Declararea Si Controlul Impozitului pe Profit

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………..1

Capitolul I Conceptul și importanța impozitelor

Impozitele- noțiuni generale…………………………………………………………………2

Impozite directe………………………………………………………………………………….3

1.3. Cotele de impozitare……………………………………………………………………………4

1.4. Contribuția impozitului pe profit la formarea veniturilor………………………..5

Capitolul 2. Declararea si controlul impozitului pe profit

2.1. Declarația privind impozitul pe profit…………………………………………………..6

2.2. Elemente privind controlul impozitului pe profit……………………………………7

2.3. Contestarea actelor de control……………………………………………………………..8

Capitolul 3. STUDIU DE CAZ LA S.C. AGRO S.R.L.

3.1. Prezentarea generală a S.C. AGRO S.R.L……………………………………………9

3.2. Situația economică a S.C. AGRO S.R.L……………………………………………..10

CONCLUZII ȘI PROPUNERI……………………………………………………………….11

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………12

Capitolul I Conceptul și importanța impozitelor

Impozitele- noțiuni generale

În definițiile date impozitelor se afirmă că „impozitele reprezintă prețul serviciilor prestate de stat” sau că „impozitele sunt prețuri stabilite prin costrângere pentru serviciile guvernamentale”. Alți autori sunt de parere că „impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranității sale și sunt destinate să acopere cheltuielile generale ale statului.” În aceeași idee, se spune că „impozitul este, în statele civilizate moderne, o prestație pecuniară pretinsă cetățenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes general.” Totodată dar în strânsă legătură cu criteriul capacității de plată al contribuabililor se menționează că „impozitul este procedeul de repartizare a creanțelor bugetare între cetățeni, în funcție de facultățile lor contributive”.

Impozitele reprezintă cea mai importantă formă de prelevare către stat a unei părți din câștigurile sau din averea persoanelor fizice sau juridice și de aceea, în toate orânduirile sociale, studiul și analiza acestora a constituit o prioritate pentru autoritățile statelor și chiar a multor gânditori de seamă și specialiști în domeniu. O analiză mai atentă din punct de vedere conceptual a definiției, aproape unanim acceptată, că impozitele constituie o prelevare obligatorie la dispoziția statului din veniturile și averea persoanelor fizice sau juridice, fără o contraprestație imediată scoate însă în evidență câteva aspecte asupra cărora dorim să facem un comentariu.

Expresia „fără o contraprestație imediată” poate fi comentată, în sensul că un contraserviciu imediat din partea statului se realizează, în fapt, prin intermediul utilităților publice, respectiv, apărarea țării, ordinea publică, siguranța națională, iluminatul public, accesul pe drumurile țării și străzile localităților, educația până la un anumit nivel de pregătire și alte utilități la care au acces imediat și deopotrivă toți membrii societății, chiar înaintea plății impozitelor de către aceștia.

Apreciem deci că referirea din definiția „fără un contra serviciu imediat”, se potrivește și este reală numai în situația utilităților semipublice, deoarece se beneficiază de aceste servicii numai dacă se produce un eveniment aleatoriu și numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții referitoare la acea utilitate semipublică.

De aceea, socotim că referirea din definiția impozitului, din multe lucrări de specialitate, ca fiind „fără un contra serviciu imediat” trebuie privită cu rezerve, deoarece, așa cum s-a mai arătat, există un contra serviciu imediat și permanent din partea statului în favoa-rea membrilor acelei societăți, chiar și înainte ca aceștia să-și achite obligațiile către stat din impozite și taxe.

Apoi, în majoritatea materialelor de specialitate în care se abordează problema impozitelor, acestea sunt definite ca fiind plăți „cu titlu definitiv și nerambursabil” față de care, de asemenea, apreciem, că, dacă acestea reprezintă plăți definitive, se subînțelege că sunt și nerambursabile, de aceea considerăm că și referitor la „nerambursabilitatea impozitelor, expresia în cauza este forțată, dacă au acceptat, deja, termenul de plăți definitive”.

Conținutul impozitelor, în majoritatea cazurilor îl reprezintă, după cum se știe, valoarea nou creată, și în unele cazuri și averea individului, persoanei juridice în cauză și chiar însăși bogăția națiuni. În acest context trebuie să admitem, chiar și numai teoretic, că pentru plata impozitelor pe avere există un transfer de avere către stat și din acesta se efectuează cheltuielile publice, iar dacă aceste cheltuieli sunt orientate cu predilecție pentru cheltuielile care presupun un consum neproductiv de resurse rezultă că averea națiuni a căpătat o destinație nu tocmai corectă. Desigur că din acest punct de vedere lucrurile sunt puțin mai complicate, în sensul că nimeni nu-și înstrăinează averea pentru a-și achita impozitul pe proprietate, întrucat în fapt acestea sunt achitate din alte venituri realizate de subiectul impozabil în cauză.

Totuși, o constatare credem că se impune, în sensul că la nivel macro-economic, în construcția bugetului s-ar putea să se aibă în vedere dimensiunile cheltuielilor de capital care trebuie să fie cel puțin la nivelul acestor impozite pe avere, pe proprietate.

Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie și necondiționată cu titlu definitiv la dispoziția statului, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea finanțării cheltuielilor publice. Un prim rol al impozitelor este acela că, prin intermediul lor, statul își procură resursele financiare necesare pentru acoperirea unei părți a cheltuielilor legate de îndeplinirea atributiilor și funcțiilor în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Un alt rol important al impozitelor este cel economic, deoarece, prin modul în care este constituită fiscalitatea, acesta poate favoriza sau stopa dezvoltarea economică a țării respective.

La un deziderat economic se poate ajunge numai în măsura în care rata fiscalității este concepută de-o asemenea manieră încât aceasta să stimuleze inițiativa întreprinzătorilor și a tuturor factorilor de producție. De asemenea, este necesar ca înlesnirile și facilitățile fiscale să fie astfel concepute încât să favorizeze, în primul rând, ramurile economiei care prezintă interes pentru țară și să aibă în vedere, totodată, zonele și regiunile mai slab dezvoltate din punct de vedere economic. În general, sistemele de impunere sunt folosite de către autoritățile statale ca un important mijloc de intervenție a lor în economie, stimulând ramurile de interes și defavorizând sectoarele și ramurile în care interesul este mai limitat.

Fiscalitatea trebuie să devină un factor pozitiv prin intermediul căruia să se poată interveni eficient în dezvoltarea armonioasă a întregii economii, a tuturor zonelor țării și pe aceasta bază, să se ajungă la un standard de viață corespunzător pentru întreaga populație.

Al treilea rol important al impozitelor este cel social, întru-cât prin intermediul lor are loc o redistribuire importantă a sarcinilor fiscale între diferite grupuri și pături sociale, între persoane fizice și juridice, favorizând pe cei cu venituri mai mici și amputând financiar pe cei pe cei cu venituri și averi mai mari prin sistemul veniturilor neimpozabile și al progresivității cotelor de impozite.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) și fără contraprestație directă din partea statului. Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală, apropiata sau mai mică.

Gabriel Ardant scrie că „impozitul a încetat de a mai fi grăuntele de nisip care să jeneze mecanismul pieței, cum era considerat în perioada capitalismului premonopolist, devenind unul dintre regulatoarele și motoarele acestui mecanism. Prin urmare, impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri a bugetului statului, cât și pe acela al unui factor de echilibru în economie.” Pierre Lalumiere subliniază că „impozitele pot fi folosite pentru a încuraja sau pentru a descuraja o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenție în domeniile economic și social.”

Referindu-se la impactul fiscalității asupra economiei, L.H. Kimmel menționează că „impozitele excesive exercită o influență negativă asupra economiei naționale, deoarece subminează inițiativa și stimulentul întreprinzătorilor, împiedicând creșterea producției.” De aici rezultă și aprecierea că impozitele ridicate asupra intreprinzătorilor sunt inechitabile, întrucât îi subminează pe aceștia de recompensa cuvenită pentru abstinența de a consuma profitul și capitalul.

S-a născut problema teoretizării și găsirii unor limite ale impozitelor. Aceste limite sunt analizate în legătură cu influența exercitată de mai mulți factori- externi sistemului de impozite și proprii acestuia. Printre factorii externi sistemului de impozite se au în vedere nivelul produsului brut pe locuitor, cu aprecierea că pe măsura creșterii acestuia și limita impozitelor poate fi mai ridicată, nivelul presiunii fiscale în alte țări, avându-se în vedere și posibilitatea deplasării capitalurilor spre țările cu un nivel mai redus al impozitelor sau că aceste capitaluri pot tranzita anumite „oaze fiscale” cunoscute, prioritățile avute în vedere de stat în ceea ce priveste alocarea pe destinații a bugetului public, cu aprecierea că limita impozitelor poate fi ma ridicată în țările unde cheltuielile privind învățământul, sănătatea și securitatea socială dețin o pondere importantă. Din cadrul factorilor proprii sistemului de impozite menționăm facilitățile fiscale legal și proporționalitatea, progresivitatea sau regresivitatea cotelor de impunere, ca și posibilitatea utilizării combinate a acestora.

1.2. Impozite directe

Impozitele directe sunt cele stabilite nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice în funcție de profitul (veniturile, câștigurile) sau averea acestora. În cazul impozitelor directe de regulă există o identitate între subiectul impozabil și suportator, și în cele mai multe cazuri și între plătitor. Impozitele directe reprezintă principala sumă de venituri a bugetului administrației centrale de stat în majoritatea țărilor lumii.

De asemenea, impozitele directe pot fi și ele categorisite în:

– impozite reale, care au o legătură nemijlocită, directă cu subiectul impozabil aici putându-se încadra, în primul rând impozitul pe avere,

– impozite personale, care se calculează asupra câștigurilor (veniturilor) și averii personale ale subiecților impozabili, din care cauză ele mai sunt denumite impozite subiective.

Formele pe care le pot îmbrăca impozitele directe, după formă și conținut, sunt următoarele:

1. Impozite de tip real;

2. Impozite personale, care la rândul lor se clasifica în: impozite pe venit (pentru persoane fizice si pentru persoane juridice), impozite pe avere.

Potrivit indicatorilor specifici privind finanțele publice din România, luați în considerare la ordonarea veniturilor bugetare prin bugetele anului 2003, impozitele directe au fost clasificate: impozitul pe profit, impozitele și taxele de la populație; impozitul pe clădiri de la persoanele fizice; taxe asupra mijloacelor de transport deținute de la persoanele fizice; impozitul pe terenuri de la persoanele fizice; alte impozite și taxe de la populație; taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat; impozitele pe clădiri, terenuri de la persoanele juridice;

impozitul pe venit; impozitul pe venit din activități independente; impozitul pe venituri din salarii; impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor; impozitul pe venituri din dividende; impozitul pe venituri din dobânzi; impozitul pe alte venituri; impozituri pe venituri din pensii; impozitul pe veniturile obținute din jocurile de noroc, din premii și din prime în bani și/sau valută; impozitul pe veniturile obținute din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare din vânzarea părților sociale; impozitul pe veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală; impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice nerezidente; impozitul pe veniturile din activități agricole; impozitul pe veniturile obținute din valorificarea de bunuri în regim de consignație și din activități desfășurate pe baza unui contract de agent, de comision sau de mandat comercial; alte impozite directe; impozitul pe veniturile realizate de persoanele juridice nerezidente; impozitul pe profit obtinut din activități comerciale ilicite sau din nerespectarea Legii privind protecția consumatorului; impozitul pe dividende de la societățile comerciale; taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoane juridice; impozitul pe terenul agricol; cote din taxele de școlarizare; alte încasari din impozite directe; contribuții; contribuțiile pentru asigurările sociale de stat datorate de angajatori, de angajați, de alte persoane asigurate, cât și cele datorate pentru persoanele aflate în șomaj; contribuția pentru asigurările pentru șomaj datorate de angajatori și angajați; contribuții pentru asigurările sociale de sănătate datorate de angajatori și angajați.

Este cunoscut faptul că impozitele directe, așa cum sunt ele concepute și definite astăzi, sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal decât cele indirecte, caracteristică ce se remarcă cel mai bine în cazul impozitelor pe venit.

Din aceasta cauză, țările care au în vedere acest lucru au luat măsuri și pentru creșterea ponderii impozitelor directe în totalul resurselor publice. Relevant în acest sens este exemplul țărilor Uniunii Europene, în care ponderea impozitelor directe în produsul intern brut a crescut de la 12,5% în 1980 la 13,7% în 1997, iar în unele state precum Danemarca ponderea acestora este și mai mare, respectiv de 20%. Acest nivel este aproximativ egal cu cel al impozitelor indirecte (13,8%), impozite care în România în anul fiscal 2000, ating o cotă de 6,9% din produsul intern brut, față de 11,7% cât dețin cele indirecte, iar in 2001 impozitele directe reprezentau tot 6,9% din produsul intern brut, din care impozitul pe profitul societăților comerciale 2,4%, iar impozitul pe veniturile persoanelor 3,4%, deci ca pondere în produsul intern brut mult mai reduse față de statele membre UE, cauza principală putând-o constitui economia gri si evaziunea fiscală.

Deocamdată statele UE nu au reglementări cu privire la armonizarea impozitelor directe, ca în cazul celor indirecte, ci numai reglementări referitoare la coordonarea acestora, mai ales pentru evitarea dublei impuneri.

Coordonarea impozitelor directe a devenit necesară datorită:

– globalizării și rivalității economice dintre UE, SUA și Japonia;

– integrarea economică în UE a progresat foarte mult prin trecerea la piața unică, uniunea economică și monetară.

1.3. Impozitul pe profit

Profitul este o forma de venit obținut prin intermediul unei activități economice, ca urmare a investirii unui capital. Pentru ca venitul realizat să poată fi calificat profit, este necesar ca activitatea economică să fie desfășurata cu scopul obținerii de beneficiu. Această subliniere este foarte importantă, întrucât, în practică, există situația în care o entitate desfășoară o activitate producătoare de venit ce nu este calificata drept profit, pentru că nu există intenția obținerii unui beneficiu, ci veniturile sunt destinate susținerii unei alte activității proprie entității respective. Este cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ.

Impozitul pe profit este un impozit direct care se aplică beneficiului obținut din desfășurarea unei activități economice. El reprezintă una din principalele surse de venituri ale bugetului de stat. Impozitul pe profit este reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 republicata, cu modificările ulterioare.

Sunt obligate la plata impozitului pe profit:

– persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obținut din orice sursa, atât din România, cat și din străinătate;

– persoanele juridice străine care desfășoară activități printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu;

– asocierile dintre persoanele fizice române și persoanele juridice romane, care nu dau naștere unei persoane juridice pentru veniturile realizate, impozitul calculându-se și vărsându-se de către persoana juridică.

Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotelor de impozit asupra profitului impozabil.

În România, cota de impozit pe profit este de 38%, cu următoarele exceptii:

– pentru Banca Națională a României, cota de impozit este de 80%;

– contribuabilii avizați și atestați de Ministerul Finanțelor, care obțin venituri și în domeniul jocurilor de noroc sau din activitatea barurilor si cluburilor de noapte, plătesc o cota adițională de impozit de 22%, asupra părții din profitul impozabil care corespunde ponderii veniturilor din aceste activități;

– cota de impozit pentru contribuabilii care realizează anual cel puțin 80% din venituri din agricultură, este de 25%.

Profitul impozabil se calculeaza ca diferența între veniturile din livrarea bunurilor mobile, a celor imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii prestate și lucrări executate, inclusiv veniturile obținute din livrările de bunuri mobile și imobile vândute în rate sau în leasing, și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Sunt considerate cheltuieli deductibile:

– contribuțiile pentru constituirea de fonduri cu destinație specială, reglementate de legislația în vigoare;

– cheltuielile efectuate pentru realizarea bunurilor mobile livrate și a bunurilor imobile vândute în baza unui contract de vânzare cu plata în rate sau în leasing;

– cheltuielile, rezultate din anularea datoriilor ca urmare a transferului de acțiuni sau de părți sociale de la FPS, conform convenției;

– alte cheltuieli numai daca sunt aferente realizării veniturilor. Daca o cheltuiala este aferenta mai multor activități, ea se repartizează pe activitățile respective.

Cheltuielile pentru care nu se admite deducerea sunt:

– impozitul pe profit datorat;

– amenzile și penalitățile datorate către autorități;

– cheltuielile pentru protocol, reclamă și publicitate, sponsorizare peste limitele legale;

– sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor și provizioanelor, peste limita legala;

– sumele care depășesc limitele cheltuielilor considerate deductibile, conform legilor bugetare;

– cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsa din gestiune sau degradate și neimputabile, TVA aferent acestora, TVA colectat aferent bunurilor și serviciilor folosite în scop personal sau predate cu titlu gratuit, TVA aferent bunurilor acordate salariaților sub forma avantajelor în natură, precum și TVA nedeductibil aferent cheltuielilor de protocol ce depășesc cota prevăzuta de legislația în vigoare;

– cheltuielile de delegare, de detașare și de deplasare în interesul serviciului care depășesc plafoanele prevăzute pentru salariații instituțiilor publice și a regiilor autonome cu specific deosebit;

– cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale și circulante;

– discounturile, remizele sau alte reduceri de preț acordate clienților, în cazul în care acestea nu sunt evidențiate distinct în documentele de vânzare;

– cheltuielile cu perisabilitățile peste limitele legale;

– orice alte cheltuieli care nu sunt aferente realizării veniturilor.

Profitul impozabil se calculeaza ca diferența între veniturile din livrarea bunurilor mobile, a celor imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii prestate și lucrări executate, inclusiv veniturile obținute din livrările de bunuri mobile și imobile vândute în rate sau în leasing, și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, pana la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor, cu excepția Băncii Naționale a României și a societăților bancare care efectuează plăți lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se calculeaza impozitul. Controlul impozitului pe profit se realizează de către organele fiscale, cărora le revine sarcina de a constata dacă impozitul a fost corect determinat, dacă contribuabilul a completat și depus declarațiile de impunere.

În situația în care acestea consideră că stabilirea impozitului nu a fost făcută conform legii, vor face un nou calcul al impozitului și vor comunica în scris contribuabilului modul de stabilire al acestuia. Pentru nerespectarea prevederilor legale plătitorii vor fi sancționați conform reglementarilor legale în materie.

1.4. Contribuția impozitului pe profit la formarea veniturilor

Ca o componentă importantă a reformei economice și sociale, noua organizare dispusă de Ministerul Finanțelor Publice din România, a urmărit construirea unui sistem fiscal coerent, echitabil și eficient pentru a putea face față cerințelor impuse de perioada tranziției la economia de piață, după anul 1989.

În practică, instituirea impozitului pe profit în fiscalitatea românească s-a realizat cu începere de la 1 ianuarie 1991 prin Legea nr.12/30.01.1991 art.22, și ca urmare a necesității introducerii unui sistem fiscal unitar în ceea ce privește impunerea veniturilor realizate de către agenții economici.

Prin adoptarea Legii nr.12/1991, publicată în M.Of. nr.25/31.01.1991, s-a asigurat participarea tuturor agenților economici–persoane juridice – la formarea veniturilor bugetului public în raport cu mărimea profitului obținut, indiferent de tipul de proprietate asupra capitalului social sau forma de organizare a contribuabilului.

Legea impozitului pe profit a fost însoțită de 2 anexe din care în anexa 1 s-au prezentat cota medie de impozit procentual începând de la 25.001 lei până la 955.000.000 lei cu modul de calcul al impozitului pentru profitul situat între limite bine definite pe tranșe și peste 955.000.000 lei s-a stabilit cota de 57,37% la care se adaugă o cotă fixă plus un procent de 77%. A doua anexă cuprinde cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea determinării profitului impozabil. Această lege a fost utilă în aceea perioadă dar a suferit foarte multe modificări și completări fiind apoi înlocuită cu cote fixe eliminându-se sistemul de tranșe.

În lucrarea “Impozit taxe și contribuții datorate de persoanele juridice”, I.Condor face o detaliere a modului de constituire, achitare și efectele în contabilitate a acestora. Prin modul în care s-a reglementat inițial impozitul pe profit s-a realizat o simplificare legislativă, dar au existat și o serie de neajunsuri, care au fost corectate pe parcurs prin intervenția specialiștilor în domeniu, cadre didactice, cercetători, sociologi și practicieni.

Unul din neajunsuri se referă la faptul că, prin aplicarea reglementărilor cuprinse în Legea nr. 12/1991, ponderea impozitului pe profit în PIB a scăzut simțitor de la 5,3 % în 1991, la 3,6 % în 1993.

Un alt neajuns a fost favorizarea proliferării scutirilor de impozit pe profit (care s-au acordat, uneori în cascadă, la aceeași contribuabili). A lipsit un sistem de ajustare neutră, în raport cu evoluția inflației, a activelor și pasivelor agenților economici, în scopuri fiscale, având ca și consecință erodarea bazei de impunere.

Această erodare a bazei de impunere a fost determinată de creșterea sarcinii fiscale din ultimii ani, odată cu introducerea unor contribuții pe care persoanele juridice erau obligate să le plătească pentru alimentarea unor fonduri speciale, cum ar fi: fondul de învățământ, fondul de sănătate, fondul pentru pensii de asigurări sociale ale agricultorilor și altele. Acest fapt a impus reexaminarea nivelului cotelor de impozitare aplicabile în cazul impozitului pe profit.

Odată cu tranziția la economia de piață și dobândirea calității de membru asociat al Uniunii Europene a apărut necesitatea perfecționării cadrului juridic al impozitării profitului și armonizarea legislației fiscale cu principiile și procedurile adoptate de către țările membre ale Uniunii Europene.

Profitul reprezintă unul dintre impozitele care apar sub formă de prelevare silită la dispoziția statului, fară contraprestație directă și cu titlu nerambursabil a unei parți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice sau juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.Astfel impozitele au un caracter obligatoriu, iar prelevarea lor se face cu titlu neramburabil și fară contraprestație directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitului se prelevă cu titlu nerambursabil și fară contraprestație directă din partea statului, platitorii acestora neputând solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Rolul profitului se manifestă pe plan financiar, economic și social dar în majoritatea statelor, rolul cel mai important se manifestă pe plan financiar, deoarece acesta reprezintă unul dintre mijloacele principale de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii necesitații publice. In plan economic, rolul impozitului rezultă din faptul că se folosește ca o parghie de politică economică. In plan social, rolul se concretizează atunci când împreună cu celelalte impozite duc la redistribuirea de către stat a unei parți importante din PIB între grupuri sociale și indivizi, între persoane fizice și juridice.