifica ereditatea. Factorii exogeni-
infecții acute – virale în perioada sarcinii- rubeola, gripa, varicela;
infecții cronice: sifilisul, toxoplasmoza în perioada embrională.
Factori toxici ce pot modifica: alcoolismul, intoxicații cu plumb, e ter,
nicotină; radiații; tulburări endocrine, diabetul mamei;
incompatibilitatea factorului RH. Vârsta înaintată a mamei.
2. RINOLALIE DESCHISĂ FUNCȚIONALĂ -cauzată de
incapacitatea sau mobilitatea redusă a vălului palatin și a mușc hilor
faringo- nazali, ei nu reușesc să închidă cavitatea nazală. Cel mai
adesea ea apare ca urmare a unei ridicări insuficiente a vălului palatin
la copil care articulează într -o manieră relaxată (leneșii, debili
mintali).
Provocată prin imitarea vorbirii unei rinolalii în perioada formării
vorbiri. Ea mai apare în urma neexersării vălului palatin după
operații (de polipi), astfel în locul ei apare nazalitatea funcțională

26când vălul palatin rămâne nemișcat. Gravitatea acestei tulburăr i este
mai redusă.
b.RINOLALIE ÎNCHISĂ
Rinolalia închisă se caracterizează prin blocarea undei de aer fonator pe traiectul
faringonazal. Spre deosebire de rinolalia deschisă în care există o comunica re prea largă
între cavitatea bucală și cea nazală, în rinolalia închisă ac eastă comunicare este blocată
total sau parțial la nivel faringonazal și se manifestă printr -o denaturare a timbrului, a
pronunției cons oanelor nazale .
Rinolalia închisă în funcție de cauzele obstrucției nazale se împarte în:
1. Rinolalia închisă organică -cauzată de toate modificările patologice ce
împiedică și fac fonația deficitară: hipertrofii ale mucoasei nazale, polipi,
deviații de sept, hipertrofii amigdaliene cu vegetații adenoide. Obst rucția
cavității nazale se manifestă de o manieră diferită în obstruc țieși în pronunție,
față de afecțiunile nazofaringiene. După localizarea obstacolului r inolalia închisă
organică se împarte în:
a.Rinolalie închisă organică anterioară -se manifestă fie
pasager în urma inflamației mucoasei nazale în rinite, fie
permanent apărând din cauza unei hipertrofii ale mucoasei
nazale din cauza polipilor, deviației de sept care conduce la
o blocare a aerului prin narine. Sonoritatea sunetelor „m”,
„n” este diminuată.
b.Rinolalie închisă organică posterioară sau adenoida lă-
specifică pers oanelor cu hipertrofii amigdaliene care
blochează faringele. Sunetele „m” și „n” sunt fie omise în
coarticulație cu „p”, „b” și „t”, fie sunt înlocuite cu „b” și
„d”.
2. Rinolalie închisă funcțională -este determinată de o defectuoasă închidere
nazală care se menține ridicată în timpul consoanelor nazale. Aceasta este
cauzată prin articulația neglijentă însoțită de imitație, sau după operație se
menține ridicată din obișnuință.
c.RINOLALIE MIXTĂ
Rinolalia mixtă -în vorbire predomină atât rinolalia deschisă cât și cea închisă.
Apare pe fondul unei rinolalii deschise cu hipertrofierea compensatorie a mucoasei
nazale sau cu restricția compensatorie a defileului rinofaringian. Mai poate apare pe

27fondul unui factor de închidere care se suprapune rinolaliei deschise, r ezultând un tip
special de rezonanță în care sunt denaturate și rezonanța consoanelor orale și nazale dar
și pronunția lor.
Corectarea rino laliei mixte se realizează prin operație c hirurgicală apoi prin
procedee logopedice punâ ndu-se accent pe forma dominantă.
III.3.1.3. Disartria -tulburare de pronunție dislalică și rinolalică în care sunt
afectate pronunția, ritmul, fluența și calitățile vocii. Ea s e manifestă printr -o vorbire
melodică, disritmică, disfonică, cu rezonanță nazală fiind afect ată înțelegerea vorbirii.
Apare în urma unor boli sau leziuni ale diferitelor zone ale siste mului nervos central
care afectează conductibilitatea impulsului motrico -verbal spre efectori unde se
realizează sunetele vorbirii.
Atât în cazul disartri ei, cât și în cel al rinolaliei, sunt o serie de manifestăr i
asemănătoare dislaliei, dar ele sunt mai accentuate, mai gra ve și cu implicații extinse în
desfășurarea conduitei verbale. Această situație este determ inată de etiologia disartriei,
în care se re marcă, pe prim plan, disfuncționalitățile căilor centrale și a fecțiunile
nucleelor nervilor care iau parte la desfășurarea actului de pronunț ie, apărute, frecvent,
în urma unor boli ale creierului sau a leziunilor de la nivelul aces tuia. Ca urmare a
aceste i etiologii, disartria mai este numită și dislalie centrală . Fiind atât de complexă ca
și efectele ei, nu se oprește numai la nivelul pronunției, ci perturbă întreaga comunicare,
precum și disp onibilitățile subiectului de mânuire corec tă a componente lor ve rbale.
Afecțiunile cerebrale produse la nivelul diferitelor zone și etaj e ale creierului nu
perturbă numai limbajul în sine, ci și toate elementele implicate la producerea acestuia.
Mișcările aparatului fonoarticulator, mișcările implicate în respirație și fonație, cele
legate de kinestezia mâinii nu răspund eficient comenzilor centrale și nu pot fi
controlate în toate împrejurările în care se impun, agravând neintel igibilitatea vorbirii
disartricului. De cele mai multe ori, subiectul disartric es te conști ent de aceste
dificultăți, ca și de cele care -i afectează vorbirea, ceea ce îl face să depună un efort mai
mare pentru înlăturarea lor, dar, paradoxal, tensiunea psihică și ne putința depășirii
acestor dificultăți, determină accentuarea dereglajului verbal și psihoneuromotor.
Dat fiind existența unor tulburări de pronunție supradimensionate, diagnostic ul
diferențial, în disartrie, nu este atât de simplu cum pare la prima vedere. Nu este ușor de
pus în evidență specificul afecțiunilor cerebrale și mai ales lo calizarea acestora la zone

28 bine delimitate, implicațiile diferitelor segmente cerebrale în producerea procesului
verbal, când este afectată pronunția și alte caracteristici ale limbajului.
Pentru a depăși aceste dificultăți de delimitare a disartrie i de al te categorii de
tulburări de limbaj și chiar de precizarea locului ocupat de acest a în cadrul tulburărilor
de pronunție, o serie de autori recurg la sublinierea „complicațiilor ” psihice care pot fi
generate de disartrie sau de structuri neuropatologice specifice dis artriei. Aceste
caracteristici psihice însoțesc dificultățile verbale. Aces ta este și motivul pentru care
putem vorbi de dificultăți generale ale activității psihice la disartrici și de tulburări ale
componente lor legate dir ect de funcționalitatea psihică. Se disting următoarele categorii
principale de disfuncționalități -tulburări psihice care însoțesc disartria:
a. Retardul mintal : acesta poate fi grav, îmbrăcând forma unei deficiențe de
intelect, dar mai frecvent, o întârziere mintală determinată și de lipsa limbajului
și comunicării, fără a fi o deficiență de tip oligofrenic. În ac est ultim caz,
subiectul face progrese și pe linie intelectuală, odată cu progrese le înregistrate
la nivelul limbajului și la nivelul întregii activități psihice. Totuș i, trebuie
subliniat că afecțiunile cerebrale, care generează fenomenul di sartric,
determină și alte deficiențe, inclusiv debilitatea mintală propriu -zisă.
b. Tulburările senzoriale : se produc, fie prin lezarea centrilor nervoși, fie prin
afecțiunea căilor senzoriale care perturbă recepția și răspunsul adecvat la
stimulii din mediul înconjurător. Ca atare, însușirea și manife starea limbajului
se realizează cu dificultate.
c. Tulburările de motricitate și psihomotricitate : ocupă un loc special în cadrul
activității disartricului ele fiind cele mai evidente și exti nse după dizabilitățile
verbale. Ca atare, este afectat mersul și mișcările gene rale de executare a unor
acțiuni localizate la nivelul unor segmente ale corpului sau pot cuprinde
întreaga motricitate. Mișcările fine care se realizează sub un control central mai
pronunțat, sunt cele mai afectate și cum ele sunt implicate în producerea
diferitelor forme de limbaj, distorsiunile acestuia sunt direct proporționale cu
tulburările psihomotricității.
d. Tulburările afective : au la bază lipsa de echilibru între excitație și inhibiție, c a
și imposibilitatea stăpânirii acestor procese. Trăirile afe ctive, emoțiile, afectele,
dispozițiile și sentimentele nu pot fi stăpânite, ceea ce face să nu corespundă
neapărat factorului declanșator sau să se manifeste exacerbat î n împrejurări
neadecvate care nu pot fi desprinse din contextul general al acestor t răiri

29 psihice, coordonate de centrii corticali superiori. La acestea se mai adaugă și
faptul că, de cele mai multe ori, disartricul este conștient de dificultățile ce le
întâmpină, dar nu încearcă să le depășească și astfel, frămâ ntările și tensiunile
interioare îi bulversează și mai mult planul afectiv.
e. Tulburările psihosociale : privesc dificultățile subiecților disartrici în
adaptarea la mediul înconjurător și în formarea autonomiei personale. De cele
mai multe ori, ei nu își pot forma deprinderi de autoservire și igi enico -sanitare
care să le confere independență față de cei din jur, nu își dezvolt ă abilități
practice de activit ate profesională, deoarece dificultățile motricității depășesc
posibilitățile lor de autoc ontrol.
CAUZE
Există mai multe categorii de factori etiologici care acționea ză în diferite etape
ale devenirii subiectului:
1.În etapa prenatală : pot acționa factori nocivi de tipul infecțiilor virotice,
boli ale gravidei, incopatibilitatea factorului RH, diabetul, iradierea
radiologică, unele tulburări psihice grave ale gravidei care au un
impact mai mare asupra fătului, cu cât vârsta acestuia este mai mică.
2.În etap a perinatală: dificultățile sunt determinate de nașterile grele,
prelungite și de asfixii, de prematuritate .
3.În etapa postnatală: pot interveni mai mulți factori negativi: stări grave de
icter prelungit, stări convulsive, intoxicații cu substanțe chimice,
apariția unor boli somato -psihice grave.
CLASIFICARE
După sistemul motor afectat disartria se clasifică astfel:
1.Disartria corticală -se produce prin apariția deficiențelor de la nivelul
scoarței cerebrale, care pot avea la bază meningoencefalita, t ulbură ri
vasculare, traumatisme cranio- cerebrale. Acestea provoacă, în plan
verbal nu numai dificultăți de pronunție a sunetelor și cuvintelor, dar
și accentuate tulburări de ritm și fluență a vorbirii, de voce și de
melodicitate a vorbirii.
2.Disartria subcorti cală (extrapiramidală) -în care predomină tulburările
căilor extrapiramidale de unde și existența unor forme de disartrie
piramidală și extrapiramidală. Ele prezintă în plan verbal o
simptomatologie relativ similară. Aceasta cuprinde printre alte le,

30tulburări de pronunție, vorbire de tipul rinonaliei, tulburări de voce,
de ritm și de fluență a vorbirii, retard verbal și dificultăți de
comunicare prin mimică și gestică.
3.Disartria cerebeloasă -determinată de leziuni ale cerebelului și ale căilor
cerebel oase. Vorbirea este afectată nu numai sub raportul articulației,
ci și sub cel al intensității emiterii, dar fundamental – reprezentativ
pentru această formă de disartrie este vorbirea neclară, monotonă,
bolborosită, greu de înțeles.
4.Disartria bulbară – cara cterizată prin tulburările neuronilor motorii și ai
nervilor din bulb, are efecte negative în coordonarea mișcărilor
limbii, a faringelui și a laringelui, acelor legate de respira ție și de
inervare a cavității bucale. Ca urmare a tulburărilor organice s e
produc paralizii bulbare cu efecte dizgrațioase asupra mișcărilor
faciale care însoțesc vorbirea. În acest caz dificultățile de pronunție
sunt marcate de afectarea sunetelor mai greu de pronunțat, cum es te
cazul siflantelor și șuierătoarelor, a sunetului „r”, acelor l abiale „p”,
„b”, „m” și l abiodentale „f”, „v”.
5.Disartria pseudobulbară -este marcată de afecțiuni ale căilor cortico –
bulbare de unde și apariția de paralizii totale sau parțiale la nivelul
buzelor, limbii, vălului palatin și a coardelor vocale. Astfel vorbirea
este tulburată sub aspectul pronunției, fonației, rezonanței, ritmic ității
și precizie. În această formă de disartrie sunt prezente și tulburări de
coordonare a mu șchilor ș i un dezechilibru pronunțat la nivelu l
sincronizării expir -inspir, afectând astfel și mai mult emiterea
verbală.
III.3.2.Tulbur ări de ritm și fluența vorbirii:
III.3.2.1. Bâlbâiala este o tulburare de expresie verbală în care cursivitatea
exprimării este afectată prin apariția unor blocaje sau spasme la nivelul aparatul ui
fonoarticulator, odată cu încercarea de rostire a cuvântului.
Dificultățile cele mai mari sunt determinate de inflexiunile verbale solicitate de
elementele prozodice ale limbii: intensitate, intonație, accent , viteza de exprimare.
Vorbirea este monoton ă.

31Frecvența bâlbâieli:
Bâlbâiala la băieți este mai frecventă la băieți decât la fete (3:1).
Bâlbâiala este mai mare la vârstele mici, dar mai gravă la vârstele mari.
Bâlbâiala descrește de la vest la est, datorită climatului (mai frecventă în
Franța decât în Rusia).
În funcție de factorii ambianți, bâlbâiala este mai mică în a numite zone.
În 90% din cazuri bâlbâiala apare între trei și cinci ani, când c opii
utilizează propoziții dezvoltate iar adulții devin mai exigenți asupr a
modului de exprimare.
La o vârstă mai mare când formele limbajului sunt consolidate, bâlbâ iala
apare când factorii perturbatori sunt puternici.
ETIOLOGIA:
Cauzele bâlbâielii sunt multiple și nu pot fi desprinse de contextul gl obal.
Teorii cu privire la etiologia bâlbâieli:
1.Teorii pur somatice : bâlbâiala este provocată de tulburării endocrine sau de
hiperaciditatea anormală a sângelui.
2.Teorii dinamice : bâlbâiala apare ca urmare a disproporției dintre vorbire și
gândire. Seeman arată că bâlbâiala este provocată de modificări le
dinamice ala corpilor striați în urma unor emoții puternice fără s uport
afectiv.
3.Teorii distemice : bâlbâiala se dezvoltă pe bază ereditară prin modificări
biochimice, bâlbâiala fiind un simptom particular a unor tulburării
mai complexe.
4.Teorii ale cauzelor psihogene : manifestările psihonevrotice fiind semnul
unor tulburării de acomodare emoțională.
5.Teorii ale dezvoltării : bâlbâiala apare în timpul dezvoltării la copii prin
influențele nefavorabile.
a.CAUZE SOMATO-FIZIOLOGICE
Ereditatea – mai mulți autori au semn alat în familiile
bâlbâiților un număr însemnat de descen denți bâlbâiți, decât
în ca zurile co piilor cu familie no rmală. H. Gutzma n a
constatat ereditatea bâlbâieli în 28% din cazuri; unii autori
au constatat că bâlbâiala este mai frecvent moștenită de la
mamă. Autorii consideră că se transmite ereditar o anumită

32instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea
activității psihice sau o instabilitate în coordonarea
neuromusculară denumită distenie; pe fondul acestei
inabilității neuromusculare apar factorii bâlbâielii și se
consolidează.
Cauze de dominanță centrală – a existat părerea că
stângacii sunt mai predispuși la bâlbâială dar ea a fost
infirmată. Autorii sunt de acord cu ideea lui Froschels că
stângăcia controlată, prin tensiunea provocată unui copil cu
lateralitate stângă poate genera bâlbâiala.
Tulburării de natură endocrină – insuficiențele tiroidiene
prin consecințele pe care le au asupra activității sistemului
nervos, asupra troficității musculare și asupra mecanismului
respirator pot provoca bâlbâiala. C. Parhon a pus în
evidență frecvența bâlbâieli în cazurile în care există focare
de gușă endemică și în cazurile cu cretinism.
Întârzieri în dezvoltarea funcțiilor motorii – autorii
explică prezența bâlbâieli prin întârzierea mielinizării a
fibrelor nervoase ce intervin în coordonarea musculaturii
aparatului fonoarticulator. Astfel se explică frecvența mai
mare la băieți, datorită mielinizării mai tardive (2 -4 ani).
Bâlbâiala apare ca urmare unui dezechilibru între
procesele de excitație și inhibiție a centrilor mot orii – G.
Marinescu arată că stările de excitație la nivelul centrilor
motorii sunt prea slabe fiind inhibate de focarele de
excitație.
Întârzierea în dezvoltarea vorbirii – decalajul între
posibilitățile de gândire și cala de expri mare. Inabilitate în
exprimarea ideilor urnește o insuficiență lingospeculativă.
b. CAUZE PSIHO-SOCIALE
Stările de nevroză – autorii de concepție psihanalitică consideră că
bâlbâiala este un simptom al unui sindrom nevrotic în care persoana este
puternic perturbată de existența unor conflicte interne. Bâlbâiala este o

33 perturbare emotivă provocată de privarea climatului afectiv și de
stabilirea unor relații nesănătoase între copil și părinți.
Stările de anxietate – ce provin de la mamă se imprimă în caracterul
copiilor și pot determina bâlbâiala.
Greșeli de educație – datorită nemulțumiri copiilor că nu pot satisface
cerințele părinților; inabilitatea retardați din punct de vedere m otor duc la
fixarea bâlbâieli îngreunând posibilitățile de a se exprima. Bâlbâi ala
poate apăre a și datorită greșelilor ca drelor didactice.
Bilingvismul înainte de însușirea limbii materne –   îngreuneaz ă
însușirea limbajului.
Terapia greșită a unor tulburări –   tratarea timpurie a unei dislali
fiziologice.
Stările de stres –   conflictele, spaimele, la vârstele mici duc la un
dezechilibru al copilului. În stres afectiv are loc o dezintegrare a
mișcărilor verbale automatizate manifestate prin contracții musculare.
CLA SIFICARE ȘI SIMPTOMATOLOGI E
1.Bâlbâiala tonică -se manifestă prin spasme de lungă durată ce împiedică
emiterea cuvântului iar când aceasta cedează cuvântul erupe cu forț ă.
2.Bâlbâiala clonică -se manifestă prin contracții de scurtă durată a musculaturii
aparatului fonoarticulator care duc la întreruperea cursivității vor biri, pauze,
repetări de cuvinte.
3.Bâlbâiala mixtă – manifestări de tip clonic și tonic; în funcție de
predominantă po t exista: bâlbâială ton o-clonică și bâlbâială colono -tonică.
O altă clasificare împarte bâlbâiala în:
1. Bâlbâială primară -caracterizată prin repetiții, prelungiri de sunete
lipsite de efort și caracter inconștient.
2. Bâlbâiala secundară – când bâlbâiala este c onștientizată și se
încearcă o corectare a ei.
Manifestări :
Accelerarea vorbirii : în cuvinte mai lungi ;cu cât propozițiile s unt mai
lungi, cu cât propoziția are mai multe cuvinte.

34Articulează corect propoziții scurte însă la cele lungi vorbirea devine
neinteligibilă.
Ritm sacadat.
Suprimare și repetiții de silabe, omiterea, condensare a cuvintelor.
Datorită precipitării repetă primele silabe dar și silabe a ccentuate din
mijlocul cuvintelor.
Pronunția este afectată datorită faptului că ritmul este prea r apid.
Monotonia limbajului- nu sunt respectate inflexiunile prozodice ale
limbii: intensitate, accent.
Activitatea motorie generală: agitație continuă chiar și în tim pul
somnului; scrisul este precipitat, omițând și deformând cuvintele;
locomoția se desfășoară foarte rapid, se oprește brusc.
Din punct de vedere psihic se manifestă iritabilitate, sunt coler ici,
comportament inconstant, își pierd stăpânirea de sine, trece drept o
persoană c ertăreață și lasă impre sie defavorabilă.
III.3.2.2. LOGONEVROZA
Logonevroza este asemănătoare cu bâlbâiala, dar se diferențiază și este mai
gravă prin faptul că tulburarea este t răită dramatic.
Pe lângă manifestările specifice bâlbâielii, în logonevroză subiec tul este obsedat
continuu de tulburare. Fiecare acces de bâlbâ ială este un trau matism ps ihic. Subiectul
suferă de teama ironiilor, are ideea fixă că fiecare remar că imediat tulburarea sa, suferă
de sentimentul de inferioritate, de închidere în sine, brutalitate, negativism.
La subiecții cu intelect normal în peste 90% din cazuri bâlbâiala capătă caracter
de logonevroză. La deficientul mintal bâlbâiala se transformă mai rar în logonevroză
datorită faptului că el conștientizează mai greu.
III.3.2.3. TUMULTUS SERMONIS (BATARISMUL)
Se caracterizează printr -o rapidi tate exagerată a vorbirii ce duce la
dezorganizarea propozițiilor, la omisiuni sau deteriorări a sunetelor , articulații
imprecise. Este o tulburare de expresie verbală caracterizată printr -o disproporție dintre
influxul motor și capacitățile organelo r arti culatorii.

35Din punct de vedere al ritmului și a analizei psihologice, se poate face o
comparație între bâlbâială și tumultus sermonis.
BÂLBÂIALA TUMULTUS SERMONIS
Ritmul nu se accelerează – prin
reducerea debitului verbal, limbajul nu
se ameliorează.Ritmul este accelerat- prin solicitarea
vorbirii mai rare, limbajul se
ameliorează.
Apar repetiții și spasme. Apare repetiția dar nu și spasmele.
Tulburării de coordonare a mișcărilor
fonoarticulatoare cu cele de articulație.Aceste tulburări nu apar.
Subiecții cu bâlbâială își accentuează
teama în fața unor persoane pe care le
respectă sau de care se tem.La subiecții cu tumultus sermonis această
teamă nu se accentuează.
Subiecții se tem de o serie de foneme, nu
sunt siguri că pot pronunța corect, dă
importanță excesivă vorbirii, când i se
atrage atenția este afectat.Subiecții nu sunt inhibați în
comunicare, nu dau importanță
vorbirii.
Sa constatat că atunci când își aude propria
vorbire cu întârziere manifestările sunt mai
puțin evidente (efectul LI) . Nu se acc entuează.
III.3.2.4. TAHILALIA
Ritm rapid în exprimare, constant, fără accelerare.
Pot apărea unele interacții sau prelungiri de sunete dar vorbirea nu e ste
monotonă.
III.3.2.5. AFTONGIA
Prezintă spasme de lungă durată în timpul vorbirii.
III.3.2.6. BRADILALIA
Vorbirea este tărăgănată, ritmul este lent.
Afectează comunicarea la deficienții mintali.

36III.3.2. 7. PSEUDOBÂLBÂIALA (BÂLBÂIALA DISARTRICĂ)
Se încadrează la tulburările de pronunție.
III.3.3. TULBURĂRI DE VOCE :
Vocea este sunetul care rezultă din punerea în vibrație a coardelor vocale prin
mecanismul glotic, de armonice, sub influența presiuni aerului respirator, sunet care este
încărcat și modelat în cavitățile de rezonanță.
Sunetele vorbirii nu sunt simple ci complexe, care se pot descompune în sunetul
fundamental și sunetul complementar, care se află în relații a rmonice cu sunetul
fundamental de aceea se mai numesc și sunete armonice.
Pentru producerea vocii intervin trei sisteme:
1.Sistemul energetic.
2.Sistemul generator.
3.Sistemul rezonator.
1.Sistemul energetic.
Mecanismul fonator este pus în mișcare prin efortul anumitor mușchi
care se contractă: abdominali sau intercostali cu ajutorul cărora aerul
pulmonar este trimis în exterior.
2.Sistemul generator- în care se produc vibrațiile sonore la nivelul glotei- aici
se generează sunetul fundamental.
3.Sistemul rezonator.
Se încarcă de armonice -se referă la faringe, cavitatea nazală, toracică;
rezonează la fiecare persoană în alt mod.
Dacă starea funcțională a acestor componente nu este afectată, vocea va
fi mereu aceiași și îl va reprezenta pe subiect.
Varietatea randamentului vocal este în funcție de un număr de factor i de
ordin constituțional, fiziologic, psihologic cum sunt: caracteristicil e
organelor fonatoare, forța musculaturii care participă la fonație, vârsta, starea
de sănătate, capacitățile auditive, calitățile emoționale.
Funcția vocală adecvată depinde de coordonarea cât mai perfectă între respirație,
mișcările laringelui, vibrația coardelor vocale, adecvarea cavităților de rezonanță vocală,
suplețea mișcărilor articulatorii. O voce corectă nu solicită efort și nu obosește.

37 37Modificările la nivelul compartimentelor duc la afectarea cali tăților vocii: înălțimea, Modificările la nivelul compartimentelor duc la afectarea cali tăților vocii: înălțimea,
intensitatea și timbrul.intensitatea și timbrul.
Înălțimea:Înălțimea:
însușirea vocii umaînsușirea vocii uma ne în emiterea de sunete grave sau acute, este înne în emiterea de sunete grave sau acute, este în
funcție de nfuncție de n umărul de vibrați pe sumărul de vibrați pe s ecundă a unecundă a un delor sonore, șdelor sonore, ș i i depinde dedepinde de
contracțiile efectuate de undele sonore.contracțiile efectuate de undele sonore.
sunetele înalte se produc datorită unui număr mai mare de vibrații pesunetele înalte se produc datorită unui număr mai mare de vibrații pe
secundă și sunt specifice coardelor vocale mici și secundă și sunt specifice coardelor vocale mici și subțiri.subțiri.
coardele vocale lungi și groase corespund vocii groase și joase; acestcoardele vocale lungi și groase corespund vocii groase și joase; acest
lucru mai depinde și de lucru mai depinde și de influxul nervos comandat de creier.influxul nervos comandat de creier.
totalitatea sunetelor care pot fi emise fără efort de la nota cea mai joasă totalitatea sunetelor care pot fi emise fără efort de la nota cea mai joasă
la lacea mai înaltă, formează întinderea vocii umane și este de două octave cea mai înaltă, formează întinderea vocii umane și este de două octave
aproximativ 15 note care sunt emise în trei registre: registrul gr av de piept= aproximativ 15 note care sunt emise în trei registre: registrul gr av de piept=
corespunzător rezonanței sunetului în cavitatea glotică; regisrul medi u= corespunzător rezonanței sunetului în cavitatea glotică; regisrul medi u=
corespunzător rezonanței sunetulucorespunzător rezonanței sunetulu i la nivelul glotei; registrul de cap saui la nivelul glotei; registrul de cap sau
înalt; corespunzător rezonanței sunetului la nivelul cavității supraglot ice. înalt; corespunzător rezonanței sunetului la nivelul cavității supraglot ice.
Există anumite poziții care favorizează expansiunea undelor sonore la un Există anumite poziții care favorizează expansiunea undelor sonore la un
anumit registru al capului-anumit registru al capului- capul plecat cu bărbia în piept favorizeazăcapul plecat cu bărbia în piept favorizează
expansiunea undelor sonore în jos, favorizează registrul grav și opreșteexpansiunea undelor sonore în jos, favorizează registrul grav și oprește
expansiuneexpansiune a undelor în sus; a undelor în sus; capul ridicat cu bărbia în capul ridicat cu bărbia în sus favorizează drumulsus favorizează drumul
spre cavitatea supraglotică, favorizând registrul înalt. Trecere a de la un spre cavitatea supraglotică, favorizând registrul înalt. Trecere a de la un
registru la altul se nregistru la altul se n umește pasaj; o calitate esențială a vorbirii este trecere a umește pasaj; o calitate esențială a vorbirii este trecere a
nesesizabilă de la un registru la altul.nesesizabilă de la un registru la altul.
Intensitatea:Intensitatea:
determinată de amplitudinea vibrațiilor coardelor vocale, forța dedeterminată de amplitudinea vibrațiilor coardelor vocale, forța de
percuție percuție a a aerului aerului respirator, respirator, care care este este în în raport raport direct direct cu cu elasticitatelasticitat ea ea
pulmonară, pulmonară, cu cu forța forța musculaturii musculaturii abdominale abdominale și și intercostale, intercostale, tonusultonusul
musculaturii laringiene.musculaturii laringiene.
gradul de forță pe care îl atinge o voce fără efort, fără să sur meneze; gradul de forță pe care îl atinge o voce fără efort, fără să sur meneze;
dincolo de ele vocea este obositoare, capătă caracter de țipăt, a fectează dincolo de ele vocea este obositoare, capătă caracter de țipăt, a fectează
sănătatea csănătatea c oardelor vocale.oardelor vocale.
Timbrul:Timbrul:
particularitatea voc particularitatea voc ală proprie fiecărui indală proprie fiecărui ind ivid;ivid;

38 38depinde de natura coardelor vocale și de natura centrilor de rezonanță î n depinde de natura coardelor vocale și de natura centrilor de rezonanță î n
care sunetul fundamental produs în laringe se completează cu sunetelecare sunetul fundamental produs în laringe se completează cu sunetele
armonice.armonice.
aceea calitate careaceea calitate care deosebește două sunete cu aceeași intensitate șideosebește două sunete cu aceeași intensitate și
aceeași înălțime;aceeași înălțime;
depinde de numărul armonicelor și de repartiția acestor armonice ladepinde de numărul armonicelor și de repartiția acestor armonice la
sunetul fundamental.sunetul fundamental.
specificul fundamental este determinat de specificul particular al specificul fundamental este determinat de specificul particular al
combinației: factori musculari, osoși, cartilaginoși ce formeaz ă cavitatea de combinației: factori musculari, osoși, cartilaginoși ce formeaz ă cavitatea de
rezonanță în care se formează armonicele.rezonanță în care se formează armonicele.
Tulburările de voce se referă la perturbarea calității vocii pr in afecțiuni organice Tulburările de voce se referă la perturbarea calității vocii pr in afecțiuni organice
sau funcționale ale laringelui sau coardelor vocale.sau funcționale ale laringelui sau coardelor vocale.
=CLASIFICARE=CLASIFICARE A A TULBURĂRILOR TULBURĂRILOR DE VOCE= DE VOCE=
1. 1.DISFONII ȘI DIZODIIDISFONII ȘI DIZODII
2. 2.RĂGUȘEALA VOCALĂRĂGUȘEALA VOCALĂ
3. 3.FONASTENIAFONASTENIA
4. 4.PSEUDOFONASTENIAPSEUDOFONASTENIA
5. 5.MUTAȚIE PATOLOGICĂ A VOCIIMUTAȚIE PATOLOGICĂ A VOCII
III.3.3.1. DISFONIEIII.3.3.1. DISFONIE
1. CLASIFICARE1. CLASIFICARE
A. În funcție de gravitate se împart în:A. În funcție de gravitate se împart în:
UșoareUșoare – -vorbirea este diluată, lipsită de claritate.vorbirea este diluată, lipsită de claritate.
AccentuateAccentuate (gradul II)- (gradul II)- afectarea intensă a calității.afectarea intensă a calității.
Grave (afonii)-Grave (afonii)- vocea nu se produce sau se produce în șoaptă.vocea nu se produce sau se produce în șoaptă.
B. După criteriul etiologic se împart în:B. După criteriul etiologic se împart în:
a. ORGANICEa. ORGANICE
b. FUNCȚIONALEb. FUNCȚIONALE

39 39ORGANICEORGANICE
Afecțiuni organice ale laringelui care apar în urma unor afecțiunAfecțiuni organice ale laringelui care apar în urma unor afecțiun i i
miopatice ale mușchilor intrinseci ale laringelui; pareze sau pa ralizii ale nervului miopatice ale mușchilor intrinseci ale laringelui; pareze sau pa ralizii ale nervului
recurențial; afecțiuni inflamatoriirecurențial; afecțiuni inflamatorii – acute ale laringelui sau cronice mai vechi; tumori- acute ale laringelui sau cronice mai vechi; tumori
laringiene.laringiene.
Afecțiuni ale mușchilor Afecțiuni ale mușchilor – -în producerea vocii acționează mușchiiîn producerea vocii acționează mușchii
concontractori ai coardelor vocale, mușchii abductori, mușchii aductori și mușchii tractori ai coardelor vocale, mușchii abductori, mușchii aductori și mușchii
constrictori; prin afectarea lor se produce: slăbirea tensiunii c oardelor vocale constrictori; prin afectarea lor se produce: slăbirea tensiunii c oardelor vocale
apărând dificultăți în a emite sunetele înalte astfel vorbirea devine monotonă; apărând dificultăți în a emite sunetele înalte astfel vorbirea devine monotonă;
afecțiunile mușchilor închizători fac ca glota să nu se închidă per fect, astfel afecțiunile mușchilor închizători fac ca glota să nu se închidă per fect, astfel vorbireavorbirea
este slăbită ca intensitate, înălțimea este modificată și obosește mai repede; este slăbită ca intensitate, înălțimea este modificată și obosește mai repede;
afecțiunile acestor mușchi sunt asociate cu afecțiuni ale mucoas ei laringiene. afecțiunile acestor mușchi sunt asociate cu afecțiuni ale mucoas ei laringiene.
Pot fi provocate de paraPot fi provocate de para lizii și pareze ale nervului recurențiallizii și pareze ale nervului recurențial – produse de- produse de
întreruperea nervului recurențial în oricare dintre punctele din trai ectul său (de la întreruperea nervului recurențial în oricare dintre punctele din trai ectul său (de la
nervul vag până la pătrunderea în laringe)nervul vag până la pătrunderea în laringe) – – pot fi provocate de bo pot fi provocate de bo li ca: sifilisul, febrăli ca: sifilisul, febră
tifoidă, înțeparea plăcilor, afecțiuni cardiace care provoacă dil atarea pereților tifoidă, înțeparea plăcilor, afecțiuni cardiace care provoacă dil atarea pereților
vaselor sanguine.vaselor sanguine.
Coardele vocale sunt imobilizate și în funcție de poziția în care s Coardele vocale sunt imobilizate și în funcție de poziția în care s-a oprit-a oprit
coarda vocală, disfonia poate lua forme de slăbire a intensității și vocea ia forma coarda vocală, disfonia poate lua forme de slăbire a intensității și vocea ia forma
bitonală. bitonală.
Ele pot f Ele pot f i și bilaterale foarte rare și foarte gravei și bilaterale foarte rare și foarte grave – – pot pot fi fi mortale mortale dacădacă
coardele vocale se opresc în poziția în care glota este închisă deoarece respirația coardele vocale se opresc în poziția în care glota este închisă deoarece respirația
devine imposibilă; dacă glota este întredeschisă apar tulburări pulmona re, devine imposibilă; dacă glota este întredeschisă apar tulburări pulmona re,
neputându-sneputându-s e realiza obstacolul e realiza obstacolul glotei = glotei = tusea.tusea.
Afecțiuni inflamatorii acute ale laringeluiAfecțiuni inflamatorii acute ale laringelui – debut brusc în urma unor- debut brusc în urma unor
infecții cu pleumocoli, ingerarea băuturilor reci, respirație pe gură astfel încât infecții cu pleumocoli, ingerarea băuturilor reci, respirație pe gură astfel încât
mucoasa se înroșește, se îngroașe pe alocuri apărând secreții purol ente, scade mucoasa se înroșește, se îngroașe pe alocuri apărând secreții purol ente, scade
intensintens itatea vocii cu răgușeală vocală. În cea cronicăitatea vocii cu răgușeală vocală. În cea cronică – -inflamarea cronică ainflamarea cronică a
musculaturii-musculaturii- se manifestă mai ales dimineața cu se manifestă mai ales dimineața cu o voce stinsă necesitând mai multeo voce stinsă necesitând mai multe
reprize de tuse pentru a-reprize de tuse pentru a- și reveni, însă vocea obosește repede și scade ca intensitateși reveni, însă vocea obosește repede și scade ca intensitate
în timpul zilei.în timpul zilei.
Apare ca urmare a tumorilor laringiene-Apare ca urmare a tumorilor laringiene- foarte răspândită în profesiunilefoarte răspândită în profesiunile
vocale de mare intensitate (cântăreți cu tendința de a deplasa vo cea spre tonalități vocale de mare intensitate (cântăreți cu tendința de a deplasa vo cea spre tonalități
mai înalte, profesori, actori, avocați).mai înalte, profesori, actori, avocați).

40 40Apariția nodulilor vocali (noduli vocali= tumefacții proeminente peApariția nodulilor vocali (noduli vocali= tumefacții proeminente pe
marginea liberă a coardelor vocale), este favorizată de tensiunea mușchilor tensori și marginea liberă a coardelor vocale), este favorizată de tensiunea mușchilor tensori și
retractori; vocea scade, timbrul este inegal și răgușit, apare oboseala care necesită retractori; vocea scade, timbrul este inegal și răgușit, apare oboseala care necesită
pauze pauze pentru pentru a- a-și recupera calitățile vocii; eforturile vocale mai mari ac centuează și recupera calitățile vocii; eforturile vocale mai mari ac centuează
nodulii vocali-nodulii vocali- vorbirea este bitonală și nu vorbirea este bitonală și nu se ajunge la afonie; prima ise ajunge la afonie; prima i ntervenție estentervenție este
chirurgicală.chirurgicală.
FUNCȚIONALE FUNCȚIONALE
Disfoniile funcționale sunt alterări ale sonorității produse în l aringe din cauza Disfoniile funcționale sunt alterări ale sonorității produse în l aringe din cauza
utilizării neadecvate a mijloacutilizării neadecvate a mijloac elor fonatoare în timp, examenele nerelevând nici unelor fonatoare în timp, examenele nerelevând nici un
suport organic. În afara unei cauze organice, subiectul în timpul vorbiri i prezintă o suport organic. În afara unei cauze organice, subiectul în timpul vorbiri i prezintă o
tehnică greșită printr tehnică greșită printr – -o defectuoasă coordonare și fonatorie astfel încât vocea devine:o defectuoasă coordonare și fonatorie astfel încât vocea devine:
gâtuită, tremurată, spasmicăgâtuită, tremurată, spasmică sau în cazul unei hipotomii musculare-sau în cazul unei hipotomii musculare- voce ștearsă. Elevoce ștearsă. Ele
rezultă din hiperkinezia vocală ce constă într rezultă din hiperkinezia vocală ce constă într -un efort maxim sau hipokinezie constând-un efort maxim sau hipokinezie constând
într-într-o slăbiciune vocală astfel încât:o slăbiciune vocală astfel încât:
1. 1.Disfonie funcțională hipokinetică .Disfonie funcțională hipokinetică .
Apar la subiecții slăbiți după o boală grea sau la cei extenuați dupăApar la subiecții slăbiți după o boală grea sau la cei extenuați după
eforturi fizice și psihice de eforturi fizice și psihice de lungă durată;lungă durată;
Subiectul vorbește normal la începutul conversației apoi pe parcursul eiSubiectul vorbește normal la începutul conversației apoi pe parcursul ei
începe să răgușească apărând pauze cu o intensitate scăzută; începe să răgușească apărând pauze cu o intensitate scăzută;
Este necesar săEste necesar să – -și restabilească forțelși restabilească forțel e e organismului organismului printr-un printr-un regimregim
alimentar bogat și un antrenament vocal progresiv;alimentar bogat și un antrenament vocal progresiv;
La copii apare prin forțarea vocii în perioada de creștere a lar ingelui; la La copii apare prin forțarea vocii în perioada de creștere a lar ingelui; la
copii care au un comportament turbulent, vocea devine răgușită și copii care au un comportament turbulent, vocea devine răgușită și surdă.surdă.
2. 2.Disfonie funcțională hiperkinetică.Disfonie funcțională hiperkinetică.
Apare în urma unor eforturi vocale intense cu efort pentru a produceApare în urma unor eforturi vocale intense cu efort pentru a produce
sunete ce nu sunt caracteristice subiectului; subiectul resimte senzații sunete ce nu sunt caracteristice subiectului; subiectul resimte senzații
anormale, crampe musculare și senzații de constricție;anormale, crampe musculare și senzații de constricție;
La copii hipotonici cu pieptul mic și abLa copii hipotonici cu pieptul mic și ab domen proeminent, vorbireadomen proeminent, vorbirea
este lipsită de intensitate din este lipsită de intensitate din cauza lipsei susținerii respiratorii.cauza lipsei susținerii respiratorii.
Disfoniile funcționale pot fi provocate și de un dezacord în conformațiaDisfoniile funcționale pot fi provocate și de un dezacord în conformația
organelor fonatorii laringele este mic și cavitatea este normal ă; laringele este norma organelor fonatorii laringele este mic și cavitatea este normal ă; laringele este norma l iarl iar
cavitatea prezintă anomalii.cavitatea prezintă anomalii.

41III.3.3.2. RĂGUȘEALA VOCALĂ
Răgușeala vocală apare ca fenomen secundar în disfonii dar poate exist a și
răgușeală de sine stătătoare și să apară temporar ca urmare a afectării căilor respiratorii,
poate fi și ereditară. Grup de caracteristici vocale alterate- duc la apariția unui hârâit în
emisia vocală.
III.3.3.3. FONASTENIA
Formă de disfonie funcțională de natură psihică.
Fonastenia apare ca urmare a folosirii vocii abuziv în situații de stres în urma
acumulării unor conflicte repetate, pe teren anxios și pe un fond depresiv.
Nu există un motiv organic și se manifestă prin scăderea intensității vocii, ea
este strangulată, tremurată pierzându -se calitățile vocale – statutul vocal- intrarea în
acțiune a falselor coarde vocale asurzesc sunetul format în coarde le vocale.
III.3.3.4. PSEUDOFONASTENIA
Apare pe un fond tensional nefiind persistentă. La copii mici când sunt
tension ați vocea devine gâtuită.
III.3.3 .5.MUTAȚIA PATOLOGICĂ A VOCII
Este provocată de transformările de la nivelul sistemului endocrin.
Unii autori o definesc disfonie endocriniană – laringele este considerat un
efector endocrinian fiind foarte sensibil la hormonii secretați de glandele
sexuale, tiroidiene- influențând calitatea vocii.
Există o mutație fiziologică normală caracteristică unei vârst e în care
schimbările la nivelul aparatului fonator care se manifestă prin modificările
laringelui și a celo rlalte organe.
La bătrâni aceste glande nu mai funcționează și provoacă hipotonia
mușchilor, slăbirea intensității vocii, coardele vocale își pier d din elasticitate.
Cea mai intensă mutație fiziologică se realizează la vârst a pubertății când
în decurs de 2 ani laringele se dezvoltă laterolingual mai ales la băieți unde
corzile vocale sunt mai lungi decât la fete. Caracteristica esențială este
determinată și de modificările vocii în această perioadă, o agra vare a vocii cu
aproximativ o octavă fapt care nu se realizează dintr -o dată ci prin alternarea
vocii până când apariția vechii este mai r ară și se stabilizează noua voce.

42Modificările sunt determinate de transformările sexuale ce se produc
intens, testosteronul exercitând o influență puternică asupr a vocii.
Există o modificare întârziată generată de întârzierea creșt erii organelor,
conservându- se vocea infantilă până 16 -18 ani.
Precocitatea funcțiilor sexuale provoacă o voce bărbătească înainte de
pubertate.
La eunuci -datorită insuficiențelor genitale laringele rămâne în urmă la
dimensiunile infantile.
Vocea enucoidală -tulburare a mutației vocii care se manifestă prin
faptul că deși laringele este dezvoltat normal subiectul continuă să vorbească
infantil din cauze psihologice (timiditate, t eamă, infantilism, lipsa
controlului auditiv, greșeli pedagogice). Poate fi remediată prin mij loace
logopedice.
Mutații ale vocii pot să apară și la femei tot din cauză sexuală – foliculina.
Tulburări ale glandelor suprarenale -hiperfuncția vocii este
corespunzătoare unei musculaturi puternice dar are un anumit timbru met alic
deranjant; manifestările la hiposuprarena le-vocea este lipsită de i ntensitate.
III.3.4. TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS – CITIT: DISLEXIA ȘI
DISGRAFIA
CONDIȚIILE LIMBAJULUI SCRIS – CITIT
În toate categoriile tulbură rilor de limba j, se po ate cons tata existența unei
terminologii variate, date de perspectiva psihopedagogiei sau cea medic ală. Astfel, mai
mult ca în oricare tulburare de limbaj în literatura de special itate circulă o plu ralitate de
termeni, pentru desemnarea tulburărilor lexico -grafice, care își au originea etiologia
producerii fenomenului și a componente i structural -funcționale afectate care determină
imposibilitatea dezvoltării abilităților de scris -citit. Deși mulți autori îi folosesc, în final
din punct de vedere simptomatologic, ei se referă la aceeași sferă de fenomene pe care o
cuprinde azi sub denumirea de disgrafie- dislexie, pentru tulburările parțiale, și agrafie –
alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă și de profunz ime.
În literatura de specialitate tulburările de scris -citit au fost studiate separat sau
abordate împreună. Este dificil să se facă o separare netă din punct de vedere lingvistic,
dar și pentru că în procesul de educație scrisul și cititul se învață împreună. Se formează

43într-o unitate fiecare fiind suportul celuilalt pentru că odată cu scrie rea se și citește
pentru a verifica cele scrise. Citirea se poate învăța fără un exercițiu al scrieri, dar
priceperea vizuală a literelor se realize ază atunci câ nd se și scrie.
În însușirea scris -cititului relația lexem – fonem- grafem, este esențială. Scrisul se
însușește prin transformarea fonemului în grafem prin mecanisme com plexe în care sunt
implicate în grade diferite procesele intelectu ale, afective, motivaționale, voliționale și
elementele motrice. Lexemul dobândește semnificație când citire a lui îl transformă în
fonem.
Prin „act lexic” se înțelege capacitatea de a recunoaște, a interpreta simbolul
lingvistic și capacitatea de a și -le aminti.
S. Borel- Maisonny afirma că „actul lexic” reprezintă capacitatea de a găsi
sonorizarea corespun zătoare de sens a semnului grafic.
Scrierea- reprezintă capacitatea de a transpune simboluri lingvistice în sem ne
grafice. Scrierea presupune implicarea s uccesivă a unor procese lingvistice și de
execuție sau motorii. Pentru a transpune un text în plan grafic este necesar ca sistemul
lingvistic să selecteze cuvinte, să determine din ce foneme sunt compuse, să găsească
corespondentul lor grafic pe care siste mul motor le execută așa cum se execută și alte
mișcări. Sistemul lingvistic transformă sistemul motor de exec uție-această succesiune
de foneme care trebuie transformate în grafeme indiferent dacă s unt scrise la mână sau
la mașină.
Citirea- începe prin p erceperea, prin recunoașterea semnificației literelor sau a
cuvintelor și apoi urmează regăsirea în memorie a cuvântului scris.
Citirea presupune parcurgerea simultană a următoarelor secvențe:
identificarea indicilor vizuali ai cuvintelor- se face apel la memoria
vizuală; factorii fonologi sunt ignorați;
lexia- presupune accesul lexic propriu-zis la semnificant; presupune
decodarea lexemelor prin utilizarea corespunzătoare lexem -fonem;
identificarea semnificației cuvântului scris a cărui formă fonol ogică este
stocată în memorie; în acest segment cuvântul este recunoscut vizua l și
auditiv;
sesizarea și recunoașterea grupării cuvintelor într -o propoziție, ordinea
cuvintelor, topica; sesizarea funcțiilor de conținut a cuvântului, funcț ia
morfologică, rol ul sintactic al cuvântului;

44înțelegerea mesajului scris ca tot unitar – presupunere conexarea promptă
și adecvată a noilor semnificații la cei anteriori asimilaț i.
Scrisul presupune parcurgerea următoarelor secvențe (aceleași ca la citire dar în
altăordine):
conceperea scrisului. Presupune alegerea cuvintelor, planificarea lor,
aspectul semantic;
elementul motor apare în plus față de citit;
percepția vizu ală este faza finală .
Există patru grade de dificultate în realizarea scrisului:
1. Compunerea s au autodictar ea – presupune conceperea și elaborarea
integrală a textului care se naște din limbajul intern.
2. Dictarea – presupune transformarea textului scris de mână a
limbajului oral al altei persoane; presupune analiză acustică a
sunetelor altuia, iden tificarea fonemelor componente și
transformarea lor în grafeme.
3. Transcrierea- presupune transpunere a textului tipărit în text scris de
mână; presupune discriminarea vizuală și grafo -motrică a literelor.
4. Copiere sau desenare a literei.
În citire sunt solicitate mecanismele vizuale, auditive, perceptiv-motorii ,
spațiale și temporale; înțelegerea simbolului codificat de socie tate; mecanismul
intelectual- deficienții mintali profunzi sunt incapabili să -și însușească scris -cititul; buna
funcționare a sistemului vizual pentru identificare și localizarea caracterelor scrise unele
în raport cu altele, și sisteme lingvistic ce primește de la un sistem vizual informația
care a fost analizată vizual și care este folosită pentru ef ectuarea de operații de natură
lingvist ică.
În scris sistemul lingvistic transpune sistemul motor, succesiunea de grafem e ce
trebuie produse. Este nevoie de coordonare și organizare a mișcărilor, de o corectă
desfășurare în spațiu și în timp.
Acțiunea achiziției actului lexico -grafic presupune anumite condiții de
dezvoltare fizică și senzorială, condiții afective și sociale , condiții legate de dezvoltarea
funcțiilor simbolice, funcții reprezentative care trebuie să fi e dezvoltate; condiții legate
de dezvoltarea limbajului oral; condiții legate de nivelul intelectua l; condiții legate de
perceperea spațială și temporală. Tulburările apar deoarece aceste condiții nu se
îndeplinesc.

45Dislexo-disgrafiile- incapacitățile parțiale și persistente de a identifica schem e
motorii sau perceptive suficient de diferențiale care să asigure identitatea grafemelor în
scris și identificarea literelor. Incapacitatea de discrim inare a semnelor în cuvântul citit
și ortografiere greșită în scris.
Diagnosticul de dislexo- disgrafie se pune după scurgerea timpului necesar
pentru învățarea scris -cititului, ce diferă în funcție de motivație, de dezvoltarea psihi că,
efort și metodele folosite. La copilul cu intelect normal diagnosti cul se poate pune la
sfârșitul clasei a II a, când media copiilor își însușesc sc ris-cititul. La deficientul mintal
diagnosticul se pune după clasa a IV a. La nivelul limbii române fre cvența este de 3 -5 %
din populația școlară. În alte tării Franța și Anglia frecvența ajunge la 8 -10 % datorită
limbii nefonetice.
CAUZELE CARE PROVOACĂ TULBURĂRILE LEX ICO-GRAFICE
Se pot împărți în:
1.Cauze care țin de subiect.
2.Cauze care țin de mediu.
1.Cauze care țin de subiect:
Deficiențe senzoriale -importanța auzului, văzului, a kinesteziei în actul lexico –
grafic:
Auzu l-deficiențe ale auzului fonematic -are un rol deosebit în
discriminarea fonemelor de alte forme cu sonoritate apropriată; a cestea perturbă
decodarea rapidă în timpul optim; în scrisul după dictare, nu se face
coresponde nța rapidă dintre fonem și grafem.
Vizuale (lexico-ambiopli e) – provocate de a fecțiuni de natură occipitală care
duc la tulburări de percepție de natură centrală, care în cazuri grave provoacă
agnozii vizuale- când nu poate identifica nici litere, nici persoane, nici obiecte;
traiectul deficitar al căilor de conducere vizuală în urma unor tul burări;
Tulburări de localizare spațială – ambiopli – incapacitatea de a descoperii
obiecte pe care trebuie să le perceapă, de a -și menține privirea asupra lui, cu
dificultate de analiză și sinteză vizuală care duce la o invest igație haotică a

46obiectului care necesită mult timp; ele sunt accentuate în nista ngus -mișcării
involuntare a le globilor oculari, și în strabism -deviația axului vizual;
Deficiențe motrice -tulburările grafice – apar pe fondul neîndemânării
motorii generale și psihomotorii.
Deficiențe neurologice – pot să apară pe fondul funcțiilor carențiale a S.N.C., pe
fondul unor leziuni în zonele de parietale occipitale.
Tulburări de lateralitate – Samuel Orton explică disl exo-disgrafia prin
insuficiența dominanță cerebrală, ambiguă, nefixată pe fondul unei late ralități
încrucișate care prov oacă disoc iere și co nflict între co ordonarea v izual -motrică.
După el cele două imagini ale celor doi ochi, predomină și este perc epută cea din
emisfera dominantă, cealaltă suferă un proces de stagnare, apărâ nd un conflict de
dominare care duce la inversarea literelor, grafemelor. Aceas tă formă este denumită
streforimbolie și apare pe fondul lateralității contrariate.
Tulburări de orientare și structurare spațială -apar ca urmare de schemă
corporală și se manifestă prin necunoașterea termenilor spațial i, tulburare de
percepție spațială sau memorie, în plan lexico -grafic se manifestă prin tulburări de
memorie spațială.
Se manifestă în s cris la 6- 7 ani prin scrierea ca în oglindă sau inversarea
orizontal- vertical a grafemelor și literelor.
La copii mai mari tulburările lexico -grafice se manifestă prin inversări în
ghirlandă, fapt care dă naștere la o arcadă în locul unei bucle, re alizarea unei
bucle inferioare î n loc de una superioară; se mai manifestă prin oprirea mișcării
inversate și revenirea la poziția corectă când își dă seama, fapt care duce la
dificultăți de legare în scris -întreruperea traseului după fiecare grafem pentru a –
și fixa puncte de reper.
Scris întrerupt fără legătură sau apar puncte de sudură pentru a fac e
racorduri; dificultatea de structurare spațială, se manifestă în planul scrisului
prin punerea defe ctuoasă în pagină, râ nduri în formă de evantai sa u rânduri l ipite
unul de altul prin spații neregulate ale grafemelor, zone rău difere nțiate („l” se
realizează și pe zona inferioară și superioară).
Tulburare de structurare temporală – ordinea, succesiunea, durata tulburării
acustice; sunt alcătuite din serii de elemente ce se succed î n timp și aceste
tulburării duc la întreruperea lor.

47Tulburări de vorbire – retard în dezvoltarea limbajului- este determinat la cei cu
dislexo- disgrafie; după S. B. Maisonny aceste tulburării apar în retard în dezvoltarea
vorbirii.
Tulburări de natură psihologică -labilitate emoțională, pe fondul labilități sau
instabilității, aceste a duc la de zorganizarea sistemului verbal; slaba conc entrare a
atenției și tulburările mnezice.
2.Cauze care țin de mediu:
Slaba integrare în colectiv, nivel scăzut socio – cultural;
Interes scăzut;
Metodele utilizate necorespunz ător;
Cauzele care țin de subiect duc al o antrenare către eșec.
FORMELE ȘI MANIFESTĂRILOR DISLEXO -DISGRAFIEI
=CLASIFICARE A FORMELOR DE DISLEXO-DISGRAFIE=
1.Dislexo- disgrafia specifică sau propriu -zisă:
se manifestă printr -o incapacitate paradoxală în formarea abilităților de a
citi și a scrie;
dificultățile cele mai pregnante apar în dictare și în compunere, dar
subiectul poate copia unele grafeme și poat e silabisi la citire;
subiecții care se încadrează în această categorie nu pot efect ua legătura
dintre simboluri și grafeme, dintre sunetele auzite și literel e scrise. Ca atare,
ei pot scrie o altă literă decât sunetul auzit sau chiar vizual izat.
2.Dislexo- disgrafia de evoluție sau de dezvoltare sau structu rală
(Critchley):
se caracterizează prin aceea că, subiecții respectivi nu pot realiza
progrese înse mnate în achiziția scris -cititului, cu toate eforturile depuse, și se
poate pres upune că la baza ei stă o cauză g enetică;
pe lângă fenomen ele disortografice, se ma nifestă dificultăți în înțelegerea
simbolurilor grafice, a literelor, cuvintelor, propozițiilor și sintagmelor;

48apar frecvente omisiuni atât ale grafemelor, literelor, cât și ale cuvintelor,
înlocuiri- substituiri, confuzii, inversiuni și adăugiri în propoziții diferite, în
funcție de fiecare caz în parte.
3.Dislexo- disgrafia spațială sau spațio -temporală (H. Hecaen):
se manifestă printr -o scriere și o citire pe diagonală, odată cu prezențe
unor fenomene de separare a cuvintelor în silabe și de scriere ondulat ă, ceea
ce dă aspect și mai mare de imprecizie în conduitele grafo -lexice.
4.Dislexo- disgrafia pură sau consecutivă:
se constată frecvent în situații de asociere cu alte handicapuri și pe care
mulți autori o neagă ca entitate de sine stătătoare și o consider ă ca fiind o
manifestare, în cadrul unei categorii bine delimitată, a unor dere glaje cu nu
caracter mai general și mai grav;
asemenea forme se întâlnesc pe fondul afaziei, alaliei, hipoacuziei.
5.Dislexo- disgrafia motrică:
apare ca urmare a tulburărilor de motricitate și psihomotricita te și duce,
cel mai des, la un scris ilizibil;
citit- scrisul unor astfel de subiecți este neglijent, neregulat, inegal,
tremurat, tensionat, rigid, cu prezența unor dificultăți de înțelegere și de
raportare corectă la citit -scris.
6.Dislexo- disgrafia lineară:
poate fi considerată ca fiind o incapacitate în trecerea de la rândul
parcurs la următorul, sărirea peste unele spații, lăsându -le libere pe altele și
care este mai accentuată în scris față de citit.
III.3.5. TULBURĂRILE POLIMORFE
III.3.5.1. ALALIA
Este o tulburare polimorfă, sindrom rar ce grupează formele cele mai severe de
organizare a limbajului.
Copilul nu achiziționează nici o formă de limbaj sau numai câteva cuvi nte până
la 5-6 ani, în ciuda faptului că nu prezintă deficiențe auditive sau intelectuale.
În alalie, progrese ulterioare se realizează foarte lent și imperfect. În alalie,
deficitul este mult mai grav. Dacă în disfazie, sistemul m orfologic este grav la alalie
sistemul morfologic este inexistent.

49=CLASIFICARE=
1. Alalie motorie -tulburare gravă de exprimare verbală cu păstrarea
înțelegeri.
Diferiți autori au adoptat termeni cu caracter de similarita te-
audiomutitate ideopatică cu retard al funcțiilor proxice – mutism
fiziologic prelungit sau disfazie;
Mare retard în apariția vorbirii spontane – până la 5-6 ani nu emite
nici un sunet. Când limbajul începe să se constituie la aceștia s e
realizează foarte greu, cuvintele sunt deformate, voc abularul este
redus la câțiva termeni, repetă ultima silabă, confuzii artic ulatorii,
deformări grave ale cuvintelor;
Înțelegerea este inferioară unui copil de aceeași vârstă nu înțel ege
noțiuni abstracte, termeni de relație (unchi -nepot) sau sensul unor
pr opoziții mai lungi;
Modul de gândire este normal- performanțele nonverbale sunt mai
bune decât v orbirea;
Cl. Launay a urmărit un subiect cu a lalie motorie până la 20 de a ni și
i-a măsurat performanțele, a observat că ameliorările sunt lente și trec
de la un nivel psihometric de debilitate mintală până la un nivel de
performanțe în limitele normale astfel la 14 ani QI verbal era de 56
iar QI de performanță era 82. La 20 de ani QI verbal era de 66 la
limită iar QI de performanță era de 106. nivelul motor este deficitar și
prezintă neîndem ânare motorie.
Prin anamneză se pune în evidență că mersul apare tardiv, în mica
copilărie prezintă deficiențe în a merge, apraxi și deficiențe ale
aparatului fonoarticulator (mișcări ale gurii, sorbitul cu paiul
deficitar) prezintă caracteristici dispraxice -repulsie pentru mișcări
dar și pentru folosirea aparatului fonoarticulator dar și pentru
alimentație.
După Seema n și Verza cauzele p ot fi împărțite în:
a.Cauze generale -alcoolismul părinților, consangvinitatea,
sifilisul, TBC, rahitismul;

50 b.Cauze psihice – lipsa imboldului de a vorbi, timiditatea
exagerată, deficiențe în exprimare, aversiune față de
vorbire, tonusul psihic scăzut;
c.Cauzele motorii – H. Gutzman- încep să meargă întârziat –
prezintă aversiune înăscută pentru mișcare; E. Froschels –
retardul în alalia motorie ca urmare a rahitismului care
determină imobilitatea corporală, perturbă și mobilitatea
organelor limbajului- copilul care nu se joacă cu toată
plenitudinea membrelor sale nu vorbește; Seeman o explică
printr- o disfuncție congenitală a aparatului otolitic; acesta a
făcut cercetări pe copii aflați în poziții anormale și a
constatat că toți prezintă tulburări de statică a limbajului,
neîndemânare în mers, în alergat, se împiedică ușor și cad la
cel mai mic obstacol.
2. Alalia senzorială -surditate verbală sau agnozie auditivă, idioglosie:
Se manifestă printr -o disfuncție în percepția mesajelor
verbale, cu tulburări consecutive de exprimare. Sunt
cazuri foarte rare, dar și foarte grave.
Comprehensiunea verbală este slabă sau nulă și deși
acuitatea verbală este normală se comportă în fața
propriei vorbiri ca în fața unei li mbi străine. Vorbirea
spontană este înlocuită cu un jargon amelodic pe care
nu îl înțelege nimeni. Deși este capabil să emită
ecolalic diferite cu vinte , este incapabil să mențină
unitățile silabice consecutive de unde marea lui
dificultate pentru adaptare.
Exprimarea este aproape nulă, sunetele par să fie
prezente doar în asociații fără semnificații pentru
subiect. Aparatul audiometric arată o pierdere electivă
pentru frecvențele zonei conve nționale. În audiogramă
se realizează o curbă în U, se ajunge la o formă
deformată și apoi la dezinteres verbal. Cl. Launay
limbajul are anumite frecvențe în care inteligibilitatea

51limbajului este maximă, aceste zone sunt perturbate
total.
Seeman- agnozie auditivă -arătând că dacă la adult o
leziune distructivă în zona temporală stânga,
determină pierderea înțelegeri cuvântului, prin
destructurarea imagini auditiv verbale- la copil
asemenea leziuni împiedică dezvo ltarea limbajului. El
a prezentat cinci cazuri de agnozie auditivă și a
constatat că: apare în urma encefalitei,
meningoencefalită – capabil de a distinge auditiv
manifestările muzicale -atât o agnozie de limbaj dar și
de muzică.
Comportamentul copilului cu alalie senzorială – poate
fi adaptat pentru că tulburarea poate fi compensată
prin alte simțuri sau prin citirea pe buze, sau
entuziasmul prin gesturi- aici tulburările motorii
lipsesc.
3. Alalia mixtă -latură apraxică și de înțelegere; preia caracteristicile
de la ambele forme combinate.
III.3.5.2. AFAZIA
Afazia este o tulburare a funcției de elaborare și integrare ne rvoasă a limbajului
cu afectarea recepției, comprehensiunii, formulării și exprimăr ii simbolismului verbal.
Este o tulburare congenitală mai fr ecventă.
Afazia nu se poate exprima oral sau în scris. Nu înțelege semnif icația cuvintelor
cu toate că nu sunt afectați mușchii sau căile nervoase implicat e în articulație și nici
acuitatea auditivă. Nu este afectată capacitatea de articul are ci se pierde memoria
semnelor convenționa le ale limbajului: foneme, grafeme, litere, cuvinte. Sunt perturbate
regulile prin care se produc și se înțeleg mesajele verbale.
Afazia= alterare dobândită a limbajului, ca urmarea unei leziuni organice,
diferite ca la mutismul psihogen. Aceasta apare la vârstele a dulte, pe fondul unor
accidente vasculare, care sunt provocate de ruptura vaselor ce irigă S.N.C. – ul sau a

52traumatismelor cerebrale, procese infecțioase, în urma cărora apar hemoragii cerebrale,
cheaguri de sânge, tumori, hematoame.
Mecanismele producerii afaziei au fost abordate din unghiuri diferite , deoarece
afectarea exprimării și a înțelegerii vorbiri sunt în multe ca zuri asociate astfel încât la
cele doua forme clasice de afazie diferiți autori au adăugat și altele. Mecanismele
producerii au fost abordate de pe poziții localizaționiste, echipotențialiste și
psihologizante.
III.3.6. TULBURĂRII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI
În general se vorbește despre retard de limbaj când subiecții nu reușesc să atingă
un nivel de dezvoltare a limbajului corespunzător vârstei cronologice. Retardul de
limbaj poate apărea ca fenomen secundar în alte afecțiuni: defic iențe de auz, tulburării
de pronunție; dar poate apărea și de sine stătător cu diferite form e de gravitate.
S.B. Mais onny afirmă că dezvoltarea normală a limbajului presupune
integritatea a trei funcții:
1. Funcția realizatoare – realizarea propriu- zisă a limbajului este
efectuată prin alternarea aparatului senzorial, cel auditiv dar și vizual,
aparatul motor, malformații al e organelor fonoarticulatoare.
2. Funcția ordonatoare – presupune înțe legerea și concep erea semnelor,
vocalelor, și regulile după care se combină cuvintele; dacă aceste
lucruri nu se îndeplinesc apar malformații sintactice. Este af ectat ca
urmare a carențelor intelectuale de natură psihologică, dar și la cei
care prezintă tulburării perceptiv motrice și auditive de natură
centrală – practognozice.
3. Funcția apetitivă -reprezintă dorința de a comun ica; este afectată la
copii cu tendințe psihopatice evidente la cei anxioși, la cei aflați în
medii nesănătoase din punct de vedere psihic. Datorită incapacității
de adaptare sau incapacitatea anturajului de a- i crea o ambianță
adecvată pentru comunicare. Copilul se menține într -un puerilism
durabil ce îl face să înceteze să mai vorbească sau să nu m ai utilizeze
limbajul.

53=DEFINIȚIE=
Retardul de limbaj- se definește ca fiind o lipsă în evoluția lingvistică, o proastă
utilizare a limbajului sau persistența unui limbaj infantil după vâr sta de trei ani. Acest
retard de limbaj se caracterizează printr -un vocabular redus, prin numeroase deformări
lingvistice care fac limbajul aproape neinteligibil.
Denumirea de retard de limbaj poate îngloba diferite categorii de c opii despre
care se spune că vorbesc mai rar, fie că deformează cuvintele, fie că organizează greșit
propoziții și au un vo cabular foa rte redus.
Retardul de limbaj se poate manifesta prin deformări fonetice, pr in tulburări
monosintactice sau prin tulburări semantice de înțelegere sau numai prin unul dintre
aceste aspecte. Când numai aspectul fonetic este deformat, unii autori vorbesc de retard
de vorbire sau retard î n articularea segmentelor complexe. Este asemănătoare cu dislal ia
dar se diferențiază prin faptul că în retardul de articulare nu s unt afectate sunetel e
izolate; copilul poate pronunța izolat dar nu în ansamblu. Se manifestă prin:
omiterea unor consoane în cuvinte;
reducerea cuvintelor complexe;
deformarea cuvintelor;
substituirea unui fonem sub influența altuia – disimilare- se manifestă prin
incapacitatea de a menține locul de articulare în silabe succes ive în care o
consoană se repetă; prin perseverarea ac eluiași loc în cuvântul în care silaba
a doua își schimbă locul de articulare.
retardul în articularea segmentelor complexe este forma c ea mai ușoară a
retardului de limbaj.
Autorii de limbă franceză diferențiază două forme de retard de limbaj:
1.Retardul simplu
2.Retardul complex
III.3.6.1. RETARDUL SIMPLU
Dificil de apreciat când are semnificație defectologică. Copii cu retard simplu de
lim baj comunică verbal cu anturajul dar exprimarea și înțelegerea es te inferioară față de
copii de aceeași vârstă a căror dezvoltare lingvistică este norm ală.
Majoritatea autorilor sunt de acord că se poate emite diagnosticul când copilul
vorbește mai puțin exact și vorbește defectuos în perioada rapidă de dez voltare a

54limbajului în perioada 2-6 ani. Amploarea tulburării poate fi diferită, unii vorbesc mai
rău, alții mai puțin exact.
Ceea ce dă specificitate unui retard simplu și a unui retard com plex nu este
amploarea ci tenacitatea tulburării – în timp c e un re tard simplu a tinge culmea la 5-6
ani- persistența la această vârstă este indiciul unor dezordini mai precise a cărui natură
exactă nu apare cu claritate. Diagnosticului diferențial este diferit până la 5-6 ani. Dacă
până la 5-6 ani la copiii cu intelect normal nu a fost depășit prin stimulare verbală el
devine retard complex.
Tendința spre normalizare -răspunsuri pozitive și rapide la stimulările verbale.
Tendința spre normalizare caracterizează retardul simplu și î l diferențiază de celelalte
forme de limbaj prin stimulare precoce- face progrese rapide pe c are nu le face copilul
cu debilitate mintală sau cu retard complex la care recuperarea necesită eforturi mai
mari.
Retardul simplu se manifestă și poate fi însoțit de dificultăți privind sintaxa,
asamblarea de două cuvinte până la 3 ani și la cel normal la 1 an ș i jumătate. Utilizarea
pronumelui personal se realizează la 4 ani iar la cei normali la 2-3 ani. Limbajul
telegrafic se prelungește dincolo de 4 ani; uni vorbesc abundent dar imprecis, auditoriul
îl înțelege cu dificultate; au tendința de a compensa exprimarea s ăracă prin mimică și
gesturi semnificative. Este însoțit de retard motor, neîndemânare , lipsa preciziei și
dificultăți de coordonare în mișcare, schema corporală și latera litatea rău afirmată. În
unele cazuri copii cu retard simplu prezintă și tulburări de natură afectivă.
Evaluarea retardului simplu de limbaj are ca obiect determinarea nivelului
lingvistic pentru al compara cu nivelul normal al vorbirii cronologice, pa ralel se va
examina precizia gestului grafomotor, cunoașterea și înțelegerea s chemei corporale – a
lateralității, orientare spațială și temporală. În stabili rea diagnosticului sunt excluse
deficiențele majore de auz și de vedere sau afecțiunile motorii cerebrale – disartria. În
stabilirea retardului simplu sunt excluse tulburările majore de personalitate.
III.3.6.2. RETARDUL COMPLEX SAU DISFAZIA
Termenul de disfazie este folosit frecvent de autorii francezi, definind-o ca fiind
o tulburare funcțională a limbajului fără substrat lezional organic de celabil clinic ce se
manifestă printr -o elaborare tardivă și imperfectă a limbajului.
Termenul de organizare imperfectă și faptul că se prelungește dinc olo de 6 ani
dar și faptul că nu cedează ușor la stimulare duce la retardul c omplex. Copii cu retard

55complex nu posedă un limbaj organizat, el trăiește într -un cadru lingvistic propriu care
este greu de schimbat. Este un deficit durabil al performanțelor vor birii, semnificativ în
raport c u vorbirea corectă; acest deficit nu este legat de deficiențe a uditive, de
malformații ale organelor fonoarticulatoare, de deficitul mintal, de leziunile cerebrale
sau de carențe afective grave. Primul și unul dintre cele mai complete studii la realizat J.
De Ajuriaguerra în care distinge disfazia de alalie unde deficit ul este mai grav și de
disartrie unde sunt afectate căile articulatorii.
III.3.7. TULBURĂRI DE LIMBAJ BAZATE PE DISFUNCȚII PSIHICE
III.3.7.1. Dislogia este o tulburare a limbajului, printr- o vorbire incoerentă,
datorată unor modificări psihopatologic e fără substrat neurologic .
III.3.7.2. Bradifazia este o tulburare a limbajului manifestată prin l entoare în
pronun ț area cuvintelor.
III.3.7.3. Ecolalia reprezintă repetarea automată a vorbirii unei alte persoane.
Termenul derivă din “echo” care înseamnă a repeta și “lalia” care î nseamn ăa
vorbi.
Ecolalia nu este o boal ă ci este un simptom întâlnit în 75% din c azurile copiilor
cu autism, dar poate aparea și în sindromul As perger, sindromul Toure tte, în afazii, în
schizofrenie, boala Alzhaimer, în vorbirea copiilor orbi din naștere.
III.3.7.4. Jargonafazia este o tulburare de limbaj constând din folosirea de
către bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente și fără semnificație.

56CAPITOLUL IV
DEPISTAREA ȘI CORECTAREA DEFICIENȚELOR DE LIMBAJ
Momentul întâlnirii log opedului c u posibilul logo pat îl con stituie perioada de
depistare a logopa ților. Atât în centrele logoped ice inter școlare, cât și înșcolile speciale,
depistarea este prevăzută ca o perioadă de timp limitată în car e se realizează o
examinare simplă (de suprafață) a tuturor copiilor aflaț i sub inciden ța grădiniț elor și a
școlilor (grupele mari și mici și clasa I) și, respectiv, clasele I la școlile speciale. După o
primă constatare a tulburărilor de limbaj, copiii logopaț i sunt programa ți pentru terapia
logopedică.
Primul moment al terapiei tulburărilor de limbaj îl constituie examinarea
complexă a copilului depistat. Pentru aceasta se realizează un m ediu de examinare
propice și stimulativ în care lo gopatul să se poată exprima, iar terapeutul să poată sesiza
cele mai subtile nuan țe ale dezordinilor intervenite în dezvoltarea copilului. Iată de ce ,
exam inarea trebuie să fie complexă. Ea va pune în eviden ță și aspectele conduitei
școlare generale. Pornind de la o examinare corectă și complexă, l ogopedul pune în
lumină un diagnostic adecvat ș i diferen țiat, care va facilita elaboararea unei terapii și a
unei prognoze de început.
În cazurile în care tulburările de limbaj prezintă un aspect de gr avitate
deosebită, logopedul trebuie să realizeze prin diagnosticarea complexă și
întrepătrunderea dintre conduita verbală cu dezvoltarea mintală ș i psih ică, în unele
cazuri chiar cu dezvoltarea personalităț ii.
Identificarea precoce a copiilor logopa țieste extrem de importantă, deoarece
orice interven ție corectiv- recuperatorie necesită cu atât mai mult efort ș i timp cu cât
prezentarea la cabi netul logopedic se amână pentru o perioadă mai lungă.
Părinții sunt aceia care constată primii dificultăț ile de vorbire ale copilului și
tot ei, din proprie ini țiativă sau la recomandarea unui medic sau educator, se prezintă l a
cabinetul log opedic pentru un control de specialitate. Pe de altă parte, logopedul îns uși
este antrenat în activitatea de depistare. Astfel, cai car e lucrează în centrele logopedice
inter școlare au obliga ția ca, la început de nou an școlar, să viziteze grădiniț eleșișcolile
arondate și să testeze copiii cu risc logopedic. Documentul utilizat este fișa de depistare,
în care sunt consemnate: data la care s- a făcut depistarea, instituția de învățământ avută
în vedere, grupele/clasele evaluate, numele copiilor cu probleme logopedi ce, cadrul
didactic participant la ac țiune. Deoarece este un document cu importan ță profesională ,

57el trebuie autentificat prin semnăturile celor participanț i, cea a directorului, precum și
ștampila institu ției respective. Prin natura ei frontală, depistarea logopedică r eușește
doar o triere a copiilor cu tulburări de limbaj accentuate ș i manifeste. Probele folosite în
activitatea de depis tare sunt de tip screening. La cabinet se desfășoară te starea propriu –
zisă a cazurilor depistate.
Activitatea logopedică se realizează pe grupe sau în cazurile grave individual.
Grupele se constituie după: vârstă, nivelul de dezvoltare psihică, ins trucție, în funcție de
categoria tulburării.
Grupele pot cuprinde 2- 4 subiecți. Activitatea logopedică de corectare se
realizează în cabinetul logopedic.
=CABINETUL LOGOPEDIC=
Trebuie să fie izolat fonic;
Să aibă în dotare oglindă logopedică și oglindă mare;
Să aibă o canapea logopedică unde să se facă exerciții de inspirați e-
respirație;
Magnetofon pentru a se constata progresele făcute dar și pentru a -și auzi
vocea – propria vorbire;
Metronom – pentru tulburările de ritm și flue nța vorbirii;
Spirometru – pentru măsurarea capacității pulmonare ;
Scheme ale aparatului fonator;
Album logopedic – cuprinde imagini pe baza cărora se exersează atât
pentru îmbunătățire a vocabularului câ t și pentru pronunția corectă;
Instrumente de suflat: nai, muzicuță, paie.
După analiza datelor se stabilește diagnosticul diferențial și se stabilește
programul terape utic pe durata a trei /patru/cinci luni.
METODE ȘI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI
Pentru corectare a dislaliei este necesa r antrenarea organe lor de articulație pentru a
deveni capabile de mișcării articulatoare corecte la o viteză corespunzătoare, la o fluență
a vorbirii nor male. Nu este numai un proces de exersare a organelor. Aceste exe rciții
trebuie să fie integrate într -un sistem psihopedagogic organizat dat fiind faptul că modul
de articulare e ste defectuos, co nsolidat pe baza unor modele corticale care s-au form at
și pe baza unor procese psihice referitoare la reprezentarea auditiv motrică a sunetelor.

58Mișcările fiziologice ale organelor de vorbire nu pot fi rupte de sens ul fonematic
al vorbirii care sunt sunete cu încărcătură semantică și psihologic ă. Prin antrenare s e are
în vedere destrămarea experienței senzorial motrice de pronunție defectuoasă care a fost
consolidată sub forma acelor modele defectuoase.
Procedeul îl constituie înlocuirea modelelor mintale defectuoase de pronunție cu
modele normale prin modificări complexe atât în componenta efectoare cât și în cea
receptoare aferentă. Modificările prezintă și reprezentările auditiv motrice cât și
mișcările lor.
Orientarea timpurie pentru corectarea dislaliei este fundamenta tă științific prin
plasticitatea mai mare a proceselor neuropsihofiziologice în legătură cu modelarea
sunetului și prevenirea complicațiilor de natură psihologică.
Pentru corectarea dislaliei se folosesc metode cu caracter general și specific. În
aplicarea lor trebuie să avem în vedere anumite aspecte care țin de:
Simptomatologie- tulburările de pronunție se pot manifesta diferit de la un
subiect la altul; se iau în vedere și particularitățile temperamentale, efectele
tulburării în plan psihic.
Cauzele care au declanșat dislalia: dacă sunt organice sau funcți onale.
Condițiile de viață și activitate -colaborarea părinților, educatorilor,
învățătorilor cu logopedul.
Vârsta și nivelul de dezvoltare psihică.
Dacă tulburarea de pronunție este asociată cu alte tulburări -în condițiile în
care este asociată cu retard sau dacă sunt în relații cu tulburări de scri s-
citit corectarea se realizează simultan; dacă este în re lație cu tulburări de
ritm și fluență se dă prioritate acestora pentru corectare (ex. bâlbâiala).
1.METODE CU CARACTER GENERAL
 Nu se adresează direct sunetului dar pregătesc organele
fonoarticulatoare pentru aplicarea celor specifice;
Se referă la:
a.Dezvoltarea motricități generale și a motricității aparatul ui
fonoarticulator.
b.Educarea respirației, mișcărilor și a echilibrului.
c.Exerciții p entru educarea auzului fonematic.
d.Educarea personalități.

59a. Dezvoltarea motricități generale și a motricităț ii aparatului fonoarticulator .
La copii care prezintă neîndemânare motorie se realizează prin exerciții fizice
care au scopul de a facilita realiz area mișcărilor complexe ale diferitelor grupe
de mușchi, ce iau parte la activitatea de respirație și la motricitatea aparatului
fonoarticulator. În pronunție aparatul fonoarticulator adoptă poziții fie de
relaxare fie de încordare. Acestea pe porțiuni nespecifice sunetul ui afectează
pronunția, timbrul și înălțimea vocii. Aceste exerciții trebuie adaptate pe
particularități: la cei hipochinetici -mișcări motrice generale (săritul) asociate cu
pronunția normalizează tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici-
exerciții de relaxare asociate cu pronunția pentru a ameliora rigi ditatea
articulatorie.
Exerciții pentru motricitatea facială -sunt necesare la copii care prezintă
pareze faciale sau a simetrii faciale: ridicarea si coborârea sprân cenelor, umflarea
simultană și alternativă a obrajilor, imitarea râsului, închiderea ochilor
Exerciții pentru motricitatea labială – mișcarea buzelor exercită un rol
important în pronunție: închiderea și d eschiderea buzelor. Copiii cu anomalii ale
buzelor sau care prezintă proeminențe pe unele porțiuni au o lipsă de
sincronizare a buzelor, a mișcării lor. Exemple de astfel de e xerciții: acoperirea
unei buze cu cealaltă; strângerea și umflarea cu putere a obraji lor și suflarea
aerului cu putere; țuguierea buzelor, întinderea comisurilor buzelor și strângerea
cu putere; umfla rea obrajilor și reținerea ae rului; vibrarea buzelo r prin imitarea
sforăitului; ținerea unui obiect pe buze; imitarea sărutului.
Exerciții pentru motricitatea linguală – limba deține cel mai ac tiv rol, ea
contractându-se, dilatându- se și astfel ia diferite poziții. Exemple de exerciții:
deschiderea guri și scoaterea ritmică și rapidă a limbii, apoi retragerea ei;
ridicarea limbii deasupra buzei superioare și deplasarea ei stâ nga/ dreapta, sus/
jos.
Exerciții pentru motricitatea mandibulară : ridicarea și coborârea ritmică a
maxilarelor, stânga/ dreapta cu opunerea rezistenței; imitarea rumegatului.
Exerciții pentru motricitatea vălului palatin (pron unție nazală) – umflarea
obrajilor și ținerea aerului sau aruncarea afa ră; ingerarea de lich ide cu înghițituri
mici; masaj al vălului palatin.
b. Exerciții pentru educarea respirației – presiunea este mai accentuată la consoanele
surde decât la cele sonore (p-b).

60Exerciții: pe canapeaua logopedică în poziția de culcat cu greutăți pe abdomen
și pe piept, doi timpi se inspiră apoi doi timpi expiră, după care se ridică timpii
de executare a exercițiului; acest exercițiu se efectuează pentru întărirea
musculaturii diafragmei; exercițiile care pot fi folosit e când copiii nu
reacționează iau forma jocului: umflarea baloanelor, suflarea înt r -un pahar cu
apă improvizând o poveste, suflarea în diferite instrumente.
c. Exerciții pentru educarea auzului fonematic – se referă la capacitatea de diferențiere
și identificare a sunetului. Pronunție fiind un sistem senzorial mot ric, emisia și recepția
se influențează reciproc, controlul și emiterea sunetelor presupune perceperea corectă a
sunetelor emise de alții precum și autocontrolul auditiv. Prin feed beak sunetul art iculat
și efectul se integrează într -o unitate ce primește semnificația fonematică
senzoriomotorie prin raportare la sistemul fonologic. Pentru a deprinde asemenea
conexiuni senzorial- motorii copilul are nevoie de o dezvoltare a organelor ce participă
larespirație, articulație, fonație, precum și de o capacitate de înțelegere a sensului
structuri în ansamblul său, precum și a fiecărui sunet în parte c a o unitate distinctă în
cuvânt.
În perioada însușirii vorbirii pot să apară neconcordanțe în realizare aacestui
feed beak, astfel când deprinderile motrice privind forța, precizia articulării
devansează procesele psihomotrice ce stau la baza capacității de percepere, se
formează deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrol ul
auditiv și se po t fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt
necesare următoarele exerciții: de tipul „ghicirea vocii care te-a strigat”,
„telefonul fără fir”, exerciții de diferențiere a sunetelor f izice (zgomote) sau
identificarea sursei și direcției; ide ntificarea sunetelor fizice produse de diferite
obiecte, instrumente muzicale pentru dezvoltarea atenției auditive; exerciții
pentru dezvoltarea memoriei auditiv verbale: reproducerea de serii de silabe
fără sens, memorarea unor cifre; se fac exerciții de analiz ă și sinteză fonematică
la copii mici care nu pot despărți cuvintele în unități fonematice: exerciții de
desprinderea s unetelor din cuvâ nt pe baza analizei aud itive, și să formeze u n
cuvânt din sunete.
Dacă se fac exerciții bazate exclusiv pe articulare fără de zvoltarea capacității de
diferențiere și autocontrol auditiv, aceste exerciții nu au efect pentru că
logopatul nu își sesizează propriile mișcări și semnificația sunetelor emise.

61d. Exerciții de educare a personalității – din momentul începerii activității logopedice se
urmăresc următoarele obiective: redarea încrederii în propriile posibilități, crearea
convingerii că tulburarea nu presupune deficiență intelectuală și că t ulburarea poate fi
depășită, înlăturarea negativismului.
Se realizează prin „trăirea succesului”, logopedul oferindu -i șansa; înregistrarea
vorbirii la început și compararea în vederea observării progreselor f ăcute pe
parcurs.
2.METODE CU CARACTER SPECIFIC
Aceste metode se adresează strict sunetului afectat. Proces ul de corecta re
presupune parcurgerea a pa tru etape:
1.Etapa de impostare
2.Etapa de consolidare
3.Etapa de diferențiere
4.Etapa de automatizare
1.Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obținerea izolată a sunetului se
face prin două procedee:
a.Procedeul demonstrației articulatorii.
b.Derivării sunetului din sunetele pronunțate corect
3.Etapa de consolidare – exersarea sunetului în silabe fără sens în care
sunetul se află la început, la mijloc și la sfârșit. Se re alizează cu ajutorul
cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai complexe, cuvi nte care
conțin sunetul respectiv; este de preferat ca sunetul afectat să fie prezent de
mai multe ori în cuvânt; apoi să se exerseze în propoziții din ce î n ce mai
grele. În această etapă nu este indicat să folosim sunetul cu care se confundă.
Logopedul trebuie să știe că logopatul și -a însușit o parte din pronunția
corectă a sunetului, și să nu uite că atunci când pleacă de la ca binet are
tendința să vorbească așa cum este încurajat.
4.Etapa de diferențiere – când sunetul s-a conso lidat se exersează sunetul
alături de sunetele cu care se aseamănă în cuvânt și silaba. S e diferențiază de
sunetul cu care îl confundă. Se introduc cuvinte în care se află sunet e cu care
se aseamănă.
5.Etapa de automatizare – autocontrolul este minim și poat e emite sunetul cu
ușurință. Se consideră că sunetul a fost însușit.

62=CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE =
Cele mai mari probleme apar la despicăturile palatine ale că ror modele de
corectare sunt mai variate. Este necesară o activitate preope ratorie logopedică care
urmărește formarea corectă a bazei de articulare prin strânge rea nărilor, realizându -se o
activar e naturală a sfintelui nazofaringian, apoi realizându -se fără astupare prin exerciții
de suflat prin strângerea nărilor și pronunțarea de diferite cuvinte. Un rol i mportant îl au
exercițiile postoperatorii valabile pentru toate formele de rinolal ie.
Exerc iții postoperatorii – pentru mobilitatea vălului pa latin: masaj digital,
exerciții de respirație prin suflarea în obiecte -dat fiind faptul că aerul
sub presiune este un bun maseour al vălului palatin; exerciții prin
astuparea unei nări cu solicitarea suflului; exerciții de deglutiț ie a
lichidelor în cantități mici cât mai frecvent.
-Condiția primară pentru corectare este de a suplima
participarea normală a laringelui și de a muta locul de
articulare a limbii. Hipofuncția mușchilor trebuie să
fie transformat ă prin exerciții într -o activitate
puternică și e nergică.
-După ce se obține coordonarea organelor
fonoarticulatoare și a vălului palatin, se fac exerciții de
emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie,
eșalonarea sunetelor este în funcție de exer sarea
închiderii, exersarea vocalelor în ordinea ușurinței de
închidere.
-Se începe prin exersarea în cuvinte, în silabe, mai întâi
în șoaptă și apoi mai tare, după care urmează
explozivele și celelalte sunete care se exersează
folosindu-se alte consoane pe care rinolalicul le
pronunță bine obținându -se sunetul afectat (din „n” se
obține „t”). Pentru a preveni contaminarea nazală se
exersează mai întâi sunetele orale după care cele
nazale.
Pentru înlăturarea „coup de glotte” se exersează în șoaptă și apoi tare cu
apăsarea laringelui până se elimină acest timbru rinofonic.

63Corectarea rinolaliei se efectuează mai întâi prin operație chirurgicală
(extragerea polipilor) apoi prin terapie logopedică, deoarece tulburarea se manifestă în
continuare datorită automatizării. Exemple de exerciții de corectare pentru toate formele
de rinolalie:
Exerciții pentru mobilitatea vălului palatin;
Exerciții pentru educarea auzului fonematic;
Exerciții de respirație pentru dirijarea curentului de aer pe nas : se
folosesc oglinzi; pentru sesizarea narinelor care se mișcă la „m” și
„n” și nu se mișcă la „p” și „b”;
Exerciții de emitere a sunetelor nazale -mobilitate a vălului palatin și
emiterea corectă; pentru „m” -se realizează închiderea ermetică a buzelor cu
suflarea aerului pe n as pronunțându -se „m” prelungit.
=CORECTAREA DISARTRIEI=
Este foarte important să se stabilească tipul de paralizie, dacă prezintă
spasticitate, ataxie, cu tulburări de coordonare a mușchilor.
Pentru fiecare formă se realizează alt tip de exercițiu – cei cu
spasticitate efectuează exerciții de relaxare și de întări re a
musculaturii.
Prognosticul este în funcție de fiecare în parte, de particularit ățile de
personalitate.
Dacă disartria este însoțită de debilitate mentală – prognosticul nu este
optimist- corect area trebuie să se realizeze timpuriu; exercițiile
trebuie să se realizeze cu foarte multe pauze deoarece aceșt ia obosesc
ușor; tulburările motorii impun o atitudine grijulie pentru că nu se pot
concentra asupra mișcării.
Exerciții de chinetoterapie.
Exerc iții pentru pronunție -logopedul trebuie să știe că mișcările
fiziologice sunt realizate automat, iar mișcările voluntare nu s e pot
realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mișcările păstrat e: pentru
dezvoltarea musculaturi buzelor- poate să reacționeze când îi dai o
bomboană iar dacă este solicita t să strângă bu zele trebuie gâd ilat.
Exerciții de respirație -culcat pe canapeaua logopedică cu greutăți pe
torace.
Exerciții de pronunție -după modelul de la dislalie.

64Terapia este de durată și necesită perseveren ță.
TERAPIA BÂLBÂIELII
Terapia bâlbâielii este foarte complexă, se bazează pe exerci ții combinate cu
psihoterapie- ansamblul mijloacelor de recăpătare a încrederii în sine.
1.Forma primară.
În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de t erapie care
se deosebesc de mijloacele de terapie folosite în forma consolidată.
Are în vedere formarea vorbirii corecte, evitând conștientizarea
tulburării.
Mijloacele de terapie se bazează pe abaterea atenției de la dificultate
spre conținutul și elementele estetice ale comunicării.
Terapia este indirectă -logopedul dă indicații asupra felului cum
trebuie tratat acasă și la grădiniță.
Bâlbâiala poate fi înlăturată cu adoptarea unor măsuri educative
astfel:
Reducerea intensității factorilor conflictuali ce întrețin
bâlbâiala și crea rea condițiilor favorab ile.
Călirea psihofiziologică pentru a deveni mai rezistent la
factorii stresanți.
Exersarea vorbirii fluente cu întreținerea situațiilor ce
stimulează siguranță și dorința de comunicare.
Logopedul trebui e să cunoască modul de manifestare al bâlbâielii,
comportamentul copilului în familie și la grădiniță.
În familie psihoterapia urmărește:
Eliminarea conflictelor și a stărilor nervoase;
Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influențarea
copilu lui prin jocuri care dezvoltă curajul, evitând jocurile care
trezesc agresivitatea; dans, muzică fără a se exagera evitâ ndu-se
genurile de muzică care stârnesc agresivitatea;
Călirea psihofizică – program de viață, cu asigurarea orelor de somn
liniștit, evitarea stărilor de agitație înainte de somn, asigur area
meselor la ore regulate, excursii, activități sportive.

65Exersarea vorbirii fluente fără a i se atrage atenția, prin c onversații
cu propoziții simple, conținut accesibil, mișcări bine conturate,
evitându- se tonul ridicat, întrebări bruște.
Atunci când copilul întâmpină dificultăți părinții trebuie „să îi i a
cuvântul din gură”.
 Nu trebuie forțat să pronunțe propoziții la care sa tulburat pentru că
este făcut atent inutil.
Utilizarea poveștilor, a cărților ilustrate, îmbogățind astfel
vocabularul copilului.
=PSIHOTERAPI A BÂLBÂIELII=
În grădiniță copilul trebuie inclus într -o colectivitate
normală, în activități unde sunt implicați toți copii.
Relații armonioase între educatoare și copil, pentru ca el să
își exprime părerile și cerințele. Ea trebuie să sesizeze
situațiile care provoacă tulburări. Să fie solicitați cu multă
prudență în comunicările ce produc stări tensionate,
suprasolicitatoare.
Evitarea stărilor conflictuale, a observațiilor, a întrebărilo r
adresate în mod brusc, a situațiilor de comunicare în stare de
oboseală intelectuală sau fizică.
Menținerea situațiilor favorabile: comunicarea în forma
memorate de acesta, implicarea în activități de modelaj,
desen în zilele în care se bâlbâie, expunere a rezultatelor, să
fie lăudat, implicat în activități de dans și cântec în cor.
Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin
trăirea sentimentelor personajului respectiv astfel încât să -și
învingă timiditatea.
Să i se atribuie sarcini de ră spundere adaptate.
Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupă, exerciții de
gimnastică, de respirație în grup.
Exersarea vorbirii fluente prin propoziții scurte cu
modificarea accentului și cu lungirea vocalelor.

662. Forma secundară.
Se acționează în formele incipiente, ce acționează ușor în acea stă formă; copilul
trebuie învățat să -și controleze singur blocajele. Terapia se face în cabinete logopedi ce.
Procedeul se bazează pe psihoterapie, pe restabilirea ritmului r espirator și restabilirea
fluenței ve rbale.
=PSIHOTERAPIA=
Rol de a îndepărta ideile preconcepute, stabilirea legăturilor de î ncredere între
subiect și logoped pentru a se putea realiza transferul afectiv.
Exerciții prin care se realizează și se accentuează succesu l.
Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazează pe faptul că o situație conflictuală
atrage după sin e o stare de hipertensiun e și de acea subiectul trebuie învățat să
se relaxeze.
Relaxarea conștientă a unor mușchi -după o perioadă ei ajung să se deconecteze.
La bâlbâiți cu tendințe agresive se recomandă descărcarea kinetică , subiecții sunt
solicitați să facă diferite mișcări până când se liniștesc.
=EXERCIȚII DE RESPIRAȚIE=
Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator și fonator; oda tă cu agravarea
bâlbâieli apare un efort suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar aceste exerciții
au rol de relaxare.
Respirația cea mai potrivită este cea diafragmală.
Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus să inspire cu lărgirea
cavității fără participarea tora celui.
Exerciții de respirație verbală -au scopul de adapta respirația la fonație și invers.
Exerciții cu marcarea timpilor respiratori și inspiratori cu pronunțarea vocalelor.
=EXERCIȚII PENTRU RESTABILIREA FLUENȚEI VERBALE=
Există mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru
folosirea procedeului adecvat logopedul trebuie să cunoască cât mai mult e pentru a le
putea folosi în ra port cu persona litatea individului.
1.Procede ul silabisirii.
Folosit în faza inițială a terapiei și are efect rapid asupra opriri
repetițiilor.
Nu trebuie folosit mult pentru că ritmul obținut nu corespunde ritmului
normal al vorbirii.

67Se folosește un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiect ul
trebuie să vorbească silabisit după bătăile metronom ului.
prin silabisire nu mai a par spasmele , subiectul capătă încredere în sine .
În bâlbâială , tahilalie și tumultus sermonis este singurul procede u care
trebuie folosit.
2.Procede ul prelungirii sunetelor.
Presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a
învăța să vorbească pe scheletul vocalelor prelungite.
3.Procede ul continuități tonului vocal.
Schimbarea intonației sau a accentului pe silabe.
El învață numai melodia propoziției cu accentul pus unde trebuie.
4.Procedeul coarticulației sunetelor.
Presupune pronunțarea după scheletul vocalic pentru a relaxa
musculatura și pentru a preveni spasmele.
se realizează până când el poate vorbi normal.
5.Practica negativă sau bâlbâiala voluntară.
Se bazează pe ideea că pentru a destrăma un obiect trebuie să o faci
deliberat.
se recomandă în formele cuvintelor ușoare de care nu se teme pentru a
dispărea frica de a greși.
Nu poate fi folos it la vârstele mici.
6.Întreruperea și reluarea vorbiri „stop -go”.
Are rolul de a- l obișnui pe subiect să -și creeze o stare pregătitoare de câte ori
simte apariția spasmului pentru a -și pregăti respirația și pentru a putea articula
cuvântul corect.
7.Procede ul masticației – Demostene.
Froschels explică că vorbind sau mâncând participă aceleași organe sau
mușchi. Dacă el nu are dificultate mâncând nu ar trebui să se bâlbâie.
8.Procede ul asocieri pronunției cu scrisul.
Subiectului i se cere ca atunci când scrie să și pronunțe, să lunge ască
vocalele.
Înlătură tendința de a pronunța vocalele cu o durată mai scurtă decât la
consoane.

689.Procedeul de citire sonoră.
se dă un text care nu creează probleme.
În citire sunt scutiți de formulare și se orientează după semnel e de
ortografie.
10.Întârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI.
Se folosește un aparat care face ca bâlbâiți să -și audă propria vorbire cu
întârziere ameliorând astfel disfluența.
CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE.
TERAPIA VOCALĂ.
Terapia tulburărilor de voce este:
1.Terapie cauzală -are la bază intervenția medicală.
2.Terapia simptomatică -în cazul disfoniei funcționale – tonus muscular redus,
hipotonie și hipertonie – repaus vocal chiar complet pentru destinderea
funcției laringelui și pentru încetarea senzației anormale; se realizează prin
masaj și mijl oace electromagnetice .
3.Terapia logopedică -are scopul de reda subiectului reprezentarea mișcărilor
necesare pentru executarea corectă a vorbirii și crearea unui nou automatism
vocal. Terapeutul trebuie să:
Să posede cunoștințe tehnice de ordin acustic, psihologic și fiziologic,
sensibilitate auditivă exersată;
Să se impună cu tact și autoritate;
Să cunoască posibilitățile subiectului și cauzele care au provocat
tulburarea;
Să trezească în el dorința de a se corecta, să facă efort, să dea atenție
indicațiilor;
Pentru sta bilirea unor reflexe cerebrale, logopedul trebuie să știe că
frecvența repetării exercițiilor este necesară;
Readaptarea motorie a mișcărilor necesare pentru producerea corec tă a
sunetului și readaptarea auditivă trebuie să fie obiectul unui control cons tant,
pentru că la început subiectul nu se poate c ontrola;
Logopedul nu se poate dispensa de înregistrările cu magnetofonul și
autocontrolul în oglindă pentru ca subiectul să -și coordoneze mișcările
aparatului fonator pentru că subiectul își ignoră defectele și ca pe parcursul

69terapiei să își conștientizeze progresele prin comparații și î nregistrării; să
facă diferența între ceea ce execută corect și ceea ce nu e xecută corect pentru
a se corecta singur;
Exerciții de respirație și exerciții de corectare -educare a calităților
sunetului prin psihoterapie;
exerciții de respirație sunt foarte utile datorită importanței respirației
pentru fonație da r și faptul că la cei c u disfonie respirația e ste tulburată.
=CORECTAREA ÎNĂLȚIMII VOCII=
Prin exerciții de lectură cu voce monotonă aleasă de terapeut iar
subiectul să nu dea nici o intonație suplimentară;
Când notele sunt prea grave vocea trebuie adusă la o înălțime normală
și din când în când se exersează cu o vocală care n ecesită o deplasare a laringe lui
apoi se exersează pe cuvânt menținând nivelul laringelui;
Exersarea cu bărbia în piept , pentru așezarea vocii – prin dirijarea
curentului de aer spre alveolele incisivilor superiori la notele îna lte, iar la cele joase
dirijarea spre alveolele inci sivilor inferiori. Se pot folosi și instrumente muzicale.
=CORECTAREA INTENSITĂȚII VOCII=
Dificilă datorită faptului că subiectul și -a automatizat un
mecanism acustico- vocal, se poate realiza și prin imitație;
Sa constatat că mulți dinte copii vorbeau cu o intensitate scăzută
deoarece urmau exemplul părinților (vocea normală -20-30 decibeli);
Cei care vorbesc încet au impresia că țipă i ar cei care vorbesc tare
au impresia că vorbesc încet; ei nu sunt incomodați de acest lucru, ba chiar
consideră că est e un lucru normal.;
Este nevoie de foarte multă perseverență și de exersarea la aceeași
intensitate a anumitor lecturi și nepermiterea subiectului să intensifice sunetului.
=CORECTAREA TIMBRULUI VOCII=
Se realizează atunci când timbrul nu este adaptat corect la actul
vocal;
Exerciții de cântat -duc la îmbunătățirea coordonări musculaturii;
Urcatul și coborâtul gamei în surdină;
Jocuri de roluri cu diferențierea vocală și exerciții de antrenam ent
auditiv;
Exerciții pentru ameliorarea tensiunii la ringelui;

70Exerciții de căscat, murmurat, de vorbit la metronom într -un ritm
impus;
Exerciții de așezare a vocii.
=CORECTAREA VOCII ENUCOIDALE=
În plan psihic subiecții sunt timizi, închiși în sine, jenați; dat orită acestor
disconforturi psihice ap ar acele tulburări respiratorii;
Exerciții pentru corectarea mișcării respiratorii în concordan ță cu fonația;
Pentru obține rea un ei emisii s onore g rave corespunzător anatomiei vocii;
logopedul exercită o presiune asupra cartilajului tiroid pentr u a evita urcarea
laringelui și a hipercontracției faringelui;
Se poate apăsa limba cu o lingură în timp ce subiectul pronunță;
Timbrul nu de corectează odată cu emiterea sunetelor grave.
METODE ȘI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR
LEXICO-GRAFICE
Dislexo- disgrafia poate fi înlăturată prin folosirea unei metodologii cu cara cter
terapeutic adecvat. Succesul în activitatea educațional -recuperativă nu depinde numai de
alegerea corecta a metodelor si procedeelor terapeutice, ci si o serie de factori obiectivi
și subiectivi.
Dislexo- disgrafia are un impact negativ chiar mai mare, decât tulburăril e de
pronunție, asupra activității școlare si a celor intelectuale în general. In corectarea
disgrafiei si dislexiei trebuie să se aibă în veder e câteva obiective mai importante astfel
să se adopte metodele și procedeele cele mai adegvate. Astfel :
Simptomatologia și diagnosticul logopedic diferențial ;
 Natura etiologiei dis lexo-disgrafiei ;
Dacă tulburările de scris citit sunt dublate de o altă deficienț ă-de intelect,
senzorială, psihică;
Dacă mai sunt și alte tulburări ale limbajului la același s ubiect si ce
raport există între acestea și tulburările citit – scrisului ;
 Nivelul dezvoltării psihic e a logopatului;
Rezultatele școlare ale logopatului și impactul dislexo -disgrafiei asupra
randamentului;
In ce relații se află logopatul cu colectivul și cu părinții ;

71Vârsta logopatului ;
 Nivelul de dezv oltare al limbajului, în ge neral ;
Relația dintre motricitate și limbaj, nivelul psihomotricități i și al
achiziției deprinderilor lexico -grafice ;
Specificul dominanței și al lateralității ;
Caracteristicile percepției auditive și vizual -kinestezice ;
Specificul orientării spațio -temporale ;
Reflectarea tulburărilor de limbaj în planul personalității și
comportamentului ;
Motivația pentru activitate, în general, și pentru corectarea dis lexo-
disgrafiei,în special.
Corectarea tulburărilor lexico -grafice se bazează pe o serie de principii care au
fost subliniați:
activitatea de corectare se va organiza porn ind de la nivelul la care se află
subiectul fără să se țină seama de vârsta cronologică și calsă , copilul trebuie
să lucreze la nivelul pe care îl preferă.
materialul de lucru, textele trebuie să fie legat de experiența de viață a
copilului, să fie ales astfel încât să nu ducă la insucees.
exercițiile să fie repetate cu regularitate până se asigură asimilarea
achizițiilor următoare.
exercițiile să fie variate, scurte asfel încât să nu pr ovoace oboseala.
să se realizeze o corelație între scris și citit.
când dislexo- disgrafia apare pe fondul tulburărilor de limbaj oral,
corectarea lor trebuie să aibă prioritate.
nu se fac dictări până nu ne convingem că copilul cunoaște literele și este
capabil de analiză fonetică.
întreaga activitate corect iv terapeutică se va organiza pe baza datelor cu
scop diagnostic pentru a se evalua tipul de manifestare, factorii cauzabili.
în funcție de etiologie logopedul organizează un program ce cuprinde
metode cu caracter general și metode cu caracter specific.

72=TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU ȘI
RETARDULUI COMPLEX=
În vederea corectării retardului de limbaj se folosesc metode ort ofonice, de
orientare simptomatică care au în vedere structurarea și rest ructurarea limbajului.
Metode centrate pe defici ența observată, metode de orientare psihoterapeutică precum și
implicarea părinților -a mamei, în activitatea de învățare a limbajului.
1.De orientare logopedică:
Sub formă de joc -logopedul propune o serie de exerciții sub o formă
lurdică care sunt destinate să dezvolte: memoria, atenția, orientarea în spațiu,
coordonarea motrică.
Copilul trebuie să fie solicitat să reproducă atitudini corporale ( cântece
cu texte: înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea mișcărilor), manipularea unei
păpuși prin indicarea părților corpului; jocuri de clasare, exerciții de
memorie auditivă și vizuală pe bază de sunete, imagini cu verbalizare.
Se pornește de la simplu la complex.
Se profită de fiecare exercițiu în funcție de scop pentru a formal iza un
model lingvistic co mplex, îmbogățirea vocabularului, pronunțarea
propozițiilor simple -complexe, articularea corectă, îmbogățirea morfo –
sintactică.
2.Prin psihoterapie:
Se are în vedere faptul că limbajul este un mijloc de comunicare și o
modalitate de a intra în relații. Copilul care nu vorbește sau vorbe ște
defectuos ne adresează un mesaj, iar pentru a -l învăța trebuie să -l ascultăm.
Terapia trebuie sa- i trezească dorința de a vorbi, încurajând la maxim
toate modalitățile de exprimare ale copilului.
Pentru trezirea do rinței de a vorbi este importantă stabilirea unor solide
legături afective cu copilul.
3.Cooperar ea sau participarea mamei:
Unii autori arată că așa cum limbajul se câștigă spontan la copi lul
normal, fără efort, la copilul cu tulburare trebuie să i se tre zească plăcerea
pentru comun icare.
Trebuie să se știe că unele forme de interacțiune le dezvoltă i ar altele le
inhibă. Pentru ca mama să fie un bun model trebuie să articuleze, utilizând
propoziții scurte adaptate la nivelul copilului și experiența practică să-l

73învețe să repete, dar fără a -l forța ci doar furnizându -i acel feed- back
necesar.
=TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIȘTI=
Dat fiind faptul că lipsa de relații și evitarea contactului s unt simptomele cele
mai grave, terapia se îndreaptă spre învățarea limbajului și înt rarea în comunicare, în
relații. Se pornește de la activități simple exersând pe lucrurile care îi stârnesc interesul.
Activitatea terapeutică trebuie să se facă în condiții neschim bate, astfel încât
tendința de imuabilitate să fie utilizată pentru a -l învăța să pronunțe și să vorbească
corect. Stereotipiile trebuie folosite în direcția pe care o dor im: pentru a intra într -o
relație comunicațională .
În funcție de vârstă și de capacități se pot folosi jocuri: cu mi ngia, dansuri
simple combi nate cu muzică și folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echi pă.
Terapia prin muzică are o importanță foarte mare deoarece cei care refuză să vorbească
pot avea o voce plăcută.
Intrarea în comunicare și ieșirea din izolare se realizează mai bine dacă în
mediul terape utic sunt introd uși copii c u diferite ha ndicapuri, de preferabil ce i cu
sindromul Down. Aceștia sunt afectuoși, dornici de contact și nu sunt a fectați de lipsa
de afectivitate a autiștilor. Autiștii observă că cei cu ace st sindrom nu fac față jocului
dar sunt optimiști. Datorită nevoii permanente de ordine autistul intr ă în joc.
Cei cu forme ușoare de autism pot merge în școli normale. Tendința de a înființa
centre de autiști este deficitară deoarece împiedică dezvoltarea acestuia.
=TERAPIA AFAZIEI=
În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesară o evaluare r iguroasă
sub toate aspectele: valoarea vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea de
pronunție și înțelegerea. Principiul de bază este ca recuperarea să se bazeze pe funcțiile
pe care le are limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exerciții pentru afazici car e
permit evaluarea cu precizie a QI verbal. Ion Voinescu și Nata lia Gheorghiță, explică în
„Inventar de evaluare”, analiza funcțiilor de repetare, de denumire, capacitatea de
decodare, de înțelegere, examinarea lexie, litere, cuvinte scri se, propoziții pe care să le
citească. Prin aceasta se permite stabilirea formei cli nice de afazie stabilindu -se
gravitatea ei. În funcție de gravitate: dacă scorul este sub 20% a tunci afazia este gravă,
când scorul este păstrat între 20 -40% sau 40-60% afazia este mijlocie, când scorul este
păstrat între 60 -80% afazia este slabă -ușoară.

74Obiective: ameliorarea capacității lingvistice legate de limbaj facili tatea
abilit ății de comunicare trebuie să înceapă mai repede atunci când el e ste capabil. După
un timp mai îndelungat dificultățile sunt mai mari datorită stere otipiilor. Se realizează
etalonarea în funcție de cultură. Colaborarea cu familia este esențială.
=PROCEDEE=
1.Procedee în afazia senzorială:
tonalitatea relativ gravă cu amplitudinea vocii ușor superioară, cu un
debit lent, cu mișcări bine conturate și cu dicție clară;
se începe de la imagini- arătarea de imagini simple din același câmp
semantic;
seintroduc informații redundante, se arată imagini aleatoriu care nu s unt
din același câmp semantic;
discuții cu propoziții simple;
2.Procedee în afazia motorie :
înțelegerea nu este afectată, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;
sprijinul pe lex ie și ieșirea din stereotipie – bazându-se pe cuvinte pe care
copilul le știe dar trebuie stimulat pentru a le folosi unde trebuie;
stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu găsește cuvântul potrivi t;
se exersează vocabularul, automatismele; listă de cuvinte de la ușor la
greu;
obținerea uni sunet pe care el nu -l are, de exemplu pentru sunetul „b” se
folosesc cuvinte și imagini care încep cu acest sunet;
ieșirea din stereotipie;
se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunța;
recuperarea diftongilor și pronunției din ruperea din alte cuvinte care se
pot pronunța;
apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;
la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;
datorită faptului că ei sunt succeptibili și au stări depresive pot fi astfel
stimulați pentru trăirea succesului, pentru a -i capta interesul și a -i reda
încrederea în sine.

75CAPITOLUL V
DESIGNUL CERCETĂRII
STUDIU DE CAZ
DATE DESPRE COPIL
Numele copilului: T.S.
Domiciliul:………. Targu-jiu, jud.Gorj;
Data nașterii:… .2005;
Scurt istoric: T.S. provine dintr-o familie biparentală, legal constituită. Din discuțiile
purtate cu mama reiese că a avut o sarcină purtată cu d ificultăți, mama făcând trata ment
pentru menținerea sarcinii și pentru carență de calciu.Naștere a a fost dificilă, cu travaliu
prelungit.T. este singurul copil al familiei. Tatăl este muncitor, mama casnică, starea de
sănătate a membrilor familiei este bună, nu sunt menționate boli grave în copilăria lui T.
De aseme nea nu sunt men ționate deficiențe de limba j în familie.
Tabloul copilului: T.a venit în grădiniță în grupa mijlocie, în grupa mică a frecventat
sporadic o altă grădiniță (cu orar prelungit), deoarece mama lucra. Devenind șomeră, l -a
înscris pe T. la grădinița noastră (cu orar normal), în grupa mijlocie. La venirea în
grădiniță, examenul logopedic apreciază că T.prezintă dislalie polim orfă și tulburări de
ritm și fluență a vorbirii. Unele sunete sunt pronunțate separat, c orect, adesea însă sunt
înlocuite, având în vedere punctul de articulare apropiat. Dificultățile de articulare
corectă a sunetelor amintite au ca origine o alternativă a disla liei funcționale, copilul
având un ritm propriu de articulare (timid), alimentat pe fond psihic de o fobie față de
vorbire și un complex de inferioritate, alimentat și de mamă, care îl admonestează și
procedează destul de aspru, la o pretinsă preocupare de corectare.T. se oprește din
vorbire când vede că nu e înțeles, se enervează și începe să plângă.
Considerăm că în perioada antepreșcolară nu s -a preocupat nici familia, nici
vreun specialist de profilaxia tulburărilor de articulație, tocmai în etapa propice formării
limbajului. De aceea, dislalia fiziologică a devenit funcțională, iar comunicarea s -a
automatizat cu perseverarea unor tulburări de tipul înlocuirilor, inver sărilor sau
omisiunilor de fon eme, din diver se grupe de articulare. Fiind v orba de tulburări de
articulare menținute după vârsta de 4 ani, ceea ce a dus la perma nentizarea unui mod
def ectuos de vorbire și la instalarea unui complex de inferioritate, t erapia s -a profilat pe

76aspectul unei psihoterapii, apelând la dorința copilului de a colabora, pe ntru a putea
aplica adecvat terapia l ogopedică.
Tipul de i ntervenție specializat:
-dezvoltar ea abilităților de comunicare, corectarea deprinderilor de vorbire
necorespunzătoare;
-stimularea copilului de a intra în relație și de a comunica cu ceilalți copii și cu adulții;
-formarea unor d eprinderi elementare de autoservire ș i de comportament, în vederea
integrării în activitatea instructiv -educativă a grupei și grădiniței;
-consilierea părinților.
Persoane implicate în proiect: educatoarea grupei S. C., prof. logoped L. C., părinții
copilului.
Obiective:
Pe termen lung:
-dezvoltarea exprimă rii orale , înțelegerea și utilizarea corectă a sem nificațiilor
structurilor verbale;
-corectarea respirației defectuoase și obișnuirea copilului cu un mod corect de a respira;
-corectarea tulburărilor de limbaj , de ritm și fluență;
-dezvoltarea auzului fonematic;
-consilierea părinților.
Pe termen scurt:
-să ia parte la discuții în mici grupuri informale;
-să întrebe și să răspundă la întrebări;
-să ia parte la activitățile de învățare în grup, intrând în rela ție cu ceilalți copii, cu
educatoarea/logopedul.
Stabilirea nevoilor specifice
 Nevoia de pr onunțare core ctă a sunetelo r , pentru a se face înțeles de colegi;
 Nevoia de exprimare corectă (în propoziții), pentru a putea să-și exprime ideile,
să povestească și să participe la activitățile grupei;
 Nevoia de socializare, de integrare într-un grup ,pentru a stabili relații de
prietenie cu ce ilați copii, pentru a nu fi considerat “altfel”;
 Nevoia de comunicare -legată de celelalte nevoi, pentru că trebuie să -și învingă
timiditatea, reținerile și să comunice prin cuvânt, pentru a fi înțeles mai bi ne;
 Nevoia de a învăța -știut fiind că achiziția de cunoștințe are la bază dezvoltarea
limbajului;

77 Nevoia de afe cțiune -orice copil are nevoie să fie prețuit și iubit;
 Nevoia formării unei bune imagini de sine,de a căpăta încredere în forțele
proprii și de a participa astfel, activ, la orice activitate real izată în grădiniță, dar
și în familie.
PLAN DE INTERVENȚIE PERSONALIZA T
În realizarea acestui program am pus accent pe unitatea și conti nuitatea
activităților de la grădiniță în familie, acționând în următoarel e direcții, în colaborare cu
prof.logoped, bazându- mă pe metode și srategii centrate pe copil, în funcțiede
particularitățile lui:
1.realizarea unor exerciții de gimnastică articulat orie:
 Exerciții de mob ilitate pentru maxilar ș i mandibulă: jocul “ Mic-mare ”:copilul se
ghemuiește , apoi, la ridicare, inspiră pe gură și cu voce puternică și gura larg
deschisă strigă “Uraa!”;execută mișcări laterale de mandibulă stânga –
dreapta;exerciții de așezare a dinților de sus pe buza de jos și a dinților de jos pe
buza de sus .
 Exerciții pentru mobilitatea buzelor: sugerea buzelor pe rând, apoi una sub
alta;se fac buzele trompă, se mișcă la stânga, la dreapta, se rotesc;strănutul
calului; mișcarea ambelor buze încordate puternic. etc.
 Exerciții pentru gimnastica l imbii: lipirea limbii de cerul gurii și desprinderea ei
cu zgomot;gura ușor deschisă și mișcări laterale ale vârfului li mbii, care va
atinge alternativ colțurile buzelor;exerciții ritmice însoțite de silaba la,de
exemplu lo-la,la-la; limba mișcată de la un colț la altul al gurii (imită cu
vocalizare lingurița în paharul cu ceai);
În scopul dezvoltării unei bune motricități a aparatului fono -articulator , care să
permită articularea corectă a sunete lor limbii, am exersat, sub formă de joc, următoarele
exerciții:
-Sforăitul calului :vibrarea surdă a buzelor;vibrarea sonoră a buzelor: Cum pornește
mașina ;umflarea și baterea obrajilor cu pumnii: Broscuța ;sugerea
obrajilor: Iepurașul ;limba iese afară: lopata ;limba în formă de cupă ,lat ă și îngustă.
 Exerciții pentru corectare a auzului fonematic :Chemăm pisica; Să nu speriem
păsările; Spune ca mine;Ce ai auz it?;imitarea onomatope elor.

78Jocuri- exercițiu de emitere de sunete: Șuieră ca mine ,Trenul,Cine șuieră mai
tare? .
 Exerciții de pronu nțar e a sunetelor r,l,s,z,c,b, m.
 Exerciții – frământări de limbă: Rică nu știa să zică…;Un pitic așa de
mic…;Uite -un moș cu un cocoloș într -un coș…etc.
Toate acestea s- au repetat pe toată durata terapiei, până la realizarea motil ității
elementelor articulatorii.
 Jocuri didactice pentru pronunțarea corectă a cuvintelor, denumirea
obiectelor :Ce este aceasta?; Cine trimite cadouri?;Cine a venit?;Cine face
așa?.
 Jocuri didactice ce vizează formularea de propoziții :Spune ce
face?;Completea ză ce lipsește!;Ce lucrează mama?;
 Activități de lectură după imagini : Familia mea; La magazin: O plimbare cu
trenul etc.
 Activități de memorizare: Băiețelul harnic, Prietenul meu; Prietenii curățeniei
etc.
Exercițiile de auz fonematic a u pus acc entul pe repetarea fone melor surdă -sonoră, T.
fiind ajutat în pronunție ,asociat cu lo gopedul, apelând la inhibibiția de diferențiere, mai
ales pe bază d e jetoane cu imag ini ce conțin sun etul diferențiat.Se fac exe rciții până
când sunetele respective sunt recepționate și identificate conștient.Am avut în vedere
discriminarea sunetelor a propiate c a structu ră acustică și, inclusiv, ca m obilitate
articulatorie: siflantele „s’ -„z”, șuierătoarele „ș” -„j”; labiodentalele „l” -‚v’ și dentalele
„t”-d”, velarele ocluzive „c”. -„g’.
Corectarea s unetului „r” (consoană orală, sonantă, vibrantă, oclusivă, apicală) a pornit
de la impostarea sunetului în pronunție bilabială, executând cu ambele buz e și aer în
expirație puternică: trrr!;prrr!; brrr!, apoi în cuvintele: prinde, aprinde, prune, brune,
crude, crede, pe baza cărora se construiesc scurte propoziții : Aprinde focul!; Am două
prune brune; Tata crede că se spală.Se imită soneria ceasului deșteptător :țârrr !,hârâiala
câinilor: hârrr!; ruperea unui lemn: pârrr etc. În etapa de consolidare am folosit cuvinte
cu sunetul în cele trei poziții: finală : zbor, păr, car, far, cor, dor; mediană :urs, coral,
artă, vatră, cretă, varsă șiinițială :râu, rău, rai, roi, rom, roșu. Pe măsură ce a stăpânit
sunetul i- am cerut să pronunțe singur diverse cuvinte ce -l conțin: ruladă, rugăciune,
bucurie, cameră, aripă, buzunar etc., construind apoi mici propoziții cu acestea.Am

79folosit apoi grupe de consoane în care este sunetul „r”: trenul trece , trei, bravo, brad,
broască,c rede, cruce, frate, etc.Pentru etapa de automatizar e s-au învățat mici poezii:
Îmi spunea o broască gras ă:
-Caut ață și un ac
Și-o mătase verde, groasă
Și-mi fac rochie. Oac!Oac!
Brustur, brustur, brusturel,
Brumă, brum ă, brumărel,
Cade bruma.Vai de el!
În terapia logopedică s -au impostat separat sune tele „p”, „b” și „m”, pentru a
percepe tactil și auditiv fiecare fonem (modelul logopedului fiind asociat cu cel al
pronunției copilului).La început pronunță doar logopedul și-l întreba pe T. ce sunet a
auzit;dacă nu -l articulează este ajutat să -l perceapă auditiv, auzul fonematic fiind educat
prin perceperea tactilă.La fel se procedează cu fiecare sunet.Fiecare sunet impostat și
diferențiat este introdus apoi în silabe, apoi în cuvinte, ca: apa; epe; ipi; apa-upu; pa-
pa-pe-te; pi-ta; pa-pa; ba-ba; be-be; bi-bi; bu-ba ; ba-na-na;al-bi-na; la-lea; lap-te;Du-
du; etc .Aurmat introducerea cuvintelor în mici propoziții :
Dudu e dus cu tata; Eu am un balon; Lupul e în pădure; Mama bate ouă cu telul; Eu
am un inel nou; Copilul bea mult lapte ,etc
Pentru a relaționa cât mai bine cu ceilalți copii, integrându -se în colectivul grupei cât
mai firesc, am organizat activități variate, care să -i suscite interesul, observând că atunci
când participă la activități care -i plac, comunicarea cu ceilalți copii este mult mai bună,
T. se antrenează cu entuziasm în activitate, greșelile de pronunț ie și exprimare sunt mai
puține:
-participarea la jocuri de rol în care T. are un rol principal: De-a familia;De- a grădinița;
De-a trenul;
– participarea la ac tivități de serviciu pe o săptămână( lucrul în ec hipă) Și noi muncim!;
– participarea la activități pe subgrupe, punând accent pe munca în echipă și pe
responsab ilizarea membrilor;
-Participarea , ca ajutor al educatoarei , la unele activități ale grupei, transmiterea de
sarcini restului grupei;

80-Discuții cu ceilalți copii din grupă, pentru a -i face să -l înțeleagă pe T., să nu -l evite în
jocurile lor, să nu râdă atunci când pr onunță greșit, să-l corecteze firesc , fără a -i crea
disconfort afectiv.
În grădinița noastră, în activitățile de dimineață se practică sistemul “ Ușilor
deschise ”, fiecare copil având posibilitatea să -și aleagă activitatea dorită, indiferent de
grupa în care se desfășoară.Pentru a -l determina pe T. să comunice deschis și cu
celelalte educatoare, l- am antrenat în discuți i libere,în jocuri de stimulare a
creativității: Jocul întrebărilor, Dacă aș fi…, remarcând că T. are o imaginație foarte
bogată, dese nând, modelând cu plăcere , mai ales când sunt teme liber alese, lucrările lui
remarcându-se prin originalitate, inventivita te.Apreciind orice realizare cât de mică, T. a
început să se “deschidă ”tot mai mult, remarcând voința lui de a avea rezultate tot mai
bune, perseverența cu care lucrează , nelăsând niciodată sarcina de lucru
neterminată. T.s-a atașat foarte mult de copiii din grupă, mama lui spunându -mi ce
“ scandal ” face atunci când nu poate veni la grădiniță, fiind bolnav.Treptat, lui T. i -a
dispărut nesiguranța în răspunsuri, timiditatea, a învățat să -și controleze ritmul vorbirii,
desfășurând săptămânal și tera pie logopedică cu un specialist.
Activități pentru consilierea părinților
În informarea educațională a părinților am urmărit ca părinții s ă înțeleagă că pot
influența și controla comportamentul lui T., însușindu -și abilitățile de bază în acest sens,
că numai dacă gândim și acționăm împreună, în mod unitar, îl putem aj uta să -și
depășeasc ă dificultățile.
Cum învățăm împreună?
-discutarea față -n față a problemelor; învățăm din bunele practici ale altora;observarea
și discutarea comportamentelor parentale cotidiene și particulare , în situații diferite;
informarea părinților asupra activităților lui T., asupra progrese lor/regreselor și a
problemelor ce intervin.
Comportamente adecvate propuse părinților:
-rezervați -vă un timp anume pentru a vorbi cu copilul.De exemplu:seara sau la
plimbare;
-vorbiți cu T. despre programul zilei, purtați mici discuții despre ceea ce urmează să
faceți împreună în timpul zilei; învățați -l să-și exprime nevoile când nu sunteți de față:
mi-e sete…;
-repetați clar și rar orice exprimare care nu a fost corectă , răspundeți la propozițiile lui
T. prin cuvinte n oi, dar care să fie pe înțelesul lui;

81-discutați despre experiențe noi pe care le va avea T. la grădiniț ă, la dentist, în vacanță
etc.;
-faceți plimbări cu T. în mod regulat și vorbiți -i despre ce vedeți î mpreună;
-recunoașteți eforturile copilului chiar și atunci când nu reușesc pe deplin.Fiți pozitivi,
referiți -vă mai întâi la ce are bun copilul, acordați -i cu consecvență atenție pozitivă, mai
multe aprecieri.
Și familia și -a schimbat atitudinea și comportamentul față de T., devenind mult ma i
apropiați d e echipa educatoare- logoped, nutrind sentimente de recunoștință și apropiere
sufletească.
Concluzii
Acordând o atenție aparte acestui copil, prin intermediul terapiei logopedice,
consilierii pedagogice și implicării familiei, am reușit să facilitez integrarea funcțională
a lui T. în grupa de copii., participarea lui firească la acti vitățile instructiv -educative din
grădiniță.Munca și colaborarea dintre educatoare, logoped, părinții lui T.a constituit un
cerc de s usținere afectivă, volitivă,de echilibrare și integrare a lui T. în mediul grupei,
al grădiniței, ajutându -l să-și corecteze pronunția, ritmul și fluența vorbirii, să -și
construiască bazele unei imagini de sine pozitive, bazate pe încrede rea că “poate”să fie
la fel ca orice copil.
PROGRAM TERAPEU TIC PENTRU CORECTAREA SIGMATISMULUI ȘI
PARASIGMATISMULUI
Obiective:
1.Dezvoltarea auzului fonematic;
2.Diferențierea sunetului „S” de alte sunete și, î n special, de sunetul „Ș”;
3.Dezvoltarea, reglarea și coordonarea mișcărilor com ponentelor aparatului
fono-articulator;
4.Învățarea poziției corecte de articulare a sunetulu i „S”;
5.Emisia sunetului „S”;
6.Fixarea sunetului în silabe și cuvinte;
7.Automatizarea sunetului „S” în vorbire.
A.Etapa pregătitoare
Etapa pregătitoare include cunoașterea copilului, anamneza, diagnosticul complex.
De asemenea, logopedul se preocupă de înlăturarea negativismului față de vorbire și de

82crearea încrederii în posibilitățile corectării. Aceste pri me întâlniri permit fa miliarizarea
copilului cu mediul cabinetului.
1.Gimnastica generală
Rotirea brațelor (moara de vânt);
Aplecarea capului (bing-bang; tic-tac);
Aplaudatul;
Imitarea spălatului mâinilor;
Mersul ritmat;
Săritura broscuței;
Răsuciri și extensii ale trunchiului;
Rotiri ale umerilor etc.
2.Educarea respirației
Exerciții pentru inspirație și expirație -inspirație pe nas și expirație cu gura
larg deschisă, inspirație pe o singură nară, inspirație pe gură și expirație pe
nas, inspirație pe gură și expirație pe gură;
Suflarea într- o lumânare aprinsă;
Umflarea balonului;
Aburirea unei oglinzi (alternativ cu nasul și gura);
Formarea de valuri într- un vas cu apă (prin suflare)etc.;
Suflarea într- un instrument muzical (ex.: nai, trompetă etc.).
3.Gimnastica fono-articulatorie
Gimnastica facială : deschiderea și închiderea gurii, umflarea obrajilor,
mișcări de închidere a ochilor cu reducerea treptată și controlat ă a fantei
palpebrale, închiderea și deschiderea alternativă a ochilor („trasul cu
ochiul”), ridicarea pomeților simultan și alternativ, exersarea zâmbetului
prin retragerea co misurilor bucale;
Gimnastica labială : vibrarea buzelor, imitarea sforăitului calului,
umflarea buzelor cu reținerea aerului în gură, întinderea buzelor, r otunjirea
buzelor, acoperirea unei buze cu cealaltă alternativ, rictusul și țuguierea
buzelor, prinderea b uzei inferioare cu dinții superiori („fâșâ itul frunzelor ”:
fff , apoi : vvv);
Gimnastica linguală : lipirea limbii de palat astfel ca, la dezlipire, să se
audă un pocnet, cu limba așezată în spatele incisivilor inferiori ș i colțurile

83gurii puternic retrase, se produce un suflu: sss(se simte aer rece pe mână);
mișcare opusă: limba este ridicată sus, înspre mijlocul vălului palatin, gura
rotunjită și se pronunță sss(„vine tre nul”);
Gimnastica mandibulară : proeminarea în față și în spate; cu mandibu la
proeminată facem exerciții de r idicare și coborâre , mișcări spre dreapta și
spre stânga a mandibulei;
Gimnastica velopalatină : imitarea tusei, imitarea căscatului, mișcări de
deglutiție etc.
4.Dezvoltarea auzului fonematic
Reproducerea de către copil a unor ritmuri pe care logopedul le bate c u
creionul în masă;
Reproducerea ritmurilor pe care logopedu l le bate într-o tobă;
„Spune cum face ” – se imită sunetele produse de diferite animale;
„ Repetă după mine”;
„Ghicește vocea care te strigă ”;
B.Etapa terapiei recuperatorii
I. Învățarea poziției corecte de articulare a sunetulu i
1.Utilizarea onomatopeelor: facem ca șarpele: sssî ; gâscanul supărat: sssî, sssî;
2.Demonstarea articulării sunetului, însoțită de expl icarea clară: în fața
oglinzii logopedice i se explică copilului poziția corectă a pronunțării sunetului:
buzele trebuie bine întinse, dinții sunt ușor depăr tați, limba se sprijină pe
incisivii inferiori, se bombează și formează de -a lungul ei un canal pe care
se scurge aerul. Corzile vocale nu vibrează. După această explicație și
demonstrație, copilul trebuie să exersez e ce a fost învățat , tot în fața oglinzii.
II. Emisia sunetului „S” .Metoda ortofonică: învățarea, pas cu pas, a poziției
corecte de așezare a tuturor componentelor fono -articulatorii ce conduc la
pronunția corec tă a sunetului „S”.

84Metoda comparației: logopedul pronunță sunetul în două modalități: corect și
greșit, (gura fiindu- i acoperită, astfel încât copilul să nu vadă ce pronunță, ci să facă
distincția strict audutiv). Copilul trebuie să precizeze care este pronunția corectă.
III. Etapa fixării și consolidării
Se exersează cu copilul pronunți a izolată a sunetului , până când logopedul se asigură că
acesta îl pronunță corect de fiecare dată, neexistând riscul unei pronunții deformate
sau g reșite. După aceea, se trece la fixarea sunetului în coarticulare , după cum
urmează:
Introducere a sunetului î n silabe:
Pentru a ne asigura de o coarticulare corectă (și evitarea unei distorsiuni sau
greșeli), legarea sunetului nou emis de vocale, (în silabe directe și, apoi,
indirecte), se face treptat, în modul următor:
La primele exerciții, după emisia lui „S”, urmează o pauză, apoi vocala:
a, e, i, o, u, ă, î.
s…………a a………..s
s………….i i………..s
s………….e e………..s
s………….o o……….s
s………….u u……….s
s………….ă ă….. ……s
s………….î î………..s
Treptat, pauza dintre consoane și vocale se reduce:
s…..a a…..s s –  a a –  s
s…..i i…..s s –  i i –  s
s…..e e…..s s –  e e –  s
s…..o o…..s s –  o o –  s
s…..u u…..s s –  u u –  s
s…..ă ă……s s – ă ă –  s
s……î î……s s – î î – s
Urmează apoi legarea sunetului nou de vocale , după cum urmează:
cuvinte cu fonemul în poziție inițială
– cuvinte mono silabice: s-ac; s-ec; s-imt; s-uc; s- oc.
– cuvinte bisilabice: s- ală; s -ete; s- ită; s -obă; s -ută.

85- cuvinte polisilabice: s-anie; s- ecară; s -ilabă; s -olar; s-upune.
De asemenea, pentru a reuși o corectă coarticulare consonantică, înainte de
exerciții în cuvinte, se fac exerciții de tipul:
s……..t s……..c s……..p s……..f s……. .l
s …..t s ….c s ….p s ….f s ….l
s – t s – c s – p s – f s – l
st sc sp sf sl
– apoi se trece la:
Cuvinte cu grupe consonantice: stau, stol, stup, stea, stims.
Cuvinte cu fonemul în poziție intermediară:
-cuvinte monosilabice: pisc, pasc, nasc.
-Cuvinte bisilabice: casă, masă, vase.
-Cuvinte polisilabice: cusute, fasole, pensulă.
Cuvinte cu fonemul în poziție finală :
-cuvinte monosilabice: nas, vas, cos.
-Cuvinte bisilabice: spinos, voios, ploios.
-Cuvinte polisilabice: curios, serios,
scorburos.
Exercițiile de fixare continuă până ce subiectul deprinde coarticular ea corectă, fără
apariția unei greșeli de coarticulare.
Notă: Dată fiind afinitatea (apropiere a de pronunție) a su netului „S” de vocalele „i” și
„e”, se recomandă, ca primele exerciții de introduc ere a sunetului în silabe să se facă
cu aceste vocale, celelalte urmând după o anumită f ixare a acestora.
IV. Etapa dif erențierii sunetelor:
Diferențierea la nivelul silabelor – se folosesc cuvinte paronime: scoală –
școală; soc – șoc etc;
Diferențierea la nivelul cuvintelor – se folosesc cuvinte care conțin ambele
sunete care trebuie diferențiate: șosea, șosetă, șasiu etc .
V. Etapa de automatizare a sunetului
1.Exersare a sunetului deficitar „S” în propoziții:

86Exerciții de pronunție a unor propoziții scurte, simple , în care este prezent
în cuvinte sunetul deficitar: la început, la mijloc și la f inal: Sandu este voios;
Vasile stă serios; Sonia e cu sania.
Exerciții de pronunție a unor propoziții complexe, în care este prezent în
cuvinte sunetul deficitar, la început, la mijloc și la f inal.: Sanda scrie frumos;
Sandalele Sandei sunt albastre; Cosmin a scapat vasul cu sos.
Sintagme cu parte finală constantă :Mama e cu sania; Mircea e cu sania;
Sorin e cu sania etc.
Sintagme cu parte inițială constantă :Strada este aglomerată; Strada este
mare; Strada este umedă etc.
Sintagme cu frecvența mare a sunetului deficitar :Sanda se suie sus pe
scară; Sorin și Sonia se suiră sus pe sanie; Șapte sași în șa se saci; Stanca sta –
n castan ca Stan.
Sintagme afirmative, negative, interogative: Să nu stai strâmb!; Să fii
atent, să scrii subiectul corect!; A sosit Sorina de la Sucea va?; Surcica nu
sare departe de trunchi.
Exercițiul fonetic și ortografic se va completa apo i cu exercițiul grafic:
dictări (se va urmări și aspectul caligrafic).
2.Exersare a sunetului deficitar în scurte povestiri, texte:
Povestiri și repovestiri după imagini (imagine cu o gâscă);
Memorarea unor scurte poezii:
„Pisicuță pis, pis, pis,
Te-am visat azi noapte-n vis.
Te spălai, te pieptănai,
Fundă roșie -ți puneai”.
„Într -o zi, prin asfințit,
Șoarecele a -ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.
El intrase pe furiș,
Strecurat în urdiniș.

87Se gândea că -i o albină
Slabă, mică și puțină
Pe când el, hoț și borfaș,
Lângă ea -i un uriaș”.
(T. Arghezi – Tâiharul pedepsit )
„Când se scoală iese -n tindă,
De-abia- ncepe să se -ntindă
Și-obosită de căscat,
Se întoarce iar în pat.
Ca să doarmă și mai bine,
Laba căpătâi și -o ține,
Și din vis, cum s -a adus,
Că s-a pus cu burta-n sus”.
( T. Arghezi – Mâța” ).
Rostirea și memorarea de ghicitori:
„Se așează unul/Se scoală doi”; Ai două vaci roșii;/când le duci l a apă, /se uită
acasă;/ când le duci acasă, / se uită la apă”.
Citire de texte scurte, î n care sunetele „S” și „Ș” se repetă des:
„Ștefan și Smaranda s -au hotărât să meargă la schi. Și -au cumpărat schiuri,
salopetă și tot ce mai aveau nevoie. S -au hotărât să plece la Sinaia și se bucură
foarte tare că părinții îi lasă să plece sâmbătă cu microbusul. Sunt supărați că nu –
și pot duce sania, pentru că nu au loc în bagaje. Vor sta o săptămână întreagă,
bucurându- se de toate locurile frumoase ale stațiunii Sinaia”.
Compuneri pe teme date: (Alcătuiește o compunere, folosind cuvintele:
sosește, povestește, …!).
Compuneri libere – se vor urmări și aspectele caligrafice.
Exercițiul fonetic și ortografic se vor completa ap oi cu exercițiul grafic:
dictare a unor texte similare cu cele anterioare, care conțin cuvinte cu sunetele
„S” și „Ș”.. Se vor urmări și unele aspecte legate de exersa rea scrisului și
îmbunătățirea caligrafiei.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ – -DEPISTARE ȘI DEPISTARE ȘI CORECTARECORECTARE [622380] (ID: 622380)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ,, DEFICIENȚELE DE LIMBAJ – -DEPISTARE ȘI DEPISTARE ȘI CORECTARECORECTARE [622380]

Copyright Notice

Introducere…5 [601373]

În primul capitol al acestei lucrări am subliniat aspecte prinvind strategiile de marketing. [311713]

SPECIALIZAREA PERFORMANTA SPORTIVA Lucrare de Disertație Studiu privind pregatirea fizica pe uscat in optimizarea programelor de antrenament la… [309283]

DIAGNOSTICUL FINANCIAR -CONTABIL LA SC. ZENTIVA S A 2009 -2011 2 CUPRINS I. Prezentar ea generală a companiei SC Zentiva S.A…. [617491]

Specializarea: Kinetoterapie și motricitate speciala [307719]

Swimming Start by [631678]

Copyright Notice

Similar Posts