Declinul Cognitiv la Persoanele cu Avc

1. ARGUMENT

„Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!

Tânărul cântă: Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!

Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”

(Lucian Blaga)

Suntem programați din momentul în care ne naștem să parcurgem câteva etape prestabilite a căror derulare este, asemenea timpului, inevitabilă. Suntem copii, tineri, adulți, bătrâni. Strict în această ordine și fără nici o posibilitate de a ne opri la alegere, la un nivel preferabil.

Deși fiecare din aceste etape de evoluție este deosebită prin sarcinile sale specifice, bătrânețea pare a fi cea mai împovărătoare, deoarece aduce cu sine modificări semnificative: declin fizic și intelectual, schimbări majore la nivel afectiv și totodată, multiple modificări în exercitarea rolurilor sociale, profesionale, parentale si maritale.

Declinul fizic se resimte din ce în ce mai puternic, cu înaintarea în vârstă. Procesul general de îmbătrânire se particularizează pentru fiecare persoană, cu apariția unor boli în funcție de sensibilitatea individuală. Între cele mai frecvente se numără: bolile cardiovasculare (hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, accidentele vasculare cerebrale), afecțiuni ale sistemului locomotor (artrita, osteoporoza), modificări senzoriale (dizabilitate auditivă, vizuală), demențele.

Preocuparea pentru starea de sănătate, centrarea pe propriul corp și problemele determinate de îmbătrânire sunt frecvente la vârstnici, în unele cazuri ajungându-se chiar la intensități psihotice.

Declinul psihic se manifestă la nivel cognitiv, afectiv și comportamental. Modificările cognitive sunt printre cele mai importante condiții medicale ale bătrâneții, cu impact asupra calității vieții și asupra anturajului. Ele pot fi stadializate în funcție de intensitate. Astfel, în mod normal pot să existe acuze subiective de scădere a randamentului intelectual, cu dificultăți tipice de evocare a numelor și de localizare a unor obiecte. Ulterior, apare un declin ușor, cu simptome discrete, dar vizibile pentru cei din jur: probleme de orientare în locuri nefamiliare, concentrare dificilă, dificultăți manifeste în găsirea unor nume sau cuvinte, tendința de a uita ceea ce tocmai s-a spus. La acest nivel, se recomandă monitorizarea periodică, deoarece în multe cazuri evoluția poate fi spre instalarea unei demențe. În plan afectiv, persoanele vârstnice trăiesc suficient de des sentimente negative determinate de situațiile noi cărora devin nevoiți să le facă față.

Până la un punct, tristețea, neliniștea, îngrijorările sunt considerate firești în efortul de adaptare. Însă în momentul în care intensitatea și durata acestor trăiri atrag atenția devenind probleme în sine, se impun măsuri pentru evaluarea și ameliorarea lor. Persoanele vârstnice își restrang de obicei activitățile, fapt datorat în mare măsură apariției unor limitări de ordin fizic ce duc la diminuarea rezistenței la efort si o tot mai intensă fragilizare a mobilității. Aria lor de interese și preocupări se micșorează, concentrându-se în special pe domeniile de interes urmărind perfecționarea și aprofundarea lor. Există o necesitate a unui cerc existențial bine definit, controlabil. De cele mai multe ori, modificările care survin în stilul de viață, modificări care de multe ori sunt foarte necesare, sunt fie refuzate, fie acceptate cu o anxietate puternică.

Tulburările cognitive, depresia și anxietatea constituie cea mai mare grijă a persoanelor vârstnice.

2. CONSIDERENTE TEORETICE

2.1. Perioada de vârstă a adultului mijlociu

2.1.1. Generalități

Dezvoltarea omului ca ființă biopsihosocioculturală presupune îmbinarea a patru tipuri de elemente: biologice (factori genetici și cei care țin de sănătate), psihologice (factori interni: perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate etc.), socioculturale (factori interpersonali, societali, culturali, etnici) și ciclurile vieții (în diferite momente ale vieții, forțele biologice, psihologice și socioculturale afectează în moduri diferite ființa umană,aflată în contexte diferite).

Durkin(1995, apud Munteanu. 2004) susține, pe drept cuvânt, că |”mijlocul vieții are sau nu o alură critică în funcție de lentila prin care orice individ își privește viața, lentilă ce este condiționată de structura sa de personalitate și de conjunctura socială în care trăiește.”

La vârsta adultă, se poate vorbi despre o crestere, un cumul al evenimentelor de viață stresante, care au impact nu doar asupra tonusului psihologic al individului, ci și asupra stării sale de sănătate.

Dupa Munteanu, (2004 ),

vârsta adultă mijlocie se împartedupă cum urmează:

1.„Perioada dintre 35 și 45 de ani care se definește prin:

consolidarea statutului profesional al individului;

perfecționare profesională, care se intensifică;

responsabilități extinse;

dorința de a accede la o funcție;

energia libidinală acționează la cote ridicate;

manifestă o preocupare intensă față de familie și copii;

totuși, frecvent se remarcă o creștere a numarului de divorțuri.

2. Perioada dintre 45 și 55 ani se caracterizează prin faptul că:

subidentitatea profesională este și mai activă;

în cadrul familiei poate să apară un climat tensionant datorat comportamentului sfidător și de cele mai multe ori rebel al copiilor;

pulsiunile libidinale se diminueazăla ambii parteneri;

instalarea climacteriumului la femeie, poate genera, pe lângă disfuncții fiziologice, și o alterare a tonusului psihologic, putând apărea și complexe de inferioritate;

pe măsurăce copiii cresc, se estompeazărolurile de soț/soțieși parinte.

De asemenea, și la barbat se produce o fragilizare psihologică.

3. Perioada dintre 55 și 65 ani se instaleaza printr-o scadere treptata a vigorii fizice, paralel cu o serie de modificări în planul unor subidentități majore, precum cea de părinte(care se diminuează odată cu autonomizarea și plecarea copiilor de acasă)și cea profesională (care dispare din cauza pensionării).

În această perioadă, relațiile dintre soțidevin mai armonioase,în parte, datorită timpului pe care acum partenerii îl pot petrece împreună, după pensionare. Apariția nepoților aduce un plus de beneficitate, și totodată, posibilitatea de a se proiecta din nou în viitor. Nevoia de sprijin dintre soți se accentuează, datorită fragilizării stării lor de sănătate.”

2.1.2. Caracterizare somato – fiziologică

Cercetări recente au demonstrat că funcțiile corpului ating capacitatea maximăînainte de perioada adultă timpurie, după care se angajeazăîntr-un proces lin de descendență (T.Salthouse și R.Schultz,1999).

În mod normal, după 40 de ani scade rezistența fizică, țesutul adipos crește în volum iar tonusul muscular se diminueaza treptat. Capacitatea cardiacăși pulmonară se deteriorează progresiv. Metabolismul bazal suferă schimbari majore prin afectarea glandelor pituitare și a celor sexuale.

Pe fondul acestui dezechilibru organic, seînregistrează unele modificări discrete în jurul varstei de 40 de ani, așa cumar fi cele privind modificarea tensiunii arteriale, funcționarea inimii saua aparatului respirator. La nivelul SNC, procesul de ieșire din funcție a unorneuroni, început la 25 de ani, continuă de-a lungulsubstadiilor adultului.

Se produce, declinul funcțiilorglandelor sexuale, mai întâi la femei și apoi la bărbați. Pierderea dețesut osos, începută la 30 de ani, se accentuează ușor la 40 de ani, după care continuă. Tonusul muscular scade ușor la începutul stadiuluiși se resimte tot mai mult pe parcurs spre final.

În urma acestor schimbari, se producdiverse modificări ale siluetei, în sensul creșterii greutății corporale. Începând cu vârsta de 50 de ani, aparunele schimbări fizionomice, cum ar fi accentuarea trăsăturilor,apariția ridurilor, încărunțirea și rărirea părului. Stilul de viață și moștenirea genetică determină ritmul schimbărilor biologice, care poate fi diferit, de la o persoană la alta. Ele au unefect puternic în planul vieții psihice, în special în ceea ce privește imaginea de sine șistimulează găsirea unor modalități de compensare.

Cele mai multe scăderi ale capacităților fizice țin de sensibilitateși de psihomotricitate, mai ales percepțiile vizuale și cele auditive sedesfășoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcționale din ceîn ce mai accentuate.

Astfel, vederea suferă modificări deoarece acomodarea cristalinului se reduce,păstrându-se mobilitatea oculară prin care se asigură,în continuare,viteza necesară în desfășurareapercepțiilor. După 45 de ani, sub presiunea timpului, capacitatea de a extrageinformații din imagini complexe, se reduce.

Treptat se reduce sensibilitatea auditivă, începând chiar după vârsta de 35 de ani, accentuându-se după 45 de ani, fără a produce perturbări de adaptare la mediul ambiant.

Dacă profesia cere astfel de capacități de auz fin, ele pot fi conservateîncă multă vreme. În schimb, auzul poate fi puternic afectat atunci când persoana muncește în medii poluate sonor.

Atât sensibilitatea tactilă cât și cea olfactivă, se reduc după vârsta de 40/45 de ani, însă, solicitările pe linie profesionalăale acestorcapacități le pot menține la parametri satisfăcători pe durataactivării înprofesia respectivă.

Psihomotricitatea are o dinamică putin diferită:rapiditatea mișcărilor scade chiar după 30 de ani, accentuându-secu timpul, în schimb, precizia mișcărilor scade după vârsta de 40 de ani. De asemenea, solicitările profesionale vor ajuta mult la conservarea psihomotricității.

Intensitatea mișcărilor scade după vârsta de 50 de ani în mod real, dar, din punct de vedere subiectiv, are tendința de a fi resimțită ca fiind mai pronunțată decât este în realitate.

Capacitatea atenției suferă o anumitădinamică, în sensul că aceasta este foartemult influențatăde solicitările profesionale. În acest sens, cercetătorii aupropus o distincție între atenția generală și atenția profesională.

Atențiagenerală suferă o influență în prezența înaintării în vârstă, astfel,scăderile sunt ceva mai accentuate între 30 și 35 de ani, după carediminuările se reduc spre vârsta de 50 deani, devenind mai accentuate pe parcursul activităților delungă durată.

Atenția profesională înregistrează creșteriîn primul substadiu adult în ceea ce privește volumul și distributivitatea, în schimbselectivitatea și gradul de concentrare nu cresc la fel de mult dar se mențin în limite ridicate, în spaecial, pentru adaptarea la sarcinile profesionale.

”Începând cuperioada adultă mijlocie, și această formă de atenție scade, dar relativpuțin, fără să perturbe desfășurarea activităților. Se poate spune că seînregistrează profesionalizarea acestor capacități, care, pe de o parte,se desfășoară în forme caracteristice și, pe de altă parte, se menține laparametri buni mai multă vreme,, (Crețu, 2001).

2.1.3. Caracterizare psihologică

Pe plan senzorial

În mod obișnuit, la vârsta adultă mijlocie, se poate identifica un declin la nivelul analizatorilor fundamentali.

Concret, scad unele abilități vizuale(capacitatea de a repera un obiect slab luminat sau ecranat de alți stimuli, capacitatea de a ecrana un obiect țintă, plasat într-un păienjeniș de stimuli perturbatori, etc).

Acuitatea auditivă este, de regulă, cea mai afectată de trecerea anilor.

Referitor la olfacție, se întâlnește o sensibilitate crescutaîn planul capacității individului de a-și repera propriul miros.

Cât privește configurația pielii, aceasta devine din ce în ce mai uscatăși începe să își estompeaze colorația. Sensibilitatea la durere rămâne intactă, mai ales că frecvența și intensitatea suferinței cronice sporește odată cu scurgerea timpului.

Desigur, angajarea persoanei într-o anumită profesie care solicita, prin însuși specificul ei, o capacitate senzorială sau alta, poate echilibra pierderile din acest registru.

Pe plan intelectual

Memoria

În urma numeroaselor studii de specialitate se poate constata că, în intervalul 40 – 55 de ani, un declin semnificativ apare doar în ceeace privește memoria mecanică, memoria logică funcționând la parametri ridicați.

Cercetarile actuale in ceea ce privește evoluția memoriei în funcție de vârstă, s-au evidențiat prin câteva descoperiri extrem de importante, după cum ar fi următoarele:

”Memoria primară (pe termen scurt) este sensibilă la înaintarea în vârstă, dar efectele sunt mai puțin resimțite.

Memoria secundară(pe termen lung) este cea mai afectată cu trecerea anilor.

În schimb, memoria terțiară (capacitatea persoanei de a-și conserva amintiri străvechi din ontogeneză),este încă foarte activă, în pofida reticențelor unor cercetători.

Varsta afecteaza memoria muzicală, chiar și la muzicienii experimentați”(Meinz si Salthouse, 1998).

Cu trecerea anilor, individului ise deteriorează capacitatea de a reține informații nonverbale(ex.: cele spațiale)și aceea prin care îșiamintește efectuarea unor activități cotidiene(ex.: unde și-a pus cheile, dacă a închis robinetul înainte de a pleca din casă etc).

Și memoria de perspectivă, adică capacitatea de a-și aminti să realizezeîn timp util anumite acțiuni(ex.: plata unor facturi, impozite etc), fără a apela la alte mijloace (agende, calendare etc), se pare ca suferă deteriorari semnificative, pe masura înaintării în vârstă.La fel se întâmplăși cu memoria sursă, adică capacitatea individului de s-și aminti, unde, când și de la cine a obținut o anumită informație.

În ceea ce privește memorarea fețelor umane, această capacitate se conservăfoarte bineîn timp.

Cea mai afectată este capacitatea de reproducere(după 55 de ani)și într-o anumită măsură,și cea de recunoaștere.Și în acest caz, exercitarea unei profesii modelează,într-un anumit mod strategiile mnezice, în sensul că individul își dezvoltă abilitateade a le reține pe cele generatoare de succes.

Inteligența

Se poate observa că la vârsta adultă mijlocie inteligența fluidăcunoaște un declin, iar inteligența cristalizată ce se bazează pe acumularea experienței de viață,înregistrează o neîntreruptăcreștere.Gradul de culturăși preocupările intelectuale exercită asupra IQ-ului și a randamentului intelectual un efect pozitiv.

”În intervalul dintre 40 și 50 de ani volumul de cunostinte atinge un maxim, iar capacitatea de asimilare a acestora rămâne activăși pe mai departe.

Este acceptată ideea căodată cu înaintarea în vârstă ritmul de învățare scade, însă ultimele cercetări acceptă ideea că, indiferent de vârstă, omul are o capacitate de a învăța, nelimitată, atunci când i se alocă suficient timp pentru această activitate.În concluzie, viteza și randamentul învățării înregistrează un platou între 45 și 50 de ani, care este contrabalansat de către adult prin diverse pârghii: experiența, capacitatea de a extrage esența din diversele situații traversate, orientarea optimă în sarcină” (Verza, 2000).

Creativitatea

”Pentru unele domenii de activitate(poezie, fizică, chimie,matematică), se poate afirma că, creativitatea atinge apogeul în perioadele anterioare instalării vârstei adulte mijlocii.Existăînsa numeroase domenii ca medicina, filosofia, arhitectura, în care performanțele s-au realizat ulterior, pe traseul existenței, marea creație găsind teren fertil de germinare practic la orice vârstă” (Munteanu, 2004).

Limbajul

Abilitațileverbale continuă săse dezvolte, reușind să se conserve chiar și la 65 – 70 de ani(așa cum o demonstrează unele investigații pe baza unor teste de vocabular).

2.1.4. Personalitatea adultului mijlociu

Vârsta adultă mijlocie îi aduce în prim-plan individului o reorganizare valorică pe mai multe planuri. Astfel, una dintre valorile care se vor impune, va fi înțelepciunea, care va fi proiritară în comparație cu atractivitatea și puterea fizică. De asemenea, adultul, constrâns de evenimentele din viața lui, va dezvolta un anumit grad de elasticitate emoțională, capacitate impusă de modificările sociale apărute în viața individului (decesul rudelor apropiate, a prietenilor, plecarea copiilor, etc.). Deschiderea față de nou, flexibilitatea intelectuală îl vor ajuta sătreacă mai ușor peste toate modificările externe și interne care îl asaltează.

În această perioadă se înmulțesc bolile cardiace, care, au în spate o traumă psihică puternică (diferite pierderi umane sau materiale care pot surveni acum).

Pentru această perioadă de vârstă, specialiștii au găsit două direcții mari, una care concluzionează că această etapă de vârstă se află într-un platou de dezvoltare, urmată de declinul inevitabil, iar a doua direcție afirmă că în această etapă de vârstă se înregistrează o ușoară creștere, care este dată de acumularea de cunoștințe și informații noi, dar și de experiențele de viață însumate de către individ până în acest moment.

”Personalitatea sănătoasă la vârsta maturitătii, spune Allport (1991, p. 280) își stăpânește în mod activ mediul, manifestă o anumităunitate a personalității și este capabilă să perceapă în mod corectlumea și pe ea însăși. Maturitatea personalității nu are o relațienecesară cu vârsta cronologică (Allport, 1991 p. 280), dar expectanțasocială aliniază vârsta adultă cu maturitatea.,,

Allport consideră că o persoană matură va fi în contactmai strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. Va vedea obiectele, oamenii șisituațiile așa cum sunt și va fi implicat într-o activitate (muncă) relevantă pentru sine. Prezența umorului, ca o caracteristică a personalitățiimature face individul capabil să perceapă dezacordurile șiabsurditățile prezente înlăuntru, propriile calități și valori. Allport mai adaugă și faptul că personalitatea matură reclamă o întelegere clară ascopului vieții în termenii unei teorii inteligibile.

2.2. Perioada vârstei a treia

2.2.1. Generalități

Înca din antichitate au apărut observații pertinente privind bătrânețea, observații ceau influențat concepțiile și punctele de vedere ale Renașterii și ale gândirii moderne.Considerate ca vârste fragile, de involuție, perioadele vieții de după 65 de ani dezvoltă mai multe probleme clinice decât celelalte vârste.

Conceptul de bătrânețe a trezit din cele mai vechi timpuri numeroase contradicții, nu numai datorită faptului că îmbătrânirea diferă de la o arie geografică la alta, datorită factorilor bioclimatici, a stilului specific de viață, dar și pentru că diferă din toate punctele de vedere, dela individ la individ.

”Specialiștii consideră că se poate vorbi detrei stadii ale batrâneții:

– stadiul de trecere spre bătrânețe (de la 65 la 75 de ani)

– stadiul bătrâneții medii (de la 75 la 85 de ani)

– stadiul mariibătrâneți sau al longevivilor (peste 85 de ani)” (Șchiopu și Verza, 1997).

Activitatea fundamentală în aceasta perioadă a vieții, necesita adaptarea la un nou orar de activități (familiale și sociale), consultări profesionale etc. Tipul de relații se modificărestrângându-se din aria profesională, dar și din aria altor activități.

Ieșirile încep să fiecondiționate tot mai mult de timpul favorabil, însorit și de dispoziție.

Încetează caracteristicile reproductive ale vieții la bărbați. Fragilitatea biologică este prezentă printre caracteristicile acestei vârste. Dintre bolile cele mai frecvente fac parte infarctul, cancerul,bolile respiratorii, demențele. Tulburările afective se regăsesc cu preponderență în rândul femeilor.

Întregul tablou al activității psihice poartă, pe de o parte,amprenta experienței de viață parcurse, pe de alta, a proceselor complexe de reechilibrarece antrenează forțele compensatorii ale experienței și cele funcționale ale organismului.

Văzul se degradează prin scăderea capacității de modificare a cristalinului (presbitie). Scade capacitatea de determinare a nuanțelor de culori și câmpul vizualcromatic. Are loc scăderea clarității imaginii, a acomodării vizuale și convergente, aacuității și discriminării vizuale.

Auzul se modifică, de asemenea. Apar fenomene de surditate datorate unor forme de sclerozare a urechii interne. Auzulfonematic, de asemenea, cunoaște un declin. Apar și situații de surditate psihică (persoana aude dar nu înțelege), atunci când sunt afectate celule alecentrilor corticali din analizatorul auditiv. Apare o scădere atoleranței auditive, precum și o mai mare sensibilitate.

Această perioadă de vârstă este împărțită, după unii autori, în două mari etape: bătrânețea timpurie (de la 65 la 75 de ani) și bătrânețea târzie (după 75 de ani). Trecerea dintre aceste două etape are loc odată cu pensionarea, când se micșorează identificarea cu sfera profesională.

Identificarea cu sfera maritală rămânestabilă în această etapă de vârstă, crescând în intensitate identificarea cu sferaparentală prin apariția nepoților.

În etapa bătrânețiipropriu-zise, se produce o restângere a identificării cu sfera parentală dar și cu cea socială datorită reducerii mobilității, totdată crescând mortalitatea.

2.2.2. Caracterizare somato – fiziologică

”Îmbătrânirea este un proces biologic complex, determinatgenetic și modulat de mediu”,conform Merck Manual of Geriatrics(capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire), ”îmbătrânireaeste un proces ce implică schimbări graduale și spontane, conducândspre maturare prin vârstele copilăriei și pubertății, până în perioada deadult tânăr, după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocieși marea bătrânețe”.

Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pebaze operaționale sau în bază cronologică (vârstaindividului). Însă vârsta nu este relevantă în ceea ce privește genetica îmbătrânirii. Se știe că sistemul endocrineste cel care răspunde de procesul de îmbătrânire, prin reglarea depozitelor de grăsime, a masei musculare și osoase, a metabolismului, greutății corporaleprecum și a stării de binepsiho-afectiv. Astfel, scade producția de estrogen lafemei (menopauza) și cea de testosteron (andropauza) la bărbați, acest faptconducând la o scădere a libidoului în această etapă de vârstă (Journal of the American Medical Association, January 22, 1992).

De asemenea, personalitatea în ansamblu se restructurează, modificându-se în special dinamica vieții interioare, conștiința și unele funcții psihice, toate acestea datorându-se unei socializări reduse.

”Îmbătrânireafiziologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se realizeazăfără seisme prea evidente, dat fiind faptul că organismul antreneazărezervele compensatorii și parcurge forme de echilibre proprii extremde complexe” (Șchiopu și Verza, 1997, p. 349).

Una din teoriile biologice ale îmbătrâniriiarată că celulele normale se pot dezvolta doar într-un număr fixde diviziuni după care acestea își încheie ciclul de viață. Acest processe numește senescență. Deci, îmbătrânirea celulelor este foarte importantă în procesul de îmbătrânire.

Senescența, conform Merck Manual of Geriatrics (1999), ”este procesul prin care capacitatea de diviziune acelulelor, capacitatea lor de dezvoltare și funcționare s-a pierdut de-alungul procesului de îmbătrânire, ducând până la incompatibilitatea cuviața: procesul de senescență se încheie cu moartea”.

În consecință,putem spune că îmbătrânirea conține componente pozitive aledezvoltării și negative ale declinului, dar senescența se referă strict laprocesul degenerativ; de exemplu, problemele de memorie ce apar cuvârsta sunt considerate aparținând senescenței.

”Ca urmare a îmbătrânirii celulelor si țesuturilor, se manifestă înexterior o serie de caracteristici, dintre care cea mai evidentă estemodificarea aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea,devine mai subțire, mai uscată, mai palidă. Această modificare estemai evidentă la nivelul feței și mâinilor (părți descoperite ale corpului).

Există însă o evidentă pierdere a elasticității pieliiși a țesuturilorși în alte părți ale corpului, spre exemplu, pliurile de sub braț sau desub pântec. Acestea, ca și ridările feței, se mai datorează și faptului căîn faza adultă timpurie și medie există o creștere în greutate datoritădepozitelor de grăsime, printre altele și subcutanat” (Șchiopu și Verza, 1997, p. 349).

Depozitele de grăsime ce apar în perioadaadultă, precum și creșterea nivelului de insulină sunt benefice pentruperioada bătrâneții când puterea de nutriție a organismului scade.

O altă teorie legată de îmbătrânire susține căderea celei mai slabelegături, iar printre cele mai slabe sisteme ale organismului uman se numără sistemul neuroendocrin șicel imunitar, astfel încât dereglarea funcționării unui sistem antrenează și celelalte sisteme ale organismului. Erorileproduse de sistemul neuroendocrin determină disfuncții lanivel homeostatic, pierderea capacității de reproducere și dereglări metabolice.

Se produce încărunțirea părului (acromotrihie), pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. Părul grizonat poate să aparăși înainte de 40 de ani, dar către 50 de ani, devine evident, în special la tâmple și în zona occipitală.

”Îmbătrânirea musculară și a scheletului este tot mai pronunțată după 50 de ani. Corpul trece printr-un proces descădere a procentului apei din organism, care este cel mai important efect al îmbătrânirii. Apa din corp, care în tinerețe deține 80% din corp, la bătrânețe ajunge la 60%, scădere care duce la pierderi de masă musculară, fiind responsabilă cu schimbărilemetabolice și cu reducerea funcționalității altor sisteme din organismul uman.

Mișcările devin greoaie, lipsite de suplețe, scade capacitatea de efort fizic, care estedeterminată de diminuarea mobilității și atrofierea articulațiilor, precumși de reducerea masei musculare.

După 40 de ani se reduce și densitatea osoasă, care cunoaște un nivel maxim la vârsta de 30 de ani, după care apare o descreștere cu un procent de 1% pe an. Totdată, se reduce metabolismul calciului,având loc decalcifieri care determină modificări depostură, pierderea danturii, etc.

După 55 de ani, crește incidențainfarctului miocardic și lezarea arterelorcoronariene.”În perioadele adulte, bătăile inimiisunt de 72 pe minut, cu creștere la efort, excitare, teamă, dar după 55de ani, bătăile inimii devin mai slabe și neregulate” (Șchiopu și Verza, 1997).

Aparatul respirator își reduce și el funcționarea, fiind afectați plămânii din cauza scăderii apei din organism și apierderii elasticității țesuturilor. Respirația este tot mai superficială,oxigenarea întregului organism este diminuată și apar îmbolnăviricare se pot agrava.

Scade durata somnului, cu deosebire a celui paradoxal,care favorizează stocarea de informații și, în principal, învățarea.Apar insomniile, făcându-se simțită o anumită stare de oboseală de-a lungul zilei, determinându-i pe vârstnici să se odihnească (Șchiopu și Verza,1997).

Datorită reducerii funcționalității analizatorilorse ajunge la oprelucrare deficitară a informației. Astfel,vederea devine tot mai slabă, scade capacitatea de a diferenția obiectelemai mici, scade sensibilitatea de diferențiere a culorilor. Reducerea auzului se întâlnește frecvent la vârsta a treia.Diminuările auzuluiși ale vederiise pot compensa cu proteze auditiveși ochelari. Odată cu vârsta scad sensibilitatea la durere și capacitateade diferențiere gustativă.Spitalizarea și solicitarea de îngrijire medicală sunt din ce în cemai frecvente după 65 de ani.

2.2.3. Caracterizare psihologică

În perioada senescenței crește numărul neuronilorcare își pierd funcțiile, iar greutatea creierului scade. Funcționarea SNC se diminuează mult și această diminuare începe cu scleroza celulelor din receptori. Degradarea SNC are o mare legătură cu incapacitatea organismului de a satisface cerințele de oxigenare, irigare și alimentare ale creierului.

Modificările intelectuale sunt mai puțin accentuate, aceastadiminuându-se, în special dupăvârsta de 70 de ani și se datorează modificărilor structuraleale sistemului nervos. Memoria de scurtă durată se reduce, iarmemoria de lungă durată se păstrează mai bine. Scade interesul pentruactivități noi, darși pentru activitățile obișnuite; se reducecapacitatea de concentrare a atenției și sunt afectate, în special,activitățile intelectuale care necesită viteză crescută de reacție.

Toate aceste modificări au un impact puternic asupra psihicului vârstnicului. Pe de o parte, fragilizarea biologică va produce schimbări majore înimaginea de sine a persoanelor vârstnice, iar pe de altă parte,îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce schimbări în modul de reacție la mediul familial și social, aparând noi scheme deadaptare.

Unul dintre evenimentele cele mai stresante din această etapă a vieții este pierdereapartenerului de viață. Cu cât persoana este mai învârstă, adaptarea la noua situație de viață este mai dificilă și cuatât pare să fie mai dureroasă și mai plină de consecințe negative pentru stareapsiho-fizică a individului. Problema cu care se confruntă partenerulrămas în viață este singurătatea, chiar dacă acesta are suportul șicompania familiei și prietenilor. Soțul rămas singur pierde o sursăprimară de suport material, de ajutor în activitățile zilniceși decompanie.

Dacămajoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului după operioadă de doliu, un număr semnificativ de persoane văduve vârstnice,experimentează o depresie de lungă durată. Această depresie este accentuată și de alte pierderi, care suntfrecvente în perioada bătrâneții, când depresia apare și dinepisoade scurte de tristețe. Melancolia, pierderea energieipoate evolua spre o importantă stare depresivă.

Caracteristicile acestei depresii includ o durere continuă, lipsa interesului, a speranței, reducerea încrederii în sine, o evaluaredeformată a prezentului și viitorului. Persoanele vârstnice depresive seconfruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii și devin mai lente îngândire, vorbireși mișcări. Unii indivizi, totuși,au un nivelridicat de activitate, găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sausă rămână tăcuți.

Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierdereîn greutate, pierderea apetitului, oboseală, insomnie,diaree ori constipație. Crește anxietatea care duce la apariția unor stări de agitație. Depresia severă este deseori însoțită de gânduri de suicid.

”Suicidul poate apărea în anii bătrâneții ca urmare a evenimentelorstresante, cum ar fi pensionarea, văduvia, bolile sau sentimentuleșecurilor anterioare” (Shulman și Berman, 1988). Depresia nueste specifică îmbătrânirii, ca atare, familia și prietenii unui vârstnic depresivar trebui să apeleze la ajutor de specialitate. Unii vârstnici devinsuspicioși în ceea ce privește derularea evenimentelor din viața lor, dar și cu persoanele apropiate. Acest lucru se poate datora faptului că, având vederea redusă precum și dificultăți de auz, își pierd încrederea atât în ei înșiși cât și în ceilalți.

”Bătrânețea este perioada în care memoria este real și sever afectată. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson, Alzheimer, arterioscleroză cerebrală” (Shulman și Berman, 1988).

În concluzie, procesul îmbătrânirii presupune transformări fiziologiceși comportamentale, declinul psihic fiind condiționat de o seriede factori de natură subiectivă, fiziologică, și demediu, precum și de moștenirea genetică reflectată în rezistența SNC. În aceste condiții, se poare deduce că îmbătrânirea are loc gradual fiind diferită de la opersoană la alta.

2.2.4. Personalitatea la vârsta a treia

”Longevitatea sau marea bătrânețe este caracterizată derestructurări ale personalității și o modificare de stare a diferitelorfuncții psihice, a conștiinței și dinamicii vieții interioare. În funcție degradul de participare la viața socială, se poate stabili și o „vârstăsocială” sau biosocială, ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice, psihologice și sociale” (Șchiopu și Verza, 1997).

”În cadrul diferitelor mari cercetări de specialitate, se susține ideea conform căreia personalitatea se conservă , atât la vârsteleadulte medii cât și la cele târzii, generând totuși o amplificare a introversiunii, pe masura trecerii timpului”(Neugarten, 1977).

Existăși alte studii care susțin că structurile de personalitate rămân stabile până la senectute, pe o durată de aproximativ 10 ani.Trebuie însă să avem în vedere două aspect semnificative :

atitudinea vârstnicului față de etapa pe care o traversează;

exacerbarea unor trăsături de personalitate care au ramas în latență sau au fost ținute în frâu pânăîn prezent.

Autoritățile din domeniu accentuează idea că personalitatea este stabilăși consistentăîn timp, ceeace se modifică, însă, este stilul de viațăși interesele ce o animă. Astfel, mulți bătrâni devin mai meditativi, mai repliați pe viața lor interioară, mai introvertiți, devin tot mai prudenți.

Îmbătrânirea genereazăși o estompare a diferențelor de personalitate ce diferențiază cele doua sexe. Astfel, bărbatul care, înainte era mai agresiv și mai dominator, va deveni mult mai orientat social, iar femeile se transformă la senescență adeseori în persoane mult mai asertive.

2.3. Starea de boală și accidentele vasculare cerebrale

În fiecare an, conform statisticilor, accidentele vasculare cerebrale afectează aproximativ 2500 de persoane dintr-un milion, la nivel global. Dintre acestea, o treime se vor recupera complet, o treime vor deceda anul următor, iar cealaltă treime va rămâne cu dizabilități pe toata perioada vieții. Accidentele vasculare cerebrale se produc în cadrul tuturor etapelor de vârstă din întreaga lume, deși riscul este mai ridicat odată cu înaintarea în vârstă – 90% din totalul cazurilor de accidente vasculare cerebrale au loc la persoane de peste 55 de ani.

Accidentul vascular cerebral este definit ca reprezentând semne clinice cu evoluție rapidă de tulburare a funcției cerebrale, cu durată de peste 24 de ore, fără o cauză aparentă, alta decât de origine vasculară. Poate fi cauzat de o hemoragie secundară rupturii arteriale, dar deseori cauza este ischemia care se produce în cazul întreruperii alimentării cu sânge a creierului, ca urmare a unui embolism sau a unei tromboze care blochează o arteră.

La nivelul întregii Europe, există diferențe semnificative privind numărul de persoane afectate de accidente vasculare cerebrale în fiecare an;conform studiilor de specialitate, mai multe persoane sunt afectate în Scoția decât în Anglia, și considerabil mai puține în Elveția.

Nu există o cauză unică, specifică a accidentului vascular cerebral, existând o serie de factori care sporesc riscul ca o persoană să sufere un accident vascular cerebral. Cu cât o persoană prezintă mai mulți factori, cu atât este mai ridicat riscul de a suferi un accident vascular cerebral. Factorii majori de risc includ: vârsta, istoricul familial, accident ischemic tranzitoriu, sau „mini accident vascular cerebral”; acestea produc simptome similare accidentului vascular cerebral, dar fără leziuni de durată, hipertensiune, afecțiuni cardiace, afecțiuni ale arterei carotide, diabetul zaharat, fumatul, consumul excesiv de alcool, nivel ridicat de colesterol plasmatic.

Separat de acestea, persoanele cu un număr crescut de hematii și persoanele cu siclemie sunt mai predispuse accidentului vascular cerebral decât celelalte personae. La producerea unui accident vascular cerebral, neuronii de la locul accidentului sunt uciși pe parcursul a câtorva minute.

Celulele necrozate eliberează radicali liberi care distrug neuronii din zona învecinată. Fără un tratament imediat, tot mai multe celule cerebrale se vor necroza. Efectele accidentului vascular cerebral depind de zona cerebrală afectată de accident și de întinderea leziunilor produse de acesta. Un accident vascular cerebral în emisfera dreaptă a creierului cauzează deseori paralizia părții stângi a corpului, iar accidentul vascular cerebral produs în emisfera stângă poate cauza paralizia părții drepte a corpului.

O persoană cu un accident vascular cerebral de emisferă stângă poate prezenta de asemenea dificultăți de vorbire. Un accident vascular cerebral care are loc în cerebel poate cauza amețeală, vărsături și reflexe anormale ale capului și corpului. În cazul unui accident vascular cerebral produs în trunchiul cerebral, rezultatele pot fi devastatoare și pot conduce la paralizia uneia sau ambelor părți ale corpului sau chiar la deces.

Accidentul vascular cerebral diferă ca severitate și durată de la om la om. Simptomele accidentului vascular cerebral depind de zona cerebrală afectată de blocarea fluxului sanguin și de întinderea leziunii. De exemplu, afectarea regiunii cerebrale responsabile pentru vedere va afecta vederea, iar simptomele rezultante vor ajuta la deducerea localizării accidentului. Simptomele se pot produce brusc și pot include:

slăbiciunea unei părți a organismului

incapacitatea de a merge sau a vorbi

probleme cu controlul vezicii și a tractului intenstinal

dificultăți de înțelegere a limbajului

dificultăți de efectuare a unor activități motorii, precum scrisul sau îmbrăcatul

tulburări de vedere

dificultăți de judecată și neglijarea unei părți a corpului

pierderea conștienței

cefalee severe cu debut brusc.

Aceste simptome pot dura de la câteva minute la câteva ore. În cazul dispariției în termen de 24 de ore, atunci pacientul a suferit un accident ischemic tranzitoriu. În cazul în care durează mai mult de 24 de ore, a avut loc un accident vascular cerebral. Câteva tipuri diferite de accidente vasculare cerebrale sunt prezentate în schema de mai jos.

Un procent de 50% dintre persoanele care au suferit un accident vascular cerebral vor suferi și tulburări depresive.

Diagnosticul diferențial al AVC

Accident vascular cerebral trombotic

Formarea unui cheag de sânge sau a unui tromb într-o arteră care irigă creierul – reprezintă aproximativ 30-50% din numărul total de accidente vasculare cerebrale.

Accident vascular cerebral embolic

Un cheag de sânge format în organism se desprinde și ajunge în creier – reprezintă aproximativ 20-40% din numărul total de accidente vasculare cerebrale.

Accident vascular cerebral lacunar

Accidentul vascular al unui vas mic sanguin, în general asociat cu diabet și hipertensiune. Acestea lasă o leziune cerebrală permanentă într-o zonă cerebrală redusă. Reprezintă aproximativ 5-10% din numărul total de accidente vasculare cerebrale.

Hemoragie intracerebrală

Ruperea unui vas sanguin situat adânc în țesutul cerebral. Presiunea asupra țesutului înconjurător, ca urmare a scurgerii sângelui, cauzează leziuni cerebrale – reprezintă aproximativ 10% din numărul total de accidente vasculare cerebrale.

Hemoragie subarahnoidală

Hemoragie în spațiul umplut cu lichid dintre suprafața cerebrală și craniu. De obicei se produce la ruperea unei zone slabe a peretelui unui vas de sânge – Reprezintă aproximativ 5% din numărul total de accidente vasculare cerebrale.

Organizația Mondială a Sănătății definește accidentul vascular cerebral (AVC) ca fiind ”un sindrom clinic caracterizat prin apariția rapidă a unor deficite neurologice focale sau globale ale funcțiilor cerebrale, care nu au alte cauze aparente decât cele vasculare”. Deoarece limitarea funcțiilor cerebrale după AVC poate duce la un impact serios asupra calității vieții, este deosebit de utilă implementarea unor metode de cuantificare a disabilităților fizice și cognitive rezultate în urma unui AVC ischemic.

2.4. Aspecte privind depresia la vârsta adultă și senectute

”Depresia este o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției, în sensul tristeții, a suferinței morale și încetinirii psihomotorii, asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreține la pacient o impresie dureroasă de neputință globală, de fatalitate disperată, iar uneori antrenează ruminații subdelirante pe tema culpabilității, a indignității, a autoaprecierii, putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii și, uneori, la realizarea acesteia.” (Larousse, 1998).

Depresia este un pattern pervaziv de tristețe și pesimism, de autocriticism, autostimă redusă, pasivitate și expresie inhibată a agresivității. (Gunderson și Phillip, apud. Perciun 2001).

Conform DSM-IV și ICD-10, depresia este reprezentata în termenii frecvenței sale, astfel :

”Episodul depresiv singular reprezintă acele cazuri în care pacienții au un singur episod depresiv și rămân „normali” ulterior

Depresia recurentă descrie situația în care un pacient prezintă două sau mai multe episoade depresive, separate de cel puțin 2 luni de funcție normală.”

Atât DSM-IV cât și ICD-10 fac distincție între episodul depresiv singular și episoadele depresive recurente.

Din punct de vedere al severității, depresia se definește în termeni de: ușoară, moderată sau severă. Acești termeni fac o descriere a modului în care este afectată viața cotidiană a pacientului.

Depresia ușoară afectează într-o măsură mai mică munca pacientului, viața socială și relațiile cu alții. Depresia moderată este asociată cu diferite simptome evidente și poate fi observată de alte persoane. Depresia severă produce simptome care afectează pacientul atât de grav încât persoana nu poate lucra sau relaționa cu alte persoane din punct de vedere social.

Forme ale depresiei:

Tulburarea depresivămajoră implică prezența unuia sau mai multor episoade depresive fără prezența simptomelor maniacale.

Tulburarea bipolară prezintă atât episoade depresive cât și episoade maniacale, separate de perioade de dispoziție normală. Episoadele maniacale sunt perioade de dispoziție crescută, expansivă sau iritabilă anormală și persistentă, stimă de sine exagerată, grandoare, hiperactivitate, presiunea de a vorbi, scăderea nevoii de somn. În funcție de numărul și severitatea simptomelor, episoadele depresive pot fi ușoare, moderate sau severe.

Tulburarea distimică constă în existența a cel puțin 2 ani de dispoziție depresivă prezentă în cea mai mare parte a timpului, însoțită de simptome depresive ușoare, care nu pot fi clasificate ca aparținând unui episode depresiv major.

Depresia geriatrica, nu diferă semnificativ de depresia apărutăîn alte etape ale vieții, cu toate acestea fiind frecvent nediagnosticatăși netratată, fapt cu atât mai grav cu cât exista multe studii care arată căîntr-un număr important de cazuri de sinucidere a persoanelor în vârstă (pana la 70%) a existat adresabilitate la medicul generalist în perioada precedentă faptului.

Spre deosebire de traumele și experiențele normale emoționale cum sunt tristețea, doliul, pierderea sau modificări trecatoare ale dispoziției, simptomele tulburării depresive au tendința de a persista și interfera semnificativ cu funcționalitatea individuală.

Anxietatea acompaniază frecvent depresia geriatrică, și chiar și atunci când domină tabloul clinic trebuie suspectatăși investigată o depresie subiacentă. Alte fenomene aflate în strânsă corelație cu depresia, care pot masca simptomatologia hipertimică negativă, sunt: apatia și lipsa motivației, demența, disfuncțiile cognitive.

Nu sunt încă suficiente date pentru a valida un subtip specific al depresiei la vârsta înaintată. Cu toate acestea sunt studii ce identifică o formă distinctă a tulburării depresive geriatrice, caracterizată mai puțin prin dispoziție negativăși ideație depresivă decât prin deficit motivațional, dificultăți de comunicare, etc.

La vârstnici, se mai asociază simptome ca: tulburări motorii, tulburări de vigilență, tulburări vegetative.

Crizele de angoasă reprezintă stări intense de anxietate, apar fără a fi determinate de mediul ambiant și se însoțesc de dureri pseudoanginoase, frica de moarte iminentă, frica de a nu înnebuni.

”Depresia rămâne una din cauzele cele mai frecvente ale comportamentului suicidar la vârstnici – de două ori mai frecvent decât la tineri” (Gottfries). ”Incidența suicidului după 65 de ani este de 68,5/100.000 locuitori” (Müller).

”Incidența suicidului crește cu vârsta la bărbați, estimându-se o rată suicidară de șase ori mai mare decât la restul populației, în timp ce la femei are o valoare maximă între 55 și 65 de ani. Dacă sinuciderea apare excepțional în formele profunde de depresie, ea apare frecvent în cursul tratamentului antidepresiv” (Gottfries).

Diagnosticul sindromului depresiv este deseori dificil de realizat la vârstnici, raportat la criteriile internaționale. De asemenea, este greu de realizat în condițiile comorbidității, al intricării stărilor depresive cu alterările somatice. O problemă deschisă rămâne faptul că acești pacienți sunt rar consultați de către specialiști.

O parte importantă a diagnosticului o constituie anamneza, prin coroborarea datelor obținute de la bolnav, dar și de la anturaj, se urmărește mimica, atitudinea corpului, modul de deplasare, vorbirea și se pot utiliza scale sau chestionare de evaluare: scala Hamilton sau Zung, inventarul Beck, Geriatric Depression Scale – Yesavage, 1983.

Este greu de stabilit cu exactitate răspândirea depresiei deoarece cercetătorii au definit afecțiunea în moduri diferite. Din 1970 s-au realizat studii folosind definiția acceptată pe plan internațional de “depresie majoră”. Acestea au arătat în mod clar și fără echivoc faptul că în orice interval dat de 6 luni, aproximativ 3% – 4% din populație suferă de simptome care corespund depresiei majore.

”Prevalența depresiei pe durata vieții este de 5-12% la bărbați și 12-20% la femei. Cu toate acestea, este puțin probabil, ca toate aceste persoane că apeleze la un tratament. Depresia tinde să fie mai comună la femei decât la bărbați. Motivele pentru această tendință sunt necunoscute, însă se pare că femeile sunt expuse mai mult la factorii de risc decât bărbații” (Kaplan et al., 1994).

2.5. Aspecte privind anxietatea la vârsta adultăși senectute

Conform „Dicționarului de psihologie” (Popescu-Neveanu, 1978) anxietatea este „o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivată, în absența unor cauze care să le provoace.”

Definită de P. Janet ca ”teamă fără obiect, spre deosebire de fobie care este teamă cu obiect, anxietatea ca fenomen gravitează în jurul a trei condiții esențiale: 

sentimentul iminenței unui pericol care va veni;

atitudinea de expectativă în fața pericolului, 

stare de alertă care domină întreaga personalitate a subiectului care blochează sau dezorganizează activitatea.”

Din perspectiva analitică, potrivit lui Freud, anxietatea reprezintăimpulsurile inconștiente (de ex. sexuale sau agresive) care amenință să izbucnească în conștiință și să producă anxietate. Anxietatea este legată din punct de vedere al dezvoltării, de fricile de dis-integrare ale copilăriei, care derivă din frica de a pierde un obiect iubit sau din frica de castrare.

Teoria învațarii, sustine, că, anxietatea este produsă de frustrarea sau stresul continue sau severe. Anxietatea devine, apoi, un răspuns condiționat la alte situații frustrante sau stresante, care sunt mai puțin severe.

Anxietatea poate fi învățată prin identificare și prin imitarea paternurilor anxioase ale părinților (teoria învățării sociale).

Anxietatea se asociază cu un stimul înfricoșător în mod natural (de ex. un accident). Deplasarea sau transferarea ei ulterioară asupra unui alt stimul prin condiționare produce fobia față de un obiect sau de o situație care sunt noi și diferite.

Tulburările anxioase implică paternuri cognitive de gândire eronate, distorsionate sau contra-productive.

Conform diferitelor studii genetice de specialitate, jumătate din pacienții cu tulburare de panică, au o rudă afectată, iar 5% dețin o variantă a genei asociate cu metabolismul serotoninei și au niveluri ridicate ale anxietății.

”Anxietatea este starea patologică ce se caracterizează printr-un simțământ de “teamă fără obiect” însoțit de semne somatice care indică hiperactivitatea sistemului nervos autonom. Se diferențiază de frică prin faptul că aceasta este un răspuns la o cauză cunoscută (“teamă cu obiect”)”. (Kaplan & Sadock, 1997).

Fiecare individ a trecut printr-o experiență de frică intensă, care este o emoție umană normală, și care ne ajută în confruntarea cu pericolul. Dar unii indivizi trăiesc o frică foarte intensă și irațională, fără a avea un corespondent în realitatea fizică imediată. O persoană anxioasă simte permanent o neliniște, care îi tulbură viața cotidiană. Acest fapt poate indica prezența unei tulburări de anxietate. Rezumând, anxietatea resimțită de o persoană este o frică foarte intensă, nejustificată de un pericol real.

Conform DSM-IV,”tulburările de anxietate cuprind o serie de probleme. În această categorie se includ următoarele forme: anxietate generalizată, fobia socială, fobii specifice (ex. fobia de insecte, frica de spații deschise sau închise), atacul de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă și stresul post-traumatic.”

Forme ale anxietății :

Anxietate generalizată

Este teama exagerată și grija legată de lucruri comune. Putem vorbi despre anxietate generalizată în cazul în care grija exagerată este prezentă aproape în fiecare zi, pe o perioadă de 6 luni, și dacă persoana prezintă dificultăți în a-și controla anxietatea. Acest tablou mai poate fi completat și cu unul sau mai multe dintre următoarele simptome:

• insomnie;

• oboseală;

• irascibilitate și iritabilitate ușoară;

• probleme de concentrare a atenției.

Fobia socială

Reprezintă teama exacerbată de judecata negativă a semenilor. Acești indivizi evită să se manifeste sub orice formă, în public, de teama de a nu se expune unui sentiment puternic de umilire. Acest comportament, dezvoltat pe o perioadă mai lungă, poate duce la izolarea persoanei.

Fobia specifică

Este o teamă irațională de un anumit obiect sau situație (teamă cu obiect). Aceste obiecte, care inspiră teamă pot fi: animale, locuri, persoane, iar această teamă poate să fie atât de intensă încât individul va manifesta simptome fizice intense sau chiar un atac de panică. Adulții care suferă de fobii, de obicei sunt conștienți de faptul că frica lor este exagerată și irațională, iar nevoia lor de a evita obiectul, situația sau persoana care le trezește această teamă, poate să le restrângă dramatic viața.

Tulburarea de panică

Atacurile de panică sunt mult mai frecvente în rândul populației,în comparație cu tulburările de panică, care sunt mai rar întâlnite. Atacurile de panică pot să apară spontan, fără a fi legate de o anumită situație. Diagnosticul de tulburare de panică poate fi pus în cazul în care persoana prezintă cel puțin patru atacuri de panică pe lună, pe o perioadă mai îndelungată. În acest caz, se mai adaugă tabloului existent și o teamă persistentă legată de apariția următorului atac de panică.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

Acet tip de tulburare induce persoanei gânduri sau impulsuri (obsesii) involuntare, intruzive și nedorite. Totodată, persoana se simte constrânsă să dea curs unor ritualuri mentale și comportamentale consumatoare de energie. Dintre aceste ritualuri enumerăm câteva: spălatul excesiv al mâinilor, dușuri frecvente, verificarea repetitivă a anumitor lucruri (de ex. dacă a încuiat ușa, ori dacă a stins aragazul sau lumina). De obicei, acești indivizi, sunt conștienți de iraționalitatea și natura excesivă a comportamentelor sau a gândurilor lor.

Tulburare de stres post-traumatic

Această tulburare apare după un eveniment foarte traumatic. Evenimentul poate fi recent (ex. accident de mașină, abuz fizic) sau din trecut (ex. abuz sexual în copilărie). După un eveniment traumatic, sunt normale reacțiile de furie, suferință, șoc. Indivizii care manifestă tulburări de stres post-traumatic, au reacții severe și prelungite, care le afectează în mod negativ viața cotidiană. Aceste reacții pot fi sub forma unor gânduri sau imagini intruzive legate de situația traumatizantă, care pot fi chiar mai stresante decât evenimentul original. De regulă, acești indivizi se retrag social, evitând situațiile sau locurile care le readuc în conștiință trauma.

Depresia este deseori asociată cu anxietatea iar anxietatea este un simptom obișnuit al depresiei. Relația dintre aceste două tulburări este încă studiată și va beneficia de o mai mare atenție în viitor, dar suprapunerea este semnificativă.

Aproape jumătate dintre pacienții depresivi prezintă simptome de anxietate iar jumătate dintre pacienții anxioși prezintă simptome depresive.

Un studiu epidemiologic, recent desfășurat sub auspiciile Organizației Mondiale a Sănătății, cu privire la asocierea dintre anxietate și depresie (Sartorius et al., 1996), a confirmat asocierile dintre cele două tulburări.

Simptomele de anxietate sunt aparent mai pronunțate la vârstnicii depresivi și la pacienții cu afecțiuni medicale concomitente. O altă autoritate în domeniu (Liebowitz, 1993) a confirmat apariția concomitentă a celor două tulburări și a sugerat că ”simptomele de anxietate ar trebui să fie luate în considerare atunci când se evaluează antidepresivul cel mai potrivit pentru un anumit pacient, pentru a optimiza rezultatul tratamentului și pentru a grăbi recuperarea”.

2.6. Aspecte privind declinul cognitiv la vârsta adultă și senectute

Modificările cognitive sunt printre cele mai importante condiții medicale ale bătrâneții, cu impact asupra calității vieții și asupra anturajului. Ele pot fi diferențiate în funcție de intensitate. Astfel, în mod normal pot să existe acuze subiective de scădere a capacităților intelectuale, cu dificultăți tipice de evocare a numelor și de localizare a unor obiecte, apoi, ulterior, apare un declin ușor, cu simptome discrete, dar vizibile pentru cei din jur: probleme de orientare în locuri nefamiliare, concentrare tot mai dificilă, dificultăți în gasirea unor nume sau cuvinte, tendința de a uita ceea ce tocmai s-a discutat.

În acest stadiu, se recomandă monitorizarea specială, periodică, deoarece în multe cazuri evoluția poate duce spre instalarea unei demențe. Pe plan afectiv, persoanele vârstnice trăiesc suficient de des sentimente de frustrare determinate de situațiile noi cărora trebuie sa le facă față.

Conform modelului de rezervă cognitivă, deficitul cognitiv devine evident doar după ce rezerva a fost consumată. Persoanele cu rezerve reduse sunt predispuse în a manifesta la nivel clinic alterările cognitive, deoarece au mai puține resurse pentru a se menține pe linia îmbătrânirii normale și a modificărilor legate de diferite boli. Cele cu rezerva inițială mai mare pot funcționa mai mult timp fără alterări clinice, deoarece rezerva de resurse este mai mare.

Nivelul inițial al rezervei cognitive poate fi influențat de numeroși factori, precum abilitățile intelectuale înnăscute și diferențele între activitățile cognitive de-a lungul vieții. Se cunoaște faptul că educația timpurie și niveluri înalte ale abilităților intelectuale sunt asociate cu un declin cognitiv mai lent, pe măsură ce persoana îmbătrânește. Studiile de specialitate asupra rezervei cognitive sugerează faptul că un stil de viață angajat, activitățile stimulative mental și preocuparea educațională la vârste tinere au un impact pozitiv asupra funcționării cognitive la vârste mai înaintate.

Astfel, persoanele cu un nivel bazal de funcționare cognitivă la nivel înalt și care au un stil de viață angajat, cu relații interpersonale și activități multiple sunt mai puțin predispușiîn a dezvolta declin cognitiv cu înaintarea în vârstă.

Atenția se modifică de-a lungul vieții, dar atenția este în mod particular vulnerabilă la procesul de îmbătrânire. Efectele îmbătrânirii asupra atenției sunt legate de complexitatea activităților. Atenția la sarcini simple este relativ bine păstrată pânăîn jurul vârstei de 80 de ani. La sarcini care necesită atenție distributivă, precum condusul unui autovehicul,vârstnicii răspund mai lent și fac mai multe erori. Înîmbătrânirea normală există un declin în atenția susținută, în atenția selectivăși o creștere a distractibilității.

Atenția este necesara unei functionari sanatoase a memoriei si de asemenea, este necesară la codarea informației pentru memoria de evocare și pe masură ce îmbătrânim, acest proces necesită o atenție mai mare; în acelasi timp, este necesară la procesarea informației și viteza de procesare.

Un vârstnic răspunde de aproximativ 1,5 ori mai lent decât un tânăr. Aceastăîncetinire duce la imposibilitatea codării informației, ceea ce o face inaccesibilă mai târziu.Totușiîncetinirea vitezei de procesare cu vârsta nu are impact asupra performanțelor individului de a rezolva anumite sarcini; aceasta ar determina declinul inteligenței fluide (memoria și abilitățile spațiale) cu vârsta, dar nu și efecte asupra inteligenței cristalizate (abilitățile verbale).

Vârstnicii au dificultăți cu suprimarea informațiilor irelevante din trecutul recent.

În viața de zi cu zi vârstnicii au performanțe cognitive mai bune atunci când se concentrează pe o sarcină pe rând, deoarece atențiași viteza de procesare nu sunt separate. Strategii simple pentru memorie, ca notarea informațiilor într-un jurnal, sau repetarea lor cu voce tare, pot compensa modificările memoriei cu vârsta; ele pot ajuta abilitățile vârstnicilor de a muta informațiile din memoria de scurtă duratăîn cea de lungă durată.

Este important de notat că declinul memoriei de scurtă durată face parte din îmbătrânirea normalășiîn general acest lucru nu afectează funcționalitatea zilnică, așa cum demența o face.

Extragerea informației este o parte importantă a funcționării zilnice. Odată cu îmbătrânirea normală apar deficite de stocare la nivelul memoriei episodice. Sarcinile legate de memoria implicită suferă mici modificări odată cu înaintarea învârstă.

Avantajul pe care-l capătăvârstnicii la testele de recunoaștere indică faptul că nivelul capacității de stocare și retragere a informației eficiente scade la vârstnici comparativ cu adulții tineri. Îmbătrânirea normală este acompaniată de o încetinire a tuturor proceselor cognitive și este acceptat faptul că procesarea informației este mai lentă la vârstnici.

Cu vârsta scad resursele de atenție. Din această cauză procesul de codare și retragere a informațiilor utilizează o mai mare proporție a resurselor de atenție la vârstnici față de adulții tineri. Studiile de specialitate arată căîncetinirea cognitivă generalăși modificările în abilitățile de atenție determinăîn mare parte modificările înfuncționalitatea memoriei odată cu vârsta.

În ceea ce privește abilitățile verbale, cele mai multe abilități verbale rămân intacte înîmbătrânirea normală, astfel încât vocabularul și scorurile la exercițiile verbale rămân relativ constante înîmbătrânirea normalăși chiar pot arăta ușoare îmbunătățiri. Cele două arii principale ale abilităților verbale despre care se vorbește frecvent, legat de îmbătrânire, sunt fluența verbală și numirea confruntațională.

Îmbătrânirea normală este asociată cu un declin în fluența verbală. Este important de notat faptul că declinul legat de vârstăîn fluența verbală poate fi datorat parțial, reducerii vitezei psihomotorii mai curând decât unor adevărate deficite ale abilității verbale. Încetinirea vitezei scrisului și a cititului sunt esențiale în ceea ce privește performanțele scăzute la testele de fluență verbală.

Un declin semnificativ în abilitatea de numire fonetică apare și se accelerează, agravandu-se continuu dupa vârsta de 60 de ani, pentru a se degrada rapid după 80 de ani. Sexul și nivelul educațional influențează fluența verbală de-a lungul vieții. Femeile pot avea o performanță ușor mai ridicată decât bărbații, iar cei cu nivel educațional înalt (studii superioare) au abilități verbale mai bune comparativ cu cei cu nivel educațional mai scăzut.

Funcțiile executive sunt realizate la nivelul lobului frontal. Odată cu îmbătrânirea are loc o pierdere în volumul cortexului prefrontal, asociat cu un declin al funcțiilor cognitive, precum funcțiile executive, memoria șiatenția.

Îmbătrânirea normală este în general asociată cu un declin al funcțiilor executive. Comparativ cu adulții tineri, cei vârstnici au o scădere a capacității de a forma legături conceptuale, deoarece flexibilitatea mentală scade.

Deficitele în funcțiile executive se observă ca dificultăți în planificare și organizare, dificultăți în implementarea de startegii și a unui comportament social adecvat.

Exista diferite activități care ajută la combaterea declinului cognitiv, acestea fiind reprezentate de factori ai stilului de viață asociați funcționalității cognitive, activitățile timpului liber: jocuri, citit, învățarea să cânte la un instrument, mersul la plimbare, dansul, jocuri de societate, activitatea fizică; socializarea – suport împotriva stresului, favorizează creșterea stimulării cognitive și protejeazăîmpotriva depresiei, controlul stării de sănătate: un bun control al unor afecțiuni contribuie la reducerea riscului pentru declin cognitiv: controlul HTA, DZ, dislipidemiei, deficitelor de vitamine.

Toate acestea ar putea crește rezerva cognitivă prin neuroplasticitate (creșterea densității sinaptice). Totuși modificările rezervei cognitive au o probabilitate mai mare de apariție timpurie de-a lungul vieții.

3 . METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul general urmărit în cadrul acestui studiu constă în compararea persoanelor aflate în stare de boală și diagnosticate cu afecțiunea neurologică accident vascular cerebral (AVC) în ceea ce privește declinul cognitiv, depresia si anxietatea, în funcție de caracteristici legate de vârstă.

Acest obiectiv general a fost operaționalizat în trei obiective specifice:

Studiul diferențelor privind declinul cognitiv la pacienți spitalizați având diagnosticul AVC, pe grupe de vârstă.

Studiul diferențelor privind nivelul depresiei la pacienți spitalizați având diagnosticul AVC, pe grupe de vârstă.

Studiul diferențelor privind nivelul anxietății ca stare la pacienți spitalizați având diagnosticul AVC, pe grupe de vârstă.

3.2. Ipotezele cercetării

Pentru atingera obiectivelor, s-au lansat următoarele ipoteze:

1. Există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul deteriorării cognitive la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora.

2. Există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul depresiei la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora.

3. Există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul anxietății ca stare la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora.

3.3. Prezentarea eșantionului

Eșantionul cuprinde 90 de subiecți, persoane aflate la vârsta a doua și a treia, spitalizați în luna mai a anului 2014, în urma diagnosticării lor cu accident vascular cerebral.

Mai jos, prezentăm din punct de vedere grafic, principalele caracteristici ale lotului investigat.

3.4. Variabilele cercetării

Pentru testarea ipotezelor formulate anterior, am utilizat metoda de cercetare cvasi-experimentală, în care există o variabilă independentă: vârsta și trei variabile dependente: declinul cognitiv, depresia și anxietatea.

3.5. Instrumentele psihologice utilizate

Pentru măsurarea declinului cognitiv am utilizat Mini-Mental State Examination (MMSE), pentru depresie am folosit tehnica psihometrică Inventarul de depresie Beck (BDI) iar pentru stabilirea nivelului de anxietate am utilizat Inventarul de anxietate stare (STAI).

În continuare, prezentăm aceste tehnici de cercetare.

3.5.1. Mini-Mental State Examination (Mini test pentru examinarea stării mentale)

Mini-Mental State Examination, introdus de către Folstein în 1975, este un scurt test ce presupune răspunsul la anumite întrebări simple și probleme pentru a verifica orientarea în timp și spațiu, memoria imediată, atenția și calculul mintal, memoria pe termen scurt, limbajul și abilități motorii de bază. (FOLSTEIN M.F., ET AL, 1975) Este un examen clinic standardizat de evaluare a deteriorării cognitive, fiind considerat unul dintre cele mai populare și de încredere instrumente de acest gen. Este ușor de mânuit și de scorat de către orice specialist. Examinarea cu MMSE este sistematizată de enunțarea clară a itemilor și a instrucțiunilor și de amplasarea lor într-o ordine bine gândită. De asemenea, modalitatea în care sunt formulați itemii (întrebări simple, în legătură cu abilitatea funcțională din viața de zi cu zi) permite evitarea monotoniei, a dezinteresului sau a abandonului la completare.

Este utilizabil în screening-ul pacienților cu deteriorare cognitivă, în urmărirea în timp a tratamentelor medicamentoase asupra performanțelor cognitive și în activitățile de prevenție prin verificări periodice care ar putea prezice apariția unei boli degenerative.

MMSE a fost dezvoltat ca un instrument de screening pentru tulburări cognitive, un scor scăzut (≤ 23) indică atât probabilitatea prezenței unei tulburări cognitive, cât și necesitatea unei evaluări suplimentare. Scorurile nu ar trebui să fie folosite pentru a pune un diagnostic de demență sau pentru a discrimina între diverse forme de demență sau alte tulburări. Cu toate acestea, MMSE poate fi folosit pentru a clasifica gravitatea deteriorării cognitive la pacienții cu demență și / sau alte afecțiuni. Autorii recomandă ca următoarele scoruri prag să fie folosite pentru clasificare: funcții cognitive normale = 27 – 30, afectare ușoară cognitivă = 21 – 26, afectare cognitivă moderată = 11 – 20, și grave tulburări cognitive = 0 – 10. 

3.5.2. Inventarul de depresie Beck (BDI)

Ca și scala Hamilton, Inventarul de depresie Beck este un prototip al scalelor ce întruchipează, scalele de auto-evaluare (self-rating). Inventarul de depresie Beck (BDI) a fost dezvoltat de Beck și colaboratorii (1961) (apud Vrasti R., 1993) ca un chestionar care este destinat să evalueze severitatea simptomelor depresive. Este compus din 21 de simptome (itemi) care fiecare este evaluat în patru grade de severitate, de la 0 absent la 3 foarte sever, fiecărui grad corespunzându-i o întrebare, iar subiectul este invitat să aleagă acea întrebare a cărui răspuns i se potrivește cel mai bine.

Cele 21 de simptome au fost alese din simptomatologia comună a tulburărilor depresive și din literatura psihiatrică: dispoziția depresivă, pesimism, sentimentul eșecului, lipsa de satisfacție, sentimente de vinovăție, sentimentul pedepsei, auto-dezgust, autoacuzare, dorințe auto-punitive, plâns, iritabilitate, retragere socială, nehotărâre, modificarea imaginii de sine, dificultăți în muncă, tulburari de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, pierderea în greutate, preocupări somatice, pierderea libidoului.

În forma originală, Inventarul de depresie Beck (BDI) a fost administrat subiectului de către un intervievator cu experiență clinică, care citea cu glas tare fiecare întrebare, iar subiectul alegea ceea ce i se potrivea. Ulterior inventarul se administrează subiectului care îl citește singur și cotează singur alegerile sale, fiind o scală de auto-administrare.

Beck (apud Vrasti R., 1993) găsește că procentajul de răspuns la toate întrebarile BDI este în medie de 96%. Din experiența practică se constată că motivația pacientului de a completa chestionarul depinde de motivația investigatorului de a explica valoarea instrumentului, scopul și de a obține cooperarea lui. Comparativ cu scala Hamilton, inventarul Beck conține mai multe simptome depresive și doar 6 simptome somatice, dar spre deosebire de alte scale de evaluare a depresiei, conține multe aspecte cognitive ale depresiei ceea ce face ca această scală să fie predilectă pentru evaluarea schimbărilor sub intervenția psihoterapiilor cognitiv-comportamentale în tulburările depresive.

Beck si colaboratorii (1981, apud Vrasti R., 1993) au demonstrat scoruri înalte ale consistenței interne prin corelațiile dintre scorul fiecărui item și scorul total sau corelația dintre scorurile jumătăților scalei sau prin metoda test-retest. Validitatea concurentă făcută prin administrarea BDI împreună cu scale de evaluare clinică globală sau cu scala Hamilton au arătat scoruri moderate.

Cât privește pragurile de scor, Beck (apud Vrasti R., 1993) recomandă un scor de 13 peste care se poate considera că subiectul prezintă o stare depresivă. Mai tarziu, Beck și Baumesderfer (1974, apud Vrasti R., 1993) recomandă un scor de 21 pentru a se obține o populație depresivă pură necesară în studii științifice, dar trebuie să recunoaștem că aceste praguri au fost stabilite arbitrar, fără o metodă științifică.

Cu toate limitările ei, scala BDI rămâne una din cele mai uzitate scale de autoevaluare în depresie și scala de predilecție din evaluarea rezultatelor terapiilor cognitive din tulburările depresive. Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63.

Nr Item scor BDI-21 Beck

1 Dispoziția depresivă 0-3

2 Pesimism 0-3

3 Sentimentul eșecului 0-3

4 Lipsa de satisfacție 0-3

5 Sentimente de vinovăție 0-3

6 Sentimentul pedepsei 0-3

7 Auto-dezgust 0-3

8 Auto-acuzare 0-3

9 Dorințe auto-punitive 0-3

10 Plâns 0-3

11 Iritabilitate 0-3

12 Retragere socială 0-3

13 Nehotarâre 0-3

14 Modificarea imaginii de sine 0-3

15 Dificultăți în muncă 0-3

16 Tulburări de somn 0-3

17 Fatigabilitate 0-3

18 Pierderea apetitului 0-3

19 Pierderea în greutate 0-3

20 Preocupări somatice 0-3

21 Pierderea libidoului 0-3

TOTAL 0-63

3.5.3. Inventarul de anxietate stare – trăsătură (STAI)

Realizarea Inventarului (S.T.A.I.) a fost începută în anul 1964 cu scopul de a dezvolta o singură scară care să furnizeze măsurători obiective ale stării și trăsăturii de anxietate. Metodele din construcția inițială a testului sunt descrise detaliat de Spielberger și Gorsuch. 

Forma X este cea mai recentă revizuire a inventarului, pentru standardizarea ei au fost testați un total de peste 3300 de elevi de liceu și studenți, iar datele normative au fost obținute pentru mai mult de 600 de pacienți (neuropsihiatrie și alte tulburări somatice) și pentru aproximativ 200 de deținuți tineri. Inventarul este considerat folositor în măsurarea anxietății la pacienții cu probleme neuropsihice, medicale și chirurgicale.

Inventarul S.T.A.I. este alcătuit din mijloace separate de auto-report, pentru măsurarea a două concepte distincte ce țin de anxietate: scala de măsurare a stării de anxietate este desemnată prin X1 și scala de măsurare a trăsăturii de anxietate este desemnată prin X2.

Scala X1 a chestionarului este un indicator sensibil al nivelului de anxietate tranzitorie resimțit de subiect într-o situație dată, reprezentată prin sentimente subiective, conștient percepute, de tensiune, teama si activitate sporita a sistemului nervos vegetativ. Evaluează anxietatea ca stare (aceasta poate fluctua in timp).

Scala X2 a chestionarului este un indicator sensibil al nivelului de anxietate ca trăsătura. Se referă la diferențele individuale relativ stabile în înclinația spre anxietate.

Instructaj:

S.T.A.I. are  instructaje pentru cele 2 scale diferite:

Pentru scala X1 (stare) acesta este următorul: "Vă rog răspundeți la fiecare afirmație a chestionarului, conform cu modul în care vă simțiți acum, însemnând răspunsurile dumneavoastră în grila de răspuns, pentru fiecare afirmație alegând una din cele 4 variante de răspuns. Nu exista răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu și dați acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul în care vă simțiți in prezent.",

Pentru scala X2 (trăsătură) instructajul este: "Vă rog răspundeți la fiecare afirmație a chestionarului conform cu modul în care vă simțiți în general, însemnând ca și înainte răspunsurile dumneavoastră în grila de răspuns, pentru fiecare afirmație alegând una din cele 4 variante de răspuns.

Cotare:

Se acordă:

1 punct – pentru răspunsul ”deloc” la forma X-1 și “aproape niciodată” la forma X-2;

2 puncte – pentru răspunsul “puțin” la forma X-1 și “câteodată” la forma X-2;

3 puncte – pentru răspunsul “destul” la forma X-1 și “adeseori” la forma X-2;

4 puncte – pentru răspunsul “foarte mult” la forma X-1 și “aproape întotdeauna” la forma X-2.

Următorii itemi au cotare inversă:

La forma X-1 : 1, 2, 5, 8, 10, 11, 15, 16, 19, 20;

La forma X-2 : 1, 6, 7, 10, 13, 16, 19.

Scorurile pot varia între 20 și 80.

Un scor situat:

între 20 și 31 indică lipsa anxietății,

între 32 și 43 indică anxietate moderată,

între 44 și 55 indică anxietate severă,

între 56 și 67 indică anxietate gravă,

Peste 67 indică Tendință patologică a anxietății.

Scala (A-trăsătură) constă din 20 de descrieri pe baza cărora oamenii exprimă modul în care se simt ei în general. Scala (A-stare) constă de asemenea, din 20 de descrieri dar instrucțiunile cer subiecților să indice modul în care ei se simt la un moment dat. 

Cercetătorii pot utiliza (A-stare) pentru a determina nivelurile actuale ale stărilor de anxietate, induse prin proceduri experimentale stresante sau ca un indice al nivelului de autocontrol, așa cum a fost  numit acest concept  de Hull (1943) și Spense (1958).

S-a demonstrat că scorurile la scala (A-stare) cresc în urma variatelor tipuri de stres și descresc în urma antrenamentului de relaxare (relaxation training). Scala (A-trăsătură) oferă posibilitatea depistării la studenții din învățământul superior sau de colegiu a înclinațiilor anxiogene precum și a evaluării extinderii cu care studenții care apelează la serviciile de consiliere și orientare se confruntă cu probleme de tip nevrotic sau anxiogen.

Scala (A-stare) este un indicator bun al nivelului de anxietate tranzitorie resimțită de clienți și pacienți în consiliere, psihoterapie, terapie comportamentală sau în domeniul psihiatric. Ea poate fi de asemenea, utilizată pentru  măsura schimbările de intensitate ale stării anxiogene care apar în aceste situații.

Conceptele: stare anxiogenă și anxietatea ca trăsătură (State / Trait Anxiety). Starea anxiogenă A- stare reprezintă o stare emoțională tranzitorie sau condiții ale organismului uman, caracterizată prin sentimente subiective, conștient percepute de tensiune psihica și teamă și activitate sporită a SNV (sistemul nervos vegetativ).

A-stare poate varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea ca trăsătură se referă la diferențele individuale relativ stabile în înclinația spre anxietate, ce diferențiază oamenii în ceea ce privește tendința de a răspunde la situațiile percepute ca amenințătoare cu creșteri ale intensității stării de anxietate. Ca și concept psihologic – trăsătura- anxietate are caracteristicile unei clase de constructe pe care Atkinson le numește „motive” și la care Campbell se referă ca și „dispoziții comportamentale”.

În general, cei care obțin scoruri mari la A-trăsătură vor manifesta creșteri ale A-stare mai frecvent decât indivizii care obțin scoruri mici la A-trăsătură, deoarece ei tind să reacționeze la un mare număr de situații, considerându-le periculoase sau amenințătoare.

Persoanele care obțin scoruri mari la A-trăsătură răspund de asemenea cu A-stare crescută și în situațiile care implică relații interpersonale ce amenință stima de sine. S-a arătat, de exemplu, că acele condiții în care este trăit insuccesul, sau în care este evaluat nivelul individual (ex. aplicarea unui test de inteligență) sunt amenințătoare în special pentru persoanele care obțin scoruri mari la A-trăsătură.

Dar dacă, într-adevăr, persoanele care diferă în scorurile la A-trăsătură vor prezenta diferențe în A-stare depinde de modul în care o situație specifică este percepută de un individ ca periculoasă sau amenințătoare, iar în acest lucru este puternic influențat de experiența trecută a individului.

STAI  a fost de așa natură construit încât să poată fi autoadministrat, fiind aplicabil atât individual cât și în grup. Aplicarea inventarului nu necesită limită de timp.

Validitatea STAI se bazează pe presupunerea că subiectul a înțeles instrucțiunile pentru A-stare care îi cer să relateze cum se simte în acel moment și cele pentru A-trăsătură care îl solicită să indice cum se simte în general.

Subiectul va fi atenționat asupra faptului că instrucțiunile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului și i se va spune că ambele seturi de instrucțiuni trebuie citite atent. Este bine ca subiectul să citească instrucțiunile în gând, iar apoi examinatorul să le citească cu voce tare și să ofere subiectului posibilitatea să pună întrebări. Dacă subiectul pune întrebări în cursul testării, examinatorul va răspunde în mod evaziv. Răspunsuri de genul „Indicați cum vă simțiți în general” sau „Indicați cum vă simțiți acum” sunt de obicei suficiente.

În standardizarea STAI, scala A-stare forma X1 – se aplică prima, urmată apoi de scala A-trăsătură, forma X2, această ordine fiind recomandată când ambele scale sunt aplicate împreună.

Întrucât scala A-stare este sensibilă la condițiile în care testul este administrat, scorurile la această scală pot fi influențate de atmosfera emoțională care poate fi creată dacă scala A-trăsătură este aplicată prima. În contrast, s-a determinat că scala A-trăsătură este relativ neinfluențată de condițiile în care este aplicată (Johnson, 1968; Johnson, Spielberger, 1968).

Instrucțiunile pentru STAI scala A-trăsăstură vor fi întotdeauna cele tipărite pe formular. Pentru STAI A-stare, instrucțiunile pot fi modificate pentru a evalua nivelul intensității stării de anxietate pentru o situație sau un interval de timp ce interesează experimentatorul sau clinicianul. Când sarcina este de durată, estre utilă instruirea subiectului să răspundă cum se simte la începutul sarcinii și apoi cum se simte în timpul lucrului la porțiunea finală a sarcinii. Pentru a măsura schimbările în intensitatea stării de anxietate în timp, este recomandat ca scala A-stare să fie aplicată de fiecare dată când este necesară o măsură a stării de anxietate.

În cazurile în care de exemplu, măsurători repetate ale stării de anxietate sunt dorite în timpul realizării unei sarcini experimentale, scale foarte scurte constând în 4-5 itemi ai scalei A-stare pot fi utilizate pentru a obține măsuri valide ale stării de anxietate (Neil, Spielberger și Hansen, 1969). În plus, completarea acestor scale scurte pare să nu interfereze cu performanța la sarcina experimentală.

Pentru a reduce influența potențială a unui set pentru răspunsurile la STAI, este de dorit ca în cadrul scalelor A-stare și A-trăsătură să se realizeze balansarea cu un număr egal de itemi pentru care scorurile înalte indică niveluri crescute, respectiv scăzute de anxietate.

Scala A-stare este balansată cu 10 itemi cotați direct și cu 10 cotați invers. Totuși, nu a fost posibil să se dezvolte o scală balansată A-trăsătură pornind de la itemii originali amestecați.

Sursa: Zamoșteanu, A.(2011) Suport de curs – Psihodiagnostic II, Universiatatea Tibiscus Timișoara.

3.6. Procedura de lucru

Subiecții au fost selectați dintre pacienții care au apelat la serviciile de specialitate neurologică fiind spitalizați în Secția de Neurologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență din Timișoaraîn funcție de timpul de spitalizare, fiind selectați cei care au stat internați mai mult de o săptămână, pentru a avea posibilitatea de a participa la evaluare. Un alt criteriu de selecție a fost orientarea spațio-temporală a pacienților, pentru a avea siguranța că aceștia înțeleg chestionarele.

După ce am prezentat tema cercetării potențialilor subiecți, le-am solicitat acordul pentru participarea la studiu.

Subiecții au fost informați că participarea presupune administrarea a trei probe și au fost asigurați de confidențialitatea rezultatelor obținute la aceste probe. S-a precizat că rezultatele vor fi prezentate în fața unui auditoriu. Subiecților li s-au prezentat consemnele de instruire și au fost invitați să completeze probele scrise, menționându-se că nu există limită de timp. Pentru aplicarea MMSE su fost programați pe rând, această probă aplicându-se individual.

Din totalul de 118 pacienți diagnosticați cu AVC și spitalizați în luna mai a anului 2014, și-au dat acordul pentru participarea la cercetare un număr de 98 de persoane, dintre care 8 au renunțat pe parcurs, astfel, au rămas în testare 90 de subiecți.

4. ANALIZA CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ

A REZULTATELOR

În vederea verificării ipotezelor de cercetare s-a recurs la prelucrarea datelor statistice brute cu ajutorul programului SPSS 17.0.

Rezultatele prelucrării statistice sunt redate în tabelele de mai jos și prezentate în cadrul fiecărei ipoteze analizate.

4.1. Verificarea ipotezei 1

Pentru verificarea ipotezei 1 care afirmă că există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul deteriorării cognitive la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, a fost utilizat testul statistic parametric t independent bilateral.

Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei, se verifică dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau influenței variabilei independente: vârstă.

Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mare de 30, se utilizează testul parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de accident vascular cerebral, internarea în aceeași perioadă de timp în aceeași secție a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș și disponibilitatea acestora de a răspunde solicitării noastre) s-a ales testul t independent (Sava, 2000).

Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform căreia m1 = m2; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul (Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea eșantionului: media și abaterea standard.

Media (m) reprezintă un indicator al tendinței centrale și oferă o valoare reprezentativă care caracterizează eșantionul.

De asemenea, pentru a determina omogenitatea grupelor de subiecți, vom calcula abaterea standard (S) care arată gradul de împrăștiere a datelor individuale în jurul mediei fiecărei grupe. Știm că o valoare mare a abaterii standard înseamnă o împrăștiere mare, adică faptul că există multe valori individuale care apar cu frecvențe mici. În acest caz eșantionul este puțin omogen (Sava, 2000).

Tabelul nr. 1 Rezultatele comparative, pe grupe de vârstă în ceea ce privește nivelul declinului cognitiv reliefat prin testul MMSE

Din Tabelul nr. 1 reies informații relevante cu privire la diferențele pe grupe de vârstă dintre pacienții cu accident vascular cerebral.

Astfel, avem diferențe semnificative pe testul MMSE între cele două grupe de vârstă: adultă mijlocie (55 – 70 ani) și geriatrică (70 – 85 ani).

Valoarea testului t = 2.661 (p<.009) este cu mult mai mare decât valoarea critică 2.011 la un p < 0.05, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt semnificative din punct de vedere statistic pentru pacienții mai tineri.

Ipoteza 1 se confirmă.

Interpretarea calitativă a ipotezei 1

Existența diferențelor semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul declinului cognitiv, la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora se poate explica prin faptul că subiecții mai tineri se recuperează mult mai bine după un accident vascular cerebral decât subiecții aflați la o vârstă înaintată. Pe de altă parte, la o vârstă mai înaintată, declinul cognitiv are loc și datorită îmbătrânirii sistemului nervos, peste care se adaugă aceste accidente vasculare cerebrale, de mai mici sau mai mari proporții, în funcție de stilul de viață al fiecărui subiect în parte, în funcție de personalitatea și temperamentul fiecărui pacient în parte.

Întrucât avem diferențe semnificative între cele două grupe de vârstă, ipoteza 1 se confirmă.

4.2. Verificarea ipotezei 2

Pentru verificarea ipotezei 2 care afirmă că există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul depresiei la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, a fost utilizat, de asemenea, testul statistic parametric t independent bilateral.

Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei, se verifică dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau influenței variabilei independente: vârstă.

Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mare de 30, se utilizează testul parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de accident vascular cerebral, internarea în aceeași perioadă de timp în aceeași secție a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș și disponibilitatea acestora de a răspunde solicitării noastre) s-a ales testul t independent (Sava, 2000).

Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform căreia m1 = m2; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul (Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea eșantionului: media și abaterea standard.

Tabelul nr. 2 Rezultatele comparative, pe grupe de vârstă în ceea ce privește nivelul depresiei subiecților, reliefată prin testul BECK

Din Tabelul nr. 2 reies informații relevante cu privire la diferențele dintre pacienții cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora.

Din aplicarea Testului Beck, care este un test de autoevaluare a simptomelor depresive, s-au înregistrat diferențe semnificative între subiecții din cele două categorii de vârstă în privința pacienților vârstnici.

Valoarea testului t = – 6.141 (p<.000),este cu multmai mare decât valoarea critică 2.011 la un p < 0.05, ceea ce înseamnă că diferența dintre cele două grupe de vârstă (55 – 70 ani și 70 – 85 ani) este puternic semnificativă. Valoarea testului t este negativă deoarece grupa 1 (55 – 70 ani) are valori ale depresiei semnificativ mai reduse dacât grupa 2 (70 – 85 ani).

Ipoteza 2 se confirmă.

Interpretarea calitativă a ipotezei 2

O explicație a faptului că există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul depresiei, la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, ar fi aceea că subiecții vârstnici (peste 70 de ani) au un grad mai ridicat de depresie, acest lucru datorându-se în parte și faptului că vârstnicii trecuți de 70 de ani, care au suferit un accident vascular cerebral, mai au, datorită vârstei înaintate, și alte boli, unele chiar din tinerețe, care acum dezvoltă complicații (de ex.: diabet, hipertensiune arterială, consum de tutun și/sau alcool).

Pe de altă parte, vârstnicul, din punct de vedere social, este mult mai izolat decât un adult, acest fapt având ecouri în structura lui de personalitate, devenind mult mai trist. Izolarea, singurătatea, neputințele, încetinirea tuturor funcțiilor organismului, toate acestea îi adâncesc în starea de tristețe și depresie pe care acesta o traversează. Implicit, confruntarea cu AVC îi determină să se gândească mai mult la apropierea momentului final al vieții.

Întrucât avem diferențe puternic semnificative între cele două grupe de vârstă, ipoteza 2 se confirmă.

4.3. Verificarea ipotezei 3

Pentru verificarea ipotezei 3 care afirmă că există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul anxietății ca stare, la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, a fost utilizat, de asemenea, testul statistic parametric t independent bilateral.

Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei, se verifică dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau influenței variabilei independente: vârstă.

Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mare de 30, se utilizează testul parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de accident vascular cerebral, internarea în aceeași perioadă de timp în aceeași secție a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș și disponibilitatea acestora de a răspunde solicitării noastre) s-a ales testul t independent (Sava, 2000).

Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform căreia m1 = m2; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul (Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea eșantionului: media și abaterea standard.

Tabelul nr. 3 Rezultatele comparative, în funcție de vârsta subiecților în ceea ce privește nivelul anxietății ca stare, cu testul: STAI – X1

Din Tabelul nr. 3 reies informații relevante cu privire la diferențele dintre pacienții cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, în ceea ce privește anxietatea ca stare și ca trăsătură.

La scala STAI – X1, adică scala care relevă anxietatea ca stare, diferențele între cele două categorii de subiecți, sunt puternic semnificative.

Valoarea testului t = – 5.966 (p<.000) este mult mai mare decât valoarea critică 2.011 la un p < 0.05, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt semnificative din punct de vedere statistic pentru pacienții vârstnici. Valoarea testului t este negativă deoarece grupa 1 (55 – 70 ani) are valori ale anxietății ca stare semnificativ mai reduse dacât grupa 2 (70 – 85 ani).

Ipoteza 3 se confirmă.

Interpretarea calitativă a ipotezei 3

Existența diferențelor semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește nivelul anxietății ca stare, la pacienții diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora se poate explica prin faptul că subiecții peste 70 de ani, care au suferit un accident vascular cerebral, resimt mai intens acest eveniment și, în consecință, sunt mai predispuși la a dezvolta un anumit nivel de anxietate, având în vedere că la această vârstă, mulți dintre subiecți sunt singuri, au diverse boli asociate, care prin complicațiile care pot surveni, le adâncesc starea de anxietate. La această vârstă, orice schimbare internă sau externă, socială sau familială, produce teamă, neliniște, derutându-i pe vârstnici.

Întrucât avem diferențe semnificative între cele două grupe de vârstă, ipoteza 3 se confirmă.

5. CONCLUZII, LIMITE, DIRECȚII ȘI APLICABILITATE

5.1. Concluziile cercetării

Considerăm că prin rezultatele acestui studiu s-a atins obiectivul general și au fost realizate comparațiile dintre nivelul declinului cognitiv, depresiei și anxietății ca stare, în funcție de vârsta persoanelor aflate în stare de boală și diagnosticate cu afecțiunea neurologică accident vascular cerebral.

Din rezultatele acestui studiu desprindem concluzia că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic, în ceea ce privește niveluldeclinului cognitiv al subiecților diagnosticați cu accident vascular cerebral, în privința persoanelor trecute de 70 de ani, care înregistrează un declin cognitiv mai accentuat decât persoanele aflate sub această categorie de vârstă.

Acest fapt se poate explica prin aceea că subiecții mai tineri se recuperează mult mai bine după un accident vascular cerebral decât subiecții aflați la o vârstă înaintată. Pe de altă parte, la o vârstă mai înaintată, declinul cognitiv are loc și datorită îmbătrânirii sistemului nervos, peste care se adauga aceste accidente vasculare cerebrale, de mai mici sau mai mari proporții, în funcție de stilul de viață al fiecărui subiect în parte, de personalitatea și temperamentul acestora.

Există diferențe semnificative, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește niveluldepresiei înregistrate de subiecții diagnosticați cu accident vascular cerebral, între subiecții mai tineri și subiecții vârstnici, în privința celor cu vârsta peste 70 de ani.

O explicație ar fi aceea că subiecții vârstnici (peste 70 de ani) au un nivel mai ridicat de depresie, acest lucru datorându-se în parte și faptului că vârstnicii trecuți de 70 de ani, care au suferit un accident vascular cerebral, mai au, datorită vârstei înaintate, și alte boli, unele chiar din tinerețe, care acum dezvoltă complicații (de ex.: diabet, hipertensiune arterială, consum de tutun și/sau alcool).

Pe de altă parte, vârstnicul, din punct de vedere social, este mult mai izolat decât un adult, acest fapt având ecouri în structura lui de personalitate, devenind mult mai trist. Izolarea, singurătatea, neputințele, încetinirea tuturor funcțiilor organismului, toate acestea îi adâncesc în starea de tristețe și depresie pe care aceștia o traversează. Implicit, confruntarea cu AVC îi determină să se gândească mai mult la apropierea momentului final al vieții.

Și, nivelulanxietății ca stare întrunește diferențe semnificative la subiecții care au fost diagnosticați cu accident vascular cerebral, în funcție de vârsta acestora, la scala STAI – X1.

Astfel, în ceea ce privește, nivelulanxietății ca stare, se întrunesc diferențe semnificative, din punct de vedere statistic între subiecții cu accident vascular cerebral pe grupe de vârstă, în favoarea subiecților vârstnici (trecuți de 70 de ani).

Acest fapt își găsește explicația în aceea că subiecții peste 70 de ani, care au suferit un accident vascular cerebral, resimt mai intens acest eveniment și, în consecință, sunt mai predispuși la a dezvolta un anumit nivel de anxietate, având în vedere faptul că, la această vârstă, mulți dintre subiecți sunt singuri, au diverse boli asociate, care prin complicațiile care pot surveni, le adâncesc starea de anxietate. La această vârstă, orice schimbare internă sau externă, socială sau familială, produce teamă, neliniște, derutându-i pe vârstnici.

5.2. Limitele cercetării

Una dintre limite este dată de faptul că nu au fost analizate alte comorbidități ale pacienților diagnosticați cu accident vascular cerebral.

În același timp, spitalizarea, evoluția, prognosticul bolii, inclusiv nivelul deteriorării mentale (înțelegerea conținutului itemilor), calitatea vieții subiecților, antecedentele pot constitui importanți factori care influențează variabilele analizate.

5.3. Direcții de continuare a cercetării

Noile direcții de continuare a cercetării vor trebui să se axeze în principal pe reducerea limitelor constatate în studiul de față, prin investigarea, la pacienții cu diagnosticul de accident vascular cerebral, a următoarelor aspecte:

evoluția bolii,

percepțiile vârstnicului asupra condițiilor de viață ulterioare spitalizării (dacă va locui singur/ă, respectiv cu unul sau mai mulți membrii ai familiei, sau dacă va fi instituționalizat),

prezența sau absența altor boli, respectiv numărul și tipul acestora,

prezența diferențelor între sexe, în ceea ce privește comportamentul ulterior îmbolnvirii.

Cercetarea mai poate fi continuată și prin investigarea existenței altor tulburări de personalitate ale subiecților cu diagnosticul de accident vascular cerebral.

5.4. Utilitatea studiului

Acest studiu este util, în primul rând, persoanelor din mediul proxim al pacienților diagnosticați cu accident vascular cerebral, care doresc (sau nu) să se implice în creșterea calității vieții acestora.

Astfel, cei care pot beneficia de rezultatele acestui studiu sunt:

cadrele medicale care îngrijesc acești bolnavi în timpul spitalizării (medicii neurologi, asistentele medicale);

cadrele medicale care se ocupă de starea de sănătate a acestora după externare (medicii de familie, medicii specialiști în alte ramuri, asistentele medicale);

persoanele cu care locuiesc acești subiecți (de obicei membrii familiei);

persoanele care prestează servicii de îngriire a acestora și cu care pot locui sau nu.

Cunoscând faptul că persoanele trecute de 70 de ani trăiesc mai intens depresia și anxietatea asociate accidentului vascular cerebral, ar fi util să li se acorde o atenție mai mare pentru depășirea acestei trăiri negative. În acest sens, utilitatea prezenței unui psihoterapeut în secția de neurologie ar fi salutară.

De asemenea, pentru acești pacienți, la externare, ar putea fi efectuată prescripția urmării unei psihoterapii de scurtă durată, care să-i ajute în acceptarea situației pe care o traversează dar și în remiterea simptomatologiei depresiei instalate.

Supraviețuitorii accidentelor vasculare cerebrale sunt destul de dificil de îngrijit. În acest sens, s-ar dovedi utilă organizarea unor grupuri de suport în care membrii familiei sau persoanele de îngrijire, să-și poată împărtăși experiențele generate de această situație și, în același timp, să fie informați despre modalitățile eficiente de îngrijire și de relaționare cu acești pacienți, respectiv despre modalitățile în care își pot gestiona stresul psihic generat de această situație.

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

EXAMINAREA MINIMĂ A STĂRII MENTALE – MMSE

Durata testului: 10 minute

Asezati pacientul intr-o pozitie comoda si stabiliti o buna comunicare. Puneti intrebarile in ordinea prezentata. Acordati cate 1 punct pentru fiecare raspuns corect. Scorul maxim este de 30 puncte.

OrieNtare temporală

In ce an suntem?

In ce anotimp suntem?

In ce luna suntem?

In ce data suntem azi?

In ce zi a saptamanii suntem?

Orientare spatiala

Unde ne aflam acum?

La ce etaj ne aflam?

In ce oras ne aflam?

Care este numele judetului in care este acest oras?

In ce tara ne aflam?

Memoria imediata

Se numesc 3 obiecte fara legatura intre ele, cu pauza de o secunda intre ele. Cereti pacientului sa le repete pe toate trei. Notati cu 1 punct fiecare cuvant repetat. Reluati testul pana cand pacientul reuseste sa repete toate cuvintele (incercati de maxim 5 ori)

lamaie

carte

balon

Atentie si calcul mental

Pacientul trebuie sa scada in mod repetat din cifra 100, cifra 7 (5 scaderi succesive). Notati cu 1 punct fiecare scadere corecta.

100-7

93-7

86-7

79-7

72-7

Memorie pe termen scurt

Va amintiti cele trei cuvinte repetate mai devreme? Notati cate 1 punct pentru fiecare cuvant repetat:

lamaie

carte

balon

Limbaj

Notati cu un punct fiecare raspuns corect:

Aratati pacientului un creion. Ce reprezinta acest obiect?

Aratati pacientului un ceas. Ce repezinta acest obiect?

Repetare

Cereti pacientului sa repete o propozitie:

Nu exista daca, nu exista dar.

Intelegerea unei comenzi

Cereti pacientului executarea unei comenzi triple. Notati cu un punct executarea corecta a fiecarei comenzi in parte.

 luati aceasta foaie de hartie in mana dreapta

indoiti-o in doua si

dati-mi-o inapoi cu mana dreapta

Citire

Aratati pacientului o foaie de hartie pe care scrieti cu litere mari “Inchideti ochii”. Cereti sa citeasca in gand si sa faca ce scrie pe foaie.

Executati ceea ce este scris pe aceasta foaie

Scriere

Cereti pacientului sa scrie o propozitie. Nu i-o dictati, pacientul trebuie sa o scrie spontan. Notati cu un punct propozitia care contine un predicat si un subiect, corecta din punct de vedere semantic, indiferent de gramatica sau ortografie.

Scrieti o propozitie, ce vreti, dar sa fie o propozitie intreaga.

Copiere

Aratati pacientului o foaie de hartie pe care sunt desenate doua pentagoane care se intersecteaza, fiecare avand laturile de 2,5 cm si intrebati-l “Puteti reproduce acest desen?” Notati cu 1 punct daca toate cele 10 unghiuri sunt reprezentate si cele doua figuri se intersecteaza corect.

Copiati  acest desen pe foaie (2 dreptunghiuri care intersecteaza)

Interpretare

Scor MMSE, Stadiul, Caracteristici

30 – Normal, Fara simptome

24-27 – Tulburari cognitive initiale, Simptome mnezice

21-23 – Faza usoara, Deficite mnezice si de gandire conturate

18-20 – Faza moderata, Deficite cognitive clare

15-17 – Faza marcata, Simptome cognitive si psihiatrice, Necesita un grad de asistenta

12-16 – Faza severa, Necesita asistenta pentru activitati obisnuite zilnice

0-11 – Faza grava, Necesita asistare institutionalizata

CHESTIONARUL BECK (BDI)

A TRISTEȚE

1.Nu mă simt trist.

2.Mă simt trist.

3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

4.Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B PESIMISM

1.Viitorul nu mă descurajează.

2.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.

3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

4.Simt că viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.

C SENTIMENTUL EȘECULUI

1.Nu am sentimentul ratării.

2.Simt că am avut mai mult ghinion decât persoanele din jur.

3.Dacă imi privesc viața retrospectiv o vad ca pe o totalitate de eșecuri.

4.Mă simt complet ratat ca persoană.

D INSATISFACȚIE

1.Obțin aceeași satisfacție din lucruri ca și înainte.

2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.

3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.

E VINOVĂȚIE

1.Nu mă simt în mod particular vinovat cu nimic.

2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.

4.Mă simt tot timpul vinovat.

F SENTIMENTUL PEDEPSEI

1.Nu simt să fiu pedepsit.

2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

3.Aștept să fiu pedepsit.

4.Simt că sunt pedepsit.

G NEPLĂCEREA DE MINE ÎNSUMI

1.Nu sunt nemulțumit de mine.

2.Sunt nemulțumit de mine.

3.Sunt dezgustat de mine însumi.

4.Mă urăsc.

H AUTOACUZARE

1.Nu cred să fiu mai rău decât alții.

2.Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.

3.Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.

4.Mă acuz pentru tot ce se întâmplă rău.

I AUTODISTRUCȚIE

1.Nu am nici o idee de sinucidere.

2.Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în aplicare.

3.Mi-ar place să mă sinucid.

4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.

J PIERDEREA CONTROLULUI

1.Nu țip mai mult decât de obicei.

2.Acum țip mai mult decât înainte.

3.Țip tot timpul.

4.Obișnuiam să strig dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.

K IRITABILITATE

1.Nu sunt mai nervos decât înainte.

2.Mă plictisesc și mă enervez mult mai ușor decât înainte.

3.În prezent mă simt tot timpul irititat.

4.Lucrurile care mă iritau înainte nu mă mai enervează în prezent.

L INTROVERSIUNE

1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decât înainte.

3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

4.Mi-am pierdut orice interes față de ceilalți.

M LIPSA DE HOTĂRÂRE

1.Mă hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.

2.Iau deciziile cu mai mare greutate decât înainte.

3.Am mari dificultăți în a mă hotărâ.

4.Nu pot lua nici o decizie.

N SCHIMBAREA IMAGINII DESPRE SINE

1.Nu cred că arăt mai rău decât înainte.

2.Sunt supărat că arăt batrân și neatractiv.

3.Simt că modificările permanente în felul cum arăt mă fac neatractiv.

4.Cred că arăt urât.

O DIFICULTĂȚI ÎN MUNCĂ

1.Pot lucra tot atât de bine ca și înainte.

2.Fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.

3.Trebuie să mă forțez ca să fac ceva.

4.Nu mai pot lucra nimic.

P TULBURĂRI DE SOMN

1.Dorm ca și înainte.

2.Nu mai pot dormi cum dormeam.

3.Mă trezesc cu 1-2 ore mai repede și readorm greu.

4.Mă trezesc cu câteva ore mai repede și nu mai pot readormi.

R OBOSEALĂ

1.Nu obosesc mai repede ca înainte.

2.Obsesc mai repede ca înainte.

3.Obosesc fără să făc aproape nimic.

4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.

S ANOREXIE

1.Apetitul meu nu e mai diminuat ca înainte.

2.Pofta mea de mâncare nu e mai bună ca înainte.

3.Apetitul meu este mult mai rău acum.

4.Nu mai am deloc poftă de mâncare.

T PIERDERE IN GREUTATE

1.Nu am scăzut în grutate deloc sau aproape deloc.

2.Am pierdut în greutate peste 3 kg.

3.Am pierdut în greutate peste 5 kg.

4.Am pierdut în greutate peste 7 kg.

U PREOCUPĂRI SOMATICE

1.Nu sunt mai supărat decât până acum în legătură cu sănătatea mea fizică.

2.Mă supără starea mea fizică.

3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gândi la altceva decât cu greutate.

4.Sunt atât de supărat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.

V PIERDEREA LIBIDOULUI

1.Nu simt nici o modificare în interesul pentru sexul opus.

2.Sexul opus mă interesează mai puțin.

3.Sexul opus mă interesează mult mai puțin.

4.Mi-am pierdut orice interes față de sexul opus.

CHESTIONAR DE AUTOEVALUARE S.T.A.I. FORMA X1 (CA STARE)

Mă simt calm.

Mă simt liniștit.

Sunt încordat.

Îmi pare rău de ceva.

Mă simt în apele mele.

Sunt trist.

Ma îngrijorează niște neplăceri posibile.

Mă simt odihnit.

Mă simt neliniștit.

Mă simt bine.

Am încredere în puterile mele.

Mă simt nervos.

Sunt speriat.

Mă simt iritat.

Sunt relaxat.

Mă simt mulțumit.

Sunt îngrijorat.

Mă simt agitat și “scos din fire”.

Mă simt vesel.

Sunt bine dispus.