Declansarea Crizei Orientale
Cuprins
Introducere
Capitolul I: Declanșarea ,,crizei orientale”
Capitolul II: Negocierile româno-ruse de la Livadia
Capitolul III: Proclamarea Independenței de Stat a României
Capitolul IV: Participarea României la război
Capitolul V: Tratatul de la San Stefano și Congresul de Pace de la Berlin
Concluzii
Anexe
Bibliografie selectivă
Introducere
Am ales această temă deoarece, războiul dus de poporul român pentru cucerirea independenței de stat este unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor.
Lucrarea prezintă evenimentele ce au dus la intrarea României în războiul ruso-turc, participarea ei la acest conflict, dar și recunoașterea ei ca stat independent de către Marile puteri europene.
În primul capitol este prezentată situația din Balcani, care era una foarte tensionată, ca urmare a izbucnirii răscoalelor și revoltelor popoarelor sud-dunărene, împotriva asupririi otomane. Aceste conflicte au dus la izbucnirea unui nou război ruso-turc, în care Rusiei sub pretextul, ca este apărătoarea creștinilor ortodocși, îi revenea misiunea să intervină pentru a aplana conflictele din Balcani.
Al doilea capitol al lucrării se referă la negocierile care au avut loc între Imperiul Rus și România, în vederea unei colaborări împotriva Imperiului Otoman. Rusia având nevoie în primă fază a războiului de teritoriul românesc, pentru trecerea trupelor sale dincolo de Dunăre, apurtat discuții cu reprezentanții României la Livadia, unde s-a ridicat și problema colaborării dintre cele două state.
Cel de-al treilea capitol, prezintă momentul important și mult așteptat de poporul român, și anume proclamarea independenței naționale. În această parte a lucrării prezint politica dusă de guvernul român, activitatea diplomatică întreprinsă de delegații români din străinătate, dar și reacția cabinetelor Marilor puteri europene la actul realizat de guvernanții de la București.
În cel de-al patrulea capitol este prezentată participarea României la război. În cadrul acestui război trupele române au avut un rol important, reușind să obțină victorii importante și să își câștige meritat independența. Pe câmpul de luptă, armata română, s-a ridicat la nivelul armatei rusești reușind alături de aceasta o victorie importantă la Plevna, urmând apoi să lupte singură și să obțină din nou victorii importante, cum ar fi la Smârdan, Belogradgic și Vidin.
În ultimul capitol este prezentată Tratatul de Pace de la San Stefano, unde România, deși luptase alături de Rusia în război și a ieșit învingătoare, nu a fost lăsată să participe. Mai mult decât atât, României îi era luat sudul Basarabiei de către Rusia, primind în locul ei Dobrogea.
Tratatul semnat la San Stefano nu a mulțumit celelalte Mari puteri europene, deoarece influența rusească creștea în Balcani, astfel a fost organizat Congresul de Pace de la Berlin. Așteptările României de la acest Congres erau acelea ca Marile puteri europene să recunoască independența românilor și ca Rusia să nu fie lăsată să anexeze sudul Basarabiei.
Independența României a fost condiționată de aplicarea articolelor 43 și 44, dar și de răscumpărarea de către statul român a căilor ferate construite de societatea Stroussberg, fiind satisfăcute astfel cerințele bancherilor germani. După îndeplinirea acestor cerințe României i-a fost recunoscută independența de către Marile puteri europene, intrând în rândul statelor de sine stătătoare și înlăturându-se astfel ulltimele elemante ale stării de vasalitate în raport cu Imperiul Otoman.
În redactarea acestei lucrări am utilizat diverse lucrări de specialitate printre care amintim: Nichita Adăniloaie (Independența naționala a României și Războiul pentru independența națională a României, Cucerirea Independenței de stat a României 1877-1878.), Dan Berindei (Cucerirea Independenței României și Independența lupta milenară a poporului român.), Constantin Căzănișteanu, Mihail E. Ionescu (Războiul Neatârnării României.), Nicolae Ciachir (Războiul pentru independența României în contextul european 1875-1878, Marile Puteri și România 1856-1947) și Sorin Liviu Damean (România și Congresul de Pace de la Berlin 1878).
I. Declanșarea ,,Crizei Orientale”
,,Chestiunea orientală” sau ,,Criza orientală” a reprezentat o perioadă din istoria Europei caracterizată prin încercări de rezolvare a problemelor diplomatice și politice declanșate de decăderea Imperiului Otoman, odată cu înfrângerea otomanilor în Bătălia de la Viena din 1683. Mișcările de eliberare națională ale popoarelor din Imperiul Otoman au devenit, treptat, în decursul secolului al XIX-lea tot mai bine organizate.
România a fost afectată de ,,Criza orientală”, acestea implicându-se de voie sau de nevoie în acest conflict, având ca obiectiv obținerea independenței față de Imperiul Otoman. Lupta pentru independență a fost favorizată de redeschiderea ,,crizei orientale” în anii 1875-1876, odată cu revoltele și războaiele anti-otomane din Bosnia, Herțegovina, Bulgaria, Serbia și Muntenegru.
În vara anului 1875, izbucnește pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei, o puternică răscoală a populației autohtone împotriva asupririi otomane, răscoală ce va căpăta un caracter național-religios. Revendicările răsculaților erau de ordin economic și administrativ, aceștia cerând scăderea impozitelor și renunțarea la impunerea unor noi taxe, organizarea elementului polițienesc al provinciei din autohtoni, înlăturarea abuzurilor funcționarilor, precum și egalitatea națională și religioasă, deoarece majoritatea moșierilor erau musulmani, iar țăranii erau creștini.
Factorii care au dus la aceste revolte au fost de ordin intern, însă acestora adăugându-li-se și factorii externi. Nu există îndoială ca cele două mari puteri europene, care aveau interese în această zonă să nu fi intervenit, vorbim aici de Rusia și Austro-Ungaria.
Istoricii sunt de părere că agenții diplomatici ai Rusiei au ridicat populația din Bosnia și Herțegovina la răscoală, iar România, Serbia și Muntenegru au servit ca bază de desfășurare a agitației panslaviste pentru a răscula aceste populații. De asemenea, împaratul austro-ungar, Franz Josef, în urma unei călătorii întreprinsă în Dalmația, a făcut afirmații că locuitorii Herțegovinei pot să se bazeze pe sprijinul său.
Revolta din Bosnia și Herțegovina a avut încă de la început un puternic ecou atât în Balcani, cât și în alte țări europene. La Paris s-a format un comitet de ajutorare a acestor mișcări naționale, din care făceau parte înalți clerici sârbi si croați, mai târziu comitete de ajutorare s-au format și în alte țări ale Europei precum Gemania, Rusia, Italia, etc., unde numeroși voluntari sârbi, muntenegreni, croați și sloveni s-au alăturat răsculaților.
Agentul diplomatic român de la Belgrad relata, la 11 august 1875, că pe străzile orașului umblau zilnic cete de voluntari înarmate cu puști, furnizate de către guvern, care se îndreptau apoi spre zonele de conflict din Balcani.
La izbucnirea răscoalelor, diplomația și clasa politică din România avea sa dea dovada de prudență în a face declarații în legătură cu evenimentele din acea zonă, adoptând o atitudine de expectativă, dorind ca statutul neutralității României să fie recunoscut și respectat de Marile Puteri europene.
Vasile Boerescu, ministrul de externe român, arăta la 9 august 1875 că, deși ,,Serbia lucrează mai pe față… în favoarea insurecției, noi trebuie să ne ținem în rezervă. Trebuie să profităm de evenimente oricum s-ar întoarce ele[…].” Acesta mai preciza că România trebuie să ducă o politică națională ce trebuie să fie în legătură cu interesele ei.
Partidul Liberal aflat în opoziție, cerea o atitudine mai hotărâtă a României în favoarea răsculaților din sudul Dunării. Ziarul ,,Românul” s-a ocupat, pe larg, în mai multe articole, de desfășurarea acestor răscoale din Balcani, articolele din ziar chemând locuitorii României să se ridice și ei, la momentul potrivit, împotriva asupririi otomane.
În această perioadă au continuat demersurile diplomatice către Poartă pentru satisfacerea revendicărilor românești, însă puterea suzerana nu numai că a refuzat orice revendicare, dar a și cerut plata anticipată a tributului, lucru respins cu desăvârșire de către Carol I. În urma unui raport al reprezentantului Franței la București din data de 24 decembrie 1875 reiese faptul că ,,România va interveni în conflict într-un ultim moment, atunci când Turcia va fi înfrântă”, Carol arătându-și aspirațiile de independență a României, acestea ne mai fiind un mister pentru nimeni.
În continuare revolta din Herțegovina se amplifica, astfel în data de 25 august 1875, răsculații atacă garnizoanele turcești din zona Trebinje, această răscoală transformându-se într-un adevărat război de guerilă. Profitând de relieful montan al provinciei, răsculații, au reușit să provoace pierderi însemnate forțelor turcești, până la sfârșitul lunii ianuarie 1876, atunci când detașamentele militare răsculate se dispersează temporar.
Datorită crizei în care Imperiul Otoman intrase, exista posibilitatea deteriorării echilibrului politic continental, Austro-Ungaria și Rusia fiind direct interesate de zona balcanică a Europei. Cancelarul german Otto von Bismarck era îngrijorat de divergentele austro-ungare și ruse cu privire la provinciile otomane din Balcani și la ajutoarele pe care acestea le acordau rasculaților. Astfel, acesta a propus ca împuterniciții Marile Puteri să mijlocească întrevederile dintre liderii revoltelor și oficialii turci, cei dintâi urmând să declare că nu vor conta pe niciun ajutor militar din partea vreuneia din Marile Puteri.
Intervențiile diplomatice ale principalelor puteri europene în revolta din Bosnia și Herțegovina, au eșuat, reprezentanții acestora întâmpinând dificultăți în organizarea întrunirii dintre liderii revoltei și oficialii turci.
La 21 septembrie 1875, Poarta, a emis un decret care prevedea anularea impozitelor recent instituite, desemnarea unor agenți speciali ai mecanismului fiscal care să impună și să perceapă taxele, ulterior acest decret a fost completat la 1 decembrie 1875 de un firman imperial. Măsuri au fost luate pentru a elimina amestecul celorlalte state europene în treburile interne ale Porții, de a reprima revolta și de a moderniza statul după modelul țărilor din vestul Europei, însă acestea nu au avut efectul scontat.
O nouă intervenție diplomatică a cabinetelor Marilor Puteri în problema răscoalelor din Bosnia și Herțegovina avea să aibă loc o data cu schimbul de păreri între reprezentanții Austro-Ungariei, Rusiei și Germaniei. La 30 decembrie 1875, cancelarul austro-ungar Gyula Andrassy, a redactat și înaintat o nota puterilor ce semnasera Tratatul de Pace de la Paris din 1856, cu privire la reformele ce trebuiau fi introduse în Bosnia și Herțegovina având ca scop încetarea revoltelor din aceste provincii. Aceasta preconizând separarea puterilor judecătorească și administrativă, eligibilitatea magistraților, egalitatea tuturor supușilor imperiului și comasarea impozitelor într-o singură taxă.
Pentru punerea în practică a reformelor ar fi trebuit să fie instituită o comisie mixtă, musulmano-creștină. Nota a fost trimisă sultanului care și-a dat acordul pe 31 ianuarie 1876 pentru ca aceasta să fie pusă în practică, însă liderii revoltei au respins propunerile, amintind că sultanul mai facuse propuneri pentru instituirea unor reforme dar nu reușise să le pună în practică.
Pentru a afla rolul României în această criză și pentru a afla dacă Marile Puteri ar fi de acord cu declarația de independență a României, la 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, șeful guvernului român a dat instrucțiuni agenților diplomatici din străinătate să întreprindă sondaje pe lângă guvernele străine. Inițiativa lui Catargiu nu a fost primită foarte bine de către Marile Puteri, acestora nu la surâdea introducerea unui nou element în această criză, avertizându-i pe agenți români că ar putea lipsi România de sprijinul lor în caz de intervenție.
Cabinetele de la Acțiuni agenților diplomatici din străinătate să întreprindă sondaje pe lângă guvernele străine. Inițiativa lui Catargiu nu a fost primită foarte bine de către Marile Puteri, acestora nu la surâdea introducerea unui nou element în această criză, avertizându-i pe agenți români că ar putea lipsi România de sprijinul lor în caz de intervenție.
Cabinetele de la Atena și Belgrad au primit circulara cu entuziasm, Petersburg-ul și Viena cu observații, Londra și Constantinopol au avut reproșuri de adus acesteia, iar cele de la Roma, Berlin și Paris au avut rezerve și sfaturi asupra oportunității pe care aceasta o aducea.
Printre primele critici aduse s-a numarat cea a lui Andrassy, Cancelarul austro-ungar, care își exprima regretul că nota a venit ,,într-un moment în care toată agitațiunea s-a potolit, când toată Europa vrea pace”, aducându-i reproșuri agentului român de la Viena, George Costaforu că ,,v-ați schimbat frumosul rol ce ați ținut până acum și prudența v-a abandonat tocmai în momentul când erați în drept să așteptați recompensa unei ținute demne de a vă atrage respectul general și potrivit cu poziția specială a României, care n-are a face și nu trebuie de loc să se amestece între populațiunile Turciei cari sunt încă semi-barbare”.
Ambasadorul Imperiului Otoman de la Viena, Aarifi Pașa, i-a reproșat lui George Costaforu, că guvernul de la București a trecut la pregătiri militare, amintindu-i amintindu-i acestuia de scrisoarea principelui Carol, din vara lui 1866, în care acesta își afirma dorința de a proclama România regat și de a înlatura definitiv Poarta din treburile țării. Costaforu îl liniștea pe pe ambasadorul Imperiului Otoman, că România, nu are intenția de a angaja forțe armate și de a interveni în răscoala din Balcani.
Aarifi Pașa, pe baza discuțiilor avute cu reprezentantul român de la Viena, a dat un semnal de alarmă la Constantinopol, unde ambasadorii Rusiei și Angliei au cerut explicații reperzentantului român, Iancu Ghica, acesta din urmă liniștindu-i, spunând că informațiile sunt exagerate cu toate că România, avea dorința de a deveni regat independent. Pentru a calma protestele și amenințările Imperiului Otoman, guvernul român, l-a desemnat pe Ion Bălăceanu, la data de 30 ianuarie 1876, ca ministru de externe, acesta fiind recunoscut în cercurile diplomatice europene drept un pacifist.
Guvernul conservator, condus de Lascăr Catargiu, deși se pronunța pentru apararea integrității teritoriale a României, nu întrevedea câștigarea independenței prin forță armată, acesta urmărea soluționarea problemei cu ajutorul marilor Puteri europene și menținerea în continuare a garanției colective instituită în 1856, în urma Congresului de la Paris.
Datorită dificultăților financiare și politice pe care le comisese, guvernul condus de Lascăr Catargiu demisionează, la conducerea țării venind la data de 4 aprilie 1876 guvernul condus de generalul Ioan Emanuel Florescu, acesta având un caracter conservator. Noul ministru de externe, Dimitrie Cornea, a asigurat Marile Puteri că: ,,guvernul actual a luat drept principiu al atitudinii sale menținerea celei mai stricte neutralități și respectul tratatelor care garantează drepturile și imunitățile noastre, rezultând din propriile noastre capitulații, amintite în articolul II al Convenției de la Paris”.
Începând cu anul 1876 autoritățile române au luat măsuri pentru întărirea armatei, fiind decretată o mobilizare parțială, creat un corp de observație la Gruia și executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice de pe malul Dunării. Toate aceste măsuri au fost luate pentru a ridica moralul armatei dar și datorită situației din ce în ce mai critice din Balcani.
Memorandumul lui Andrassy, care a fost un eșec a făcut ca ministrul de externe rus, Aleksandr Gorceakov să preia inițiativa tratativelor de pace între reperzentanții revoltei și cei ai Imperiului Otoman. Gorceakov a încercat să convoace ambasadorii Marilor Puteri la 11 martie 1976, propunând ca guvernele lor să facă demersuri către Poartă, însă marea Britanie a refuzat cu hotărâre măsurile propuse de către acesta.
Profitând de situația tulbure în care se afla Imperiul Otoman, datorită crizei interne dar și externe, la 20 aprilie 1876 izbucnește revolta din Bulgaria, la Kopriviștița, o zona strategică a Balcanilor. Revolta a fost pregătită de revoluțiionarii bulgari aflați în România,conduși de Hristo Botev, acestia circa 300 la număr s-au îmbarcat din orașele dunărene românești și au debarcat la Vidin, de unde s-au răspandit în acele părți ale teritoriilor otomane populate în principal de bulgari.
La scurt timp după izbucnirea revoltei, trupele otomane împreună cu unitățiile de bașibuzuci și cerchezi au procedat la o amplă repersiune înăbușind cu cruzime revoluționarii. Atrocitățile comise de Poartă au provocat indignare în întreaga Europă, turcii fiind acuzați dur de guvernele celorlalte state europene datorită modului în care a acționat împotriva revoltei bulgare.
La baza înfrângerii revoltei bulgare au stat insuficienta organizare a răscoalei, superioritatea numerică a armatei otomane dar și o mai bună pregătire a acesteia în raport cu cea bulgară și în ultimul rând sprijinul acordat Turciei pe ascuns de către Anglia și Austro-Ungaria. În urma înabușirii răscoalei din Bulgaria, s-a dezlănțuit fanatismul musulman în urma căruia o mulțime de creștini au căzut victime, iar la data de 6 mai 1876 în palatul guvernatorulu din Salonic au fost uciși consulul francez Molins și cel german Albot.
Datorită situației tensionate din întreg teritoriul Imperiului Otoman, Gorceakov reia inițiativa negocierilor diplomatice și propune o întrunire în care Marile Puteri să formuleze o notă de protest însoțită de măsuri eficiente, menite să linistească tensiunile din cadrul teritoriilor balcanice stăpânite de turci. Conferința de la Berlin prezidat de către Otto von Bismarck a elaborat la 1 mai 1876 un memorandum care pornea de la ideea că Bosnia și Herțegovina care reprezenta principala sursă a agitațiilor trebuia să fie înlaturată printr-o pacificare cu Imperiul Otoman, deoarece exista posibilitatea ca situația să se complice, odata cu ridicarea și celorlalte popoare aflate sub stăpânire otomană, asa cum facuse și poporul bulgar.
Memorandumul va fi aprobat la 14 mai de către Franța și Italia, însă va fi respins categoric de către Marea Britanie la 19 mai, care considera că reprezenta un amestec în politica internă a Imperiului Otoman și că ar încuraja rezistența creștinilor. Marea Britanie era considerată creditoarea Porții Otomane, obținând de pe urma ei profituri fabuloase, astfel că Andrassy și Bismarck l-au sfătuit pe Gorceakov să renunțe la prezentarea Memorandumului de la Berlin, Constantinopolului.
Situația politică a Imperiului Otoman s-a complicat din ce în ce mai mult, astfel la 30 mai 1876 sultanul Abdul Aziz a fost detronat de către organizația ,,Noii Otomani”, aceștia punând la cale și asasinarea lui. Noul sultan a fost numit Murad al V-lea care a stat la conducere până la 31 august 1876, fiind înlocuit de către Abdul Hamid al II-lea.
Între timp situația interna din Principatele Române era și ea deosebit de gravă, datorită crizei politice, guvernul Ioan Emanuel Florescu neputând să rezolve problemele interne. Astfel la 27 aprilie 1876 guvernul conservator este înlocuit cu un guvern al coaliției de la Mazar Pașa fiind majoritar liberal condus de Manolache Costache Epureanu.
Ca nou ministru de externe este numit Mihail Kogălnicenu care încă de la început el încearcă să obțină concesii din partea Imperiului Otoman, astfel că la data de 14 mai l-a trimis la Constantinopol pe Iancu Ghica pentru a încerca recunoașterea denumirii de România de către Poartă. La 16 iunie 1876 Kogalniceanu a trimis agenților diplomatici din străinătate o notă însoțită de un memoriu cerând în schimbul neutralității sale următoarele pentru România:
Recunoaștere individualității Statului român și a numelui de România;
Admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic;
Asimilarea situației supușilor români din Imperiul otoman situației celorlalți supuși străini și recunoașterea dreptului de judecată a lor de către agenții diplomatici români;
Inviolabilitatea teritoriului României și delimitarea insulelor Dunării;
Încheierea unor convenții comerciale, de extrădare poștale și telegrafice cu Imperiul otoman;
Recunoașterea pașaportului românesc și abținerea consulilor turci de a se mai amesteca în afacerile privind pe românii din străinătate;
Fixarea graniței între România și Imperiul Otoman în Delta Dunării pe talvegul brațului principal.
Mihail Kogălniceanu spera ca după ce sultanul a fost înlocuit, noul sultan Murad al V-lea ,,să recunoască că peste Dunăre se află un popor prietenos și sincer care dorește să aibă cu Turcia legături întemeiate pe cea mai desăvârșită armonie și pe cea mai bună înțelegere”. Răspunsul Porții le cererile românilor a fost acela că ,,demersul României este cu totul nepotrivit și că Poarta nu se va putea ocupa de el înainte de sfârșitul războiului”.
Raporturile agenților români din străinătate arătau că guvernele Marilor Puteri considerau cererile guvernului român nepotrivite, primejdioase și nejustificate, singurul stat care a considerat cererile române ca fiind ,,juste și moderate” a fost Germania. Von Radowitz l-a sfătuit pe reprezentantul român de la Berlin, Titu Maiorescu ca să ,,rămânem pe această cale și să nu cerem prea mult pentru a nu crea precedentul unui refuz”.
Situația tensionată din cadrul Imperiului Otoman a făcut ca la data de 18 iunie 1876, Serbia să declare război Porții, dupa numai două zile urmând-o și Muntenegru. Starea de război între cele două tabere se amplificase încă de la declanșarea răscoalelor din Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru constituindu-și solidaritatea pe baza afinități etnice, lingvistive dar și lupta împotriva unui dușman comun.
Declanșarea războiului de către sârbi a adus mustrări Belgradului din partea Marilor Puteri, acestea considerând intervenția sârbă ca fiind inadecvată, însă guvernul sârb a fost încurajat de cercurile panslaviste, care asigurau că armata rusă va interveni în eventualitatea unui război sârbo-turc.
Datorită generalizării luptei de eliberare a popoarelor asuprite, se punea problema unei noi consultări între Germania, Austro-Ungaria și Rusia care să rezolve problemele existente în Peninsula Balcanică. Cele trei imperii care formau din 1873 Alianța celor trei împărați s-au întâlnit la Reichstadt la 8 iulie 1876, ajungând la o înțelegere și un adevărat târg între Rusia și Austro-Ungaria cu privire la interesele lor în Balcani.
În timpul discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, la rândul ei Austro-Ungaria accepta retrocedarea sudului Basarabiei, pierdut de Rusia în timpul Războiului Crimeei și anexarea portului Batumi aflate pe coasta estică a Marii Negre, Serbia și Muntenegru să iși elibereze teritoriile de sub stăpânirea Imperiului Otoman, iar Bulgaria să devină principat autonom.
Deși Acordul de la Reichstadt avea un caracter secret, amanuntele acestuia s-au aflat, Guvernul de la București și toate cercurile diplomatice române arătându-și îngrijorarea cu privire la dorința Rusiei de a anexa sudul Basarabiei. În memoriile sale Ion Bălăceanu, notează că în urma unei discuții avute cu Andrassy acesta îi marturiseste confidențial hotărârile luate în urma Acordului de la Reichstadt.
Încă de la început, România a susținut mișcarea revoluționară a Serbiei și Muntenegrului, înființând la sfârșitul lunii iunie Crucea Roșie din România cu sediul la spitalul Colțea și trimițând la Cladova o ambulanță cu doisprezece medici și farmaciști care să îngrijască răniții din război.
Agenții diplomatici englezi informau Poarta că prin România treceau numeroși voluntari ruși și armament care era trimis mai departe în zonele de conflict, însă acest lucru a fost negat de către Mihail Kogălniceanu, declarând într-o circulară că România își pastrează statutul de neutralitate față de revoluția din Imperiul Otoman.
Mihail Kogălniceanu a trimis la 20 iulie 1876 o circulară către diplomatii români din capitalele europene amintind acestora grozăviile isprăvite de către turci în satele și orașele din Balcani și atrăgând atenția că: ,, dacă într-adevăr, aceste îngrijorări și aceste simpatii nu pot fi decât comune tuturor națiunilor civilizate și tuturor popoarelor creștine ele trebuie să fie, îndrăznesc s-o afirm cu tărie, cu atât mai vii la noi, care suntem o țară învecinată și avem atâte legături cu popoarele de pe malul drept al Dunării. Ororile care s-au petrecut și se mai petrec și astăzi în provinciile bulgare ale Turciei, nu mai sunt o taină pentru numeni. Națiunea noastră este emoționată, cum știți foarte bine, sunt mai mult de două sute de mii de români care locuiesc pe malul drept al Dunării și care au încă legături cu patria-mumă. Această situație este plină de primejdii și ar fi greu să ne amăgim, în vre-un fel, căci nu știm care ar fi guvernul care ar putea rezista vreme îndelungată la sentimentele de revoltă ale unei întregi populații care-și vede frații săi masacrați și bunurile lor distruse”.
Kogălniceanu a trimis o notă guvernelor europene în care motiva că era necesară neutralizarea Dunării, deoarece venea în folosul tuturor statelor ca traficul comercial pe fluviu să nu fie paralizat. Marile Puteri europene au sprijinit cererea guvernului român, Imperiul Otoman acceptând acest lucru cu două condiții.
Prima condiție era ca în sectorul fluvial Vârcioara-Negotin sa se interzică introducerea de armament și voluntari către Serbia iar cea de-a doua era aceea ca România să iși asume obligația ca în contul tributului să aprovizioneze garnizoana turcă din insula Ada-Kaleh, România fiind de acord cu cererile Porți.
La presiunile Marilor Puteri și la acuzațiile de infidelitate ale Porții, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu demisionează la 23 iulie 1876, la conducerea țării venind un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu și având ca ministru de externe pe Nicolae Ionescu. Încă de la început guvernul Brătianu a încercat să se implice mai mult în conflictul din Balcani, deși pentru a evita protestele Marilor Puteri împreună cu Imperiul Otoman, a interzis oficial transporturile de arme și muniții din Rusia către Serbia, cu toate că acestea au continuat, fiind sprijinite de autoritățile locale.
În luna septembrie 1876 Alexandru al II-lea țarul Rusiei, adresează împaratului german întrebarea dacă Rusia poate conta pe sprijinul Germaniei în caz de intervenție în conflictul din Balcani. Răspunsul la aceasta întrebare îl primește de la Bismarck, acesta spunând că nu va putea să asiste la nimicirea Austro-Ungariei fără să intervină, însă această atitudine o poate schimba dacă Rusia va garanta anexarea Alsaciei și Lorenei, teritorii franceze, la Imperiul German. Cancelarul Rusiei, Gorceakov a respins propunerea lui Bismarck, iar lipsa sprijinului german și austro-ungar va împinge opinia publică rusă să abordeze ,,chestiunea orientală” în comun cu celelalte state europene.
Între timp, situația din Balcani era una critică chiar dacă la jumătatea lunii septembrie luptele au fost încetate, acestea s-au reluat în luna octombrie, când trupele otomane au lansat puternice ofensive, trupele sârbești suferind pierderi uriașe, acestea lăsând drumul deschis spre Belgrad. În aceste momente dificile Marile Puteri europene au hotărât să intervină din nou și să impună încheierea unui armistițiu.
Marile Puteri au făcut un efot considerabil pentru a aplana conflictele din Balcani, astfel că la data de 30 noiembrie 1876 s-au deschis preliminariile Conferinței de la Constantinopol, întrunindu-se reprezentanții Puterilor garante, sub președinția generalului rus Ignatiev. La această conferință, Anglia era reprezentată de lordul Salisbury și sir Henry Elliot, Franța prin Chaudordy și Bourgoing, Germania prin baronul Werther, Austro-Ungaria prin contele Zichy și Imperiul otoman prin Savfet Pașa.
La sfatul reprezentanților Angliei, Poarta a promulgat o constituție ale cărei prevederi tindeau să modernizeze statul, luând exemplul statelor occidental europene. În această constituție se stipula egalitatea tuturor supușilor imperiului indiferent de religie, libertatea individuală și inviolabilă, libertatea presei, constituirea unei adunări generale a imperiului alcătuită din otomani creștini și musulmani etc.
Lucrările conferinței au fost declarate ca fiind inutile odată cu adoptarea constituției, deoarece aceasta ar fi acordat reformele necesare funcționării Imperiului Otoman, dar și a relațiilor dintre acesta și popoarele aflate sub stăpânirea sa. Datorită forțelor conservatoare otomane, noua constituție nu a putut fi pusă în practică, dând dovada că guvernul otoman nu dorea modernizarea instituțiilor sale și nici îmbunătățirea relațiilor cu popoarele creștine din Balcani.
Conferința de la Constantinopol s-a încheiat la 8 ianuarie 1877 fără a duce la vreun rezultat și la o ameliorare a situației ,,chestiunii orientale”. Pentru Rusia eșecul Conferinței de la Constantinopol a constituit un succes diplomatic, izolând Imperiul Otoman de restul Europei și a demonstrat că problema din Balcani nu se putea rezolva pe o cale pașnică.
În același timp, Rusia și Austro-Ungaria au încheiat la 3 ianuarie 1877 o convenție secretă la Budapesta. Potrivit convenției, Rusia câștiga neutralitatea guvernului austro-ungar, în războiul pe care urma al disputa împotriva Turciei, reîncorpora sudul Basarabiei, iar Austro-Ungaria putea ocupa Bosnia și Herțegovina. În această înțelegere se mai stipula obligația Rusiei de a nu-și întinde stăpânirea la sud de Dunăre sau de a facilita crearea în Balcani a unui mare stat slav, statutul politic al Bulgariei, Albaniei, Epirului și al Constantinopolului care urma să devină un oraș liber.
Ducându-și politica la bun sfârșit, Rusia mai trebuia să își asigure neintervenția Angliei în conflict. Diplomații ruși au început să facă demersuri în perioada ianuarie-martie 1877 pe lângă cabinetul de la Londra, reușind în cele din urmă la 19 martie 1877 să întrunească cele șase puteri garante și să se semneze un protocol.
Din întâlnirea de la Londra reiese că: ,, reprezentanții celor șase Mari Puteri, dorind în comun pacificarea Orientului, afirmă din nou necesitatea ameliorării situației populației creștine din Turcia și introducerea de reforme în Bosnia, Herțegovina și Bulgaria.[…] În cazul în care condițiile supușilor creștini ai sultanului nu se vor ameliora de așa manieră ca să prevină repetarea complicațiilor care tulbură periodic liniștea Orientului, cele șase puteri semnatare ale Protocolului au datoria să declare că o astfel de stare de lucruri va fi incompatibilă cu interesele lor și ale Europei în general ”.
Protocolul de la Londra afirma interesul comun purtat de Marile Puteri pentru îmbunătățirea situației populațiilor creștine ale Turciei și aplicarea unor reforme în Bosnia, Herțegovina și Bulgaria. În aceast protocol se mai stipula ca în cazul în care nu își va atinge scopurile și anume demobilizarea Rusiei și a Imperiului Otoman, dar și încheierea unei păci între acestea, conținutul acestuia devenea nul și neavenit.
La data de 29 martie 1877, Imperiul Otoman a respins propunerile Protocolului de la Londra, fiind de părere că acestea reprezentau un amestec în problemele sale interne. La 7 aprilie 1877, Rusia a adresat o notă circulară reprezentanților diplomatici de pe lângă capitalele Marilor Puteri în care sublinia faptul că Imperiul Rus era epuizat și că odată cu respingerea Protocolului de la Londra izbucnirea unui nou război ruso-turc fiind pe cale de a începe.
II. Negocierile româno-ruse de la Livadia
Negocierile româno-ruse au fost grăbite de politica pe care Imperiul Otoman o ducea față de România, dar și de refuzul primit de guvernul român cu privire la revendicările pe care Mihail Kogălniceanu le formulase în notele diplomatice din luna iulie.
Noul guvern, proaspăt format la 23 iulie 1876, condus de I.C. Brătianu a început să întreprindă acțiuni diplomatice pe lângă curțile de la Viena și Petersburg pentru a vedea opinia acestora cu privire la poziția pe care Principatele Române ar trebui să o adopte în ,,chestiunea orientală”.
În urma vizitei pe care împăratul Franz Josef a avut-o la 28 august 1876, la Sibiu, I.C. Brătianu a aflat din spusele împăratului că Austro-Ungaria nu va întreprinde nici o acțiune militară în cazul în care Imperiul Rus va deschide operațiunile militare contra turcilor, în Balcani. La auzul acestei declarații, I.C. Brătianu a hotărât ca guvernul român să facă primul pas spre o înțelegere cu Imperiul Rus, pentru o eventuală cooperare în războiul de la sud de Dunăre.
Guvernul de le Petersburg era și el de părere că o cooperare cu Principatele Române era binevenită, deoarece situația din Balcani se agravase, forțele revoluționare începuseră să sufere mari înfrângeri în fața trupelor otomane, iar intervenția rușilor în aceea zonă trebuia să înceapă cât mai repede. Trupele țariste trebuiau să traverseze România pentru a ajunge în Balcani, astfel reprezentantul rus la Constantinopol, Ignatiev i-a sugerat lui Gorceakov să încheie cât mai repede o convenție cu guvernul român, căruia să-i promită unele avantaje în schimbul cooperării cu Rusia.
Interesantă este reacția lui I.C. Brătianu, întrebat de reprezentantul diplomatic rus de la București: ,, Ce va face România în fața complicațiilor din Balcani ?” Brătianu i-a replicat: ,, Trebuie să știm mai întâi ce va face Rusia și celelalte puteri spre a ne gândi și orienta.” Iar când diplomatul rus a răspuns: ,, Vom vedea”, primul-ministru român a afirmat același lucru: ,, Vom vedea… și noi”, precizând în continuare că guvernul român nu e împotriva Rusiei sau a emancipării popoarelor creștine din Orient.
La 25 septembrie 1876, o delegație guvernamentală formată din I.C. Brătianu și colonelul Gheorghe Slăniceanu au mers la Livadia, în Crimeea, unde țarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov și Ignatiev, împreună cu alți factori de conducere ai Imperiului Rus, purtau discuții cu privire la războiul împotriva Imperiului Otoman.
Convenția avea ca scop înțelegerea dintre guvernul rus și cel român cu privire la trecerea armatei țariste spre Dunăre, pe teritoriul României, dar și garantarea teritorială și instituțională a acestora. Delegația română, a fost primită de către Alexandru al II-lea la data de 28 septembrie.
De la început, Gorceakov era de părere că războiul cu Turcia urma a începe în cursul toamnei, sau cel târziu în primăvara lui 1877, acesta dorind din partea guvernului de la București o atitudine de prietenie. I.C. Brătianu a fost de acord cu opinia lui Gorceakov, stipulând însă, că trupele rusești, puteau trece teritoriul românesc numai în urma unei convenții politico-militare.
Nici țarul, dar nici Gorceakov nu erau de acord cu o convenție, ei doreau un simplu acord tehnic prin care trupele ruse să treacă spre Dunăre. Ei motivau că nu se puteau semna un acord cu România, deoarece aceasta nu era independentă, în schimb, dorință venea din faptul că Rusia dorea reanexarea sudului Basarabiei, dorință exprimată și în acordul secret de la Reichstadt.
A avut loc un schimb de replici dure între Gorceakov și Brătianu, în care reprezentantul rus a amenințat că va ocupa România în cazul în care nu se va permite trecerea armatei ruse, fară o convenție. Brătianu, pastrându-și calmul i-a răspuns că fără o convenție prealabilă, nici o armată străină nu va putea trece pe teritoriul românesc și că trupele române se vor opune.
Amenințările lui Gorceakov au continuat, acesta spunând că trupele române vor fi strivite dacă se opun. Replica lui Brătianu este una memorabilă: ,, Nu mă îndoiesc că ne veți zdrobi, dar, totuși, ne vom opune și vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să libereze creștinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creștini, pe care-i întâlnește în calea sa !”. În cele din urmă, atmosfera tensionată s-a mai atenuat, reprezențanții celor două state căzând de acord în privința unei cooperări româno-ruse, în cazul izbucnirii unui război contra Imperiului Otoman.
În urma discuțiilor purtate cu reprezentanții ruși, la Livadia, delegația română a urmărit probleme de maximă importanță privind raporturile cu Rusia, convenția care urma să se semneze între cele două guverne trebuia să corespundă formelor politice și juridice internaționale. Trecerea armatei ruse nu trebuia să producă vreo pagubă țării, guvernul de le Petersburg dezmințind dorința de reanexare a celor trei județe din sudul Basarabiei, negând categoric această intenție, liniștind astfel guvernul de la București .
În paralel cu negocierile cu Imperiul rus, România și-a intensificat pregătirile militare. La 27 septembrie 1876, principele Carol a decretat concentrarea armatei permanente și teritoriale în patru divizii, iar în noiembrie s-a trecut peste protestele puterilor garante, care dezaprobau mobilizarea armatei și s-a votat un credit extraordinar pentru dotarea trupelor și totodată, s-a decretat înființarea a încă opt regimente de dorobanți.
Tot pe plan intern, o problemă importantă, era punerea sub acuzare a foștilor miniștri conservatori care formaseră guvernul condus de Lascăr Catargiu, aceștia fiind acuzați pentru violarea constituției și a libertății publice, risipă de bani publici și abuz de putere. Deși au avut loc mai multe Adunări ale deputaților cu privire la judecare foștilor miniștri, situația externă, dar și opinia principelui Carol, care era de părere că aceștia nu comiseseră nici un delict, au făcut ca Adunarea deputaților din 26 ianuarie 1877 să voteze scoaterea de sub acuzare a acestora.
O nouă întrevedere între I.C. Brătianu și Gorceakov va avea loc, Brătianu fiind neliniștit din cauza dorinței Rusiai de a anexa sudul Basarabiei. Gorceakov îl liniștește pe Brătianu, spunându-i că există tratate care să reglementeze situația Basarabiei, făcând referire la Tratatul de la Paris din 1856, pe care însă Rusia dorea să îl anuleze.
Negocierile de la Livadia, deși nu au fost consemnate printr-un acord scris, au reprezentat un pas important spre o colaborare a României cu Rusia, într-un război în care inamicul era unul comun. Dupa întrevederile româno-ruse, cercurile politice de la București erau tot mai neliniștite, guvernul liberal fiind de părere că alianța cu Rusia era singura alternativă, deoarece puterile occidentale nu garantau neutralitatea României în caz de război, iar Turcia era ostilă oricărei înțelegeri privind recunoașterea independenței.
În urma ultimatumului rus, acceptat de Poartă la 21 octombrie 1876 de a încheia armistițiu cu Serbia și Muntenegru, acțiunile politice externe din România au cunoscut două opinii. Prima opinie era susuținută de liberalii moderați în frunte cu Ion Ghica, D.A. Sturdza, Dumitru Brătianu și N. Ionescu, aceștia sperând ca independența României să fie câștigată printr-o garanție europeană a neutralității teritoriului românesc, iar cea de-a doua opinie era susuținută de liberalii radicali în frunte cu I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, care erau de părere că independența putea fi obținută numai pe cale armată, încheiindu-se o alianță cu Rusia.
Deoarece războiul părea să se amâne, guvernul român a încercat să obțină independența susținând prima opinie, cea a liberalilor moderați, trimițând pe C.A. Rosetti și Ion Ghica în Occident pentru a afla atitudinea Franței și Angliei în legătură cu neutralitatea absolută a României.
La 24 octombrie 1876, la Paris, Ion Ghica era informat de către ducele Decazes că: „ Românii se bucură de toate simpatiile Franței. Ați devenit o națiune, ați știut să vă faceți necesari Europei și ea nu poate să nu vă mențină și să nu vă garanteze existența… De fapt sunteți independenți, aveți toate prerogativele unui stat suveran; înăuntru faceți cum vreți, în afară încheiați tratate cu puterile Europei… nu aveți a vă teme de nimic pe cât timp veți păstra neutralitatea”.
La Londra, marchizul Salizbury, spunea că poate: „ cel mai mare interes liniștei și prosperității României”, dar acesta și nici ministrul de externe lordul Derby, nu și-au luat nici o obligație în sensul acordării unei garanții speciale care să apere teritoriul român de orice agresiune.
Ministrul de externe, N. Ionescu a cerut la 22 octombrie și la 5 noiembrie 1876, agenților diplomatici din străinătate să sondeze guvernele pe lângă care erau acreditați, în privința acordării României „a unui act internațional” prin care să ofere acesteia o garanție specială de neutralitate în eventualitatea izbucnirii unui război între Turcia și una dintre Marile Puteri europene. Acestea au hotărât ca revendicările României să fie puse în discuție la Conferința de la Constantinopol.
Pe baza înțelegerilor de la Livadia, la 16 noiembrie 1876 sosesc la București, în secret, având nume schimbate, contele Aleksandr Nelidov și col. Mihai Cantacuzino pentru a negocia cu I.C. Brătianu convenția de trecere a armatelor ruse prin România. Cei doi trimiși la București erau împuterniciți de către ambasadorul rus de la Constantinopol, Ignatiev, pentru a se înțelege cu prim-ministrul român „asupra eventualităților prevăzute și să încheie convenția militară”.
Negocierile dintre reprezentanții Rusiei și I.C. Brătianu au avut loc la Ministerul de Finanțe, unde aceștia au dus tratative fără știrea ministrului de externe N. Ionescu, știindu-se că acesta era un adversar al tratativelor cu Rusia. La tratative au mai participat și baronul Dimitri Stuart, agent diplomatic al Rusiei la București, dar și doi ofițeri ruși, collonelul Bobricov și căpitanul Popov, aceștia fiind trimiși ai marelui duce Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse.
La 23 noiembrie proiectul convenției era elaborat în linii mari, Nelidov întorcându-se la Chișinău unde, a raportat marelui duce Nicolae despre rezultatul negocierilor cu România, aceștia fiind mulțumiți de convenția încheiată.
La sfârșitul anului 1876, cele două țări nu au mai insistat asupra semnării convenției, deoarece așteptau mai întâi rezultatul Conferinței de la Constantinopol. În acest timp, principele Carol a cerut părerea cancelarului german Bismarck, în privința oportunității convenției, acesta răspunzându-i că: „ E preferabil pentru România să lase trupele rusești să treacă în virtutea unui tratat, decât să dea pradă Rusiei, totuși să nu se ia o hotărâre pripită ”.
Evenimentele care vor lămurii definitiv politica întreprinsă de România în perioada imediat următoare vor fi, mai întâi, Conferința Marilor Puteri de la Constantinopol, unde Dumitru Brătianu, delegatul român va primi un răspuns negativ privind recunoașterea independenței și garanției neutralității absolute a României, iar în al doilea rând noua Constituție Otomană, în care se menționa că România era o provincie privilegiată a Imperiului, acest lucru aducând indignare guvernului de la București.
În iarna și primăvara anului 1877 s-a păstrat un contact permanent între principele Carol și marele duce Nicolae, în vederea pregătirii condițiilor trecerii armatei ruse spre teatrul de război, dar și a viitoarei colaborări militare dintre cele două țări.
La sfârșitul lunii martie 1877, situația internațională s-a agravat foarte mult datorită respingerii de către Poartă a Protocolului de la Londra, prin care aceasta era obligată să aplice reforme în favoarea supușilor creștini din Imperiu. În această situație Rusia, și-a luat angajamentul de a fi „ apărătoarea creștinătății” din Balcani, iar negocierile româno-ruse s-au intensificat.
La 1 aprilie 1877, Consiliul de miniștri lărgit, s-a pronunțat în favoarea semnării convenției româno-ruse. Datorită acestei hotărâri, ministrul de externe N. Ionescu demisionează, locul lui fiind luat de Mihail Kogălniceanu la data de 3 aprilie.
Reîntors în guvern, Mihail Kogălniceanu, a semnat la 4 aprilie 1877, împreună cu baronul Dimitri Stuart convenția de trecere a armatei ruse pe teritoriul României. Aceasta era formată din 26 de articole și stabilea libera trecere a trupelor ruse prin teritoriul României, cheltuielile cu transportul armatei ruse erau suferite de guvernul de la Petersburg, Rusia se obliga să respecte drepturile politice ale statului român, integritatea teritorială a acestuia, iar trupele ruse aveau interdicția de a trece prin București.
În articolul III se preciza că: „ toate detaliile relative la trecerea trupelor ruse și la relațiile lor cu autoritățile locale vor fi consemnate într-o convenție specială care va intra în vigoare de îndată”.
La aflarea veștii despre semnarea convenției româno-ruse, Poarta a amenințat cu invadarea României. De la Paris agentul Callimaki Catargi informa Ministerul de Externe că ambasadorul turc de acolo a afirmat că hotărârea guvernului român de a-și duce trupele la Dunăre „obligă Poarta să considere România drept dușman” și să o invadeze în momentul în care armata rusă „va trece Prutul”. La 10 aprilie Mihail Kogalniceanu a trimis o notă circulară agenților români din străinătate în care cerea intervenția Marilor Puteri europene pe lângă Imperiul Otoman, pentru ca acesta să nu invadeze România.
Guvernul de la Viena a intervenit la Constantinopol, astfel la 13 aprilie 1877, Ion Bălăceanu dădea o veste mai liniștitoare în care menționa că Poarta nu a dat nici un ordin de invadare a României și că nu va bombarda orașele de pe malul stâng al Dunării.
Gândindu-se la o colaborare cu România, demnitarii otomani, care până acum amenințaseră guvernul de la București cu represalii, trimite o telegramă principelui Carol, invitându-l, în numele sultanului, să se înțeleagă cu guvernul turc în vederea luării în comun a măsurilor militare pentru a asigura teritoriul României, în cazul unei eventuale amenințări din partea trupelor ruse. Însă acest lucru este respins pe motivul că Imperiul Otoman, nu accepta numele de România, și cu siguranță nici independența ei.
La 11 aprilie 1877 trupele ruse trec frontiera României, fără a mai aștepta aprobarea convenției de către Parlamentul român, iar la 12 aprilie declară război Imperiului Otoman. Trecerea frontierei și înaintarea precipitată a armatei ruse nu a fost comunicată în prealabil guvernului român, acest lucru, dar și proclamația marelui duce Nicolae către poporul român, au fost considerate acte de natură să știrbească autoritatea guvernului și suveranitatea României.
III. Proclamarea Independenței de stat a României
După intrarea trupelor ruse în România, la jumătatea lunii aprilie, Camera și Senatul au fost convocate în sesiune extraordinară pentru a aproba convenția cu Rusia. La 14 aprilie 1877, în mesajul de deschidere prezentat de principele Carol, se expunea reprezentanților națiunii, situația grea și împrejurările în care se afla țara, amintindu-se de toate insistențele pe care țara le făcuse pe lângă Poartă pentru ca aceasta să recunoască Independența.
După discuții aprinse, Adunarea deputaților a aprobat la 16 aprilie convenția româno-rusă, iar la 17 aprilie, același lucru a fost făcut și de către Senat. În cadrul acestei convocări, Mihail Kogălniceanu a subliniat că: „ Poarta Otomană a împiedicat dezvoltarea României și a refuzat să se înțeleagă cu noi și a respins cererile noastre cele mai drepte ”.
În data de 21 aprilie convenția a fost ratificată, de Mihail Kogălniceanu, iar a două zi a fost publicată în Monitorul Oficial. La 23 aprilie, țarul Alexandru al II-lea a emis un act prin care admitea și confirma convenția și îl autoriza pe Gorceakov să semneze declarația privind respectarea inviolabilității și executarea stipulațiilor consemnate în aceasta.
După evenimentele petrecute în cadrul relațiilor româno-ruse, la Constantinopol s-a produs o reacție ostilă, Poarta dezavuând poziția guvernului român, recurgând la amenințări vehemente. Tensiunile dintre Principatul nord-dunărean și Imperiul Otoman au fost amplificate și de actele săvârșite de trupele otomane de-a lungul Dunării, aceste agresiuni au făcut ca la 23 aprilie 1877, ministrul de război generalul Alexandru Cernat, să ordone trupelor aflate în dispozitivul de acoperire al Dunării să riposteze cu armele la orice atac comis de turci.
Armata română a desfășurat o intensă activitate de consolidare și dezvoltare a sistemului de fortificații și a dat riposte energice incursiunilor făcute de otomani la nord de Dunăre. Toate acțiunile politice și militare românești au stârnit reacția Imperiului Otoman care a luat măsuri de descurajare a acestora. Poarta a suspendat diplomații români de la Istambul, a intensificat actele agresive de-a lungul Dunării, a sechestrat unele nave românești cu cereale, a bombardat oașele Brăila și Reni și a atacat punctele de frontieră.
Încă din 6 aprilie 1877, guvernul român a decretat mobilizarea armatei permanente și teritoriale cu rezerva ei. Această acțiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid și cu precizie, ceea ce a demonstrat o dată mai mult înalta conștiință civică a generației independenței.
Totalul forțelor mobilizate se ridicau la 100000 de luptători, din care efectivul armatei operative era de 58700 de oameni, 12300 cai și 190 de tunuri. În plus au fost chemați sub arme, pentru instruire, în vederea completărilor încă 14000 de tineri din contingentul anului 1877.
După mobilizarea armatei, încheiată în linii mari la 25 aprilie 1877, trupele române a fost organizate în două corpuri, care au intrat imediat în dispozitiv de acoperire strategică pe malul nordic al Dunării, pentru a preveni o eventuală invazie otomană. Deoarece punctele cele mai amenințate erau Calafatul și Bucureștiul, comandamentul român a hotărât ca Diviziile 1 și 2 infanterie concentrate în Oltenia și formând Corpul 1, să se opună unei eventuale agresiuni otomane dinspre Vidin, iar Diviziile 3 și 4 infanterie, constituind Corpul 2 să apere capitala împotriva unei invazii dinspre Rusciuk și Turtucaia.
La 27 aprilie 1877, Imperiul Otoman a declarat suspendarea lagăturilor diplomatice cu Bucureștiul, deși anterior, în intervalul dintre 21-28 aprilie bombardase în repetate rânduri orașele românești de pe malul Dunării: Calafat, Bechet, Corabia, Islaz și Giurgiu.
Dorința poporului român de a-și proclama neîntârziat independența a devenit tot mai puternică, iar la 25 aprilie 1877 în ziarul „Românul” se cerea participarea directă a României la război împotriva Imperiului Otoman. În data de 29 aprilie Adunarea deputaților a votat o rezoluție prin care se declarau rupte legăturile României de Poartă, luând naștere starea de război ca urmare a bombardamentelor otomane asupra orașelor românești.
Între timp de la Petersburg trimisul român generalul Iancu Ghica a trimis la București poziția guvernului rus rezumată în declarația lui Gorceakov: „ Împăratul m-a însărcinat să vă comunic că Rusia nu ține la cooperația României și că n-o sfătuiește la aceasta. Dacă cu toate acestea guvernul român se hotărăște să facă război Turciai și să ordone armatei române să treacă Dunărea, România n-are decât să ia asupra ei cheltuielile campaniei întreprinse. Orice trupă română ar trece Dunărea ar fi pusă de fapt sub comanda rusească”.
La 2 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a definit poziția internațională de facto a României, din momentul respectiv, într-o notă circulară adresată Marilor Puteri garante. Acesta afirma că: „ Amenințările Turciei la adresa țării noastre și a instituțiilor sale, amenințări urmate de un bombardament general pe tot malul nostru nu ne mai lasă nici o îndoială că suntem în război cu Turcia și că acest război ne-a fost declarat de însăși sublima Poartă[…]”.
La data de 3 mai 1877, Turcia a suspendat agenția diplomatică a României de la Constantinopol, Poarta ne mai recunoscând neutralitatea României. Ruptura a reprezentat pentru statul român ocazia perfectă de a-și proclama independența, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat imediat, România având nevoie mai întâi de pregătire și unitate pentru acest lucru.
Corpurile legiuitoare proclamând numai starea de război cu Turcia și nu independența națională au determinat opinia publică să intensifice presiunile asupra guvernului spre a determina să se pronunțe categoric în această direcție. În zilele de 4 și 5 mai 1877, ziarul „ Românul ” critica modul în care decurgeau discuțiile din Cameră, dar și pe unii deputați care nu se aflau la înălțimea subiectului ce trebuia tratat și că au ezitat să proclame independența absolută.
Ion Ghica, un turcofil convins și Nicolae Ionescu, partizan al neutralității nu au fost de acord cu proiectul independenței, considerând că acest lucru era imposibil de îndeplinit în viitorul apropiat, datorită faptului că România nu era pregătită din punct de vedere financiar. Replica la opinia celor doi a venit din partea lui Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu, primul explicând că turcii au bombardat orașele românești și că tot ei au rupt legăturile cu România instaurând starea de război.
România a declarat doar stare de război, nu și independența națională față de Imperiul Otoman, deoarece deplina suveranitate însemna încheierea autonomiei în formă garantată de Marile Puteri. Guvernele europene erau de părere că în cazul statelor din sud-estul Europei nu se putea face nimic până ce războiul ruso-turc nu se încheia, din această opinie a Marilor Puteri rezulta faptul că România era pe cont propriu în ceea ce privește obținerea independenței de stat.
Dorința opiniei publice, dar și conjunctura favorabilă au dus la proclamarea independenței de stat a României față Imperiul Otoman. La data de 9 mai 1877 în fața Adunării, Mihail Kogălniceanu ministrul de externe român a declarat: „ Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare[…] Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace[…] Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poată, sunt rupte, și când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți că România sa reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare atât intereselor României cât și intereselor Turciei.
Așadar domnilor deputați nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă[…]”
După discursul lui Mihail Kogălniceanu din 9 mai, Camera a adoptat cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri o moțiune prin care lua act că independența absolută a României primise consacrare oficială, de asemenea și Senatul va confirma și el acel act în aceeași zi.
A doua zi, la 10 mai 1877, independența capătă consacrare oficială, iar în fața Parlamentului Principele Carol I declara că: „ România intră în vechea sa independență, ca națiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator și civilizator al marii familii a statelor europene ”.
În data de 11 mai, în urma unei sesiuni extraordinare, Adunarea deputaților a votat un proiect de lege prin care suma de 914.000 lei ce figura la cheltuieli în bugetul anului curent ca dare către Poartă, să se șteargă de la acel capitol, această sumă urmând să se folosească la întreținerea armatei pe anul curet.
În presa din străinătate au apărut nenumărate articole cu privire la proclamarea independenței de stat a României. În ziarul austriac „Politik” a fost publicată o notă în data de 13 mai 1877 în care se menționa că relațiile de suzeranitate ale Turciei trebuie să înceteze căci astfel Europa nu va avea liniște.
Proclamarea independenței României a fost comunicată puterilor europene prin intermediul agenților diplomatici ai țării. Turcia a declarat că își păstra drepturile intacte asupra României, iar Anglia a cerut măsuri de pedepsire a statului român.
Franța a fost una din puterile care sprijinise în mod constant procesul spre constituirea statului român, totuși aceasta a adoptat o poziție de rezervă, Ducele de Decazes, ministrul de externe francez declarând că: „Actul realizat la București dăduse libertate puterilor, eliberându-le de garanția acordată României”. Neașteptată a fost atitudinea adoptată de Austro-Ungaria, Andrassy declarând lui Bălăceanu că: „Noi vă vom apăra și vă vom susține, pentru că noi avem interesul să o facem”.
Germania a adoptat și ea o atitudine de rezervă, arătând că poziția ei finală urma să depindă de felul cum interesele supușilor și acționarilor germani vor fi reglementate în România. Aceeași atitudine rezervată a arătat-o și Rusia, aceasta recunoscând independența României de facto dar nu și de jure.
Singura putere care a manifestat o simpatie față de proclamarea independenței de stat a României a fost Italia. Ziarul primului ministru al Italiei „Il Diritto” era de părere că: „Este mai presus de orice îndoială că Europa are un mare interes pentru conservarea României ca stat deplin independent”.
În aceste condiții în care Marile Puteri europene priveau cu rezervă sau chiar cu reavoință actul Principatului Român, singura soluție în a-i fi recunoscută independența era de a intra în război împotriva Imperiului otoman.
IV. Participarea României la război
Departe de a fi înțeleasă și sprijinită de Marile Puteri, care își mai spuneau și garante, departe de a primi vreun sprijin politic și diplomatic din partea lor, România se găsea singură sau aproape singură, conta doar pe alianța cu Rusia care însă prezenta multe riscuri, în fața rezolvării intereselor sale , în fața pericolului otoman și a războiului care nu peste mult timp va intra în faza lui cea mai violentă la sud de Dunăre.
După proclamarea independenței României, până în cea de-a doua jumătate a lunii iunie 1877, când armata rusă a trecut Dunărea, de-a lungul fluviului au continuat obișnuitele dueluri de artilerie între trupele române și cele otomane. Operațiunile de acoperire a frontierei Dunării de către armata română a avut o importanță deosebită, prin această reușită s-a evitat transformarea teritoriului național în teatru de război și a adus un sprijin real armatei ruse.
În data de 25 mai sosește la Ploiești țarul Alexandru al II-lea, a doua zi el se întâlnește cu principele Carol I, cu acest prilej principele român arată suveranului Rusiei că armata română este gata să intre în război pentru a consfinți independența de stat absolută, proclamată la 9 mai. Tot în aceiași zi Carol I se adresează tatălui său printr-o scrisoare în care precizează că România se află în stare de război cu Poarta otomană, aceasta fiind, în condițiile date, singura cale de urmat.
Guvernul și Marele cartier general român s-au preocupat intens de dotarea unităților cu armament și muniție. O mare greutate însă în privința aprovizionării cu aceste materiale de război pe care guvernul le comandase mai demult în străinătate, a întâmpinat-o din partea Austro-Ungariei, care motivând că a făcut o declarație de neutralitate, nu mai permitea trecerea prin spațiul său a stocurilor comandate de România în străinătate.
Materialele de război urmau să ajungă în țară trecând prin Germania, iar apoi prin Rusia de aceea încă de la 12 mai, Ministerul de Război a cerut Ministerului de Externe să intervină pe lângă guvernul de la Petersburg să permită transportarea prin teritoriul Rusiei a celor 5.000 de obuze și 10.000 de șrapnele pentru artilerie, comandate la Karlsruhe, și a cantității de 30.000 kg de pulbere de infanterie și 10.000 kg salpetru din Bautzen, ambele localități în Germania.
Între timp comandamentul rus a intensificat pregătirile de forțare a fluviului și de declanșare a ofensivei pe teritoriul stăpânit de Imperiul Otoman la sud de Dunăre. Aceste pregătiri au fost făcute în cel mai strict secret, chiar dacă principele Carol a avut mai multe întrevederi cu țarul și cu marele duce Nicolae, aceștia nu i-au furnizat principelui român nici un fel de informație în legătură cu planul lor de război.
În vederea confruntării pe teatrul de operații balcanic, armata rusă a concentrat 260.000 de oameni constând în 182 batalioane, 73 escadroane, 135 de cavalerie și 136 baterii cu 802 tunuri, iar armata otomană avea 186.000 de oameni, 234 de batalioane, 66 escadroane și 42 baterii cu 210 tunuri.
În data de 8 iunie Marele duce Nicolae, însoțit de șeful său de stat major, generalul Nepokoiciski, execută o recunoaștere pe linia Dunării, între Zimnicea și Turnu Măgurele, stabilind ca loc de forțare a fluviului de către trupele ruse punctul Zimnicea-Șiștov. În ziua următoare, Marele cartier general al armatei ruse se deplasează succesiv de la Ploiești la Slatina, apoi la 14 iunie la Dracea, după care țarul Alexandru al II-lea își mută sediul provizoriu la Turnu Măgurele.
Trupele Corpului 14 armată rus, comandat de generalul Zimmerman, încep trecerea Dunării, intrând în Dobrogea. Trupele corpului, îmbarcate pe pontoane, plute, bărci și alte mijloace, au trecut de la Galați și Reni la Măcin, această trecere a avut un caracter de diversiune, pentru a abate atenția otomanilor de la forțarea care urma să aibă loc în zona Zimnicea-Șiștov.
În timp ce pe frontul de luptă al acoperirii Dunării armata română anihila orice încercare a forțelor otomane de a trece la nord de fluviu, Guvernul și Marele cartier general român continuau să aplice hotărârile atât în ceea ce privește organizarea unităților militare, cât și aprovizionarea cu materiale necesare desfășurării acțiunilor de luptă. În primele zile ale lunii iunie, tinerii din satele și orasele României au început să se îndrepte spre centrele de recrutare, dornici de a participa la războiul împotriva Imperiului Otoman.
La operația de trecere au luat parte efectivă și navele românești „Fulgerul”, „Ștefan cel Mare” și „România”. După ocuparea Măcinului, la 11 iunie, apoi a Isaccei, Tulcei și Hîrșovei, trupele ruse au continuat înaintarea pe teritoriul Dobrogei.
La 14 iunie marele duce Nicolae, aflat la Dracea, cere telegrafic principelui Carol I să intervină cu trageri de artilerie pentru a sprijini trupele rusești atunci când vor forța Dunărea. În telegramă se preciza: „Te rog să dai ordin să se deschidă focul mâine la amiază pe toată linia Dunării, așa cum ne-am înțeles, și să se continue până seara”. După primirea telegramei, Marele cartier general român ordonă artileriei române să execute tragerile în sprijinul trupelor imperiale, iar răspunsul trimis marelui duce Nicolae de către principele Carol I preciza: „ Bombardare a început azi la amiază pe toată linia, iar armata română așteaptă cu nerăbdare momentul de a intra și ea în luptă, pentru a arăta lumii că și ea are virtuți militare”.
Pentru a sprijini acțiunile desfășurate de trupele ruse în zona Nicopol, artileria română continuă să bombardeze Vidinul de la Calafat. Generalul George Lupu, pentru a aprecia intensitatea și efectul tragerilor executate de tunarii români raporta Marelui cartier general: „Niciodată până acum tirul nostru n-a fost așa de bine îndreptat și cred că nu s-a făcut mare rău Vidinului ca astăzi”.
Concomitent cu tragerile executate de artileriștii români din zona Calafat, tunarii din bateriile instalate la Corabia și Islaz lovesc cu precizie punctele întărite otomane de la Măgura și Rahova, fapt ce ușurează direct înaintarea trupelor ruse care trecuseră pe malul drept al Dunării încă din 10 iunie 1877.
În spiritul cooperării militare româno-ruse, generalul Velimianov, comandantul Diviziei 31 ruse, aflat la Turnu Măgurele a adresat colonelului Grigore Cantili, comandantul Brigăzii 1, din Divizia 4 infanterie, aflat la Islaz, o scrisoare din partea Marelui duce Nicolae, în care i se cerea să coopereze cu trupele ruse când acestea vor începe să forțeze Dunărea, pentru a asigura trecerea plutelor și a pontoanelor de pe râul Olt pe Dunăre, deoarece acestea trebuiau neapărat să ajungă la Zimnicea, unde urma să se întindă podul de vase de peste fluviu.
De asemenea, se mai cerea ca trupele de cazaci din acea zonă să fie înlocuite de trupe române.Marele cartier general român a răspuns acestei solicitări, luând măsuri adecvate, însuși comandantul Corpului 2 armată s-a deplasat la Islaz spre a conduce personal acțiunea de cooperare.
La 15 iunie începe acțiunea de trecere a Dunării, pe la Zimnicea, a centrului și aripii drepte ale armatei ruse, cu ajutorul diferitelor ambarcațiuni. Primul corp de armată care a trecut Dunărea, Corpul VII armată, a reușit să cucerească până seara Șiștovul și împrejurimile, operațiunea încheiindu-se până la 20 iunie. Pentru a fi mai aproape de trupele operative, cartierul general al țarului Alexandru al II-lea este mutat succesiv de la Turnu Măgurele la Zimnicea, iar mai apoi stabilit la Șiștov.
La data trecerii trupelor ruse peste Dunăre, armata română era dispusă astfel: Divizia 1 – Calafat, Desa, Rast și Ciuperceni; Divizia a 2-a – Cetate, Gârla-Mare, Salcia, Poiana, Vrața, Maglavit și Golenți; Divizia a 3-a – Băilești și împrejurimi, iar Divizia a 4-a – Ostroveni, Bechet, Dăbuleni, Corabia și Islaz.
Trupele române au sprijinit cu succes acțiunile trupelor ruse de trecere a Dunării, iar la 19 iunie 1877 acestea primesc mulțumiri din partea generalului Smioanikov, șeful de stat major al Corpului 9 armată rus și din partea generalului Veleaminov, comandantul Diviziei 31 ruse.
După forțarea Dunării, marele duce Nicolae cerea principelui Carol I ca trupele române să ocupe bateriile de artilerie ruse lăsate pe malul stâng al Dunării, la Corabia, Turnu Măgurele și Flămânda. Principele Carol îi răspunde marelui duce Nicolae că a ordonat ca Regimentul 7 linie, comandat de colonelul Grigore cantili, care se afla la islaz, să treacă Oltul la Turnu Măgurele și să întindă linia ofensivă a armatei române până la Flămânda inclusiv și să acopere artileria rusă de la Corabia, Turnu Măgurele și Flămânda.
Marele cartier general român deținea informații din care rezulta că Poarta Otomană a concentrat trupe între Rahova și Florentin, circa 30.000 de oameni și că Osman-pașa intenționa să aducă din Vidin o parte din forțe pentru a le trimite în sprijinul trupelor otomane de la Nicopol. Marele cartier general rus este informat cu privire la aceste mișcări de trupe otomane, însă acesta nu a dat importanță știrilor primite, ceea ce nu peste mult timp a costat mult în bătăliile pentru Vidin.
La data de 25 iunie 1877, în cadrul măsurilor care vizau perfecționarea dispozitivului de apărare de pe linia Dunării, unele unități concentrate în Oltenia primesc ordin să ocupe poziții aproape de marele curs de apă al Dunării. Regimentul 2 călărași, comandat de colonelul Paul Cernovodeanu, se deplasează de la Caracal la Bechet, iar Regimentul 8 călărași, comandat de colonelul Alexandru Pereț, se deplasează la Corabia, unde împreună cu trupele aflate deja în zonă, formează detașamentul comandat de colonelul George Rosnoveanu, care primește misiunea să ia sub pază porțiunea de teren cuprinsă între Celei și Gârcov.
La 26 iunie 1877 între bateriile române de la Calafat și cele otomane de la Vidin s-a desfășurat un îndelungat duel de artilerie în timpul căruia este grav rănit căpitanul Ioan Botez din batalionul de geniu și ucis sergentul de artilerie Nicolae Popescu. În registrul istoric al regimentului 1 artilerie se consemnează că sergentul Nicolae Popescu a fost prima jertfă românească în campania de la 1877-1878.
Situația grea a trupelor otomane ce apărau cetatea Nicopol a făcut ca la 2 iulie trupele conduse de Osman pașa să părăsească Vidinul pentru a veni în ajutorul lor. A doua zi, când Osman pașa ajunsese cu forțele sale în localitatea Vâlcedrama este informat de situația grea în care se găsea garnizoana otomană din Nicopol și că aceasta nu mai putea fi salvată, ca atare acesta primește ordin să iși schimbe direcția și să se îndrepte cu toate forțele spre Plevna, pe care a ocupat-o în ziua de 7 iulie.
La 3 iulie 1877, Corpul 9 armată rus, comandat de generalul Krüdner, execută un puternic atac asupra cetății Nicopol, iar după lupte grele, trupele ruse, sustinute de pe malul stâng al Dunării de numeroase baterii de artilerie române și de forțele Diviziei 4 infanterie, comandată de generalul George Manu, încercuiesc cetatea. În această situație, guvernatorul otoman Hasan pașa și comandantul garnizoanei Ahmed pașa, „socotind că au făcut tot ce putuseră, împotrivindu-se două zile unui inamic mai mult de trei ori superior și care îl înconjurase din toate părțile, se hotărâră a capitula”.
A doua zi, la 4 iulie, trupele ruse intră în Nicopol, luând peste 6.000 de prizonieri, capturând totodată 100 de tunuri, 10.000 de puști și două vapoare cuirasate cu echipajele lor aflate în port, acestea reprezentând trofeele unei victorii la care armata română a avut un rol important, fapt ce a dus la decorarea mai multor ofițeri și soldați din Divizia a 4-a română de către împăratul Rusiei.
Generalul George Manu, comandantul Diviziei 4 infanterie, aducea la cunoștință, în data de 6 iulie 1877, Marelui cartier general român, că la dorința marelui duce Nicolae, comandantul garnizoanei din Nicopol îi cere să ocupe cetatea și să escorteze cu trupele diviziei sale prizonierii otomani luați de trupele rusești. La auzul acestei vești principele Carol I cere ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, să trimită generalului Ion Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg, o telegramă pe baza căreia acesta să informeze cabinetul rus că: „cu tot concursul pe care l-am dat armatei rusești, noi nu vom putea să ocupăm Nicopole[…], că demnitatea armatei române se opune ca ea să se însărcineze de a conduce prizonieri pe care nu i-a luat ea”.
Motivând atitudinea Marelui cartier general român față de cererea comandamentului rus, principele Carol I precizează că: „armata română ar putea, în afară de aceasta să aibă nevoie, la un moment dat, de toate resursele sale”. Mai departe, în legătură cu ajutorul pe care comandamentul român îl poate pune la dispoziție armatei ruse, se arată: „În ceea ce privește ambulanțele noastre, al căror material este destul de restrâns, noi am fi întotdeauna fericiți să îngrijim în ele răniti ruși, dar noi preferăm să nu ne încărcăm cu răniți turci în detrimentul propriilor noștri soldați”.
După cucerirea cetății Nicopol, armata rusă și-a îndreptat atenția asupra Plevnei care fusese întărită cu trupe de la Vidin și Sofia, turci numărând aici circa 50.000 de soldați, aflați sub conducerea lui Osman pașa. Armata turcă era compusă din 49 de batalioane și 93 de tunuri Krupp.
La data de 8 iulie 1877 armata rusă, însumând două batalioane din Divizia 5 infanterie, trei regimente de cazaci și un regiment de ulani și dispunând de 32 de tunuri, sub comand generalului Schuldner, încep prima bătălie pentru cucerirea Plevnei. Atacul rus a fost respins de turci în data de 9 iulie, fiind un atac nepregătit și purtat cu efective insuficiente numeric, trupele ruse, au suferit pierderi mari însumând 74 ofițeri și aproximativ 3.000 din totalul de 9.000 de soldați.
Pe frontul românesc continuau să se execute noi recunoașteri peste Dunăre cu scopul de a identifica noile dispozitive ale otomanilor sau pentru a apăra populația bulgară și română de terorile și jafurile pe care le comiteau grupurile de cerchezi, bașbuzuci și chiar formațiuni ale trupelor regulate otomane. Artileria română a bombardat zona Rahova spre a împiedica forțele inamice să își consolideze pozițiile de apărare.
Apreciind situația critică în care ajunseseră trupele ruse de la aripa dreaptă a frontului, precum și perspectivele unor contralovituri otomane, Marele cartier general român, la insistențele solicitate de conducerea armatei ruse, hotărăște să fie în principiu de acord cu cooperarea , rămânând a se discuta detaliile de execuție și relațiile dintre cele două armate. În sensul acesta, s-a ordonat comandantului Diviziei a 4-a infanterie, colonelul Alexandru Anghelescu, să ocupe Nicopolul cu o brigadă de infanterie și cu una de cavalerie, creând astfel posibilitatea comandamentului rus să poată arunca în cel de-al doilea atac asupra Plevnei și restul forțelor Corpului 9 armată care se găseau în Nicopol.
În telegrama primită de Mihail Kogălniceanu din partea Marelui cartier general român, din Poiana, la 13 iulie, se arată că trupele Diviziei a 4-a infanterie, în acțiunea de cooperare cu armata rusă, după ce vor fi trecute peste fluviu, pe un pod de vase, vor constitui mai întâi flancul drept al armatei ruse, după care, așa cum dispusese principele Carol I, se vor întoarce „apoi la dreapta spre a stabili capul de pod ce trebuie să servească de trecerea grosului armatei noastre”.
Potrivit înțelegerii dintre cele două Mari cartiere generale, român și rus, în ziua de 16 iulie, Brigada română formată din: Regimentul 4 linie, comandat de locotenent-colonelul George Teliman, Regimentul 14 dorobanți, comandat de locotenent-colonelul Alexandru Fotea, Regimentul 3 călărași comandat de colonelul Grigore Polizu și Regimentul 8 călărași comandat de colonelul Alexandru Pereț, condusă de colonelul George Rosnoveanu din Divizia a 4-a infanterie, a fost gata pentru trecere.
T. C. Văcărescu descria trecerea fluviului astfel: „Un vapor remorcând un șlep, două bărci și o portieră, începură a strămuta în acea zi regimentele pe care comandantul diviziunei le conduse însuși peste Dunăre. Batalioanele și escadroanele române fură primite pe malul drept, la debarcare, la Nicopol, de guvernatorul rus al cetății, locotenent-general Stolîpin, înconjurat de statul său major, și de un detașament cu steag și muzică din regimentul imperial al 19-lea (Kostroma), care fusese atât de tare încercat în luptă la 8 iulie încât pierduse peste jumătate din efectivul său și fusese lăsat în Nicopol spre a se reorganiza. Trupele ambelor armate schimbară salutul ostășesc; drapelul român fu înălțat asupra cetății, apoi generalul Manu după ce prezentă guvernatorului rus pe comandantul și statul major al detașamentului român, se întoarse la grosul diviziunei sale la Turnu Măgurele”.
La Poiana, la sediul Marelui cartier general al armatei române, are loc un consiliu de război, unde sunt discutate problemele legate de angajarea armatei române în sprijinul armatei ruse de pe frontul de la Plevna. După încheierea discuțiilor, generalul Ioan Ghica s-a deplasat la Beala, la Marele cartier general al țarului Alexandru al II-lea, iar generalul Alexandru Zefcari la Târnovo, la cartierul marelui duce Nicolae, ducând cu ei următorul răspuns din partea Marelui cartier general român: „Aruncarea podului peste Dunăre fără torpile, care să țină la distanță monitorul turcesc, nu-i cu putință; rușii trebuie să elibereze doar aceste torpile. Armata română nu se poate împărți; trebuie doar să i se dea o bază de operațiune deosebită și care să fie propie a ei. Se înțelege de la sine că comandamentul român va lucra numai în înțelegere cu cel rusesc”.
Având acum disponibile toate forțele, în ziua de 18 iulie trupele ruse au început un nou atac asupra Plevnei, dar și acesta a fost respins cu mari pierderi pentru armata rusă. A doua zi, în urma hotărârii Marelul cartier general rus, marele duce Nicolae trimite, din Târnovo, domnitorului Carol o telegramă cifrată în care îi relatează despre înfrângerea suferită de trupele ruse în cea de-a doua bătălie de la plevna și îi cere ajutorul militar urgent pentru a face față situației create.
În telegrama marele duce Nicolae solicita intervenția imediată a armatei române: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demanstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”.
La 20 iulie 1877, președintele Consiliului de Miniștri, Ion C. Brătianu și șeful statului major, colonelul George Slăniceanu, pleacă în misiune la Marele cartier general al armatei ruse, de la Gorni Studen, pentru a negocia „condițiile trecerii peste Dunăre a armatei române”. Principele Carol I i-a însărcinat să declare cu hotărâre că el nu va lăsa din mâini comanda armatei sale.
Tot la 20 iulie Marele cartier general a ordonat Diviziei a 4-a infanterie să își treacă toate trupele și să se îndrepte către Plevna pentru a ajuta armata rusă. În cursul aceleiași zile au fost intensificate bombardamentele asupra Vidinului, iar tunurile Brigăzii 1 din Divizia a 2-a infanterie au deschis focul asupra fortificațiilor de pe înălțimile din jurul Florentinului, cât și asupra trupelor otomane din zona satului Novoselo, obligându-le să se retragă din localitățile respective.
Răspunzând marelui duce Nicolae la telegrama acestuia din data de 19 iulie, principele Carol I îl asigură că a luat toate măsurile pentru o cooperare rodnică a celor două armate pe frontul bulgăresc. Pentru a împiedica artileria otomană să lovească trupele române care urmau să se deplaseze din zona Calafat spre Corabia, artileria română din pozițiile de la Calafat au executat un intens bombardament asupra cetății Vidin și a fortificațiilor din împrejurimi, obligând astfel inamicul să își retragă din Coșova, în Vidin două tunuri și un batalion de infanterie.
La 23 iulie 1877, întreaga armată activă a fost reorganizată în conformitate cu noile misiuni pe care urma să le îndeplinească. Astfel a fost creată Armata de Operații, compusă din trei divizii, pusă sub comanda generalului Alexandru Cernat, destinată ducerii acțiunilor de luptă în jurul Plevnei, însumând 43.414 militari, 7.170 cai și 110 tunuri. Pentru acoperirea frontierei între Calafat și Turnu Măgurele s-a constituit Corpul de Observație care totaliza un efectiv de 11.380 militari, 1.350 cai și 74 tunuri.
Până la 24 iulie au trecut fluviul forțele principale ale Diviziei a 4-a infanterie care, pe lângă apărarea Nicopolelui, aveau misiunea de a sprijini trecerea celorlalte trupe române peste Dunăre. În urma discuțiilor purtate cu partea rusă s-a hotărât ca la baza acestei cooperări să stea, pe lângă altele, respectarea individualității și unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie din trupele ruse și române o singură grupare, sub denumirea de Armata de vest, comanda acestei armate fiindu-i încredințată principelui Carol I, care a avut ca șef de stat major, la început, pe generalul rus P. D. Zotov.
În ansamblul acțiunilor de trecere a Dunării a trupelor române și de susținere a Războiului din 1877-1878, un moment important l-a marcat construirea peste fluviu a unui pod, care va intra în istorie sub numele de „Podul Independenței Neamului Românesc”. Piesele pentru acest pod au fost confecționate la Galați și Craiova, lucrările de la Craiova fiind supravegheate chiar de prim-ministrul Ion C. Brătianu. Zona Corabia, acolo unde a fost construit podul, era considerată a fi favorabilă armatei române în situația acționării separate, atât pentru trecere cât și pentru aprovizionare și retragere.
Întreaga armată română, care urma să treacă Dunărea, s-a adunat în dimineața zilei de 20 august, pe câmpia din apropierea podului de la Siliștoara-Măgura, aici armata a fost trecută în revistă de principele Carol I, în prezența Marelui stat major al armatei, a miniștrilor, dar și în prezența unei populații numeroase care au venit să salute în acele momente solemne ostașii români.
Consemnând evenimentul ziarul „Românul” scria că: „Regimentele românești defilau trecând peste pod în strigăt de < Trăiască România! >. Nimic mai măreț, ca defilarea dorobanților. Aici, la Corabia, mamele, soțiile, erau cu sutele, înveșmântate în haine de sărbătoare. Unele erau venite din Caracal, Slatina, Craiova, pe jos. Cel care a văzut curajul acelor românce nu se putea îndoi de biruința acelor români”.
Până la 25 august 1877 Diviziile 3, 4 și de rezervă au trecut în întregime Dunărea, au executat apoi marșul de apropiere și s-au concentrat în zona Plevnei. Pentru definitivarea planului de operații, la Marele cartier general rus s-a convocat, la 25 august, un consiliu de război care a hotărât ca cel de-al treilea asalt asupra Plevnei să fie ziua de 30 august 1877.
Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziție strategică deosebită, aici încrucișându-se câteva căi de comunicație importante care făceau legătura între localitățile Nicopol, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Filipopol. De asemenea, terenul din jurul Plevnei era în parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu văi și vâlcele străbătute în toate direcțiile de pâraie, la acestea s-a mai adăugat și fortificațiile făcute de turci.
În cadrul planului general, corpului roman, i-a fost încredințată misiunea să cucerească reduta Grivița. În ziua de 27 august 1877 artileria Diviziei a 4-a române a lansat atacul asupra redutei Grivița 1, lupta încheiindu-se la 30 august, cu victoria trupelor române, acest lucru reprezentând primul succes al armatei române în cadrul războiului ruso-româno-turc.
În ziua de 29 august au fost date ordinele pentru asaltul general asupra Plevnei, care se va declanșa în ziua următoare. Trupelor române le revenea misiunea să atace pozițiile turcești din zona nordică a Plevnei, constituind în acest scop două coloane de atac, alcătuite din câte patru batalioane: primul în formație de trăgători și având în compunere subunități destinate transportului mijloacelor ajutătoare pentru urcat pe parapet; al doilea în coloane de campanie, destinat asaltului propiu-zis; al treilea și al patrulea destinate continuării și amplificării efortului batalioanelor din față. Divizia a 3-a infanterie mai constituia o coloană destinată acoperirii flancului drept al forțelor atacatoare.
În ziua de 30 august 1877 la ora 6, s-a intensificat bombardamentul asupra pozițiilor turcești însa ploaia si ceața au stânjenit mult observarea efectului focului de artilerie. La orele 15 infanteria a pornit la atac pe întreg frontul din jurul Plevnei.
În ziua de 2 septembrie, turcii conduși de Adil pașa, dându-și seama de importanța pe care o prezenta ocuparea de către trupele române a redutei Grivița 1, au executat un contraatac foarte puternic dinspre reduta Grivița 2 pentru a o recuceri. Situația devenise critică, dar o grupare de trei batalioane din rezerva diviziei a intervenit, turcii fiind nevoiți să se retragă, reduta rămânând definitiv în mâinile armatei române.
Rezultatele obținute în cea de-a treia bătălie de la Plevna n-au fost cele scontate de comandamentul româno-rus, singurul lucru mulțumitor a fost cucerirea și menținerea redutei Grivița 1. Acest lucru a facut ca în seara zilei de 4 septembrie, la Comandamentul Corpului operativ român s-a discutat și s-a hotărât să se ceara aprobarea Marelui cartier general pentru executarea în ziua de 6 septembrie 1877 a unui atac puternic, care să ducă la cucerirea redutei Grivița 2.
Atacul propiu-zis a fost precedat de o acțiune de cercetare prin luptă, executată în după-amiaza zilei de 5 septembrie, de o companie din regimentul 13 dorobanți, comandată de căpitanul Panait Botez, care a simulat un atac în forța asupra redutei Grivița 2. În ziua de 6 septembrie la ora 6 dimineața, bateriile de artilerie române ale celor doua divizii au deschis focul asupra redutei.
Atacul a fost oprit la ora 17 ºº, atunci când comandamentul Diviziei a 4-a și-a dat seama că sacrificiile sunt prea mari și în consecință, a ordonat tuturor forțelor să se retragă în interiorul redutei Grivița 1. La 7 septembrie, din cavaleria rusă și română aflată la vest de râul Vid s-a constituit Corpul de cavalerie româno-rus sub ordinele generalului rus Krilov, acesta numărând două brigăzi și câteva regimente de cavalerie ruse, precum și trei brigăzi de cavalerie române, efectivul numărând 6.000 de călărași și 30 de tunuri.
Cavaleria română în colaborare cu cea rusă a angajat lupte violente cu turcii la 10, 14 și 19 septembrie de data aceasta la Opanez. Comanda trupelor i-a fost încredințată lui Mihail Cerchez care a fost numit șeful Diviziei a 2-a române din Armata de Vest, dar armata româno-rusă a fost oprită după mai multe atacuri de cavalerie otomane.
În ultima decadă a lunii septembrie, starea timpului s-a înrăutățit considerabil, câmpul de luptă a fost acoperit de un strat gros de zăpadă. După câteva zile însă, zăpada s-a topit, îngreunând astfel deplasările coloanelor de căruțe și ale trupelor.
Acțiunile de luptă desfășurate la 7 octombrie 1877 au întărit și mai mult convingerea comandamentului româno-rus că Plevna, cu tot cu sistemul ei de fortificații, redute și redane nu putea fi cucerită decât în urma unui asediu bine organizat și de lungă durată. Pentru realizarea asediului trupelor otomane din Plevna și a fortificațiilor limitrofe acesteia era necesar mai întâi să se pună stăpânire pe căile de comunicații Plevna-Sofia și Plevna-Vidin, precum și izolarea și nimicirea completă a grupărilor de forțe otomane din cetățile Rahova și Vidin.
La 12 octombrie, comandamentul ruso-român a ordonat ca șoseaua Plevna-Sofia și zona cuprinsă între aceasta și apa Vidului, să fie ocupate de gruparea de forțe comandată de deneralul rus Gurko, acțiunile de luptă ale trupelor româno-ruse desfășurându-se cu succes, bătăliile de la Teliș și Dolni-Dubnik, încheiindu-se cu nimicirea trupelor otomane. Astfel la 24 octombrie legăturile Plevnei cu Sofia au fost tăiate, acesta fiind înconjurată de armata româno-rusă.
Către sfârșitul lunii octombrie, asediul Plevnei era practic realizat, iar proviziile din tabăra otomană scădeau vertiginos fără ca aceasta să aibă vreo posibilitate de aprovizionare. Conform calculelor făcute de comandamentul româno-rus, alimentele de care mai dispunea Osman pașa ar fi putut asigura hrana grupării otomane pentru cel mult o lună de zile, iar armata mai era format din 40.000-50.000 infanteriști, 1.500-2.000 cavaleriști și 40 tunuri.
Concomitent cu acțiunile asupra Plevnei, trupele române cuceresc Rahova în prima decadă a lunii noiembrie. Așezată pe malul drept al Dunării, în dreptul localității românești Bechet, cetatea Rahova constituia un real și permanent pericol pentru trupele române și ruse participante la încercuirea Plevnei, deoarece forțele otomane concentrate aici puteau acționa oricând asupra spatelui și flancurilor trupelor de asediu.
S-a prevăzut ca trupele destinate acestui scop să acționeze pe două direcții convergente. Misiunea principală a fost încredințată unui detașament comandat de colonelul George Slăniceanu alcătuit din 6 batalioane de dorobanți, 10 escadroane de călărași și 22 tunuri, acestea urmau să atace Rahova din direcția sud.
Pentru acțiunea secundară a fost destinat un detașament mixt, româno-rus, comandat de generalul rus Meyendroff, format din 7 escadroane de roșiori, un batalion de dorobanți, o baterie de cavalerie. Trupele române de pe malul de nord al Dunării urmau să sprijine cu focul artileriei atacul dat de detașamentele respective.
Ofensiva a început în dimineața zilei de 7 noiembrie 1877, iar după numai două zile de lupte îndârjite, cetatea Rahova a fost cucerită. În atacul executat la 7 noiembrie, dorobanții în frunte cu maiorul Dimitrie Giurescu, au cerut ca batalionul lor să atace în linia întâi, reușind să cucerească o redută și să se apropie de alta. La câteva zile după Victoria de la Rahova, trupele române au cucerit localitatea Lom-Palanka.
Către sfârșitul lunii noiembrie, terminând proviziile, Osman pașa a hotărât să iasă din încercuire în direcția Sofia, el împărțindu-și forțele în două eșaloane. În dimineața zilei de 28 noiembrie 1877 prima grupare otomană a atacat prin surprindere trupele rusești de la vest de Dolni Etropol, care au rezistat însă cu vigoare, reușind să respingă trupele otomane.
În acest timp, trupele române din primul sector de blocare au observat intenția de retragere a turcilor și astfel regimentul comandat de locotenent-colonelul Cotruț a ocupat reduta Grivița 2. Comandantul Diviziei a 2-a înștiințat de retragerea turcilor a pus toate trupele sale în mișcare, reușind după o luptă de câteva ore să cucerească puternicele redute de la Opanez, care acopereau retragerea turcilor.
La ora 9 ³º în ziua de 28 noiembrie, o delegație de locuitori din orașul Plevna s-a prezentat la colonelul Mihail Cerchez solicitând ca trupele române să ocupe Plevna și să ocrotească populația bulgară de jafurile la care era supusă de către cotropitori. Răspunzând imediat acestei cereri, comandamentul Diviziei a 2-a română, a trimis imediat la Plevna un batalion din Regimentul 6 linie în frunte cu locotenent-colonelul Ion Algiu, care a fost cu această ocazie, șeful garnizoanei Plevna.
Capitularea grupării otomane de la Opanez a făcut ca Osman pașa să nu mai poată avea sprijinul necesar tocmai în momentele cele mai critice ale luptei desfășurate în valea râului Vid și a determinat totodată nimicirea a două mari detașamente din gruparea comandată de Adil pașa care se afla în apropierea Plevnei.
La puțin timp după ora 12 ºº asupra unităților turcești din valea Vidului s-a revărsat focul de artileriei al Diviziei a 3-a, producând trupelor otomane mari pierderi. Când focul artilerie a încetat, grenadierii ruși și dorobanții români din Brigada 1 au trecut la asalt, iar după două ore de lupte, turcii și-au dat seama că orice rezistență ar fi inutilă și în consecință, au început să depună armele.
La 28 noiembrie, ora 14 ºº, ultimul act al bătăliei pentru Plevna lua sfârșit. Vestea căderii Plevnei s-a răspândit în seara aceleiași zilei cu repeziciune în toate capitalele europene.
La 29 noiembrie 1877, marele duce Nicolae îi scria principelui Carol I că la Plevna armatele ruso-române, puse sub comandamentul român au avut ,,un deplin și strălucit succes… Strălucitele izbânzi obținute la Plevna sunt datorită în mare parte cooperațiunei vitejei armate române”. În aceeiași zi, principele Carol a fost felicitat de țar și de ofițerii superiori ruși ,, pentru partea energică ce trupele române au avut la luarea Plevnei”.
După căderea Plevnei, forțele ruse au trecut la ofensiva generală spre Sofia și Adrianopol potrivit prevederilor planului de campanie. Trupelor române le-a revenit sarcina să nimicească grupările turcești de la Vidin și Belogradgic, să ocupe localitățile importante din lundul Dunării și să escorteze prizonierii de război. După terminarea concentrării, forțele principale ale Corpului de Vest s-au îndreptat spre Vidin, mai puțin o brigadă din Divizia a 2-a, care avea misiunea să acopere stânga acestora față de gruparea turcească din Belogragic și să cucerească cetatea.
În vederea îndeplinirii noilor misiuni, a fost nevoie de reorganizarea armatei române. Astfel printr-un ordin de zi din 5 decembrie 1877, în fruntea marelui cartier general roman a fost numit Alexandru Cernat având ca șef de stat major pe colonelul Ștefan Fălcoianu. S-a constituit Corpul de Vest sub comanda generalului Nicolae Haralambie, secondat, ca șef de stat major de colonelul Alexandru Gramont în care intrau diviziile 1,2,4 și cea de la Calafat a fostului corp de observație. Rezerva generală era compusă dintr-o brigadă de roșiori, o companie de geniu, una de telegrafie și un escadron de jandarmi.
Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat și să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul, ele având totodată misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale încercări otomane de forțare a fluviului în această zonă. Marșul de apropiere a trupelor române spre Vidin s-a executat în condiții foarte grele, datorita viscolului care a bântuit prima decadă a lunii decembrie, a cantităților mari de zăpadă ce au acoperit toate drumurile, a gerului de până la minus 25 de grade, dar și datorită faptului ca drumul parcurs până la Vidin a fost o permanentă luptă cu trupele otomane.
Brigăzile de cavalerie comandate de colonelul Pavel Cernovodeanu și colonelul Victor Crețeanu și avangarda Diviziei 1 infanterie s-au aflat în permanenta încleștare cu trupele otomane, respingandu-le pas cu pas spre Vidin și asigurând, prin aceasta, deplasarea Corpului de Vest. Între acestea se înscriu și luptele de la Sahri Pasakioi din 24 decembrie, dar și acțiunea de la Nazri Mahala din 29 decembrie, unde atacul frontal combinat cu întoarcerea ambelor flancuri au surprins inamicul, încât a început retragerea spre Vidin.
Vidinul acoperea câteva linii de comunicație importante care conduceau spre interiorul Peninsulei Balcanice. Spre a-și asigura legătura cu exteriorul, garnizoana otomană din cetate organizase o bună apărare a acestor comunicații prin poziții înaintate la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Kapitanovcea, aliniamente care constituiau centura principală exterioară de apărare a Vidinului.
Cetatea Vidin dispunea de 15.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistență de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții, iar pozițiile înaintate mai ales cele de la Smârdan și Inova, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare.
Analizând în detaliu valoarea și dispunerea inamicului în zonă, comandantul Corpului de Vest a hotărât să încercuiască mai întâi cetatea spre a o izola de exterior, după care să execute un atac general pentru a cuceri, într-o primă etapă, puternicul sistem defensiv exterior al Vidinului. În acest sens, la 9 ianuarie 1878 s-a decis ca toate satele dimprejurul Vidinului să fie atacate și cucerite concomitent. La această dată efectivele Corpului de Vest aflate pe malul drept al Dunării în fața Vidinului se ridicau la 15.435 de infanteriști, 2.149 de călăreți și artileriștii ce încadrau 84 de tunuri. Urmau să partricipe la atac, prin bombardament, și bateriile de artilerie amplasate pe malul stâng al Dunării, la Calafat și Ciuperceni.
În dimineața zilei de 12 ianuarie 1878, la ora 7 ºº, artileria română a declanșat un foc intens atât asupra pozițiilor inamice înaintate cât și asupra Vidinului, pregătirea de foc durând 30 de minute, urmată de asaltul impetuos al infanteriștilor români. Momentul hotărâtor al luptelor pentru Vidin l-au constituit acțiunile de la Smârdan și Inova, unde Divizia a 2-a infanterie a început asaltul la ora 14 ºº cu regimentul 4 linie și batalionul 2 din regimentul 6 linie.
Combinând atacul de front cu manevra pe flancuri, locotenentul Ion Codruț, comandantul liniei întâi de atac, obține o victorie de prestigiu prin cucerirea succesivă a redutelor 1 și 2, a satului Smârdan și a clădirii cu telegraful bine apărate de inamic. După introducerea în luptă a escadronului 2 din regimentul 9 dorobanți, este cucerită și reduta 3, iar după trecerea râului Delena este cucerit și satul Inova.
La 15 ianuarie 1878, artileria română de pe ambele maluri ale Dunării a început un bombardament masiv asupra Vidinului, la care au participat 148 de tunuri. După ce la 20 ianuarie propunerea de capitulare oferită turcilor a fost respinsă, bombardamentele au continuat până la 22 ianuarie atunci când s-a comunicat încheierea armistițiului.
Potrivit armistițiului, trupele române intră în Vidin la 12 februarie și în Belogradgic la 13 februarie 1878, ca urmare a înțelegerii dintre Süleyman Efendi, responsabil cu apărarea fortăreței, și cololonelul Cantili Grigore. Comandamentul român a hotărât să lase un batalion în Belogradgic și două regimente în Vidin, iar restul trupelor să se înapoieze în țară.
Contribuția României la războiul din 1877-1878 este concludentă, astfel independența ei nu a fost obținută prin bunăvoința Marilor puteri europene, ci prin participarea la război a trupelor române și prin jertfele de sânge ale ostașilor români. De-a lungul bătăliilor jertfa de sânge a armatei române a numărat peste 10.000 de soldați, la aceasta adăugându-se și imensele sacrificii ale populației civile care și-au adus contribuția la susținerea materială a războiului, cu adevărat aceasta fiind, asa cum adesea s-a scris, un război al întregului popor român, dând expresie unei năzuințe seculare.
Istoricul Nicolae Iorga afirma că: ,,Războiul de la 1877-1878 n-a fost important prin scopul pe care și l-a pus înainte și pe care, cu atât de scumpe jertfe le-a atins, ci mai ales prin starea de spirit, încrezătoare, optimistă, capabilă de elanuri viitoare pe care a trezit-o într-o societate deprinsă cu ușoară glumă împrumutată de la aparențele vieții apusene și cu corosiva ironie luată din cercurile universitare germane[…] Instinctul de afirmație al maselor a biruit pornirea de îndoială și de hotărâtă negațiune a unor cercuri de sus, care ele însele au venit la sentimentul națiunii prin înscrierea în rândurile armatei luptătoare.”
V. Tratatul de la San Stefano și
Congresul de Pace de la Berlin
Printr-o ofensivă fulgerătoare, armata rusă a ocupat orașele Sofia, Filipopol, Adrianopol, ajungând la 18 ianuarie 1878 în apropiere de Constantinopol, acest dezastru obligându-i pe otomani să ceară armistițiu, semnat la 19 ianuarie la Kazanlîk, urmată de tratativele de la Adrianopol, acestea încheindu-se apoi cu pacea semnată la data de 3 martie 1878 la San Stefano.
Preliminariile de pace ruso-turce, semnate la 3 martie, au fost opera trimișilor ruși Ignatiev și Nelidov, la ele aderând Savfet pașa și ambasadorul Turciei în Germania, Saadulah Bei. Reprezentanții României, deși au dorit să participe la aceste preliminarii de pace, nu au fost primiți de către reprezentanții ruși, aceștia invocând diferite pretexte pentru ca România să nu participe.
Tratatul de la San Stefano cuprindea 29 de articole din care șase se referau direct la România, iar opt aveau tangență cu interesele ei. Articolele preliminare semnate prevedeau:
Art 1 „Teritoriul Muntenegrului se dublează ca mărime datorită anexării fostelor regiuni otomane Niksic, Podgorica și Antivari”.
Art 2 „Este recunoscută independența Muntenegrului de către Imperiul Otoman”.
Art 3 „Serbia obține independența și anexează orașele Nis și Leskovac”.
Art 5 „Independența României este recunoscută de Poartă”.
Art 6 „Formarea unui principat autonom al Bulgariei, care să plătească tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie”.
Art 8 „Trupele otomane aveau să părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele ruse, a căror ocupație avea să dureze doi ani. Trupele de ocupație ruse din Bulgaria își vor menține comunicațiile cu Rusia nu numai prin România, dar și prin porturile de la Marea Neagră”.
Art 12 „Toate fortificațiile de pe ambele maluri ale Dunării urmau să fie distruse, iar vasele de război erau interzise în apele Principatelor României, Serbiei și Bulgariei”.
Art 14 „Imperiul Otoman urma să înfăptuiască reforme în Bosnia și Herțegovina”
Art 19 „Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea, Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care la rândul ei, își rezervă dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei”.
Art 24 „Bosforul și Dardanele vor rămâne deschise, atât în timp de pace, cât și în timp de război, vaselor de comerț ale statelor neutre care vin din porturile rusești sau se îndreaptă spre aceste porturi. Sublima Poartă se obligă, prin urmare, ca în fața porturilor de la Marea Neagră sau de la Marea de Azov să nu mai stabilească vreo blocadă fictivă”.
Articolele 8 și 19 au stârnit un val de îngrijorare și nemulțumire din partea României. Articolul 19 în care se prevedea schimbul de teritorii între Rusia și Românianu era în conformitate cu convenția româno-rusa, unde reprezentanții Rusiei veniseră cu promisiunea că nu vor anexa cele trei județe din sudul Basarabiei.
În acord cu întreaga opinie publică, parlamentul român a adoptat o moțiune prin care a respins clauzele tratatului înscris în articolele 8 și 19 și a cerut guvernelor tuturor marilor puteri să respecte voința națiunii române, drepturile ei legitime ce nu puteau deveni obiect de tranzacții între reprezentanții altor state. La 28 martie 1878, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, cerea printr-o notă circulară adresată agenților diplomatici români din străinătate ca aceștia să protesteze împotriva hotărârilor tratatului de la San Stefano.
La trei zile după semnarea tratatului de la San Stefano, Andrassy, cancelarul Austro-Ungariei, a cerut în mod oficial convocarea unui congres european al marilor puteri care să revizuiască tratatul semnat între Rusia și Turcia. Diplomația de la Viena era indignată de faptul că stipulațiile de la Budapesta din 15 ianuarie 1877, referitoare la ocuparea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria nu au fost respectate de Imperiul Rus, în plus crearea unui mare stat slav în Balcani i-ar fi lezat interesele sale în această zonă.
O reacție dură la adresa tratatului a avut-o și cabinetul de la Londra. Englezii și-au întărit garnizoanele din Gibraltar și Malta, au mărit efectivul din estul Mediteranei, au chemat noi contigente de rezerviști sub arme și au mobilizat toate efectivele din India, toate acestea fiind măsuri vizibile războinice, care aveau ca scop intimidarea Rusiei.
Principele Carol I a considerat că la San Stefano generalul Ignatiev și-a depășit atribuțiile, a complicat unele lucruri, mărind granițele Bulgariei excesiv față de cele ce i-au fost arătate mai devreme.
Urmărind cu atenție atitudinea României, cancelarul Gorceakov l-a chemat pe principele Ghica, ministrul român la Petersburg, declarându-i la 2 aprilie: „Împăratul m-a însărcinat să-ți spun să comunici guvernului dumitale, că dacă aveți intenția de a protesta contra menționatului articol sau vă veți împotrivi voinței sale, atunci va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române!” Replica Bucureștiului a fost promptă: Principele Carol nu poate admite că acea amenințare vine de la un împărat, iar răspunsul său este următorul: „O armată, care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.
Situația dintre Rusia și România a devenit una tensionată, guvernul hotărând retragerea armatei române pe poziții de apărare în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște, cerând lui Carol să meargă în mijlocul trupelor. Reacția guvernanților români, nu putea schimba cu nimic ceea ce Marile puteri europene hotărâseră dinainte în legătură cu recunoașterea independenței României.
Guvernul francez a declarat că aceasta era o chestiune ce ținea de competența areopagului internațional, Germania nu recunoștea independența României până când guvernul român nu rezolva problema în afacerea Strousberg, iar Anglia și Austro-Ungaria erau ostile independenței de stat a României. În concluzie toate demersurile diplomației românești de a obține modificarea tratatului de la San Stefano cu privire la eliminarea articolului privitor la cedarea sudului Basarabiei s-au dovedit zadarnice.
Principele Carol I menționa în memoriile sale că: „Noi suntem forțați să acceptăm ceea ce convine Europei să ne dea, în timp ce noi susținem cu tărie: Noi nu vă cerem nimic! Independența a fost singurul nostru țel, pe aceasta noi am cucerit-o cu armele în mână, o mărire teritorială n-a fost obiectul ambițiilor noastre. Principele încheia cu: În momentul actual forța este aceea care primează în fața dreptului, va veni însă o zi când dreptul va fi cel mai tare; aceste zile vin totdeauna mai curând sau mai târziu și nu trebuie să nu contăm pe viitor”.
Datorită creșterii influenței Imperiului Rus în Balcani după războiul ruso-româno-turc, celelalte puteri europene au hotărât ca tratatul de la San Stefano să fie revizuit și ca un nou tratat de pace să aibe loc la Berlin. Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefațat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete, primul dintre acestea a fost semnat la 30 mai între Rusia și Anglia, prin care Bulgaria avea să fie divizată în două provincii și erau limitate provinciile ruse din Asia. Al doilea tratat a fost semnat la 6 iunie, de Anglia și Austro-Ungaria, prin care teritoriul Bulgariei era restrâns, ocupația rusă era redusă la șase luni și Bosnia și Herțegovina era ocupată de austro-ungari, iar în cel de-al treilea tratat, semant la 4 iulie, Imperiul Otoman ceda Angliei insula Cipru.
Folosindu-se de pretextul că independența României nu fusese recunoscută pe plan internațional, puterile europene nu au admis participarea delegaților români la întrunirea Congresului de la Berlin. Cu toate acestea Principele Carol I, a hotărât să îi trimită la Berlin pe ministrul de externe Mihail Kogălniceanu și pe prim-ministrul Ion C. Brătianu.
Lucrările Congresului de Pace de la Berlin au început la 1 iunie 1878, fiind prezidate de cancelarul german Otto von Bismarck și având ca participanți Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Turcia, Italia și Rusia. În aceiași zi cu deschiderea Congresului de pace, plinipotențiarii României adresau o scrisoare oficială lui Otto von Bismarck, solicitând admiterea lor la tratativele, ce urmau să aibe loc la Berlin, pentru a expune și apăra drepturile României.
În cele din urmă reprezentanții Romaniei au fost admiși să participe, împreună cu cei ai Greciei și Serbiei, dar având numai vot consultativ și numai la ședințele în care se discutau interesele lor. Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, au făcut eforturi pentru a participa cu drepturi depline la lucrările Congresului și de a apăra interesele țării, însă aceștia s-au lovit de rezistența fermă a Marilor puteri.
Nicolae Iorga avea să scrie că: reprezentanții României au fost auziți dar nu ascultați. Primiți în cele mai bune forme ale diplomației, ridicându-se toți membrii Congresului în picioare și Bismarck, el însuși, făcând câțiva pași înainte, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au fost admiși numai pentru a citi memoriul, pentru a fi apoi reconduși cu aceleași forme onorabile.
Chiar în timpul desfășurării Congresului, Carol I era convins că dacă era vorba să se ajungă la pace, românii vor fi sacrificați, deoarece sudul Basarabiei era un preț mic și comod pentru obținerea agrementului diplomatic, cu atât mai mult că faptul nu costa nimic Marile puteri, iar Rusia ținea la acesta mai mult decât la toate avantajele câștigate de ea în război. Deși Carol era conștient de poziția grea a lui Brătianu și a lui Kogălniceanu la Berlin. Era, în schimb convins că, după recunoașterea independenței, România își va putea reprezenta și apăra drepturile și interesele în fața Marilor puteri europene.
În urma consultărilor particulare cu participanții la Congres, Ion C. Brătianu, scria din Berlin lui C.A. Rosetti că singurul care i-a spus adevărul a fost cancelarul Otto von Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de diplomații ruși, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa de la Congres să fie mult mai facilă. La 13 iunie Principele Carol I elabora un memoriu în care își exprima dezamăgirea față de intenția Congresului de la Berlin de a încheia pace cu orice preț, înțelegerea Marilor puteri europene realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate.
Congresul de Pace de la Berlin avea să se încheie la data de 1 iulie 1878, fiind departe de a satisface cererile românești. Tratatul de pace era semnat de reprezentanții Marilor puteri europene și era format din 64 de articole. Articolele care făceau referire la Principatul Român erau:
Art 43. Părțile contractante recunosc independența României, legând-o de condițiunile expuse în următoarele două articole.
Art 44. În România deosebirea credințelor religioase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce privește bucurarea de drepturi civile sau politice, admiterea demnității, funcțiunii și onoruri publice sau exercitarea diferitor profesiuni și industrii în orice localitate ar fi. Libertate și exercițiul exterior al oricărui cult vor fi asigurate tuturor locuitorilor statului român, ca și străinilor și nu se va opune nici un fel de piedica atât orgazinației religoase, cât și raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naționalii tuturor puterilor, comercianți sau aliați vor fi tratați în România fără deosebire de religie pe piciorul unei depline egalități.
Art 45. Principatul României retrocedează M. S. Împăratul Rusiei partea din ținutul Basarabiei, care a fost despărțită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856, și care, la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu brațul Chiliei și cu gura Stari-Stambulului.
Art 46. Insulele formate din Delta-Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sangeacul Tulcei, cuprind districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșov, Kiustenge și Medgidia se vor uni cu România. Principatul mai primește apoi ținutul cuprins, la sudul Dobrogei, de o linie care începe de la Silistra și se termină la sud de Mangalia, pe Marea Neagră. Linia granițelor se va fixa de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.
Art 47. Chestiunea împărțirii apelor și a pescăriilor se va supune la deliberarea Comisiei Europene a Dunării.
Art 48. Nu se va lua nici o taxă vamală de tranzit pentru mărfurile ce vor trece prin Principat.
Art 49. România va putea încheia convenții pentru pentru reglare privilegiilor și atribuțiunilor consulilor în materie de protecțiune în Principat. Drepturile câștigate vor rămâne în vigoare atât timp cât nu vor fi modificat printr-o înțelegere comună între Principat și părțile interesate.
Art 50. Până la încheierea unui tratat care să regleze între Turcia și România privilegiile de drepturi consulilor, supușii români ce vor călători sau vor sta în Imperiul Otoman, precum și supușii otomani ce vor călători sau vor sta în România, se vor bucura de drepturile garantate supușilor celorlalte puteri europene.
Art 51. În ceea ce privește îndeplinirea lucrărilor publice sau altele asemenea, România va substituită în drepturile și îndatoririle Înaltei Porți, pentru tot teritoriul cedat.
Art 52. Pentru a mări garanțiile asigurate libertății de navigare pe Dunăre, care este recunoscută de un interes european, Înaltele Puteri contractante hotărăsc ca în toate întăririle și fortificațiile, ce se găsesc pe tot cursul râului de pa Porțile de Fier până la gurile lui, să fie desființate și nu se vor mai putea ridica altele noi. Nici un vas de război nu va putea să plutească în josul Porților de Fier afară de vasele ușoare destinate pentru poliția fluviului și pentru serviciul vamal. Vasele de stațiune ale puterilor de la gurile Dunării vor putea însă să se suie până la Galați.
Art 53. Comisiunea Europeană a Dunării, de care aparține și România, va rămâne menținută în funcțiile ei pe care le va exercita cu o desăvârșită independență de autoritatea teritorială, până la Galați. Toate tratatele, angajamentele, actele și hotărârile, care privesc drepturile, privilegiile, prerogativele și îndatoririle comisiei dunărene, sunt confirmate.
Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, România, Serbia și Muntenegru deveneau state independente. Deși participarea Românieila război fusese efectivă și în mare parte decisă, iar contribuția sa materială și umană însemnată, recunoașterea independenței va avea loc în mod unilateral și condiționat, după îndeplinirea de către România a clauzelor inserate în tratat.
Pe lângă articolele 43 și 44 care trebuiau îndeplinite de către România pentru recunoașterea independenței, mai exista și o a treia condiție și anume răscumpărarea căiilor ferate de către România, care nu era prevăzută în tratat dar avea să fie impusă ca o condiție obligatorie de către Germania, secondată de Franța și Anglia.
Hotărârile Congresului de Pace de la Berlin au fost acceptate de români mai curând cu amărăciune, decât cu bucurie. În mesajul rostit cu prilejul deschiderii sesiunii extraordinare a Parlamentului, Carol I aprecia: „Europa a primit România în familia statelor independente, înapoindu-i gurile Dunării și întinzându-i posesiunile până la mare. Totodată, marele tribunal a chemat România la un dureros sacrificiu, la cedarea județelor noastre de peste Prut. Nu există român, de la domn până la ultimul cetățean, care să nu deplângă dezlipirea unei părți din pământul strămoșesc decretată de Europa. Însă, pe lângă această dureroasă simțire, dumneavoastră ca mandatari ai națiunii, ca patrioți neclintiți, dumneavoastră aveți dreptul și datoria de a privi, de a cumpăni cu sânge rece și grelele împrejurimi în care ne aflăm, și așa de a lua o hotărâre care să nu ne compromită prezentul, și chiar să asigure viitorul țării noastre”.
Congresul de Pace de la Berlin a dorit să instituie o pace prin care să se suprime inegalitatea între națiuni și religii însă această inegalitate a provocat multe tulburări care au însângerat Peninsula Balcanică și a provocat numeroase războaie.
Concluzii
În concluzie, cucerirea independenței de stat a României, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente din istoria națională a țării. Prin participarea la acest război, practic, românii au reușit să-și ducă la îndeplinire principalul deziderat de după recunoașterea unirii celor două Principate de către Marile Puteri.
Intrarea României în razboiul ruso-turc a inclinat balanța in favoarea unei victorii a trupelor aliate româno-ruse astfel, perioada de desfășurare a războiului diminuându-se considerabil. Bătăliile defășurate la sud de Dunăre de către ostașii români între anii 1877-1878 au intrat în istorie, fiind considerate unele dintre cele mai mari bătălii din istoria noastră națională.
Pentru România, câștigarea independenței a avut o influență decisivă asupra evoluției sale pe calea modernizării. De asemenea putea să își traseze singură linia externă atât din punct de vedere politic, diplomatic cât și economic, România putând să adere în marea familie a statelor europene.
Actele Congresului de Pace de la Berlin au dovedit ceea ce puterile europene s-au străduit zadarnic să ascundă, în timp ce cancelarul Germaniei, Bismarck nu s-a sfiit să lase să se înțeleagă și anume faptul că țările mici depindeau de cele mari, de voința, interesele dar mai ales de rivalitățile dintre ele. De asemenea, poate fi acceptată aserțiunea că unele decizii luate la Berlin au stat la baza sau au reprezentat germenele viitoarelor conflicte din zonă.
Consecințele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român și a societății românești, pe plan politic, economic, social și moral. Fără a nega rolul conjucturii internaționale în obținerea independenței, ea a fost obținută de Carol I, de o clasă politică resposabilă și de tinerii în uniformă, care au înroșit cu sângele lor câmpurile de luptă, independența reprezentând primul pas spre realizarea Marii Uniri.
Anexe
Figura 1. Carol I Rege al României
Figura 2. Abdul Hamid al II-lea, sultanul Imperiului Otoman
Figura 3. Alexandru al II-lea, țarul Rusiei
Figura 4. Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German
Figura 5. Mihail Kogălnicenu, ministrul de externe al României
Figura 6. Ion C. Brătianu, primul ministru al României
Figura 7. Marele duce Nicolae
Figura 8. Osman Pașa
Figura 9. Alexandru Cernat Figura 10. Gheorghe Slăniceanu
Figura 11. Mihail Cerchez Figura 12. Gheorghe Manu
Figura 13. Acoperirea strategica a liniei Dunarii de catre armata romana (aprilie-august 1877)
Figura 14. România după Tratatul de pace de la Berlin din 1878
Figura 15. Europa de sud-est după Tratatul de pace de la Berlin din 1878
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Izvoare documentare:
Din lupta poporului român pentru cucerirea independenței de stat 1877-1878, Documentar. Texte extrase din cărți și presă, Galați, 1976.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență vol III (9 mai 1877-15 iunie 1877), București, Editura Academiei, 1953.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență vol IV (15 iunie 1877 – 15 iulie 1877), București, Editura Academiei, 1953.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență, vol IX (16 ianuarie 1878-3 martie 1878), București, Editura Academiei, 1953.
Lucrări generale:
***, Istoria Românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003.
BÂCIU, Florea, VÂRTEJARU, Ion, Monografia orașului Corabia, 2001.
BULEI, Ion, Românii în secolele XIX-XX, București, Editura Litera, 2011,
CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România (1856-1947), București, Editura Albatros, 1996.
HUPCHICK, Dennis , The Balkans from Constantinopole to Comunism, New York, 2004.
IORGA, Nicolae, Politica externă a regelui Carol, București, Editura Glycon, 1991.
ISAR, Nicolae, Istoria Modernă a Românilor 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006.
ISCRU, G.D., Istoria Modernă a României, București, Editura Nicolae Bălcescu, 1998.
JELAVICH, Barbara , Istoria Balcanilor secolele al XVII-lea și al XIX-lea, Institutul European, Iași, 2000.
PAVEL, Teodor, Între Berlin și Sankt Petersburg, Românii în relațiile germano-ruse din secolul al XIX-lea, Cluj, Presa Universitară Clujana, 2000.
PETRIȘOR, Vasile, MÂNDROIU Lelius, Calafat – trepte de istorie, Craiova, Scrisul Românesc, 1992.
PLATON, Gheorghe, Istoria Modernă a României, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985.
QUATAERT, Donald, The Ottoman Empire, 1700-1922, New York, Cambridge University press, 2005.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor 4 regi, București, Editura Enciclopedica, 2001.
SGHEVILL, Ferdinand, A History of the Balkans, New York, Dorset Press, 1991.
SUCIU, Dumitru Monarhia și făurirea României Mari, București, Editura Albatros, 1997.
Lucrări speciale:
ADĂNILOAIE, Nichita, CUPȘA, I. Gh., Războiul pentru independența națională a României, București, Editura Politică, 1967.
ADĂNILOAIE, Nichita , Independența naționala a României, București, Editura Academiei, 1986.
Idem, Cucerirea Independenței de stat a României 1877-1878, București, Editura Politică, 1973.
ANTIN, Constantin, Istorici Români și Străini despre războiul de independență al României (1877-1878), București, Editura Militară, 1979.
BERINDEI, Dan, BOICU, Leonid, PLATON, Gheorghe, Independența lupta milenară a poporului român, Iași, Editura Junimea, 1977.
BERINDEI, Dan, Cucerirea Independenței României, București, Editura Științifică, 1967.
CĂZĂNIȘTEANU, Constantin, IONESCU, E. Mihail, Războiul Neatârnării României, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
CIACHIR, Nicolae, Războiul pentru independența României în contextul european (1875-1878), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
CORBU, Constantin, 1877-1878 Războiul național și popular al românilor pentru independența deplină, București, Editura Politică, 1977.
DAMEAN, Sorin Liviu, România și Congresul de Pace de la Berlin, București, Editura Mica Valahie, 2005.
IONESCU, P. Dumitru, Războiul de Independență a României și Problema Basarabiei, București, Editura Academiei Române, 2000.
IORGA, Nicolae, Războiul pentru Independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, Editura Albatros, 1998.
KELLOG, Frederick, Drumul României spre Independență, Institutul European, București, 2002.
OLTEANU, Constantin, CEAUȘESCU, Ilie, MOCANU, Vasile, TUCĂ, Florian, STOEAN, Gheorghe, Cronica participării armatei române la războiul pentru independență 1877-1878, București, Editura Militară, 1977.
PASCU, Ștefan., GIURESCU, C. Constantin, BERINDEI, Dan, România în Războiul de Independență 1877-1878, Editura Militară, 1977.
PASCU, Ștefan, GIURESCU, C.Constantin, CETERCHI, I. , ȘTEFĂNESCU, Ștefan. , Independența României, București, Editura Academiei, 1977.
PELIN, Mihai, Căderea Plevnei 28 noiembrie 1877, București, Editura Albatros, 1977.
PETRIȘOR, Vasile, NICULAE, Vasile, Românii în lupta pentru cucerirea independenței depline de stat 1877-1878, București, Editura Politică, 1987.
STOEAN, Gheorghe, PANĂ, Ion, Epopeea Independenței României, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.
UCRAIN-BÎRLĂDEANU, Constantin, 1877 Așa cum a fost, Iași, Editura Junimea, 1977.
VASILESCU, Stelian, Familia, Corespondențe de la Plevna, Oradea, Editura Facla, 1977.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Izvoare documentare:
Din lupta poporului român pentru cucerirea independenței de stat 1877-1878, Documentar. Texte extrase din cărți și presă, Galați, 1976.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență vol III (9 mai 1877-15 iunie 1877), București, Editura Academiei, 1953.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență vol IV (15 iunie 1877 – 15 iulie 1877), București, Editura Academiei, 1953.
Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență, vol IX (16 ianuarie 1878-3 martie 1878), București, Editura Academiei, 1953.
Lucrări generale:
***, Istoria Românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003.
BÂCIU, Florea, VÂRTEJARU, Ion, Monografia orașului Corabia, 2001.
BULEI, Ion, Românii în secolele XIX-XX, București, Editura Litera, 2011,
CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România (1856-1947), București, Editura Albatros, 1996.
HUPCHICK, Dennis , The Balkans from Constantinopole to Comunism, New York, 2004.
IORGA, Nicolae, Politica externă a regelui Carol, București, Editura Glycon, 1991.
ISAR, Nicolae, Istoria Modernă a Românilor 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006.
ISCRU, G.D., Istoria Modernă a României, București, Editura Nicolae Bălcescu, 1998.
JELAVICH, Barbara , Istoria Balcanilor secolele al XVII-lea și al XIX-lea, Institutul European, Iași, 2000.
PAVEL, Teodor, Între Berlin și Sankt Petersburg, Românii în relațiile germano-ruse din secolul al XIX-lea, Cluj, Presa Universitară Clujana, 2000.
PETRIȘOR, Vasile, MÂNDROIU Lelius, Calafat – trepte de istorie, Craiova, Scrisul Românesc, 1992.
PLATON, Gheorghe, Istoria Modernă a României, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985.
QUATAERT, Donald, The Ottoman Empire, 1700-1922, New York, Cambridge University press, 2005.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor 4 regi, București, Editura Enciclopedica, 2001.
SGHEVILL, Ferdinand, A History of the Balkans, New York, Dorset Press, 1991.
SUCIU, Dumitru Monarhia și făurirea României Mari, București, Editura Albatros, 1997.
Lucrări speciale:
ADĂNILOAIE, Nichita, CUPȘA, I. Gh., Războiul pentru independența națională a României, București, Editura Politică, 1967.
ADĂNILOAIE, Nichita , Independența naționala a României, București, Editura Academiei, 1986.
Idem, Cucerirea Independenței de stat a României 1877-1878, București, Editura Politică, 1973.
ANTIN, Constantin, Istorici Români și Străini despre războiul de independență al României (1877-1878), București, Editura Militară, 1979.
BERINDEI, Dan, BOICU, Leonid, PLATON, Gheorghe, Independența lupta milenară a poporului român, Iași, Editura Junimea, 1977.
BERINDEI, Dan, Cucerirea Independenței României, București, Editura Științifică, 1967.
CĂZĂNIȘTEANU, Constantin, IONESCU, E. Mihail, Războiul Neatârnării României, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
CIACHIR, Nicolae, Războiul pentru independența României în contextul european (1875-1878), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
CORBU, Constantin, 1877-1878 Războiul național și popular al românilor pentru independența deplină, București, Editura Politică, 1977.
DAMEAN, Sorin Liviu, România și Congresul de Pace de la Berlin, București, Editura Mica Valahie, 2005.
IONESCU, P. Dumitru, Războiul de Independență a României și Problema Basarabiei, București, Editura Academiei Române, 2000.
IORGA, Nicolae, Războiul pentru Independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, Editura Albatros, 1998.
KELLOG, Frederick, Drumul României spre Independență, Institutul European, București, 2002.
OLTEANU, Constantin, CEAUȘESCU, Ilie, MOCANU, Vasile, TUCĂ, Florian, STOEAN, Gheorghe, Cronica participării armatei române la războiul pentru independență 1877-1878, București, Editura Militară, 1977.
PASCU, Ștefan., GIURESCU, C. Constantin, BERINDEI, Dan, România în Războiul de Independență 1877-1878, Editura Militară, 1977.
PASCU, Ștefan, GIURESCU, C.Constantin, CETERCHI, I. , ȘTEFĂNESCU, Ștefan. , Independența României, București, Editura Academiei, 1977.
PELIN, Mihai, Căderea Plevnei 28 noiembrie 1877, București, Editura Albatros, 1977.
PETRIȘOR, Vasile, NICULAE, Vasile, Românii în lupta pentru cucerirea independenței depline de stat 1877-1878, București, Editura Politică, 1987.
STOEAN, Gheorghe, PANĂ, Ion, Epopeea Independenței României, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.
UCRAIN-BÎRLĂDEANU, Constantin, 1877 Așa cum a fost, Iași, Editura Junimea, 1977.
VASILESCU, Stelian, Familia, Corespondențe de la Plevna, Oradea, Editura Facla, 1977.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Declansarea Crizei Orientale (ID: 138866)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.