Deconcentrarea Servicilor Publice. Experienta Franceza

CUPRINS:

INTRODUCERE……………………………………………3

I.ADMINISTRATIA PUBLICA IN CONSTITUTIA FRANTEI

2.1 Vechiul Regim……………………………………………………………………11

2.2 Constitutia anului III…………………………………………….12

2.3 Constitutia anului VII……………………………………………12

2.4 Constitutia anului XII……………………………………………14

2.5 A Doua Republică Franceză…………………………………………………15

2.6 A Treia Republică Franceză…………………………………………………15

2.7 Regimul de la Vichy……………………………………………………………16

2.8 A Patra Republică Franceză …………………………………….16

2.9 Sistemul politic francez contemporan……………………………17

A. Parlamentul……………………………………………………17

B. Președintele Republicii…………………………………………20

C. Guvernul……………………………………………………….22

II. DECONCENTRAREA SERVICILOR PUBLICE

3.1 Particularitati ale sistemului administrativ in Franta

A.Autoritatea legislativa…………………………………………….26

B. Autoritatea juridică………………………………………………..27

C. Autoritatea executive…………………………………………….28

3.2 Sistemul Administrativ francez…………………………………..28

3.2 .1 Guvernul central……………………………………………….29

3.2 .2 Ministerele – Departamentele………………………………….30

3.2.3 Administrația publică în teritoriu………………………………..31

3.2.3.1 Descentralizarea in Franta…………………………………….33

3.2.3.2 Comuna franceza……………………………………………..35

3.2.3 .3 Regiunile franceze……………………………………………36

3.2.3.4 Departamentele in Franta……………………………………..37

3.3 Administratia centrala intre centralizare si deconcentrare………..38

III. REFORMA SI DESCENTRALIZARE…………………….45

CONCLUZII………………………………………………..63

Bibliografie…………………………………………………………67

=== DECONCENTRAREA SERVICILOR PUBLICE EXEMPLUL FRANCEZ ===

INTRODUCERE

Conceptul de administrație publică își are originile în interiorul statului. Aristotel a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea pot fi traduse, folosind o terminologie modernă ca putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească.

Statul absolutist, totuși, a concentrat toate cele trei funcții într-o singură mână, astfel că diferențele dintre ele erau de interes pur teoretic. Diferențierea formelor de putere statală a căpătat relevanța practică doar odată cu apariția iluminismului, dar împreună cu noțiunea fundamentală de egalitate și libertate a indivizilor, a dat naștere la cerința ca libertatea individuală să fie garantată față de statul absolut atotputernic printr-o separare organizațională a celor trei puteri. În vreme ce în statul absolutist activitățile statale ca întreg erau numite "adminis-trație" sau guvern, separarea organizațională a puterilor a dus la o îngustare a conceptului de administrație.

Administrația, în consecință, a devenit componenta puterii executive, care a fost separată de puterile legislative și judecătorească.

În această schemă organizațională, nu a mai rămas loc "guvernului", ca sursă independentă de putere, ci doar i-a rămas rolul de conducere, rol managerial în cadrul statului, sarcină ce ține de domeniul administrației.

Principiul separației puterilor a câștigat acces în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în constituțiile Europei. Totuși, această afirmație ar trebui interpretată adăugând că principiul a fost pus în practică cu diferite grade de strictețe.

Ca o consecință, adesea a existat o discrepanță între funcțiile reale și realizarea puterilor. Acest lucru a condus la evoluția diferitelor noțiuni ale administrației, una materială și una organizațională.

Administrația publică în mod concret constituie activitatea administrativă și, deci, conceptul concret de administrație se concentrează pe specificul activității de stat administrative. Administrația publică în sensul organizațional este, pe de altă parte, totalitatea organelor administrative altele decât organele legislativului, ale sistemului judecătoresc și guvernului. În toate sistemele juridice europene este posibilă distingerea cercetării pentru unirea diferitelor forme de exprimare a puterii statelor într-o singură definiție și, în acest fel, dându-se un contur conceptual "administrației".

Foarte evidente sunt încercările de a da o definiție satisfăcătoare în Franța și Germania. În Franța, punctul de pornire pentru conceptul material de administrație a fost separarea puterii în trei: legislație, administrație plus guvernare și jurisdicție. Legiferarea stabilește regulile generale ale organizării de stat: "Legifere c' est poser les regles generales qui regissent dans la communaute nationale l”ensemble des activites, privees ou publiques".

Pe de altă parte, "administrația" este descrisă după cum urmează: "L' administration, elle assume une gestion: administrer, c' est accomplir la serie des actes que requiert, au fiI des ~ours, la poursuite d'un certain but. L'action administrative este donct tout a la fois, continue et concrete deux traits "par lesquels elle se distingue de l'activite legislative"".

Puterea judecătorească este separată de administrație în ,:eea ce privește relația acesteia cu dreptul: "Le juge a pur fonction d" appliquer le droit a la solution de litiges. … L'administration est, elle aussi, soumise au droit, mais, contrairement au juge, elle agist de son propre mouvement, en dehors de toute contestation. D'autre part, le droit constitue pour elle une limite, non un but, elle agit dans le cadre du droit, mais non pas "seulement – comme le juge pour faire respecter le droit" ".

Pentru puterea judecătorească, legătura cu dreptul este '.m scop în sine; pentru administrație, dreptul reprezintă limitele realizării unor scopuri care țin atât de organizarea și executarea legii, cât și de gestiunea afacerilor statului sau ale colectivități lor Iacale.

Conceptul de "administrație", distins astfel de "Iegislație" și "jurisdicție", are un corespondent suplimentar, în forma de "gouvernement". "Gouvemement" nu este înțeles ca o sursă independentă de putere, ci în sens de autoritate situată deasupra

administrației în termeni politici, și fără a fi legal separat de administrație, determină direcțiile de acțiune ale administrației.· În Franța, definiția precisă a termenului de "administration publique" a evoluat cu referință specială la domeniul dreptului administrativ. Acest termen a avut și are relevanță în mod special în distingerea între competențele Curților administrative și ale tribunalelor de drept comun.

În secolul al XIX-lea, conceptul de "puissance publique" (autoritate publică) a fost cel mai proeminent; a existat o distincție între "actes d'autorite", (actele de autoritate), care erau de competența "puissance publique" (autorități publice) și "actes de gestion", care conțineau elemente ale dreptului privat.

Începând cu procesul "Blanco" (1873), în care "Tribunal des Conflicts" pentru prima dată s-a concentrat asupra criteriului de "service public" pentru a determina jurisdicția (sfera de autoritate) a tribunalelor administrative, "Ecole du service publique" (Duguit, Jeze, Bonnard, Rolland, ș.a.) a început să câștige în influență către sfârșitul secolul al XIX-lea. Nu mai era agreat conceptul de "puissance publique", ci cel de "service public", care a ajuns să fie considerat ca o trăsătură determinantă a administrației, al cărei scop era considerabil redefinit ca fiind asigurarea realizării obiectivelor statului. Între timp, chiar și criteriul de "service public" a ajuns să fie pus la îndoială, ceea ce a dus la o reabilitare parțială a criteriului de "puissance publique" (Hauriou, Berthelemy).

Dacă există un anumit consens în privința faptului că "service public" nu acoperă toate aspectele administrației publice, acest concept totuși reprezintă cel mai frecvent punct de pornire în toate încercările de a realiza o definiție satisfăcătoare.

"Service public" descrie (în ;ens material) "une activite assumee par une collectivite publique en vue de donner satisfaction a un besoin d'interet general". Interesul general sau public, ca scop al acțiunii administrative, reprezintă o legătură cu acele definiții ale administrației care sunt orientate în jurul conceptului de "puissance publique".

Așa cum Rivero a afirmat:

"L'administration apparaît donc comme l'activite par laquelle les autorites publiques pourvoient en utilisant le cas echeant les prerogatives de la puissance publique, a la satisfaction des besoins d'interet public".

În vreme ce acest concept material de "administrație" este concentrat asupra activităților administrative, conceptul organizațional se referă mai degrabă la organele preocupate de sarcini administrative: "L'administration est l'ensemble des organismes qui sous l' autorite du Gouvemement, participent a l'execution des multiples taches d'interet general, qui incombent a l'Etat".

Din perspectivă germană, apropierea de Carre de ~alberg (1920) apare instructivă, cel puțin din punct de vedere istoric. El afirma, pe baza Constituției celei de-a treia Republici, \și in contrast cu dreptul constituțional german: "La Constitutio'h francaise, en effet, ne definit pas la legislation mais seulement l' administration, don't elle dit que le domaine coincide avec l' execution des lois; de la se deduit alors la definition de la puissance legislative: celle-ci comprend tous les actes qui ne rentrent pas dans la fonction d'execution".

Tehnica lui Malberg definește în termeni pozitivi conceptul de administrație și apoi continuă să definească în termeni negativi, legislația ca tot ceea ce nu implică executarea activităților legislative și judecătorești. Ea a fost adoptată mulți ani în dreptul administrativ german, într-un sens exact opus.

În acest fel, conform doctrinei standard, dezvoltată de Otto Mayer, "administrația" este "activitatea Statului pentru realizarea obiectivelor sale în interiorul sistemului său juridic, cu excepția puterii juridice". Folosind această teorie, Walter Jellinek a definit administrația ca "activitatea statului sau oricărui alt purtător al puterii publice separată de puterea legislativă și juridică".

În contrast cu definiția negativă care mult timp a dominat și încă mai există și astăzi, Wolff și Bachof, profesori ai școlii germane, au oferit încă de la 1870 o definiție pozitivă pentru conceptul material de administrație: "Administrația în sens material reprezintă o serie de activități diverse ale agenților statului, însărcinați cu sarcini în numele statului și al membrilor săi, ca atare. Asemenea acțiuni sunt determinate obiectiv sau in mod condiționat, adică determinate în mod extrem sau parțial planificate și întreprinse, organizate pe baza autonomiei puterii de decizie,m. În ciuda acestei definiții destul de abstracte și generale, W olff și Bachos considerau că nu există un concept de administrație, care poate fi folosit în orice împrejurare. Mai mult, un alt doctrinar german Forsthoff, chiar pornește de la premiza că administrația nu poate fi definită, ci doar descrisă.

Dar, chiar o construcție conceptuală pur descriptivă necesita, pentru selectarea fenomenelor descriptive, o noțiune abstractă a conturului de bază a tabloului conceptual ce urmează a fi completat. În acest fel, în conceptualizarea administrației în sens material, în dreptul administrativ german actual, o apropiere asociată, care implică atât construirea unor schițe naționale abstracte, cât și o înșiruire descriptivă a fenomenelor în detaliu, a devenit o problemă curentă.

Administrația publică în sens organizațional include toate instituțiile care, în cea mai mare parte, îndeplinesc activități administrative. Construindu-se pe aceasta, toate activitățile aparțin J.dministrației publice în sens formal și sunt întreprinse de administrație în sens organizațional. În această măsură, imaginea în dreptul administrativ german reflectă concepția curentă din dreptul francez.

Situația este diferită în Regatul Unit, pentru că acolo administrația publică a ajuns să fie privită ca un obiect cu semnificație juridică mai târziu decât în țările Europei Continentale. "Dreptul administrativ", a cărui existență este încă negată de A. V. Dicey în lucrarea sa principală, apărută în 1885, iar a avut o influență mare până în secolul XX, este încă o disciplină relativ tânără în Regatul Unit. Acest fapt – împreună cu trăsăturile caracteristice ale gândirii juridice engleze – se poate să fi contribuit la faptul că teoria britanică asupra dreptului ldministrativ este marcată mai curând de încercări pragmatice (iecât definițional – doctrinare.

În acest mod, E.C.S. Wade și W. Brodley descriau dreptul administrativ ca "dreptul care este în legătură cu administrația publică". Funcția administrativă sau executivă se distinge de funcția legislativă: "funcțiile Guvernului au fost adesea divizate în trei clase mari:

legislative, executive (sau administrative) și juridice".

Conceptul de "guvern" include aici întreaga putere de stat, în vreme ce alteori pur și simplu descrie puterea executivă sau guvernul într-un sens restrâns, care împreună cu partenerul sau complementar, administrația, exercită funcția executivă.

Rolul legislativ este, într-un sens instituțional, în principal localizat în Parlament și este superior atât celui executiv cât și judecătoresc. "Parlamentul, ca instituție legislativă, este suveran și dincolo de controlul juridic". Supremația Parlamentului este caracteristica dominantă a separației puterilor în Anglia.

În ceea ce privește distincția între funcțiile legislativă și executivă, O. Hood Philips afirma că: "Funcția executivă sau administrativă reprezintă activitatea generală și detaliată a guvernului conformă cu legea, incluzând identificarea strategiilor modului în care legea poate fi făcută să faciliteze o strategie". În contrast, funcția juridică constă din "interpretarea legii și din aplicațiile ei la faptele proceselor particulare".

În celelalte state membre ale Comunității Europene, căutarea unei înțelegeri conceptuale a administrației publice a condus la încercări mai mult sau mai puțin cuprinzătoare de definire. Astfel:

Belgia: Ca și în doctrina dreptului administrativ francez, exista o distincție între conceptul funcțional și organizațional de serviciu public.

Danemarca: În doctrina administrati vă daneză, se poate găsi încă o dată "definiția negativă", potrivit căreia administrația publică este descrisă ca acea parte a activităților statului care nu sunt nici legislative, nici juridice.

Grecia: de asemenea este curentă distincția între conceptele formal și material de administrație

Irlanda: Administrația centrală, autoritățile locale și corpurile resurselor statului sunt de obicei incluse în conceptul de administrație, în sens organizațional, deși trebuie de notat că aceste "corpuri", din punct de vedere funcțional, îndeplinesc nu numai sarcini executive, dar și sarcini legislative și juridice.

Italia: Potrivit lui G. Landi și G. Potenza, "Manuale di Dirrito Amministrativo", funcția executivă poate fi distinsă de funcțiile legislativă și juridică prin limitarea sa la urmărirea unor obiective concrete. De altfel, dintr-un punct de vedere conceptual, există o distincție între activitățile administrației și administrația publică în sens subiectiv.

Luxemburg: Ca și în Franța, conceptul de "serviciu (public" formează miezul definiției de administrație: "administrația publică este ansamblul de servicii publice, care, sub impulsul general al organelor puterii suverane, asigură multiple activități ale statului pentru realizarea binelui public".

Olanda: Conceptul de administrație publică descrie atât totalitatea organelor administrative, cât și funcția administrației.

Funcția administrației este descrisă în termeni negativi cu referire la legislație și justiție, sau în termeni pozitivi, ca "întreprinderea oficială a problemelor publice prin serviciul public".

Portugalia: M. Caetano, distinge între un concept organizațional de administrație publică și conceptul de administrație publică în sens material. Ultimul din cele două concepte este definit ca totalitatea deciziilor și măsurilor prin care statul și alte corpuri publice, care acționează conform unor linii directoare determinante politic – direct sau prin sprijinul, sfatul și coordonarea activităților private – asigură îndeplinirea nevoilor comunității pentru bunăstarea indivizilor. În acest scop, se asigură măsuri corespunzătoare la nivel național.

Spania.: R. Entrena, "Curso de derecho administrativo" face distincție între conceptele subiectiv, obiectiv și formal ale administrației publice. De asemenea, F. Garrido Falla, "Tratado de derecho administrativo", vol.I, în primul capitol, pornind de la înțelesul etimologic al expresiei și utilizând mijloace comparati ve, încearcă o explicație detaliată a conceptului de administrație publică; vezi de asemenea E. Garcia de Enterria.

În Franța, Germania și Regatul Unit al Marii Britanii dificultățile în realizarea unui concept unic de administrație publică au fost în mare măsură rezultatul faptului că organele administrative, care s-au maturizat ca o consecință a separației puterilor, au exercitat nu numai funcții executi ve în sens restrâns, dar ele au fost și simultan active în domeniul cvasi-juridic

II ADMINISTRATIA PUBLICA IN CONSTITUTIA FRANTEI

Max Weber a fost fondatorul administrației moderne care s-a dezvoltat mai întâi în Europa Occidentală. Dezvoltarea funcționarilor de carieră și a structurii administrației a fost posibilă datorită existenței unei autorități centrale suficient de puternică. Monarhii aveau nevoie de acești funcționari pentru a-și administra domeniul, iar prin intermediul autorității înlocuiesc astfel puterea nobililor locali. Astfel de evoluții au avut loc cu precădere în monarhiile absolutiste din Europa Occidentală, monarhii ce erau caracterizate de dezvoltare continuă, de structuri militare și administrative centrale, dezvoltare care până la urmă a însemnat o acumulare de putere la nivel central. Această acumulare de putere s-a produs în detrimentul vechilor centre de putere din Evul Mediu.

În Franța o administrație centrală efectivă a fost introdusă la începutul secolului al XVII-lea de către cardinalii Richelieu și Mazarin. Aceștia au introdus o serie de reprezentanți permanenți numiți intendenți și care pe măsura creșterii prerogativelor cu care au fost înzestrați au devenit adevărați administratori. Astfel la mijlocul secolului al XVII-lea acești administratori vizau, supuneau și colectau taxele, organele poliției locale, păstrarea ordinii și conducerea sistemului judiciar.

Ludovic al XIV-lea și ministrul său Colberte au intuit faptul că acești administratori pot să acumuleze o putere care să-I facă greu controlabili și a încercat să le limiteze contribuțiile. Colberte a introdus o cerință de rapoarte privind activitatea lor ducând astfel la crearea unei întregi rețele de funcționari subordonați la apariția unor birouri administrative teritoriale și la nivel central.Ludovic al XIV-lea a creat o serie de ministere pe care le-a conectat la rețeaua administrativă teritorială. Procesul de centralizare a statului nu a reușit să elimine toate vechile centre de putere feudale. Mai mult, monarhia din nevoia continuă de bani a trecut la vânzarea unor funcții și privilegii. Au fost create o serie de categorii favorizate care în timp au acumulat putere și influență.

Sistemul administrativ a scăpat de sub control în timpul lui Ludovic al XV-lea și al XVI-lea. Doar o dată cu revoluția franceză s-a schimbat percepția generală privind administrația. Guvernele revoluționare franceze au încercat să descentralizeze administrația prin instituirea guvernămintelor locale.

După preluarea puterii, Napoleon a restructurat din temelii sistemul administrativ fracționalizându-le. Departamentele create de regimul revoluționar le-a pus sub administrarea unor prefecți care se aflau sub un strict control centralizat la care dețineau și o considerabilă putere. Sistemul a funcționat atât de bine încât după restaurație monarhia l-a păstrat.

2.1 Vechiul Regim

Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acționa în manieră arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deși nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale și stările locale limitau,de asemenea,puterea regală.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, așa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creșteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriașe. În consecință, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbași aducea adesea prejudicii statului,deoarece,uneori aceștia foloseau banii în scopuri personale.

Dupa moartea lui Ludovic al XIV-lea, rege a devenit nepotul sau de cinci ani Ludovic al XV-lea(1715-1774). Pana la maturitatea lui tara era condusa de ministri. Ludovic al XV-lea dusmanea cu parlamentul Parisului si aproape de sfarsitul domniei sale a trimis in exil si a arestat aproape toti membrii lui. Toate posturile aparatului de stat se vindeau sau se transmiteau prin mostenire. Capul guvernului in Franta era regele personal, care lua toate deciziile

2.2 Constitutia anului III

Convenția Națională a fost înlocuită de un regim politic bazat pe Constituția anului III (1795), numit Directorat. Conform Constituției anului III, Franța a fost condusă de un Directorat format din 5 membri, care exercitau puterea executivă. Puterea legislativă era atribuită Consiliului celor Cinci Sute și Consiliului Bătrânilor (Senat), instituții constituite prin vot cenzitar.

Situația politică a Franței era complicată în anii Directoratului. Deși noua Constituție prezerva principiul separației puterilor în stat, cele două adunări legiuitoare fiind constituite prin alegeri libere, iar libertatea cuvântului fiind garantată, în practică, însă, funcționarea regimului democratic prezenta numeroase fisuri; astfel, în 1797 armata a fost folosită pentru a elimina majoritatea regalistă aleasă în Consiliul celor Cinci Sute, iar în 1798 alegerile au fost anulate datorită majorității iacobine ce se prefigura.

2.3 Constitutia anului VII

Sub pretextul amenințării unei noi conspirații, Napoleon preia puterea. Este numit comandantul trupelor din Paris, adunările legislative sunt mutate în afara Parisului, Directorii demisionează sau „sunt puși sub protecția poliției”, opoziția din Consiliul celor Cinci Sute este anihilată cu ajutorul grenadierilor. Cu sprijinul câtorva adepți, dar mai ales cu cel al armatei, Bonaparte execută cu succes lovitura de stat de la 18 Brumar / 9 noiembrie 1799, care a însemnat sfârșitul Directoratului.

Generalul în vârstă de 30 de ani a instaurat o dictatură militară luând în mâinile sale întreaga putere. Baza juridică a noului regim, Consulatul, a fost Constituția anului VIII, din 13 decembrie 1799, elaborată de abatele Sieyès și modificată radical de Napoleon pentru a corespunde intențiilor sale. Prevederile Constituției anului VIII demonstrau faptul că recent constituita democrație franceză era departe de a fi una consolidată. Abandonând principiul separației puterilor în stat, noua constituție permitea amestecul direct al consulilor în zona puterii legislative.

Puterea legislativă era împărțită între 4 adunări: Consiliul de Stat care pregătea proiectele de legi, Tribunalul care le discuta, Corpul legislativ care le adopta sau respingea fără dezbateri și Senatul care verifica constituționalitatea legilor. Conform Constituției, puterea executivă era exercitată de 3 consuli aleși pe 10 ani de Senat. Singurul care avea în realitate puterea era primul consul Napoleon Bonaparte. El avea inițiativa legilor pe care apoi le promulga, numea consilierii de stat, miniștrii și funcționarii, comanda armata, declara război și încheia pace. Ceilalți doi consuli aveau doar un vot consultativ și o prezență formală în actul de guvernare.

În timpul Consulatului, Napoleon a depus o febrilă activitate de organizare a statului în toate domeniile. Principiile liberale ale Revoluției în administrație, puterea colegiilor, alegerea și autonomia conducerilor locale, au fost abandonate pentru o centralizare excesivă și riguroasă. Din punct de vedere administrativ, țara era împărțită în departamente, aflate sub conducerea unor prefecți numiți de primul consul și răspunzători în fața acestuia. Districtele se vor numi arondismente și aveau la conducerea lor subprefecți, iar comunele aveau în frunte primari. Cei mai influenți colaboratori ai lui Napoleon din perioada Consulatului au fost miniștrii Poliției Joseph Fouché, de Externe – Talleyrand, de Finanțe – Gaudin, de Interne – Chaptal.

Organizarea judiciară a fost adaptată la noua structură administrativă. Astfel, fiecare canton avea un judecător de pace pentru cauze mărunte, fiecare arondisment deținea un tribunal civil de primă instanță, fiecare departament avea un tribunal penal. În întreaga Franță existau 29 de curți de apel, iar la Paris se găsea Tribunalul de Casație, instanța supremă. Judecătorii erau numiți de primul consul și erau inamovibili.

Banca Franței a fost întemeiată în 1800 ca o instanță privată, acordându-i-se dreptul exclusiv de emisiune monetară. În martie 1803 o lege crea francul de 5 grame de argint, faimosul franc germinal care avea să rămână stabil până în 1914.

Legea din 1801 a instituit liceele în locul școlilor centrale, considerate prea independente și prea ambițioase.. Învățământul era structurat pe trei etape: învățământul primar pe care Napoleon l-a lăsat în seama comunităților locale, învățământul secundar reprezentat de licee și de colegiile comunale și învățământul superior rezervat facultăților și academiilor. Acum apare bacalaureatul care permitea accesul în învățământul superior.

Codul civil promulgat în 1804, consacra dispariția legislației feudale și întărea principiile din 1789: libertatea persoanei, egalitatea în fața legii, libertatea muncii, dreptul nelimitat la proprietate, libertatea de conștiință. Numit ulterior Codul Napoleon își dezvăluie limitele în reglementările care vizează familia și legislația muncii. Astfel, șeful familiei, soțul, deține autoritatea deplină asupra femeii, care datorează „supunerea soțului ei”, și asupra copiilor pe care îi poate dezmoșteni sau trimite la închisoare, fără judecată, pe o durată de 6 luni. Se introduc „cărțile de muncă”, se interzic grevele și asociațiile sindicale, iar patronilor li se dă credit în conflictele cu muncitorii pe baza unei declarații verbale. Codul civil a fost urmat în 1808 de Codul comercial iar în 1810 de Codul penal. Peste tot unde a fost introdus de armatele franceze biruitoare, Codul Napoleon cea mai eficace armă împotriva regimurilor feudale și a dat un impuls decisiv în adoptarea de legislații moderne, burgheze.

Continuau să fie prevăzute pedepse specifice timpurilor trecute, precum pierderea mâinii drepte sau stigmatizarea. Toate serveau, desigur, autorității noului regim.

2. 4 Constitutia anului XII

În 1804 Napoleon a promulgat Constituția anului XII care decidea că „Guvernul Republicii franceze va fi încredințat unui împărat”. Astfel, primul consul a devenit Napoleon I „împărat al francezilor”, iar încoronarea s-a desfășurat în catedrala Notre-Dame din Paris în prezența Papei Pius VII, la 2 decembrie 1804.

În noua sa calitate, Napoleon continuă politica promovată anterior. Pentru prevenirea comploturilor este accentuat controlul polițienesc asupra societății: tribunalele speciale sunt conduse de „magistrați pentru liniștea publică”, se reintroduce practica trimiterii la închisoare fără judecată sau arestul la domiciliu, iar ministrul poliției beneficiază de puteri extinse.

2. 5 A Doua Republică Franceză

A Doua Republică este un regim original în istoria Franței, în primul rând datorită duratei sale scurte și în al doilea rând datorită faptului că este ultimul regim instaurat în urma unei revoluții. Este regimul care a instituit sufragiul universal masculin și a abolit sclavagismul.

. După abdicarea regelui revoluționareii instaurează un guvern provizoriu care propune o adunare constituantă aleasă care editează o nouă constituție. Președintele este ales prin sufragiu universal și reprezintă puterea executivă iar parlamentul este unicameral..

Constituția franceză din 14 ianuarie 1852, instituită de Napoléon al III-lea era în linii mari inspirată de cea din anul revoluționar VIII (9 noiembrie 1799). Dreptul de vot universal pentru bărbați este reinstaurat, însă puterea executivă este concentrată în mâinile șefului statului. Acesta poate numi membrii Consiliului de stat, a cărui responsabilitate era să pregătească legile, și membrii Senatului, un corp indisolubil și parte integrantă a Imperiului. Corpul legislativ, camera inferioară a parlamentului, era ales pe baza dreptului de vot universal pentru alegătorii de sex masculin, dar nu avea drept de inițiativă legislativă, puterii executive revenindu-i și această atribuțiune. Legile trebuiau însă a fi votate de parlament.

2. 6 A Treia Republică Franceză

În anii 1870 inițiatorii republicanismului au considerat această formă de guvernământ ca fiind cea care "divide cel mai puțin opiniile Franței". Cu toate acestea, chiar dacă cea de a treia republică a fost regimul politic cel mai longeviv după revoluția din 1789, regimul nu a fost foarte apreciat.

A Treia Republică a fost oficial instaurată în 1875 prin adoptarea legilor constituționale. Șeful statului era un președinte, conform amendamentului lui Henri Wallon care spunea :

Președintele Republicii Franceze este ales prin majoritatea absolută a voturilor de către Senat și de Camera Deputaților reunită în Parlamentul național. El este numit pe șapte ani; el este reeligibil.

Chiar dacă oficial a treia republică a început în 1875, anii 1870-1875 se consideră că aparțin aceleiași perioade, fiind perioada de formare a republicii. Caracteristica principală a republicii a fost instabilitatea guvernamentală. Parlamentul a fost instituția cea mai importantă a statului, ce avea puterea de a numii președintele și de a alege șeful consiliului de miniștrii. Datorită numărului mare de partide politice prezente în parlament guvernele erau guverne de coaliție, numeroase guverne fiind schimbate datorită pierderii suportului parlamentar.

.

2.7 Regimul de la Vichy

« Actele constituționale », adoptate la 11 iulie 1940 de Senat și de Camera deputaților reunite în Parlament la Vichy, au instituit Statul francez în loc de Republică.

Acestea au fost abrogate printr-o ordonanță din 9 august 1944 care a reinstaurat Republica.

2. 8 A PATRA REPUBLICĂ

Organizarea puterilor în sistemul Constituției din 1946 consacră Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Națională aleasă prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentării proporționale, și Consiliul Republicii, cea de-a doua Cameră, ales prin scrutin indirect, departamental.

Președintele republicii era ales pe șapte ani. El avea atribuții importante, printre care numirea Consiliului de miniștrii, promulgarea legilor și desfășurarea raporturilor internaționale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constituții președintele pierdea multe dintre prerogativele esențiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, inițiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor.

Guvernul era format din președintele de consiliu, care avea importante atribuții ce aparținuseră anterior președintelui republicii.

Noul sistem consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la răspunderea politică a guvernului. Dizolvarea Adunării era menținută, dar existau condiții dificile pentru ca ea să se producă.

Cea de a patra republică avea să dureze 12 ani și 5 luni; neputința sa de a face față problemelor Franței a dus la discreditarea și la înlocuirea ei cu o altă formă de guvernământ în care președintele dispune de atribuții importante.

2. 9 SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORAN

După insurecția din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de a patra republici. La 2 iunie același an, generalul De Gaulle a obținut depline puteri, în această privință Adunarea Națională dând satisfacție solicitării sale de a deține puteri depline spre a putea face față situației nou create. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constituția din 1946 cu privire la revizuirea Constituției, acceptând o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.

Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituții, care diferea – sub o serie de aspecte – în mod fundamental de Constituția din 1946.

A.Parlamentul

Constituția din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidențiale. Adunarea Națională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputați. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleși pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral compus în principal din consilierii aleși în fiecare departament. Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este ea numită în literatura de specialitate, Consiliul Economic și Social, cuprinde 230 de reprezentanți ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi.

Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunând de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se găsește totuși într-o poziție mult mai bună decât Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o poziție mai puțin importantă decât Senatul din 1875.

Senatul are o situație cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituțională, ceea ce face din el unul din garanții Constituției.

În ceea ce privește cele două Camere ale parlamentului francez, ele prezintă o serie de reguli comune. Astfel în rândul acestor reguli o poziție dintre cele mai importante o ocupă acelea care se referă la statutul parlamentarului.

Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Inițiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparține primului ministru sau Adunării Naționale, dar nu Senatului. În cazul în care inițiativa aparține primului ministru durata sesiunii nu este limitată. În cazul inițiativei Adunării, măsura este adoptată de majoritate, iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmând să fie încheiată înainte de acest termen dacă ordinea de zi este epuizată.

Cele două Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizării interne și desfășurarea activității lor.

Activitatea parlamentară se desfășoară sub conducerea președinților celor două Adunări, având ca formă de organizare birourile, grupurile parlamentare, alături de care mai există un alt organ de lucru – Conferința președinților-, o reuniune a președinților și a vicepreședinților celor două Adunări, precum și a președinților comisiilor permanente. Această conferință decide în legătură cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritară și cuprinde în special proiectele de legi a căror urgență este stabilită de guvern și o ordine complementară, care este aprobată de conferința președinților, iar apoi de Cameră.

Atribuțiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determină principiile fundamentale, domenii în care acesta fixează regulile și domenii nu există o asemenea prevedere.

În ceea ce privește inițiativa legislativă aceasta poate aparține primului ministru sau parlamentarilor, dar există unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse inițiative parlamentare. Astfel, inițiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de către Constituție. De asemenea, inițiativa deputaților nu poate fi exercitată în materie de cheltuieli, iar în Franța, încă din 1981, urmându-se practica britanică, a fost acceptată o asemenea măsură.

Există și posibilitatea ca Parlamentul să refuze dezbaterea unei inițiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mări sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea funcționează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.

Anumite probleme de ordin juridic se ridică în legătură cu „naveta” și comisia mixtă paritară. În principiu, cele două Camere se găsesc la egalitate și o navetă fără sfârșit ar putea afecta desăvârșirea procesului legislativ, dar se admite principiul că nici o Cameră nu poate să facă să prevaleze punctul său de vedere. Constituția a permis totuși o anumită procedură care permite Guvernului să scoată din impas probleme de genul celei menționate. Astfel, Guvernul poate-după două lecturi ale proiectului de către fiecare adunare, sau numai după o singură lectură-când consideră că este o problemă de urgență, să recurgă la o comisie mixtă paritară formată din 7 deputați și 7 senatori, al cărei rol este de a căuta un compromis între dispozițiile în suspensie.. Această prevedere reprezintă însă o facultate, iar nu o obligație.

Există și proceduri excepționale în sistemul parlamentar francez, ca de pildă procedura de urgență, procedura bugetară (care implică un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) și problema promulgării legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilității de informare fiind o condiție esențială a controlului. Astfel, trebuie menționate aici, ca și în alte parlamente întrebările și interpelările adresate Guvernului; de asemenea declarațiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înființate de Parlament, precum și controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

În ce privește „cea de-a treia Cameră „ –Consiliul Economic și Social- despre care am arătat că se compune din 230 de membrii, ea a fost constituită datorită intenției de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentanții unor cetățeni „abstracți”, dar și oamenii angajați în viața economică și socială.

În ceea ce privește avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic și social, ca și legile program. Ele sunt însă facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se consideră că opinia sa ar putea fi utilă.

Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.

B. Președintele Republicii

Instituția prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice ale Franței.

Cu privire la desemnarea președintelui republicii, după modificarea constituțională din 1962 aceasta se face în mod direct de către întreaga populație. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituției prezidențiale, stabilind că președintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct.

Președintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obținută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului președinte are loc la cel puțin 20 și cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului președintelui în exercițiu.

În caz de vacanță a președinției, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacități constatate de Consiliul Constituțional, sesizată de Guvern și hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcțiile președintelui republicii sunt exercitate provizoriu de președintele Senatului, iar dacă acesta nu are capacitatea de a exercita aceste funcții, de către Guvern.

În caz de vacanță sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituțional, scrutinul pentru alegerea unui nou președinte are loc, cu excepția unor situații de forță majoră constatate de către Consiliul Constituțional, la cel puțin 20 de zile și la cel mult 35 de zile de la declararea vacanței.

Președintele este responsabil politic în fața poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul își exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcția de președinte al statului; dar responsabilitatea președintelui poate să intervină țn anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când președintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiție. În principiu președintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exercițiului funcțiilor sale. Răspunderea președintelui pentru înaltă trădare este de competența unei Înalte Curți, care se compune din 12 persoane. Procedura în fața Înaltei Curți este declanșată printr-o sesizare, printr-o rezoluție care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.

Înalta Curte este asistată de o comisie de instrucție compusă din 5 membrii ai Curții de Casație, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucția este încredințată unei asemenea comisii demonstrează dorința de a jurisdicționaliza procedura.

În ceea ce privește puterile președintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, sesizarea Consiliului Constituțional.

Există un număr de puteri ale președintelui care sunt împărțite cu alte organe, situație în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale președintelui.

Cu privire la atribuțiile pe care președintele le exercită față de națiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relațiilor internaționale, calitatea sa de comandant al armatei și recurgerea la prevederile art. 16 din Constituție.

Printre atribuțiile președintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără și semnarea ordonanțelor și decretelor acestuia, precum și numirea unor înalți funcționari.

Față de Parlament, atribuțiile președintelui privesc intervenția în procedura legislativă, președintele putând să intervină în ceea ce privește retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniștrii. De asemenea, în relațiile cu puterea legislativă, președintele poate dizolva Adunarea Națională, ceea ce constituie una din atribuțiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă și situații când dizolvarea este imposibilă, de pildă atunci când se aplică art.16.

Tot privitor la relațiile președintelui cu puterea legislativă putem menționa dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( așa numitul „drept de veto suspensiv”), dar această atribuție este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea și închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

În sfârșit, în ce privește justiția, președintele dispune de dreptul de grațiere și este președintele Consiliului Superior al Magistraturii.

În afara atribuțiilor menționate, mai pot fi citate : inițiativa revizuirii Constituției, sesizarea Consiliului Constituțional și exercitarea unor înalte funcții onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

C Guvernul

Așa cum s-a arătat al punctul precedent, puterea executivă în Franța aparține Președintelui Republicii și Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici să considere executivul francez ca fiind un executiv „bicefal”.

În ceea ce privește numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuție proprie a președintelui republicii. Decretul președintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, președintele este liber să desemneze pe cine dorește pentru funcția de prim ministru și nu este obligat să procedeze ca în timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie să țină seama de cerința ca persoana ce va fi desemnată să se bucure de încrederea majorității parlamentare.

În ceea ce privește desemnarea miniștrilor, aceștia sunt numiți de președinte la propunerea primului ministru. Tot președintele este cel care are dreptul să accepte revocarea pe care o face Adunarea Națională.

Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul că în sistemul francez președintele republicii prezidează deliberările Consiliului de miniștrii nu-l transformă pe președinte în membru al Guvernului. Pe de altă parte, alături de prim ministru, în Cabinet mai există miniștrii de stat, titlu care este dat de autorități în considerarea unor personalități pe care le au în cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori miniștrii delegați pe lângă primul ministru, dar categoria cea mai largă o reprezintă miniștrii deținători ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul francez. Mai există, în sistemul guvernamental francez, miniștrii delegați pe lângă miniștrii; miniștrii delegați care nu sunt arondați pe lângă un minister și secretari de stat, autonomi sau desemnați pe lângă un anumit ministru.

În principiu, secretarii de stat nu participă la ședințele guvernului, ei sunt invitați atunci când se dezbat probleme care-i interesează în mod direct.

Funcțiile ministeriale sunt incompatibile cu funcțiile profesionale private, dar și cu funcțiile publice.

În ceea ce privește responsabilitatea civilă și penală a miniștrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit cărora miniștrii trebuie să fie supuși jurisdicției civile și penale la fel ca oricare alți funcționari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii miniștrilor de sub regulile responsabilității obișnuite, și puncte de vedere care se pronunțau în sensul constituirii unor instanțe speciale.

Competența de a judeca actele îndeplinite de miniștrii în exercițiul funcțiunii revine Curții de Justiție a Republicii, compusă din 12 parlamentari desemnați de Cameră și Senat și 3 magistrați de la Curtea de Casație.

Procedura privind sesizarea Curții aparține oricărei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor și o Comisie de instrucție. După ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examinează cauza și pronunță soluțiile pe care le consideră necesare.

Față de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorității. El are totodată și dreptul de a participa la procedura legislativă, semnând și depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.

Un aspect asupra căruia trebuie să ne oprim îl reprezintă puterile excepționale ale Guvernului. Acestea apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau al stării de urgență. Dar există, de asemenea, și sistemul ordonanțelor, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste ordonanțe sunt subordonate unor reguli de fond și anume: să aibă în vedere executarea programului guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată și să nu aducă atingere valorilor constituționale. Totodată, ordonanțele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituțional asupra legii de abilitare, precum și de Consiliul de Stat căruia ordonanțele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la publicarea lor, cu excepția cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanțele intră în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sancțiunea caducității- să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.

În ceea ce privește puterea miniștrilor, aceștia sunt șefi ai administrațiilor supuse autorității lor. Ei dispun de o putere limitată: pot să dea anumite ordine, dar să și numească în funcțiile publice care sunt de competența lor; contrasemnează hotărârile președintelui republicii sau ale primului ministru în problemele care se referă la departamentul lor și sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.

Gândirea și practica politică franceză au exercitat și exercită o influență dintre cele mai importante asupra dezvoltării democrației. Istoricele principii înscrise în Declarația drepturilor omului și cetățeanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce și-au dobândit independența. Valoarea morală, politică și juridică a marilor principii stabilite de Revoluția franceză a depășit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevărate comandamente ale înfăptuirii unei societăți democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de drept.

În lumina Declarației și a jusnaturalismului francez, sunt considerate astăzi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie să se bucure în calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerată sacră și inviolabilă), siguranța și rezistența împotriva asupririi. Principiile menționate sau afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetățenești, întrucât oamenii revendicând posibilități egale de a fi admiși în toate demnitățile, posturile și serviciile publice, se prezintă ca membrii ai unei societăți ce trebuie să le recunoască aceleași drepturi și îndatoriri. Orice cetățean are dreptul să vorbească, să scrie, să-și tipărească, să-și exprime ideile și să răspundă la folosirea abuzivă a acestei libertăți. Cetățenii au, totodată, dreptul să constate necesitatea contribuției publice, să o consimtă în mod liber, să-i urmărească întrebuințarea, să-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare și de durată. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau deținut decât în cazurile prevăzute de lege și potrivit formelor pe care legea le prescrie.

Deci marile principii pe care Declarația drepturilor omului și cetățeanului le-a fundamentat constituie astăzi idei extraordinare, a căror importanță se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăți.; ideea că oamenii se nasc și rămân liberi, că scopul oricărei asociații politice este apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului rezistă, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esențiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate politică.

III DECONCENTRAREA SERVICILOR PUBLICE

3.1 PARTICULARITĂȚI ALE SISTEMULUI ADMINISTRATIV ÎN FRANȚA

A Autoritatea legislativă

Principiile sistemului legislativ francez sunt următoarele:

1 Principiul non – retroactivității legislației referitoare la crime;

2 Principiul aplicării penalităților proporțional cu prejudiciile;

3 Principiul existenței a două niveluri de jurisdicție care să permită posibilitatea de adresare;

4 Principiul prezumției de nevinovăție dovedite în cazurile de crime;

5 Principiul respectului pentru proprietate și posibilitatea exproprierii în cazurile în care este în discuție interesul public și în acest caz acordarea unor compensații corespunzătoare;

6 Principiul autonomiei, al independenței grupurilor private care respectă legea;

7 Principiul legilor administrative concepute după reguli distincte și apărate de organisme speciale (curți)

Autoritatea legislativa este exercitată de un parlament bicameral, format din :Senat (321 membri, dintre care 296 reprezintă Franța metropolitană, 13 teritorii de peste mări și 12 francezii din străinătate; senatorii sunt aleși pentru un mandat de 9 ani, de către un colegiu electoral alcătuit din delegați ai Adunării Naționale și reprezentanți ai Consiliilor departamentale și municipale; o treime din Senat se schimbă la fiecare 3 ani) și

Adunarea Națională (577 membri, 555 din Franța și 22 din teritoriile de peste mări; deputații sunt aleși prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani). Puterea executivă este exercitată de președinte, care numește Consiliul de Miniștri, condus de un prim-ministru. Consiliul de Miniștri este răspunzător față de Parlament. Șeful statului, președintele, este ales prin vot direct, pentru cel mult două mandate de câte 7 ani.

În ultimii zece ani, in Franța au fost modificate modalitățile de realizare a sarcinilor și de divizare a responsabilităților.

Franța are, în Parlamentul European, 81 de reprezentanți sunt aleși potrivit unei liste, care a fost concepută tot pe principiul reprezentării proporționale

B Autoritatea juridică

Curțile franceze sunt de două tipuri: curți Juridice și curți Administrative.

Curțile Juridice se află sub autoritatea supremă a Curții de Apel (Cour de Cassation), care are competența să anuleze deciziile Curților de pe nivelurile inferioare și joacă un rol esențial în desfășurarea corespunzătoare a activității.

Pentru cazurile civile există Curțile de Instanță (Jurisdiction d’Instance), Curtea Înaltă de Instanță (Tribunaux de Grande Instance) și Curțile de Apel (Cours d’Appel) în număr de 22.

Pentru cazurile penale există Curțile de Poliție pentru savârșirea de crime, și pentru alte categorii de pedepse funcționează

Curțile de Corecție (Tribunaux Correctionnels). Deciziile lor pot fi luate în discutie de Curțile de Apel.

Curțile Juridice includ multe curți speciale:

Curtea Comercială (Tribunaux de Commerce), Biroul de Conciliere (Conseils de Prud’hommes), patru Cabinete de relații, etc. Juriștii care prezidează aceste curți respectă legea organică. Ei se împart în judecători sau magistrați (magistrats du siege) care nu pot fi transferați fara acordul personal și cea de a doua categorie formată din procurori (magistrats du parquet) care se afla sub autoritatea Ministerului de Justiție (Garde des Sceaux).

Curțile Administrative se află în subordonarea Consiliului de Stat. Acestea includ curțile administrative simple și potrivit recentei reforme există:Curțile Administrative de Apel și Curțile Specializate, cu precădere în sectorul financiar: Curtea de Conturi (Cour des Comptes) și Curtea Regională de Conturi.

Eventualele situații problemă care pot să apară în activitatea celor două categorii de curți sunt rezolvate de către:Curtea de Conflicte (Tribunal des conflicts).

Înalta Curte de Justiție formată din parlamentari este responsabilă pentru cazurile penale în care sunt implicați Președintele Republicii sau membrii Guvernului.

C Autoritatea executivă

Este exercitată de președinte, care numește Consiliul de Miniștri, condus de un prim-ministru.

Consiliul de Miniștri este răspunzător față de Parlament. Șeful statului, președintele, este ales prin vot direct, pentru cel mult două mandate de câte 7 ani.

Este divizată între Președintele Republicii și Primul Ministru. Nominalizările pentru posturile din activitățile publice și militare, de la cel mai înalt nivel al statului, sunt de competența Președintelui Republicii. Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect și director al administrației, sunt făcute de către Consiliul de Miniștri.

3.2 Sistemul Administrativ francez

Conform Constitutiei promulgate la 04.10.1958, amendata ultima data in 1999, Franta este o republica prezidentiala. Puterea legislativa este exercitata de un parlament bicameral, format din Senat si Adunarea Nationala care cuprinde 577 membri(555 din Franta si 22 din teritoriile de peste mari; deputatii sunt alesi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 membri, dintre care 296 reprezinta Franta metropolitana, 13 membri reprezinta teritoriile de peste mari si 12 membri reprezinta francezii din strainatate; senatorii sunt alesi pentru un mandat de 9 ani, de catre un colegiu electoral alcatuit din delegati ai Adunarii Nationale si reprezentanti ai Consiliilor departamentale si municipale.

Executivul este bicefal: presedintele Republicii si primul ministru. Potrivit sistemului francez Presedintele Republicii are responsabilitati formale ca Sef de Stat in cadrul sistemului parlamentar si, de asemenea, este cel care conduce executivul. El desemneaza Primul Ministru si alti membri ai Guvernului, conduce Consiliul Ministrilor si poate sa dizolve Adunarea Nationala potrivit articolului 12 din Constitutie. Are drept de promulgare a legilor votate de Parlament si poate, daca este necesar, sa solicite o revizuire a legilor, lucru care se intampla foarte rar. Presedintele Republicii este comandantul fortelor armate. In situatiile de exceptie el poate sa invoce art.16 din Constitutie care arata ca pot fi luate masuri exceptionale pentru a asigura securitatea nationala si continuitatea activitatii Guvernului. De asemenea, presedintele joaca un rol important in relatiile externe, intrucat acesta reprezinta Franta. El este asistat in desfasurarea activitatii de catre un Secretariat General al Presedintiei, responsabil pentru informare si coordonare, si de un birou personal din care fac parte consultantii politici, care informeaza Presedintele, il asista in fundamentarea deciziilor si il asigura ca ordinele sale sunt respectate intocmai. Daca se intampla ca postul de Presedinte al Senatului sa fie vacant, Presedintele Republicii il poate ocupa, in regim interimar pana la alegerile care trebuie organizate in 45 de zile.

Autoritatea executiva este divizata intre Presedintele Republicii si Primul Ministru. Nominalizarile pentru posturile din activitatile civile si militare, de la cel mai inalt nivel al statului, sunt de competenta Presedintelui Republicii. Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect si director al administratiei sunt facute de catre Consiliul de Ministri.

3.2.1 Guvernul Central

Franta este o republica indivizibila, laica, democratica si sociala, asa cum se mentioneaza in art. 2 din Constitutie. Organizarea si functionarea Guvernului deriva din Constitutia din 1958, care recunoaste principiile Declaratiei Drepturilor Omului si Constitutia din 1946. Potrivit Constitutiei Frantei, guvernul are un rol dihotonic: politic si administrativ

Guvernul este format din Primul Ministru, un numar de ministere si secretariate de stat. Seful Gvernului este Primul Ministru, iar structura sa poate varia. Unii ministri sunt denumiti ministri secretari de stat si au un rol important in echipa guvernamentala. Acestia pot fi secondati de alti ministri. Potrivit articolului 23 din Constitutie Nici un membru al guvernului nu poate fi membru al Parlamentului. Exista aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvasipermanente. Ministrii si secretarii de stat au propriile lor birouri conduse de catre asistenti.

Primul Ministru, este numit de catre Presedintele Republicii. Este responsabil pentru actiunile Guvernului potrivit art. 21 din Constitutie. Acesta organizeaza activitatea Guvernului si este ajutat de asistenti si de Secretariatul General al Guvernului.

Secretariatul General al Guvernului are rolul central in derularea multor proceduri administrative care implica activitatea Guvernului. Membrii Secretariatului lanseaza propuneri Parlamentului si verifica legalitatea documentelor semnate de Presedintele Republicii si de Primul Ministru. Acesta verifica legalitatea tuturor textelor inainte de a fi publicate in Jurnalele oficiale.

3.2.2Ministerele – Departamentele

Pot fi create sau dizolvate prin decret. Responsabilitatea pentru fiecare minister este precizata prin ordinele Consiliului de Ministri dupa consultarea Consiliului de Stat.

Structura guvernamentala actuala cuprinde mai multe categorii de ministri; in afara de ministrii simpli exista si ministri de stat, secretari de stat si ministri delegati.

La originea regimului parlamentar francez, ministri de stat sunt ministri fara portofoliu, a caror prezenta este indispensabila guvernului. Acesti ministri servesc ca intermediari intre relatiile executivului cu Parlamentul si au fost numiti „ministri purtatori de cuvant.” In plus ministrii de stat trec, din punct de vedere al ordinii protocolare, inaintea celorlalti ministri.

La cealalta extremitate a ierarhiei ministeriale se afla categoria de „secretari de stat”. Expresia a avut semnificatii diverse de la o epoca la alta, desemnand ministrii intr-o maniera generala si ulterior a fost divizata in sub-secretari de stat. Secretarii de stat au rang inferior fata de ministri,dar sunt dependensi de acestia si de Primul Ministru. Ei nu detin puteri proprii, acestea le sunt delegate, fie de Primul Ministru, fie printr-un decret.

In Franta, incepand din 1974, exista o noua categorie de secretari de stat, si anume secretari de stat autonomi. Acestia se disting de secretarii de stat traditonali, prin faptul ca isi exercita atributiile „prin delegare” sau sub autoritatea unui ministru. Ei contrasemneaza deci singuri, actele cele mai importante din domeniul in care isi exercita atributiile. Ei nu iau parte la Consiliile de Ministri, decit in masura in care se discuta o problema care este de competenta lor.

Intre cele doua functii publice(ministru de stat si secretar de stat) se plaseaza ministri delegati. Ei isi desfasoara activitatea conform titulaturii, in apropierea primului ministru si raspund solicitarilor adresate de catre acesta. Ministrii delegati sunt insarcinati de seful guvernului cu supravegherea si controlul unui sector determinat, numit departament ministerial; numarul acestor departamente nu este limitat prin lege, ceea ce lasa guvernului o mare libertate de organizare si constituire a unor asemenea structuri functionale.

Ministrul cunuleaza,atat functii politice, cat si functii administrative. In plan politic, participa la actiunile guvernului si este responsabil impreuna cu ceilalti ministri, in fata Parlamentului. Din punct de vedere administrativ,ministrul este seful departamentului ministerial care ii este incredintat, iar din acest fapt, dobindeste numeroase atributii. Astfel, ministrul coordoneaza actiunea tuturor institutiilor care se gasesc in structura propriului minister. Acest prerogativ ii permite sa dea insrtuctiuni, sa se pronunte asupra carierei functionarilor subordonati.

Fiecare minister se afla sub conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de ministri, delegati sau secretari de stat. Ministrul poate da ordine pentru aplicarea continutului legilor, dar si instructiuni speciale birourilor si personalului din administratie. Ministrul concepe si implementeaza propriul buget care apare in fiecare an exprimat intr-un decret. Biroul Personal al Ministrului este un grup de consultanta care cuprinde membri alesi de catre ministru.

Departamentele externe care au sarcini la nivelul ministerelor sunt dublu subordonate, ministerului de resort si prefectului care coordoneaza activitatea agentiilor guvernamentale la nivel local si regional.

3.2.3 Administrația publică în teritoriu

Este formată din administrația publică locală și din structurile teritoriale ale administrației publice centrale.

Administrația publică locală este compusă din regiuni (21), departamente (96) și comune (3621) iar cea centrală își exercită puterea indirect prin intermediul

serviciilor publice deconcentrate, constituite la nivel teritorial, aparținând ministerelor și altor autorități naționale de resort.

Unitățile administrativ-teritoriale reprezintă colectivități locale, de nivel diferit, cu statut propriu ce exercită multiple atribuții expresie a autonomiei locale și a descentralizării având o natură administrativă, stabilite conform legii, și garantată constituțional (art. 72/1,2).

Statul, deținătorul suveranității naționale, deși degrevat de multiple sarcini locale, își exercită supremația puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative și executive de nivel central, obligatorii de aplicat concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ și judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se dovedește a fi necesar, util și eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de autoritatea locală în culpă.

Exercitarea atribuțiilor organelor reprezentative ale comunităților locale are la bază unele principii:

– administrarea liberă, prin consilii alese, în condițiile prevăzute de lege;

– interdicția exercitării tutelei administrative a unei colectivități locale asupra alteia;

– transferul de competență sau putere normativă de la nivel central spre nivel local pentru exercitarea corespunzătoare a sferei de atribuții transmise în acest mod;

– transferarea de bunuri, persoane și servicii în competența locală însoțită de compensarea financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora.

Caracteristicile structurilor administrative ale comunităților locale constau în:

a) existența consiliilor ca organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial, deliberativ, reprezentativ și de conducere, alăturat cărora există

un președinte executiv, respectiv primar pentru localități, persoane alese de către și din rândul membrilor organului colegial;

b) între autoritățile locale de diferite nivele nu operează principiul subordonării, dar nici între acestea, pe de o parte, și reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela administrativă), ci numai principiul colaborării și subsidiarității;

c) exercitarea unor atribuții comune acestor autorități locale fie de ordin general (precum elaborarea planului de dezvoltare locală, cel de amenajare a teritoriului, sau, după caz a celui de urbanism, adoptarea bugetului, organizarea serviciilor administrative publice locale, gestionarea patrimoniului propriu, protecția mediului înconjurător, etc.), precum și a unor atribuții specifice (stare civilă, turism, etc.), are loc în funcție de nivelul organizării administrative și de particularitățile acesteia;

d) distribuția echilibrată a unor atribuții comune între stat și comunitățile locale, în funcție de natura și amploarea interesului social promovat, în care sens, de exemplu, în materie de învățământ primul are responsabilitatea organizării generale a sistemului educativ, recrutarea, gestionarea și salarizarea personalului didactic, inclusiv finanțarea învățământului universitar, în timp ce finanțarea liceelor revine regiunilor, a colegiilor revine departamentelor, iar pentru școli și grădinițe obligația revine localităților (comunelor) ;

e) reprezentarea statului în cadrul acestor entități are loc prin prefect (regiunea), comisar (împuternicit al Republicii) care a luat locul prefectului (pentru departament), respectiv primarul pentru localități prin unele atribuții speciale încredințate în acest sens;

f) prefectul își exercită autoritatea numai asupra serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale constituite la nivel regional și departamental;

g) controlul administrativ general asupra actelor autorităților publice locale este numai de legalitate, nu și de oportunitate, se exercită numai ulterior activității verificate și se înfăptuiește de prefect (comisar) prin sesizarea tribunalului administrativ competent.

3.2.3.1 Descentralizarea in Franta

Prin descentralizare se realizeaza transferul unei parti a competentei statului in favoarea autoritatilor locale alese, din ratiuni de eficienta si eficacitate, precum si pentru a largi democratia prin apropierea deciziei de cetateni.

Centralizarea corespunde imperativelor de unitate, in timp ce descentralizarea administrativa corespunde celor de diversitate. Organizarea administrativa nu s-a realizat niciodata intr-o maniera categorica, pe o singura dimensiune. Atat centralizarea excesiva, cat si autonomia absoluta sunt de condamnat, eforturile indreptandu-se spre a doza corect, spre a realiza un echilibru intre cele doua extreme. Intr-o tara cu tendinte istorice de centralizare administrativa, conceptul de descentralizare.

In Franta s-a apreciat ca reflectarea practica a notiunii de descentralizare este foarte ambigua. Spre deosebire de vocabularul englez care utilizeaza termenul de „self-government” altfel spus „autoguvernare” locala, sau in germana „selbsverwaltung”, termenul francez de descentralizare vizeaza direct contrariul sau – centralizarea, caz similar cu „dedublarea”.

Astfel, afirmarea descentralizarii se realizeaza printr-un apel la centralizare.
Aceasta terminologie indica un element asupra cadrului care ii este rezervat. Politica a centrului, descentralizarea este construita in functie de sistemul opus care a stat la baza aparitiei sale. Nu este o notiune autonoma si ramane conditionata de o dialectica ce o apropie de statul central din punct de vedere mai mult politic decat juridic.

Dupa secole de centralism, 1982 a reprezentat anul reformelor administrative care incercau sa construiasca un sistem descentralizat, dar mai ales dadeau curs unor evolutii deja conturate.

Pana in anul 1982, activitatea autoritatilor colectivitatilor teritoriale locale s-a desfasurat sub un control foarte strict din partea statului, cunoscut sub numele de “tutela administrativa”. Autoritatea de tutela era Prefectul care exercita atat un control a priori, cat si a posteriori, atat de legalitate, cat si de oportunitate, avand puterea sa anuleze actele autoritatilor administratiei publice locale, daca le considera ilegale. In plus, prefectul departamentului era si autoritatea executiva a colectivitatii teritoriale locale respective.

In anul 1982, s-a produs o adevarata reforma a administratiei publice locale franceze, prin Legea privind drepturile si libertatile comunelor, departamentelor si regiunilor, cunoscuta sub numele de „ Legea descentralizarii”. Aceasta lege opereaza un important transfer de competenta in favoarea colectivitatilor teritoriale locale, recunoaste statutul de colectivitate teritoriala locala pentru regiune, inlatura „tutela administrativa”, inlocuind-o cu un control administrativ de legalitate a posteriori. Controlul este exercitat tot de Prefect, dar acesta nu mai dispune de un drept de anulare a actelor autoritatilor locale, avand doar posibilitatea de a ataca, in fata tribunalului administrativ, actele pe care le considera ilegale.

O alta lege din 1892 transfera executivul departamental de la Prefect, la Presedintele Consiliului General.

Alte doua legi, din 1983, repartizeaza atributiile intre comuna, departament si regiune, potrivit principiului subsidiaritatii.

In anul 1986 au loc primele alegeri directe pentru Consiliile regionale. Se ajunge astfel la configuratia actuala a subsistemului politico-administrativ local francez.

Stadiul actual al impartirii administrativ-teritoriale se explica prin factorul istoric, in sensul persistentei anumitor structuri traditionale si prin grija de rationalizare si uniformizare care a caracterizat intotdeauna actiunea normativa in Franta si care a dat organizarii administrative a teritoriului un caracter cartezian, din care pragmatismul a lipsit de multe ori.

Potrivit organizarii administrativ-teritoriale actuale, in Franta (avand in vedere numai parte acontinentala a Frantei) exista 21 de regiuni, la acestea se adauga Corsica, precum si 4 regiunui monodepartamentale si 4 teritorii de peste mari, 96 departamente si 36621 comune.

3.2.3.2 Comuna franceza

Aceasta forma de organizare teritoriala este considerata colectivitatea locala de baza. Comunele sunt de mai multe categorii: comune rurale, care se impart in comune cu o populatie sub 3.500 de locuitori si comune cu o populatie de peste 3.500 locuitori, si comune urbane. Ele au, in principiu, acelasi statut, cu anumite diferentieri pe categorii, cu exceptia oraselor: Paris, Lyon si Marsilia.

Comuna exercita doua categorii de atributii: atributii proprii si atributii delegate. Dintre principalele atributii proprii mentionam: adoptarea bugetului comunei, organizarea serviciilor administrative ale comunei, gestiunea patrimoniului comunal, transportul scolar din cadrul perimetrelor urbane, acordarea unor ajutoare de urgenta, elaborarea planurilor intercomunale de dezvoltare, elaborarea planurilor de urbanism locale si eliberarea autorizatiilor de construire. Atributiile delegate sunt stabilite prin diverse acte normative speciale, si dintre acestea precizam: activitatea de stare civila, publicarea legilor si a diverselor acte de aplicare emise de organele statului, executarea unor masuri de asigurare a ordinii publice si pregatirea alegerilor.

Consiliul municipal este autoritatea deliberativa, cu competenta generala, care lucreaza in sedinte publice. Consilierii municipali sunt alesi prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 6 ani. Consiliul poate organiza diverse comisii, compuse din consilieri, care au ca misiune analiza unor probleme si initierea de proiecte de hotarare. Ele nu au atributii decizionale. Utilizarea acestui tip de comisii a devenit o practica in comunele urbane.

Executivul comunal este Primarul, ales de Consiliul municipal dintre membrii sai. Chiar daca este ales in mod indirect, Primarul este un personaj puternic. El conduce sedintele Consiliului municipal si aduce la indeplinire hotararile acestuia, ceea ce ii confera pozitia de sef al serviciilor administratiei municipale. El are si atributii proprii, fie in calitate de autoritate executiva a comunei, cum este cazul eliberarii autorizatiilor de construire si mentinerii ordinii publice, fie in calitate de reprezentant al statului in comuna, cum este cazul executarii legilor si a hotararilor de Guvern. Tot ca reprezentant al statului, Primarul are calitatea de ofiter de politie judiciara si ofiter de stare civila.

Primarul este ajutat de un numar de viceprimari desemnati de Consiliul municipal dintre membrii sai, carora le poate delega semnatura pentru anumite acte sau le poate delega unele atributii.

3.2.3.3 Regiunile franceze

Regiunea este considerata activitatea teritoriala locala situata la un nivel intermediar( al doilea). In Franta exista 26 de regiuni, 22 in zona metropolitana si 4 „peste mari”. Toate regiunile au statut de colectivitati teritoriale din 1982, Corsica din 1983, iar „teritoriile de peste mari”, din 1986.

Dintre principalele atributii ale regiunii mentionam: adoptarea bugetului regiunii, organizarea serviciilor administrative regionale, dezvoltarea economica, elaborarea planului de dezvoltare regional, organizarea si finantarea transporturilor (inclusiv cai ferate), amenajarea teritoriului regiunii, invatamantul profesional si calificarea prin ucenicie.

Organul deliberativ al regiunii este Consiliul regional, compus din consilieri alesi prin sufragiu universal direct, pe departamente, pentru un mandat de 5 ani. care lucreaza in sedinte publice.

Consilierii regionali aleg, dintre ei, Presedintele Consiliului care este autoritatea executiva. Consiliul regional are o Comisie permanenta, formata din Presedintele Consiliului, un anumit numar de vicepresedinti si alti membri, stabiliti de Consiliu. Aceasta Comisie exercita atributii delegate de Consiliu.

Presedintele poate delega semnatura pentru unele acte sau poate delega anumite atributii vicepresedintilor

La nivelul regiunii s-a pastrat de la origini, de cand aceasta era o institutie publica avand ca misiune dezvoltarea economica, o structura specifica si anume Comitetul economic si social. Acesta este alcatuit din membri desemnati de organismele cu caracter economic, social, profesional, educativ, stiintific, cultural si sportiv din regiune. El este consultat, in prealabil, asupra problemelor care se supun deliberarii consiliului regional.

Statul este reprezentat de prefectul de regiune, care isi exercita autoritatea asupra serviciilor desconcentrate ale ministerelor de la nivel regional. Prefectul regiunii este prefectul departamentului in care isi are sediul regiunea si are autoritate ierarhica asupra prefectilor celorlalte departamente ale regiunii.

3.2.3.4 Departamentele in Franta

Astazi exista 96 de departamente metropolitane, la care se adauga patru departamente „de peste mari”. Dimensiunea acestora este relativ omogena. Teritoriul Belfort, cel mai mic dintre ele, corespunde unei supravietuiri istorice. El a fost recunoscut tarziu ca departament, pana in 1922 avand un administrator, si nu un prefect. Nivelul populatiei din departamente este foarte heterogen pentru ca variaza de la 70.000 de locuitori pentru Lozére pana la 2,5 milioane pentru Nord.

Colectivitatea teritoriala locala situata la primul nivel intermediar este departamentul. Departamentele franceze au acelasi statut, cu exceptia Parisului, care este oras-departament.

Dintre principalele atributii ale departamentului mentionam: adoptarea bugetului departamentului, organizarea serviciilor administrative departamentale, acordarea unor ajutoare sociale si asigurarea unor servicii sociale, asigurarea unor servicii medicale, asigurarea transportului scolar din afara perimetrelor urbane, realizarea programelor de echipare a localitatilor rurale, elaborarea planurilor de urbanism departamentale, protectia mediului.

Autoritatea deliberativa a departamentului este Consiliul general. Acesta este ales prin vot direct, in cadrul unor circumscriptii electorale denumite cantoane (cantoanele nu au semnificatie administrativa, fiind simple circumscriptii electorale). Consilierii generali sunt alesi pentru un mandat de 6 ani, jumatate din numarul lor reinnoindu-se la fiecare 3 ani. Consiliul general lucreaza in sedinte publice.

Executivul colectivitatii departamentale este Presedintele Consiliului general, ales dintre membrii consiliului la fiecare reinnoire a acestuia.

Mai exista un organ colegial, denumit "Comisia permanenta", format din Presedintele Consiliului general, un anumit numar de vicepresedinti si alti membri, desemnati de Consiliul general. Comisia permanenta exercita atributiile delegate de Consiliul general.

Presedintele poate delega semnatura pentru unele acte sau poate delega anumite atributii vicepresedintilor.

La nivel departamental, statul este reprezentat de prefect, care isi exercita autoritatea asupra serviciilor desconcentrate ale ministerelor, organizate la nivelul departamentului respectiv.

3.3 Administratia centrala intre centralizare si deconcentrare

.

In anul 2003 , Franta a trecut la efectuarea unui imperios necesar process reformator.Prin noua reforma constitutionala din 2003 s-a confirmat ca unitatile administrative-teritoriale beneficiaza de un rol important in politica nationala si comunitara.Delegation a l’Amenagement du territoire et a l’Action Regionale(DATAR)prin modificarile administratiei guvernamentale din 2005 dupa o perioada de 40 ani de activitate in amenajarea teritoriala , s-a adaptat noilor mutate economice .In acest sens , DATAR-ul de ieri a devenit Delegation interministerielle a l’ amenagement et a la competitivite des territories(DIACT)de azi, preocupata in mod deosebit de coeziunea teritoriala, de amenajarea echilibrata a spatiului rural si urban , de implementare politicilor europene si de politica contractuala a statului si colectivitatilor teritoriale.

DATAR in prima faza a sa faza de organizare era un serviciu atasat Primului Ministru apoi a trecut in subordinea Minsitrului functiei publice al reformei de stat si al amenajarii teritoriului, urmand ca in present DIACT sa se afele in coordonarea Ministrului de interne si al amenajari teritorului

Astfel , Franata cu ajutorul Comitetului Interministerialm pentru reforma statului , prin revizuirea Constituiei in 2003 , dar mai ales prin legea privind libertatile si responasbilitatile locale din 13 august 2004 a reusit sa realizeze o clarificar si o identificare a scopului servicilor publice prin simplificarea si transferarea procedurilor , prin descentralizarea responsabilitatilor statului si modernizarea managementului public.

Statul a fost reprezentat in departamente de un comisar al Republici.Acestuia din urma ia luat locul prefectul care pana la reformele din 1982/1983 a exercitat dubla functie :de reprezentant al senatului si al statului si de functionar executive al guvernului .Prefecti sunt numiti prin decret al presedintelui , in baza hotarari luate de Consiliul de mistri la propunerea Primului Ministru si a Ministerului de Interene.

Între cele două laturi –centralizare/descentralizare există și regimuri juridice intermediare ale administrației publice, fiecare din ele apropiindu-se mai mult sau mai puțin de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare face parte deconcentrarea administrativă.

Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare administrativă și descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este faptul că titularii puterii locale nu sunt aleși de electoratul local, ci sunt numiți de la centru. Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competența să rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze șefului său ierarhic de la centru, dar el este supus controlului acestuia și obligat să se conformeze actelor superiorului său. În cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale. Deciziile date în competența autorităților publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităților centrale.

Principiul deconcentrării administrative constă în atribuirea competenței de a lua anumite decizii unor organe care își exercită atribuțiile într-o circumscripție determinată și care rămân supuse controlului ierarhic al autorităților centrale.

Serviciile deconcentrate sunt autorități administrative care depind de un minister sau un alt organ al administrației publice de specialitate, care beneficiază de o anumită putere de decizie și care au competență materială specializată și o competență teritorială locală.

Prefectul reprezinta statul si estes seful serviicilor deconcentrate ale statului in teritoriul unde el este imputernicit sa actioneze.Prefectul de department unde se afla si capitala /centrul de regiune actioneaza si ca prefect de regiune.Prefectul de department este asistat su sub-prefectii din arondismente.Prefectul de department nu este subordonat ierarhic prefectului de regiune in exercitarea atributilor,dar dupa 1992 , prefectul de regiune este cel care fixeaza pentru prefectul de department orientarile necesare dezvoltarii politicilor economice si sociale precum si in ceea ce priveste amenajarea teritoriului.

Prefectul este singurul titular al autoritatii de stat in teritoriu care administreaza si reprezinta Primul ministru si fiecare ministru de resort.El este responsabil cu ordinea publica , cu organizarea diverselor alegerii si cu organizarea in caz de calamitati.El joaca in acelasi timp un rol important in stabilirea relatiilor contractuale , acordurilor si conventilor care se stabilesc in numele statului de colectivitatile locale.

In sfarsit, in domeniul privind amenajarea teritorului , acesta are rolul de negociator al contractelor de urbanism intre stat si regiuni.In zile noastre prefectul constituie armature administrative a unui stat unitar , democratic,deconcentrat si descentralizat.

În Roma Antică, noțiunea de prefect sau prefectură, semnifica fie unități administrative, fie funcții oficiale (civile,militare,economice…etc.)

Prefectul este, așa cum susținea Prof. M. Waline, o creație napoleoniană; ea a fost creată in anul al-VIII-lea de la Marea Revoluție Franceză; până la modificarea Constituției Franței din anul 1958, prefectul era reprezentantul Guvernului și șeful administrației departamentului în care funcționa.

Autonomia locală, reprezintă un principiu al implementării instituției prefectului în sistemul administrației publice. În ordinea evenimentelor istorice ea este anterioară statului. Prof. Anibal Teodorescu, preciza că „ideea de autonomie locală atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia”.

De aceea, descentralizarea, ca element esențial al autonomiei locale, nu poate fi concepută, cel puțin în statele unitare, fără existența unui control din partea statului, denumit, tradițional, control de tutelă, exercitat în unele țări ( Italia, Franța ) de funcționari sau autorități ale administrației de stat, iar în altele ( Marea Britanie) de către judecători. Precizez că și sistemul controlului de tutelă din Franța, ca și cel de la noi de altfel, duce în final, în fața instanței de contencios administrativ.

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu se poate admite ca într-un stat de drept să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiției datorită aplicării principiului autonomiei locale. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală și lege, dintre interesele locale (comunale, orășenești, municipale, județene) și interesele naționale exprimate prin lege. Așa se explică de ce, în toate țările democratice, la nivelul unității administrativ-teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative. După sistemul francez, acest rol, la noi, l-a avut prefectul, situație reglementată și de Constituția adoptată în anul 1991, care la articolul 122, alin. 2, prevede: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, din unitățile administrativ-teritoriale”. Se observă că, pe baza principiului deconcentrării, are loc transferul unor atribuții ale autorității centrale ca și a dreptului de tutelă administrativă de la organele centrale ale statului (Guvernul) la reprezentantul local al acestuia (prefectul). Prefectului i s-au stabilit sarcini de administrație generală, cum ar fi coordonarea pe plan local a activității serviciilor teritoriale ale ministerelor, precum și exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative ale autorităților publice locale.

Soluția din Constituție și din Legea administrației publice locale se poate spune că este o soluție politică, prefectul ne apare ca fiind om politic (pe baza dreptului pozitiv), ce reprezintă Guvernul, fiind de înțeles că el este supus regulii jocului politici, ca oricare membru al Guvernului.

Prefectul este un organ unipersonal al administrației publice, investit cu o competență materială generală și teritorială limitată la nivelul județului în care funcționează.

Din dublul caracter, politic și administrativ al statutului prefectului, care, în același timp, este reprezentantul Guvernului și realizează funcții administrative importante, rezultă că acesta nu are nici o garanție în ce privește cariera sa, care încetează odată cu existența Guvernului care l-a numit. Ori, un specialist în administrația publică presupune o pregătire de specialitate și garanții de stabilitate. În practică, aspectul politic coexistă cu cel administrativ și ambele sunt esențiale.

După părerea d-lui prof. Emil Bălan, rămân actuale afirmațiile făcute cu decenii în urmă de prof. Tarangul: „Administrația modernă este complicată. Ea pretinde cunoștințe și experiență. Astăzi nu se mai poate administra numai cu bunul simț și cu o minte sănătoasă… Administrația modernă este o știință și o artă, încât administratorii nu pot fi improvizați”.

Prefectul pentru a-și îndeplini atribuțiile, este încadrat într-o structură organizatorică, formată din funcționari publici. Această structură organizatorică, având în frunte pe prefect, formează instituția prefecturii. Ca element de bază al sistemului administrației publice, noțiunea de instituție publică, este o entitate pe care prof. Al. Negoiță o caracterizează drept colectivitate umană constituită pe baza și în executarea legii, înzestrată cu mijloace materiale și financiare, precum și cu personalitate juridică și competența necesară pentru a putea acționa în vederea organizării exercitării legii.

Dupa secole de centralism, 1982 a reprezentat anul reformelor administrative care incercau sa construiasca un sistem descentralizat, dar mai ales dadeau curs unor evolutii deja conturate.

Pana in anul 1982, activitatea autoritatilor colectivitatilor teritoriale locale s-a desfasurat sub un control foarte strict din partea statului, cunoscut sub numele de “tutela administrativa”. Autoritatea de tutela era Prefectul care exercita atat un control a priori, cat si a posteriori, atat de legalitate, cat si de oportunitate, avand puterea sa anuleze actele autoritatilor administratiei publice locale, daca le considera ilegale. In plus, prefectul departamentului era si autoritatea executiva a colectivitatii teritoriale locale respective.

In anul 1982, s-a produs o adevarata reforma a administratiei publice locale franceze, prin Legea privind drepturile si libertatile comunelor, departamentelor si regiunilor, cunoscuta sub numele de „ Legea descentralizarii”. Aceasta lege opereaza un important transfer de competenta in favoarea colectivitatilor teritoriale locale, recunoaste statutul de colectivitate teritoriala locala pentru regiune, inlatura „tutela administrativa”, inlocuind-o cu un control administrativ de legalitate a posteriori. Controlul este exercitat tot de Prefect, dar acesta nu mai dispune de un drept de anulare a actelor autoritatilor locale, avand doar posibilitatea de a ataca, in fata tribunalului administrativ, actele pe care le considera ilegale.

O alta lege din 1892 transfera executivul departamental de la Prefect, la Presedintele Consiliului General.

Alte doua legi, din 1983, repartizeaza atributiile intre comuna, departament si regiune, potrivit principiului subsidiaritatii.

In anul 1986 au loc primele alegeri directe pentru Consiliile regionale. Se ajunge astfel la configuratia actuala a subsistemului politico-administrativ local francez.

Stadiul actual al impartirii administrativ-teritoriale se explica prin factorul istoric, in sensul persistentei anumitor structuri traditionale si prin grija de rationalizare si uniformizare care a caracterizat intotdeauna actiunea normativa in Franta si care a dat organizarii administrative a teritoriului un caracter cartezian, din care pragmatismul a lipsit de multe ori

Franta este un sistem unitar construit pe o centralizare multiseculara care a realizat o importanta descentralizare in favoarea autoritatilor administratiei publice locale alese.

Atributiile transferate colectivitatilor teritoriale locale sunt, de regula, obligatorii, sunt numai de natura administrativa si sunt stabilite prin lege.

Guvernul francez, dar si doctrina au manifestat un interes deosebit pentru o repartizare "carteziana" a competentei, pe cele trei niveluri ale administratiei publice locale. Astfel, s-au realizat analize functionale pentru a determina un "bloc de competenta" cat mai omogen, pentru fiecare nivel de administratie publica.

S-a ajuns astfel la urmatoarea repartizare de principiu:

la nivel regional – atributii caracteristice rolului de reflectie, dezvoltare si impulsionare a activitatilor economico-sociale;

la nivel departamental – atributii caracteristice misiunii de solidaritate si echilibrare intercomunala;

la nivel comunal – atributii caracteristice "controlului solului", adica cea mai mare parte a atributiilor din domeniul urbanismului si responsabilitatea utilitatilor de detaliu.

Cu toate acestea, o mare parte a atributiilor se realizeaza in comun. Cel mai elocvent exemplu il constituie educatia.

Pentru indeplinirea in bune conditii a atributiilor descentralizate, au fost prevazute, prin lege, trei principii:

interdictia exercitarii tutelei unei colectivitati teritoriale locale asupra alteia;

compensarea financiara a transferului de atributii pe baza cheltuielilor efectuate de stat la data transferului;

transferul bunurilor, personalului si serviciilor corespunzatoare, precum si a puterii normative necesare pentru exercitiul competentei transferate

Reglementarea tutelei administrative in Sistemul Administrativ francez este foarte apropiata de reglementarea din tara noastra. Conform art. 72 din Constitutia Frantei „in departamente si teritorii, delegatul Guvernului are sarcina apararii intereselor nationale, a controlului administrativ si a supravegherii respectarii legilor”.

Potrivit acestor prevederi raporturile de tutela administrativa sunt reglementate implicit. Chiar daca reglementarea lor nu este expressis verbis, aceste raporturi sunt prezente.

Asemanator Sistemului Administrativ roman, Statul este reprezentat in teritoriu prin intermediul prefectului.

Prin deconcentrare, s-a transferat o parte importanta din sarcinile statului catre agentii din teritoriu si indeosebi catre prefecti. Conform Legii nr. 82-213 din 2 martie 1982, prefectul este reprezentantul statului in departamente si regiuni. El reprezinta fiecare minister, conduce serviciile statului in circumscriptia respectiva si este garantul interesului national, al respectarii legilor, ordinii publice si controlului administrativ. Prefectul, ca agent al statului, are un rol dublu: politic si administrativ. Ca agent politic, prefectul are rolul de a organiza alegerile, iar ca agent administrativ poate interveni in domenii ca amenajarea teritoriului, urbanism sau industrie.

Intre autoritatile colectivitatilor teritoriale locale intermediare de nivel diferit, precum si intre acestea si autoritatile administratiei publice locale de baza nu exista raporturi de subordonare. Exista insa relatii de colaborare intre colectivitatile teritoriale locale, care se concretizeaza intr-o gama larga de forme asociative.

Controlul administrativ general asupra actelor autoritatilor administratiei publice locale este un control de legalitate a posteriori si se exercita de prefect. Prefectul poate ataca, in fata tribunalului administrativ, actul pe care il considera ilegal. Atacarea actului nu implica suspendarea sa de drept.

In ceea ce priveste controlul jurisdictional, acesta este exercitat de tribunalele administrative, care nu fac parte din autoritatea judecatoreasca, instanta suprema fiind Consiliul de Stat. in acest sens, trebuie precizat ca Franta este autoarea dualismului jurisdictional.Descentralizarea = mai ales sub forma ‘deconcentrarii administrative ’ pentru a reduce din birocratia specifica centralismului– ‘deconcentrare’ = substitut al descentralizarii politice

IV REFORMA SI DESCENTRALIZARE

Schimbările radicale ce au survenit pe plan politic, economic și social în centrul și estul Europei au inclus și o reformă fundamentală a sistemului legislativ în fiecare din țările acestei regiuni.

S-a observat, în cei aproape 9 ani de tranziție din Franta, că schimbările cadrului legislativ nu vor putea singure să conducă la o transformare totală a sistemului politic și economic.

Noțiunea de “reformă legislativă” este înconjurată de o aură de progres și modernizare a sistemului legislativ. Pentru țările din centrul și estul Europei, această noțiune semnifică: întoarcerea în Europa, instaurarea democrației și a supremației legii și condițiile esențiale pentru funcționarea unei economii de piață libere.

Măsurile de reformă au trebuit de aceea să păstreze ca obiectiv două lucruri: să fie adaptate spre a împlini scopul propus și anume de stabilire a unei conduceri bazate pe lege, a unei economii de piață, participarea în procesul de integrare europeană și de asemenea să contribuie la efectiva realizare a acestor obiective.

În același timp, pașii intermediari în vederea realizării acestor cerințe, trebuie să conțină reglementări și măsuri compensatorii care să diminueze problemele economice și sociale cauzate de procesul de transformare.

În ceea ce privește cadrul legislativ în țările de tranziție la începutul procesului de reformă s-a observat că este necesară crearea unui spațiu liber capabil să ducă la dezvoltarea întreprinderilor private.

Cât privește armonizarea legislativă cu dreptul comunitar, ea nu a fost la început o prioritate a procesului de reformă, dar ea va fi cu siguranță o provocare la adresa organelor legiuitoare din țările central și est europene.

Anumiți politicieni au avut falsa impresie că pot dezvolta o economie de piață și atrage capital străin doar prin simpla promulgare a unor pachete de legi.

Riscul real în ziua de azi este că în timp ce legislația prevede condițiile esențiale necesare, aplicarea ei poate să nu funcționeze satisfăcător în practică.

În plus față de crearea noii legislații este important să se dezvolte structurile administrative și judiciare adecvate, precum și instituții în sectoarele private și de afaceri care să fie capabile să asigure aplicarea efectivă a noilor legi create.

Conform Cărții Albe este necesar să se creeze instituțiile care să fie capabile să implementeze dreptul comunitar și care să funcționeze cu un personal de un nivel comparabil cu acela care lucrează în instituțiile statelor membre ale Uniunii Europene.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv fiecare țară din centrul și estul Europei trebuie să-și stabilească un set de priorități și care, mai ales, trebuie îndeplinit cu strictețe.

În ciuda diferenței în ceea ce privește începutul procesului de reformă, fostele țări comuniste au trebuit și trebuie să străbată aceeași pași spre democrație și economie de piață, evident cu anumite particularități care țin de specificul fiecărei țări.

Astfel în domeniul dreptului constituțional, reformele au trebuit să asigure o schimbare fundamentală a sistemului politic, în particular prin eliminarea rolului conducător al partidului comunist și înlocuirea lui cu un sistem de separare a puterilor care să realizeze democrația și supremația legii. De asemenea este necesară să se redefinească funcțiile și limitele de autoritate pentru fiecare instituție publică. Printre reformele necesare s-a numărat și aceea de a asigura garanțiile constituționale care să permită comunităților locale să-și rezolve problemele și, mai ales, să aibă posibilitate financiară de a rezolva aceste probleme.

Mai mult, în noile baze legislative au trebuit să fie incluse reglementări care să schimbe relația stat – individ, precum și relația dintre stat și sectorul de afaceri.

Pentru a se putea realiza acest lucru, a fost necesară includerea în legile fundamentale a unui catalog al drepturilor de bază, modelat după exemplul Convenției Europene a Drepturilor Omului. A fost de asemenea necesar, includerea în noile legi de pasaje care să afirme aceste drepturi și în practică.

În sfârșit, a fost necesar să se asigure că drepturile garantate prin Constituție nu vor fi afectate în practică de deciziile legiuitorului sau ale administrației publice.

În domeniul dreptului civil, dreptul de proprietate așa cum apărea el în regimul comunist, a trebuit să fie abrogat, iar privilegiile acordate formelor de proprietate socialistă, de stat sau cooperatistă au trebui să fie abolite. Mai mult, în țările care nu aveau o lege specială privind proprietatea asupra pământului, aceasta a trebuit să fie creată.

Legea privind contractele a trebuit să fie eliberată de numeroasele restricții care erau conforme sistemului economic socialist, iar libertății de voință a trebuit să fie restabilit.

Reforma legislativă în domeniul proprietății intelectuale și industriale a contribuit, de asemenea, în mod semnificativ la stabilirea unor baze care să orienteze sistemul legislativ spre o piață liberă.

Legislația socialistă în acest domeniu se caracteriza prin faptul că dreptul de proprietate sau exploatare a invenției intrau automat în patrimoniul statului, în timp ce inventatorul primea o remunerație, de cele mai multe ori foarte mică și numai cu anumite condiții. O adevărată protecție a patentului a trebuit să fie introdusă care să prevadă pentru inventatori un drept exclusiv asupra creației sale.

În mod particular, sunt necesare reforme radicale în aria legislației cu privire la serviciile financiare. Activitățile băncilor centrale au trebuit să fie separate de acelea ale băncilor comerciale și un cadru legal a trebuit să fie dezvoltat pentru înființarea și funcționarea băncilor private. Aceasta a inclus și crearea unui cadru legal și a unor infrastructuri corespunzătoare pentru aplicarea unui sistem de supraveghere a activităților bancare.

În domeniul judiciar, principiul de bază al separației puterile trebuie să fie asigurate prin totală independență a justiției. Aici s-a impus, în primul rând, modificarea legii care reglementa statutul judecătorilor. Mai mult, condițiile legale au trebuit să creeze profesiunea liberă a avocaților și să prevadă autonomia acesteia în ceea ce privește propria organizare și funcționare. De asemenea sistemul arbitrajului statutului a trebuit să fie înlocuit cu un sistem independent al jurisdicției comerciale.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, a trebuit să fie creat un sistem al tribunalelor administrative, sau includerea acestor instanțe în sistemul instanțelor de drept comun care să permită cetățenilor să se protejeze în cazul când statul sau autoritățile administrative le-ar încălca drepturile.

Dezvoltarea economiei de piață a necesitat crearea cadrului adecvat pentru îndeplinirea procedurilor legale privind falimentul care să ducă la eliminarea întreprinderilor insolvabile de pe piață.

Acest lucru combinat cu privatizarea graduală a întreprinderilor de stat, cu redactarea unui legislații anti-trust și cu eliminarea cât mai rapidă a monopolului de stat va duce în final la realizarea unei economii libere, în care statul să joace doar rolul de observator și să intervină doar pentru a asigura pieței mijloacele necesare unei autoconduceri.

De la Marea Revoluție Burgheză Franceză (MRBF) de la sfîrșitul secolului XVIII pînă în anii `70 ai secolului trecut, Franța a servit în calitate de model al unui stat unitar centralizat. Una din primele reforme la care au procedat revoluționarii francezi a fost lichidarea vechii împărțiri teritorial-administrative în provincii (care cu vreo două secole în urmă au fost domenii feudale quasi-independente). Acestea, chiar și în timpurile absolutismului regal,, se bucurau de anumite libertăți și privilegii, dispunînd de un anumit grad de autoconducere.

În anul 1789, țara este împărțită în departamente aproximativ egale după teritoriu și populație, care erau administrate din centru. Orice urmă de autonomie provincială a fost lichidată. Restaurarea Bourbonilor și celelalte regimuri politice care s-au perindat la putere în Franța după anul 1815 nu au schimbat aproape nimic în această stare de lucruri.

Franța, printre altele, este o țară destul de multinațională. De-a lungul perimetrului granițelor sale se întind raioane populate de către minorități naționale. În Nord-Est, în provinciile Artois și Flandra (segmentul francez) locuiesc flamanzii care vorbesc aceeași limbă cu olandezii, însă confesează catolicismul (pe cînd ultimiii sînt protestanți calviniști).

Alsacia și, parțial, Lorena vecină sînt populate de către alsacieni (porecliți de către francezi – „les boches”) care vorbesc dialectul aleman al limbii germane. Alsacienii constituie un popor german aparte, la fel ca și austriecii, luxemburghezii și germano-elvețienii. Socotindu-se protejați suficient de către statul francez, ei nu pretind la o autonomie național-teritorială.

De-a lungul hotarelor cu Italia, în Nisa și Savoia locuiesc etnici italieni, însă numărul lor este prea insignifiant pentru a crea careva probleme statului francez. Tot același lucru se poate de vorbit și despre minoritatea catalană din provincia Roussillion acaparată de la Spania încă de către „regele-soare” Louis al XIV-lea.

Un fenomen interesant îl reprezintă bretonii care astăzi populează extremitatea vestică (departamentul Finister) a peninsulei Bretagne (provincia omonimă) situată în Nord-Vestul Franței. Bretonii sînt un popor celtic care pînă la invazia din secolul V a anglilor, saxonilor și iuților au locuit pe insulele britanice.

Cuceritorii anglo-saxoni au procedat la nimicirea populației indigene, de aceea britanicii și-au părăsit țara, așezîndu-se cu traiul în vechea provincie romană Aremorica (astăzi Bretagne). În trecutul său medieval, provincia a avut statutul de marcă, ducat și (ce e drept un timp foarte scurt) chiar de regat. Bretagne a fost ultima seniorie feudală quasi-independentă care a recunoscut autoritatea regelui francez.

În secolele care au urmat, bretonii au împărtășit soarta popoarelor celtice din Europa Apuseană (irlandezii, galezii și wallesienii), adică, au fost aproape în întregime asimilați de către populația majoritară. În prezent, numai cîteva mii de bretoni (cu precădere bătrîni) mai știu să vorbească în limba maternă.

La o altă extremitate (Sud-Vestică) a Franței, în jurul orașului Biarritz, locuiesc basconii (despărțiți de confrații lor din Țara Bascilor de granița hispano-franceză). În anii dictaturii franchiste din Spania, Franța a susținut gruparea teroristă iredentistă ETA care luptă și pînă în ziua de astăzi pentru independența Basconiei. După anul 1975 (moartea lui Franco și începutul democratizării Spaniei), Parisul a sistat acest sprijin, însă ETA și-a extins acțiunile sale și pe teritoriul Franței.

În Provence și Languedoque, încă din timpuri străvechi s-a creat o situație lingvistică aparte. În Evul Mediu în Franța concurau două dialecte ale limbii franceze vechi: Langue d`Oque (vorbită la sud de Loara) și Langue d`Oille (vorbită la nord de acest fluviu). După înăbușirea ereziei albigensilor, sudul Franței a decăzut, și împreună cu el – și limba vorbită în aceste provincii. În prezent, limba oxitană (sau provencală) împărtășește soarta celei bretone.

Un caz cu totul aparte îl prezintă Corsica. Aceasta este o insulă așezată în Marea Mediterană și, din punct de vedere geografic, alcătuiește un tot întreg mai degrabă cu Italia, decît cu Franța. De altfel, corsicanii (populația autohtonă) vorbesc un dialect al limbii italiene care este vestită prin deosebirile dialectale. Acestea sînt într-atît de mari, încît unii lingviști vorbesc despre existența unor limbi aparte (corsicană, siciliană, sardiniană și calabreză).

Pînă în anul 1768, Corsica a făcut parte din „Republica Sfîntului Gheorghe” (o altă denumire a republicii genoveze) în cadrul căreia dispunea de o autonomie foarte substanțială). În acest an ea a fost anexată la Franța și rămîne teritoriu al acesteia pînă în ziua de astăzi. Deși se află nu chiar atît de departe de metropolă, Corsica a rămas un timp îndelungat în afara atenției acesteia. Ea este una dintre cele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic regiuni ale Franței.

Odată cu relațiile economice, au bătut pasul pe loc și cele sociale. Corsicanii sînt împărțiți în clanuri familiale asemeni teipurilor cecene. Pînă nu demult, pe insulă făcea ravagii „răzbunarea prin sînge” („vendetta”). Datorită solidarității de clan, corsicanii reprezintă osatura criminalității organizate din sudul Franței (mafia corsicană). Toți acești factori au contribuit la apariția pe insulă a unei puternici mișcări separatiste care s-a manifestat mai ales după cel de-al II-lea Război Mondial și care, asemeni celei bascone, a luat la înarmare metodele de luptă teroriste.

Iredentismul corsican a cunoscut fluxurile și refluxurile sale. Mișcarea de eliberare națională s-a manifestat deosebit de puternic la începutul MRBF. Chiar și tînărul Napoleon (de origine corsican) a fost inițial un adept fervent al independenței insulei de Franța. Lupta pentru autodeterminare a reînviat din nou abia în a doua jumătate a secolului XX cînd Parisul a fost nevoit să acorde independență fostelor sale colonii.

În anul 1973, guvernul francez procedează la o reformă administrativ-teritorială în urma căreia teritoriul țării este împărțit în regiuni, hotarele cărora corespund în linii mari cu cele ale fostelor provincii istorice. Această reformă a fost făcută cu scopul de a descentraliza economia care era prea mult concentrată la Paris. Noile subdiviziuni teritoriale dispun de o autonomie exclusivă în problemele economice. Corsica a devenit și ea o asemenea regiune, însă corsicanii au dorit extinderea autonomiei și în problemele național-culturale.

În anul 1982, Parisul merge la cedări și în această problemă. Insula a căpătat statutul de „Teritoriu Colectiv Interior” (spre deosebire de insulele Mayotte, Saint-Pierre și Miquelon care sînt „Teritorii Colective Exterioare”). Limba corsicană a devenit oficială alături de cea franceză, parlamentul local are dreptul să propună celui central amendamente la legile care vizează nemijlocit Corsica.

În ciuda tuturor acestor fapte, ar fi prea timpuriu să vorbim despre începutul unei federalizări național-teritoriale a Republicii Franceze, ea rămînînd în continuare unul dintre cele mai centralizate și unitare state din Europa.

La fel ca și în cazul Spaniei, orice similitudine sau paralelă dintre situația minorităților naționale din Franța și ce a grupurilor etno-culturale minoritare din Republica Moldova este absolut exclusă.

Cea mai gravă problemă de care se ciocnește cea de-a V-a Republică (denumirea actualului regim constituțional francez) este însă nu separatismul basc sau corsican, ci aceea a imigranților musulmani. Numărul acestora deja a atins zece procente din numărul total al populației și este în continuă creștere (alimentat de către o natalitate înaltă și o crescîndă imigrație ilegală din fostele colonii franceze din Africa de Nord).

Franța este un stat unitar, deși la jumătatea anilor optzeci a avut loc o descentralizare administrativă și politică. În conformitate cu principiile statului de drept și a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, oficialii publici din Franța lucrează în trei servicii publice – administrația Centrală sau de stat, autoritățile locale sau teritoriale și sectorul public de sănătate. Această lucrare are în vedere doar prevenirea corupției în Administrația de Stat. Sistemul francez de prevenire a corupției în administrația de stat se bazează, istoric pe principii și reglementări (I), dar noile instituții au apărut pentru a consolida cadrul existent de prevenire a corupției și îmbunătățire a instrumentelor de control (II)

. In Franta s-a apreciat ca reflectarea practica a notiunii de descentralizare este foarte ambigua. Spre deosebire de vocabularul englez care utilizeaza termenul de „self-government” altfel spus „autoguvernare” locala, sau in germana „selbsverwaltung”, termenul francez de descentralizare vizeaza direct contrariul sau – centralizarea, caz similar cu „dedublarea”.

Astfel, afirmarea descentralizarii se realizeaza printr-un apel la centralizare.
Aceasta terminologie indica un element asupra cadrului care ii este rezervat. Politica a centrului, descentralizarea este construita in functie de sistemul opus care a stat la baza aparitiei sale. Nu este o notiune autonoma si ramane conditionata de o dialectica ce o apropie de statul central din punct de vedere mai mult politic decat juridic.

Dupa secole de centralism, 1982 a reprezentat anul reformelor administrative care incercau sa construiasca un sistem descentralizat, dar mai ales dadeau curs unor evolutii deja conturate.

Pana in anul 1982, activitatea autoritatilor colectivitatilor teritoriale locale s-a desfasurat sub un control foarte strict din partea statului, cunoscut sub numele de “tutela administrativa”. Autoritatea de tutela era Prefectul care exercita atat un control a priori, cat si a posteriori, atat de legalitate, cat si de oportunitate, avand puterea sa anuleze actele autoritatilor administratiei publice locale, daca le considera ilegale. In plus, prefectul departamentului era si autoritatea executiva a colectivitatii teritoriale locale respective.

In anul 1982, s-a produs o adevarata reforma a administratiei publice locale franceze, prin Legea privind drepturile si libertatile comunelor, departamentelor si regiunilor, cunoscuta sub numele de „ Legea descentralizarii”. Aceasta lege opereaza un important transfer de competenta in favoarea colectivitatilor teritoriale locale, recunoaste statutul de colectivitate teritoriala locala pentru regiune, inlatura „tutela administrativa”, inlocuind-o cu un control administrativ de legalitate a posteriori. Controlul este exercitat tot de Prefect, dar acesta nu mai dispune de un drept de anulare a actelor autoritatilor locale, avand doar posibilitatea de a ataca, in fata tribunalului administrativ, actele pe care le considera ilegale.

O alta lege din 1892 transfera executivul departamental de la Prefect, la Presedintele Consiliului General.

Alte doua legi, din 1983, repartizeaza atributiile intre comuna, departament si regiune, potrivit principiului subsidiaritatii.

In anul 1986 au loc primele alegeri directe pentru Consiliile regionale. Se ajunge astfel la configuratia actuala a subsistemului politico-administrativ local francez.

Stadiul actual al impartirii administrativ-teritoriale se explica prin factorul istoric, in sensul persistentei anumitor structuri traditionale si prin grija de rationalizare si uniformizare care a caracterizat intotdeauna actiunea normativa in Franta si care a dat organizarii administrative a teritoriului un caracter cartezian, din care pragmatismul a lipsit de multe ori.

Potrivit organizarii administrativ-teritoriale actuale, in Franta (avand in vedere numai parte acontinentala a Frantei) exista 21 de regiuni, la acestea se adauga Corsica, precum si 4 regiunui monodepartamentale si 4 teritorii de peste mari, 96 departamente si 36621 comune.

Regiunile franceze nu reprezintă expresia particularismelor regionale care ar fi dat naștere revendicării unei autonomii politice ci rezultatul concentrării departamentelor care o compun. Acestea au fost create pentru a se ocupa de anumite probleme care interesează mai multe departamente, adică s-au născut din nevoile funcționale ale politicii de administrare a teritoriului statului. Acest lucru se explică prin slăbiciunea curentelor regionaliste în Franța unica excepție fiind Corsica. Regiunile sunt transformate în colectivități teritoriale prin legea din 1982, începînd cu primele alegeri prin sufragiu universal direct ale consiliilor regionale în 1986.

Regiunile dispun de o competență materială largă, însă de o competență normativă redusă. Luate global, bugetele lor sunt reduse în raport cu cele ale comunelor și departamentelor, dar regiunile au o mare stăpînire a resurselor lor și o mare libertate în folosirea acestora, mai ales că natura competențelor lor le lasă o destul de mare marjă de manevră financiară și le permite să disponibilizeze o capacitate de investiții importantă. Lipsa competenței normative este compensată prin varietatea instrumentelor de planificare (exemple: planul regiunii, planul regional al dezvoltării formărilor profesionale a tinerilor, programul de perspectivă de interes regional în materie de cercetare, planul regional de dezvoltare a formațiunilor de învățămînt superior, planul regional de transporturi, schema regională de dezvoltare regională a turismului și recreării). Toate acestea abilitează regiunea să angajeze, cu instituțiile și mediile interesate, o muncă de definire a perspectivelor comune pe termen mediu, să elaboreze proiecte care intră în aceste orientări și să prevadă finanțări destinate să le permită realizarea.

Competențele atribuite prin lege regiunii se referă la: dezvoltarea economică și amenajarea teritoriului, ceea ce se transpune prin:

Participarea regiunilor la programarea amenajării teritoriilor prin contracte de plan, negociate anual cu statul;

Cofinanțarea patrimoniului public de interes regional;

Ajutor financiar la investițiile întreprinderilor și participarea la capitalul agențiilor de dezvoltare regională și cel al societăților economice mixte;

Responsabilitatea pentru pregătirea profesională la nivel regional (de comun acord cu statul, instituțiile de învățămînt și de perfecționare a cadrelor;

Participarea la construirea și întreținerea așezămintelor liceelor.

Adăugăm întreținerea rețelelor de apă, dezvoltarea turistică regională, participarea la politica de eliminare a deșeurilor.

Un element de originalitate a instituțiilor regionale franceze este existența unui consiliu economic și social consultativ, compus din reprezentanți ai întreprinderilor și ai activităților nesalarizate, desemnați de camerele de comerț și industrie, camerele de agricultură și alte organisme profesionale, de reprezentanți ai organizațiilor sindicale, personalități care „concură la dezvoltarea regiunii” (cel mult 5% din efectiv). Acest consiliu este obligatoriu consultat înaintea deliberărilor consiliului regional asupra proiectului de plan al regiunii, a documentelor de planificare și proiecte care interesează regiunea, asupra documentelor bugetare și asupra orientărilor generale din toate domeniile.

Regiunea, ca și departamentul, are un buget propriu, precum și mijloace financiare proprii, provenite din impozitele și taxele pe care le percepe. Prin crearea regiunilor s-a urmărit să se contribuie la dezvoltarea economico-socială a colectivităților locale. 55,7% din resursele regiunilor provin din încasări fiscale, din care jumătate sunt produsul a patru impozite directe care alimentează bugetele locale (taxele profesionale, taxe de locuință, taxe asupra proprietăților funciare construite și asupra proprietăților funciare neconstruite). Cealaltă jumătate din resurse provin din fiscalitatea indirectă. În acest caz baza impozitară depinde de conjunctura economică și de efectele sale asupra pieții de automobile și asupra tranzacțiilor imobiliare. Astfel, consiliile regionale fixează procentul taxei adiționale regionale la drepturile de mutație (în anumite limite), procentul taxei la permisul de conducere, procentul din taxa de bază asupra certificatelor de înmatriculare a vehiculelor cu motor (încasările la acest capitol constituie un sfert din ansamblul resurselor fiscale ale regiunii).

Descentralizarea regională în Franța s-a format în cadrul principiilor constituționale ale Republicii unitare și nu sunt contestate de nici o forță politică. Anumite evoluții sunt posibile în ceea ce privește competențele, finanțele, configurația regiunilor sau fuziunea comunelor.

În 1995 a fost înființat Ministerul Funcției Publice, Reformei Statului și

Amenajarea Teritoriului iar ministru este responsabil cu reforma statului și a preluat

principalele obiective ale procesului de modernizare în administrație. Si-a propus să se ocupe de ansamblul aspectelor de organizare și funcționare a serviciilor statului.

Statul se confruntă cu multiple provocări.

Intr-adevăr, sfera reformei statului este influențată de :

– descentralizare (transferul de competențe la nivelul colectivităților teritoriale,

accelerat din 1982) ,

– rolul din ce în ce mai important al Uniunii Europene,

– importanța dobândită de către sectorul privat și mixt (public-privat) în

furnizarea de servicii care țineau înainte direct de stat,

Pe de altă parte, modalitățile de intervenție a statului sunt revizuite :

– față de utilizatorii din ce în ce mai exigenți și organizați, care tind să se

comporte ca niște clienți sau ca niște consumatori ;

– în contextul unei concurențe și al unor comparații generalizate, atât la nivel

național, cât și european și internațional ;

– în condițiile necesității justificării costurilor ca urmare a costrângerilor

bugetare,

– când accentul se pune pe transparență și responsabilitate.

În 1995 a fost înființat Comitetul Interministerial pentru Reforma Statului (CIRE)

pentru a răspunde acestor preocupări. De atunci s-a reunit anual sub președinția Primului

Ministru și în prezența tuturor miniștrilor din Guvern și a luat numeroase decizii.

În 1998 Comisariatului pentru Reforma Statului (CRE) a devenit Delegația

Interministerială pentru Reforma Statului (DIRE); aceasta având ca atribuții pregătirea și monitorizarea acestor decizii.

Principalele domenii de competență ale CIRE sunt :

– organizarea și funcționarea statului la nivel central și local ;

– relațiile cu utilizatorii ;

– modernizarea gestiunii publice ;

– gestiunea resurselor umane ;

– tehnologia informației și a comunicațiilor.

Organizarea și funcționarea statului la nivel central și local

Reforma statului descentralizat

În Carta Descentralizării din 1992 s-a statuat principiul descentralizării prin care

nivelul descentralizat devine nivelul de drept comun.

În mod treptat s-a descentralizat gestiunea:

– resurselor umane , situația Ministerului Educației Naționale fiind edificator în acest

sens ;

– creditelor, datorită globalizării în creștere ;

– deciziilor administrative individuale, deciziile centralizate devenind excepție din

1997.

Există însă niște limite în contextul :

– aplicării reformei bugetare (globalizarea, responsabilizarea) ;

– noii etape a descentralizării angajate de Guvern.

Organizarea și structurile teritoriale au cunoscut o evoluție progresivă care s-a lovit

de un anumit număr de obstacole :

– raționalizarea dificilă : fuzionarea între servicii a fost foarte scăzută ;

– căutarea nivelului adecvat este deseori problematică (problemele de colaborare

inter-regională sau la nivel județean și de repartizare a competențelor între

prefectul de regiune și prefectul de județ) ;

Existența unor relații verticale intrinseci politicilor ministeriale pot împiedica interministerialitatea.

Au fost aplicate noi instrumente în serviciul strategiilor teritoriale. Astfel :

– în 1999, prefectului i s-a conferit o putere sporită în materie de organizare a

serviciilor ;

– au fost create delegațiile inter-servicii, asociind mai multe servicii

descentralizate ;

– proiectul teritorial al statului, la nivel județean și regional, sub responsabilitatea

prefectului, permite conferirea unui cadru multianual și prevăzut pentru acțiunea

teritorială a statului.

Gestiunea administrațiilor centrale

Administrațiile centrale, al căror rol a fost definit prin Carta Descentralizării

(direcționare, coordonare, stimulare, evaluare), au fost modernizate. Acest lucru a fost pus în practică prin :

– raționalizarea structurilor care constă în simplificarea și reducerea lor și întărirea

anumitor competențe (evaluare, control de gestiune, expertiză juridică, probleme

ale integrării europene);

– înființarea unor servicii de competență națională și de agenții, sub forma unor

instituții publice naționale, cu funcții de administrare, de funcționare sau de

control predominant tehnic.

Toate ministerele au elaborat în 1998 programe multianuale de modernizare, care

urmăresc să :

– acopere principalele domenii ale reformei ;

– răspundă concret la problemele specifice fiecărui minister ;

– ofere directorilor responsabili un instrument de pilotaj și de monitorizare.

S-a instaurat un nou mod de relație cu serviciile descentralizate, exprimat prin :

– dezvoltarea unui dialog anual pe probleme de gestiune între administrația centrală

și șefii serviciilor publice descentralizate precum și, aplicarea unor moduri de

delegare a mijloacelor globalizate ;

– publicarea directivelor naționale de orientare.

Statul în serviciul utilizatorului

Măsurile de simplificare

– simplificarea demersurilor administrative ale persoanelor fizice și juridice,

– crearea în 1998 a unei Comisii pentru simplificările administrative care are ca

atribuții monitorizarea pregătirii planurilor ministeriale de simplificare,

– oferirea unor facilități utilizatorilor prin accesul on-line la formulare, dezvoltarea

teleprocedurilor și o primire mai bună (de exemplu : ghișeele unice asociind mai

multe servicii ale statului și diferite alte servicii publice).

De asemenea sunt întreprinse acțiuni, sub egida ministerelor competente, de

simplificare a actelor administrative.

Politicile de calitate a serviciilor publice

Progresele în acest domeniu au luat forma :

– declarațiilor prin care fiecare ministru își definește obiectivele în materie de

calitate a serviciilor publice,

– angajării de servicii (pe termen în toate serviciile și instituțiile publice) ,

– animării relațiilor interministeriale asigurată de DIRE ,

– atestărilor ISO acolo unde acest tip de demers este adaptat.

Este necesară :

– adaptarea demersurilor la specificul serviciului public ;

– integrarea acestei dimensiuni în serviciile publice care manifestă reticență ;

– armonizarea acestei abordări cu noua gestiune publică.

Calitatea reglementării

Această temă importantă este abordată atât la nivel național cât și european și

presupune aplicarea unor instrumente adaptate.

Sunt de notat următoarele realizări :

– codificarea textelor ;

– accesul on-line la texte pe Internet ;

– obligația ministerelor de a prezenta studii de impact ;

– experiențe de consultare a publicului (comisia dezbaterii publice, forumurile).

Sunt fixate priorități în legătură cu modul de gândire european care constau în :

– asigurarea unei consultări mai largi a utilizatorilor ;

– o mai bună evaluare a impactului noilor reglementări ;

– monitorizarea aplicării reglementării (termene, eficiență).

Orientarea spre un nou sistem de gestiune publică

Realizările importante sunt în domeniile următoare :

– descentralizarea și globalizarea (simplificarea nomenclatorului, reducerea numărului

de capitole, decizii de investiții),

– punerea în aplicare a controlului de gestiune (pilotaj prin obiective, indicatori de

măsurare a mijloacelor, a activității și a rezultatelor), planuri ministeriale, miza fiind

trecerea de la o abordare bazată pe mijloace la o abordare bazată pe rezultate,

– evaluarea politicilor publice (Consiliul Național de Evaluare efectuează o evaluare

completă pe mai mulți ani a unor politici publice, structuri ministeriale însărcinate cu

evaluarea și previzionarea),

– elaborarea rapoartelor de activitate anuale publicate de fiecare minister, prezentând

rezultatele atinse în domeniul lor de competență.

Reforma bugetară

A fost adoptată Legea finanțelor din 1 august 2001 și reprezintă noua constituție

financiară. Este vorba de o reformă bugetară în profunzime care conferă un rol crescut Parlamentului și contribuie la modernizarea gestiuniipublice.

Principalele inovații sunt :

– proiectele și rapoartele de performanță care vor fi prezentate Parlamentului,

– noile programe bugetare, cărora le vor fi repartizate resurse globalizate,

– punerea în aplicare a unei contabilități de exercițiu cu referință la planul contabil.

Principalele șantiere deschise pentru a permite implementarea acestei reforme sunt :

– controlul de gestiune, calitatea, gestiunea resurselor umane, descentralizarea

și contractualizarea ;

– conținutul bugetelor ministeriale (programe, obiective și indicatori) ;

– noile standarde și instrumente (bugetele locale, lanțurile de control, contabilitatea

de exercițiu, sistemele de informație financiară).

Modernizarea procesului de gestiune a resurselor umane

Gestiunea resurselor umane (GRU) reprezintă un șantier transversal, schimbarea

având la bază personalul. Astfel se justifică legătura strânsă între șantierele reformei statului

și cele ale funcției publice.

Cele două priorități sunt :

– evoluția și adaptarea funcției publice ;

– luare în considerare a competențelor și a performanțelor.

Evoluția și adaptarea funcției publice

Problema demografică (aproape o jumătate din funcționari se vor pensiona în

următorii zece ani) stârnește o adevărată dificultate (concurența cu sectorul privat), dar constituie și o șansă, o ocazie importantă de reînnoire a personalului.

Gestiunea previzională a resurselor umane, a posturilor și a competențelor (GPPEC)

este o necesitate pentru toate ministerele.

În ceea ce privește modernizarea procedurilor interne de gestiune publică,

trebuie menționate :

– sistemele de informație teritoriale (SIT) ;

– cadrul comun de inter-operabilitate pentru sistemele de informație ale

administrațiilor,

– reflecția comună asupra sistemelor de informație (gestiune a personalului și gestiune

financiară),

– adresă electronică pentru fiecare serviciu și fiecare angajat, generalizarea

intranetului, accesul angajaților la propriul dosar,

– extraneturile (de exemplu, cel al reformei statului),

– dezvoltarea competenței în materie de informatică: formarea tuturor angajaților în

ceea ce privește noile instrumente și profesionalizarea gestiunii sistemelor de

informație.

.Calitatea Normelor Administrative este un subiect foarte larg si deosebit de important pentru reforma /modernizarea administratiei publice. Prin mentinerea si îmbunatatirea calitatii normelor administrative se realizeaza un acces la drepturile cetatenesti mult îmbunatatit.

„Dereglementarea” se refera mai ales la: renuntarea la folosirea normelor rigide si facilitarea accesului persoanelor fizice si juridice la actele normative.

Sunt urmarite obiective legate de

· simplificarea dreptului si a serviciilor,

· buna organizare a consultarii normelor administrative, mai buna racordare a societa.ii civile la procesul decizional

· gestiunea normelor juridice si evaluarea celor în vigoare

Se acorda o importanta deosebita impactului pe care îl are un nou text juridic, cum este înteles si aplicat, ce presiune bugetara exercita, cât costa aplicarea legii. Legea nu trebuie sa aduca atingere competitivitatii tarii, de aceea se analizeaza foarte serios povara administrativa asupra actului economic si social. Pentru a realize acest obiectiv de asigurare a calita.ii normelor adminstrative, în special pentru a analiza impactul actelor

normative înainte ca acestea sa intre în vigoare, sunt utilizate urmatoarele instrumente/metode de lucru utilizate pentru calitatea normelor administrative:

– “analiza încarcaturii administrative” care consta în analiza efectului activita.ii administra.iei asupra

economiei, utilizând metodologia “Standard Cost Module”;

– “studiile de impact” – “Regulatory Impact Assessement”. RIA a fost elaborat de catre Comisia Europeana si OECD si cu ajutorul acestui instrument se evalueaza posibilele efecte ale noilor reglementari, politici publice, actiuni de reforma administrativa. Analiza poveri administrative a noii reglementari asupra ceta.eanului are în vedere aspecte de ordin economic, juridic si de mediu.

Legea DCRA (Droit, Citoyens, Relations, Administration – Drept, Cetateni, Relatii, Administratie ) este o inovatie in domeniu (nu instrumentul in sine ci tema: simplificarea DREPTULUI) si a fost inaintata spre aprobare in 2003 – simplificarea (calitatea si claritatea) dreptului se incadreaza in obiectivele institutiilor ; lupta

impotriva inflatiei legislative (cantitate, modificari, intarzieri).

In Franta exista preocupari în ceea ce priveste:

· Carta Reglementarilor Administrative ce se particularizeaza la nivelul fiecarui minister, care are atributii privind mecanismele de consultare, instrumente de masura a calita.ii textelor publicate, promovarea acestora

· Calitatea formularelor administrative si a tuturor instrumentelor de comunicare cu utilizatorii serviciilor administrative

Simplificarea formularelor administrative

În cadrul DUSA func.ioneaza CERFA a carui misiune este omologarea formularelor si postarea online a formularelor deja omologate. Fiecare formular administrativ trebuie omologat de catre CERFA înainte de a fi utilizat. DUSA asigura armonizarea si simplificarea formularelor. Formularele sunt verificate din punct de

vederea al con.inutului si al calitatii grafice. A fost creat si o baza de date cu toate formularele omologate. Pâna acum au fost postate online 1377 de formulare si au fost omologate 23 de servicii online de catre CERFA.

Simplificarea limbajului administrativ

Simplificarea limbajului administrativ: în 2001 a fost creat La Comite d’Orientation pour la Simplification du Langage Administratif (COSLA – Comitetul pentru Orientarea pentru Simplificarea Limbajului Administrativ), un organism interministerial, format din reprezentan.ii Ministerului Culturii si Ministerului pentru Reforma Statului.

Acest comitet se preocupa de acurate.ea si accesibilitatea limbajului administrativ, redactarea de glosare de termeni de specialitate, normalizarea formularelor, a nomenclatoarelor, etc. La cele trei grupuri de lucru participa pe lânga juristi, si lingvisti, actori etc. Principalele rezultate ale activitati COSLA: au fost simplificate

40 de formulare administrative, a fost elaborat un Ghid pentru rescrierea formularelor, a fost creat un software de corectare, un dic.ionar cu termenii specifici, un Ghid al rela.iilor scrise, au avut loc schimburi de experien.a cu mediul academic.

CONCLUZII

Franta este un sistem unitar construit pe o centralizare multiseculara care a realizat o importanta descentralizare in favoarea autoritatilor administratiei publice locale alese.

Atributiile transferate colectivitatilor teritoriale locale sunt, de regula, obligatorii, sunt numai de natura administrativa si sunt stabilite prin lege.

Guvernul francez, dar si doctrina au manifestat un interes deosebit pentru o repartizare "carteziana" a competentei, pe cele trei niveluri ale administratiei publice locale. Astfel, s-au realizat analize functionale pentru a determina un "bloc de competenta" cat mai omogen, pentru fiecare nivel de administratie publica.

S-a ajuns astfel la urmatoarea repartizare de principiu:

la nivel regional – atributii caracteristice rolului de reflectie, dezvoltare si impulsionare a activitatilor economico-sociale;

la nivel departamental – atributii caracteristice misiunii de solidaritate si echilibrare intercomunala;

la nivel comunal – atributii caracteristice "controlului solului", adica cea mai mare parte a atributiilor din domeniul urbanismului si responsabilitatea utilitatilor de detaliu.

Cu toate acestea, o mare parte a atributiilor se realizeaza in comun. Cel mai elocvent exemplu il constituie educatia.

Pentru indeplinirea in bune conditii a atributiilor descentralizate, au fost prevazute, prin lege, trei principii:

interdictia exercitarii tutelei unei colectivitati teritoriale locale asupra alteia;

compensarea financiara a transferului de atributii pe baza cheltuielilor efectuate de stat la data transferului;

transferul bunurilor, personalului si serviciilor corespunzatoare, precum si a puterii normative necesare pentru exercitiul competentei transferate

Reglementarea tutelei administrative in Sistemul Administrativ francez este foarte apropiata de reglementarea din tara noastra. Conform art. 72 din Constitutia Frantei „in departamente si teritorii, delegatul Guvernului are sarcina apararii intereselor nationale, a controlului administrativ si a supravegherii respectarii legilor”.

Potrivit acestor prevederi raporturile de tutela administrativa sunt reglementate implicit. Chiar daca reglementarea lor nu este expressis verbis, aceste raporturi sunt prezente.

Asemanator Sistemului Administrativ roman, Statul este reprezentat in teritoriu prin intermediul prefectului.

Prin deconcentrare, s-a transferat o parte importanta din sarcinile statului catre agentii din teritoriu si indeosebi catre prefecti. Conform Legii nr. 82-213 din 2 martie 1982, prefectul este reprezentantul statului in departamente si regiuni. El reprezinta fiecare minister, conduce serviciile statului in circumscriptia respectiva si este garantul interesului national, al respectarii legilor, ordinii publice si controlului administrativ. Prefectul, ca agent al statului, are un rol dublu: politic si administrativ. Ca agent politic, prefectul are rolul de a organiza alegerile, iar ca agent administrativ poate interveni in domenii ca amenajarea teritoriului, urbanism sau industrie.

Intre autoritatile colectivitatilor teritoriale locale intermediare de nivel diferit, precum si intre acestea si autoritatile administratiei publice locale de baza nu exista raporturi de subordonare. Exista insa relatii de colaborare intre colectivitatile teritoriale locale, care se concretizeaza intr-o gama larga de forme asociative.

Controlul administrativ general asupra actelor autoritatilor administratiei publice locale este un control de legalitate a posteriori si se exercita de prefect. Prefectul poate ataca, in fata tribunalului administrativ, actul pe care il considera ilegal. Atacarea actului nu implica suspendarea sa de drept.

In ceea ce priveste controlul jurisdictional, acesta este exercitat de tribunalele administrative, care nu fac parte din autoritatea judecatoreasca, instanta suprema fiind Consiliul de Stat. in acest sens, trebuie precizat ca Franta este autoarea dualismului jurisdictional.

Reforma statului este un șantier deschis, modernizarea este un proces continuu și

reprezintă în același timp adaptare și anticipare.

Trebuie să reușim să conciliem timpul necesar pregătirii și implementării reformelor

cu așteptările utilizatorilor și ale funcționarilor, și deseori cu imperativele calendarelor

politice.

Reflecția asupra principiilor și abordarea pragmatică trebuie să se completeze

reciproc.

Panoplia de instrumente operaționale trebuie să-și găsească locul într-un demers

global care să confere sens.

Totuși trebuie depășite câteva obstacole :

– bugete alocate reduse (reformele costă în mod obligatoriu),

– procedurile ministeriale, împiedică desfășurarea acțiunilor orizontale,

– reacții greoaie culturale sau legate de împărțirea pe instituții publice.

Bibliografie:

1. Giovanni Sartori – „Teoria democratiei reinterpretata”, Editura Polirom, Iasi, 1999
2. Eleodor Focșeneanu – “Istoria constituțională a României 1859 – 1991”, Editura Humanitas, București, 1992
3. Eleodor Focșeneanu – “Istoria constituțională a României 1859 – 1991”, Editura Humanitas, București, 1992
4. Philippe C. Schmitter – „Some basic assumptions about the consolidation of democracy” in Takashi Inoguchi, Edward Newman and John Keane (editori) – The Changing Nature of Democracy, United Nations University Press, Tokyo, New York, Paris, 1998
5. *** – „Raport final al Forumului Constituțional” , Pro Democrația și Camera Deputaților
6. Marius Tudor, Adrian Gavrilescu –„Democratia la pachet – Elita politica in România postcomunista”, Editura Compania, 2002
7. *** – „La Constitution de la Republique Francais

8 Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995

9 Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355

10 Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126

13 Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995

14 Ziller, op. cit., p. 126

15 Emil Bălan – „Prefectul și prefectura în sistemul administrației publice” – Editura Fundației „România de Mâine”; București, 1997

16 Antonie Iorgovan – „Drept administrativ- tratat elementar” (lV); Editura „Actami”; București, 1994

17 Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”; Vol.II; Editura „Nemira”, 1996

18 Verginia Vedinaș și Mariana Țipișcă – „Noțiuni de drept administrativ”; Universitatea București, Facultatea de Litere, Colegiul de administrație publică; Editura „Credis

19 Emil Bălan- „Drept administrativ și contencios administrativ” – Editura Fundației „România de Mâine”; București, 2000; Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Drept.

20 Mircea Preda – „Tratat elementar de drept administrativ român”; Ediția a-II-a; Editura „Lumina Lex”, 1999.

22 Valentin I. Prisăcaru – „Tratat de drept administrativ român”- partea generală; Ediția a-II-a; Editura „All”, 1996.

www.gouv.fr

modernizare.mai.gov.ro/documente/Sinteza%20raport%20vs%20FR.pdf

www.biblioteca.ase.ro/

http://paris.mae.ro/

www.clr.ro

www.cdep.ro

www.ipp.md/files/Publicatii/2003/iulie/Pr~Ghinea.doc

www.ambafrance-ro.org

www.incdurban.ro

www.apubb.ro

alma-ro.ngo.ro/doc/brosura_final.pdf

www.service-public.fr

www.vie-public.fr

http://www.ubv.ro/santai/Sisteme%20administrative%20europene.pdf

www.inpolitics.ro/upload/da729bbf-2903-4598-adae-3fbf58b7835b.doc

www.cristibusoi.ro/documente/lacnarsm-062005.doc