DECLARAȚIILE MARTORULUI CA MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: 2017 2 CUPRINS Introducere… [602074]

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ
FACULTATEA DE DREPT

DECLARAȚIILE MARTORULUI CA MIJLOC DE
PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

ABSOLVENT:

2017

2 CUPRINS
Introducere ……………………………………………………………………… …………………… …. 3
Cap. 1 Delimitări conceptuale ………………………………………………… …………………. 5
1.1 Рroba și mijloacelе de probă în рroсеѕul реn ɑl ………………………………… ………… 5
1.2 Introducerea probelor în procesul penal …………………………………… ………………… 9
1.3 Noțiuni legislative privind protecția ma rtorilor ..………………………… …………………… 15
1.3.1 Uniunea Europeana și protecția martorilor ……………………………… ……………….
1.3.2 Consiliul Europei și protecția martorilor ………………………………… ……………………..
1.3.3 Legislația națională ……………………………………………………… …………………. 16
18
22
Cap. Declarațiile martorilor – mijloc de probă în procesul penal ……… ………. …………… 26
2.1 Considerații istorice și importanța declarației martorilor în procesul penal …………… .……. 26
2.2 Noțiunea de martor, trăsăturile mărturiei ……………………………………………………… 27
2.3 Obligațiile și drepturile martorilor ……………………………………………………………. 29
2.4 Procedura de ascultare a martorilor ………… …….. ………………………………………….. 30
2.4.1 Întrebări prealabile ………………………………………………………………………….. 32
2.4.2 Jurământul martorului ……………………………………………………………………… . 32
2.4.3 Limitele de ascultare a martorului ……… ……………………………………… ……………
2.5 Dispoziții speciale privind ascularea martor ilor ………………………………………………
2.5.1 Martorul minor, ascultarea persoanelor vârstnice, martorul cu handicap și cel labil
psihic ………… .…………………… ………………………………………………………………
……………………
…………………………
……………… …………………………
Concluzii ………………………………………………………………………..
Bibliografie ……………………………………………………………………..

3 Introducere

Crima organizată a fost și este un motiv de îngrijorar e al tuturor statelor
democratice, ea amenințând democrația însăși, statul de drept, drepturile omului,
securitatea și stabilitatea economico -socială. Aria și impactul criminalității
organizate au determinat comunitățile să privească acest fenomen cu maxim ă
rsponsabilitate și să adopte reglementări juridice și strategii de luptă împotriva
acestui flagel.
Protecția martorilor reprezintă un instrument foarte important în lupta
împotriva grupurilor criminale organizate. Aspecte legislative privind
problematica protecției martorilor întâlnim atât la nivel național, cât și la nivel
internațional.
Tema aleasă pentru lucrarea de disertație, este de strictă actualitate și de o
importanță deosebită în descoperirea infractorilor, cercetarea și soluționarea
cauzelor ca urmare a unor infracțiuni grave. În literatura de specialitate s-a
considerat că nu există cauză penală în care declarațiile martorilor să nu aducă o
contribuție esențială , fiind un instrument necesar pentru cunoașterea împrejurărilor
în care s -a desfășur at activitatea infracțională.
Deși depozițiile martorilor sunt utilizate din cele mai vechi timpuri, protecția
martorilor s -a impus totuși relativ târziu, în momentul în care sociatetea modernă a
conștientizat faptul că fără aportul martorilor și colabora torilor justiției nu pot fi
aduși în fața justiției și trași la răspundere penală autori ai unor infracțiuni grave
care amenință valorile fundamentale ale democrației, drepturile fundamenatale ale
omului, stabilitatea economică și chiar politică a statului de drept.
Pe măsură ce societatea a evoluat, s -au diversificat și modalitățile de
săvârșire a infracțiunilor, căpătând amploare infracțiunile cu un pericol social
ridicat care aduc atingere însăși existenței statului de drept, cum ar fi traficul de
drogur i, traficul de persoane, terorismul.
Apariția criminalității organizate în societatea modernă a condus la
reconsiderarea obligației cetățeanului de a depune mărturie , iar în contextul
anumitor tipuri de criminalitate nu se poate ignora faptul că atât marto rul, cât și
membrii familiei sale sunt expuși unor pericole din partea infractorilor, din dorința
acestora din urmă de a nu fi descoperiți și de a păstra câștigurile ilicite obținute în
urma activităților ilicite.
Teoreticieni și practicieni au acordat o atenției deosebită problematicii
protecției martorilor, care prezintă importanță în descoperirea infractorilor,
cercetarea și soluționarea cauzelor, ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni grave.
Protecția martorilor reprezintă o preocupare constantă la ni velul organismelor
europene, dar și a statelor lumii, urmărindu -se a se adopta, atât pe plan intern cât

4 și pe plan internațional, măsurile eficiente pentru siguranța persoanelor care
colaborează cu justiția . Se dorește chiar crearea unei legi unice la nive l european
care să reglementeze în mod uniform problematica protecției martorilor.
Măsurile clasice de protecție a martorilor nu mai erau eficiente, fiind
necesare noi forme de protecție, adaptate la noile condiții de agresivitate a
infractorilor, care să se interpună între martor și infractor și care să facă posibilă
folosirea declarațiilor martorilor în acuzarea autorilor de infracțiuni. Astfel au
apărut noi instrumente menite să asigure o protecție sporită martorilor dintre care
menționam: audierea mart orului sub o altă identitate decât cea reală, protejarea
deplasărilor martorilor, modalități speciale de asculare a martorilor, schimbarea
înfățisării, schimbarea domiciliului etc.
Necesitatea protecției martorilor care colaborează cu justiția, într -o soci etate
cu o criminalitate din ce în ce mai diversificată și performantă, se impune ca un
instrument modern de luptă împotriva infracționalității. Martorul reprezintă de
multe ori, cheia unui întreg sistem de probațiune, mai ales în cauzele marii
criminalită ți, protecția acestuia devenind obligatorie pentru organele chemate să
înfăptuiască justiția.
Protecția martorilor reprezintă o cerință fundamentală ce trebuie garantată și
transpusă în practică, fructificând drepturile și obligațiile pe care martorii le a u pe
de o parte și statul ca beneficiar al aportului martorilor în punerea în aplicare a
politicilor sale penale, pe de alta parte. În vederea armonizării intereselor statului,
și anume cel al aflării adevărului, descoperii autorilor de infracțiuni sau a
infracțiunilor grave, și cel al eliminării sau limitării riscurilor la care sunt supuși
martorii s -a creat instituția protecție și asistenței martorilor.
Asigurarea unei protecții eficiente a martorilor este indispensabilă pentru
descoperirea și contracara rea crimei organizate, protecția martorilor fiind o sarcină
nu numai a autoritătilor judiciare și a poliției, ci și a societății în ansamblu, și în
mod deosebit a tuturor organismlor statului care trebuie să accepte și să sprijine
măsurile de protecție a m artorilor implementate de justiție și poliție.

5 Cap. 1 Delimitări conceptuale

1.1 Рrob a și mijloace lе de probă în рroсеѕul реn ɑl

În vеdеrе ɑ ɑрărării intеrеѕеlor gеnеrɑlе ɑlе ѕoсiеtății, ɑ ordinii dе drерt, ɑ
drерturilor și libеrtăților сеtățеnilor î mрotriv ɑ fɑрtеlor сɑrе lе -ɑr ɑduсе ɑtingеrе,
lеgеɑ реnɑlă рrеvеdе fɑрtеlе сɑrе сonѕtituiе infrɑсțiuni și ѕɑnсțiunilе реnɑlе сɑrе
ѕе рot ɑрliсɑ сеlor сɑrе lе ѕăvârșеѕс.
Арliс ɑrеɑ реdерѕеlor și ɑ ɑltor măѕuri рrеvăzutе dе lеgеɑ реnɑlă сonѕtituiе
ѕɑrсinɑ ɑut orităților ре с ɑrе ѕoсiеtɑtеɑ lе -ɑ îmрutеrniсit în ɑсеѕt ѕсoр, iɑr
ɑсtivitɑtеɑ рrin сɑrе ѕе rеɑlizеɑză trɑgеrеɑ lɑ răѕрundеrе реnɑlă ɑ infrɑсtorilor
trеbuiе ѕă ѕе dеѕfășoɑrе orgɑnizɑt, în сonformitɑtе сu ɑnumitе rеguli, сɑrе ѕă
ѕɑtiѕfɑсă сеrințеlе ɑ două i ntеrеѕе m ɑϳorе.
Ре dе o р ɑrtе, nе rеfеrim lɑ intеrеѕul ѕoсiеtății, сɑrе imрunе o ɑсtivitɑtе dе
nɑtură ɑ rеɑlizɑ dеѕсoреrirеɑ rɑрidă ɑ infrɑсțiunilor și idеntifiсɑrеɑ imеdiɑtă ɑ
infrɑсtorilor, dovеdirеɑ сomрlеtă și obiесtivă ɑ vinovățiеi ɑсеѕtorɑ, рrесum și
ɑрliсɑrеɑ unor ѕɑnсțiuni реnɑlе сorеѕрunzătoɑrе, сɑrе ѕă сonѕtituiе mi ϳloɑсе
еfiсiеntе dе сombɑtеrе și рrеvеnirе ɑ fеnomеnului infrɑсționɑl.
Ре dе ɑltă рɑrtе, intеrеѕul individuɑl, сɑrе imрunе сɑ ɑсеɑѕtă ɑсtivitɑtе ѕă
fiе ѕtriсt rеglеmеntɑtă dе lеgе și ѕă ѕе dеѕfășo ɑrе numɑi în сonformitɑtе сu
ɑсеɑѕtɑ, fiind intеrziѕе ɑbuzurilе și nеdrерtățilе, сееɑ се imрliсă ɑсordɑrеɑ dе
miϳloɑсе ϳuridiсе еfiсiеntе сеtățеnilor реntru ɑ ѕе ɑрărɑ îmрotrivɑ unеi învinuiri
nеîntеmеiɑtе ѕɑu mɑi grɑvе dесât сеɑ rеɑlă, рrесum ș i inѕtituirе ɑ dе рutеrniсе
gɑrɑnții реntru dерlinɑ rеɑlizɑrе ɑ drерtului lɑ ɑрărɑrе.
Асtivit ɑtеɑ рrin сɑrе ѕе ɑѕigură ɑрliсɑrеɑ lеgii реnɑlе сеlor сɑrе ɑu ѕăvârșit
infrɑсțiuni рoɑrtă dеnumirеɑ dе рroсеѕ реnɑl, fiind obiесtul dе rеglеmеntɑrе ɑ
unui ɑnѕɑmbl u dе normе ϳuridiсе dеnumit Drерt рroсеѕu ɑl реnɑl.
Ținând сont dе nеvoi ɑ dе unitɑtе în rеglеmеntɑrеɑ normеlor ɑрliсɑbilе
dеѕfășurării рroсеѕului реnɑl еxiѕtă lɑ momеntul ɑсtuɑl o ѕеriе dе diѕрoziții
ɑрliсɑbilе în toɑtе сɑuzеlе реnɑlе dеѕеrvitе ϳuѕtițiеi, n ormе се formе ɑză рroсеdurɑ
сomună în drерtul рroсеѕuɑl реnɑl.
Științ ɑ drерtului реnɑl, ɑсеɑѕtă diѕсiрlină ϳuridiсă сomрlеxă, еѕtе dе m ɑi
binе dе un ѕесol în nеînсеtɑtă și intеnѕă trɑnѕformɑrе și ɑѕtăzi ɑѕiѕtăm din рlin lɑ
ɑсеѕt fеnomеn gеnеrɑt dе trɑnѕform ărilе ѕoсi ɑl-рolitiсе ɑlе ѕoсiеtății noɑѕtrе.
Νimеni nu ɑr рutеɑ сonѕtɑtɑ lɑ un momеnt dɑt сă ѕ -ɑ dеѕсhiѕ ultimɑ
реrѕресtivă, fiindсă еѕtе imрoѕibil dе рrесizɑt сɑrе vor fi ɑѕресtеlе ѕoсiеtății dе
mâinе, bɑzеlе еi ϳuridiсе, сonсерțiilе еi mor ɑlе și ѕсoрur ilе еi și ɑсеɑѕtɑ реntru сă

6 științ ɑ drерtului реnɑl еѕtе în сеɑ mɑi ѕtrânѕă dереndеnță dе ѕoсiеtɑtеɑ
omеnеɑѕсă.
În oriсе ѕoсiеt ɑtе сivilizɑtă еxiѕtă și funсționеɑză un ɑnѕɑmblu dе normе și
рrеѕсriрții, obiсеiuri și рrɑсtiсi ѕoсiɑlе, рrin intеrmеdiul сăror ɑ ѕе ɑѕigură ordinеɑ
ѕoсiɑlă, сonѕiѕtеnțɑ și сoеziunеɑ intеrnă, сontinuitɑtеɑ și ѕtɑbilitɑtеɑ gruрurilor,
inѕtituțiilor și сomunităților umɑnе. Реntru ɑсеѕt motiv, ѕoсiеtɑtеɑ ϳudесă și
еvɑluеɑză сomрortɑmеntul mеmbrilor ѕăi nu ɑtât din рunсt dе vеdеrе ɑl
motivɑțiilor și mobilurilor ѕăi intrinѕесi, сât mɑi ɑlеѕ din рunсtul dе vеdеrе ɑl
сonformării ɑсеѕtui сomрortɑmеnt lɑ normеlе și vɑlorilе unɑnim rесunoѕсutе.
Rерrеzеntând un рunсt dе rеfеrință реntru difеritеlе ѕitu ɑții ѕoсiɑlе, normеlе
ѕoсiɑlе și ϳuridiсе indiсă сее ɑ се еѕtе drерt ѕɑu nеdrерt, morɑl ѕɑu imorɑl, liсit ѕɑu
iliсit, lеgɑl ѕɑu ilеgɑl еtс. ѕtɑbilind dесi zonɑ dе реrmiѕivitɑtе ɑ ɑсțiunii și
сomрortɑmеntul indivizilor și ѕɑnсționând totodɑtă ре сеi сɑrе сontrɑvin ɑсеѕtor
normе.
Din рunсt dе vеdеrе ѕtriсt ϳuridiс un сomрort ɑmеnt dеlinсvеnt еѕtе dеfinit сɑ
fiind un tiр dе сonduită сɑrе înсɑlсă lеgеɑ, рrivită сɑ ɑnѕɑmblu dе rеguli
normɑtivе еdiсtɑtе și ɑрliсɑtе dе сătrе ɑutoritɑtеɑ ѕoсiɑl -рolitiсă.
Еvoluți ɑ și tеndințеlе dеliсtеlor și сrimеlor, intеnѕ itɑtеɑ și grɑvitɑtеɑ
ɑсеѕtorɑ сɑ și еfесtеlе lor nеgɑtivе ɑѕuрrɑ ordinii ѕoсiɑlе, dеtеrmină modifiсări
сorеѕрunzătoɑrе în рlɑ nul norm ɑtivului реnɑl, сɑ o rеɑсțiе dе fɑрt ɑ ѕtɑtului dе
drерt се își orgɑnizеɑză ɑрărɑrеɑ din рunсt dе vеdеrе ϳuridiс în f ɑțɑ fе nomеnului
infrɑсționɑl, сɑrе ɑtɑсă ordinеɑ ѕoсiɑlă și ϳuridiсă, drерturilе și ilеg ɑlitățilе
indivizilor și gruрurilor ѕoсiɑlе, ѕigurɑnțɑ inѕtituțiilor fundɑmеntɑlе ɑlе ѕtɑtului.
Oсrotind ɑсеѕtе vɑlori, normеlе реnɑlе рrotе ϳеɑză, dе fɑрt, dеѕfășurɑrеɑ
norm ɑlă ɑ rеlɑțiilor ѕoсiɑlе dintr -o ɑnumită ѕoсiеtɑtе, рrin ɑѕigurɑrеɑ și
gɑrɑntɑrеɑ rесiрroсității drерturilor și obligɑțiilor dintrе indivizi, gruрuri, inѕtituții
dе ѕtɑt, rеlɑții și drерturi întеmеiɑtе ре înсrеdеrе, rеѕресt și сooреrɑrе.
Dеm ɑѕсɑrеɑ infrɑсț iunii și ɑ infrɑсtorilor și dеfеrirеɑ lor ϳuѕtițiеi ѕе f ɑсе
сonform сodului dе рroсеdură реnɑlă, ɑсеɑѕtă ϳuridiсă diѕсiрlină fiind ɑtât dе
imрortɑntă înсât ɑ foѕt introduѕă în învățământul ϳuridiс с ɑ științɑ рroсеdurii
реnɑlе. Асеɑѕtɑ еxрliсă, ɑnɑlizеɑză ș i îndrumă рroсеѕul реn ɑl ре сɑlеɑ lеgɑlă
реntru ɑ еvitɑ ɑrbitrɑriul și ɑbuzul dе drерt și în ɑсеlɑși timр dе ɑ ɑѕigurɑ un
сɑdru lеgɑl, ɑdminiѕtrării рrobеlor îmрotrivɑ сеlor vinovɑți.
Rеfеritor l ɑ imрortɑnțɑ рroсеdurii реnɑlе și în ѕреță ɑ ɑdminiѕtrării în
ϳuѕtițiе ɑ рrobеlor реnɑliѕtul frɑnсеz Р. Аyrɑult ѕрunеɑ сu drерt сuvânt сă: "în
ϳuѕtițiе form ɑlitɑtеɑ еѕtе ɑtât dе nесеѕɑră, înсât nu ѕе рoɑtе ɑbɑtе сinеvɑ сât dе
рuțin dе lɑ еɑ, ѕɑu ѕă lɑѕе și ѕă omită сеɑ mɑi miсă formă dе ѕolеmnitɑtе сеrută,
fără сɑ î ntrеgul ɑсt ѕă nu ɑ ϳungă înd ɑtă ѕă рiɑrdă numеlе și рorесlɑ dе ϳuѕtițiе …".1
Мɑi târziu, рrofеѕorul I. Tɑnoviсеɑnu ɑ dɑt o еxрliсɑțiе сu рrivirе lɑ сеlе
ɑfirmɑtе mɑi ѕuѕ: "Мotivul еѕtе реntru сă ϳuѕtiți ɑ ɑрroɑре nu е ɑltсеvɑ dесât

1 P. Ayrault, Lordre formalite et instruction judiciare , Lyron, 1642, Li vre I, art. 1, nr.2.

7 form ɑlitɑtе și сеrеmoni е.2 Dе ɑltfеl, rеfеritor și lɑ рroсеѕul сontinuu dе
реrfесțion ɑrе ɑ drерtului рroсеѕuɑl реnɑl рutеm сonѕidеrɑ сă ɑсеѕt luсru еѕtе în
firеɑ ɑсеѕtеi științе реntru сă еtimologiс сuvântul рroсеdură vinе dе lɑ două
сuvintе lɑtinе рro (înɑintе) și сеdеrе (ɑ mеr gе).
Рrin urm ɑrе рroсеdurɑ, în gеnеrɑl, еѕtе științɑ dе ɑ mеrgе înɑintе, dе ɑ
urmɑ o сɑlе oɑrесɑrе, iɑr în ѕеnѕ ϳuridiс, рroсеdur ɑ реnɑlă еѕtе științɑ сɑrе nе
ɑrɑtă сɑlеɑ dе urmɑt într -un рroсеѕ реnɑl.
Реntru rеzolv ɑrеɑ сɑuzеlor реnɑlе, orgɑnеlе ϳudiсi ɑrе ɑu nеvoiе dе dɑtе ѕɑu
informɑții сɑrе ѕă сonduсă lɑ сonсluziɑ еxiѕtеnțеi ѕɑu inеxiѕtеnțеi infrɑсțiunii,
vinovățiеi ѕɑu nеvinovățiеi făрtuitorului. Dɑtеlе ѕɑu informɑțiilе сɑrе ɑ ϳută l ɑ
rеzolvɑrеɑ сɑuzеi реnɑlе ѕunt furnizɑtе рrin intеrmеdiul рrobеlor.3
Аvând în vеdеrе funсțion ɑlitɑtеɑ lor în рroсеѕul реnɑl, рrobеlе ѕunt dеfinitе
сɑ fiind еlеmеntе dе fɑрt сu rеlеvɑnță informɑtivă ɑѕuрrɑ tuturor lɑturilor сɑuzеi
реnɑlе.4
Constituie probă “orice element de fapt care servește la constatarea
existenței sau inex istenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal ”5.
În ɑсеѕt ѕеnѕ, în ɑrt. 97 N.Ϲ.рroс.реn. , alin. 3 ѕе ɑrɑtă сă, în vеdеrеɑ ɑflării
ɑdеvărului, “procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului
de probă ”6.
În definiția probei, păstrată în cea mai mare parte din reglem entarea
anterioară, NCpp impune condiția ca elementul de fapt să contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal , condiție ce derivă de altfel din obligația impusă
organului judiciar de art .5 alin.1 NCpp potrivit căruia: “Organele judiciare au
obligația de a asigura, pe bază de probe, a flarea adevărului cu privire l a faptele și
împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului”7.
Singura diferență semnificativă între cele două reglementări o constituie
prevederea de la litera f) a alineatului 2 al art.97 din NCpp8 potrivit căreia pro ba se
obține prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege ceea ce ar fi
putut justifica opinia că legiuitorul a înțeles să renunțe la enumerarea exhaustivă a
mijloacelor de probă astfel cum o făcea în anterioara reglementare (devenind ast fel

2 I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală , Vol. IV, București, 1912, p. 26.
3 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea Generală , Ediția a II -a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București 2010, p. 436.
4 V. Do ngoroz, Curs de procedură penală , Ed. Cursurilor Litografiate, București 1942, p. 168.
5 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală , publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 9 7, alin. 1
6 Noul Cod de Procedură Penală , art. 97, alin. 3
7 Noul Cod de Procedură Penală , art. 5, alin.1
8 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală , publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 97, al in. 2, lit. f)

8 posibilă, spre pildă, valorificarea s ub aspect probator a raportului de constatare a
comportamentului simulat).
Concluzia nu se ve rifică pe deplin, câtă vreme la literele a) -e) ale alineatului
2, art.97 din NCpp enumeră mijloac ele de probă nu cu expri mare de tipul “proba se
poate obține”, care ar fi lăsat deschisă posibilitatea folosirii și altor mijloace de
probă decât cele enumerate, ci folosind sintagma “proba se obține”, ceea ce, în
principiu, ar trebui să semnifice că acestea și num ai ele sunt mij loacele de probă
agreate de legiuitor. Prin existența prevederii de la lit. f) este vădit că nu aceasta a
fost intenția legiuitorului, însă terminologia folosită vădește fie inconsecvență, fie
lipsă de rigoare9.
NCpp renunță la indicarea ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau
video, deși fotografia continuă să fie distinct menționată, ceea ce însă nu împiedică
folosirea lor ca mijloc de probă în condițiile alin.2 lit.f).
În noua reglementare dispoziția cuprinsă în alineatul 2 al art.63 din Cpp
anter ior, privitoare la lipsa de ierarhie a valorii probante a probelor, s e regăsește în
art. 103 alin.1: “probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor
administrat e în cauză ”10.
Dacă alineatul 1 este identic anterioarei reglementări, urm ătorul alineat face
referire la depășirea oricărui dubiu rezonabil cu privire la săvârșirea de căt re
persoana trimisă în judecată a faptei reținute în sarcina sa, trimițând astfel la un
indicator dific il, dacă nu chiar imposibil, de cuantificat – rezonabilitatea.
Alineatul 3 prevede imposibilitatea întem eierii în măsură determinantă a
unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a ap licării
pedepsei pe depozi țiile investigatorului, colaborat orului sau martorului protejat.
Această din urmă dispoziție este aplicarea în plan legislativ a jurisprudenței
constante a Curții Eu ropene a Drepturilor Omului din care rezultă că, pentru a fi
respectate exigențele art.6 pa rag.1 și parag.3 lit.d) din Convenție este necesar ca
autoritățile să justifice, pe bază de probe, d ate sau informații, necesitatea asigurării
anonimatului unui martor anonim11, cu atât mai mult d acă acesta este agent
infiltrat12, acuzatul să poată inte roga martorul fie personal, fie prin apărătorul său,
iar instanțele să nu își întemeieze hotărâre a de condamnare în mod exclusiv sau
într-o măsură determinantă pe declarații anonime. Aceste mijloace de probă au
așadar un carac ter subsidiar și nedeterminant13. Deși textul nu o prevede expres
apreciem că, pentru identitate de rațiune, nici hotărârea prin care se ia față de

9 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală , publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 97, alin. 2, lit. a) -f)
10 privind Noul Cod de Procedură Penală , art. 103, alin. 1
11 persoană audiată cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care a dat
declarații într -o cauză penală, iar identitatea ei nu este cunoscută apărării
12 martorul anonim care face parte din organele poliției și care are o îndatorire generală de subordonare față de
autoritățile statale
13 a se vedea, spre pildă, cauza Saidi contra Franței, cauza Krasniki contra Republicii Cehe

9 inculpatul minor o măsură educativă nu se poate întemeia în măsură determinantă
pe aceste depoziții.
În egală măsură însă textul alin.3 trebuie înțeles ca interzi când doar
întemeierea în măsură determinantă pe declarațiile acestor trei categorii de
persoane a hotărârilor de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei ceea ce înseamnă că o soluție de achitare ori de
încetarea a procesului penal se poate întemeia exclusiv pe declarațiile
investigatorului, ale colaboratorului ori ale martorului protejat.
În fine, câtă vreme actuala reglementare nu mai prevede o dispozi ție similară
fostelor art.69 și art.75 din C. p.p. anterior14, rezultă că organul judiciar își poate
întemeia soluția, ori care ar fi aceasta, chiar și de condamnare, de renunțare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, acord de recunoaștere a
vinovăției, în măsură covârșitoare pe declar ațiile inculpatului.
În NCpp se definește procedeul probatoriu, definiție inexistentă în vechea
reglementare, dar constant uzitată de doctrină, de unde a și fost preluată.
În concluzie, proba se obține prin mijloace de probă, iar mi jloacele de probă
se obț in prin procedee probatorii.

1.2 Introducerea probelor în procesul penal

Istoria procesului penal distinge mai multe sisteme de probațiune15 care se
pliază pe concepții diferite cu privire la aflarea adevărului și aflării lumii
înconjurătoare în diferite epoci .
În procesul penal de tip arhaic concepțiile empirice și mistice permiteau
organelor judiciare să realizeze o interpretare a legii de manieră arbitrară având
explicații supranaturale în care „spiritul de dreptate și de echitate erau transferate
uneori pe seama înțelepciunii și atotputernicei divinități”16.
Mai târziu, în procesul de tip inchizitorial, feudal , legea permitea ca anumite
probe să aibă o valoare prestabilită, făcea ca aspectele legale calitative sau
cantitative să fie deasemenea prest abilite oferind astfel o rezolvare, o
antepronunțare ce avea aceleași caracteristici precum interesele promovate de
norma de drept. În acest cadru istoric, după cum am precizat – feudal, în care
puterea monarhului era absolută, concepțiile juridice despre probe erau în
concordanță cu concepțiile social -politice ale vremii. Privind lucrurile în aceeași

14 condiția coroborării declarațiilor inculpatului și ale părții vătămate cu împrejurări ce rezult ă din ansamblul
probelor, pentru a putea servi la aflarea adevărului
15 Vintilă Dongoroz, Explicatiile teoretice ale Codului penal roman , Ediția 2. Volumul IV, Editura C.H. Beck, p.207
16 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală Partea Genală , vol.I, Edi tura Paidea, 1993, p.65

10 manieră trebuie înțeleasă ierarhizarea probelor care facea din mărturie „regina
probelor”.
Astăzi, î n procesul penal modern legea nu cataloghează în general p robele
oferindu -le o anume putere probatorie sau grad de cr edibilitate, aș a cum era tipic în
teoria probelor formale.
Dreptul penal modern, lasă la aprecierea organului judiciar obligația
respectării ierarhiei probelor stabilite de lege, introducând teoria liberei aprecieri a
probelor17.
Elementul central în cazul teoriei liberei aprecieri a probelor, se arondează
convingerii organului judiciar care își formează opinia în urma administrării
probelor, astfel că „în luarea deciziei asupra existenței infracțiun ii și a vinovăției
inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate”18
astfel încât „condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că
acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.”19
O astfe l de gândire își gasește locul și în legislația altor state europene
precum Franța, Elveția, Belgia, etc. Judecătorul apreciază liber valoarea probelor
administrate și pronunță o hotărâre de condamnare sau de achitare a inculpatului
numai după ce își forme ază convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat.
Prin obiect al probațiunii se înțelege ansamblul faptelor și a împrejurărilor
de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluționării juste a cauzei penale. Se impune
precizarea că în obiectul probațiunii in tră numai faptele și împrejurările de fapt.
Existența normelor de drept nu trebuie dovedită, prezumându -se că ele sunt
cunoscute atât de organele judiciare cât și de justițiabili.
De la regula enunțată mai sus există unele derogări în sensul că face excepț ie
de la regulă aplicarea unei norme d e drept stră in, ca de exemplu, în cazul dublei
incriminări sau în cazul procedurii recunoașterii și executării hotărârilor penale.
Sunt anumite categorii de î mprejură ri care trebuie dovedite în orice cauză
penală, ele alcătuind obiectul generic al probațiunii. Alte fapte sau împrejurări
trebuie dovedite numai în anumite cauze penale, acestea din urmă alcătuind
obiectul concret al probațiunii.
Obiectul generic poate fi determinat în componentele sale generale deoarece
oricât de variat ar fi obiectul concret al probațiunii anumite elemente generice se
regăsesc în cadrul oricărei activeitați de dovedire a vinovăției. Astfel fac parte din
obiectul generic al probațiunii, urmatoarele împrejurări:
1. Dovedirea faptelor care conf irmă sau infirmă acuzația ;
2. Circumstanțele agravante sau dupa caz atenuante ;
3. Mobilul infracțiunii, chiar cand nu este o trăsătură a conținutului infracțiunii ;

17 Noul Cod de Procedură Penală, art. 103, alin. 1: Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare in urma evaluării tuturor probelor administrate in cauză.
18 Noul Cod de Pr ocedură Penală, art. 103, alin. 2
19 Ibidem

11 4. Urmările infracțiunii atât sub aspect civil cu privire la daunele produse, cât și
cu privire la rezolvarea corectă a laturii penale ;
5. Pentru justa soluționare este necesar a se cunoaște profilul moral al autorului
și atitudinea generală în societate ;
6. Faptele sau circumstanțele de fapt care au determinat sau f avorizat comiterea
infracțiuni.
 Faptele și împrejur ările care pot fi dovedite
În cadrul procesului penal există fapte care nu intră direct în obiectul
probațiunii dintr -o anumită cauză, deoarece acestea nu fac referire directă la
dovedirea împrejurărilor cauzei respective, fiind fapte cu privir e la care există
posibilitatea de a fi dovedire, și nu obligația, cu toate acestea, ele au o importanță
pentru tragerea unor concluzii î n legatură cu probele administrate. Acestea poartă
denumirea de fapte auxiliare.
Faptele similare sunt fapte asemănătoar e – de aceeaș i natură faptului
principal , pot constitui obiect al probei dacă acestea reprezintă primul termen al
recidivei ori al pluralității intermediare sau dacă reprezintă acte materiale ale
unitații de infracțiune20; constatarea aceluiași modus opera ndi prin metoda de a
opera sau de a proceda a unei persoane care a săvârsit astfel mai multe fapte
prevăzute de legea penală.
Faptele negative reprezintă acele împrejurări care nu s -au petrecut, nu s -au
realizat sau pur și simplu nu există, astfel ca nu p ot fi probate decat dacă sunt
transformate î n fapte pozitive .
Faptele negative pot fi dovedite dacă sunt determinate, de exemplu se poate
proba ca învinuitul sa u inculpatul , după caz, arată că în anumite condiții de timp și
loc nu a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, deoarece, la momentul respectiv
se afla în alt loc decât acela î n care a fost comisă infracțiunea, acest lucru
constituind pentru el un alibi .
 Faptele și î mprejurarile care nu pot fi dovedite
În cadrul procesului penal pot apărea î mprejură ri a căror dovedire nu mai
este necesară. Dispensa de probă poate fi determinată de situații precum :
– existența unor prezumții legale absolute , ce înlătură, pentru cei care le
invocă, necesitatea dovediii faptului prezumat21.
– faptele negative sau pozit ive nedeteminate22.
– faptele contrare concepției noastre despre lume și societate23.
 Faptele sau î mprejură rile care nu trebuie dovedite
Noul Cod de Procedură Penală prevede că există dispensă de probă în ceea
ce priveste :

20 Mihail U droiu , Procedu ră penală . Partea generală. Noul Cod de Procedură Penală , Editura C.H.Beck.,
București , 2014, p . 195-196
21 de exemplu, minorul sub 14 ani este prezumat absolut de lege că nu are discernă mânt
22 de exemplu, faptul că o persoană nu a avut niciodată calitatea de funcționar public
23 de exemplu, faptul că victima a fost agresată de fantome

12 – Prezumțiile legale relative. Acestea nu trebuie dovedite, însă în cazul
acestora se poate face dovada contrară24.
– Faptele notorii sau evidente . Nu este necesar a se face proba acestor fapte
ca urmare a banalității lor, de exemplu, este de la sine înțeles nefiind
nevoie probă ca la ora 1a.m. es te noapte, sau ca apa fierbe la 100 grade
Celsius.
– Faptele necontestate de toți participanții la proces . În cazul în care
părțile sau ceilalți participanți la proces nu contestă anumite fapte sau
împrejurări de fapt care sunt determinante pentru soluțion area cauzei
penale, organele judiciare pot proceda la administrarea de probe în
vederea aflării adevărului în cauză. În acest sens prevederile Codului de
Procedură Penală2526 relevă faptul că probele administrate în cursul
urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în
cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea
contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.
Ca garanție a caracterului echitabil al procedurilor, se reglementează expre s
cazurile când o cer ere de probe poate fi respinsă27:
– când proba nu este relevantă în raport cu o biectul probațiunii în cauză;
– când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie
obiectul probei au fost administrate suficiente mijlo ace de probă;
– când proba nu este necesară întrucât faptul este notoriu;
– când pro ba este imposibil de obținut;
– când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
– când administrarea probelor este contrară legii.
Caracter de noutate are și regle mentarea principiului loia lității administrării
probelor28, în scopul evitării utilizării oricăror mijloace care ar putea avea ca scop
administrarea cu rea -credință a unui mijloc de probă sau care ar putea avea ca efect
provocarea comiterii unei infracțiuni , în scopul protejării demnității persoanei,
precum și a dreptului acesteia la un proces echitabil și la viață privată.
Totodată, este detaliat reglementată instituția excluderii probelor nelegal sau
neloial administrate, preluată din tradiția common low ; în acord cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, mijloacele de probă administrate nelegal pot
fi, în mod excepțional, folosite, numai dacă prin aceasta nu se aduce atingere
caracterului echitabil al procedurii în ansamblu. Probele obținute p rin tortură,

24 de exemplu, se poate dovedi cu ajutorul unei expertize medico -legale discernământul minorului cu vârsta între 14 –
16 ani care a săvârșit o infracțiune .
25 Art. 374 alin (7) Noul Cod de Procedură Penală : „probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate
de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești .Acestea sunt puse in dezbaterea contradictorie
a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.”
26 Art. 374 alin (8) Noul Cod de Procedură Penală : „probele prevăzute la alin.(7) pot fi administrate din oficiu de
către instanță, dacă apreciază că este necesar pentr u aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.”
27 Art. 100 alin. 4 , Noul Cod de Procedură Penală
28 Art. 101 , Noul Cod de Procedură Penală

13 tratamente inumane sau degradante nu pot fi folosite în procesul penal. O altă
instituție preluată din sistemul de common low e ste excluderea probei derivate29
care are ca efect înlăturarea mijloacelor de probă administrate cu respectarea legii
dar care sunt derivate din probe abținute ilegal.
Prin sarcina probei (onus probandi ) se înțelege obligația administrării
probelor în procesul penal în diverse î mprejurări . Trebuie deci să se cunoască cui îi
revine obligația probațiunii.
Sarcina probei s uportă două laturi : pe de o parte obligația ce cade în sarcina
organelor judiciare de administrare a probelor 30 și pe de altă parte posibilitatea
părților de a propune sau solicita administrarea de probe.
Făcând referire la sarcina administrării probelor î n acuzare, atragem atenția
că, pornind de la principiul că cel care acuză este obligat sa probeze ( actori incubit
probatio ), procurorului și părții vatămate le revin e sarcina de a administra probe .
Procurorul are obligaț ia de a manifesta un rol activ î n privința administră rii
de probe atâ t în favoarea câ t și în defavoarea inculpatului . Lipsa de interes î n
administrarea probelor poate duce la soluții departe de adevăr. Cu toate acestea, în
lipsa probelor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul beneficiază d e prezumția de
nevinovăție31.
Sarcina probei nu trebuie confundată cu propunerea de probe din partea
părților din proces în scopul soluționă rii cauzei . În acest sens, art. 99 alin. (3) arată
că persoana vătămată, suspectul ș i părțile au dreptul de a propune organelor
judiciare administrarea de probe.
Dacă părțile nu doresc sau nu știu să administreze probe pentru apărarea
propriilor interese, dar aceste probe există, rămane în sarcina organelor judiciare să
ducă la îndeplinire acest act procesual pentru buna înfaptuire a justiției. Pentru a
duce la bun sfarsit sarcina administrării probelor între organele judiciare și cei care
au cunoștință de acte sau fapte ce au legatură cu cauza trebuie să existe o
cooperare . În acest sens art.114 alin (1) NCPP arată că poate fi audiat în calitate
de martor orice persoana care are cunoștință despre orice faptă sau împrejurare
de fapt care constituie probă în cauza penală32.
Sarcina probei este epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile
consideră că nu mai au de administrat probe și cauza penală dedusă judecății poate
fi soluționată pe baza celor ce se regasesc în conținutul dosarului.
Organele judiciare sunt obligate să procedeze la cunoașterea realității
obiective a împrejurarilor cauzei pentu aflarea adevar ului. Acest lucru se realizează

29 doctrina „efectului la distanță” sau „fructele pomului otrăvit”
30 Art. 99, Noul Cod de Procedură Penală : „in ac țiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar
în acțiunea civilă, părțile civile ori, dupa caz, procurorul care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu restrânsă” .
31 Articol 99 Noul Cod de Procedură Penală: „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție,
nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”
32 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Pen ală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 114 alin. 1

14 strict prin administrarea de probe în sensul aducerii în fața organului judiciar a
faptelor și împrejurarilor fapti ce ale cauzei, care configurează orice probă, în aș a
fel încât să formeze imaginea cea mai veridică a celor î ntamplate.
Administrarea probelor presupune ca întregul proces de adunare a
informa ției de către organele judiciare să aiba loc cu respectarea prevederilor
legale și loialității administrării acestora33.
Administrarea probelor este o activitate de colabora rea între organele
judiciare ș i părți, și constă în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de
lege în ceea ce privește procurarea, verificarea dovezilor pe baza cărora urmează a
fi rezolvat cazul dedus judecății si pronunțată o hotărâre.
Admini strarea probelor presupune ca acestea, să fie mai întâi descoperite,
identificate și adunate. Codul de procedură penală are în vedere faptul că organul
de cercetare penală trebuie să administreze probe atât în favoarea cât și în
defavoarea suspectului sau inculpatului.
În cazul administrării de probe, organele judiciare vor avea în vedere
evitarea oricărei atingeri cu privire la deminitatea umană sau verticalitatea justiției.
În acest sens art.101 NCPP interzice folosirea oricaror metode sau tehnici de
ascultarea care ar afecta capacitatea persoanei de a -și aminti și de a relata în mod
conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei34.
În cazul în care s -a procedat de o asemenea manieră probele obținute prin
mijloace ce aduc atingere demnitații , probele obținute prin torutură sau alte
modalități asimilate acesteia nu pot fi folosite î n cadrul procesua l.
Administrarea probelor în faza de judecată pr ezintă anumite caracteristici. Î n
fața instanței cauza ajunge cu majoritatea probelor adunate de că tre organele de
cercetare penală.
Instanța nu este obligată să strângă probe în sensul dublării organului de
urmărire penală, astfel că în faza de judecată readministrarea probelor cauzei se
realizează prin procedee probatorii legale ce aduc în fața justi ției aceleași mijloace
de probă ce au fost administrate și în faza de urmărire penală.
Dacă va considera necesar, instanța poate administra și probe ce nu se
regăse au în faza de urmărire penală.
În cadrul ședinței de judecată există o subdiviziune a aces teia în care sunt
administrate probe, subdiviziune, ce poartă denumirea de cercetare judecatorească.

33 Articol 101 Noul Cod de Procedură Penală – Principiul loialitații administrării probelor:„este oprit a se
intrebuința violențe, amenințări or i alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a
se obține probe”
34 Noul Cod de Procedură Penală , art. 101

15 1.3 Noțiuni legislative privind protecția martorilor

În cadrul probațiunii judiciare, organele de urmărire penală și judecătorul au
de stabilit fapte c oncrete, săvârșite anterior, urmând să procedeze la o cunoaștere
inversă, de la cunoscut la necunoscut. Pe baza informațiilor primare, aceste organe
refac, cu ajutorul probelor, traseul infracțional, în așa fel încât el să exprime
convingerea că reprezintă adevărul.
De regulă, infracțiunile se săvârșesc fără a lăsa vreo urmă despre
împrejurările în care s -au comis și despre persoana făptuitorului. În cele mai multe
situații, singurele date pe care organele judiciare le pot afla se datorează unor
persoane c are întâmplător au asistat la desfășurarea activității infracționale,
dobândind prin propriile simțuri cunoștințe despre fapte sau împrejurări de natură
să servească la aflarea adevărului.
Așadar, nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să n u-și aducă o
contribuție esențială declarațiile martorilor , fapt ce a determinat pe unii autori să
atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească,
inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii
infracțiunilor35.
Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul
penal, unii autori au denumit martorii ca fiind “ ochii și urechile justiției ”36.
Inițial, măsuri de protecție deosebite față de martori s -au luat în S.U.A,
extinzându -se în Anglia, Canada și alte state europene ca urmare a succesului
înregistrat în lupta împotriva crimei oragnizate, în special a mafiei . Astăzi, peste 40
de state europene și noneuropene au înființate structuri special izate de protecție a
martorilor .
Plecând de la internaționalizarea activităților grupurilor de crimă organizată
și a rețelelor s -a impus adoptarea unor măsuri regionale și internaționale a forțelor
implicate în combaterea acestui flagel.
În aceste condiții protecția martorilor constitue o preoc upare a organismelor
europene și a statelor Europei, fundamentate pe rolul pe care martorii îl au în
desfășurarea procedurilor judiciare.
Datoria de a depunde ca martor implică acum responsabilitatea statelor de
a garanta martorilor posibilitatea de a dep une mărturie fără a fi supuși vreunui
risc.

35 A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p.10, apud Anca –
Lelia , Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2008, p.166.
36 J. Benthan, Traite des preuves judiciares , Editura Bassage freres, Paris, 1823, vol I, p.93, apud I. Neagu, Tratat de
procedură penală, Partea generală, Editura Global L ex, București, 2007, p.399.

16 1.3.1 Uniunea Europeana și protecția martorilor

Problema necesității unui instrument legislativ în domeniul protecției
martorilor la nivelul UE a fost luat în considerare de mai mulți ani. Încă din 1997,
a 16-a rec omandare a Programului de acțiune în domeniul prevenirii și combaterii
crimei organizate a propus examinarea necesității din sfera protecției martorilor și
a persoanelor care colaborează în cadrul acțiunii judiciare .
Lucrările pregătitoare care vizează d ezvoltarea unei legislații europene în
domeniul protecției martorilor au debutat în 2004, obiectivul fiind acela de a
strânge informații cu privire la legislația statelor membre, structurile administrative
și experiența practică în vederea identificării vi dului legislativ și deficiențelor de
funcționare cu impact la nivel european și propuneri de soluții cu valoare adăugată
europeană.
Un proiect AGIS comparativ în domeniul protecției martorilor a analizat
legislația și practica și a prezentat, de asemenea propuneri de posibile legislații
europene. Conform unui sondaj Eurobarometru din 2006, cetățenii europeni
sprijină ideea abordării domeniului protecție martorilor la nivelul UE.
Dintre cetățenii chestionați, 86% sprijină instituirea de către UE a unei
politici comune în domeniul cooperării transfrontalire și internaționale privind
protecția martorilor, iar 45% sprijină cu tărie această idee. Doar 7% dintre cei
chestionați s -au opus, iar 7% nu au exprimat o opinie asupra acestei întrebări .
Instrumentele în vigoare la nivelul UE, și anume Rezoluția privind protecția
martorilor în combaterea criminalității organizate din 23 noiembrie 1995 , precum
și Rezoluția privind persoanele care cooperează la combaterea crimei organizate
din 1996, au un domeniu de aplica re limitat, numai în ceea ce privește combaterea
criminalității organizate, și sunt instrumente legislative neobligatorii.
Rezoluția din 23 noiembrie 1995 stipulează următoarele: martorul va fi
protejat împotriva oricărei forme, directe sau indirecte, de amenințare, presiune sau
intimidare; protecția îi va fi asigurată înainte, în timpul și după proces, dacă
autoritățile competente consideră că este necesar; această protecție trebuie extinsă
la părinți, copii sau alți apropiați ai martorilor, dacă este ne cesar, pentru a evita
orice formă de amenințare indirectă; cu ocazia instituirii protecției, fiecare caz va fi
examinat individual, pentru a se obține acordul martorului și al rudelor sale
apropiate; autoritățile competente vor decide, din proprie inițiati vă sau la
solicitarea martorului, dacă adresa și identitatea martorului vor fi cunoscute doar
de către aceste autorități; dacă amenințarea este foarte gravă, schimbarea identității
martorului și, dacă este cazul, a familiei restrânse a acestuia, poate fi p ermisă; una
dintre formele de protecție avute în vedere este posibilitatea depunerii mărturiei
într-un alt loc decât acela în care se află persoana urmărită penal, prin folosirea,
dacă este necesar, a metodelor audiovizuale, cu respectarea principiului

17 contradictorialității, așa cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului; facilitarea asistenței judiciare materie.
Pentru facilitarea folosirii mijloacelor audiovizuale, trebuie luate în
considerare următoarele: audierea se p oate face doar în condițiile legale existente
în statul socitant; dacă legislația unuia dintre state permite ca martorul să fie asistat
de către un avocat în timpul audierii, să fie posibil ca această asistență să fie
desfășurată pe teritoriul statului în care se află martorul; costurile traduceri și ale
folosirii mijloacelor audiovizuale vor fi plătite de statul solicitant, dacă nu sunt alte
aranjamente cu statul solicitat.
Majoritata statelor membre UE dispun de o legislație în domeniul protecției
martori lor, fie sub forma unui instrument juridic distinct, fie ca parte a codului de
procedură penală.
Aceasta cuprinde, de regulă definiții (noțiunile de martor protejat, martor
anonim, colaborator al justiției), măsuri procedurale (modalități de desfășurare a
procesului, metode alternative pentru a depune mărturie), măsuri neprocedurale
(protecția fizică, transferul martorului într -o altă localitate, schimbarea identității),
structurile de punere în aplicare necesare și rolul diferitelor organe de aplicare a
legii înainte, în cursul și după procesul penal, drepturile și obligațiile părților în
cadrul sistemului de protecție.
Cooperarea internațională în domeniul protecției martorilor este de
asemenea menționată, însă fără prea multe precizări. Anumite țări di spun de o
legislație specifică care guvernează funcționarea programelor de protecție a
martorilor, în timp ce alte state nu dispun de o asemenea legislație. Unele consideră
că aceasta ține în mare parte de misiunile poliției, în timp ce altele acordă un ro l
esențial ministerelor și puterii judecătorești, unele au un program național de
protecție, iar altele au câteva programe regionale sau locale.
Cu toate că noțiunea de “colaborator al justiției” nu este deseori menționată
în codurile penale naționale, ap roape toate țările prevăd posibilitatea pentru
judecătorul curții de a reduce pedeapsa delincvenților care sprijină poliția/
autoritățile judiciare să clarifice aspecte privind infracțiunile pe care ei înșiși sau
alții le -au comis.
Cu toate acestea, anumi te state membre au ales să nu adopte legi privind
colaboratorii justiției, fie pentru că sunt rareori confruntate cu tipurile de
infracțiuni pentru care această noțiune își poate găsi utilitatea, fie pentru că au
obiecții de ordin moral față de impunitate/ reducere a pedepsei. Dimpotrivă alte
state memebre utilizează frecvent această noțiune.

18 1.3.2 Consiliul Europei și protecția martorilor.

Consiliul Europei a abordat problematica protecției martorilor încă de la
mijlocul anilor 1990 și a desfășurat o acti vitate legislativă în domeniu. De
exemplu, varietatea diferitelor situații în care martorii pot necesita protecție a fost
abordată în Recomandarea (1997)13 privind intimidarea martorilor și drepturile la
apărare, precum și Recomandarea (2005)9 privind prot ecția martorilor și a
colaboratorilor justiției. În ceea ce privește protecția procedurală, hotărârile Curții
Europene a Drepturilor Omului au avut o contribuție semnificativă, în special cele
cu privire articolul 6 al Convenției privind dreptul la un pro ces echitabil.
Recomandarea (1997)13 privind intimidarea martorilor și drepturile la
apărare, plecând de la necesitatea abordării unei politici comune în materie de
protecție a martorilor, de la riscul de intimidare la care aceștia sunt supuși mai ales
în cazuri de crimă organizată și de criminaliate în sânul familiei, de la îndatorirea
statelor de protejare a martorilor contra oricărei presiuni și punerea la dispoziția
acestora a unor măsuri specifice de protecție de natură a garanta eficient securitatea
lor, în deplină concordanță cu Convenția europeană a Drepturilor Omului și
jurisprudența acestor organe, care recunoște dreptul de a interoga martori și de
contestare a declarațiilor acestora, ridică pentru prima dată la nivel instituțional
precizări concr ete de introducere în legislația și politica de combatere a
criminalității statelor, a conceptului de protecție a martorului și colaboratorului
justiției, de implementare a unor principii și măsuri procedurale specifice destinate
a face față intimidării la care sunt supuși martorii.
Totuși, în Recomandarea (97)13, problematica protecției martorilor și a
colaboratorilor justiției a fost tratată de o manieră globală. Această recomandare
enunță o serie de principii care ar putea orienta legislația națională re feritoare la
lupta împotriva intimidării martorilor, fie că este vorba de codul de procedură
penală, fie că este vorba de dispoziții vizând protecția martorilor în fața
tribunalului.
Principiile generale enunțate de Recomandarea R(97)13 sunt :
– Măsurile leg islative și practice adecvate trebuie luate cu deplină respectare a
dreptului la apărare. Protecția martorilor și a apropiaților lor, în special
protecția vieții și securității acestora, ar trebui să fie organizată înainte, în
timpul și după proces, în fun cție de necesități;
– Actele de intimidare a martorilor trebuie incriminate, fie ca o infracțiune
penală distinctă, fie în cadrul infracțiuni de folosire a amenințărilor ilicite;
– Ținând cont de principiul liberei evaluări a probelor de către tribunale,
proce dura penală va trebui să permită luarea în considerare a efectului pe
care îl are intimidarea asupra martorilor;

19 – Sub rezerva posibilității pentru unii martori de a refuza să depună mărturie,
martorii vor fi încurajați să comunice autorităților competente o rice
informație care ar putea privi o infracțiune penală și să accepte să depună
mărturie în fața tribunalului;
– În deplină respectare a dreptului la apărare, martorii ar trebui să aibă
posibilitatea de a depune mărturie utilizând asemenea metode încât să f ie
protejați împotriva oricărui risc de intimidare care ar putea rezulta dintr -o
confruntare directă cu acuzatul. De pildă, ar putea să depună mărturie într -o
alta sală decât cea în care apare acuzatul;
– Personalul implicat în realizarea justiției penale va trebui să aibă o pregătire
adecvată pentru tratarea cazurilor în care martorii sunt susceptibili de a fi
supuși unor acte de intimidare.
Adoptarea acestei recomandări a reprezentat un pas important înainte de
instituirea unui cadru procesual care să confe re martorilor și colaboratorilor
justiției o protecție sporită în fața presiunilor legate de depozițiile lor și organelor
judiciare un instrument eficient în lupta cu marea criminalitate.
Prin pârghiile noi acordate cum ar fi: înregistrarea audiovizuală a
declarațiilor martorilor în faza procedurii preliminare, folosirea declarațiilor
preliminare în instanță, dezvăluirea datelor martorului în fazele finale al
procesului, folosirea video -conferinței, se acordă martorilor o protecție sporită,
fiind încurajaț i să compară în justiție pentru a depune mărturie împotriva celor
vinovați de săvârșirea unor infracțiuni grave.
Conform Recomandării R(97)13 trebuie luate măsuri legislative și practice
adecvate pentru asigurarea protecției împotriva intimidării și a pres iunilor
exercitate asupra martorilor care depun mărturie împotriva unor membri din
familie. Astfel de măsuri sunt necesare în funcție de diferitele categorii de martori
vulnerabili. Ele trebuie luate ținând cont de faptul că intimidarea în mediul familial
este adesea latentă și în mod obișnuit afectează starea psihologică și/sau
emoțională a martorului.
O protecție specială trebuie acordată copiilor, ca un suport împotriva
abuzurilor de autoritate din cadrul familiei. Copii trebuie să fie informați cu priv ire
la drepturile lor, în special dreptul de a semnala o faptă penală. Interesele copilului
trebuie să fie protejate pe tot parcursul procedurii penale, de către o instituție
socială și, dacă este cazul, de către avocați special formați în acest scop. Feme ile
care suferă de violențe și persoanele în vârstă supuse la rele tratamente de către
familia lor trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriva intimidării,
destinată să împiedice semnalarea unei infracțiuni și depunerea unei mărturii.
Prin Rec omandarea (2005)9 privind protecția martorilor și a colaboratorilor
justiției statele membre sunt obligate să se ghideze atunci când își formulează
legislația internă și când își revizuiesc practica și politica în domeniul criminalității
în funcție de per spectiva și măsurile stabilite de recomandarea menționată și în

20 același timp să se asigure că publicitatea necesară acestor principii și măsuri este
transmisă tuturor organelor interesate, cum ar fi organismelor judiciare,
autorităților de investigație și de judecată, asociațiilor barourilor și i nstituțiilor
sociale de profil.
Aceasta enunță, la fel ca și Recomandarea R(9 7)13, câteva principii
generale:
– luarea de măsuri legislative și practice corespunzătoare, astfel ca martorii și
colaboratorii justiției s ă poată depune mărturie în mod liber și fără să fie
supuși niciunui act de intimidare;
– respectând dreptul la apărare, protecția martorilor, a colaboratorilor justiției
și a celor apropiați lor trebuie să fie organizată, la nevoie, înaintea, în timpul
și du pă proces;
– dacă este necesar, actele de intimidare a martorilor, a colaboratorilor
justiției și a celor apropiați lor trebuie să fie pedepsite, ca infracțiuni penale;
– sub rezerva posibilității stabilite juridic ca anumiți martori să refuze să
depună mărtu rie, martorii și colaboratorii justiției trebuie să fie încurajați să
comunice autorităților competente orice informație referitoare la infracțiuni
penale și să accepte să depună mărturie în fața instanței;
– ținând cont de principiul liberei aprecieri a pro belor de către tribunale și
respectând dreptul la apărare, procedura penală trebuie să permită să ia în
considerare efectul intimidării asupra martorilor și să se admită depozițiile
făcute în cursul fazei preliminare a procedurii;
– respectând dreptul la apă rare, trebuie luate în considerare modalități
alternative de probare, permițând protejarea martorilor și a colaboratorilor
justiției față de orice risc de intimidare ce ar putea rezulta dintr -o confruntare
directă cu acuzatul;
– personalul din justiția penal ă trebuie să aibă o pregătire și instrucțiuni
adecvate, în cazurile în care martorii sunt susceptibili de a fi supuși unor
măsuri sau programe de protecție a martorilor;
– toate etapele procedurii de adoptare, aplicare, modificare sau de revocare a
măsurilor sau programelor de protecție trebuie să rămână confidențiale,
divulgarea neautorizată a acestor informații trebuie să fie pedepsită ca
infracțiune penală, în special pentru a asigura securitatea persoanei protejate;
– adoptarea de măsuri sau de programe de protecție trebuie să țină cont de
necesitatea stabilirii unui echilibru între principiul protecției drepturilor și
cel al așteptărilor victimelor.
Recomandarea Rec(2005)9 stabilește criteriile care pot fi luate în
considerare pentru a decide dacă un marto r sau un colaborator al justiției poate să
beneficieze de măsuri sau de programe de protecție: implicarea persoanei ce se
cere protejată în anchetă și/sau în proces (în calitate de victimă, martor, coautor sau
complice), importanța contribuției, existența unei intimidării seriose, acordul

21 persoanei respective și disponibilitatea de a face obiectul măsurilor sau
programelor.
De asemenea sunt indicate măsurile ce pot fi luate pentru a preveni
identificarea martorului sau a colaboratorului justiției: înregist rarea cu ajutorul
mijloacelor audiovizuale a depozițiilor în cursul fazei preliminare de procedură,
utilizarea mijloacelor audiovizuale a depozițiilor ca mijloace de probă în fața
tribunalului, nedezvăluirea informațiilor ce ar permite identificarea martor ilor
decât în stadiul cel mai avansat al procedurii și /sau doar a anumitor detalii
referitoare la acesta, excluderea sau limitarea prezenței presei și/sau a publicului în
cursul anumitor părți sau în totalitatea procesului, utilizarea de dispoziții vizând
prevenirea identificării fizice a martorului, cum ar fi utilizarea de ecrane sau de
perdele, ascunderea feței sau distorsionarea vocii, utilizarea videoconferinței . Se
subliniază și în această recomandare că nicio condamnare nu trebuie să se bazeze
exclu siv sau într -o măsura decisivă pe proba martorilor anonimi.
Ca o formă de manifestare a crimei organizate, traficul de ființe umane
ocupă un rol aparte datorită gravității și expansiunii fenomenului, reprezentând o
încălcare a drepturilor omului și o ating ere adusă demnității și integrității ființei
umane.
Pentru combaterea acestui fenomen, Convenția Consiliului Europei privind
lupta împotriva traficului de ființe umane , stabilește obiective de urmat printre
care se numără protecția drepturilor fundamenta le ale victimelor traficului,
realizarea unui cadru complet de protecție și asistență a victimelor și martorilor,
garantând egalitatea între femei și bărbați, precum și asigurarea de anchete și
urmăriri eficiente. Capitotul V al Convenției – Investigări, u rmăriri și drept
procedural, la art. 28, intitulat “Protecția victimelor, martorilor și persoanelor care
colaborează cu autoritățile judiciare” stabilește ca statele să adopte măsuri
legislative și alte măsuri necesare asigurării unei protecții efective fa ță de
posibilele represalii sau intimidări, mai ales pe durata investigațiilor și a
urmăririlor împotriva autorilor și după finalizarea acestora pentru victime, martorii
care depun mărturie pentru aceste infracțiuni, persoanele care furnizează informații
sau care colaborează într -un alt mod cu autoritățile însărcinate cu investigarea sau
urmărirea și dacă este necesar și pentru membrii familiei.
Convenția Civilă privind Corupția de la Strasbourg adoptată de Consiliul
Europei, la data de 4 noiembrie 1999, a introdus un articol dedicat protecției
martorilor, respectiv art. 22 – Protecția colaboratorilor justiției și a martorilor, care
prevede că fiecare parte adoptă măsuri legislative și alte măsuri care se dovedesc
necesare pentru a asigurarea protecție efic ientă și convenabilă: persoanelor care
furnizează informații referitoare la infracțiuni de corupție sau care colaborează cu
autoritățile responsabile cu cercetarea sau urmărirea; martorilor care fac o depoziție
referitoare la astfel de infracțiuni. Pentru protecția martorilor, Consiului Europei
solictă statelor membre să acționeze în lumi na următoarlor linii directore:

22 – „Martor”, în sensul deciziei, este acea persoană care deține informații
considerate ca fiind importante de organele abilitate și implicate î n derularea
unei proceduri penale și care, în cazul transmiterii lor, pot duce la punera
acestei persoane în pricol;
– Acești martori trebuie să fie protejați în fața oricărei forme directe sau
indirecte de amenințate, punere sub presiune sau hărțuire;
– Asigu rarea unei protecții corespunzătoare martorilor înainte, în timpul
procesului și după încheiera acestuia;
– Dacă este necesar, protecția trebuie să fie asigurată și pentru părinți, copii
sau persoanele apropiate martorilor;
– De la caz la caz, trebuie verifica t dacă martorul sau persoanele apropiate
sunt de acord cu aceste măsuri;
– Adresa, precum și toate celelalte date personale care pot duce la identificarea
martorului vor trebui cunoscute doar de organele abilitate;
– În cazul unei amenințări serioase și eviden te, martorul și persoanele
apropiate pot primi dreptul de a -și construi identități noi;
– Din categoria măsurilor de protecție face parte și depoziția dată în alt loc sau
cu ajutorul mijloacelor audiovizuale.

1.3.3 Legislația națională

Analizând protec ția martorului în sistemul românesc de drept se observă că
aceasta problemă este reglementată de o paletă diversă de acte normative care s -au
impus pe măsura evoluției stării de presiune la care pot fi supuși anumiți martori și
de necesitatea interpunerii unor bariere între martor și învinuit/inculpat care să
conducă la asigurarea participării martorului în pro ces și exercitarea rolului său.
Dacă în legislația altor state s -a creat pe deplin cadrul legal care
reglementează folosirea agentului acoperit și pr otecția martorului, protejându -le
persoana, în legislația românească prevederile în materie sunt relativ recente.
Instituția investigatorului sub acoperire a fost introdusă prin Legea nr.143/2000
privind combaterea traficului și consumului ilicit de drogur i.37
Art. 18 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează
pentru prima dată în legislația românească problema protecției martorilor.38 Astfel,

37 Art 21 din lege prevede: (1):”Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea
faptelor, indentificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă, în situațiile în care există indicii teme inice că a
fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege”, (2)” Autorizarea
este dată în formă scrisă pentru o periodă de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită pentru motive temeinic
justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile”.
38 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002.

23 se prevede că procurorii Parchetului Național Anticorupție39, pentru buna
desfășurare a urmăririi penale, pot să dispună măsuri specifice de protecție a
martorilor, a experților și a victimelor40.
O reglementare specială a protecției martorului ca și crearea organismului
menit a pune în practică această problemă s -a făcut prin legea 682/2002 .
Fundament area acestui act normativ a avut în vedere legislațiile europene în
materie, necesitatea de adaptare la exigențele statului de drept a justiției, iar un alt
obiectiv al legii a fost acela de a completa instrumentele de luptă împotriva crimei
organizate cu încă un instrument modern și eficient.
Legea își propune asigurarea protecției martorilor a căror viață, intergritate
corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor
informații ori date cu privire la săvârșirea unor i nfracțiuni grave, pe care le -au
furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au rol
determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze41. Astfel,
deținerea unor informații ori date cu privire la săvârșirea u nor infracțiuni grave pe
care le -au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare care au
ca scop înfăptuirea justiției prin identificarea autorilor de infracțiuni și în
soluționarea cauzelor, crează o stare de pericol pentru martor sau cei apropiați lui.
Pentru a armoniza cele două interese, și anume cel al aflării adevărului,
descoperirii autorilor de infracțiuni sau a infracțiunilor grave și reprimării lor și cel
al eliminării sau limitării riscurilor la care se supun martorii s -a cre at instituția
juridică a prote cției și asistenței martorilor.
O examinare a noilor prevederi menite să asigure o protecție sporită
martorilor și celor care colaborează cu justiția în soluționarea unor infracțiuni
grave, demonstrează abordarea și implementa rea unui nou concept consacrat luptei
împotriva marii criminalități42. În aceste condiții și având la bază Programul
National de Adoptare a Aquis -ului Comunitar43 din PNAR44 și ca parteneri Marea
Britanie și Franța, a fost adoptată legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor45.
Această lege, împreună cu Codul de procedură penală46, reglementează pentru
prima dată în țara noastră asigurarea protecției și asistenței martorilor a căror

39 În urma modificării Ordonanței de Urgență a Guvernului nr 43/2002 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.
134/2005, Parchetul Național Anticorupție a fost reorganizat în Departamentul Național Anticorupție, ca structură
autonomă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Legea 54/2006, Departamentul
Național Anticorupție a fost transfor mat în Direcția Națională Anticorupție.
40 Ioan Lascu, Protecția martorilor Noutate de reglementare în legislația românească , în Revista de Drept, nr.
7/2003, p. 19.
41 Art. 1 din Lega 682/2002 privind protecția martorilor.
42 A. Bărăscu, G. Țical, Manage mentul protecției martorilor , Editura Etna, București, 2007, p. 61.
43 Implementarea PNAAC a vizat, cu deosebire, prima etapa de armonizare legislativă și de construcție instituțională
cu standardele europne.
44 Romania a adoptat Planul National de Aderare l a Uniunea Europeana în iunie 1999, acesta av ând ca obiectiv
fundamental pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
45 Publictă în „ Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 964 din 28 decembrie 2002.
46 Avem în vedere modificările aduse Codului de procedură penală prin legea 281/2003.

24 viață este amenințată ca urmare a deținerii unor informații cu privire la s ăvârșirea
unor infracțiuni grave și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor
și soluționarea unor cauze deosebite din punct de vedere al pericolului social.
Oportunitatea apariției acestei legi în peisajul legislativ actual a fost impusă
pe de o parte de necesitatea adoptării unor instrumente juridice eficiente care să
sprijine eforturile organelor judiciare de a proba activitatea infracțională în unele
cauze complexe, iar pe de altă parte de dorința de aliniere a legislației țării noastre
la standardele și exigențele europene47. În aceste condiții, utilizarea metodelor
clasice s -au dovedit a fi extrem de dificile, astfel încât, adecvarea strategiilor de
combatere a infracționalității organizate a impus necesitatea adoptării unor măsuri
specia le, atât procedurale cât și extraprocedurale privind protecția martorilor48.
În temeiul legii, protejații sunt martorul, membrii familiei sale și persoanele
apropiate acestuia. Mai precis, este vorba de soțul, soția, părinții și copiii
martorului, iar perso ana apropiată martorului protejat este cea de care respectivul
martor este legat prin puternice legături afective. Instituția care se ocupă cu
implementarea programului de protecție este Oficiul Național pentru Protecția
Martorilor, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne .
În ceea ce privește fundamentul juridic , s-a statuat la nivelul Consiliului
Europei, că dacă martorii sunt constrânși să dea declarații de către autorități, ei au
dreptul, în schimb să fie protejați în temeiul art. 2 și 8 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, care garantează tuturor persoanelor dreptul la viață și dreptul
la respectarea vieții intime49.
Consiliul Europei solicită statelor membre în cazul persoanelor care
colaborează cu justiția în cadrul combaterii crimei organiz ate să ia măsurile
corespunzătoare pentru încurajarea colaborării acestor persoane care au fost sau
sunt implicate într -o organizație criminală, indiferent care ar fi ea. Pentru
derularea, cercetarea și strângerea materialului doveditor, furnizarea organel or
abilitate a informațiilor despre: legăturile, relațiile sau activitățile rețelelor
criminale; faptele penale comise de aceste rețele/organizații; susține autoritățile
abilitate pentru a confisca organizației criminale mijloacele și sumele dobândite
ilegal. Statele membre sunt rugate să ia măsuri de protecție pentru fiecare persoană
( inclusiv pentru părinți, copii și alte persoane apropiate acesteia) dacă aceasta se
pune în pericol prin colaborarea ei cu autoritățile și să faciliteze colaborarea între
autoritățile legale din diferite țări, pentru acele persoane care colaborează cu
justiția50.

47 A.T Jănică, C.R. Romațian, A. Costache, Protecția Martorilor, Editura Moroșan, București, 2003, p. 5.
48 A. Bărăscu, C. Vasile, Pașii spre programul de protecția martorilor, Editura Etna, 2009, p.7.
49 Art. 2 din Convenție statuează: „ . Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”., iar în art 8 se arată:
“Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței
sale”.
50 Hotărârea Consili ului Europei din 20 decembrie 1996 cu privire la persoanele care colaborează cu justiția în
cadrul combaterii crimei organizate.

25 La data de 17 mai 2004 Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 760
pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii 682/2002 privind protecția
martorilor51. Regulamentul cuprinde dispoziții generale, măsuri urgente, procedura
de includere a unei persoane în program, măsurile de protecție și de asistență,
protecția martorilor aflați în stare de detenție, modalitatea de realizare a legăturii
martorului protejat, f inanțare, gestiune, control și dispoziții finale.
Importanța acestui regulament este aceea că asigură pentru prima dată
instrumentul de funcționare concretă stabilit de legea privind protecția martorilor
din 2002.
Apariția criminalității organizate în soci etatea modernă a modificat
considerabil condițiile în care este respectată obligația cetățeanului de a depune
mărturie. În contextul anumitor tipuri de criminaltitate, nu se poate ignora faptul că
martorul se expune unor eventuale represalii din partea inf ractorului și a
complicilor săi. Justiția penală, în acest caz, trebuie să răspundă nevoilor specifice
martorului a cărui mărturie este crucială pentru aflarea adevărului. Datoria de a
depune mărturie implică acum și responsabilitatea statului de a garanta martorilor
posibiliatea de a depune mărturie fără a fi supuși vreunui risc.
Protecția martorilor este o măsură generală și complexă, cu caracter
procedural și de politică penală prin care se urmărește creșterea eficienței acțiunii
de descoperire a infracț iunilor și eficientizarea reacției sociale, de reprimare a
lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate.
Codul penal asigură protecția martorului prin incriminarea infracțiuniunii de
încercare de a determina mărturia mincinoasă și a infracțiunii de împiedicarea
participării în proces52.
Poliția desfășoară potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor
penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea. Cu ocazia desfășurării
activităților de constatare a faptelor pe nale și a cercetărilor ce decurg din acestea,
poliția intră în contact cu victime ale infracțiunii, cu persoane care au cunoștințe
despre săvârșirea de infracțiuni ori cu autorii acestora și cu persoanele implicate în
săvârșirea infracțiunilor. Pentru prev enirea și combaterea corupției, a criminalității
transfrontaliere, a traficului cu ființe umane, terorismului, traficului de droguri,
spălării banilor și a crimei organizate, poliția este autorizată să folosească
informatori și polițiști sub acoperire. În cuprinsul legii 218/200253 privind
organizarea și funcționarea Poliției Române 54, se arată că poliția asigură protecția
martorului, informatorului și a victimei. După cum rezultă, poliției îi revine sarcina
de a pune în practică măsurile de protecție ce tre buie aplicate în cauzele în care
sunt victime, martorii sau se lucrează cu informatori.

51 Publicată în Monitorul Oficial nr. 475 din 27.05.2004.
52 Aceste infracțiuni sunt prevăzute de art. 261, respectiv 261¹ din Titulul VI, Cap. II, intitulat “ Infracțiuni care
împiedică înfăptuirea justiției”.
53 Publicată în “Monitorul Oficial” al României, Partea I, nr. 305 din 09.05.2002.
54 Art 33 din Legea 218/2002.

26 Cap. 2 Declarațiile martorilor – mijloc de probă în procesul penal

2. 1. Considerații istorice și importanța declarației martorilor
în procesul penal

În prezentarea acestei idei avem în vedere art.97 NCPP care dezvoltă ideea
conform căreia „ constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea
existenței sau inexistenței unei infractiu ni, la identificarea persoanei care a
savârsit -o și la cunoașterea împ rejură rilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei ș i care contribuie la aflar ea adevărului în procesul penal ”, Alineatul al 2 -lea
al acelui ași articol enumeră mijloacele de pro bă prin care se obțin probele, între
altele ș i declarațiile martorilor .
Mijlocul de probă cunoscut sub denumirea de „proba cu martori ”,
„declaraț ie testimonial ă”, „mărturie” , se regăsește din timpuri î ndepă rtate în
practica judiciară, fiind în mod cert considerat primul mijloc de probă .
Încă din Antichitate se poate face dovad a existenței probei cu martori ca
mijloc de probă – Codul lui Hamurabi, alocă articole speciale referitoare la
mărturia minicinoasă, fapt ce ne duce cu gândul că acesta a avut în vedere, în
principal mărturia, neexistând mărturie mincinoasă în lipsa martor ului.
Egiptenii, au cunoscut proba cu martori, întocmirea actelor realizându -se în
prezenț a acestora, formalitate rămasă din vreamea în care convențiile se încheiau
verbal. Mai târziu când actele au luat formă scrisă, redactate fiind de funcționari
publici , martorii participau la redactarea acestora semnând înscrisul întocmit de
scribi, în mod cert pentru a oferi o valoare mai profundă actului întocmit.
În dreptul roman, proba cu martori avea o importanță deosebită, astfel că la
începuturile acestuia, marto rul reprezenta singura probă din dreptul comun, având
o autoritate deosebită, fiind folosită pentru a combate chiar și un înscris. Proba cu
martori reprezenta „regina probelor” , fiind admisă în toate cazurile, astfel că orice
persoană, cu excepția menținu tă și azi –a incapabililor, putea depune mărturie,
situație în care toate drepturile persoanelor depindeau de martori. Autoritatea
absolută a probei testimoniale a fost încetul cu încetul restrânsă, apărând legi ce
interz iceau proba cu martori atunci câ nd dovada se făcea cu un înscris, acordându –
se astfel o valoare probantă mai mare celui din urmă .55
Dreptul roman, cunoaște două tipuri de martori : martorul adus pentru a
relata în fața judecătorului fapte ce aveau legătură cu litigiul și martorul care
partic ipa la întocmirea actelor publice sau private, cunoscut sub numele de martor

55 Contra testimonium scriptum non scriptum testimonium non v alet.

27 atestator . Cu toate că orice persoană putea depune marturi e, după cum am arătat
exista o anumită categorie de persoane incapabile : persoane incapabile absolut56 și
persoane incapab ile relativ57. O categorie aparte de persoane care nu puteau fi
constrânse să depună mărturie era aceea care cuprindea rudele58.
Secolul al XVI -lea aduce o schimbare în ceea ce privește proba testimonială,
aceasta aflându -se în declin, fapt datorat de reaua credință a martorilor care erau
ușor influențabili, ba chiar ușor de cumpărat, astfel că incertutudinea a început să
planeze asupra acestui mijloc de probă, fapt ce a oferit creșterea valorii
înscrisurilor.
În dreptul românesc începând cu 165259 proba cu m artori era folosită des
fiind mijlocul de probă cel mai întâlnit în condițiile în care proba cu înscrisuri era
rareori admisă. Despr e proba cu martori se vorbește î n majoritatea documentelor
vremii60 .
Admisibilitatea probei cu martori în vechiul drept româ nesc nu a întalnit nici
un fel de îngrădire, însă odată cu dezvoltarea societății românești aceasta începe sa
își piardă din valoare în detrimentul probei cu înscrisuri, fapt ce a det erminat
stabilirea unor limite î n care proba testimonială să poată fi uti lizată.
Prin cele dezvoltate mai sus considerăm că proba cu martori și a câstigat pe
deplin rolul de „regină a probelor” aceasta fiind utilizată din cele mai vechi
timpuri în toate sistemele de drept.

2.2. Noțiunea de martor, trăsăturile mărturiei

Noul Cod de Procedură Penală nu oferă o definiție exactă a noțiunii de
martor, însă analizând vechea reglementare putem susține în continuare că
martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal .61
Doctrina, practica și literatura de specialitate oferă o gamă largă de definiții
noțiunii de martor, astfel:
– „martorul este o persoană dezvoltată din punct de vedere psihic, care nu este
și nu poate fi subiect al proc esului respectiv și care este chemată în instanță
pentru a da depoziție (informație), având importanță pentru soluționarea
cauzei”62

56 nebunii, sclavii, persoanele infame, infantes
57 parțile din proces, sclavii liberați, persoana care avea o dușmanie vadită pe una din parți
58 verii și copii acestora, socrii, soțiile si copiii lor
59 Pravila lui Matei Basarab -„Indreptarea legii”
60 Codul Calimach(1817), Pravila lui Matei Basarab(1652), legiuirea Caragea(1818), Manualul juridic al lui
Andronache Donici (1814)
61 Articol 78 Codul de procedură penală – abrogat.
62 Adi Oroveanu -Hanțiu, Drept Procesual Penal,partea generală , Editura C.H.Bec k, București, 2009, p.176

28 – „martorul este persoana care nu este interesată din punct de vedere juridic în
rezolvarea pricinii, î nsă poate comunica inst anței faptele ce -i sunt cunoscute
și care ar putea avea importanță pentu rezolvarea litigiului”63
Din aceste definiții rezultă condițiile necesare pentu ca o persoană sa poată fi
audiată în calitate de mar tor de către organele judiciare :
– martorul nu poate fi dec ât persoana fizică,
– martorul trebuie să aiba cunostințe despre ob iectul cauzei dedusă judecății,
– martorul trebuie să fie strain de proces, adică sa nu fie subiec t al procesului ,
să nu aibă vreun interes personal în soluționarea cauzei,
– martorul es te obligat să relateze organului judiciar fapte sau imprejurări în
legătură cu cauza , care să ducă la aflarea adevărului î n cauză64.
Persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt î n legatură
cu obiectul cauzei trebuie să fie chemată în c alitate de martor. A fi martor este o
obligație atâ t de natură civilă65 cât și de natură penală66, din această obligație
decurgând și sanctiunile martorului în caz de nep rezentare la data și ora citarii sau
în caz de mă rturie minicinoasă.
Așa cum am arătat noțiunea de martor nu este definită de legiuitor, în egală
masură, nici noț iunea de mărturie nu este definită de lege, în sensul că nici legea
civilă , nici legea penală nu definesc aceast termen. Acest aspect a determinat
practicieni ai dreptului în materi e civilă sau penală să încerce să definească
noțiunea de mărturie :
– „proba testimonială constă î n relata rea facută de o persoană, oral î n fața
instanței, cu privire la fapte litigioase, săvârșite î n trecut, despre care are
cunoștină personal”67;
– „proba testi monială sau marturia este o declarație prin viu grai pe care o face
o persoan ă în fața justiției despre fapte pe care le -a cunoscut prin propriile
simțuri”68.
Din cele a rătate mai sus se poate desprinde ideea conform căreia principalele
trăsături specifice mărturiei și comune acestui mijloc de probă atât pe latura civilă
cât și pe latură penală pot fi considerate următoarele:
– martorul trebuie să cunoască personal faptele relatate ;
– mărturia se realizează oral ;
– mărturia trebuie facută î n fața organelor jud iciare ;
– faptele relatate trebuie să se fi realizat î n trecut.

63 Adi Oroveanu -Hanțiu, op.cit., p.176
64 Articol 33 Noul Cod de Procedură Penală „sunt subiecți procesulai principali suspectul și persoana vatămată”
65 Articol 250 și urmatoarele, Noul Cod de Procedură Civilă
66 Articol 114 Noul Co d de Procedură Penală
67 Ion Dogaru , Tratat de drept civil român , vol.I , Editura Europa, Craiova, 1996, p.169
68 Adi Oroveanu – Hanțiu , Drept procesual penal, partea generala , Editura C.H Beck, Bucuresti,2009, p172,
apud.M.Eliescu, Curs de drept civil , Facu ltatea de Drept, București, 1947, p.159

29 2.3 Obligațiile și drepturile martorilor

În scopul preîntâmpinării refuzului de a se prezenta la organele judiciare în
vederea faptelor și împrejurărilor pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea
infracțiunii, legea a prevăzut pentru aceștia anumite obligații. În literatura de
specialitate, în legătură cu obligațiile martorilor , au fost exprimate opinii diferite.
Într-o opinie la care ne raliem se susține că, potrivit art.114 N.C.pr.pen. martorilor
le revin două obligații care pot cuprinde în conținutul lor toate aspectele
menționate mai sus. Astfel, martorilor le revine obligația să se prezint e în fața
organelor judiciare la locul, ziua și ora arătată în citație și tot lor le revine obli gația
să declare tot ce știu cu privire la faptele cauzei. În cazul nerespectării obligațiilor
pe care le au, martorii pot fi sancționați.
Dacă aspectele cu privire la care poartă audierea nu sunt semnificativ diferite
în noua reglementare, obligațiile mar torului sunt. Astfel, nu se mai prevede pentru
martor și obligația de a spune tot ceea ce știe, ci doar pe aceea de a spune
adevărul , deși textul jurământului, respectiv al declarației solemne, prevăzute la
art.121 alin.3 și 5 NCpp, a rămas nemodificat, menținându -se prevederea privind
asumarea obligației de a nu ascunde nimic din ceea ce știe69. Tot astfel, potrivit art.
273 alin.1 NCp constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă „fapta martorului
care, într -o cauză penală, civilă sau în orice altă proced ură în care se ascultă
martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau
împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat”70.
Ordinea de preferință între calitatea de martor și aceea de alt subiect
procesual est e și ea diferită în noua reglementare. Astfel, nu doar calitatea de
avocat, ca în anterioara reglementare, ci și acelea de expert, mediator, reprezentant
al părții sau alt subiect procesual principal sunt lipsite de întâietate față de calitatea
de martor.
O dispoziție nouă este cea prevăzută la ultimul alineat, audierea ca martor a
persoanelor care au întocmit procese -verbale în calitate de organe de constatare sau
de comandanți de nave sau aeronave. În Cpp anterior nu era prevăzut expres, dar
nici nu era i nterzis. De precizat că potrivit art.61 alin.5, respectiv art.62 alin.4
NCpp, procesul -verbal încheiat de aceștia constituie act de sesizare al organului de
urmărire penală și poate justifica, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
art.305 alin.1 NC pp, începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Pentru ca
urmărirea penală să se poată efectua în continuare față de o persoană71, este necesar
să existe, conform art.305 alin.3 NCpp, date și probe din care să rezulte indicii
rezonabile că aceasta a săv ârșit fapta. Or, probele se obțin prin mijloace de probă

69 în realitate tot o formă de mistificare a adevărului: prin omisiune
70 Noul Cod Penal , art. 273, alin 1
71 spre pildă în cazul unei infracțiuni flagrante când persoana făptuitorului este cunoscută

30 uneori dificil de administrat în cazul exemplului de mai sus. Audierea persoanei
care a întocmit procesulverbal constituie nu doar un mijloc de probă prevăzut de
lege, dar, posibil, singura soluție î n ipoteza dată.
În literatura de specialitate72 a fost exprimată ideea conform căreia
încălcarea obligației martorului de a declara tot ce cunoaște în legătura cu cauza
atrage aplicarea unei sancțiuni penale , în speță fiind vorba de infracțiunea de
mărturie mincinoasă și poate fi comisă î n eta pele premergătoare urmă ririi penale.
Această idee este combătută de doctrină ș i practica de specialitate susținându -se că
aceste declarații sunt făcute în afara procesului penal, legea ară tând că declarațiile
martorilor sunt de natură a determina aflarea adevărului în procesul penal , or, în
ipoteza de mai sus , procesul penal nu a fost declanșat. Pe de altă parte, prin actele
premergatoare nu se urmărește rezolvarea cauzei penale ci se urmărește dacă sunt
temeiuri pentru declanșarea urmă ririi penale .
Martorul nu are obligația de a informa organul judiciar din propria inițiativă.
Persoanele care cunosc fapte sau împrejurari de fapt care pot duce la constatarea
adevărului în cauză nu au calitatea de martor atâta timp cât nu sunt chemate în
calitalitate de martor ș i cu atât mai mult ascultate având o asemenea calitate.
Martorii pe langă obligațiile prevăzute de NCPP au și drepturi corelative
acestora. Martorul, ca de altfel și ceilalți participanți la procesul penal, este apăr at
de întrebuințarea împotriva sa a orică ror forme de violență pentru obținerea de
probe.73
Organul judiciar comunică martorului calitatea în care este audiat și faptele
sau î mprejură rile de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. Acestuia
îi sunt aduse la cunoștință mai multe drepturi, în mare parte cu caracter
patrimonial, de exemplu: dreptul de a îi fi restituite cheltuielile prilejuite de
chemarea sa în fața instanței,cheltuieli de transport, întreținere, cazare, dreptul de a
beneficia de m ăsurile de protecție, etc.

2.4. Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane74 cu
privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că dețin informații în
legătură cu infracțiunea sau fă ptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau
explicații în fața organelor judiciare penale.75 De la bun început trebuie să
subliniem faptul că procedura de obținere a mărturiei presupune un complex de

72 I.Neagu , Tratat de procedură penală, partea generala , ed. a II-a,Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p.470
73 Art. 101 Noul Cod de Procedură Penală
74 învinuiți, inculpați, celelalte părți, martori
75 A.Ciopraga , Criminalistică.Tratat de tactică , Editura Gama, Iași, 1996, p.150

31 reguli de ordin procesual și de ordin tactic. Pro bleme referitoare la tactica obținerii
mărturiei sunt studiate de criminalistică76.
Ascultarea martorilor este activitate a din cadrul procesului penal că reia i s e
alocă cea mai mare atenție atât în prima etapă a procesului cât și î n a doua fază a
procesulu i penal, reprezentâ nd de cele mai multe ori cea mai importantă sursă de
informații necesare rezolvării cauzei . Pocedeele tactice de ascultare a martorului
sunt realizat e pe baza normei procesuale, având drept scop deplina eficiență a
acesteia. Procedeele t actice au caracterul unor recomandă ri față de normele
procesual – penale ce reglementează audierea martorilor care au caracter de
obligativitate ș i de la care nu se poate deroga, de exemplu între regulile de tact ică
a ascultă rii martorului se înscrie și a ceea a creării unei atmosfere favorabile
stabilirii contactului psihologic cu martorul a cărui mărt urie se dorește . Pentru a fi
audiați de către organul judiciar martorii sunt citați spre a se prezenta în ziua , ora și
locul fixate pentru audiere. Neîndepli nirea, de către martor a obligației de
prezentare în fața organelor judiciare, este sancționată de legea penală, prevăzându –
se și posibilitatea emiterii unui mandat de aducere împotriva martorilor care, în
mod nejustificat, nu se prezintă la chemarea ce i se face.
Capacitatea de a fi martor este nouă, neavând echivalent în Cpp din 1969,
dar nu neapărat necesară: câtă vreme scopul procesului penal este aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei, rămâne la latitudinea organului judiciar să
administreze orice probă permisă de lege pentru realizarea acestui scop. Drept
urmare și persoanele cu tulburări psihice ar putea fi audiate, dar doar după ce
organul judiciar ar constata că nu le este afectat contactul cu realitatea.
Procedura de ascultarea a martoril or se desfășoară potrivit dispozițiilor
art.114 -124 N.C.proc.pen.
Dacă primele două alineate ale art.122 din NCpp nu cuprind men țiuni
diferite față de cele din vechea reglementare, alineatul 3 cuprinde mențiuni vizând
obligația organelor statului de a respecta viața privată și libertatea de opini e și de
conștiință a martorului: “martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile
politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu
excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în
cauză sau pentru verificarea credibilității martorului ”77.
În vederea ascultă rii martorului, sau după că z a martor ilor organul judiciar
trebuie să procedeze la luarea unor mă suri care privesc anumite aspect cum sunt:
– probele preexistente la dosar,
– identificarea persoanelor chemate în calitate de martor,
– relațiile acestora cu persoana inculpată ,
– modalitatea de abordare,
– ordinea în ca re acestea vor fi audiate.

76 E.Stancu , Criminalistică , ed.a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2004, p p.92-109.
77 Noul Cod de Procedură Penală , art. 122, alin. 3

32 Efectuarea ascultă rii martorilor, mai cu seamă în cursul urm ăririi penale, cu
nesocotirea măsurilor de pregătire ce se impun poate avea repercursiuni
defavorabile atât asupra cauzei cercetate, cât și asupra celor ascultați.78
Fiecare dintre martorii cauzei va fi ascultat separat, fără ca ceilalț i martori
neaudiați să fie de față, această măsură urmărind să evite ca martorii să se
influențeze între ei.

2.4.1 Întrebări prealabile

Ca și în cazul ascultării inculpatului, învinuitului sau a celorlalte părți, după
ce le este adusă la cunoștință cal itatea î n procesul penal aflat în desfășurare,
procedura de ascultare propriu -zisă a martorilor este precedată de o etapă în care
persoanele sunt identificate. În acest sens art.119 raportat la art.107 N.C.proc.pen
arată că “ la începutul primei audieri, organul judiciar adresează, întrebări
martorului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul
numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația
militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de mun că, domiciliul și adresa unde
locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un proces penal, dacă
solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înt elege limba română, o ri
nu se poate exprima , precum și cu privire la orice date pentru stabilirea situaț iei
sale personale”79.
Aceste întrebari au scopul de a stabili dacă î ntre martor și inculpat, în vinuit
există grad de rudenie. În cazul în care se consta tă că între aceștia există un grad de
rudenie, există posibilitatea conform legii80 ca martorul să nu fie obligat să depună
depoziț ie. Tot prin aceste întebări se urmărește să se afle care sunt raporturile
dintre martor și învinuit, inculpat și în funcție d e această constatare să se facă
aprecierea probelor.

2.4.2 Jurământul martorului

78 V.Drăghici , I.Doltu, M.Negip , Martorul în procesul penal , Editura LuminaLex, București , 2004, p.67
79 Noul Cod de Procedură Penală , Art. 107, Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului
80 A se vedea in acest sens art icol 117 Noul Cod de Procedură Penală

33 Bibliografie

Legisla ție internă și internațională:
1. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 288 din data de 18 aprilie 2014, Legea nr.
682/2002 privind protecția martorilor repu blicată.
2. Constituția României, adoptată în 1991, republicată în M. Of. Nr. 767/31 din octombrie
2003.
3. Noul Cod de procedură penală al României.
4. Noul Cod penal al României.
5. Legea 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publi cata in
M. Of. nr. 362 din 03.08.2000.
6. Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în M. Of.
Nr. 305 din 08.05.2002.
7. Legea 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală,
publicată în M. Of. Nr. 46 8 din 01.07.2003.
8. Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, publicată în M. Of. Nr.
594 din 01.07.2004
9. Legea 682/2002 privind protecția martorilor, publicată în M. Of. Nr. 964 din 28.12.2002.
10. Legea 356/2006 privind modificarea și comp letarea Codului de procedură penală,
publicată în M. Of. 677 din 07.08.2006.
11. Ordonanța de Urgență a Guveernului nr. 42/2002 privind Parchetul Național
Anticorupție, publicată în M. Of. Nr. 244/11 din aprilie 2002.
12. Hotarârea Guvernului 760/2004 pentru apr obarea Regulamentului de aplicarea a Legii
682/2002 privind protecția martorilor.
13. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
ratificată de România prin Legea 30/1994, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
14. Convenția Civilă privind Corupția de la Strasbourg adoptatată de Consiliul Europei,
ratificată de România prin Legea 147/2002, publicată în M. Of. Nr. 260 din 18 aprilie
2002.
15. Decizia cadru a Consiliului Europei cu privire la protecția martorilor în cad rul
combaterii criminalității internaționale din 23.11.2005.

34 16. Documentul de lucru al Comisiei Comunităților Europene privind fezabilitatea legislației
U.E în domeniul protecției martorilor și colaboratorilor justiției, Bruxelles, 13.11.2007.
17. Hotărârea Con siliului Europei din 20 decembrie 1996 cu privire la persoanele care
colaborează cu justiția în cadrul combaterii crimei organizate.
18. Rezoluția privind protecția martorilor în combaterea criminalității organizate din 23
noiembrie 1995.
19. Recomandarea Consil iului Europei (1997)13 privind intimidarea martorilor și drepturile
la aparare.
20. Recomandarea Consiliului Europei (2005)9 privind protecția martorilor și
colaboratorilor justiției.

Cursuri și tratate :
1. Antoniu George, Vlășceanu Adina, Barbu Alina – Codul de procedură penală: texte,
jurisprudență, hotărâri C.E.DO, ediția a 2 -a, Editura Hamagiu, București, 2008.
2. Bărăscu Adrian Augustin – Protecția martorilor -necesitate în combaterea marii
criminalități, Editura Etna, București, 2007.
3. Bărăscu Adrian Augustin, Țical George Marius – Managemetul protecției martorilor,
Editura Etna, București, 2007.
4. Bărăscu Adrian Augustin, Vasile Cătălin – Pașii spre programul de programul de
protecția a martorilor, Editura Etna, București 2009.
5. Beccaria Cesare, Despre infracțiun i și pedepse, Editura Rosseti, București, 2001.
6. Botaș Radu, Ștețcu Petru, Gabor Miruna – Mijloacele de probă în procesul penal, Editura
Concordia, Arad, 2005.
7. Doltu Ioan, Drăghici Vasile, Negip Mariana – Martorul în procesul penal, Editura
Lumina Lex, Bucu rești, 2004.
8. Jenică Arioan Țigănașu, Romațian Ciprian Raul, Costache Aurelian – Protecția
martorilor, Editura Moroșan, București, 2003.
9. Jidovu Nicu – Drept procesual penal, Editura C.H.Beck, București, 2006.
10. Gorunescu Mirela – Drept penal, Parte specială, Editura Hamagiu, București, 2008.
11. Lorincz Anca -Lelia – Drept procesul penal, Editura Univesrul Juridic, București, 2008.
12. Neagu Ion – Drept procesual penal, Parte Generală, Editura Global Lex, București, 2007.

35 13. Theodoru Grigore – Tratat de drept procesul penal, Editura Hamagiu, București, 2007.
14. Volonciu Nicolae, Barbu Alina – Codul de procedură penală comentat, art. 62 -135,
Probele și mijloacele de probă, Editura Hamagiu, București 2007.

Articole din reviste de specialitate:
1. Buneci Petre – Martorul prot ejat, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2006.
2. Buneci Petre – Protecția martorilor, în Revista de Drept penal, nr. 2/2003.
3. Gorgăneanu Ion – Sugestii pentru o protecția judiciară a martorului în procesul penal, în
Revista de Drept Penal, nr. 1/2001.
4. Lascu Ioa n – Protecția martorilor. Noutate de reglementare în legislația românească, în
Revista Dreptul, nr. 7/2003.
5. Mihuț Elena Ana, Moca Demian – Ascultarea martorului protejat. Protecția datelor de
identitate ale acestuia. Forța probantă a declarațiilor martorul ui protejat, în Revista
Dreptul, nr. 6/2006.
6. Pătru Răzvan – Valorificarea depozițiilor martorilor a căror audierea nu a mai fost
posibilă în cursul judecății, în Revista Dreptul, nr. 7/2007.
7. Romațian Ciprian Raul – Protecția martorilor – programe din Itali a, Olanda și Germania,
în Revista Dreptul, nr. 5/2004.
8. Țăndăreanu Loredana – Protecția martorilor în dreptul comunitar și în legislația altor
state, în Revista Dreptul, nr. 11/2007.