Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Document Fundamental Pentru Consacrarea Conceptului de D
PREAMBUL
Trăim astăzi într-o societate în care drepturile omului sunt ridicate la rangul de principii constituționale, sunt consacrate în documente variate, sunt invocate în relațiile interne și internaționale, sunt receptate ca atare de comunitatea internațională. Trăim o adevărată “eră a drepturilor”. Ea se înscrie în cadrul unui lung și anevoios proces de recunoaștere și garantare a tuturor drepturilor omului. Proces a cărui finalitate o reprezintă acea societate ideală în care drepturile omului să fie atât de bine înțelese și respectate încât să nu mai fie nevoie de documente declarative în această direcție. Într-un fel ne găsim în fața unui paradox: adoptăm documente declarative de drepturi din ce în ce mai detaliate și mai cuprinzătoare, în ideea că într-o zi pur și simplu nu vom mai avea nevoie de ele, deci invocarea lor să nu mai fie necesară. Poate că această finalitate este mult mai îndepărtată decât ne închipuim. Dar în nici un caz atât de îndepărtată încât să renunțăm.
CAPITOLUL I
DIMENSIUNEA ISTORICĂ ȘI FILOSOFICĂ A PROBLEMATICII DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I
Coordonate filosofice ale evoluției conceptului de drepturi ale omului
Problematica drepturilor omului a preocupat omenirea încă din antichitate. Din acele timpuri de început ale dezvoltării civilizației umane s-a pus problema drepturilor cu care ființa umană este înzestrată din naștere, acele așa-numite “drepturi inalienabile”, precum și acele drepturi pe care omul le dobândește în raporturile sale implicite cu semenii săi, în cadrul societății.
Originea ideii de drepturi fundamentale ale omului poate fi urmărită în trecut până la marii gânditori ai antichității. O serie de filosofi greci au afirmat, cu destulă putere de convingere, opoziția dintre ceea ce ei numeau “dreptatea legală” și “dreptatea naturală”. S-a sesizat, astfel, faptul că legile statului nu reflectă întotdeauna și în modul cel mai just raporturile sociale și dreptatea bazată pe dreptul natural.
Acest “drept natural” a fost, poate, cea mai invocată teorie a adepților drepturilor omului, atât în antichitate, cât și mult mai târziu, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Potrivit acestei teorii, conceptul de drepturi fundamentale ale omului este rezultanta a două componente. Prima dintre ele pornește de la ideea că oamenii sunt înzestrați cu un număr de drepturi esențiale pentru existența lor materială și morală, prin însuși faptul nașterii lor, sau, altfel spus, în temeiul demnității inerente calității lor de oameni. Dar simplul fapt al proclamării acestor drepturi nu era de ajuns. Era absolut necesară recunoașterea lor în practică, dacă nu chiar din momentul proclamării lor, atunci cel mai târziu într-un viitor cât mai apropiat, de către autoritățile statului, în primul rând.
Adepții dreptului natural au dezvoltat această problemă pornind de la filosoful grec Heraclit, ale cărui teze se refereau la o “ordine naturală” a evenimentelor. Potrivit acestuia, ceea ce el numește “destin”, “ordine” și “rațiune” reprezintă o constantă care se regăsește în miezul tuturor faptelor și acțiunilor umane și care nu poate fi schimbată sau influențată de legile emise de către stat, care ar încerca, chiar în mod fățiș, o asemenea influențare.
Această idee va fi preluată, ulterior, de sofiști, care vor dezvolta pe larg problema dreptului natural. Ceea ce i-a determinat să procedeze în acest mod a fost mai ales faptul că, în timpul Republicii democratice sclavagiste de la Atena, legislația era supusă unor modificări frecvente, a căror justificare era, de foarte multe ori, discutabilă. De aceea, nu întâmplător, a apărut întrebarea în ce măsură numeroasele alternanțe legislative erau raționale și, prin urmare, acceptabile, prin prisma unor aprecieri raportate la o perioadă de timp mai îndelungată. Confruntând durabilul cu efemerul, sofiștii au ajuns să distingă între legea naturală, cea care guvernează în mod firesc societatea – lege pe care ei o socoteau de origine divină și expresie a înțelepciunii – și legea scrisă, legea provenită de la autoritățile de stat, de multe ori arbitrară.
Mergând tot pe această cale, un mare învățat al antichității, Aristotel, a așezat problematica dreptului natural într-o perspectivă nouă, susținând că omul este un element component al naturii sub două aspecte. În primul rând, omul se integrează, ca de altfel toate ființele create de divinitate, în lumea materială. Dar, spre deosebire de alte ființe, omul dispune și de o rațiune activă care îi permite să ia hotărâri ținând seama de necesități. Prin urmare, omul este în stare să-și modeleze voința în funcție de felul în care rațiunea sa reflectă realitățile înconjurătoare.
Însușindu-și acest punct de vedere cu privire la locul și rolul rațiunii umane ca parte integrantă a naturii, filosofia antică l-a generalizat, considerând că rațiunea este principiul suprem, care guvernează atât universul, în ansamblul său, cât și fiecare din elementele sale alcătuitoare. Omul, nefiind decât o parte a infinitului naturii, trebuie, la rândul său, să se supună comandamentelor rațiunii. Dacă el se conformează, în comportamentul său, acestor comandamente, el procedează potrivit propriei sale naturi și, prin urmare, își îndeplinește o adevărată obligație morală. Dimpotrivă, dacă înfrânge aceste comandamente, el se înscrie în afara dreptului natural.
Se observă însă, foarte ușor, faptul că filosofii greci s-au mărginit să pună problema conformității dreptului subiectiv cu comandamentele rațiunii, fără să ajungă să afirme existența unor drepturi subiective naturale, pe care statul ar fi obligat să le recunoască și să le garanteze.
Pe de altă parte, se observă tendința filosofiei antice de a nu considera omul ca pe un element izolat, în nuda sa individualitate, ci ca pe o parte activă a societății. Omul nu se poate dezvolta pe deplin, atât material, cât și moral, decât în cadrul societății.
Dacă filosofii antici se mărginesc numai la a declara necesară conformitatea dreptății legale cu cea naturală, nu același lucru se poate spune despre gânditorii secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care vor relua teoria dreptului natural și vor enunța, pentru prima dată, o serie de drepturi fundamentale ale omului. Mai mulți autori, printre care J.J.Rousseau, John Locke, Hugo Grotius sau Samuel Pufendorf, vor dezvolta teoria dreptului natural, mergând până la încercarea de a-i oferi un fundament juridic.
Se poate pune întrebarea, foarte pertinentă de altfel, ce s-a întâmplat în tot acest răstimp? Între efervescența gândirii antice și cea a revoluției franceze, care a adus cu ea și o sublimă declarație de drepturi ale omului, au trecut secole întregi. Secole în care problematica acestor drepturi nu a fost aproape deloc dezbătută. Explicația este simplă. Evul Mediu a fost o perioadă deloc propice unor asemenea manifestări. În această perioadă întâlnim, în forma sa absolută, teoria dreptului divin, potrivit căreia monarhul este singurul în măsură să decidă care sunt drepturile fiecăruia – inexistente însă pentru păturile sociale inferioare – și cum și le poate exercita.
Începând cu secolul al XVII-lea însă, problematica drepturilor omului revine în actualitate, și de această dată manifestându-se sub forma teoriei dreptului natural. Ideea fundamentală a dreptului natural este aceea potrivit căreia tot ceea ce este conform cu natura este bine, iar ceea ce îi este contrar este rău. De aici rezultă că, pentru descoperirea axiomelor dreptului natural se pleacă de la observarea naturii, în general, și a naturii umane, în mod special. Această observare arată că omul este, prin natura lui, un animal social; constituția lui arată că este făcut să trăiască în societate. Pe de altă parte, omul are anumite necesități – să se îmbrace, să se hrănească – pentru satisfacerea cărora el trebuie să se asocieze cu alți oameni.
Pornind de la această teorie, de la ideea dezvoltării ființei umane numai în cadrul societății, în secolul al XVII-lea va apare în câmpul gândirii filosofice și politice, pentru prima oară, noțiunea de contract social.
Întemeiată de olandezul Hugo Grotius, această noțiune a fost reluată și dezvoltată, cu argumente de o originalitate mai mult sau mai puțin pronunțată, de o serie de scriitori și filosofi ai vremii, printre care Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke și J.J.Rousseau. Potrivit lui Grotius, oamenii, formând societatea civilă, încheie un contract cu puterea publică, încredințându-și soarta unui conducător și înstrăinându-și, în același timp, o mare parte din libertate.
Această teorie a lui Grotius este reluată și de alți autori, dar nu și însușită în același mod. De altfel, descompuse în elementele lor fundamentale, concepțiile asupra teoriei dreptului natural și contractului social sunt împărțite. Există un acord tacit al filosofilor vremii în privința faptului că, în cadrul stării de natură, indivizii, în absența unei autorități superioare constituite și înzestrată cu puterea de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină independență unii față de alții. Era benefică această stare de natură? După unii filosofi, cum este și cazul lui Thomas Hobbes, starea de natură se traduce printr-un război al tuturor împotriva tuturor. Alți autori, cum este cazul lui Samuel Pufendorf, considerau că starea de natură este expresia libertății și a egalității. J.J.Rousseau, pe de altă parte, credea că, în starea de natură, conduita oamenilor a fost guvernată de legi naturale, impuse prin intermediul rațiunii.
Concluzia firească care se desprinde din postularea stării de natură este aceea că oamenii, atunci când se conving de necesitatea conviețuirii într-o comunitate organizată, renunță, în scopul înfăptuirii unei asemenea comunități, la libertatea absolută de care se bucurau până în acel moment și acceptă să se supună unei autorități superioare lor. Această renunțare are loc pe baza unui contract social, rezultat al liberei manifestări de voință a indivizilor.
Dacă există o unanimitate destul de bine pronunțată a filosofilor vremii atunci când se pune problema necesității contractului social, concepțiile se schimbă fundamental atunci când se pune problema conținutului și condițiilor acestui contract. Cei mai mulți dintre scriitorii politici și filosofii adepți ai școlii iusnaturaliste au ajuns să anuleze valențele pozitive ale încheierii unui contract social prin faptul că, încercând să câștige favorurile stăpânitorilor vremii, au admis ideea că indivizii își pot înstrăina libertatea în favoarea monarhului. Este cazul lui Hobbes, potrivit căruia conținutul contractului nu poate fi decât unul singur: renunțarea indivizilor la întreaga lor libertate naturală în favoarea unui singur om sau a unui consiliu. Până aici nu ar fi nimic rău, dacă nu ne-am afla, însă, în prezența unui contract lipsit de condiții. Aceasta în sensul că numai indivizii ajung să fie legați prin dispozițiile sale, nu și suveranul, a cărui voință nu este limitată de nimic, nici de normele dreptului pozitiv, nici măcar de cele ale dreptului natural. Iată că, pornind de la teza contractului social, Hobbes ajunge să se pună în slujba absolutismului monarhic.
Concepții asemănătoare găsim, de altfel, și la alți autori, cum ar fi Pufendorf sau chiar Grotius. Ei rămân, de asemenea, adepții absolutismului monarhic, cu toate că, în sine, ideile lor au un conținut mai puțin restrictiv. Ne aflăm în fața aceleași atitudini de supunere față de monarhii vremii. Pe de altă parte, Grotius, al cărui servilism față de puternicii vremii a fost înfierat de Rousseau, nu ezita totuși să spună că poporul are dreptul să reziste regelui atunci când acesta pune în pericol, prin acțiunile sale, existența societății sau violează normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat cu supușii săi.
Pufendorf, de asemenea, considera că, prin pactul de supunere, suveranului – fie că acesta este un om sau o adunare – i se încredințează puterea numai cu condiția de a o exercita pentru asigurarea binelui supușilor săi. Iată Grotius, această noțiune a fost reluată și dezvoltată, cu argumente de o originalitate mai mult sau mai puțin pronunțată, de o serie de scriitori și filosofi ai vremii, printre care Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke și J.J.Rousseau. Potrivit lui Grotius, oamenii, formând societatea civilă, încheie un contract cu puterea publică, încredințându-și soarta unui conducător și înstrăinându-și, în același timp, o mare parte din libertate.
Această teorie a lui Grotius este reluată și de alți autori, dar nu și însușită în același mod. De altfel, descompuse în elementele lor fundamentale, concepțiile asupra teoriei dreptului natural și contractului social sunt împărțite. Există un acord tacit al filosofilor vremii în privința faptului că, în cadrul stării de natură, indivizii, în absența unei autorități superioare constituite și înzestrată cu puterea de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină independență unii față de alții. Era benefică această stare de natură? După unii filosofi, cum este și cazul lui Thomas Hobbes, starea de natură se traduce printr-un război al tuturor împotriva tuturor. Alți autori, cum este cazul lui Samuel Pufendorf, considerau că starea de natură este expresia libertății și a egalității. J.J.Rousseau, pe de altă parte, credea că, în starea de natură, conduita oamenilor a fost guvernată de legi naturale, impuse prin intermediul rațiunii.
Concluzia firească care se desprinde din postularea stării de natură este aceea că oamenii, atunci când se conving de necesitatea conviețuirii într-o comunitate organizată, renunță, în scopul înfăptuirii unei asemenea comunități, la libertatea absolută de care se bucurau până în acel moment și acceptă să se supună unei autorități superioare lor. Această renunțare are loc pe baza unui contract social, rezultat al liberei manifestări de voință a indivizilor.
Dacă există o unanimitate destul de bine pronunțată a filosofilor vremii atunci când se pune problema necesității contractului social, concepțiile se schimbă fundamental atunci când se pune problema conținutului și condițiilor acestui contract. Cei mai mulți dintre scriitorii politici și filosofii adepți ai școlii iusnaturaliste au ajuns să anuleze valențele pozitive ale încheierii unui contract social prin faptul că, încercând să câștige favorurile stăpânitorilor vremii, au admis ideea că indivizii își pot înstrăina libertatea în favoarea monarhului. Este cazul lui Hobbes, potrivit căruia conținutul contractului nu poate fi decât unul singur: renunțarea indivizilor la întreaga lor libertate naturală în favoarea unui singur om sau a unui consiliu. Până aici nu ar fi nimic rău, dacă nu ne-am afla, însă, în prezența unui contract lipsit de condiții. Aceasta în sensul că numai indivizii ajung să fie legați prin dispozițiile sale, nu și suveranul, a cărui voință nu este limitată de nimic, nici de normele dreptului pozitiv, nici măcar de cele ale dreptului natural. Iată că, pornind de la teza contractului social, Hobbes ajunge să se pună în slujba absolutismului monarhic.
Concepții asemănătoare găsim, de altfel, și la alți autori, cum ar fi Pufendorf sau chiar Grotius. Ei rămân, de asemenea, adepții absolutismului monarhic, cu toate că, în sine, ideile lor au un conținut mai puțin restrictiv. Ne aflăm în fața aceleași atitudini de supunere față de monarhii vremii. Pe de altă parte, Grotius, al cărui servilism față de puternicii vremii a fost înfierat de Rousseau, nu ezita totuși să spună că poporul are dreptul să reziste regelui atunci când acesta pune în pericol, prin acțiunile sale, existența societății sau violează normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat cu supușii săi.
Pufendorf, de asemenea, considera că, prin pactul de supunere, suveranului – fie că acesta este un om sau o adunare – i se încredințează puterea numai cu condiția de a o exercita pentru asigurarea binelui supușilor săi. Iată deci o atitudine mai maleabilă în ceea ce privește drepturile guvernaților, mai ales comparativ cu teoria lui Hobbes. Este evident faptul că un pas înainte fusese făcut dar, pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că nici Pufendorf, nici Grotius nu au izbutit să ajungă la ideea existenței unor drepturi înnăscute, opozabile statului.
Cel care va face primul acest lucru este John Locke, de asemenea adept al școlii dreptului natural și al ginților. De altfel, Locke are și meritul de a fi fost primul care a formulat ideea de drepturi ale omului. El afirmă că drepturile omului, care i-au aparținut acestuia în starea de natură, nu pot fi înstrăinate de el în momentul în care intră în societatea civilă și, ca atare, ele trebuie respectate de suveran. Mai mult, chiar expresia “drepturi ale omului” este o creație a acestui filosof. Locke vorbește anume despre “acel drept egal pe care acel om îl are la libertatea lui naturală, fără a fi supus voinței sau autorității unui alt om”. În opinia acestui filosof, respectarea acestor drepturi înnăscute poate fi garantată numai de o bună organizare a puterilor publice, ceea ce explică și preocuparea sa pentru separația puterilor în stat.
Se remarcă lesne faptul că Locke este un individualist. El este adeptul libertății personale a individului, pe care o vede drept singura modalitate de exercitare nestingherită a celorlalte drepturi care-i aparțin omului în dinamica vieții sociale.
Spre deosebire de Locke, J.J.Rousseau pune pe primul plan suveranitatea poporului. El consideră, de altfel, că cea mai puternică garanție a drepturilor individuale este suveranitatea poporului. În optica lui Rousseau, libertatea este legată în mod inseparabil de democrație și este asigurată prin egalitate, odată ce “fiecare, dăruindu-se tuturor, nu se dăruiește nimănui”.
Această egalitate trebuie să aibă însă o bază materială sigură, în sensul că “nici un cetățean nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul, și nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă”.
În cadrul acestei concepții de ansamblu, teza de bază a lui Rousseau constă în a reduce clauzele contractului social la una singură: “înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunități, căci, în primul rând, fiecare dăruindu-se în întregime, condiția este aceeași pentru toți, și condiția fiind egală pentru toți, nimeni nu are interes să o facă să devină oneroasă pentru ceilalți”. Tot autorul revine însă, încercând să definească conținutul drepturilor care pot fi înstrăinate. Este vorba despre “acea parte din ele a cărei folosire are importanță pentru comunitate; singurul în drept să aprecieze această importanță este suveranul”, prin “suveran” înțelegându-se ansamblul corpului politic, ca putere legiuitoare, format din totalitatea poporului.
Ideile și concepțiile lui Rousseau au exercitat o influență remarcabilă în rândul altor filosofi ai vremii, dar și în cadrul diferitelor declarații de drepturi. Asupra acestui aspect vom reveni însă mai târziu.
Trebuie subliniat faptul, deloc lipsit de importanță, că schimbările ideologice ale secolului al XVIII-lea au început să condamne sclavia, indiferent de natura ei. O serie de autori au descris, în lucrările lor, sclavia ca fiind una dintre situațiile de încălcare a libertății omului, văzută ca un drept inalienabil al acestuia. Astfel, Marie Jean Antoine, marchiz de Condorcet, în lucrarea sa “Réflexions sur l’esclavage des nègres” spunea: ”nu există nici un caz în care sclavia, chiar voluntară, să nu fie contrară dreptului natural”. El subliniază în continuare: “de fapt, după noua doctrină a drepturilor omului, orice contract care încalcă drepturile naturale, «inalienabile» ale unei părți și stabilește astfel o inegalitate între drepturile acelei persoane și drepturile celorlalți este nul”.
Se remarcă, iată, preocuparea filosofilor și oamenilor politici ai vremii pentru definirea conceptului de drepturi ale omului, dar nu numai atât, ci și o încercare de transpunere a lor efectivă în dinamica socială. Este meritul unor oameni de înalt spirit liberal, cum este Rousseau, Locke sau Paine de a fi fost “pionierii” în acest domeniu, încă virgin, al problematicii drepturilor omului.
Secțiunea a II-a
Primele documente declarative de drepturi
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au fost secole de profunde frământări sociale. Pe fondul înlăturării unor orânduiri medievale învechite, depășite de dinamica transformărilor sociale, au apărut teoriile iusnaturaliste care au așezat omul în centrul preocupărilor filosofilor vremii. Deși destul de inexactă sau cu interpretări dintre cele mai variate, școala dreptului natural a exercitat o influență pozitivă în luptele sociale și politice care au culminat cu proclamarea independenței coloniilor engleze din America de Nord și cu Revoluția franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Filosofia iusnaturalistă a contribuit, în același timp, și la precizarea țelurilor revoluționare, oferind o serie de lozinci răsunătoare, “de efect” am putea spune, capabile să aibă un larg ecou în sânul comunității sociale, dar și o serie de idei și concepte ce puteau fi valorificate în lupta angajată.
Trecând de pe tărâmul teoriei pe planul consecințelor practice, școala dreptului natural s-a afirmat ca o puternică armă ideologică. Una dintre rezultantele practice ale influențelor școlii dreptului natural o constituie, de exemplu, faptul că, în coloniile Americii de Nord, o serie de măsuri legislative sau politice au fost incontestabil luate, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, sub influența ideilor lui John Locke.
Un document declarativ de drepturi ale omului, care a avut un ecou deosebit în epocă și continuă să aibă și astăzi este Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, adoptată pe 26 august 1789. Un act declarativ cu o puternică influență morală, mai ales, declarația franceză a însemnat un important pas înainte pe calea consacrării drepturilor omului, în acele zile de puternică efervescență revoluționară. Parcurgându-i conținutul, nu se poate să nu remarcăm că între prevederile acesteia și mișcarea filosofică a timpului există o legătură puternică. Concepția Declarației de la 1789 despre esența inalienabilă a unor drepturi naturale, despre raporturile dintre individ și societate sau cea referitoare la importanța principiului separației puterilor în stat se apropie foarte mult de tezele lui John Locke, întărite și de declarațiile americane de drepturi, care erau foarte bine cunoscute în Franța revoluționară.
Nu se poate, de asemenea, trece cu vederea, faptul că unele prevederi ale Declarației drepturilor omului și cetățeanului sunt o oglindire foarte fidelă a unor definiții date de J.J.Rousseau. Este cazul art.1 din Declarație: “Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi” în care se regăsește celebra frază cu care începe capitolul I al “Contractului social”: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri”. În acest context poate fi citat și art.3 al aceleiași Declarații, potrivit căruia: “Principiul oricărei suveranități rezidă esențialmente în națiune” care amintește îndeaproape de faptul că Rousseau definea suveranitatea ca fiind “exercitarea voinței generale”. Există, de asemenea, o identitate aproape completă între definiția art.6 din Declarație potrivit căruia: “Legea este expresia voinței generale” și cea dată de Rousseau: “legile sunt acte ale voinței generale”.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 mai consacră, de asemenea, o serie de alte drepturi, la fel de importante ca și cele deja enunțate: astfel, art.2 proclamă faptul că “scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la oprimare.” Art.9 consacră principiul prezumției de nevinovăție. Este statuat și principiul libertății de opinie în conținutul art.10 din Declarație, sau principiul ocrotirii proprietății private, în art.17.
După cum am menționat, Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 a fost inclusă în preambulul Constituției din 1791. Anul 1793 a fost, însă, anul adoptării unei noi Declarații franceze a drepturilor omului și cetățeanului. Această declarație poartă pecetea concepțiilor lui J.J.Rousseau într-o măsură chiar mai mare decât Declarația din 1789. Ea nu se mărginește să rămână fidelă definițiilor împrumutate mai înainte din Contractul social, ci își însușește și altele, cum ar fi, de exemplu, caracterizarea suveranității poporului ca “inalienabilă” și “indivizibilă”. În general vorbind, Declarația de la 1793, cea mai radicală din întreaga revoluție franceză, reia, în marea lor majoritate, prevederile Declarației de la 1789, asigurându-le însă și unele garanții juridice pentru transpunerea lor în practică. Este, în același timp, și cea mai profund influențată de concepțiile lui Rousseau.
Alături de Declarația franceză de la 1789 care, în mod incontestabil, a avut un ecou mult mai puternic decât cea adoptată 4 ani mai târziu – cu toate că, paradoxal, aceasta din urmă era mai completă – un alt moment important în evoluția problematicii drepturilor omului a fost adoptarea Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, pe 4 iulie 1776. Autorul acestui document declarativ, printre altele, de drepturi ale omului, este Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite. Declarația de Independență înscria principiul potrivit căruia “indivizii se nasc cu anumite drepturi inalienabile: viața, libertatea și asigurarea fericirii” și că autoritățile de stat trebuie să asigure respectarea acestor drepturi. De altfel, Declarația de Independență a cristalizat prevederile referitoare la drepturile omului din alte documente americane sau chiar constituții ale statelor americane. Astfel, Constituția statului Massachusetts, în art.I, consacră principiul potrivit căruia “Toți oamenii se nasc liberi și egali și au anumite drepturi naturale, esențiale și inalienabile; printre acestea se numără dreptul de a se bucura de libertățile lor și de a le apăra; dreptul de a dobândi,
deține și proteja proprietatea; de asemenea, dreptul de a căuta și obține propria lor siguranță și fericire”.
În concluzie, putem afirma, fără putință de tăgadă, că se observă o intensificare a preocupărilor în domeniul recunoașterii și consacrării drepturilor omului, pe măsură ce umanitatea se îndreaptă către o nouă etapă din evoluția sa. Declarațiile interne de drepturi, precum cele mai sus menționate, nu au însemnat, însă, decât primul pas.
CAPITOLUL II
Adoptarea declarației universale a drepturilor omului – moment de răscruce în consacrarea problematicii drepturilor omului pe plan internațional
Secțiunea I
Momentul adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului. Conjunctura internațională
Pe planul dezvoltării istorice a umanității, declarațiile interne de drepturi, cum este cazul celor la care am făcut referire în primul capitol, au exercitat o influență netăgăduită asupra concepției generale referitoare la problematica drepturilor omului. Documente precum Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 sau Declarația de Independență din 1776 s-au întipărit în conștiința întregii omeniri, ajungând la un moment dat să genereze unele paradoxuri. Este vorba, desigur, de faptul că Declarația franceză de la 1793, deși mai completă, este mult mai puțin cunoscută decât cea de la 1789. De ce acest lucru? Pentru că, în conștiința umanității, Declarația de la 1789 a pășit pe un teren până atunci nestrăbătut de nimeni. Adresându-se poporului francez, ea se încumeta să consacre un concept despre care se vorbea peste tot, dar nimeni nu îndrăznise încă să-i dea o formă concretă: conceptul drepturilor omului. Preambulul Declarației exprimă, într-un mod sublim, concepția spiritelor înalte ale vremii asupra drepturilor omului.
Cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că, atât Declarația franceză, cât și Declarația de Independență nu au fost altceva decât declarații interne de drepturi. Este drept că ecoul și influența prevederilor conținute de aceste documente au depășit imediat granițele statelor care le-au adoptat. Dar, în ultimă instanță, ele se adresau poporului francez, respectiv celui american.
Se punea, pentru prima dată, problema consacrării conceptului de drepturi ale omului pe plan internațional. Era acest lucru binevenit? Era mai mult decât atât: era o necesitate care se cerea dusă la îndeplinire cât mai curând. Problematica drepturilor omului a devenit, în acest mod, o preocupare de vârf a spiritelor luminate ale comunității internaționale. Necesitatea consacrării drepturilor omului într-un document internațional a devenit imperios stringentă, nu întâmplător, în urma încheierii celui de-al doilea război mondial. Această sângeroasă conflagrație, care a lăsat în urma sa suferințe neînchipuite, s-a constituit, dacă se poate spune așa, într-un catalizator al preocupărilor în acest domeniu. A grăbit un proces care evolua în aceeași direcție, pe aceleași coordonate, dar totuși prea lent. Comunitatea internațională s-a orientat, încercând să găsească o finalitate a preocupărilor sale, către un document declarativ de drepturi, după modelul deja verificat în unele sisteme constituționale. De această dată, el avea să fie un document cu vocație universală.
Astfel s-a ajuns la adoptarea, de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, a Declarației universale a drepturilor omului.
Procedându-se în acest mod, nu se poate spune însă că se pășea pe un teren absolut virgin.
De-a lungul istoriei, Declarația universală nu reprezintă primul exemplu de reglementare de ordin internațional destinată să instituie măsuri de ocrotire a anumitor drepturi ale persoanelor. Un prim exemplu în acest sens îl constituie regimul capitulațiilor, al cărui început datează încă din secolul al X-lea. În secolul al XVIII-lea, capitulații au fost impuse Turciei, iar ulterior Persiei, Chinei, Japoniei, Coreei și unui număr de state africane încheiate între ele și diferite state europene sau Statele Unite. În acest caz, cetățenii statelor din urmă beneficiau de anumite drepturi și, în plus, erau sustrași jurisdicției locale.
Preocuparea pentru reglementarea drepturilor individuale și-a găsit apoi expresie în tratatele de protecție a minorităților, încheiate în 1919 și 1920 între puterile victorioase din primul război mondial – Franța, Anglia și Statele Unite – și Polonia, Cehoslovacia, Grecia, România, Iugoslavia, Ungaria și Bulgaria, pe de altă parte. Aceste tratate garantau, sub controlul Ligii Națiunilor, minorităților de rasă, limbă sau religie din unele state ale Europei centrale și sud-estice drepturi egale cu cele ale națiunii majoritare, posibilitatea de liberă utilizare a limbii materne, învățământ în limba proprie etc.
Mai putem menționa, de asemenea, o serie de convenții încheiate la Geneva. Este vorba despre Convenția din 1929 privind îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din armatele în campanie, Convenția din 1929 privind tratamentul prizonierilor de război și o serie de alte convenții încheiate ceva mai târziu.
Toate aceste reglementări pot fi considerate precursoare ale Declarației universale a drepturilor omului numai prin inspirația lor de ansamblu, nu însă și prin conținutul lor concret.
Trebuie avut în vedere faptul că, pe de o parte, aceste tratate și convenții, mai sus menționate, erau departe de a îmbrățișa ansamblul drepturilor fundamentale ale omului, obiectul lor mărginindu-se numai la câteva drepturi legate de statutul special al unor categorii de persoane – cum este cea de cetățean al unei anumite puteri europene, de membru al unei anumite minorități naționale, de prizonier de război. Cu alte cuvinte, este vorba de o abordare fragmentară și limitată a problematicii drepturilor omului.
Pe de altă parte, unele dintre aceste reglementări au avut un caracter inegalitar prin faptul că nu creau obligații în sarcina tuturor statelor membre ale comunității internaționale ci grevau numai câteva dintre acestea. Mai mult decât atât, în cazul capitulațiilor, această inegalitate era dublată de o alta, întruchipată în privilegiile stabilite prin măsuri discriminatorii față de unele state africane sau asiatice în folosul exclusiv al unor mari puteri.
Reîntorcându-ne la Declarația universală a drepturilor omului și la motivațiile care au stat la baza adoptării acesteia, trebuie spus că, cauza imediată care a declanșat în întreaga lume un puternic curent de opinie favorabil adoptării unei declarații internaționale a drepturilor omului a fost reacția de unanimă și profundă revoltă provocată de dezvăluirea crimelor de genocid și a altor atrocități săvârșite de regimul nazist al Reich-ului german în timpul celui de-al doilea război mondial.
În intenția de a face imposibilă, pe viitor, repetarea unor practici asemănătoare, de a denunța și de a înfiera orice acte noi, îndreptate împotriva vieții, libertății și demnității omului, numeroase spirite progresiste s-au unit, în efortul de a promova acțiuni menite să ducă la instituirea unui sistem internațional de ocrotire a drepturilor omului.
Această frământare de idei nu a rămas în simplul plan al unor dezbateri teoretice și sterile, ci foarte curând a luat calea unor acțiuni politice concrete.
Astfel, pe 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Națiunilor Unite, prin care s-a subliniat că victoria deplină în războiul aflat atunci în plină desfășurare trebuie să ducă la luarea unor măsuri destinate să asigure apărarea vieții, libertății, independenței și libertății religioase, precum și garantarea drepturilor omului și justiției în toate statele lumii.
Trei ani mai târziu, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia statele semnatare și-au reafirmat credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților.
Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pentru drepturile omului căreia i s-a trasat, printre altele, sarcina de a prezenta Consiliului Economic și Social propuneri, recomandări și rapoarte privind “o declarație internațională a drepturilor omului”.
Dezbaterile laborioase din sânul acestei Comisii, precum și demersurile făcute de Consiliul Economic și Social, au dus la finalizarea unui proiect de Declarație universală a drepturilor omului care, supus spre dezbatere Adunării Generale a O.N.U. a fost adoptat de către acest organism la 10 decembrie 1948, printr-un larg acord al statelor membre, așa cum rezultă și din faptul că nici un stat nu a votat împotriva acestui document.
Dezbaterile asupra adoptării Declarației universale a drepturilor omului au putut fi influențate și de faptul că, cu numai câteva luni mai înainte – pe data de 2 mai 1948 – cea de-a noua Conferință Internațională a Statelor Americane a adoptat, printr-o rezoluție, Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului.
Declarația universală a fost adoptată, prin urmare, în urma unei laborioase activități desfășurate de membrii Comisiei pentru drepturile omului. Printre aceștia s-a numărat și Eleanor Roosvelt, soția președintelui Statelor Unite, precum și profesorul Renè Cassin. Încă din momentul adoptării sale, Declarația universală a fost considerată ca fiind un adevărat element de referință pentru dezvoltarea viitoare a soluționării problemelor sociale și umanitare. Eleanor Roosevelt aprecia, de exemplu, că “Declarația trebuie să devină o Magna Charta pentru întreaga umanitate”, în timp ce delegatul britanic califica acest document ca fiind “o piatră de hotar pe drumul progresului uman”.
De asemenea, referindu-se la valoarea Declarației universale a drepturilor omului, doi cunoscuți profesori americani, Thomas Buergenthal și Judith V.Torney
scriau următoarele: “Afirmarea repetată, de către guverne, fie în scopuri de propagandă, fie datorită unei adevărate convingeri, că drepturile proclamate în Declarația universală sunt fundamentale și inalienabile, au învestit acest document cu o uriașă semnificație simbolică. Una dintre consecințele acestei evoluții este aceea că popoarele lumii au început să creadă, din ce în ce mai mult, că guvernele trebuie să respecte drepturile omului proclamate în Declarație și că ele au obligații internaționale să facă acest lucru. Presiunea publică și opinia publică, internă și mondială, au devenit singurul remediu disponibil pentru a preveni o încălcare pe scară largă a drepturilor omului, caracterul juridic al Declarației universale a drepturilor omului fiind mai puțin important decât convingerea puternică a milioane de oameni din toate părțile lumii că Declarația proclamă drepturile lor și că guvernele au obligația să respecte aceste drepturi”.
Secțiunea a II-a
Consacrarea drepturilor omului în conținutul Declarației universale a drepturilor omului
În forma sa finală, Declarația universală a drepturilor omului este destul de amplă însumând, în total, 30 de articole. În Preambul se afirmă printre altele: “Considerând că recunoașterea demnității umane tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume; Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvântului și a convingerilor, eliberate de teroare și de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a omului (…) Adunarea Generală proclamă prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului”.
Cu toate că prevederile Declarației nu sunt grupate în capitole potrivit specificului drepturilor proclamate, totuși anumite preocupări sistematice pot fi identificate din felul în care se succed aceste prevederi.
Primul articol are un caracter introductiv și este influențat de retorica iusnaturalistă atunci când afirmă că: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte, unele față de altele, în spiritul fraternității”.
Articolul 2 al Declarației universale definește principiul egalității. Astfel, se spune în paragraful 1 că: “Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație”. Cum egalitatea nu are un obiect specific, precum celelalte drepturi fundamentale, ci obiectul ei îl constituie toate drepturile, a căror aplicare, în condiții identice pentru toți, o asigură, Declarația universală a așezat articolul ei despre egalitate înaintea celor privitoare la celelalte drepturi fundamentale. Prin urmare, egalitatea apare ca o garanție aplicabilă fiecărui drept fundamental. În această privință, însă, Declarația nu a procedat într-un mod absolut consecvent, dat fiind faptul că nu a epuizat materia în acest articol sau într-un articol următor, ci a revenit asupra principiului egalității câteva articole mai departe.
O dată definită egalitatea, urmează o serie de articole privitoare la diferite drepturi, indisolubil legate de persoana umană, cum sunt: dreptul la viață,la libertate, la securitate, consacrate de art.3; dreptul la recunoașterea personalității juridice, așa cum apare în formularea art.6: “Fiecare are dreptul să îi fie recunoscută calitatea de subiect de drept oriunde s-ar afla; libertatea de circulație, libertatea persoanei de a-și alege o reședință: “Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat” (art.13).
Enunțarea acestor drepturi este întregită cu diferite garanții de ordin procedural. Este cazul prezumției de nevinovăție consacrată în art.11, primul paragraf: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal(…)”. De asemenea, este statuat principiul neretroactivității în materie penală, în conținutul paragrafului 2 al aceluiași articol: “Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos”.
Nici în această parte, Declarația universală nu apare străbătută de un spirit sistematic prea riguros, pentru că enumerarea drepturilor specifice, definite în articolele deja citate, este întreruptă prin enunțarea câtorva garanții procedurale, aplicabile nu numai lor, ci tuturor drepturilor fundamentale proclamate.
Asemenea garanții procedurale sunt: dreptul oricărei persoane de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente, împotriva actelor care violează drepturile fundamentale recunoscute ei prin Constituție sau prin legi (art.8); dreptul oricărei persoane de a fi ascultată de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale (art.10).
A patra parte a Declarației universale reunește următoarele drepturi: dreptul la o cetățenie (art.15),libertatea căsătoriei, dreptul familiei la ocrotire din partea societății și statului (art.16), dreptul la proprietate și ocrotirea acesteia (art.17).
Surprinzător poate apărea faptul că dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire specială nu întregește conținutul articolului 16, care se referă la raporturile de familie și la dreptul acesteia la ocrotire din partea statului, ci formează obiectul unui articol separat, plasat cu nouă articole mai departe (art.25).
Distinctă de această parte apare consacrarea unei serii de libertăți: libertatea de gândire, libertatea conștiinței și a religiei, consacrate în art.18, libertatea de opinie și cea de exprimare a opiniei (art.19), libertatea de întrunire și de asociere pașnică (art.20). Unele dintre aceste libertăți sunt concretizate în prevederi foarte detaliate.
Dintr-o altă categorie de drepturi fac parte dreptul fiecărui individ de a participa la conducerea treburilor publice ale țării sale, prin alegeri libere, periodice și oneste, precum și dreptul de acces la funcțiile publice (art.21). După cum se vede, este vorba despre ceea ce se desemnează, în general, prin termenul “drepturi politice”.
O ultimă categorie de drepturi fundamentale o formează drepturile social-economice, adică acele drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale și culturale a persoanei. Este vorba despre dreptul la securitate socială (art.22), dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul sindical, dreptul la odihnă și la concediu plătit (art.23 și art. 24), dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății fiecăruia, a bunăstării proprii și a familiei (art.25), dreptul la învățătură, dreptul de a participa în mod liber la activitatea culturală a colectivității, dreptul de autor (art.26 și art.27).
Un drept foarte important, a cărui realizare presupune, ca de altfel și celelalte drepturi social-economice, transformări substanțiale în orânduirile sociale și economice, este prevăzut de art.28 din Declarația universală. Potrivit acestui articol, “orice persoană are dreptul să beneficieze, pe plan național și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în prezenta Declarație să-și poată găsi o realizare deplină”.
Putem concluziona, mergând pe linia conținutului Declarației universale că, în ciuda faptului că nu este cuprinsă întotdeauna într-un cadru sistematic, are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi și libertăți.
Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația universală a drepturilor omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât oricare altă declarație de drepturi ale omului, elaborată până în acel moment, pe planul legislației interne. Pe lângă afirmarea unor drepturi și libertăți care presupun numai o atitudine de abstențiune din partea societății și a statului – și avem aici în vedere libertatea persoanei, dreptul la liberă circulație, libertatea de gândire, libertatea conștiinței și a religiei – Declarația universală proclamă un mare număr de drepturi care implică prestații pozitive din partea societății și a statului, cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la odihnă și dreptul la învățătură. Mai mult decât atât, Declarația universală definește în termeni preciși obligațiile care revin statului și societății și care corespund anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Astfel, după ce proclamă principiul potrivit căruia elementul natural și fundamental al societății este familia, Declarația obligă statul și societatea să-i dea ocrotire (art.16 paragraful 3).Dreptului la securitate la securitate socială îi corespunde, în Declarație, obligația de a se recurge atât la un efort național, cât și la cooperare internațională, în scopul realizării depline a acestui drept (art.22). Dreptul la un nivel de viață adecvat nevoilor legate de sănătatea omului, de bunăstarea sa și a familiei sale, este asigurat prin obligația de a-i da hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare (art.25).
Nici precisa formulare a garanțiilor juridice indispensabile pentru a face posibil exercițiul real al unor drepturi nu lipsește din Declarația universală. Acesta este cazul garanțiilor prevăzute de art.8 și art.10 din Declarație despre care am mai vorbit; de asemenea, e cazul articolului 11 care prevede necesitatea unui proces public, desfășurat cu toate garanțiile legale legate de dreptul la apărare, pentru stabilirea vinovăției oricărei persoane acuzată de un delict. Potrivit art.11 paragraful 2 ”nimeni nu poate fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau acte delictuoase pe baza legii naționale sau internaționale”.
Toate aceste drepturi și libertăți fundamentale își găsesc expresia în formule foarte clare și sugestive – după cum am văzut deja – ceea ce a făcut ca Declarația universală a drepturilor omului să devină foarte curând, atât prin înaltul prestigiul al areopagului internațional de la care a emanat, cât și prin cuprinsul ei, un adevărat document de referință în domeniul drepturilor omului, acceptat de conștiința juridică a întregii umanități și îndrumar în acțiune pentru diferitele state ale lumii în relațiile lor interne și internaționale.
O critică care s-a adus Declarației universale se referă la modul în care a abordat problema îndatoririlor fundamentale ale omului. În această privință, este incontestabil că Declarația a plecat de la ideea că drepturile fundamentale sunt inseparabil legate de îndatoririle care le corespund, pentru că art.29(1) prevede că “fiecare om are îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale”. Dar, dacă este clar că Declarația universală a considerat că îndatoririle omului sunt un complement inseparabil al drepturilor sale fundamentale, atunci este evident că enunțarea de principiu a existenței unor asemenea îndatoriri – enunțare cuprinsă în articolul citat mai sus – “ar fi trebuit să fie urmată de prevederi amănunțite și circumstanțiate privitoare la diferitele obligații fundamentale ale omului, ceea ce nu s-a făcut”.
Fără îndoială, acest mod de a proceda este explicabil, dacă se are în vedere faptul că numai puține declarații interne de drepturi ale omului au cuprins și o listă a îndatoririlor omului, considerate fundamentale, astfel încât Declarația universală nu a avut, în această privință, modele bine conturate și de o largă aplicabilitate. Mai mult decât atât, introducerea unor îndatoriri ale omului și cetățeanului în unele declarații interne de drepturi a avut la bază unele tendințe restrictive, îndatoririle proclamate fiind, nu arareori, chemate să constituie limitări ale drepturilor fundamentale enunțate anterior. În aceste condiții, este destul de puțin probabil ca autorii Declarației universale a drepturilor omului să fi ajuns la un consens cu privire la un text care să definească tot atât de detaliat îndatoririle omului, pe cât de circumstanțiat au procedat în ceea ce privește drepturile lor.
Nu este mai puțin adevărat că o clauză generală, cum este cea cuprinsă în art.29(1) din Declarație echivalează, de fapt, cu o împuternicire dată fiecărui stat, oarecum în mandat alb, de a recurge la propria sa legislație, în vederea definirii îndatoririlor fundamentale ale omului.
Declarația universală a drepturilor omului tinde, în concluzie, să asigure un număr de drepturi fundamentale pentru toți oamenii, indiferent de vârstă, sex, însușiri naturale, rasă, culoare, naționalitate, religie, grad de cultură sau stare socială. Ea s-a intitulat “universală” nu numai pentru că a fost destinată să se adreseze întregii umanități, ci și pentru că a instituit drepturi pentru totalitatea claselor sociale, indiferent de modul în care acestea se înfățișează. În cazul Declarației universale, acest caracter universal e dublat de caracterul global al obiectului ei, consecință a faptului că ea a înțeles să constituie o abordare unitară și completă a drepturilor fundamentale ce urmează să fie recunoscute indivizilor.
Nu se poate contesta faptul că Declarația are o serie de deficiențe de ordin redacțional. Nu se poate contesta faptul că este străbătută de o anumită inconsecvență în conținutul articolelor sale. De asemenea, nu putem vorbi de o așezare sistematică perfectă a acestora. Dar nu trebuie să uităm faptul că Declarația universală a drepturilor omului este primul document declarativ de drepturi ce se adresează întregii umanități. Înaintea sa nu a existat nimic. După ea, au apărut o serie de documente declarative de drepturi care au avut-o ca sursă de inspirație. Deci îi putem scuza anumite deficiențe, de altfel minore. După cum arăta juristul R.Cassin “Declarația universală a drepturilor omului acționează atât în interiorul, cât și în exteriorul statelor, pentru a constitui baza unui drept minim comun efectiv, fie național, fie regional, fie mondial”.
Secțiunea a III-a.
Analiza principiilor referitoare la drepturile omului
enunțate de Declarația universală
§1. Egalitatea în drepturi
Dreptul internațional contemporan postulează egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor și eliminarea oricărei discriminări. Egalitatea în drepturi constituie una
dintre cele mai importante prevederi referitoare la drepturile omului, statuată prin declarații și convenții. Nu în zadar, Declarația universală a drepturilor omului consacră principiul egalității încă din art.2, recunoscându-i importanța. Anterior, Carta O.N.U. proclamase ca obiectiv al Națiunilor Unite respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În acest sens, al asigurării respectării egalității, au fost adoptate, ulterior Declarației universale a drepturilor omului, o serie de convenții speciale care vizau eliminarea discriminărilor de orice natură. Avem în vedere, în această ordine de idei, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, care statua, în art.2, că “statele-părți condamnă discriminarea rasială și se angajează să continue prin toate mijloacele potrivite și fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să favorizeze înțelegerea între toate rasele (…)”. Avem, de asemenea, în vedere Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Declarația privind eliminarea discriminării față de femei, Convenția Internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid și o serie de alte convenții și declarații care, prin prevederile lor, au încercat să pună capăt oricăror acte de discriminare și să asigure o transpunere cât mai eficientă în practică a principiului egalității în drepturi a tuturor oamenilor. Aceasta pentru că egalitatea în drepturi rămâne norma fundamentală în domeniul drepturilor omului a cărui respectare guvernează practic toate celelalte drepturi conținute în convenții, declarații și tratate.
§2. Dreptul la viață
Articolul 3 al Declarației universale a drepturilor omului statuează dreptul oricărei ființe umane “la viață, la libertate și la securitatea sa”. La prima vedere, a afirma că ființa umană are dreptul la viață poate părea o afirmație fără substanță. Este evident că omul are dreptul la viață, atât de bine subînțeles încât poate chiar să lipsească din orice document, fără ca să ridice întrebarea ”de ce?” sau să se încerce a se profita de pe urma acestei omisiuni. În practică, lucrurile sunt însă ceva mai complicate. E adevărat că Declarația universală a enunțat principiul dreptului la viață ca pe un lucru firesc, nesupus nici unei restricții. Parcurgând prevederile
Pactului internațional cu privire la drepturile politice și civile vom vedea că lucrurile se schimbă. Apare aici, pentru prima oară, evocarea pedepsei cu moartea și condițiilor în care aceasta poate fi pusă în aplicare. Potrivit art. 6 al Pactului: “În țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact”. De asemenea, art.6 menționează: “Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile”.
Pactul încearcă, prin articolele sale referitoare la pedeapsa cu moartea, o limitare cât mai severă a aplicării acesteia. Acesta este și sensul următoarelor paragrafe ale aceluiași articol 6: ”O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide”.
Conferința de la Geneva, desfășurată între 6-16 august 1968 a reunit reprezentanți ai 52 de state, din inițiativa O.N.U. Cu această ocazie, printre altele, a fost adoptată propunerea ca nici o pedeapsă capitală să nu fie executată atât timp cât nu au fost epuizate căile de atac împotriva hotărârii de condamnare și posibilitățile de grațiere, precum și propunerea de a se fixa un termen în interiorul căruia să se evite executarea vreunei astfel de pedepse, rezultatele obținute urmând să facă obiectul unui raport al Secretarului General al O.N.U. către Comisia drepturilor omului și care să servească, la rândul său, ca bază a unei dezbateri în această problemă în cadrul celui de-al patrulea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților.
Dacă ne referim și la prevederile consacrate în Convenția Americană relativă la drepturile omului, referitoare la dreptul la viață, articolele 4,5, 6 și 7 ale acestui document statuează următoarele: “orice persoană are dreptul la respectul vieții sale și nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de viața sa. În statele care nu au desființat pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sancționarea infracțiunilor celor mai grave pe baza unei sentințe definitive, pronunțate de un tribunal competent. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o. În nici un caz pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată pentru infracțiuni politice sau pentru infracțiuni de drept comun conexe primelor. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată persoanelor care, în momentul comiterii infracțiunii aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 de ani. De asemenea, pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată femeilor”.
Se observă faptul că, prin diferite documente, de genul convențiilor sau a declarațiilor de drepturi, se încearcă eliminarea din rândul pedepselor aplicate pentru diferite infracțiuni, a pedepsei capitale, în opinia autorilor acestor documente nimic, nici măcar cele mai grave crime, nejustificând aplicarea unei asemenea pedepse. Această tendință se menține și în prezent.
§3. Interzicerea sclaviei și a tratamentelor crude, inumane sau degradante
Este un principiu consacrat de art.4 și art.5 din Declarația universală a drepturilor omului. El a fost, de asemenea, dezvoltat ulterior, printr-o serie de pacte sau convenții. Avem în vedere Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei. Potrivit art. 6 al acestei Convenții: “reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seamăn să-și piardă libertatea sa sau a unei persoane aflate în grija lui, pentru a-l transforma în sclav, va constitui infracțiune penală conform legii Statelor Părți la prezenta Convenție și persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsă”. Art.7 al aceleiași Convenții definește sclavia ca fiind “situația sau condiția unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, iar «sclavul» este individul care are acest statut sau această condiție”.
Sub titlul “Dreptul la integritatea persoanei”, Convenția americană relativă la drepturile omului a consacrat principiul potrivit căruia sclavajul și robia, precum și traficul de sclavi, femei și copii sunt interzise sub toate formele.
De asemenea, art.7 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice afirmă că “nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
§4. Prezumția de nevinovăție
Este unul dintre cele mai importante principii, consacrate de Declarația universală în art.11 (1): “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”. O analiză retrospectivă ne arată că prezumția de nevinovăție a fost formulată, pentru prima oară, în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului de la 1789. Ea a constituit, mai întâi, o izbândă social-politică și și-a găsit consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal și a procedurii penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă. Revoluția franceză a deschis drumul unui șir larg de reforme opuse, pe planul dreptului, sistemului inchizitorial. “Reforma determinată de revoluția franceză a dat lovitura de grație sistemului probelor legale, punând în valoare principiul liberei convingeri”. La baza acestor reforme au stat principiile consacrate în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului de la 1789. În anul 1808 au fost adoptate noi Coduri (penal și de procedură penală) care au intrat în vigoare în anul 1811. Codul de procedură penală, cunoscut sub numele de “Code d’ínstruction criminelle”, alături de Codul penal, au constituit modele pentru cele mai multe legislații din statele europene, consacrând și principiul prezumției de nevinovăție.
Adoptarea Declarației universale a însemnat, pe lângă multe alte efecte benefice în planul problematicii drepturilor omului, și consacrarea, pe plan internațional, de această dată, a principiului prezumției de nevinovăție. De asemenea, Pactul cu privire la drepturile politice și civile, adoptat de Ad. Gen. a O.N.U. în 1966, a consacrat prezumția de nevinovăție ca un drept fundamental în art.14(2): “Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată, atât timp cât culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.
Pe linia acelorași preocupări, Asociația Internațională de Drept Penal, reunită cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internațional de Drept Penal, de la Hamburg, între 16-22 sept. 1979, ținând cont de importanța fundamentală a salvgardării, în procedura penală, a demnității fiecărei ființe umane, a adoptat, printre altele, rezoluții cu privire la prezumția de nevinovăție.
§5. Libertatea de conștiință, libertatea de gândire și libertatea de opinie
Este, de asemenea, un principiu fundamental al problematicii drepturilor omului. Declarația universală a drepturilor omului a considerat libertatea de gândire, ca și libertatea de opinie, drept unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, drept pentru care le-a consacrat o reglementare foarte detaliată. Art.18 și art.19 ale Declarației statuează libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, libertatea de opinie și de exprimare, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
În zilele noastre, cu greu se mai poate imagina o societate în care omului să-i fie nesocotite dreptul de primi, prin orice mijloace, orice fel de informații sau dreptul de a primi, prin orice mijloace, orice fel de informații, sau dreptul de a-și exprima, în mod liber, opiniile sale indiferent în ce domeniu.
Cu toate acestea, libertatea de opinie, cea de a primi sau răspândi informații care, în Declarația universală nu cunoșteau nici o limitare – am stabilit deja motivațiile acestei atitudini – suferă o serie de restricții și limitări în conținutul art.19 al Pactului cu privire la drepturile politice și civile; potrivit acestui articol: “1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”.
Dar “exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă datorii și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări, care trebuie însă stabilite, în mod expres, de lege și care sunt necesare: a) respectării dreptului sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice”.
Libertatea de opinie și de informație se manifestă astăzi în cadrul societăților democratice, prin libertatea mass-media, a întrunirilor, a practicării unor religii diferite, ca o consecință a libertății religioase. Una dintre cele mai sensibile chestiuni ale zilelor noastre, în această ordine de idei, o reprezintă libertatea mass-media și, ca un corolar al acesteia, etica ziaristică. Astăzi, mass-media are o putere nebănuită de influențare a opiniei publice, ceea ce a determinat necesitatea apariției și promovării conceptului de etică ziaristică. În acest sens, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția nr.1003 cu privire la etica ziaristică.
Art.8 al acestei rezoluții prevede că “Informația este un drept fundamental, evidențiat de jurisprudența Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului, în legătură cu art.10 al Convenției europene a drepturilor omului (…) și recunoscut în toate constituțiile democratice. Este un drept al cetățeanului care are, prin urmare, și dreptul de a cere ca informația furnizată de jurnaliști să fie transmisă cu respectarea adevărului, în cazul știrilor, și în mod onest, în cazul opiniilor, fără nici o intervenție exterioară din partea unei autorități publice sau din partea sectorului privat”.
§6. Protecția drepturilor mamei și copilului
Problema protecției drepturilor mamei și copilului a fost una dintre cele mai dezbătute, în cadrul diferitelor documente internaționale declarative de drepturi. Pentru protejarea drepturilor copilului au fost adoptate, pe plan internațional, numeroase documente de care vom aminti în continuare. Este semnificativ faptul că Declarația universală a drepturilor omului nu a consacrat dreptul mamei și copilului la ajutor și ocrotire speciale în cadrul articolului 16, care reglementează raporturile de familie, ci aceste drepturi au făcut obiectul unui articol separat (art.25), ceea ce subliniază preocuparea juriștilor de a accentua importanța principiului consacrat de acest articol.
Prevederi referitoare la drepturile copilului sunt găsite în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care, în art.10(3), afirmă: “Măsuri speciale de ocrotire și asistență trebuie luate în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare din motive de filiațiune sau din alt motiv. Copiii și adolescenții trebuie ocrotiți împotriva exploatării economice și sociale(…)”. Același Pact, în dispozițiile articolului 13(2), consacră importanța educației și necesitatea generalizării ei: “Statele Părți la prezentul Pact recunosc că, în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor în mod gratuit; b) învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar, tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite și, în special, prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui(…)”.
Pe aceeași linie, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede, în art.24, următoarele: “Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsuri de ocrotire pe care le cere condiția de minor”.
În domeniul protecției drepturilor copilului s-a simțit, în mod continuu, nevoia unor reglementări amănunțite, care să excludă orice situație de încălcare a unor drepturi ale minorului. S-a ajuns, în acest mod, la adoptarea Declarației drepturilor copilului de către Adunarea Generală a O.N.U., în preambulul căreia se face trimitere la Declarația universală a drepturilor omului, și care, în dispozițiile sale, consacra dreptul copilului la ocrotire specială și statua obligația statului și a societății de a asigura toate mijloacele necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, pe plan fizic, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate (conform Principiului 1 al Declarației).
Unul dintre ultimele documente declarative de drepturi ale copilului este Convenția cu privire la drepturile copilului, care, reluând o serie din dispozițiile documentelor anterioare, dezvoltă, în același timp, altele noi. Principiul 4 al Convenției afirmă că “Copilul se va bucura de avantajele securității sociale. El va avea dreptul să crească și să se dezvolte sănătos; în acest scop, atât lui, cât și mamei sale, li se vor acorda o grijă și protecție specială, incluzând o asistență adecvată prenatală și postnatală(..)”. De asemenea, potrivit Principiului 8 “Copilul va fi, în toate împrejurările, printre cei dintâi care primesc protecție și asistență”.
Acestea sunt numai câteva dintre principiile enunțate de Declarația universală a drepturilor omului. Alături de ele regăsim: interzicerea torturii, a arestării sau deținerii arbitrare (art.5 și art.9), accesul liber la justiție (art.8), dreptul la liberă circulație (art.13), dreptul la cetățenie (art.15), dreptul la educație (art.26), precum și o serie de alte drepturi ale omului pe care le-am amintit deja în prezentul capitol. Ele au fost, ulterior, dezvoltate și detaliate în diferite alte documente declarative de drepturi sau convenții internaționale, găsindu-și o binemeritată recunoaștere pe plan mondial.
CAPITOLUL III
CONSIDERAȚII ASUPRA VALORII JURIDICE
A DECLARAȚIEI UNIVERSALE
A DREPTURILOR OMULUI
În legătură cu valoarea juridică a Declarației universale a drepturilor omului, în literatura de specialitate s-au susținut diferite puncte de vedere. Practic, controversele cu privire la valoarea juridică a Declarației universale pleacă de la necesitatea recunoașterii acestui document o valoare de document internațional, cu forță juridică obligatorie sau recunoașterea Declarației numai în forma unei recomandări.
În încercarea de a stabili valoarea juridică a Declarației universale putem pleca de la organul sau autoritatea care a stat la originea acestui document. Dacă examinăm documentele interne declarative de drepturi anterioare Declarației universale, vom observa că acestea au fost redactate de organele constituante ale statelor respective: Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii de Nord din 4 iulie 1776, care proclamă ca adevăruri considerate perene și imuabile o serie de drepturi care oglindesc nu numai aspirațiile păturilor mijlocii, ci și ale maselor încă îndepărtate de viața politică, a fost adoptată de Congresul General ținut la Philadelphia. Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, de la 1789, a fost opera Adunării Naționale, formată prin contopirea Statelor Generale care grupau cele trei stări. Potrivit voinței celei mai mari părți a alegătorilor, ea și-a asumat calitatea de Adunare constituantă.
În schimb, Declarația universală a drepturilor omului a fost emanația voinței Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, constituind primul document care ridică problematica drepturilor omului la rangul de principiu fundamental al umanității; este prima declarație care conține acest termen, atât de sugestiv pentru întreaga comunitate internațională: universală, cu o rezonanță deosebită în conștiința omenirii.
Dar este această Declarație o recomandare a O.N.U. sau un document cu forță juridică obligatorie?
Opinia care a prevalat, în general, a fost aceea că Declarația universală este destinată să aibă o valoare morală și să exercite o puternică influență, servind tuturor statelor lumii, mai mult sau mai puțin democratice, drept călăuză și instrument în activitatea practică a acestora, fără ca dispozițiile sale să instituie însă în sarcina guvernelor obligații sancționate pe planul dreptului internațional.
Este incontestabil faptul că aceasta a fost opinia care a triumfat atunci când, în disputa care s-a angajat între cei care voiau ca garantarea internațională a drepturilor omului să ia forma unei “declarații” și cei care propuneau să se utilizeze calea unei “convenții” sau a unui “pact”, Comisia drepturilor omului, organ auxiliar al Națiunilor Unite însărcinat să supună Adunării Generale un proiect de document asupra drepturilor omului, a hotărât să elaboreze o declarație-manifest. După cum arată unul dintre participanții la lucrările acestei Comisii, prof. René Cassin, această soluție a reunit, în cele din urmă, sufragiile Comisiei, pentru că a fost considerată mai simplă și de efect moral mai sigur, nu implica o reducere imediată a suveranității statelor, iar realizarea ei într-un timp foarte scurt părea posibilă.
Este, de asemenea, cert că, în cadrul lucrărilor pregătitoare ale textului Declarației universale, reprezentanții a numeroase state participante au considerat că documentul ce urma să fie adoptat nu era chemat să stabilească norme juridice obligatorii, ci numai să constituie un model moral pentru indivizi, grupările lor și statele din întreaga lume. Pentru că aceste state nu și-au exprimat în mod foarte categoric intenția cu care participau la elaborarea Declarației universale este limpede faptul că, în absența unor dispoziții exprese sau a unor convenții ulterioare încheiate între ele care să atribuie anumitor prevederi ale Declarației un caracter juridic de obligativitate, ea nu le poate fi opusă ca jus cogens. De altfel, cel mai la îndemână argument în favoarea tezei că Declarația universală a drepturilor omului nu putea fi socotită ca un act generator de obligații internaționale propriu-zis pentru statele participante la adoptarea ei îl constituie chiar preambulul său unde, printre altele, se afirmă: “Adunarea Generală proclamă prezenta Declarație universală a drepturilor omului ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate națiunile și toate organele societății; având în vedere permanent această Declarație, să se străduiască(…) să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți”.
Printre măsurile de ordin internațional preconizate în vederea realizării idealului comun exprimat prin Declarația universală se număra și încheierea unui pact sau a unor pacte internaționale relative la aceste drepturi. Simplul fapt că încheierea unor asemenea pacte era socotită necesară pentru asigurarea aplicării principiilor afirmate în Declarație arată limpede că dispozițiile ei nu au fost considerate de aproape unanimitatea participanților la adoptarea ei ca având, prin ele însele, caracterul unor norme de drept internațional obligatorii.
În mentalitatea dominantă atunci, adoptarea Declarației universale a drepturilor omului trebuia să fie numai o etapă intermediară, nesancționată din punct de vedere juridic, urmând ca o consacrare pe deplin eficientă să se producă abia în momentul când se va trece la cea de-a doua etapă a acestui proces evolutiv: încheierea pactelor privind drepturile omului. Este vorba despre ceea ce s-a numit “abordarea în două trepte” a formării unor norme de drept internațional public.
Dar convingerea încetățenită că Declarația universală nu a creat norme de aplicație obligatorie imediată s-a manifestat și pe un alt plan. Este vorba de ideea potrivit căreia transpunerea în viață a prevederilor Declarației ar putea fi înlesnită dacă s-ar recurge, cel puțin în anumite domenii, la convenții internaționale adaptate gradului de dezvoltare și specificului diferitelor zone geografice. Potrivit acestei linii de gândire se considera că, prin încheierea unor asemenea convenții regionale, s-ar putea găsi formula care să țină seama de decalajele existente pe plan social, economic, cultural și politic între diferitele părți ale lumii. Astfel, în procesul de realizare în două trepte a prevederilor Declarației universale urma să se aibă în vedere nu numai factorul timp ci și factorul spațial.
Trebuie, de asemenea, adăugat faptul că Declarația universală a drepturilor omului, ca document adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. se bucură de forța juridică cu care sunt învestite, îndeobște, rezoluțiile cu caracter normativ adoptate de acest organ în temeiul competenței materiale conferite lui de articolele 10, 11, 13(1) și 14 ale Cartei O.N.U.. Așa cum se știe, rezoluțiile de acest gen ale Adunării Generale au semnificația de recomandări pentru membrii acestei organizații care, pentru a fi transformate în norme de drept internațional, au nevoie să fie consacrate prin tratate sau cutume internaționale.
Ce e drept, eficacitatea recomandărilor cuprinse în Declarația universală apare mult mai bine conturată decât cea a recomandărilor obișnuite ale Adunării Generale ca urmare a faptului că, în temeiul articolelor 56 și 59 din Carta O.N.U., statele ei membre sunt obligate să întreprindă acțiuni în comun sau separat, în colaborare cu O.N.U., în vederea realizării respectării universale și efective a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Dacă este incontestabil că, pornind de la analiza strictă a textelor Declarației universale, a intenției care i-a stat la bază și a împrejurărilor în care a fost adoptată trebuie să se ajungă la concluzia că ea a fost concepută, în primul rând, ca un document de valoare politico-morală, totuși trebuie să se observe că, încă cu prilejul discuțiilor care au precedat hotărârea din 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a O.N.U., unele state participante, prin reprezentanții lor, iar apoi alți oameni politic, precum și juriști, au afirmat necesitatea ca Declarației universale să i se recunoască forță juridică obligatorie.
Această teză se înfățișează sub forma mai multor variante. Un prim punct de vedere pleacă de la constatarea că însăși Carta O.N.U. prevede că unul dintre scopurile acestei organizații este promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără nici un fel de discriminări (art.1 al Cartei). Or, Carta O.N.U. are incontestabil caracterul unui izvor al dreptului internațional pentru că textul ei a fost semnat la San Francisco de cele 51 de state fondatoare, iar membrii ulteriori ai O.N.U. au acceptat, în mod expres, obligațiile prevăzute de această Cartă, conform art.4(1).
Tocmai pentru că statele membre O.N.U. s-au angajat să realizeze scopurile ei, printre care se numără și promovarea respectării drepturilor omului, Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. care a adoptat Declarația universală nu a intervenit într-un teren virgin, ci a interpretat o dispoziție obligatorie a Cartei și, prin urmare, se poate prevala de aceeași forță obligatorie pe care o are aceasta din urmă.
Acest punct de vedere a fost dezvoltat de juriști de prestigiu din întreaga lume. Prof.L.B.Sohn în lucrarea sa La Declaration universelle des droits de l'homme, considera: “Se pare că s-ar putea afirma că Declarația universală e un enunț de principii generale care dezvoltă foarte amănunțit semnificația cuvintelor «drepturile omului și libertățile fundamentale» care figurează în Carta O.N.U.. Cum Declarația universală a fost adoptată cu unanimitate, fără un singur vot de opoziție, ea poate fi considerată ca interpretarea cea mai înaltă și mai autorizată a Cartei. Dacă e adevărat că ea nu are forță direct obligatorie pentru statele membre, în schimb ea întărește obligațiile la care acestea au subscris în virtutea Cartei, făcând aceste obligații mai precise”.
Această teză subliniază prestigiul considerabil pe care l-a dobândit Declarația universală a drepturilor omului în viața internațională și rolul subsidiar care a fost atribuit de mulți autori și oameni politic dispozițiilor ei în raport cu Carta O.N.U.. Strict juridic vorbind, Declarației nu i se poate însă recunoaște rolul de instrument de interpretare autentică a Cartei și, în general, nici eficiența unei alte forme de interpretare obligatorie, ci numai o mare putere de influențare morală care se afirmă tot mai evident în viața internațională. Într-adevăr, Declarația universală apare ca o rezoluție a Adunării Generale, adoptată în temeiul art.10 al Cartei O.N.U.. Prin urmare, această rezoluție are numai valoarea unei recomandări. Chiar dacă s-ar admite că Declarația ar interpreta Carta O.N.U., acest fapt nici nu modifică, nici nu potențează forța sa juridică.
În drept, forța juridică a unui act interpretativ nu depinde de natura juridică a actului interpretat, ci de poziția organului care interpretează, în cadrul unui anumit sistem de organe, precum și de atribuțiile care revin organului respectiv. Aceștia sunt factorii care, potrivit teoriei generale a dreptului, atribuie forță obligatorie interpretării autentice sau celei judiciare. De aceea, fie că în exercitarea funcțiilor și puterilor Adunării Generale s-a luat o hotărâre cu conținut nou, fie că s-a interpretat o regulă anterioară a acestei Carte, rezoluția adoptată nu va avea decât caracter de recomandare, deci nu va dobândi forță juridică obligatorie pentru membrii O.N.U..
Bineînțeles că, pe plan politico-moral, trebuie luați în considerare și alți factori. În special, trebuie avut în vedere faptul că, odată ce un guvern a aderat, prin votul său, la prevederile unei rezoluții a Adunării Generale, o eschivare ulterioară a lui de la îndeplinirea obligațiilor astfel stabilite, sub cuvânt că au numai valoarea unor recomandări, ar fi de natură să aducă o serioasă atingere prestigiului său și să-i pună în cumpănă credibilitatea. De aceea, e incontestabil faptul că adoptarea fără voturi “contra”, de către Adunarea Generală, a Declarației universale a drepturilor omului este un factor moral deosebit de important pentru promovarea respectării acesteia de către membrii O.N.U., fie în cadrul interpretării Cartei, fie independent de o asemenea interpretare. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de semnificații nici răsunetul diferit pe care îl poate avea, în opinia publică mondială, votul unanim sau aproape unanim obținut de o anumită rezoluție a Adunării Generale, fiind evident că influența sa morală, ca și valențele sale, ca factori determinanți în formarea voinței statelor membri, vor fi mai mari în acest caz decât atunci când este vorba de o majoritate redusă.
În legătură cu teza potrivit căreia Declarația universală are aceeași valoare juridică ca și Carta O.N.U. pentru că o interpretează, trebuie să privim această opinie cu rezerve serioase în lumina faptului că, în realitate, Declarația universală nu este, în nici un caz, un document de interpretare a Cartei, ci dezvoltă substanțial dispozițiile acesteia sau, de cele mai multe ori, formulează reguli cu totul noi.
Putem afirma că, ținând seama de faptul că o prevedere interpretativă trebuie să aibă același obiect ca și prevederea interpretată, ar fi putea fi considerate, în lumina art.1(3) al Cartei O.N.U. o interpretare a acesteia cel mult prevederile art.2 din Declarația universală potrivit cărora “fiecare om se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație”.
În schimb, toate celelalte drepturi individuale, având un obiect specific riguros circumstanțiat și precis determinat de Declarație, în raport cu principiul egalității în drepturi, anterior enunțat, nu pot fi considerate drept un rezultat al unei simple interpretări a art.1(3) din Carta O.N.U..
Asemenea drepturi individuale, cu o sferă și un conținut autonome față de dispozițiile art.1(3) sunt, în Declarația universală, cele pe care le-am enumerat deja în capitolul II al acestei lucrări: dreptul la viață, la libertate, la securitatea persoanei, interzicerea sclaviei și a torturii, dreptul fiecăruia de a i se recunoaște personalitatea juridică etc.
O altă teză, inspirată de preocuparea de a identifica în structura Declarației universale unele elemente care să justifice considerarea ei ca un instrument internațional învestit cu forță obligatorie pleacă de la argumentarea juridică mai strâns legată de regulile Cartei O.N.U. și de principiile dreptului internațional. Potrivit acestei teze, un asemenea element l-ar putea constitui faptul că multe din prevederile Declarației universale a drepturilor omului nu fac altceva decât să repete reguli care figurau deja, în momentul adoptării ei, în dreptul cutumiar al națiunilor, astfel încât erau recunoscute de dreptul internațional nescris.
Fără îndoială că, pornind de la această idee, numeroase reguli oglindite în textele Declarației au o valoare juridică obligatorie, dat fiind faptul că, cu toate că acest document nu e învestit cu forță coercitivă, el nu diminuează totuși în nici un fel conținutul obligațiilor asumate deja de statele membre O.N.U., fie pe calea legislației interne, fie pe calea cutumei sau tratatului internațional. Nu este însă mai puțin adevărat că aceste obligații nu se impun în temeiul faptului că sunt proclamate de Declarația universală sau de o altă declarație a Adunării Generale a O.N.U., ci pentru că au fost consacrate anterior printr-o lege internă sau printr-o cutumă de drept internațional. Tocmai datorită unei asemenea situații, pentru ca o obligație să fie considerată ca fiind sancționată de o cutumă internațională e necesar ca, independent de prevederile Declarației universale, să fie întrunite în fapt elementele care condiționează nașterea unei asemenea cutume.
În primul rând, este necesar ca, fie înainte de adoptarea Declarației universale sau a unei alte declarații de drepturi, fie ulterior acestui moment, să se fi format ceea ce se numește opinio juris seu necessitatis, adică să existe convingerea generală acceptată de comunitatea internațională că o anumită regulă de conduită e obligatorie pentru subiectele de drept vizate și reflectă sentimentul unanim de dreptate.
În al doilea rând, această convingere cu privire la caracterul general obligatoriu al normei juridice trebuie să se fi manifestat printr-o practică îndelungată, universală, sau la care să participe un număr mare de state. Bineînțeles, față de conturul insuficient de precis al acestor două elemente, noțiunea de “cutumă juridică” ridică dificultăți considerabile atunci când se pune problema practică dacă și când o asemenea normă s-a constituit.
În acest caz, pentru ca o asemenea normă cutumiară să poată fi socotită ca fiind consacrată printr-o practică constantă, e necesar ca ea să-și fi găsit aplicare o anumită perioadă de timp în activitatea unor organe care, în cadrul unui sistem juridic dat, sunt autorizate să emită manifestări de voință obligatorii pentru subiectele de drept vizate.
În dreptul internațional, vor putea fi o dovadă a existenței unor practici îndelungate, atât actele repetate ale organelor competente să angajeze responsabilitatea statelor în relațiile externe, cât și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, în măsura în care deciziile ei au avut forță obligatorie pentru părțile în litigiu. În schimb, oricât de frecvent s-ar referi la un principiu sau la o normă de drept sau l-ar proclama Adunarea Generală a O.N.U. această împrejurare nu ar echivala cu o practică îndelungată, constitutivă de cutumă internațională, pentru simplu motiv că acest organ al O.N.U. nu are competența de a emite decât recomandări și nu hotărâri obligatorii. Caracterul obligatoriu este, însă, de esența însăși a oricărei norme juridice și, prin urmare, și a normelor cutumiare internaționale. Bineînțeles că adoptarea unei rezoluții de către Adunarea Generală a O.N.U., cu toate că este numai o simplă recomandare, poate exercita o anumită presiune politică asupra comportamentului viitor a statelor. De aceea nu este exclus ca statele, în politica lor, să se conformeze în mod constant și că considere că această rezoluție este expresia unei adevărate obligații juridice.
Atunci când intervine un asemenea comportament în cadrul politicii statelor se poate spune că s-a născut o cutumă de drept internațional.
Un alt element care se cere a fi examinat, în aceeași ordine de idei, îl constituie faptul că, ulterior adoptării Declarației universale a drepturilor omului, numeroase prevederi ale ei au fost confirmate și ridicate la rangul de norme ale dreptului internațional prin încheierea, între state, a unor convenții, cum sunt, în special, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice și Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale. De asemenea, trebuie menționată și Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată la 21 dec. 1965. Este evident că, în măsura în care au fost consacrate prin asemenea convenții internaționale, dispozițiile Declarației universale s-au convertit din simple recomandări în norme juridice obligatorii întocmai cum, pe planul dreptului intern, unele declarații de drepturi sau cel puțin unele prevederi ale acestora s-au transformat în garanții de drept, prin includerea lor în însuși textul constituțiilor.
Bineînțeles că, în cadrul procesului de cristalizare a Declarației universale a drepturilor omului în tiparele unor pacte sau alte convenții internaționale, prevederile ei au fost supuse unor multiple transformări.
Numai arareori dispozițiile Declarației universale au fost preluate fără nici o modificare de Pactul cu privire la drepturile civile și politice. Acesta este cazul art.6 din Declarație care, devenit art.16 din Pact, prevede că “Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică”. Foarte apropiat de modelul oferit de Declarația universală în art.12 este textul art.17 al Pactului, potrivit căruia: “1. Nimeni nu va putea fi supus unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale(…)”. O identitate aproape completă există și între textul art.21 al Declarației și art.25 al Pactului.
De cele mai multe ori, însă, deosebiri destul de bine reliefate se înregistrează între textele Declarației universale și cele ale Pactului cu privire la drepturile civile și politice sau ale Pactului cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Aceste deosebiri se profilează în mai multe direcții:
în primul rând, unele prevederi ale Declarației nu au fost reluate de vreunul din cele două pacte, cum este cazul celor privitoare la dreptul de azil (art.14.1), dreptul de avea o cetățenie (art.15.1) sau dreptul oricărei persoane la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții, neputând fi lipsită de ea în mod arbitrar (art.17).
în al doilea rând, în cele două pacte, pot fi întâlnite reglementări pentru care nu există prevederi echivalente în Declarația universală. În acest sens, pot fi citate în special art.1(1) potrivit căruia “toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele; în virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”, dar și art 1(2) care consacră dreptul tuturor popoarelor de a dispune liber de bogățiile și resursele lor naturale. Totodată, dat fiind faptul că, spre deosebire de declarație, pactele nu au urmărit să recurgă numai la formule scurte și lapidare, capabile să se întipărească cu ușurință în conștiința comunității internaționale, nu arareori ele au recurs la unele reglementări noi și detaliate în raport cu dispozițiile Declarației universale. Este cazul articolelor 11, 24, 27 ale Pactului cu privire la drepturile civile și politice.
Însușindu-și unele prevederi de principiu ale Declarației, pactele au adus anumite restricții drepturilor astfel garantate, pentru a face ca exercițiul lor să nu ducă la situații care să pună în pericol interese superioare ale societății și ale statului. În această privință, Declarația universală cuprinde numai o clauză generală, referitoare la toate drepturile prevăzute de ea. În acest sens se prevede că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, orice persoană e supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor și principiilor O.N.U.” (art.29).
Se remarcă generalitatea acestei prevederi, comparativ cu cele ale Pactului cu privire la drepturile civile și politice. Acesta nu prevede numai o clauză generală, ci stabilește, pentru fiecare drept în parte, bineînțeles dacă nu este considerat absolut, restricțiile care îl pot afecta. Astfel, Pactul prevede că dreptului la viață i se pot aduce anumite restricții în statele în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită (art.6). De asemenea, acest pact permite instituirea unor restricții în ceea ce privește exercitarea dreptului la liberă circulație (art.12).
În aceeași ordine de idei, Pactul admite ca limitări ale drepturilor și libertăților prevăzute de el să fie instituite în situații excepționale. Art.4(1) prevede: “În cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și e proclamat printr-un act oficial, statele părți la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în Prezentul Pact(…)”.
Restricții posibile apar și mai numeroase în Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. În primul rând, pentru că se pare că s-a considerat că nici unul dintre drepturile enumerate de acest pact nu ar avea un caracter absolut, în art.4 a fost introdusă o clauză generală asemănătoare celei consacrate de art.29(2) din Declarația universală. S-a prevăzut anume că statele nu pot supune drepturile ocrotite de Pact decât limitărilor stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi și în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică. În al doilea rând, acest pact a conturat, mai mult sau mai puțin precis, posibilitatea unor limitări ale drepturilor prevăzute și cu ocazia definiției date în parte fiecăruia dintre ele.
Îndepărtându-ne sub încă un aspect de Declarația universală, Pactul cu privire la drepturile sociale, economice și culturale a stabilit o procedură de informare periodică asupra măsurilor adoptate de statele părți și a progreselor realizate în asigurarea respectării drepturilor recunoscute de Pact, urmând ca rapoartele adresate secretarului general al O.N.U. să fie transmise de acesta Consiliului Economic și Social, precum și, în măsura în care le interesează, instituțiilor specializate, cu condiția ca statele respective să fie membre ale acestora.
Revenind la problema naturii juridice a Declarației universale a drepturilor omului, faptul că anumite dispoziții ale sale au fost reluate în cele două pacte nu schimbă cu nimic natura sa juridică, de recomandare a Adunării Generale. Chiar dacă toate prevederile Declarației ar fi fost incluse identic în articolele celor două pacte, ea ar fi continuat să rămână o rezoluție cu caracter de recomandare.
Trebuie să observăm, în același timp, că învestirea dispozițiilor pactelor menționate cu forța juridică obligatorie a cutumelor internaționale față de statele care nu le-au ratificat încă, constituie un proces favorizat și de faptul că, spre deosebire de dezbaterile Adunării Generale a O.N.U. care au avut ca obiect Declarația universală – dezbateri dominate de ideea că în cadrul lor urmează să se adopte numai un document cu valoare politico-morală – în cazul adoptării pactelor, membrii acestei Adunări și-au exprimat în unanimitate, prin Rezoluția 2200, voința de a deveni părți în instrumente internaționale având forță juridică obligatorie. O asemenea voință, clar exprimată, constituie fără îndoială – chiar dacă pactele nu au fost semnate și ratificate de îndată de toate statele membre O.N.U. – un element de natură să contribuie, alături de prestigiul de care Declarația universală a drepturilor omului se bucură în rândul opiniei publice mondiale, la acreditarea convingerii că cel puțin acele prevederi ale ei care au fost reflectate în dispozițiile pactelor trebuie considerate ca întrunind unul dintre elementele constitutive esențiale ale cutumelor de drept internațional: opinio juris, urmând ca procesul de formare a unor norme cutumiare general recunoscute să fie desăvârșit ulterior prin practica constantă a unui număr tot mai mare de state.
De altfel, practica O.N.U. justifică acceptarea concluziei că numeroase prevederi ale Declarației universale au fost convertite în norme de drept internațional pe căile amintite. Paradoxal însă, sunt frecvente cazurile în care prevederi ale Declarației sunt invocate direct de Adunarea Generală în sprijinul rezoluțiilor adoptate, deși sub aspect juridic ar fi mult mai corect să se facă trimitere la tratatele sau cutumele de drept internațional survenite între timp. Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat pe drept cuvânt, ”chiar statele care , la început, și-au manifestat îndoiala cu privire la forța juridică a acestui instrument nu au ezitat să îl invoce și să acuze alte state de violarea obligațiilor la care au subscris
adoptându-l”. Această situație este sugestivă pentru forța morală pe care a ajuns să o posede Declarația universală a drepturilor omului și prestigiul pe care îl are în dinamica relațiilor internaționale.
CAPITOLUL IV
CONSACRAREA DREPTURILOR OMULUI
ÎN CONSTITUȚIILE STATELOR EUROPENE
Secțiunea I
Înscrierea drepturilor omului în dispozițiile constituționale
Un observator dezinteresat și poate chiar neinițiat în problematica drepturilor omului nu se poate să nu remarce totuși faptul că majoritatea statelor europene consacră, în cadrul legilor lor fundamentale, capitole sau titluri speciale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Este o atitudine firească astăzi, când trăim o adevărată “eră a drepturilor”. Vom parcurge în continuare, selectiv bineînțeles, dispozițiile constituționale ale unor state europene în materia drepturilor omului pentru a face dovada faptului că Declarația universală a drepturilor omului, Carta O.N.U. sau Pactele internaționale cu privire la drepturile politice și civile, respectiv sociale, economice și culturale nu au rămas simple documente declarative de drepturi ci au căpătat substanță tocmai prin consacrarea prevederilor lor în cadrul legilor fundamentale, deci o consacrare la cel mai înalt nivel.
§1. Constituția Franței91
Paradoxal, Constituția Republicii franceze nu face referire la drepturile omului în conținutul articolelor sale, ci în Preambul, unde afirmă: “Poporul francez își proclamă solemn atașamentul față de Drepturile Omului și de principiile suveranității naționale așa cum au fost definite de către Declarația de la 1789, confirmată și completată de către Preambulul Constituției din 194692.
În virtutea acestor principii și al aceluia al manifestării libere a voinței popoarelor(…) sunt oferite de către Republică instituții noi, întemeiate pe idealul comun al libertății, egalității și fraternității și concepute pentru a asigura evoluția lor democratică”.
§2. Legea fundamentală pentru Republica Federală Germană93
Capitolul I, intitulat “Drepturile fundamentale” proclamă, în conținutul articolelor sale, o serie de drepturi ale persoanei. Astfel, art.1 prevede: “1. Demnitatea omului este intangibilă. Este o obligație a tuturor puterilor în Stat de a o respecta și apăra. 2. Poporul german proclamă de aceea inamovibilitatea și inalienabilitatea drepturilor omului ca temelie a oricărei comunități omenești, a păcii și a justiției în lume”. Art.2 consacră dreptul de dezvoltare a personalității în paragraful 1, precum și dreptul la viață: “2. Fiecare are dreptul la viață și la integritatea corporală. Libertatea persoanei este inviolabilă(…)”.
Potrivit art.3(1): “Toți oamenii sunt egali în fața legii”. Cel de-al doilea paragraf afirmă că “bărbații și femeile au drepturi egale”. De asemenea: “Nimeni nu poate fi dezavantajat sau favorizat pe considerente de sex, origine socială, rasă, limbă, patrie sau proveniență, credință sau concepții religioase sau politice. Nimeni nu poate fi dezavantajat din cauza unui handicap”.
Art.5 al Legii Fundamentale se referă la libertatea de opinie și libertatea presei. Potrivit primului paragraf: “Fiecare are dreptul să-și exprime și să difuzeze în mod liber opiniile sale prin cuvânt, în scris sau prin imagine și să se informeze în mod nestingherit din sursele în mod general accesibile. Libertatea presei și libertatea de informare prin radio sunt garantate”.
Art.14 consacră dreptul de proprietate și de moștenire pe care le garantează, în timp ce art.16 reglementează pierderea cetățeniei germane și extrădarea.
§3. Constituția Greciei94
Capitolul consacrat drepturilor și libertăților fundamentale din legea fundamentală a republicii elene se intitulează “Drepturi individuale și sociale” și statuează, în conținutul articolelor 4, 5, 13 etc., o serie de drepturi și libertăți. Astfel, potrivit art.4(1): “Toți elenii sunt egali în fața legii”; paragraful 2 al aceluiași articol detaliază principiul egalității: “Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale”, în timp ce paragraful 3 se referă la dreptul la cetățenie și la condițiile în care se dobândește și se pierde cetățenia.
Un articol foarte important pentru consacrarea drepturilor fundamentale este art.5(2): “Toate persoanele care trăiesc pe teritoriul statului grec se bucură de protecția deplină a vieții, onoarei și libertății lor, indiferent de naționalitate, limbă, rasă sau convingeri religioase sau politice”. Art.13(1) consacră libertatea conștiinței care “este inviolabilă”.
§4. Constituția Republicii Italiene95
Sub titlul “Principii fundamentale”, legea fundamentală a statului italian înscrie, în dispozițiile articolelor sale o serie de drepturi și libertăți fundamentale. Potrivit art.3: “Toți cetățenii sunt egali ca demnitate socială și în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice și condiții personale sau sociale”. Aliniatul 2 al aceluiași articol afirmă că: “Este de datoria republicii să înlăture toate obstacolele de natură economică și socială care, limitând libertatea și egalitatea cetățenilor, împiedică dezvoltarea deplină a persoanei umane și participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică, economică și socială a țării”.
Art.6 afirmă că: “Republica acordă protecție, prin norme adecvate, minorităților lingvistice”. De asemenea, potrivit art.8: “Toate confesiunile religioase au aceeași libertate în fața legii”.
În Partea I a Constituției, denumită “Drepturile și îndatoririle cetățenilor”, art.13 statuează că “libertatea personală este inviolabilă”, iar art.16 consacră dreptul la liberă circulație: “Orice cetățean poate circula liber și poate locui liber în orice parte a teritoriului național(…). Orice cetățean e liber să intre și să iasă pe teritoriul Republicii”.
Art.24 înscrie principiul liberului acces la justiție, “pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii”.
§5.Constituția Republicii Polone96
Constituția Poloniei consacră prevederi detaliate drepturilor omului și libertăților sale fundamentale. Astfel, Capitolul 8, intitulat “Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor" înscrie în conținutul articolelor sale o serie de principii în această direcție. Potrivit art.67(2): “Cetățenii Republicii Polone au drepturi egale, indiferent de sex, naștere, educație, profesie, naționalitate, rasă,
religie, statut social sau origine”. Este consacrat, astfel, unul dintre principiile fundamentale din materia drepturilor omului, acela al egalității în drepturi. De altfel, el este detaliat și în continuare: “Cetățenii Republicii Polone, indiferent de naționalitate, rasă sau religie se bucură de drepturi egale în toate domeniile vieții publice, politice, economice, sociale și culturale. Încălcarea acestui principiu prin favorizări sau restricții de drepturi, directe sau indirecte, pe considerente de naționalitate, rasă sau religie va fi pedepsită” (art.81).
Libertatea religiei și a conștiinței este, de asemenea, înscrisă în conținutul art.82: “Republica Polonă garantează libertatea de conștiință și religie tuturor cetățenilor săi. Biserica și alte societăți și organizații religioase își vor exercita, în mod liber, funcțiile religioase. Cetățenii nu pot fi împiedicați să ia parte la activități religioase”.
Art.95 consacră un drept politic important, dreptul de a vota: “Orice cetățean care a împlinit vârsta de 18 ani, indiferent de sex, naționalitate și rasă, religie, educație, reședință, origine socială, statut material sau profesional, are dreptul de a vota”.
§6. Constituția Republicii Portugheze97
În Partea I a Constituției, sub denumirea “Drepturile și îndatoririle fundamentale”, legea fundamentală a republicii portugheze consacră, în articolele sale, o serie de principii referitoare la drepturile omului. Astfel, art.13 înscrie principiul egalității: “1. Toți cetățenii sunt egali în demnitate socială și în fața legii. 2. Nimeni nu va fi privilegiat, favorizat, vătămat sau deposedat de drepturile sale sau scutit de vreo îndatorire pe considerente de origine, sex, rasă, limbă, naționalitate, convingeri religioase, politice sau ideologice, educație, situație economică sau condiție socială”.
În Capitolul al III-lea al Constituției, art.74 consacră dreptul la educație:
“1. Orice persoană are dreptul la educație, cu protejarea dreptului de condiții egale de acces și succes în învățătură”. Paragraful 3 completează aceste dispoziții printr-o serie de garanții menite să traducă în practică dreptul la educație: “În traducerea în fapt a politicii sale educaționale, este de datoria statului:
– să asigure obligativitatea și gratuitatea învățământului general;
să instituie un sistem public de educație pre-școlară;
să asigure educația permanentă și să combată analfabetismul(…)”.
§7. Constituția Republicii Slovace98
Legea fundamentală a statului slovac conține prevederi amănunțite legate de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în cuprinsul Capitolului al II-lea intitulat “Drepturi și libertăți fundamentale”. Mai înainte de a defini și a enumera aceste drepturi și libertăți, Constituția republicii slovace înscrie, în cuprinsul art.11, principiul priorității tratatelor și convențiilor internaționale ce reglementează materia drepturilor omului: “Convențiile internaționale privind drepturilor omului și libertățile fundamentale, care au fost ratificate de Republica Slovacă și care au fost declarate legale, au prioritate în fața legilor sale, ori de câte ori ele garantează o întindere mai mare a drepturilor și libertăților constituționale”.
Art.12(1) al Constituției consacră principiul egalității: “Toți oamenii sunt liberi și egali în demnitatea și în drepturile lor. Principalele drepturi și libertăți sunt inalienabile, imprescriptibile și ireversibile”. Paragraful 4 al aceluiași articol este sugestiv din punctul de vedere al detalierii acestor prevederi: “Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să se facă în dauna drepturilor unei alte persoane”.
Art.24(1) înscrie principiul libertății de conștiință și nu numai: “Libertatea de gândire, conștiință, religie și credință sunt garantate. Acest drept include posibilitatea unei persoane de a-și schimba credința sau convingerile religioase”.
§8. Constituția Regatului Spaniei
Titlul I al Constituției Regatului Spaniei consacră, sub titlul “Drepturile și îndatoririle fundamentale”, o serie de principii strâns legate de persoana umană și drepturile sale: ”Demnitatea persoanei, drepturile inviolabile inerente acesteia, libera dezvoltare a personalității, respectul pentru lege și pentru drepturile celorlalți constituie fundamentul ordinii publice și păcii sociale” (art.10).
Capitolul al II-lea, intitulat “Drepturi și libertăți”, afirmă, în conținutul art.14: “Cetățenii spanioli sunt egali în fața legii, fără nici o discriminare pe considerente de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice alte condiții sau împrejurări personale sau sociale”.
Art.27 consacră dreptul la educație: “Orice persoană are dreptul la educație. Libertatea învățământului este recunoscută. Învățământul general este gratuit și obligatoriu”.
Secțiunea a II-a
Consacrarea drepturilor omului în Constituția României
Referindu-ne la legea fundamentală a statului nostru, intrată în vigoare în iarna anului 1991, nu se poate să nu remarcăm parcurgându-i conținutul, fără să folosim cuvinte mari, că este o Constituție modernă, ce ține cont de toate aspectele dinamicii societății contemporane și care. de asemenea, statuează principalele drepturi și libertăți fundamentale, ca și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, consacrându-le capitolele al II-lea, respectiv al III-lea. Aceasta în acord cu principiile enunțate în cele mai generoase documente internaționale declarative de drepturi, cum este Declarația universală a drepturilor omului și Pactele internaționale cu privire la drepturile civile și politice, respectiv economice, sociale și culturale, precum și o serie de alte tratate și convenții la care România este parte.
Capitolul al II-lea al Constituției se intitulează “Drepturile și libertățile fundamentale”. Aici sunt ridicate la rang de principiu o serie de drepturi ale omului și cetățeanului, am putea spune majoritatea acestora, precum și o serie de libertăți fundamentale. Art.22(1) afirmă că: “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Este garantat dreptul cel mai natural al omului, consacrat încă din primele declarații de drepturi: art.3 al Declarației universale, precum și art.6(1) al Pactului privitor la drepturile civile și politice îl statuează de asemenea. În respectul dreptului la viață al persoanei umane, “pedeapsa cu moartea este interzisă”(art.22). Această interdicție este absolută, nici o excepție nefiind posibilă.
Art.23 din Constituție, referindu-se la libertatea individuală, afirmă că: “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Alin. 8 al aceluiași articol consacră prezumția de nevinovăție: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Să ne reamintim, de exemplu, de art.1 din Declarația universală a drepturilor omului: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi(…)”.
Art.25 al Constituției consacră dreptul la liberă circulație, atât în țară, cât și în străinătate, drept care este garantat. Condițiile exercitării acestui drept se vor stabili prin lege. Dreptul la liberă circulație a fost preluat din Pactul internațional referitor la drepturilor la drepturile civile și politice (art.12). Nefiind un drept absolut, el este pasibil de anumite restricții, stabilite prin lege, în spiritul reglementărilor internaționale.
Unul dintre cele mai importante articole este art.29, ce proclamă libertatea gândirii și a conștiinței: “(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea
credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă(…). (2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”. Art.18 al Declarației universale a drepturilor omului are același obiect: “Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei(…)”. Pe aceeași linie se înscrie art.30 al legii fundamentale; prevederile sale sunt atât de importante încât nu putem să nu le cităm aici:
“(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.
(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.”
Bineînțeles, există și o serie de limitări necesare, cum ar fi interzicerea defăimării țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, incitarea la discriminare, la violență publică, precum și manifestările contrare bunelor moravuri (alin.7-8).
Art.32 consacră dreptul la învățătură: “(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare”. De asemenea, este înscrisă obligativitatea desfășurării învățământului de toate gradele în limba română, în alin.2 al aceluiași articol. Dreptul la învățătură este unul dintre drepturile constituționale cele mai importante, finalitatea sa fiind educarea persoanei pentru a deveni, atât profesional, cât și civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Dreptul de proprietate, care apare enunțat în Declarația universală a drepturilor omului (art.17), dar nu și în Pactele din 1966, este consacrată în Constituție, prin dispozițiile art.41: “Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”. Alin.2 conține însă o lacună, poate singura din Constituția statului nostru: “Proprietatea privată este ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular”. În mod normal, într-o societate cu adevărat democratică, proprietatea privată nu este ocrotită, ci garantată. Acest lucru trebuia să fie avut în vedere de legiuitorul constituant.
Art.43 ridică la rangul principiu fundamental dreptul persoanei la nivel de trai decent și oferă în acest sens o serie de garanții: “Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.
Art.44 înscrie consimțământul liber la încheierea căsătoriei, egalitatea copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie; în continuare, art.45 stabilește un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor copiilor și tinerilor. Este vorba, în acest caz, despre protecția de către stat și societate a acestui mare potențial uman pe care îl constituie copiii și tinerii și care trebuie ocrotit pentru a asigura o continuitate în aceleași direcții de dezvoltare a societății și a instituțiilor sale.
Constituția României din 1991 consacră mult mai multe drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor decât cele pe care le-am enumerat aici într-o analiză selectivă și oricum mult prea săracă în comentarii, față de multitudinea de dispoziții constituționale în domeniu – avem în vedere dreptul la apărare (art.24), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art.27), dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private (art.26), secretul corespondenței (art.28), dreptul de vot (art.34), interzicerea muncii forțate (art.39) etc. Pentru a epuiza însă materia acestor drepturi și libertăți fundamentale ar fi necesar, fără nici o exagerare, un adevărat roman; această direcție nu se încadrează, însă, în specificul lucrării de față ceea ce a și stat la originea unei treceri în revistă atât de sumare a dispozițiilor constituționale.
Racordarea dispozițiilor constituționale la valorile politice și juridice
europene și internaționale s-a realizat printr-o competentă colaborare. Acest fapt confirmă corecta receptare în Constituție a reglementărilor internaționale, formulările juridice riguroase, sistemul de garanții pe care Constituția îl asigură, protecția libertăților publice.
Putem aprecia că, în Constituția României, se reflectă cei trei piloni care au stat la baza fondării Consiliului Europei: democrație pluralistă, preeminența dreptului și respectarea drepturilor omului.
Dar, și sublinierea aceasta este esențială, Constituția României a receptat noua viziune, modernă și eficientă, asupra relațiilor dintre reglementările juridice interne și internaționale. Patru mari principii motivează această afirmație:
angajamentul de a îndeplini întocmai și cu bună credință obligațiile ce revin din tratatele la care România este parte (art.11 alin.1);
tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern (art.11 alin.2);
interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte (art.20 alin.1);
prioritatea reglementărilor internaționale, privitoare la drepturile omului, față de cele interne, în cazul în care între acestea apar neconcordanțe (art.20 alin.2).
Secțiunea a III-a
Limitele în care Declarația universală a drepturilor omului
a devenit izvor de drept în temeiul Constituției din 1991
Alineatul 1 al art.20 din Constituția României din 1991 prevede că dispozițiile sale referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Rolul Declarației, a pactelor, precum și a celorlalte tratate la care România este parte este limitat la interpretarea dispozițiilor lor privind drepturile și libertățile cetățenilor, decurgând de aici o serie de consecințe.
În primul rând, în conformitate cu acest alineat, este exclus ca Declarația universală sau pactele și tratatele la care statul nostru este parte să aibă un rol completiv, modificator sau abrogator în ceea ce privește dispozițiile Constituției în materia drepturilor și libertăților fundamentale. Singura cale prin care aceste instrumente pot acționa este aceea a interpretării.
În ipoteza în care în Constituție ar exista o lacună ca urmare a faptului că un drept al omului, consacrat de Declarația universală sau de un pact sau tratat la care România este parte, nu este reglementat în legea fundamentală, acest gol nu ar putea fi completat prin aplicarea prevederilor Declarației sau pactului respectiv. Aceasta este consecința faptului că problema interpretării unui text constituțional necesită întrunirea a două condiții minimale: pe de o parte, un asemenea text să existe și să fie invocat în fața organului competent să decidă, iar pe de altă parte, înțelesul acestui text să fie obscur sau îndoielnic. În consecință, dacă textul invocat este clar, sau el nu este invocat, rolul interpretativ al Declarației universale sau al pactelor și tratatelor la care România este parte nu poate opera.
În spiritul alineatului 1 al art.20 din Constituție, singura modalitate prin care Declarația universală, pactele și tratatele internaționale pot fi valorificate în cadrul interpretării Constituției este așa-numita interpretare sistematică, adică un demers logic care, plecând de la ideea că o normă juridică este întotdeauna o parte componentă a dreptului pozitiv considerat ca un tot unitar, urmărește să identifice înțelesul acestei norme juridice prin compararea conținutului ei și stabilirea legăturilor sale cu ansamblul normelor juridice în vigoare. În mod obișnuit, în cadrul interpretărilor sistematice, raportarea normelor interne de interpretare se face ținând seama de celelalte norme ale dreptului intern. În cazul nostru însă, mai exact în lumina dispozițiilor art.20(1), compararea normelor juridice interne urmează să se facă cu dispozițiile Declarației universale și cu cele ale pactelor și tratatelor la care România este parte. Mai mult decât atât, ori de câte ori se pune problema aplicării unui text din Constituție, referitor la drepturile și libertățile cetățenilor, recurgerea la analiza sa sistematică în raport cu documentele internaționale este obligatorie pentru organul competent să hotărască în materie. Forma imperativă în care e redactat articolul 20(1) nu lasă nici o îndoială în această privință.
În legătură cu această problemă, trebuie să se observe că art.20(1) impune o dublă sarcină: pe de o parte, sarcina de a interpreta și aplica dispozițiile Constituției privitoare la drepturile omului și libertățile cetățenești în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, iar pe de altă parte, obligația de a le interpreta și aplica în concordanță cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. De unde această distincție? Din faptul că, așa cum am stabilit deja, Declarația universală are caracterul juridic al unei recomandări – e drept, de o înaltă autoritate morală în comunitatea internațională – pe când Pactele din 1966 și orice alte tratate au forță juridică obligatorie pentru statele care le ratifică. În ceea ce privește concordanța Constituției cu aceste documente, o interpretare care să ducă la o asemenea dublă concordanță ar putea fi uneori greu de realizat ca urmare a discordanțelor pe care le-am semnalat deja între Declarația universală și cele două pacte internaționale. Asemenea discordanțe ar putea apărea, în teorie, și în cazul în care Declarația universală este raportată la unele convenții internaționale ulterioare ratificării celor două pacte la care România este parte.
În prezența unor eventuale discordanțe, organele chemate să aplice art.20(1) din Constituție se vor găsi, în mod inevitabil, în fața unei dileme, aceea de a hotărî dacă, în interpretarea acestuia, urmează să se orienteze după prevederile Declarației universale sau după cele ale pactelor internaționale.
Pentru a găsi o cale de ieșire din această dilemă, este necesar să se plece de la constatarea că, preluând Declarația universală a drepturilor omului ca izvor interpretativ în materia drepturilor și libertăților cetățenești, Constituția României din 1991 nu i-a putut conferi o altă valoare juridică decât aceea pe care o are în temeiul Cartei O.N.U., adică valoare de recomandare lipsită de forță juridică propriu-zisă. Prin manifestarea de voință a legiuitorului care a adoptat art.20(1), Declarația universală nu putea dobândi, în raport cu reglementările juridice în vigoare în țara noastră, o altă forță juridică decât aceea pe care o are în raporturile internaționale. De altfel, este de neconceput ca în raporturile internaționale ale statului român Declarația universală să aibă valoarea juridică a unei recomandări a Adunării Generale a O.N.U. în timp ce, pe planul relațiilor interne din cadrul aceluiași stat, prevederile ei să devină norme cu aceeași forță obligatorie ca și Constituția și legile sale.
De altfel, semnificația juridică a Declarației universale în raport cu pactele privind drepturile omului și cu celelalte tratate la care România este parte apare limpede conturată și din compararea alineatului 1 cu alineatul 2 al aceluiași art.20.
Alin.2 stabilește că tratatele la care România este parte au prioritate față de reglementările interne ale statului nostru. Nu se face însă trimitere, în același sens, și la Declarația universală. În lumina acestui articol constituțional, numai în cazul pactelor privind drepturile omului și al tratatelor la care statul nostru este parte, Curtea Constituțională și instanțele judecătorești vor putea înlătura din soluțiile lor o regulă de drept intern, dacă contravine unei prevederi a acestor pacte sau tratate, aceeași regulă nefiind însă valabilă, în lumina art.20(2), și în cazul Declarației universale. Aceasta înseamnă că legea fundamentală din 1991 nu a atribuit Declarației aceeași forță juridică pe care a recunoscut-o pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, ci i-a atribuit numai efectele limitate ale unei recomandări.
În literatura juridică au existat însă și alte opinii referitoare la caracterul juridic al Declarației universale. Astfel, prof. Ioan Muraru consideră că: “Articolul 20 are o semnificație majoră pentru că articolele Declarației universale a drepturilor omului au devenit, pentru România, texte juridice. Declarația, o știm cu toții, a fost dintotdeauna un act prin excelență politic. Și a rămas în legătură cu alte state. Articolul 20 îi dă însă valoare juridică. Articolele Declarației universale nu invită, la ora actuală, ele obligă. Obligă autoritățile, obligă demnitarii și funcționarii, obligă oamenii obișnuiți, cetățenii să respecte și să prețuiască drepturile și libertățile oamenilor”.
Concluzionând, putem afirma că asemenea controverse își au originea tocmai în înalta considerație de care se bucură Declarația universală a drepturilor omului pe planul relațiilor internaționale. Ea a devenit un document care, deși la origine avea caracterul de recomandare, în sensul strict juridic, a devenit cu timpul ceea ce poate nici măcar autorii ei nu au sperat: un instrument cu o irezistibilă forță de convingere, care s-a impus nu numai în legislații interne și tratate internaționale, ci și în conștiința publică.
CONCLUZII
Am încercat, în conținutul acestei lucrări, să surprindem câteva aspecte esențiale ale problematicii drepturilor omului din perspectiva Declarației universale a drepturilor omului. Am socotit această abordare ca reprezentând un demers necesar, dacă ne gândim la rolul pe care îl joacă Declarația universală a drepturilor omului în cadrul relațiilor internaționale, pe de o parte, și în conștiința comunității internaționale, pe de altă parte. Construcția acestei lucrări se poate imagina plastic în felul următor: o serie de cercuri concentrice reprezentate de efervescența căutărilor teoretice și practice în domeniul problematicii drepturilor omului, în grade și de intensități diferite, în funcție de nivelul istoric, politic și de o serie de alți factori, în centrul cărora se găsește chiar documentul analizat, Declarația universală a drepturilor omului, ca o încununare a unor aspirații și eforturi de veacuri ale umanității.
O primă etapă este reprezentată de preocupările antichității în domeniul drepturilor omului, reprezentanți de seamă ai acestei perioade fiind Aristotel și Platon. Ei au încercat o enunțare a unora din drepturile inalienabile ale omului, într-o manieră mai mult sau mai puțin categorică. Că orânduirea politică sau mai-marii zilei nu le-au luat în seamă sau nu le-au respectat, decât în măsura în care priveau clasele privilegiate, este un alt aspect. Oricum, primul pas fusese făcut.
Perioada Evului Mediu reprezintă o a doua etapă în domeniul drepturilor omului. Una foarte săracă în manifestări mergând pe această direcție. Erau vremuri întunecate, când stăpânul dicta soarta supușilor, când religia era o adevărată mașinărie de opresiune, care funcționa perfect, când era greu, dacă nu imposibil, să proclami un drept al omului ca fiind inalienabil și să eviți apoi consecințe tragice. De aceea găsim puține nume, în această perioadă, a unor oameni care să afirme drepturile omului. Unul dintre ele este acela al lui Toma d’Aquino, care afirma că dreptul natural nu este în mod neapărat la bunul plac al monarhului. Era însă mult prea puțin.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au adus cu ele efervescența revoluționară în întreaga Europă. Popoarele se săturaseră de stăpânii absoluți, de despoți autoritari, de monarhi “luminați”. Ele au decis că ființa umană este înzestrată cu o serie de drepturi care, până în acel moment, fuseseră grav și grosolan încălcate. S-a dezvoltat o puternică “propagandă” în favoarea drepturilor omului. Autori: o serie de spirite luminate ale vremii, juriști și filosofi precum J.J.Rousseau, Samuel Pufendorf, Thomas Paine, Thomas Jefferson, Thomas Hobbes, John Locke. Era evident că intrasem deja într-o nouă perioadă propice declarării hotărâte a unor drepturi ale omului, până atunci inexistente: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la egalitate fiind cele mai importante dintre acestea.
Aceste personalități luminate nu s-au mulțumit însă numai cu enunțarea unor drepturi vagi și inconsistente. Ei au mers pe direcția consacrării hotărâte a lor în documente de răsunet. Au reușit cu prisosință. Acele secole revoluționare au adus cu ele documente declarative de drepturi ale omului, sublime prin conținut și formă: Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789, Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1793, Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii de la 1776. Pe planul evoluției problematicii drepturilor omului fusese făcut un pas uriaș. Pentru prima oară documente adoptate în mod democratic, având asentimentul poporului, înscriau o serie de drepturi ale omului, libertatea și egalitatea fiind ridicate la rang de principii fundamentale.
Nu era însă suficient. Aceste declarații, de genul celor mai sus menționate, nu erau decât declarații interne. Nu se adresau decât națiunii respective, în cazul nostru poporului francez și celui american. Era nevoie de un document cu vocație universală, care, odată adoptat, să se întipărească puternic și definitiv în conștiința comunității internaționale.
A fost astfel adoptată, la 10 decembrie 1948, Declarația universală a drepturilor omului.
Acest moment a reprezentat cristalizarea a secole întregi de căutări, de încercări, de proclamări mai mult sau mai puțin timide, de redactări de documente, de proiecte în domeniul drepturilor omului. A reprezentat, se poate spune, un punct culminant. Prin prevederile sale, de o extremă simplitate, Declarația universală a drepturilor omului s-a impus în sânul și conștiința comunității internaționale mai ușor chiar decât se așteptau autorii ei.
A reprezentat acel moment de sclipire în lunga serie de căutări și încercări. A fost rezultatul unui vot, în cadrul căruia 48 de state și-au exprimat opțiunea pentru adoptarea Declarației universale. Înalta sa autoritate morală își are originea chiar în acest vot.
Ulterior, Declarația universală a drepturilor omului a constituit sursa de inspirație pentru alte documente declarative de drepturi ale omului, atât de multe încât numai simpla lor enumerare ar ocupa pagini întregi: dintre acestea, cele mai importante sunt cele două Pacte relative la drepturile civile și politice, respectiv economice, sociale și culturale, adoptate în 1966 și Convenția europeană a drepturilor omului, adoptată în 1953.
Se pune din nou întrebarea: era suficient? Ajunsese umanitatea în acel punct în care se făcuse totul și nimic nou nu mai era necesar a fi realizat? Evident că nu. Consacrării teoretice a drepturilor omului trebuia să-i urmeze, în mod necesar, o respectare a acestora în practica relațiilor interne și internaționale. Iată de ce un pas extraordinar de important l-a constituit înscrierea, în dispozițiile constituționale ale statelor, a drepturilor omului, dedicându-li-se acestora capitole și chiar titluri întregi. Ridicarea drepturilor omului la rangul de principii constituționale a însemnat inaugurarea unei noi etape în evoluția acestor drepturi și anume garantarea eficientă și practică a respectării lor.
Astăzi, în această “eră a drepturilor” pe care o traversăm a vorbi despre drepturile omului din punctul de vedere al consacrării constituționale a lor poate părea desuet. E ceva de la sine înțeles, un lucru natural, un demers firesc și logic a înscrie drepturile omului în legile fundamentale. Nu cu mult timp în urmă ar fi apărut drept o îndrăzneală de nepermis. Ceea ce înseamnă că, în ultimele decenii, au fost făcute progrese uriașe. Mai sunt însă multe de făcut în această direcție, pentru că și astăzi, în diferite puncte ale globului, drepturile omului sunt încălcate sau nesocotite în mod sistematic.
Revenind la Declarația universală a drepturilor omului, trebuie să subliniem încă o dată importanța și rolul covârșitor pe care l-a avut în sânul comunității internaționale și pe care încă îl mai are. Și îl va avea întotdeauna. Oricâte documente declarative de drepturi se vor mai adoptata, oricât de detaliate vor fi ele – și sunt într-adevăr, încă de pe acum, pentru că dinamica relațiilor sociale determină unele reglementări cu totul noi – oricare ar fi titulatura lor, nu pot să facă altceva decât să dezvolte, în cel mai bun caz, prevederile unor documente anterioare. Iar acestea, la rândul lor, dezvoltă alte documente anterioare. Și ajungem, în acest mod, la Declarația universală a drepturilor omului, care este primul document declarativ de drepturi cu vocație universală. Din acest motiv își are locul ei, bine definit, atât în conștiința umanității, cât și în cadrul relațiilor interne și internaționale. Și îl va avea în continuare pentru că, se știe, lucrurile bune durează o veșnicie. Declarația universală a drepturilor omului nu constituie o excepție.
ABREVIERI
Ad. Gen. – Adunarea Generală
Alin. – Alineatul
Art. – Articolul
Dec. – Decembrie
Ed. – Editura
M.Of. – Monitorul Oficial al României
Nov. – Noiembrie
Nr. – Numărul
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
Op.cit. – Opera citată
O.S.A. – Organizația Statelor Americane
P. – Pagina
Prof. – Profesorul
Sept. – Septembrie
U.N.E.S.C.O. – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație
Știință și Cultură
Urm. – Următoarele
Vol. – Volumul
BIBLIOGRAFIE
STUDII CU CARACTER GENERAL, TRATATE,
CURSURI, MONOGRAFII
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Document Fundamental Pentru Consacrarea Conceptului de D (ID: 125721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.