Decizii Morale – Teoriile Etice ȘI Orientarea Acțiunilor Umane
PARTEA I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
CAPITOLUL I
PERSPECTIVA ISTORICĂ ASUPRA MORALEI ȘI ETICII – EVOLUȚIA GÂNDIRII MORALE
I.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
De la Etica Virtuților a lui Aristotel (384 î.Hr. – 322 î. Hr.), la Etica Datoriei și Imperativul Categoric a lui Immanuel Kant (1724 – 1804), apoi la Utilitarismul inițiat de către Jeremy Bentham (1784 – 1832) și reorganizat în forma clasică de John Stuart Mill (1806 – 1873), și contemporanul prescriptivism al lui Richard Mervyn Hare (1919-2002), morala și etica au evoluat în strânsă corelație cu gândirea universală problematizând și analizând din ce în ce mai profund de la ceea ce este dat la sistemele gen cauză-efect și la conștientizarea acestora.
În cele ce urmează vom detalia, clasifica și explica teoriile moralei și eticii din perspectiva filosofilor mai sus amintiți.
Teoriile morale sunt structuri abstracte care clasifică indivizi, acțiuni sau efecte în categorii corespunzătoare: virtuos /vicios, corect / incorect, permis / interzis, bine / rău. Aceste teorii încearcă să enunțe principiile de bază sau ideile care stau la baza moralității. Rolul teoriilor morale este acela de a justifica universalitatea lor și, prin aceasta, caracterul constrângător al principiilor sau al valorilor promovate.
În funcție de răspunsurile formulate la întrebarea Ce este cel mai bine pentru om?, distingem:
Teorii teleologice (telos în greacă =scop)
Teorii deontologice (deon în greacă= ceea ce este necesar)
Adepții teoriilor teleologice resping ideea că ar exista acțiuni care sunt bune sau rele prin ele însele, aprecierea trebuind făcută în funcție de consecințe, de raportarea la un bine suprem.
Din punct de vedere teleologic, comportamentul demn sau just este un mijloc pentru atingerea unui scop absolut: fericirea sau plăcerea. Această abordare accentuează valorile-scop, orientând normele cărora ne supunem și deciziile noastre morale.
În cadrul teoriilor teleologice distingem două abordări:
Hedonismul (gr. Hedone = plăcere)
Eudaimonismul (gr. Eudaimona = fericire)
Hedonismul consideră că obținerea plăcerii și evitarea suferinței reprezintă binele suprem. Plăcerea este principiul oricărei acțiuni, iar fericirea nu este decât suma plăcerilor particulare, indiferent de natura lor. Hedonismul recomandă căutarea experiențelor care procură plăcere și a lucrurilor care contribuie la experiența ce procură plăcere. Un reprezentant al hedonismului antic este Epicur, iar al hedonismului modern este John Stuart Mill. Printre obiecțiile aduse hedonismului se numără și imoralitatea (injustă în cazul celor doi filosofi amintiți).
Eudaimonismul consideră că binele suprem este fericirea, iar fericirea poate fi obținută printr-o viață rațională în conformitate cu virtutea. Un reprezentant al eudaimonismului este Aristotel.
Adepții teoriilor deontologice consideră că o faptă este greșită nu prin consecințe, ci pentru că încalcă un principiu, o normă, indiferent de scopul propus sau consecințe. Cea mai importantă distincție este dintre acțiuni permise – acțiuni interzise. Din perspectivă deontologică contează doar principiul care animă o acțiune. O persoană acționează moralmente corect atunci când nu își arogă sieși merite, avantaje sau privilegii, ci recunoaște faptul că toți oamenii au dreptul de a beneficia de același tratament în egală măsură.
O acțiune, indiferent ce urmărește să realizeze, are o valoare morală, este o acțiune bună dacă este guvernată de anumite principii normative care asigură necesitate și universalitate.
I.2. ARISTOTEL: RAȚIUNE ȘI VIRTUTE
Aristotel distinge valorile-scop, urmărite și prețuite pentru ele însele, și valorile-mijloc, urmărite și prețuite în vederea atingerii de scopuri mai înalte. Chiar la începutul cărții, Aristotel spune: Apare însă o deosebire în ceea ce privește scopurile urmărite: uneori ele constau în activitatea însăși; alteori, dincolo de activitate, sunt vizate opere finite. Prin valoarea bine, Aristotel consideră că binele suprem, adică valoarea-scop prin excelență, este fericirea, întrucât toți oamenii vor în mod natural să fie fericiți și nimeni nu urmărește dobândirea fericirii ca mijloc pentru altceva, ci doar ca scop intrinsec. Desăvârșit la modul absolut e scopul urmărit întotdeauna pentru sine și nicicând pentru altceva. Un astfel de scop pare a fi fericirea: pe ea o dorim mereu pentru sine și niciodată pentru altceva…. Eudaimonismul acesta aristotelic pare a fi foarte atractiv pentru toți, puțini fiind cei dispuși să nege că își doresc să fie cât mai fericiți posibil.
Și totuși, calea spre fericire descrisă de Aristotel nu este deloc ușor de parcurs și nici la îndemâna oricui. Aristotel explică ce nu este adevărata fericire. Nu este evitarea suferinței și nici căutarea plăcerii – așa cum susțin diferite variante de hedonism, propuse de către alți filosofi – căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne consumă devreme energiile vitale și ne subjugă. Fericirea nu reprezintă nici acumularea averilor sau goana după putere și / sau faimă. Aristotel nu susține asceza ci dimpotrivă, el consideră că pentru a fi fericit, omului îi sunt necesare atât sănătatea, plăcerile pământești ale vieții, bunăstarea și siguranța materială a zilei de mâine, cât și independența unui cetățean liber, stăpân pe voința proprie și având anumite drepturi garantate. Aristotel susține că fericirea nu poate fi atinsă de oamenii unilaterali și mărginiți, ce urmăresc cu înverșunare o formă unică de satisfacție în viață, deoarece aceștia iau drept valoare-scop (plăcerea, avuția, puterea sau faima) ceea ce nu reprezintă decât un mijloc în vederea fericirii.
Ce reprezintă fericirea în concepția lui Aristotel? În primul rând, el afirmă că fericirea nu este o stare de moment, o clipă efemeră de mulțumire, ci reprezintă o condiție stabilă și statornică, obținută de către persoană pe termen lung, până la sfârșitul zilelor sale. Una dintre cele mai celebre afirmații ale lui Aristotel spune: așa cum o rândunică nu aduce primăvara, o singură zi sau un scurt interval de timp nu fac pe nimeni absolut fericit.
În cartea sa, Metafizica, Aristotel face o diferență fundamentală între potență și act. În acest sens, tot ce apare în lume este ca o sumă de puteri potențiale, iar schimbarea în natură și de asemenea în societate nu reprezintă altceva decât o evoluție spre realizare sau actualizare a acestor puteri virtuale. Astfel, embrionul întruchipează un om potențial, iar nașterea, creșterea și educația copilului, conduc literalmente la formarea omului. Un bloc de marmură conține în formă brută o infinitate de potențialități – poate deveni coloană dorică, piatră funerară sau statuie, în funcție de imaginația sculptorului care îl modelează, precum și de iscusința sa artistică. În viziunea aristotelică, fericirea reprezintă actualizarea maximă a potențialului fiecărei persoane, înflorirea ca om sau maxima realizare a umanității individului.
În sensul acesta, fericirea nu reprezintă o calitate intrinsecă. Nu putem afirma că un individ este fericit în sensul în care el este înalt sau scund, blond sau brunet, firav sau corpolent. Fericirea reprezintă condiția sau starea stabilă a persoanei care capătă și dezvoltă anumite valori-mijloc, denumite virtuți de către Aristotel. Termenul aristotelic areté, tradus în limbile moderne prin cuvântul virtute, are anumite semnificații particulare ce se pierd prin traducere. Areté semnifică în primul rând excelență, cu alte cuvinte actualizarea maximă a esenței caracteristice unui lucru sau unei vietăți. Astfel, virtutea unui cuțit constă în a fi ascuțit, rezistent, elastic, ușor de întrebuințat etc.; prin aceste calități, cuțitul servește scopului pentru care a fost realizat. Virtutea câinelui de pază rezultă din dezvoltarea anumitor calități cum ar fi fidelitatea față de stăpânul său, curajul, inteligența, agilitatea, forța etc., deoarece aceasta reprezintă esența lui. Virtutea medicului se cântărește prin știința sa de a diagnostica corect și de a recomanda cel mai eficient tratament etc., pentru că în aceasta constă funcția socială sau misiunea oricărui medic.
În ce constă esența umană, adică totalul calităților particulare prin care o ființă poate fi numită om? Care sunt trăsăturile definitorii ale umanității? Aristotel, definește în primul rând omul ca zoon noetikon – animal rațional – și abia apoi ca zoon politikon – animal social. Cu alte cuvinte, primul atribut care deosebește omul de restul viețuitoarelor este rațiunea. În același timp, ține de om însuși ca el să se formeze și să conviețuiască cu semenii săi în societate. Plecând de la această definire a esenței umanității, Aristotel distinge două tipuri de virtuți ale omului. Virtuțile dianoetice țin de partea de intelect a omului. Acestea se învață prin exercițiul minții (geometria, istoria sau poezia) și sunt utile în special în ceea ce astăzi am putea numi carieră profesională. Virtuțile etice sunt cele mai importante din perspectiva morală. În grecește, ethos înseamnă obicei sau deprindere. Prin urmare, dobândirea virtuților etice presupune, pe lângă exercițiul rațiunii, și o practică îndelungată, un exercițiu perseverent în acțiune. Așa cum nu se poate învăța fără exercițiu cântatul la un instrument ori tainele unui sport oarecare, tot așa nu putem să devenim curajoși, cinstiți, sinceri, drepți sau mărinimoși numai lecturând sau ascultând discursuri despre aceste virtuți, ci este necesar să practicăm toată viața curajul, dreptatea sau mărinimia.
Caracterul cel mai pregnant al eticii aristotelice constă în aceea că ea nu se bazează pe reguli sau norme. Aristotel nu a conceput liste de norme morale de genul: Nu fura!, Spune adevărul!, Respectă promisiunile făcute! etc., norme prin a căror aplicare consecventă s-ar ajunge la fericire. El recomandă virtuțile etice sau altfel spus valorile morale cardinale: curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia, prin prisma faptului că, prin exersarea îndelungată a acestora se plămădește omul de caracter care, ca actualizare a potenței sale de umanitate, se deprinde să acționeze spontan doar potrivit acestor valori, prin natura sa dobândită. Omului de caracter nu este necesar să i se tot spună: Fă astfel!; Nu fă așa!, deoarece bunele sale deprinderi îl ajută să urmeze necugetat calea virtuții, singura care duce spre fericirea adevărată și meritată.
Cu toate acestea, Aristotel a formulat un principiu etic general ca suport pentru luarea deciziilor corecte și pentru automodelarea virtuților prin exercițiu. Aristotel spunea despre virtute că reprezintă calea intermediară între două vicii, unul fiind provocat de exces, celălalt de insuficiență. Cunoscut ca aurea mediocritas (în latină) sau ca regula căii de mijloc, acest principiu propune evitarea exceselor în tot ceea ce facem. Orice virtute are două manifestări extreme, în egală măsură nefavorabile împlinirii noastre depline. Curajul, de exemplu, se manifestă ca lașitate când este prea puțin sau ca îndrăzneală ori ca lipsă de chibzuință atunci când este în exces. Dreptatea poate fi exagerată fie prin prea multă îngăduință sau toleranță, fie prin severitate excesivă. În orice situație, omul virtuos trebuie să acționeze cu măsura potrivită, să evite manifestările extremelor și să urmeze calea de mijloc între acestea. La modul concret, un individ care prin firea lui este mai cu seamă determinat să fie laș, trebuie să își impună singur efortul de a manifesta mai mult curaj în viață. De partea opusă a extremei, un individ pe care propria fire îl determină la asumarea unor riscuri nebunești, este sfătuit să încerce să fie cât mai temperat și mai cugetat în comportamentul său în situații riscante.
Precum se poate observa, în ciuda vechimii lor, ideile aristotelice sunt cât se poate de rezonabile și de mare actualitate. Există totuși suficiente limite sau anacronisme în etica lui Aristotel care trebuie depășite de către așa numiții neo-aristotelieni, teoreticieni ai zilelor noastre. Printre virtuțile etice recunoscute de spontan doar potrivit acestor valori, prin natura sa dobândită. Omului de caracter nu este necesar să i se tot spună: Fă astfel!; Nu fă așa!, deoarece bunele sale deprinderi îl ajută să urmeze necugetat calea virtuții, singura care duce spre fericirea adevărată și meritată.
Cu toate acestea, Aristotel a formulat un principiu etic general ca suport pentru luarea deciziilor corecte și pentru automodelarea virtuților prin exercițiu. Aristotel spunea despre virtute că reprezintă calea intermediară între două vicii, unul fiind provocat de exces, celălalt de insuficiență. Cunoscut ca aurea mediocritas (în latină) sau ca regula căii de mijloc, acest principiu propune evitarea exceselor în tot ceea ce facem. Orice virtute are două manifestări extreme, în egală măsură nefavorabile împlinirii noastre depline. Curajul, de exemplu, se manifestă ca lașitate când este prea puțin sau ca îndrăzneală ori ca lipsă de chibzuință atunci când este în exces. Dreptatea poate fi exagerată fie prin prea multă îngăduință sau toleranță, fie prin severitate excesivă. În orice situație, omul virtuos trebuie să acționeze cu măsura potrivită, să evite manifestările extremelor și să urmeze calea de mijloc între acestea. La modul concret, un individ care prin firea lui este mai cu seamă determinat să fie laș, trebuie să își impună singur efortul de a manifesta mai mult curaj în viață. De partea opusă a extremei, un individ pe care propria fire îl determină la asumarea unor riscuri nebunești, este sfătuit să încerce să fie cât mai temperat și mai cugetat în comportamentul său în situații riscante.
Precum se poate observa, în ciuda vechimii lor, ideile aristotelice sunt cât se poate de rezonabile și de mare actualitate. Există totuși suficiente limite sau anacronisme în etica lui Aristotel care trebuie depășite de către așa numiții neo-aristotelieni, teoreticieni ai zilelor noastre. Printre virtuțile etice recunoscute de Aristotel regăsim curajul, îngăduința, veselia, dreptatea, generozitatea, amabilitatea, prietenia. Lista virtuților cardinale predicate de către Aristotel este completată de către urmașii săi de astăzi de o serie valori precum loialitatea, respectarea făgăduințelor, responsabilitatea socială, generozitatea etc. Limita principală a eticii virtuților în varianta ei originală nu îi aparține însă lui Aristotel, ci lumii și vremii în care trăia, timpuri de mult apuse și de neregăsit în zilele noastre. Aristotel se raporta la democrația ateniană, cultivând idealurile etice ale aristocrației ateniene. Lumea în care trăia era încă relativ omogenă, bine fixată în tipare tradiționale, cu o cultură lipsită de conflicte majore, determinate de o diversitate prea mare. La întrebarea: Ce este curajul?, grecii antici nu necesitau o definiție savantă, ei se raportau la niște modele exemplare, apreciate sau chiar adorate de toată lumea, fie personaje legendare, din poemele homerice, ca Agamemnon sau Ahile, fie personalități pline de glorie din istoria grecilor, ca Epaminonda sau Solon. Pentru greci să fii drept însemna să acționezi ca Priam sau Pericle; istețimea – să fii descurcăreț ca Ulysse. Elementul determinant în educația morală aristoteliană nu e studiul intelectual pur, erudit, ci imitația modelelor exemplare, care prin faptele și modul lor de a fi arată ce înseamnă a fi un om virtuos.
Din păcate pentru convingerile noastre morale, trăim astăzi într-o lume total diferită, deosebit de diversă, având opțiunea de a alege între niște modele exemplare foarte variate, chiar incompatibile și, foarte des, nedemne de urmat. Mass media ne inundă cu fastul peste măsură și cu strălucirea superficială a unor celebrități din sport, muzică comercială, staruri din lumea filmului sau modei, cu opinii de multe ori fade, cu opulența și insolența unor politicieni ai momentului sau cu suficiența și nerușinarea unor oameni parveniți peste noapte și prin mijloace de cele mai multe ori dubioase. Criminalii în serie, mafioții sau hoții se bucură de o notorietate superioară laureaților Premiilor Nobel sau a medicilor și profesorilor eminenți, a căror preocupări sunt incalculabil mai onorabile sub aspectul moral și mai benefice sub aspectul utilităților sociale. Așa se explică de ce în zilele noastre este mult mai complicat și mai greu să definim reperele valorice și virtuțile demne de a fi cultivate, spre binele individual și social în aceeași măsură. Pentru a răspunde unor întrebări precum: Care sunt virtuțile esențiale? și, mai apoi, pentru fiecare în mod separat – Care sunt modele cele mai potrivite?, avem nevoie de un studiu critic al alternativelor și de argumentarea rațională a opțiunilor considerate mai bune decât restul.
Ideea de bază a neoaristotelismului este faptul că miza fundamentală a educației morale este crearea omului de caracter. Virtuțile și deprinderile sale, formate și dezvoltate prin exercițiu stăruitor, vor îndruma omul de caracter mereu fără ezitări în luarea unor decizii cugetate și spre aplicarea lor consecventă. Un asemenea om nu are necesită prea multe reguli și restricții, deoarece prin natura sa bună va găsi mereu calea cea dreaptă.
Obiecția principală adusă lui Aristotel este că exclude sclavii din teoria lui morală – natura a voit să facă corpuri diferite omului liber și sclavului. Aristotel asimilează sclavul cu o unealtă însuflețită, cu o brută lipsită de rațiune și voință.
I.3. IMMANUEL KANT: IMPERATIVUL CATEGORIC – ETICA DATORIEI
Cea mai influentă dintre teoriile etice ale momentului este, fără îndoială, cea care SE bazează pe filosofia morală a lui Immanuel Kant. Una dintre întrebările de bază este: de ce ar trebui să fim morali? Aristotel susține că dezvoltarea virtuților etice este în beneficiul fiecăruia dintre noi, deoarece doar calea virtuții, specifică omului de caracter, conduce către adevărata și meritata fericire – scopul ori binele suprem al existenței umane. Aristotelismul recomandă un demers teleologic, centrat pe bine (cu sensul de fericire) ca scop final, absolut.
Immanuel Kant propune o viziune total diferită. În orientarea kantiană, oricât de benefice ar fi, consecințele actelor noastre sunt lipsite de orice fel de valoare morală dacă sunt consecințele unor gesturi întâmplătoare sau dacă le înfăptuim determinați de motive și intenții egoiste. Pentru Kant nu efectele actului sunt cele importante pentru determinarea valorii sale morale, ci intenția. Despre ce fel de intenții este însă vorba? Oamenii sunt determinați de tot soiul de mobiluri și urmăresc o diversitate uimitoare de scopuri, toate fiind stabilite empiric sau psihologic. Care dintre acestea sunt într-adevăr valoroase din perspectivă morală? Aristotel susține că scopul suprem al omenirii este în mod natural fericirea, dar că fiecare individ înțelege fericirea în felul său propriu, după cum este ghidat de darurile sau defectele sale native, educația, mediul familial și mediul social, experiența sa de viață și de asemeni norocul sau neșansa proprie. Ar fi utopic să ne imaginăm fericirea mai mult decât o abstracție, un termen gol intrinsec, al cărui conținut depinde în întregime de factori aleatorii. De aici rezultă și disputele nerezolvate în privința naturii și condițiilor adevăratei fericiri.
Kant nu neagă nicidecum tendința naturală a oamenilor de a fi fericiți și nici dreptul lor de a se strădui pentru dobândirea fericirii. El contestă cu toate acestea faptul că pe tendința sau năzuința naturală a oamenilor de a-și căuta fericirea se poate întemeia o teorie și mai cu seamă o practică morală. Profesor de logică și totodată spirit speculativ foarte riguros, Kant își propune abandonarea filosofiei morale tradiționale, ca o colecție complexă și haotică de recomandări și îndemnuri practice despre calea cea dreaptă și fericirea respectabilă a înțeleptului, pentru a o înlocui cu o teorie în adevăratul sens al cuvântului. Piatra de temelie este eliminarea integrală a elementelor empirice și pur psihologice din filosofia morală. La fel cum logica și matematica nu se bazează pe observarea modului concret în care gândesc practic diferiți oameni, ci pur deductiv, plecând de la câteva principii evidente intrinseci, tot așa etica nu poate fi doar o descriere a ceea ce cred și consideră de facto diferiți indivizi concreți, ci trebuie să demonstreze cu argumente clare un sistem logic de reguli pe care orice individ, în calitate de ființă rațională, ar trebui să le priceapă, acceptând necesitatea aplicării lor în practică.
În concepția lui Kant, valoarea morală a faptelor proprii depinde exclusiv de intenția de a respecta anumite norme sau reguli ce definesc comportamentul etic. Altfel spus, suntem morali în acea măsură în care ceea ce ne ghidează în realizarea faptelor noastre nu este dorința de a ne fi nouă cât mai bine, deoarece ne vedem îndeplinite dorințele și interesele strict personale, ci dorința de a face totul conform unor reguli sau legi morale specifice. Viziunea aceasta prin care nu valoarea luată în considerare legitimează norma morală, ci, din contră, respectul normei atrage valoarea, poartă numele de deontologism.
Indiscutabil, nu orice conformism față de anumite norme sau reguli, oricare ar fi acelea, poate fi recunoscut drept comportament moral. Se pune astfel întrebarea: ce tipuri de reguli se pot considera ca fiind legi morale? Ca și legile logice, în concepția kantiană, regulile morale ar trebui să prezinte două caracteristici fundamentale: universalitatea și necesitatea. Legile morale ar trebui să fie, în primul rând, universale, să aibă aceeași valabilitate pentru orice ființă rațională. Cu alte cuvinte, orice minte normală ar trebui să accepte chiar din momentul în care le concepe validitatea lor. În al doilea rând, acestea trebuie să fie necesare, să se bazeze una pe cealaltă, să nu cadă în opoziție între ele, la fel ca și propozițiile înlănțuite într-o demonstrație logică.
Ideea centrală a eticii lui Kant este aceea că obligațiile sau datoriile morale apar doar când concepem un standard de moralitate pentru orice ființă rațională. Sentimentul nu lipsește în morala kantiană, însă acesta nu poate fi acceptat ca și ghid al acțiunilor proprii, ci trebuie subordonat în întregime judecății raționale. Căutarea unor judecăți morale universale îl conduce pe Kant la bine-cunoscutul său imperativ categoric. Legea morală nu poate fi condițională sau ipotetică, de forma: dacă vrei un anumit lucru (s-ar putea ca individul să nu dorească), atunci fă așa; și nu poate fi doar o maximă a prudenței, adică un îndemn, o recomandare, de care individul poate ține seama sau nu. Legea morală presupune o ascultare necondiționată: trebuie să faci cutare lucru, în orice situație, fie că îți convine sau nu.
Pentru a înțelege mai bine etica lui Kant trebuie să subliniem felul în care acesta răspunde întrebării: de ce ar trebui să ne supunem imperativelor morale? Reformulând întrebarea din perspectiva teoriei kantiene, aceasta ar putea suna astfel: de ce trebuie să respectăm legile logicii? La ambele întrebări răspunsul este același – deoarece prin felul în care este alcătuită mintea noastră, suntem astfel construiți încât (exceptând, suferinzii de tulburări psihice) nu putem gândi altfel decât conform legilor logice ale rațiunii. Uneori nesocotim aceste legi logice, fie în mod intenționat, fie involuntar, însă validitatea lor universală nu este supusă semnului îndoielii de erorile psihologice săvârșite uneori de diferiți indivizi (la fel cum o greșeală de calcul a unei persoane nu anulează regulile calculului aritmetic). Logica arată cum ar trebui să gândim corect iar morala ne spune cum ar trebui să acționăm corect, în ciuda faptului că nu reușim de fiecare dată să facem acest lucru. În mod distinctiv față de legile logicii, care analizează doar lucrarea gândirii intrinseci, regulile morale privesc acțiunea, având nevoie de lucrarea pe dinafară a voinței orientate de rațiune și nu de instincte și de sentimente. Voința condusă de rațiunea universală se numește rațiune practică, în limbaj kantian. Imperativul moral nu e impus nimănui de către o autoritate exterioară sau de către o forță străină, el este formulat de însăși rațiunea noastră proprie și tocmai de aceea trebuie respectat. Noi înșine știm ce trebuie să facem, fără a primi ordine de la nimeni. Nu de puține ori nu ascultăm de propria noastră rațiune practică și greșim, cel mai frecvent datorită slăbiciunii voinței proprii. Acest aspect însă este irelevant în privința validității universale și necesare a imperativului categoric.
În teoria lui Kant, există un unic imperativ categoric, căruia acesta îi găsește trei formulări diferite, fiecare dintre ele scoțând în relief un alt aspect al condiției morale.
Prima formulare a imperativul categoric sună astfel: acționează numai conform acelei maxime prin care să poți dori în același timp ca ea să devină o lege universală. Kant spunea: imperativul universal al datoriei se poate exprima și astfel: acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină, prin voința ta, lege universală a naturii. Concret, Kant sugerează să stabilim inițial principiul pe baza căruia acționăm, numit de el maximă. Acestuia îi aplicăm ulterior testul de consistență, pentru a vedea dacă ne putem dori ca maxima propusă să fie urmată de către oricine. Testul acesta de consistență poate fi ratat în două moduri:
un principiu moral devine invalid de fiecare dată când universalizarea sa ar face aplicarea acestuia imposibilă. Împrumutarea de bani de la o bancă sau de la un prieten, cu făgăduința de a restitui banii împrumutați, este posibil doar dacă tranzacția se bazează pe regula universală a obligației de onorare a promisiunilor făcute. Dacă maxima pe baza căreia acționează cel care împrumută ar fi: promit că voi restitui banii numai dacă îmi convine, rezultatul ar fi dispariția în foarte scurt timp a instituției sociale a diferitelor forme de împrumut. Posibilitatea în sine ca unii indivizi să fie escroci, creditând bani fără intenția de restituire, se bazează pe existența unei majorități dense de oameni corecți și cinstiți; dacă toți ar fi escroci, însăși posibilitatea escrocheriei ar fi compromisă.
o regulă de acțiune poate pica testul de universalitate și în cazul în care persoana care ar dori să o urmeze s-ar contrazice în aplicarea ei. Unele maxime pot fi universalizate fără a conduce la contradicții interne, de genul celei menționate mai sus. Kant exemplifică – să presupunem următorul principiu: oamenii ar trebui să aibă doar ceea ce câștigă ei înșiși. Principiul poate fi universalizat fără a se auto-contrazice, însă ar suferi modificări fundamentale în cazul în care, la nevoie, individul ar crea o excepție de la regulă, spunând: fiecare trebuie să aibă numai ceea ce dobândește prin forțe proprii, exceptând cazurile în care ar fi necesar ajutorul de la altcineva. Cel puțin în copilărie sau la bătrânețe, orice om rezonabil s-ar vedea nevoit să își dorească ajutorul din partea celorlalți. În acest caz această maximă modificată înseamnă cu totul altceva decât maxima inițială: nu mai suntem în fața unui imperativ categoric, ci a unei reguli condiționale sau ipotetice.
În prima formulare, imperativul categoric seamănă chiar cu formularea unei legi logice, deoarece este pur formal. El nu enunță ceva pozitiv, concret, de forma respectă-ți promisiunile! sau ajută-ți aproapele!, el propune doar o normă abstractă: acționează în așa fel încât să poți dori tu însuți ca maxima după care te ghidezi să fie o lege universal valabilă pentru toți. Formalismul este de departe imputația cea mai ades adusă la adresa eticii kantiene. Însă în spatele acestui formalism se găsesc o mulțime de idei profunde, pline de conținut. La o analiză mai atentă, observăm că, în multe privințe, imperativul universalității seamănă foarte mult cu Regula de Aur: ce ție nu-ți place, altuia nu face, cu deosebirea majoră că, în viziunea kantiană, nu plăcerea individului, ci rațiunea universal umană sau cea practică trebuie să decidă asupra posibilității de validare a principiului moral.
A doua formulare a imperativului categoric: acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. Ideea universalității și necesității legilor morale este în strânsă legătură cu înțelegerea eticului ca domeniu al egalității tuturor oamenilor în calitatea lor de ființe umane raționale. Un om acționează moralmente corect când nu își arogă lui însuși avantaje și privilegii în detrimentul altora, ci recunoaște faptul că toți oamenii au dreptul de a beneficia de același tratament în egală măsură.
Deși o altă critică frecventă adusă eticii kantiene este exagerarea deontologistă, adică un accent unilateral pus pe respectarea regulilor și ignorarea valorilor, iată că în a doua formulare a imperativului categoric, să-l numim principiul respectului, Kant afirmă în fapt valoarea supremă a moralității – umanitatea. Omul ca atare reprezintă valoarea supremă. Prețul său nu poate fi evaluat în bani sau altcumva, valoarea acestuia cerându-se respectată mai presus de orice. Individul este un scop intrinsec, absolut. De aceea nimeni nu poate acționa corect din punct de vedere etic dacă îi consideră și tratează pe ceilalți doar ca pe niște mijloace în atingerea scopurilor personale. Dacă cineva pretinde să fie respectat de către ceilalți în calitate de om, atunci (în conformitate cu principiului universalității) trebuie să accepte și dreptul celorlalți la a fi, la rândul lor, respectați în egală măsură de către persoana în cauză sau de către oricine altcineva.
Umanitatea ca scop intrinsec sau ca valoare absolută este supusă adesea unor obiecții neîntemeiate, fundamentate pe o neînțelegere. Kant recunoaște explicit că trebuie să ne folosim unii de alții; un profesor este un mijloc de educație pentru elevii săi; un muncitor este un mijloc de producție; un vânzător este un mijloc de realizare a unor servicii comerciale etc. De aceea el accentuează faptul că principiul respectului nu înseamnă altceva decât să nu-i tratăm niciodată pe cei din jur doar ca simple mijloace, ținând totdeauna seama că cei de care ne folosim sunt, la fel ca și noi, ființe umane, cărora le datorăm considerație și respect. În același timp, datorită înclinării multora dintre noi spre comportamente egoiste, se înțelege în mod unilateral imperativul categoric, în cea de-a doua formulare, ca datorie de a proteja umanitatea din ființa celorlalți. Umanitatea ca atare trebuie respectată, spune Kant, inclusiv în propria ființă, ceea ce înseamnă că toți avem datoria nu doar de a-i respecta pe ceilalți, dar și de apărare a propriei demnități de fiecare dată când aceasta este nerespectată de către alții.
A treia formulare a imperativul categoric – principiul autonomiei, enunță idea voinței oricărei ființe raționale ca voință universal legislatoare. De aici se desprinde calitatea esențială și definitorie a omului: libertatea voinței raționale. Ceea ce trebuie respectat în orice ființă umană este tocmai capacitatea ei de a-și conduce comportamentul pe baza unor decizii conștiente. Nu este vorba aici doar un formalism gol, întrucât Kant exprimă în această formulare temeiul ontologic sau metafizic al moralității și anume libertatea voinței. Și nu doar o voință arbitrară, cu un potențial activ și energetic la dispoziția oricăror pofte și dorințe, ci de puterea noastră de a acționa, stăpânită de disciplina și rigoarea rațiunii universale. Kant expune și argumentează prin această idee cea mai originală și mai profundă dintre ideile lui etice: să fii moral înseamnă să ții cont de propriile tale reguli, nedictate de vreo forță sau autoritate exterioară, cu condiția ca aceste reguli să fie confirmate de rațiune ca legi universal valabile, deoarece prin practicarea lor umanitatea din fiecare individ, ca valoare absolută, este cel mai bine pusă în valoare și respectată. Fiind conștient de noutatea ideilor sale proprii, Kant afirma: se vedea că omul e legat de legi prin datoria sa, însă nimeni nu se gândea că el nu e supus decât propriei lui legislații și că această legislație este totuși universală, și că el nu este obligat să acționeze decât conform voinței lui proprii, care însă, potrivit scopului ei firesc, este universal legislatoare.
Kant nu rezolvă toate problemele delicate ale eticii, însă este cel mai aproape de fundamentarea eticii ca disciplină teoretică precisă. De subliniat încă o dată ideile sale definitiv rămase ca achiziții în filosofia morală:
Spațiul existențial și baza moralității este libertatea voinței independente; de fiecare dată când acționăm subordonați unei forțe exterioare suntem în afara moralității.
Independența voinței ne conduce pe calea moralității doar atunci când nu acționăm în vederea unor avantaje și interese proprii, în detrimentul altora, ci când suntem ghidați de un principiu universal acceptat; de câte ori ceea ce dorim să facem nu ne dorim să fie făcut de oricine, chiar și contra noastră, nu suntem morali.
Principiul acesta nu cere decât recunoașterea umanității din oricare individ ca scop intrinsec sau valoare absolută; ori de câte ori îi tratăm pe ceilalți numai ca pe niște mijloace simple în folosul nostru personal suntem imorali.
Filosofia morală a lui Kant se separă drept cea mai semnificativă dintre teoriile etice actuale nu doar prin calitățile sale intrinseci, ci și din cauza faptului că are tendința de a absorbi ca pe niște variante și alte curente de gândire. În etica datoriei este inclusă și etica drepturilor umane fundamentale.
Critici aduse teoriei kantiene:
Nimic nu ne garantează că o acțiune este săvârșită exclusiv din respect pentru lege.
Este îndoielnic că ar exista acte care provin doar din intenția de a respecta legea.
Se limitează la a integra conținuturile etice în cadru logic și face abstracție de dimensiunile afective ale omului.
Formalismul: imperativul categoric nu are substanță, este trivial și pur formal și nu formulează nici un principiu al datoriei.
Rigiditatea: teoria morală kantiană este acuzată că ar duce la reguli rigide, stricte care nu iau în considerare diferențele între cazuri.
Abstractizarea: Kant identifică principii etice, dar ele sunt pre abstracte pentru a ghida acțiunea, deci teoria nu are finalitate practică.
I.4. BENTHAM ȘI MILL: UTILITARISMUL
Utilitarismul a fost conceput de către Jeremy Bentham și a fost reorganizat în forma clasică de John Stuart Mill. Acesta adoptă o perspectivă consecvențialistă, conform căreia fapta bună nu este definită prin intențiile ce stau la originea ei sau prin scopurile ce sunt urmărite de către agent, ci prin efectele sau consecințele sale. Utilitariștii consideră că bun este omul care face de fiecare dată sau măcar de cele mai multe ori fapte bune, căutând să răspundă întâi întrebării: ce înseamnă faptă bună? sau când faptele noastre sunt considerate fapte bune? Răspunsul lor este imediat și, aparent simplu: actele morale sunt cele care, prin consecințele lor, fac să se extindă în lume binele, iar cele imorale fac să sporească răul în lume.
La întrebarea: ce sunt binele și răul?, utilitariștii au găsit un răspuns aparent la fel de simplu și de direct: binele înseamnă fericire iar răul înseamnă, prin opoziție, nefericire. Bentham spune: o acțiune poate fi considerată conformă principiului utilității…atunci când tendința ei de a spori fericirea comunității este superioară aceleia de a o diminua. Până aici, se pare că utilitariștii continuă viziunea lui Aristotel. Ei se despart însă radical de etica virtuților prin precizarea că fericirea reprezintă dobândirea plăcerii și evitarea suferinței, iar nefericirea, asociată răului, reprezintă absența plăcerii și intensificarea suferinței. Prin urmare, utilitariștii se înscriu în tabăra hedonismului, detestat și aspru combătut de către Aristotel. Totuși, gânditorii utilitariști nu fac parte din clasa hedoniștilor antici, deoarece ei nu cultivă egoismul și interesul unic față de plăcerile și suferințele strict personale. Preocupați de reforma justiției, necesară construcției unei societăți moderne cât mai juste, Bentham și Mill cultivă un soi de hedonism social, bazându-se pe următorul principiu utilitarist: concepția care acceptă Utilitatea ca bază a moralei sau Principiul Fericirii Celei Mai Mari susține că acțiunile sunt corecte în măsura în care acestea tind să promoveze fericirea și sunt incorecte în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Înțelegem prin fericire plăcerea și absența durerii; prin nefericire, durerea și privarea de plăcere. Trebuie adăugată însă precizarea că principiul celei mai mari fericiri își evidențiază complet semnificația utilitaristă doar atunci când se spune că intensitatea maximă plăcerii este moralmente corectă abia atunci când se răsfrânge asupra cât mai multor indivizi și nu doar asupra unui singur om.
În varianta inițială concepută de Bentham, teoria utilitaristă a intenționat să ofere legislatorilor un criteriu punctual și pozitiv de structurare a prevederilor juridice, în așa fel încât acestea să corespundă cu morala cât mai mult. Pentru a corespunde era indispensabil ca morala să treacă dincolo de stadiul speculațiilor filosofice vagi și abstracte, deseori în relații conflictuale. Deoarece spiritul științific presupune exactitate conceptuală, raportare la datele de facto și măsurători riguroase ale fenomenelor studiate, Bentham a încercat să traseze etica într-o manieră cantitativistă, concepând un soi de aritmetică a plăcerii, destinată să permită calculul diferitelor hotărâri sub aspectul consecințelor lor. Un asemenea calcul presupune cu necesitate logică postulatul echivalenței calitative a tuturor plăcerilor și suferințelor posibile. Nu putem însă măsura cu aceleași unități de măsură distanțele și perioadele de timp, volumele, masele sau densitățile, deoarece între aceste proprietăți fizice există diferențe calitative fundamentale. Plăcerile și durerile se pot compara din punct de vedere cantitativ doar dacă toate sunt unitare sau de valoare egală în ceea ce privește calitatea lor. Bentham susține că nu există nici o plăcere mai bună decât altele; plăcerea citirii unui sonet al lui Shakespeare nu e cu nimic superioară celei oferite de un joc pentru copii; plăcerea de a degusta ceva (orice) nu este mai presus calitativ decât plăcerea câștigătorului premiului Nobel pentru medicină etc. Variatele plăceri se deosebesc doar pe criterii cantitative: unele plăceri sunt mai durabile, mai intense și mai economice, deoarece necesită un consum mai redus de energie pentru dobândirea lor. În varianta lui Bentham, morala utilitaristă solicită tot timpul alegerea acelei modalități de acțiune ale cărei rezultate oferă cantitatea maximă de plăcere nu doar și nici măcar în primul rând pentru noi înșine, ci pentru cât mai mulți oameni posibil și nu doar în viitorul imediat, ci pe termen cât mai îndelungat posibil.
Dacă premisa lui Bentham ar fi validă și utilizabilă, atunci s-ar putea determina care dintre actele și deciziile dintre care putem alege sunt cele mai echitabile, astfel încât societatea să aibă doar de câștigat, deoarece mai mulți oameni se vor bucura de efectele acestor acte și decizii. Felul în care Bentham focalizează analiza filosofică numai asupra consecințelor unei fapte singure sau decizii morale a fost numit mai târziu act utilitarianism adică utilitarism al actului (singular), care caută să aprecieze fiecare faptă după criteriile aritmeticii plăcerii. Din acest punct de vedere radical consecvențialist, intenția unui act nu are relevanță; contează doar consecințele. Dacă scoatem din orice context, fapta unui individ care salvează copilul unui om foarte bogat de la înec cu intenția de a cere o recompensă materială substanțială este mai bună, din perspectiva utilitaristă, decât încercarea eșuată a unui alt individ de a determina autoritățile să ia măsuri pentru prevenirea acestui pericol. Primul individ nu a avut intenții onorabile, dar acțiunea lui s-a încheiat cu salvarea copilului; cel de-al doilea a fost motivat de cele mai bune intenții, dar acestea au rămas nematerializate.
Bineînțeles, atunci când judecăm valoarea unui individ trebuie luat în considerare întregul său mod de a fi: un hoț și un bețiv rămâne hoț și bețiv, chiar dacă, mergând la furat, beat fiind a salvat din foc persoana pe care tocmai dorea să o jefuiască. Însă fapta lui în sine, salvarea persoanei de la moarte, rămâne meritorie din punct de vedere etic. La fel, un om integru și onest de-a lungul vieții sale rămâne un om onorabil per ansamblu, chiar dacă, într-o anumită conjunctură a mințit. Minciuna ca atare este, în funcție de efectele negative produse (sunt și minciuni care fac mai puțin rău și mai mult bine) o faptă reprobabilă. Cât de mult sau de puțin contează intențiile agentului în determinarea unei fapte morale reprezintă o problemă filosofică, care nu poate fi dezbătută decât speculativ, plecând de la anumite definiții ale moralității.
Utilitarismul actului singular este însă neconvingător nu doar sub aspectul relevanței sale filosofice; teoria lui Bentham este logic lipsită de consistentă și neadecvată practic.
Obiecțiile cele mai semnificative față de această concepție sunt:
Plăcerile și suferințele nu sunt nicidecum echivalente sub aspect calitativ. Plăcerea unui individ de a bea sau de a maltrata alte persoane nu poate fi egalată cu plăcerea altuia de picta, a cânta sau de a-și învăța copiii o limbă străină. La fel, durerea unuia care s-a lovit cu un ciocan peste mână nu este aceeași cu durerile unei femei care naște. Utilitarismul lui Bentham ar condamna băutura în exces sau violența deoarece cauzează mai multă suferință decât plăcere în lume și ar legitima durerile nașterii, pentru că efectele lor ulterioare sunt pozitive. Indiferent însă de acest lucru, plăcerile și suferințele enumerate sunt inegale prin ele însele sub aspectul semnificației și valorilor lor morale.
Plăcerile și durerile nu sunt cu adevărat comensurabile. Plăcerea nu se poate măsura nici cu metrul, cu kilogramul sau cu secunda. Cum am putea însuma sau scădea cantitățile de plăcere ale unui singur om, când nici măcar omul însuși nu ar putea spune, decât cu aproximație relativă, dacă simte mai intens o plăcere decât alta? Cu atât mai puțin putem să ne imaginăm felul în care s-ar putea stabili diferențele cantitative la compararea plăcerilor și suferințelor mai multor oameni diferiți. Cu cât este mai intensă sau mai puțin intensă plăcerea unui om de a bea o bere în comparație cu prietenii din anturaj? Cu cât întrece plăcerea unui individ de a citi poezie satisfacția altui om de a asculta muzică, de a juca volei sau de a face drumeții? Ideea în sine este atât de absurdă, încât totul se ruinează când dorim să trecem de la teorie la practică.
Chiar dacă plăcerile și durerile ar fi strict comensurabile, nu avem capacitatea de a vedea în perspectivă cu destulă siguranță efectele totalizate ale actelor noastre pe termen mediu și lung. Cum poți ști că omul salvat astăzi de la înec nu va ucide într-un viitor apropiat alte cincisprezece persoane într-un accident de circulație, conducând în stare de ebrietate? Sau de unde poți fi sigur de faptul că cel pe care nu l-ai transportat la spital, deși zăcea la pământ, nu este un savant care, peste câțiva ani, ar fi inventat o armă de distrugere în masă? Dacă fiecare dintre noi ar putea egala în clarviziune și omniștiință providența divină am putea prevedea care dintre acțiunile noastre va genera cantitatea cea mai mare de plăcere și cât mai puțină suferință pentru un cât mai mare număr de oameni. Calculul imaginat de Bentham mai necesită un postulat impracticabil, și anume existenta așa-numitului observator ideal, a cărui capacitate de previziune i-ar permite să vadă într-un viitor cât mai îndepărtat toate consecințele unui act asupra tuturor ființelor umane.
În fine, utilitarismul lui Bentham mai suferă o critică greu de depășit. Dacă o anumită hotărâre are efecte pozitive asupra unui număr mare de oameni, atunci ea este scuzabilă din punct de vedere moral, chiar dacă asupra unei minorități ea are efecte cât se poate de negative. Dacă, de exemplu, numărul simpatizanților naziști din toată lumea pe deplin satisfăcuți de masacrarea evreilor ar fi cu mult mai mare decât al evreilor duși în camera de gazare, atunci soluția finală a lui Hitler ar fi legitimă, întrucât cantitatea de plăcere a unora ar exceda cantitatea de suferință a celorlalți. Firește, Bentham nu ar fi acceptat o interpretare voit tendențioasă, însă, aplicată constant, teoria sa conduce la astfel de consecințe inadmisibile.
Toate aceste lipsuri au făcut ca utilitarismul lui Bentham, în ciuda intențiilor sale generoase, să nu fie primit cu entuziasm, ci, din contră, el a fost atacat cu mare virulență. John Stuart Mill a încercat reformularea utilitarismului, cel puțin pentru a respinge unele din obiecțiile menționate. Lui îi datorăm varianta clasică a teoriei utilitariste.
John Stuart Mill păstrează neschimbat principiul utilitarist al maximei fericiri (plăceri) pentru cât mai mulți, dar face un compromis bunului simț, admițând că nu toate plăcerile au aceeași valoare: unele plăceri, cu precădere cele spirituale, sunt superioare celor triviale și vulgare. Mill afirmă: Recunoașterea faptului că unele tipuri de plăcere sunt mai de dorit și mai de valoare decât altele este pe deplin concordantă cu principiul utilității. Ar fi absurd ca în condițiile în care în evaluarea unui lucru, în care se folosește atât punctul de vedere al cantității cât și al calității, în evaluarea plăcerilor să fie folosit numai aspectul cantitativ. Această concesie este însă devastatoare proiectului lui Bentham. Din moment ce unele plăceri sunt calitativ superioare altora, nu se mai poate calcula o sumă aritmetică potențială a plăcerilor ce decurg dintr-o anumită decizie morală.
Alte dificultăți apar la întrebările: cine stabilește ierarhia valorilor?, cine sunt specialiștii sau experții în măsură să dispună că știința și arta, de exemplu, oferă plăceri superioare luptei politice sau religiei? Cu câteva secole în urmă, se putea apela la autoritatea religiei, însă utilitarismul o contesta și încearcă să se bizuie pe spiritul pozitiv, științific. Știința însă nu își poate folosi metodele specifice de cunoaștere a realității în stabilirea unor ierarhii axiologice. Știința e neutră față de valori, exceptând în mod firesc adevărul. Adevărurile științifice se pot însă utiliza în scopuri total opuse sub aspectul efectelor asupra umanității. Aceleași principii și legi științifice stau la baza centralelor nucleare și bombelor atomice, a vaccinurilor vindecătoare și a virușilor epidemiilor mortale; laserul poate fi un bisturiu deosebit de performant sau o armă extrem de letală, iar ultimele descoperiri genetici fac posibile totodată miracole în tratarea unor boli sau deformații ereditare, dar și crearea de monștri.
John Stuart Mill a încercat să înlăture și ultima obiecție la adresa utilitarismului – aceea că, după criteriilor utilitariste, o faptă reprobabilă în sine poate fi acceptată moral dacă pe termen lung generează consecințe favorabile majorității. Astfel, Mill modifică abordarea lui Bentham asupra faptelor izolate și propune în locul așa-numitului case-by-case sau act utilitarianism o variantă de rule utilitarianism – utilitarismul regulativ. Conform acestei viziuni, o anume faptă nu poate fi apreciată doar prin calculul (imposibil în sine) al tuturor plăcerilor oferite într-un viitor relativ unui număr cât mai mare de beneficiari. Experiența înmagazinată de omenire de-a lungul istoriei a demonstrat practic faptul că anumite strategii decizionale și acționale sunt, mai degrabă decât altele, de natură să ducă la rezultate majoritar pozitive. Această experiență s-a concentrat în anumite norme sau reguli morale, a căror folosire oferă, dacă nu garanția certă pe deplin a valorii etice, cel puțin șanse de realizare a ei apreciabile. În concluzie, în concepția lui Mill, a decide și a acționa pentru binele câtor mai multor oameni înseamnă a urma acele reguli de comportament dovedite de-a lungul timpului de natură a asigura un maximum de satisfacție. Este posibil ca o ilegalitate, comisă acum, să promită a fi benefică pentru mulți într-un viitor ce poate fi prevăzut; ea nu mai poate fi îndreptățită din punct de vedere al utilitarismului regulativ, pentru că încalcă o regulă socială, care cere să nu încalci legea, să nu minți, să nu furi, să nu înșeli, să-ți respecți promisiunile etc. – adică lucruri știute dintotdeauna.
Încercarea lui Mill de salvare a utilitarismul, făcându-l să se reconcilieze cu evidențele simțului comun, ajunge să-l desființeze ca teorie independentă și coerentă. Încercările ulterioare de reformulare a doctrinei utilitariste, mergând pe direcția regulativă, au apropiat această teorie de etica inspirată de gândirea kantiană.
Obiecții aduse utilitarismului:
Însumarea imparțială a utilităților ignoră model în care este răspândită utilitatea în rândul oamenilor.
Ar putea apărea situații în care bunăstarea generală a societății să fie sporită pe seama membrilor individuali.
Omul este o ființă mult mai complexă, el nu este doar receptor al durerii și al plăcerii. El are proiecte, sentimente și inițiativă. Nu orice acțiune care aduce fericire sau este utilă pentru noi este și morală. (exemplu: favoruri financiare, sexuale etc.)
I.5. RICHARD MERVYN HARE – PRESCRIPTIVISMUL UNIVERSAL – ALEGERE LIBERĂ SAU ALEGERE RAȚIONALĂ
Rolul filosofiei morale, după R. M. Hare, constă în fundamentarea structurii logice a limbajului specific, fapt care ar conduce la o mai corectă apreciere a întrebărilor din acest domeniu. El are în primul rând în vedere o elevare a standardului discursului moral, dând impresia că omite problemele care au reprezentat de-a lungul istoriei filosofiei centrul discuțiilor pe teme etice. Acest lucru nu ar trebui însă să surprindă, din moment ce filosofia morală pozitivistă, curent în care Hare se înscrie, are drept fundament teza potrivit căreia judecățile morale nu sunt nici obiective, nici universal valabile. În acest sens, întrebări ca cele ce apar la Aristotel, Platon sau Kant, nu își găsesc justificarea. La Hare putem discuta despre un determinism socio-cultural intens manifestat din punct de vedere al caracterului convingerilor morale ale unui grup social. Discuțiile care se referă la variatele aspecte ale eticii pot arăta în cel mai fericit caz consecințele care decurg dintr-un sistem de credințe, unul dominant nu unul general acceptat, sau universal valabil din perspectivă morală, la un anumit moment și valabil pentru o anumită parte a societății. Conceptului datoriei întâlnit în filosofia kantiană i se substituie ideea alegerii libere.
Ca și Jean Paul Sartre, Hare răspunde unor întrebări de genul: Ce ar trebui eu să fac?, Cum ar fi cel mai bine să acționez (într-o circumstanță dilematică)?. Răspunsul lui este că nu există prescripții general valabile, responsabilitatea alegerii devenind personală. Altfel spus libertatea trece pe primul plan în raport cu datoria. Unica certitudine în problemele etice, e aceea că nimeni și nimic afară de noi înșine, nu are puterea să ne indice un anumit mod de comportament, nici măcar o decizie aparte.
Libertatea însă este la Hare limitată de rațiunea proprie. Doar asumarea responsabilității în urma luării unei decizii, nu înseamnă că alegerea poate fi făcută în orice mod posibil – cum ar fi să dai cu banul într-o problemă esențială? Suntem puși astfel în fața unui paradox: libertatea primează, dar există obligația respectării unor temeiuri raționale în deciziile de luat. Aceasta i-a determinat pe majoritatea filosofilor să aleagă prin excludere între rațiune și libertate. Punerea în acord a acestor calități umane specifice constituie unul dintre principalele obiective ale lui Hare. Deși la întrebarea: Ce trebuie să fac?, nu există un răspuns invariabil, Hare nu se oprește la a lăsa totul în baza libertății absolute a individului.
Două mari teorii concurente sunt combătute de R. M. Hare: emotivismul și naturalismul.
În mod obișnuit, emotiviștii aduc în prim plan ideea de libertate, pe când naturaliștii acordă o mult mai mare importanță rațiunii în problematica alegerii.
Pentru emotiviști, argumentele raționale folosite în teoriile etice sunt doar un instrument în scop manipulativ. Este atacată însăși ideea fundamentală a limbajului moral: faptul că pot formula aceeași judecată morală dar în termeni diferiți, sau pe tonuri diferite nu înseamnă neapărat că spun altceva. Selectarea instrumentelor lingvistice se realizează funcție de modul în care vorbitorul vrea să-și influențeze interlocutorul sau de rezultatul pe care urmărește să-l obțină de la acesta. Conform punctului de vedere, putem vorbi în această situație fie de reclamă, publicitate, propagandă, sau cel mult de psihologie, însă nu despre justificări morale.
R. M. Hare consideră, ca și emotiviștii, că: enunțurile morale trebuie prezentate pe baza funcției lor lingvistice, adică cea referitoare la tipul de acțiuni ce pot fi induse de semnificația specială a acestor enunțuri. Cu toate acestea modul în care sunt interpretate judecățile morale este complet diferit. De exemplu, potrivit lui Hare, prin a spune: promit că mâine îți voi returna banii, în condiții obișnuite, adică în mod normal, acțiunea mea nu reprezintă altceva decât a face o promisiune. Situația diferă în cazul în care prin rostirea enunțului, se are în vedere calmarea interlocutorului. Dacă în prima situație, acțiunii i se asociază semnificația frazei, și aceasta se rezumă doar la rostirea ei, în situația secundă, totul depinde de circumstanțe: tonul exprimării enunțului, încrederea interlocutorului în vorbitor etc. Altfel spus, dacă în primul caz acțiunea se reduce la rostire, în cel de-al doilea, acțiunea se petrece prin intermediul rostirii.
R.M. Hare combate teoria emotivistă pornind chiar de la premisele acesteia. El susține însă că argumentația morală nu e lipsită de sens, iar funcția lingvistică a judecăților morale este aceea de a prescrie acțiuni. Influențarea psiho-comportamentală se înscrie într-o altă categorie de acțiuni, care pot fi înfăptuite și prin intermediul judecăților morale, doar că exprimarea unor enunțuri nu e suficientă în acest sens. Spre exemplu, prescripțiile medicului sau, poate mai aproape de contextul discuției, indicațiile preotului reprezintă doar niște sfaturi, însă în principiu aceștia nu-și pot obliga pacienții / enoriașii să le și respecte. Ei sunt liberi să aleagă, chiar și în cazul în care, așa cum spune Sartre: opțiunile rămân doar două, iar una dintre ele este moartea.
Excluzând rolului rațiunii, afirmă Hare, emotivismul înlătură chiar posibilitatea formării noțiunii de libertate. Lăsând la o parte discutarea noțiunilor de alegere, datorie și efect al unei acțiuni, se ajunge în situația în care justificarea libertății morale se face numai prin apel la înclinații și sentimente. După Hare însă, noi nu putem avea o autoritate directă asupra acestora.
Cu toate acestea, după W. D. Hudson, între teoria emotivistă și convingerile lui M. R. Hare există puncte comune sub cel puțin două aspecte:
teoriile morale nu pot fi fundamentate pe conceptele de adevăr și falsitate și sunt de fapt total incompatibile cu acestea;
etica descrie forma nu și conținutul comportamental al persoanelor; este vorba mai mult de o configurare, de cadre restrictive, nu de conținutul imanent al acțiunilor umane.
Naturaliștii anulează posibilitatea alegerii individuale. Evaluările morale sunt construite pe criterii constante, științifice, care nu pot fi nicidecum influențate sau modificate pe baza deciziei personale. Ideea conform căreia ar exista o riguroasă legătură logică între judecățile morale și expunerea faptelor se fundamentează pe convingerea că e posibil ca expresiile fundamentale ale discursului moral (trebuie, bine, corect etc.) pot fi exprimate prin intermediul unor enunțuri care pot fi verificate științific. Cu toate acestea, utilitariștii susțin că este posibil ca o acțiune corectă moral să fie definită cu ajutorul unor expresii pur descriptive drept acea acțiune ce conduce la fericirea cea mai mare cu putință și pentru un grup cât mai mare de persoane. Din acest motiv, pentru naturaliști nu există o linie principală de demarcație intangibilă între enunțurile descriptive ale științei și enunțurile descriptive ale moralei. Conform acestei concepții, dacă am cunoaște suficient de bine setul de fapte care definesc omul și societatea, ar fi posibilă întemeierea și formularea unei morale obiective universal valabile, verificabile cu ajutorul științelor tradiționale.
Ca principal contraargument adus de Hare la teoria naturalistă este faptul că enunțurile prescriptive pe care se întemeiază teoria morală nu se pot reduce la enunțuri descriptive. De exemplu, formulând o propoziție fără implicații morale, de forma: acesta este un calculator foarte bun, conform teoriei naturaliste, propoziția s-ar putea transpune astfel: acesta este un calculator cu un procesor foarte performant, memorie mare, silențios, monitor cu diagonala de…etc. R. M. Hare consideră că, în general, cuvântul bun – good exprimă caracteristici ce fac un lucru să fie calificat ca fiind de calitate. Reversul este de asemeni valabil – diferitele însușiri ale unui individ sau obiect, determină sau nu catalogarea acestuia ca fiind drept bun. Dacă ne referim la exemplul mai sus amintit, din punctul de vedere al naturaliștilor, expresia este bun înseamnă același lucru cu a spune că are procesor performant, memorie mare…etc. În acest caz judecățile morale ar fi desigur imposibil de întemeiat. Orice raționament de valoare admite existența unei norme, a unui standard, sau a unui alt fundament de evaluare. Judecata de valoare este cea care evidențiază tocmai acele aspecte ale unui obiect sau acțiuni relevante din punctul de vedere al normei. Acesta este motivul pentru care descrierile care nu servesc deja ca fundamentare a unei judecăți de valoare nu pot obliga niciodată la o anumită judecată de valoare. De aceea Hare respinge naturalismul.
Referindu-ne la morală, pentru Hare, aceasta are două fundamente: date empirice care legitimează în funcție de situație acțiunea și o normă morală sau o regulă generală de acțiune. Acestea nu sunt însă în totalitate separabile. Decizia luată în funcție de datele empirice presupune respectarea anumitor reguli, și reciproc, asumarea unei reguli generale duce la considerarea unui anumit set de fapte.
R. M. Hare încearcă să pună în acord aspectul particular al libertății de acțiune cu rațiunea cea emițătoare de reguli universale argumentând pentru posibilitatea enunțării unui principiu de universalizare al judecăților morale: Când, într-un caz concret, dorim să răspundem la întrebarea: Ce trebuie să fac?, facem referire la o acțiune pe care ne putem impune să o înfăptuim – caracterul prescriptiv, însă pe care suntem în aceeași măsură pregătiți să o admitem ca model al unei anumite reguli de acțiune, care, în condiții similare, este valabil ca și prescripție și pentru alte acțiuni – universalizabilitate. Când analizăm o alternativă de acțiune ale cărei prescripții dobândite prin universalizare sunt inadmisibile, respingem acțiunea ca soluție posibilă a problemei morale luate în discuție. Cu alte cuvinte, când nu putem universaliza judecata morală, ea nu are cum să se transforme într-un enunț de tipul: Trebuie să….
Regulile generale nu rezultă în mod direct din alte seturi de principii. Ele derivă din consecințe ale acțiunilor concrete. Transpunând aceasta într-un exemplu, dacă spun: trebuie să dau bani nevoiașilor, nu fac gestul pentru că așa a zis bunica…altfel te bate Dumnezeu și nici deoarece mi-am impus, a priori, o normă de comportament – într-un mod similar celui sugerat de Kant – ci datorită faptului că știu că toți nevoiașii au trebuință de banii pe care îi pot oferi eu, îi folosesc pentru a-și lua de mâncare, nu au posibilitatea de a munci etc. În cazul acesta se poate formula o regulă generală de genul: este bine să dăm bani nevoiașilor de câte ori ne permitem.
Hare compatibilizează libertatea cu rațiunea, conferind judecăților morale două aspecte: universalizabilitatea și prescriptibilitatea. Primului aspect îi corespunde rațiunea, iar celui de-al doilea, libertatea de decizie.
O altă clauză a principiului universalizării este constituită de empatie. După Hare, conform principiului universalizării, înainte de a formula reguli generale, se cuvine să ne punem și în situația celor care sunt vizați de acea regulă. Trebuie făcut un exercițiu de empatie, să înțelegem sau să acceptăm felul în care sunt ceilalți afectați de această regulă. O situație mai problematică, neluată în calcul de Hare, este aceea când reguli aberante sunt acceptate de o mare parte a societății (se pot cita exemple din subcultură).
Enunțurile prescriptive cu caracter moral (și nu doar acestea) nu pot fi calificate ca fiind adevărate sau false, ci trebuie însă să țină cont atât de datele empirice (factuale, contextuale), cât și de anumite reguli generale. Hare exemplifică astfel de principii universale; el nu și-a propus discutarea concretă a conținutului acțiunilor noastre morale, ci doar oferirea unui cadru delimitativ și elevarea standardului discuțiilor pe teme etice.
Simplificată la maxim, întreaga filozofie a lui Hare s-ar putea rezuma astfel: Ești liber să faci ce dorești, însă ar fi bine să te folosești de această libertate într-un mod rațional.
CAPITOLUL II
BAZELE FILOSOFICE ALE COMPORTAMENTULUI. NOȚIUNI DE BAZĂ CU CARE OPEREAZĂ MORALITATEA
Orice acțiune a unui individ care este considerată comportament uman este o reflecție a gândurilor, sentimentelor și emoțiilor sale. Comportamentul uman oglindește nevoile, valorile, motivația, inspirația, conflictele și statutul vieții individului.
Comportamentul uman se referă la o serie de comportamente expuse de oameni și care sunt influențate de cultură, atitudini, emoții, valori, etică, autoritate, raport interuman, credințe, constrângeri și chiar genetică.
Comportamentul oamenilor se încadrează într-un spectru larg de comportamente, de la cele mai comune, până la comportamente neobișnuite, acceptabile, iar altele în afara limitelor acceptabile. El este experimentat de-a lungul întregii vieți a unui individ și cuprinde modul în care acesta acționează pe baza diferiților factori precum genetica, normele sociale, credința de bază și atitudinea.
II.1. CONȘTIINȚĂ PSIHOLOGICĂ. CONȘTIINȚĂ MORALĂ
Cuvântul conștiință are două înțelesuri: un înțeles psihologic și unul moral. Din punct de vedere psihologic, conștiința este funcțiunea de a raporta fenomenele din lumea externă și internă la propria persoană și de a stabili legături între aceste fenomene.
În înțeles psihologic, a avea conștiință, înseamnă a trăi, a simți și a realiza ceea ce se petrece în jurul tău și în tine însuți. În acest înțeles, toate fenomenele pe le trăim, sunt fenomene conștiente, ca de exemplu, o durere simțită, o idee pe care o urmărim, o faptă pe care o facem prin proprie voință.
În înțeles moral, conștiința este dispoziția sau puterea individului de a judeca moralitatea propriilor fapte, sau dispoziția de a-și îndruma activitatea morală prin respectarea legilor morale. Raportată la legile morale, conștiința morală e organul de aplicare și executare a legii morale, este norma sau regula subiectivă și personală a moralității. Conștiința morală include conștiința psihologică, reciproca nefiind valabilă.
În esența sa, conștiința morală nu este doar un fenomen intelectual, cum e considerată de către unii, ea conține și elemente afective și de voință. În actele conștiinței morale sunt prezente deopotrivă, și deseori simultan:
judecăți de valoare, care apreciază faptele ca fiind bune sau rele, permise sau nepermise, drepte sau nedrepte etc.;
stări emotive de plăcere sau neplăcere, satisfacție sau remușcare;
înclinări, îndemnuri sau impulsuri spre săvârșirea binelui, ori spre a ne feri de rău.
Așadar, conștiința morală că este o manifestare a întregii noastre ființe, care ne influențează spre cunoașterea, simțirea și punerea în practică a binelui cerut de legile morale.
În calitate de ghid constant al activităților umane, conștiința morală îndeplinește două funcții:
de a ne arăta dacă o faptă este bună sau rea, permisă sau nepermisă, obligatorie, sfătuită sau impusă;
de a ne determina sau a nu ne permite săvârșirea acesteia.
Privitor la timpul în care activitatea conștiinței se manifestă, constatăm că ea acționează atât înaintea săvârșirii faptei, cât și în timpul și după săvârșirea ei. În calitate de conștiință premergătoare sau antecedentă, ea ne spune nu doar ce trebuie să facem, dar ne îndeamnă simultan să facem o faptă sau alta, sau ne impune să ne oprim din a duce la bun sfârșit respectiva acțiune. Conștiința care însoțește săvârșirea acțiunii este concomitentă și include judecări, stări afective și impulsuri, iar conștiința constantă care urmează săvârșirii acțiunii, se manifestă sub formă de satisfacții sau remușcări. Așadar, când conștiința își exercită activitatea, în funcție de momentul în care este prezentă, ea poate juca rolurile următoare:
sfătuitor – înainte de săvârșirea unei acțiuni;
martor în timpul săvârșirii acțiunii;
judecător după săvârșire acțiunii.
Este de remarcat faptul că oricât de mult ar încerca un nelegiuit să-și ascundă acțiunile, chiar în lipsa existenței unui martor, totuși conștiința sa rămâne martorul cel mai de temut, întrucât aceasta îl va putea trăda.
II.2. OBLIGAȚII MORALE
Termenul de obligații morale are mai multe înțelesuri în filosofia morală, în religie și în termeni laici. La modul general, când cineva spune despre o acțiune că este o obligație morală, se referă la convingerea că acea acțiune este dictată de propriul lor sistem de valori.
Obligația este un cod prestabilit după care un individ se ghidează. Obligațiile pot fi formulate de către colegii unui individ și acestea pot fi contrare dorințelor personale ale individului. Individul își va exprima propria moralitate raportându-se la un alt individ care respectă setul de coduri impus.
În discursul comun, obișnuit, folosim uneori termenii de corect și greșit pentru evaluarea morală a acțiunilor. Vorbim despre acțiuni ca fiind necesare sau obligatorii din punct de vedere moral, altele permisibile, iar altele ca fiind greșite sau interzise. Cu alte ocazii folosim termenii bine și rău. În unele teorii morale precum și în conversațiile uzuale, diferența dintre aceste perechi de termeni trece neobservată, deși există o diferență ușor de recunoscut la o analiză mai atentă.
Recunoașterea diferenței dintre aceste seturi de termeni nu înseamnă neapărat că și înțelegem această diferență. Ideea de obligație morală sau pretenție în antiteză cu o acțiune bună din punct de vedere moral este deosebit de încurcată, dacă nu problematică.
Filosofii morali au păreri diferite cu privire la originea obligațiilor morale, sau dacă astfel de obligații sunt externe agentului (care sunt într-un anumit sens obiective și aplicabile tuturor agenților) sau sunt interne (care sunt bazate pe dorințele agentului, educația sau conștiința acestuia).
Robert Adams a scris cu claritate excepțională și mare perspicacitate despre conceptul de obligație morală, argumentând că: o teorie conform căreia obligația morală este constituită de o autoritate divină…este cea mai bună teorie la subiect pentru teiști. Există totuși motive pentru a spera într-o teorie a obligației morale care ar putea fi acceptată atât de teiști cât și de non teiști deopotrivă. Natura obligației morale este cel mai bine înțeleasă într-un context al unei concepții independente de bunătate morală și motive morale bune, în care caracteristicile de bază ale noțiunii de obligație morală pot fi surprinse de o teorie conform căreia obligațiile se nasc din cerințele actuale sociale.
G.E.M. Anscombe a argumentat că ideea unei obligații morale nu ar avea nici un sens dacă nu ar putea fi înțeleasă în termenii unei porunci emise de o persoană sau un grup autoritar. Însă, în opinia ei, astfel de persoane sunt foarte rare în societatea contemporană, și deci, discuția despre obligațiile morale este incoerentă și ar trebui eliminată. Cu alte cuvinte, nu are nici un sens să spui că un individ trebuie să facă ceva din punct de vedere moral dacă acel individ consideră că nu există nimeni care să aibă suficientă autoritate relevantă să îi ceară asta, adică un astfel de scenariu în care se discută despre cerințe morale ar trebui abandonat cu totul. În acest caz, Anscombe consideră că se pot recomanda unele acțiuni și critica altele, se poate vorbi despre virtute si viciu, dar nu se poate discuta despre acțiuni ca fiind necesare, permise sau interzise dacă nu considerăm că există un agent adecvat care să emită cerințele pentru acordarea permisiunii.
J. S. Mill a descris foarte bine problema când a scris: nu considerăm nimic greșit decât dacă dorim să insinuăm că o persoană ar trebui să fie pedepsită într-un fel sau altul pentru ceea ce a făcut, dacă nu de lege, de către opinia semenilor săi, dacă nu de opinie, de reproșurile propriei conștiințe… este parte a noțiunii de datorie a unui individ, de obligație în toate formele sale că acel individ ar putea fi pe bună dreptate obligat să o suporte. Datoria este un lucru care poate fi pretins unei persoane, ca și cum o persoană ar pretinde o datorie. Mill continuă descrierea afirmând: există alte lucruri pe care am dori ca indivizii să trebuiască să le facă, care ne-ar face plăcere sau am admira să le vedem îndeplinite, sau care ne-ar insufla sentimente de antipatie sau dispreț în caz contrar, admițând însă că nu sunt obligați să le facă; nu este cazul unei obligații morale; nu îi învinovățim în sensul în care nu considerăm că există obiecte adecvate de pedeapsă.
Cu alte cuvinte, a spune că o acțiune este bună nu e același lucru cu a spune că este obligatorie. O acțiune sau un tip de acțiune poate fi încurajată sau lăudată fără a fi obligatorie din punct de vedere moral. În mod similar putem evalua o acțiune ca fiind rea din punct de vedere moral fără a fi în mod strict imorală sau interzisă.
II.3. LIBERTATEA DE ACȚIUNE
Libertatea este mărul discordiei întrucât niciodată nu s-a găsit o definiție destul de cuprinzătoare, acceptată în mod unanim de către filosofi, teologi, juriști, politicieni și sociologi. Aceasta se datorează tendințelor de a construi o libertate pe măsura proiecției noastre și care, în mod natural, diferă de la individ la individ.
Conform DEX, libertatea reprezintă posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății. Definiția ridică un șir de întrebări care nasc dispute majore: în ce măsură acționează ființa umană după propria voință; unde intervine limita între libertate și detențiune, care este cel mai înalt nivel pe care îl poate atinge ființa umană în libertate?
Problema intervine în fixarea cu exactitate a granițelor libertății. Din moment ce avem puterea de a acționa deja avem puterea libertății, dar prin faptul că nu putem acționa deplin după măsura dorințelor noastre, această libertate menționată mai sus are un caracter primitiv. Problema sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omenești este una tulburătoare. Dar chiar și în acțiunile proprii, libertatea are un caracter deficitar atât timp cât depindem de numeroși factori de ordin social, psihologic etc.
Este omul în gândirea și în acțiunea sa o ființă liberă, sau el stă sub constrângerea unei necesității implacabile, care se impune asemenea unei legi pure a naturii?
Omul a fost înzestrat cu conștiință și libertate, ceea ce înseamnă că el are posibilitatea ca, în același timp să cunoască, dar și să îndeplinească legile morale. Stă deci în puterea fiecăruia nu doar să cunoască binele și răul (datorită conștiinței morale din el, precum și legilor morale), dar în același timp și să facă binele și să evite răul, ceea ce se traduce prin libertatea voinței proprii de acțiune.
Existențialismul lui Sartre afirmă că individul are posibilitatea de a fi liber și chiar în condițiile în care este forțat să facă anumite acte involuntare, acesta rămâne în continuare liber deoarece este apt să găsească soluții alternative.
Prin libertatea voinței înțelegem însușirea sau dispoziția voinței personale de a se putea hotărî ea însăși de la sine atât spre săvârșirea sau nesăvârșirea unei acțiuni, cât și spre alegerea unei alternative din mai multe posibile. În cazul în care voința se hotărăște între a săvârși sau nu acțiunea, este vorba de libertatea acțiunii. În cazul în care voința alege o alternativă din mai multe posibile, este vorba despre libertatea felului acțiunii. Libertatea voinței este o problemă de o importanță fundamentală, pe care unii filosofi au încercat să o lămurească, iar alții au considerat-o rezolvată de la sine, în sensul că existenta ei nu se poate pune la îndoială, întrucât, dacă voința nu ar fi liberă, morala n-ar mai avea sens, deoarece ar fi inutilă orice încercare de îndrumare a comportamentului.
Dacă unii percep libertatea de acțiune ca un act de îndeplinire a propriei voințe, alții o adoptă ca pe un act de modelare și în consecința de identificare a propriei voințe cu cea a societății.
Filozoful rus Nicolai Berdiaev prezintă libertatea ca o acțiune independentă, dar în comuniune cu voința divină. Libertatea gândirii este garantată ca dar ontologic, însă nu are nimeni exigența ca acțiunile gândurilor acestea să fie aplicate cu strictețe și în practică. În condițiile actuale, libertatea opiniei, ne este garantată, însă și ea își pierde inviolabilitatea când împrejurările în care sunt exprimate ideile sunt de așa natură încât prin felul formulării lor produc fapte blamabile. Ca organism absolut necesar în orice sistem, legea are caracter de drept și obligație, sau cea din urmă privează anumite activități. Orișice sistem politic ar fi la guvernare nu poate oferi cetățenilor libertate deplină de acțiune deoarece aceasta ar echivala cu privarea de facto a libertății, creând haos.
Libertatea de acțiune a unui individ intră în contradicție cu libertatea celorlalți fiindcă nu există între ei o comuniune pe deplin și o voință comună. Fiecare individ este o entitate singulară care nu poate fi multiplicată ideatic ca mod de gândire sau de acționare, deci ca mod de a-și utiliza libertatea.
Mill analizează și el aceeași problemă sub prisma problemelor social-politice: orice intervenție a societății în sfera libertății de acțiune individuale are drept efect oprirea dezvoltării individului.
Cu toate că în favoarea libertății voinței se pot aduce numeroase dovezi, iar aceasta ne-o mărturisește în mod nemijlocit propria conștiință, totuși este necesară o cercetare mai detaliată a acestei probleme, întrucât teza conform căreia voința omului este liberă are numeroși adversari.
De obicei, partizanii tezei libertății voinței se numesc liber-arbitriști sau indeterminiști, iar adversarii ei se numesc determiniști. De aici decurg denumirile de indeterminism și determinism date celor două concepții. Prima susține, iar a doua neagă libertatea voinței.
Nu toți partizanii indeterminismului susțin însă independența totală a voinței față de orice motive și impulsuri interioare, sau, altfel spus, că voința se hotărăște și acționează de la sine, desconsiderând orice motive și influențe care se exercită asupra ei și că, deci, voința ar fi liberă în mod absolut în toate acțiunile ei. Forma aceasta a indeterminismului, numită indeterminism absolut, are prea putini adepți. Majoritatea adepților libertății voinței sunt adepți ai indeterminismului relativ, care susține că deși voința poate fi influențată de diferite motive ce fac deseori ca ea să se hotărască în mod necesar pentru o acțiune sau alta, există totuși libertatea voinței. Faptul că diferite motive exercită o influență asupra voinței, că ele caută să o hotărască sau să o ghideze într-o anume direcție este indiscutabil. Aceasta este de altfel o urmare a faptului că omul este o ființă rațională, care cugetă, care are posibilitatea de a cântări diferitele motive și datorită acestui fapt el se hotărăște într-un fel sau altul.
Întrebarea care se pune în legătură cu aceasta este dacă influența motivelor este sau nu constrângătoare pentru voință, astfel încât în mod necesar voința să lucreze în direcția impusă, sau dacă, cu toată această influență, voința are dispoziția sau puterea necesară de a se hotărî și în alt mod.
Indeterminismul relativ recunoaște că anumite înclinări, impulsuri și diferite motive dirijează voința spre anumite hotărâri și acțiuni, însă nu o pot constrânge să lucreze cu necesitate în favoarea lor, adică nu înlătură libertatea voinței. Determinismul susține că acestea îi anulează voinței orice urmă de libertate, constrângând-o să lucreze mereu în mod necesar în direcția lor.
Dintre dovezile ce pledează în favoarea libertății voinței, cele mai însemnate sunt următoarele:
Dacă nu ar exista libertatea voinței, la ce ar mai folosi străduința de a urma calea binelui, de desăvârșire, din moment ce nu depinde de noi să facem aceasta. Libertatea voinței se leagă în mod necesar de gândirea noastră, întrucât a gândi înseamnă a intui scopuri și a găsi mijloace pentru înfăptuirea lor. Fără libertatea voinței nu s-ar putea ajunge la aceasta, iar dacă nu se poate ajunge la împlinirea celor propuse, nu are rost irosirea intelectului.
Sentimentul responsabilității pentru acțiunile săvârșite susține libertatea voinței, în caz contrar nu ne-am lua răspunderea acestor acțiuni, fie ele bune sau rele, dacă nu am fi convinși că am luat singuri hotărârea săvârșirii lor în mod liber. Remușcarea sau regretul pentru propriile fapte rele săvârșite nu pot fi înțelese, dacă nu am avea convingere că, pentru săvârșirea am luat hotărârea de a le face în mod liber.
Negarea libertății voinței în săvârșirea unor acțiuni anulează noțiunile fundamentale ale moralei înseși: obligația morală, meritul, sancțiunea ș.a.
Conștiința proprie demonstrează că atunci când facem ceva, nu o facem sub imperiul unei necesități, ci alegem sau am ales singuri calea dorită.
II.4. RESPONSABILITATE MORALĂ. IMPUTAȚIA
Anterior, când am discutat despre libertatea voinței am arătat că unul din argumentele aduse în sprijinul libertății voinței e sentimentul responsabilității trăit aproape de fiecare individ cu privire la acțiunile săvârșite. Prin urmare, responsabilitatea e o consecință naturală a faptului că acțiunile noastre sunt libere.
În filozofie, responsabilitatea morală reprezintă condiția cuiva de a merita din punct de vedere moral laudă, blam, răsplată sau pedeapsă pentru o faptă sau o omisiune, în concordanță cu obligațiile sale morale. Una dintre principalele preocupări ale eticii este de a decide ce sau dacă contează ceva ca obligatoriu din punct de vedere moral.
Filosofii numesc persoanele care poartă responsabilitatea morală pentru o acțiune agenți morali. Agenții au capacitatea de a reflecta asupra situației lor, de a-și formula intențiile despre cum vor acționa și când vor acționa. Noțiunea de liber arbitru a devenit o problemă importantă în cadrul dezbaterii despre faptul că indivizii sunt sau nu responsabili vreodată din punct de vedere moral pentru faptele lor, și dacă da în ce sens.
Responsabilitatea morală este obligația care revine unei persoane de a-și asuma consecințele sau urmările propriilor acțiuni în calitate de autor liber al acestora. Deoarece responsabilitatea îi revine doar agentului, se presupune că acțiunile pentru care acesta este făcut responsabil, i se vor atribui sau imputa lui. Așadar imputația morală e actul prin care i se atribuie cuiva anumite acțiuni pe care le-a săvârșit. Între responsabilitate și imputație pentru faptele morale săvârșite există deci o legătură strânsă, prima presupunând-o pe a doua. Cu toate acestea, ele nu se pot identifica sau confunda, deoarece există și deosebiri între ele:
Deoarece relațiile dintre indivizi sunt multiple și variate, există mai multe tipuri de responsabilități:
Responsabilitatea morală se distinge în mod evident de restul tipurilor, întrucât este strâns legată de conștiința morală a individului și, mai înainte de a fi declarat responsabil de către alte foruri, acesta este declarat responsabil de către propria conștiință. În plus, restul tipurilor de responsabilitate implică și responsabilitatea morală.
Responsabilitatea morală nu este echivalentă în mod necesar cu responsabilitatea legală. O persoană este responsabilă din punct de vedere legal pentru un eveniment atunci când un sistem legal este răspunzător să penalizeze acea persoană pentru acel eveniment. Deși de multe ori este posibil ca atunci când o persoană este responsabilă din punct de vedere moral pentru o acțiune, acea persoană să fie responsabilă și din punct de vedere legal, cele două posturi nu coincid întotdeauna.
Moralitatea fiind o însușire legată de individ, și responsabilitatea este ceva personal. De aceea, cea mai comună formă a responsabilității este cea individuală. Există însă și o responsabilitate colectivă sau socială, întrucât omul în calitate de ființă socială are și datorii sociale. Această responsabilitate revine fiecărui individ doar în măsura participării sale la acțiunile săvârșite împreună cu alții. Privitor la forurile care sunt abilitate să se pronunțe asupra responsabilității, ele sunt următoarele:
Propria conștiință a făptuitorului, care afectează într-o măsură mai mare sau mai mică pe fiecare individ. Uneori ea poate fi supusă greșelii în aprecierea responsabilității.
Judecata făcută fie de apropiați, de opinia publică, sau de alte organe de judecată. Și aceasta poate fi supusă uneori greșelii.
forul infailibil de judecată este judecata divină.
Din punct de vedere moral faptele omenești conștiente și libere, se împart în fapte bune și rele, ceea ce înseamnă că în același timp ele sunt fapte meritorii sau deferitorii, adică fapte ce aduc autorului fie un merit, fie o lipsă de merit, adică o vină sau o culpabilitate. Cu alte cuvinte avem fapte vrednice de laudă sau demne de blam.
Oricare ar fi tipul de faptă, aceasta atrage după sine o sancțiune.
Sancțiunea reprezintă răsplata sau pedeapsa care rezultă pentru fiecare individ în urma respectării sau încălcării legilor morale. Ea are două aspecte: răsplata și pedeapsa.
Există trei tipuri de sancțiuni care corespund celor trei foruri de judecată a faptelor:
Sancțiunea conștiinței – care este de natură internă. Cel care a făcut o faptă bună simte satisfacție sau bucurie, iar cel care din contră, a săvârșit o faptă rea se simte o remușcare de conștiință, care poate conduce până la autodenunțare la forurile de judecată civilă, în funcție de felul conștiinței morale a individului respectiv.
Sancțiunea socială – este o sancțiune care se aplică în mod sistematic prin legile societății, iar în mod neorganizat prin intermediul opiniei publice.
Sancțiunea divină – sancțiunea cea mai desăvârșită pentru faptele noastre.
Unul dintre principalele scopuri ale sancțiunii este expierea pe care trebuie să o sufere cel ce a săvârșit răul. Pentru a reliefa aceasta, aducem în prim‑plan o definiție celebră și plastică a termenului de pedeapsă care aparține lui Hugo Grotius. Acesta spunea: poena est malum passionis quod infligitur propter malum actionis adică: pedeapsa reprezintă răul suferinței care intervine pentru răul faptei. Este firesc ca cel care a făcut un rău, declarat fiind vinovat de conștiința sa proprie, precum și de forurile omenești de judecată, să suporte o pedeapsă ca mijloc de răscumpărare a răului făcut. Pedeapsa mai are și rolul de a-l opri pe făptașul unui rău să-1 mai repete și de asemenea, de intimidare a altor indivizi dispuși să facă astfel de fapte rele.
Răsplata și pedeapsa nu premerg, ca motive, săvârșirii sau nu a faptelor morale, ci sunt o consecință a acestora.
CAPITOLUL III
PROBLEMATIZĂRI MAI COMPLEXE ALE MORALEI
III.1. CADRE DE EVALUARE MORALĂ – LIMITA DINTRE BINE ȘI RĂU
Din punct de vedere moral, faptele obiective, fără existența ființelor umane, sunt neutre. Moralitatea este proiectată în fapte de către om iar proiectorul poartă numele de cadru de evaluare morală. Nici un fapt moral nu este independent de cadrul de evaluare morală. Cel mai incoerent și mai vag cadru de evaluare este moralitatea comună sau cei șapte ani de acasă: moralitatea învățată din familie, școală sau biserică. Există însă și cadre de evaluare mai complexe, unele dintre ele bazate pe teorii etice (etica virtuții, utilitarism, kantianism), iar altele care nu se sprijină pe teorii (principiismul, narativismul, matricea etică, cazuistica morală etc.).
Cele mai solicitante probleme etice care ne determină să depășim bunul simț moral și să căutăm cadre de evaluare mai complexe sunt dilemele etice sau morale.
Conform DEX, dilema reprezintă:
Un raționament cu două soluții, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie;
O alternativă care pune în dificultate;
Încurcătură în care se află cineva când este obligat să aleagă între două alternative cu perspective (aproximativ) egale.
Judecată care conține două soluții contrare sau contradictorii ale uneia și aceleiași probleme, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la același rezultat.
Situație în care se află cineva când trebuie să aleagă între două posibilități cu perspective (aproape) identice; alternativă.
Raționament cu două premise contradictorii și contradicționale, care duc la aceeași concluzie.
Curent / Situație cu două ieșiri, ambele defavorabile; încurcătură; alternativă.
Raționament silogistic care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie aleasă una, deși amândouă duc la același rezultat.
O dilemă morală reprezintă conflictul a două datorii la fel de valabile care într-o anumită situație însă nu pot fi respectate simultan. Este un conflict per accidens, adică valabil în anumite împrejurări, nu un conflict per se, adică o contradicție logică dintre o obligație și obligația contrară (ce de exemplu: este obligatoriu să spui adevărul și este interzis să spui adevărul). O dilemă morală se rezolvă prin ierarhizarea celor două obligații în acea conjunctură caracteristică.
Există dileme simetrice în care alternativele disponibile cântăresc la fel. Există dileme ontologice în care știm că nu există în mod obiectiv sau un fundament pentru favorizarea unei alternative. Există dileme epistemice în care există un fundament pentru ierarhizarea alternativelor, dar care ne este necunoscut. Există dileme impuse din exterior și dileme auto-impuse (de exemplu promisiunile). Există dileme de obligație și dileme de interdicție în care toate acțiunile fezabile ne sunt interzise.
Din punct de vedere filosofic, o dilemă reprezintă situația în care agentului i se cere fie printr-o obligație sau printr-o interdicție să facă două sau mai multe acțiuni pe care le poate îndeplini, însă dacă urmează o acțiune încalcă o datorie morală și viceversa, nici una dintre cerințe nesurclasând-o pe cealaltă.
Dilema trenului este un experiment de gândire în etică. Această problemă dilematică a fost concepută de Phillippa Foot în 1967, și reprezintă probabil cea mai celebră situație de alegere dificilă dezbătură din punctul de vedere al diferitelor curente filosofice.
Problema a avut diverse variante în interpretarea altor autori, după cum reiese din figura următoare:
Forma generală a dilemei este aceasta: Un tren scăpat de sub control rulează pe șine cu viteză. Înaintea trenului, pe șine, există cinci persoane legate și incapabile să se miște. Trenul merge direct spre aceste persoane. Sunteți în picioare la o distanță oarecare lângă calea ferată în apropierea unui macaz. Dacă ați schimba macazul, trenul va fi direcționat pe un alt set de șine. Cu toate acestea, observați că există o persoană pe drumul alternativ. Aveți două opțiuni:
Nu faceți nimic și trenul ucide cele cinci persoane de pe pista principală;
Schimbați macazul și devierea trenului pe pista laterală unde va ucide o persoană.
Trebuie să se țină cont că problema este pusă în așa fel încât intervievatul să nu se poată sustrage alegerii. Nealegerea va conduce oricum la moartea celor cinci. Care este alegerea corectă?
Figura III.1.2 – Macazul
În varianta grăsanului de pe pod, nu există un macaz care să schimbe direcția trenului pe o rută ocolitoare, în schimb trenul poate fi oprit prin împingerea unui om gras de pe un pod înaintea trenului aflat în mișcare. Întrebarea este dacă există vreo diferență între schimbarea macazului și împingerea acestui om în calea trenului. Este moral să împingi persoana pentru oprirea trenului în cazul în care aceasta nu și-a dat acordul pentru a fi sacrificată?
Figura III.1.3 – Grăsanul de pe pod
În varianta grăsanului ticălos de pe pod, acesta este el însuși responsabil de sabotarea trenului care rulează spre uciderea celor cinci persoane legate de șine, sau, în alte opinii tot el este vinovat chiar și de legarea celor cinci de șine. Întrebarea care se pune este dacă această ipoteză schimba cu ceva moralitatea împingerii grăsanului de pe pod pentru a preveni moartea celor cinci.
În varianta buclei, ca și în cea a originală a macazului, trenul este pe cale să ucidă cinci persoane aflate în calea lui. Trenul poate fi redirecționat pe o altă rută, unde o altă persoană grasă este legată de șine. În acest caz, ruta alternativă este o buclă care conduce trenul pe ruta inițială, aducând trenul exact înaintea celor cinci persoane legate de șine. Cu toate acestea, impactul trenului cu persoana grasă l-ar opri să ajungă la celelalte cinci. Întrebarea acestei ipoteze este aceeași: este morală schimbarea macazului pentru salvarea celor cinci și uciderea uneia singure?
În varianta omului din curte, scenariul trenului care se îndreaptă amenințător spre cele cinci persoane legate de calea ferată se repetă. Diferența este că de această dată avem posibilitatea de a devia calea trenului prin ciocnirea cu un alt tren, situație în care ambele trenuri vor deraia, vor coborî un deal și vor ajunge într-o curte unde un om doarme liniștit într-un hamac. Acesta din urmă va fi ucis. Întrebarea ipotezei este dacă ar trebui aleasă această soluție.
Există și alte variante ale acestei dilematici probleme, complicând și mai mult alegerea agentului. De exemplu varianta mamei, care este identică cu varianta macazului, doar că persona de pe ruta deviată este chiar mama agentului. Întrebarea este aceeași, dacă macazul va fi schimbat.
Judith Jarvis Thomson mai propune o variantă folosind aceleași numere și aceleași rezultate, dar schimbând scenariul trenului cu cel al unui chirurg genial în așa-numita variație a transplantului. În această variantă avem de-a face cu cinci pacienți în stare critică, fiecare având nevoie de un organ diferit pentru a supraviețui. O altă persoană sănătoasă vine la spital pentru un control în urma căruia genialul doctor descoperă că organele acestuia sunt compatibile cu cei cinci pacienți ai săi. Aceasta este unica șansă a pacienților săi de a primi un transplant care să le salveze viața. Dacă persoana care a venit la control ar dispărea pur și simplu, sau ar muri, nimeni nu l-ar suspecta pe doctor. Întrebarea este similară: ce ar trebui să facă doctorul?
Figura III.1.6 – Transplantul
Dacă cele expuse până acum au fost doar experimente psihologice și filosofice teoretizate, Thomas Cathcart aduce în prim plan un caz real petrecut în 2013 când Daphne Johnes este dată în judecată de statul american pentru uciderea lui Chester Farley, în exact aceeași ipostază a teoreticului exemplu al macazului de tren, în urma căruia aceasta a salvat viețile a cinci oameni. În acest caz, sistemul juridic american se folosește de curtea juraților și jurisprudență în luarea unei decizii. Autorul compară cazul real cu modelele teoretice expuse anterior în acest capitol al lucrării prezente, subliniind întrebări despre intenție și scop, despre dilematica alegere dintre două lucruri rele, despre responsabilitate civică și despre joaca de-a Dumnezeu, despre motivele care fac ca viața a cinci oameni să fie mai importantă decât viața unei singure persoane. Thomas Cathcart nu tratează vinovăția femeii ci modul în care decidem ce este bine și ce este rău, ce lucruri sunt permise și când nu avem voie să decidem soarta altora.
Analizând exemplul teoretic al macazului realizăm că agentul se află de fapt în fața unei alegeri sub imperiul forței sau al necesității. Este vorba despre o crimă involuntară în care agentul nu are la dispoziție libertatea de a respecta datoria de a nu ucide, așa cum ar fi moral. Oricare variantă ar alege acesta, ar fi rău, orice variantă rezultă în ucidere. Singura libertate este de alegere a victimei, efectul dilemei etice fiind eșecul moral. Este posibil ca aceasta să nu fie nici măcar o dilemă etică întrucât alegerea nu agentului nu este liberă, ci forțată.
Chiar dacă uciderea unei singure persoane sau a celorlalte cinci nu este produsă în mod direct de către agent, ci de către trenul aflat în mișcare, determinarea uciderii prin schimbarea macazului conduce la același rezultat, neexistând o diferență relevantă din punct de vedere moral. Exemplul ridică în fapt mai multe semne de întrebare:
Este morală uciderea indirectă a unei persoane pentru salvarea altor cinci?
Poate fi justificată moral uciderea unei persoane nevinovate pentru salvarea altor cinci?
Dacă numărul persoanelor salvate ar fi cu mult mai mare, ar exista vreo diferență?
Există vreo justificare extra-morală pentru uciderea unei singure persoane și salvarea a cinci?
Dilema este una atipică pentru că nu este simetrică și nici epistemică ci este una autoimpusă și de interdicție. Pare totuși să existe un temei favorabil în favoarea alegerii uciderii unei singure persoane, respectând raportul matematic de 1:5.
Într-un sondaj de opinie aplicat persoanelor fără o pregătire etică, 95% dintre aceștia au răspuns în baza unei perspective morale comune că este morală decizia de a ucide un singur om pentru salvarea celor cinci. Cu alte cuvinte, pentru omul de rând, din punct de vedere etic contează decisiv raportul dintre numărul de vieți sacrificate și cele salvate.
Judecând din perspectiva etică a lui Kant, fiecare individ are o demnitate cu o valoare neaditivă supremă. Dreptul la viață este ceva intangibil și există și o lege morală care ne constrânge să nu atentăm la viața altora. Kant neagă până și posibilitatea de existență și de acceptare a unei legi care să oblige la sacrificiul de sine pentru binele mai multor persoane.
Sacrificarea unei singure persoane este la fel de gravă ca și sacrificarea a cinci, Kant nefăcând o diferență morală bazată pe numere. Actul de ucidere este la fel de grav. Prin urmare nu există criterii morale de alegere a uneia dintre cele două variante singulare disponibile. Pentru Kant nu există nici o diferență morală între a ucide și a lăsa pe cineva să moară, deci nu putem folosi nici acest criteriu de alegere. Orice variantă am alege nu este una autonomă după limitările impuse de model, deci nu poate fi una morală. O acțiune este morală dacă este rezultatul poruncilor liber alese ale unei voințe autonome. În acest caz, voința agentului își suspendă provizoriu potențialul de decizie independentă în raport cu cele două grupuri. Singura alege este de a ucide forțat, împotriva voinței proprii, de a ucide unul din grupuri pentru salvarea celuilalt, chiar dacă agentul nu vrea să nu ucidă pe nimeni. Mărginirea autonomiei prin coerciție externă reduce controlul rațional asupra deciziilor. Prin urmare, o astfel de decizie constrânsă, cu voința frântă, nu este una morală.
Singura alegere rațională posibilă în aceste condiții este una pragmatică, adică judecând după criteriul care dintre cele două acțiuni are repercusiuni mai bune, aceasta în condițiile în care nici că uciderea și nici salvarea oricăruia dintre cele două grupuri nu este o datorie sau o obligație morală și nici că e o interdicție morală. Putem afirma în schimb că, în condițiile dilematice impuse, de necesitate fizică, alegerea este indiferentă moral, adică este indecidabilă pe criterii etice. Uciderea unuia pentru salvarea a cinci este pragmatic preferabilă. Evaluarea se face astfel după criteriul maximizării bunăstării. În această situație, orientarea se realizează după imperative ipotetice, după compararea consecințelor celor două fapte. În acest mod, este rațională, chiar dacă nu și morală, uciderea unui singur om pentru salvarea altor 5. Intuiția morală a publicului larg confirmă cele spuse, atât timp cât 95% consideră morală sacrificarea unuia pentru a salva 5. Există doar câteva diferențe care pot fi relevate doar din prisma teoriei, și anume faptul că acest răspuns este, strict vorbind, unul greșit. În circumstanțele date, corect este să spunem că, este prudent, nu moral să ucizi o persoană pentru salvarea a cinci, deoarece alegerea nu este una morală.
Kant invocă un principiu din dreptul roman: neminem laede – nu face rău nimănui chiar în condiții de forță majoră, când nu ai de ales, ca o normă ideală. Tot el susține că: este o datorie supremă aceea de a nu lua viața altei persoane care nu mi-a adus nici prejudicii și nu m-a făcut să-mi pun în pericol viața. Totuși el admite că dascălii de drept civil permit astfel de măsuri luate în caz de pericol – jus necessitatis. Exemplul folosit de el este acela a doi naufragiați care supraviețuiesc agățați de o scândură, care însă nu îi poate salva pe amândoi. În aceste condiții în care unul din ei va muri oricum, este permis, blamabil, dar nu și pedepsibil ca unul din cei doi să îl împingă pe al doilea în apă. În astfel de cazuri de necesitate sub imperativul forței, unei persoane îi este permis să încalce o regulă de drept prin acțiunea sa proprie. Permis nu este însă echivalentul cu obligatoriu, deoarece necesitatea nu cunoaște legea.
Concluzionând, pentru un kantian, alegerea de a ucide un om pentru a salvarea altor cinci este justificată, însă justificarea nu ține de zona moralității, ci de cea a prudenței, deoarece crește bunăstarea tuturor. Cu alte cuvinte, din perspectivă kantiană, în situația prezentată, este rațional să schimbi macazul, dar este imoral, este de condamnat, dar nu de pedepsit.
Din perspectiva utilitaristă se disting două interpretări cea a utilitarismului acțional simplu și cea a utilitarismului binivelar, millian.
Conform primei interpretări utilitariste aceasta este o situație în care nu putem maximiza bunăstarea decât prin comiterea unei crime. Evaluând consecințele celor două alternative acționale (a schimba sau nu macazul) și comparând diferențele consecințelor (dintre cantitățile de plăcere / durere produse), cinci vieți salvate sunt preferabile uneia. Ceea ce maximizează utilitatea generală este moral, corect și trebuie să fie îndeplinit. Este morală uciderea unei persoane nevinovate dacă astfel sunt salvate altele cinci. Aici se încadrează judecata majorității oamenilor de rând atât timp cât nu sunt ei înșiși direct implicați în situație.
Conform utilitarismului millian, mai întâi agentul va evalua obligațiile pe care le are. În acest caz însă, prin orice alegere care i se permite, încalcă obligația de a nu cauza moartea unei persoane fără vină, o regulă care reprezintă unul dintre pilonii ordinii sociale. Dacă însă prin încălcarea acestei obligații (prin uciderea unei persoane) sunt salvate cinci vieți, se justifică moral în vreun fel uciderea acelei persoane? Răspunsul este negativ deoarece uciderea persoanelor nevinovate nu sporește utilitatea pe ansamblu, adică într-un mare număr de cazuri, adică dacă este privită ca și practică socială, în ciuda faptului că în exemplul considerat în prezenta lucrare o face.
Ar fi justificată uciderea acelui om doar dacă, pe principii utilitariste, s-ar fi fundamentat un drept la sacrificarea unor persoane pentru binele altor persoane sau o datorie a propriului sacrificiu dacă acesta ar conduce la binele mai multor oameni. Așa ceva însă nu există căci ar da cale liberă abuzurilor și chiar dictaturii. În acest sens, Mill vorbește despre recunoscuta inechitate de alegere și sacrificare a unui individ, fără încuviințarea acestuia, pentru beneficiul altora (V, 28). Pentru unii dintre utilitariști, numărul contează, deci cu cât ar fi mai mulți cei salvați, cu atât alegerea ar fi mai ușoară. În concluzie, din perspectiva utilitaristă milliană alegerea ar fi tot pentru omorârea unei persoane pentru salvarea celor cinci, deși gestul nu se justifică moral atât timp cât datoriile morale interzic omorul; însă, în conjunctura prezentă, privită ca acțiune individuală, ea poate fi considerată oportună, adică maximizează utilitatea generală, deși este imorală.
Din perspectivă aristotelică se disting două tipuri de acțiuni: cele săvârșite sub imperiul forței și acțiuni constrânse. În primul tip, agentul nu contribuie cu nimic la săvârșirea acțiunii. Al doilea tip se subîmparte în alte două aspecte:
Privit în sens absolut, adică fără alte fără alte clarificări, ca regulă juridică, nici un agent (virtuos) nu ar dori săvârșirea acestei acțiuni și nu ar face-o fără să fie forțat în acest sens (deci ar face-o doar în mod involuntar).
Privit ca acțiune făcută aici și acum, relativ la condițiile constrângerilor prezente (doar două acțiuni disponibile), ea este totuși o acțiune benevolă, deoarece agentul, fie și constrâns fizic, are disponibilă opțiunea de a nu ucide persona singură, cu riscul sacrificării celor cinci. Aceste acțiuni mixte sunt involuntare în sine, dar sunt alese liber totuși în aceste circumstanțe specifice.
Așadar, o acțiune poate fi involuntară când este privită în sens absolut sau fără alte clarificări, și în același timp voluntară când este privită în legătură cu anumite scopuri și împrejurări specifice.
Înțelesul acțiunilor mixte – uciderea unei persoane pentru salvarea altor cinci – s-ar putea explica și în felul următor:
cauza ultimă eficientă a acțiunii de ucidere a persoanei de pe ruta alternativă, într-o oarecare măsură, în afara agentului (în exemplul de față în împrejurările naturale care îl forțează să dorească uciderea ei, lucru pe care în alte condiții nu l-ar face, deoarece alternativa ar fi să lase să moară cinci oameni);
agentul poate însă să nu ucidă persoana singură de pe ruta alternativă – o trăsătură particulară actelor voluntare – însă poate face acest lucru cu greu, deoarece nesacrificarea acestei persoane ar însemna să lase să moară cinci persoane. În consecință, este probabil ca agentul să ucidă persoana singură și, cu toate că în această situație săvârșește un rău, el va fi iertat sau poate chiar compătimit pentru asta.
În exemplul cu macazul, acțiunile mixte s-ar putea interpreta și în felul următor:
Din punct de vedere al principiului acțiunii – uciderea persoanei singure – acesta se află în agent, deoarece el alege uciderea ei când putea refuza să-l ucidă cu prețul sacrificării celor cinci. Așadar agentul ucide în mod voluntar în împrejurările date.
Din alt punct de vedere, agentul săvârșește această acțiune constrâns de împrejurările fizice, deci acționează involuntar, nu în sensul în care el nu își poate alege liber acțiunea, ci în sensul că nu își poate alege liber scopul, acesta fiind fixat din exterior de către împrejurările fizice (scopul este un rău intrinsec: fie uciderea persoanei singure pentru a salvarea grupul de cinci, fie uciderea celor cinci pentru salvarea persoanei singure; orice ar alege agentul este tot un rău).
Sunt făcute sub constrângere nu doar acțiunile în care agentul nu poate alege complet liber acțiunea pe care o face, ci și acțiunile în care agentul nu își poate alege liber scopul pentru care realizează acțiunea. În interpretarea aceasta, fraza următoare capătă sens: asemenea acțiuni sunt mixte, însă ele par mai cu seamă voluntare deoarece sunt alese liber în momentul săvârșirii lor, iar scopul lor reflectă circumstanțele fizice. Cu alte cuvinte, o acțiune mixtă, ca cea din exemplul macazului, are scopul fixat din exterior, de împrejurări, iar agentul poate alege între scopuri fixate de împrejurări: uciderea unei singure persoane și uciderea a cinci; el nu poate alege ceea ce și-ar dori, adică a nu ucide. Deci puterea agentului de liberă alegere între a ucide și a nu ucide (semnul faptului că principiul acțiunii se află în el) este anulată de împrejurările fizice ce depășesc capacitatea de rezistență a naturii umane. Drept urmare a constrângerii fizice, alegerea refuzului de a ucide persoana singură nu mai stă doar în puterea agentului, ci depinde și de circumstanțele externe. Cu cât refuzul de ucidere a persoanei singure depinde mai puțin numai de dorința agentului căci altfel ar atrage uciderea altora, putem afirma că agentul acționează mai involuntar, deoarece acțiunea este propriu-zis voluntară dacă se află total la latitudinea omului să o facă sau nu. Aristotel nu exclude din discuție un involuntar gradual: o acțiune este cu atât mai involuntară cu cât constrângerea este mai puternică – un om pare să acționeze sub constrângere și involuntar într-o mai mare măsură când o face pentru evitarea unei dureri severe decât atunci când este vorba despre o durere mică. Tocmai această gradualizare induce ambiguitatea.
Cazul acțiunilor mixte este cel al realizării constrânse a unor acțiuni cu scop rău pe care în condiții normale nu trebuie și nu ar fi făcute de nimeni, acțiuni care într-un sens sunt voluntare, iar constrângerea este de așa natură încât, de obicei, disculpă (de exemplu: atingerea unui țel de o extraordinară noblețe, o durere care depășește capacitatea naturii umane de rezistență). Este vorba despre acțiuni prin care trebuie ales între două rele; răul nu poate fi evitat refuzând acțiunea.
Categoria acțiunilor mixte, constrânse este una aparte, ambiguă, însă ține mai degrabă de voluntar. Unele dintre aceste acțiuni sunt reproșabile, altele nu, funcție de împrejurări. Aristotel afirmă că este neclar și greu de decis dacă astfel de acțiuni sunt sau nu voluntare, blamabile sau nu. Totul depinde de detaliile împrejurărilor:
există situații în care poți fi chiar lăudat pentru astfel de acțiuni ca atunci când suporți ceva dureros sau rușinos pentru obținerea unui rezultat nobil;
poți fi blamat în cazul în care suporți ceva dureros sau rușinos pentru un rezultat pozitiv, dar modest;
poți fi compătimit în condițiile în care constrângerea este copleșitoare, greu de suportat pentru orice om;
alteori ești blamabil cu severitate, ca în situațiile în care nici o constrângere nu e prea dură pentru a justificarea uciderii propriei mame.
Așadar, dacă o acțiune forțată este neimputabilă, acțiunile constrânse sunt imputabile în unele cazuri, însă deoarece în cazul lor agentul de referință nu fixează el însuși scopul acțiunii (pe care nici nu-l dorește în mod rațional, nu dorește încălcarea unei legi), ci acesta este fixat din exterior, de natură și atât timp cât în acțiunile virtuoase /vicioase scopul bun, moral este fixat de agentul de referință și dorit în mod rațional, rezultă că acțiunile îndeplinite în urma constrângerii nu pot fi nici ele virtuoase / vicioase. Suntem lăudați sau blamați după modul în care rezistăm sau nu constrângerii exterioare.
În cazul din exemplul nostru, Aristotel răspunde în mod indirect: orice act de omor, în orice împrejurare, este rău în sine și pedepsibil, fără a mai lua în calcul nici un fel de medie. Dacă cineva a fost forțat să recurgă la uciderea altcuiva pentru a face un bine mai mare (să salveze 5), înseamnă că nu a acționat în mod voluntar (ci forțat de împrejurări sau de către o altă persoană), prin urmare acțiunea nu este nici virtuoasă, nici vicioasă și agentul poate fi cel mult tratat cu compasiune pentru ea. Dacă a fost săvârșită însă de bunăvoie (a ales uciderea unui om pentru a salva 5), dar neavând de ales (constrâns fizic), acțiunea nu este nici virtuoasă, nici deoarece scopul nu a fost fixat de către agent (scopul de a omorî cu orice preț nu este fixat de către agent, scopul său fiind să nu omoare).
În concluzie, orice acțiune dintre cele două disponibile încalcă o datorie morală. Alegerea nu se face pe criterii morale, ci pe criterii de oportunitate, pe bază înțelepciunii practice. Dintre cele două variante de acțiuni imorale, omorârea unui om pentru salvarea celor cinci este oportună, adică maximizează fericirea generală.
Soluțiile date de cele trei curente filosofice – aristotelian, kantian și millian – sunt similare. Situația descrisă este un impas moral din care nu se poate ieși decât optând pentru calea unei strategii de evaluare extra-morală.
Analizând varianta grăsanului de pe pod, realizăm că este vorba despre aceeași problemă morală: dacă este justificabilă din punct de vedere moral omorârea unei persoane nevinovate, contrar voinței ei, pentru salvarea altor cinci persoane. Comparativ cu primul caz diferența constă în acțiunile alese: a determina în mod indirect moartea a cinci oameni, prin pasivitate, respectiv salvarea acestora omorând în mod direct un om nevinovat, sau, mai simplu, în a ucide un om pentru a salva cinci sau a-i lăsa să moară pe cei cinci.
Dacă majoritatea oamenilor care se bazează pe bunul simț moral (95%) ar alege varianta schimbării macazului pentru a determina în mod indirect moartea unui om nevinovat și a salva alte cinci vieți, în această variantă a modelului teoretic original, aceștia nu ar omorî în mod direct un om nevinovat pentru salvarea celor cinci. Diferența nu este etică, ci psihologică. Cei care au cunoștințe de filozofie, sau care au studiat teorii etice răspund contrar, gândind în termeni de norme morale obiective, lăsând sentimentele deoparte. Controversa filosofică a omorî / a lăsa să moară nu este însă dezbătută, deși cei mai multi dintre ei susțin teza neechivalenței: este mai grav moral să omori decât să lași să moară, chiar dacă avem exact aceleași consecințe. În realitate însă, aici nu avem aceleași consecințe, prin urmare această schemă de raționare morală nu este utilă în acest caz.
Din perspectiva kantiană această distincție morală nu funcționează. Nu există varianta de a trece mai departe peste pod fără implicarea în această poveste întrucât exemplul presupune că implicarea personală și determinarea evenimentelor. Răspunsul la întrebarea ce este moral să facem? pare evident, deoarece ambele acțiuni disponibile conduc la crimă. Alegerea, în condiții de necesitate, a uciderii unui singur om pentru a salva cinci nu este o opțiune morală. În acest exemplu teoretic nu se poate face o alegere morală, adică liberă. Trebuie căutate alte fundamente raționale decât cele morale pentru ieșirea din impas. Împingerea grăsanului este mai pragmatică din punct de vedere al urmărilor, cu toate că, din punct de vedere psihologic, este mai greu de realizat. Soluția rațională în condițiile date este de a face cel mai mic rău. Soluția morală kantiană a celor două dileme este exact aceeași.
Făcând abstracție de exemplu, din punct de vedere kantian nu este justificată moral omorârea grăsanului de pe pasarelă pentru salvarea altor 5 vieți. Kant nu acceptă nici extremele cazuri de sacrificare a unei vieți nevinovate pentru salvarea omenirii, motivând că justificarea morală a unei singure crime ar reprezenta sfârșitul justiției, nemaiexistând nici măcar o valoare pentru care oamenii să trăiască pe acest pământ. Aceasta în condițiile în care ai putea să nu omori.
Din perspectiva milliană, a utilitarismului binivelar evitarea încălcării datoriei de a nu ucide este de asemenea supusă eșecului. Oricare ar fi alegerea făcută, se comite o imoralitate, întrucât nu este morală uciderea unei persoane, cu toate că rezultatul este salvarea altor cinci vieți. Și pentru un utilitar millian acțiunea se va baza tot pe temeiuri de oportunitate, adică va trebui să aleagă dintre două rele pe cel mai mic – omorârea grăsanului și salvarea celor cinci. În acest fel, însă, utilitarianul se va face vinovat de crimă și va fi pedepsibil cu toate că a salvat cinci vieți. Un utilitarian ar trebui să se ghideze după considerente de moralitate și juridice, acestea fiind în general superioare celor de oportunitate. Unii utilitariști consideră că luarea unei vieți nevinovate ar trebuie interzisă în mod desăvârșit, indiferent de potențialele efecte benefice pe care le-ar putea avea deoarece în caz contrar, viața ar deveni de o nesiguranță exasperantă. Alți utilitariști consideră că, în unele situații, precum eutanasia voluntară, ar trebui permisă uciderea persoanei nevinovate în prag de moarte, care își dorește acest lucru, pentru a-i curma suferința și a-i face un bine. Se vorbește de asemenea și despre o clauză de catastrofă în care uciderea unei persoane nevinovate ar putea fi permisă moral pentru evitarea catastrofei. Nu există însă un consens unanim. Mill rezolvă problema în mod elegant: toate cazurile de omor care sunt interzise de lege sunt în același timp și imorale. Însă în anumite situații, cum este cea prezentă, de acțiune sub imperiul forței – unele variante de acțiune pot fi oportune. Rămân de discutat condițiile în care argumentele de oportunitate le pot întrece pe cele de moralitate și de dreptate. Aceste condiții trebuie convenite de societate, întrucât, și aici părerile vor fi diverse.
Aplicând matricea utilitarismului preferențial al lui Hare, problema ar trebui supusă inițial unei evaluări la nivel intuitiv: omorul grăsanului este imoral, la fel ca și uciderea indirectă a celor cinci deoarece încalcă o datorie a codului moral. Pe baza principiului utilității preferențiale a acestor două acțiuni, la nivel critic, vom observa că balanța înclină per ansamblu spre împingerea grăsanului, salvând astfel cele cinci vieți, diferența fiind făcută nu de numărul de persoane salvate, ci de gradul satisfacerii propriei preferințe a agentului, care este de a ucide cât mai puține persoane, de preferat nici măcar una. Ignorând elementul emoțional, testul consecințelor arată că omorârea unei persoane este oportună pentru salvarea altor cinci, în cazul în care ești forțat să ucizi pe cineva, cu toate că este imoral.
Din punctul de vedere al consecințialismului normativ, Brad Hooker consideră că este morală sacrificarea unei persoane nevinovate când se poate preveni un dezastru prin aceasta, ca de exemplu un război nuclear. Nu se justifică însă acest sacrificiu când binele produs în urma sacrificării unui om nevinovat aste doar puțin mai mare, ca în exemplul nostru. Părerile însă sunt împărțite.
Elizabeth Anscombe apreciază că tot din motive consecinționiste jertfirea unei persoane pentru evitarea unei catastrofe nu este justificată moral, printre altele, deoarece implică introducerea datoriei auto-sacrificiului pentru binele celorlalți, fapt care deschide calea spre abuzuri și insecuritate.
Kant analizează și el cazurile extreme ca martiriul voluntar (de exemplu auto-sacrificarea voluntară pentru salvarea omenirii) și concluzionează că acesta este sau un fel de sinucidere, care trebuie interzis, sau este diferit de sinucidere și poate fi permis, dacă agentul nu are de ales. În rest, nu suntem îndreptățiți să ne sacrificăm viața chiar și pentru salvarea întregii omeniri, deoarece demnitatea umană nu este nici comparabilă și substituibilă.
Mai există și alte forme de utilitarism care încorporează principiul respectării autonomiei persoanei. J. Glover pune problema în felul următor: cine ia decizia privitoare la viața și la moartea unei persoane după calcularea consecințelor? Respectul autonomiei înseamnă a prioritiza o decizie pe care cineva o ia cu privire la viitorul propriu din prisma felului în care înțelege prezentul, chiar dacă este predictibil că viitorul nu va fi așa sau dacă societatea consideră că această alegere nu e în favoarea persoanei respective. Alegerea privitoare la propria soartă este prioritară, însă acest principiu ar trebui ponderat de cel utilitarist, în concepția lui Glover, în caz contrar sinuciderile de bună voie în masă ar putea deveni o practici acceptabile moral. Independența nu joacă nici un rol în exemplul luat în discuție în acest sens.
În ambele exemple au fost ridicate două întrebări ce nu trebuie confundate:
Este morală sacrificarea unui om pentru a salva alte cinci persoane?
Există vreo bază extra-morală pentru uciderea unei persoane pentru a salva alte cinci?
Kantianul răspunde că datorită rigorilor exemplului, un caz de acțiune neliberă, problema nu este una morală, ci este pragmatică, și poate fi decisă prin evaluarea consecințelor.
Utilitaristul acțional este singurul care răspunde că sacrificarea unei persoane pentru salvarea celor cinci este o faptă morală.
Utilitaristul binivelar consideră omorârea unui om pentru a salvarea altor cinci ca imorală, dar oportună în exemplele folosite.
Este evidentă schimbarea de judecată a publicul larg în funcție de sentimente: dacă nu este implicat emoțional în mod direct (cazul macazului), el judecă din prisma consecințelor și în proporție de 95% susține că este moral să omori o persoană pentru a salva cinci. În cazul grăsanului, când există implicarea directă, publicul larg uită de consecințe și consideră că este moral ca cele cinci persoane să fie lăsate să moară, dacă asta presupune uciderea directă a cuiva.
Evaluarea pe baza teoriilor prezintă avantajul evitării unor astfel de fluctuații subiectiviste aleatorii.
Ambele cazuri pot fi tratate și din prisma principiului dublului efect: nu se poate face un bine (salvarea cuiva) decât făcând un rău (omorând pe altcineva).
Principiul dublului efect este un principiu consecinționist pentru cazurile speciale în care fericirea nu se poate maximiza fără producerea prejudiciilor, fie ele chiar sub formă de crimă. Conform acestui principiu este moral să îndeplinești o acțiune cu consecințe previzibil bune, dar și rele, justificând moral producerea unui rău, prin îndeplinirea a cinci condiții:
acțiunea să nu fie rea în sine;
consecința bună să fie intenționată, iar cea rea neintenționată, dar previzibilă;
consecința rea să nu fie un mijloc în producerea celei bune;
să există o bază serioasă pentru acceptarea consecinței rele;
consecința bună prevăzută să fie egală sau mai mare decât cea rea prevăzută.
Prin urmare, în evaluarea etică a situațiilor, în afara cantității de fericire, trebuie luate în seamă de multe ori și alte elemente, cum ar fi relația cauzală dintre consecințe sau existenta intenției, care diferă de prevederea consecințelor. Principiul dublului efect arată că este întotdeauna imoral să faci un act rău pentru producerea consecințelor bune, dar ca este din punct de vedere moral permis să faci un act bun cunoscând apariția colaterală și a efectelor rele.
Evaluând cazul din exemplu pe baza celor cinci condiții mai sus menționate, vom distinge punctual următoarele:
crima este rea în sine;
consecința bună – salvarea celor cinci persoane – este intenționată, iar cea rea – uciderea directă a altei persoane – este tot intenționată;
consecința rea – uciderea grăsanului – este un mijloc în obținerea celei bune salvarea celorlalți 5;
baza serioasă pentru acceptarea consecinței rele este discutabilă
consecința bună este într-adevăr mai mare decât cea rea.
Per ansamblu, condițiile principiului dublului efect nu sunt satisfăcute, deci nu este justificată moral uciderea directă a unei persoane pentru a salvarea altor 5.
Cele trei cadre de evaluare au același răspuns: în exemplul luat în discuție, nu este justificată moral uciderea unui om nevinovat, contrar voinței sale, pentru salvarea altor 5 persoane, în ciuda intuiției populare comune și a utilitarismului acțional simplu. Publicul larg nu distinge însă diferența dintre judecarea morală a situației și judecarea acesteia pe alte criterii pentru a lua în cele din urmă o decizie. Marea masă populară consideră că luând o decizie de oportunitate sau de prudență a luat, în principiu, o decizie morală. În acest exemplu, doar decizia extra-morală este aplicabilă, întrucât decizia pe criterii morale este constant negativă deoarece valoarea vieții fiecărui om este incomensurabilă. Nimeni nu are nici un drept să hotărască problemele de viață și de moarte ale altei persoane în locul acesteia. Punctul de vedere al publicului larg este contrar. Dovada este că omul de rând gândește fără îndoială ca un utilitarist acțional simplu. Totodată, el gândește emoțional: uciderea indirectă este mai puțin culpabilă moral decât a omorârea directă. În realitate, omul de rând nu a realizat că a avut de-a face cu aceeași problemă morală pusă însă în două contexte diferite și nici că a dat răspunsuri contrare. Emoțiile trezite de posibilitatea implicării directe în crimă au dereglat raționamentul moral. În cele din urmă, decizia de a acționa nu este una morală, ci una pragmatică, de oportunitate sau prudențială.
Avantajul abordării dilemelor cu ajutorul teoriilor este că problema se pune într-un cadru explicativ sistematic iar răspunsul nu este improvizat. Se oferă un fundament rațional soluției date. O propoziție morală este o propoziție în legătură cu întrebarea de ce? capătă coerență. De ce a schimba macazul este o acțiune imorală? Alegerea pe baza bunului simț moral este mai aproape de o judecată de gust, însă morala nu e chestiune de gust. Avantajul utilizării teoriilor etice este reprezentat de diminuarea arbitrariului subiectivist.
III.2. PROCEDURI DE DECIZIE / ALEGERE MORALĂ. CONFLICTE MORALE
III.2.1. CEI ȘASE PILONI AI CARACTERULUI MORAL
Procedurile de decizie / alegere morală se bazează în primul rând pe așa-numiții piloni ai caracterului moral. Acești șase piloni ai caracterului moral sunt valori. Standardele de conduită care decurg din aceste valori constituie regulile de bază ale eticii și prin urmare ale luării deciziilor morale.
Nu este nimic sacru în cifra șase. Am putea avea în mod rezonabil 8, sau 10, sau chiar mai multe, dar majoritatea virtuților universale se încadrează cu ușurință în cele 6. Numărul nu este greoi, iar cei șase piloni ai caracterului pot conferi un vocabular comun. Vocabularul comun este necesar pentru ca oamenii să poată observa cu ușurință ceea ce unește diversa și fracturata societate în care trăim. Este necesar pentru a comunica mai ușor despre valorile noastre de bază, pentru a înțelege deciziile morale mai bine, atât pe cele personale cât și deciziile altora.
Cei șase piloni acționează ca un filtru pe mai multe nivele pentru a ajuta la procesarea deciziilor. Deci, a fi de încredere nu este suficient, trebuie să fim de asemenea și grijulii. Respectarea legii nu este de ajuns, trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile sau inacțiunile noastre.
Pilonii ne pot ajuta să detectăm situațiile în care ne concentrăm atât de mult pe susținerea unui principiu încât sacrificăm un altul, unde intenționând să îi considerăm pe alții responsabili, ignorăm datoria de a arăta compasiune, unde intenționând să facem treaba bine, ignorăm modul cum o facem.
Pe scurt, cei șase piloni pot îmbunătăți în mod dramatic calitatea etică și morală a deciziilor noastre, și în acest fel caracterul și viețile noastre. Aceștia reies din figura următoare:
Figura III.2.1 – Cei șase piloni ai caracterului moral
Încrederea – când alții au încredere în noi ne acordă o marjă de manevră mai ridicată deoarece consideră că nu avem nevoie să fim monitorizați pentru a ne îndeplini obligațiile. Ei cred în noi și ne stimează. Acest lucru este satisfăcător. În același timp, noi trebuie să îndeplinim așteptările altora și să ne abținem de la cele mai mici minciuni sau de la un comportament egoist care ne-ar putea distruge relațiile.
Pur și simplu, abținerea de la înșelăciune nu este suficientă. Încrederea este cea mai complicată dintre cele șase valori etice fundamentale și constă într-o varietate de alte calități precum onestitatea, integritatea, fiabilitatea și loialitatea.
Onestitatea – nu există nici o valoare etică mai fundamentală decât onestitatea. Asociem onestitatea cu oameni de onoare, îi admirăm și ne bazăm pe cei onești. Dar onestitatea este un concept extins decât își dau seama mulți dintre noi. Implică atât comunicarea cât și conduita.
Onestitatea în comunicare reprezintă exprimarea adevărului atât de bine precum îl cunoaștem și nu doar transmiterea lui într-un mod de natură a induce în eroare sau a înșela. Ea are 3 dimensiuni:
Veridicitatea – înseamnă prezentarea faptelor atât de bine pe cât le cunoaștem. Intenția este distincția crucială dintre veridicitate și adevărul însuși. A greși nu înseamnă același lucru cu a minți, deși greșelile oneste pot încă afecta încrederea în măsura în care pot prezenta judecăți neglijente.
Sinceritatea – reprezintă autenticitatea, fiind fără înșelăciune sau duplicitate. Ea elimină toate actele, inclusiv jumătățile de adevăr, afirmațiile în afara contextului, chiar și tăcerea, care intenționează să creeze convingeri sau să lase impresii false sau care induc în eroare.
Candoarea – în relațiile care implică așteptări legitime de încredere, onestitatea poate necesita franchețe și exprimare directă, impunând obligația de oferire voluntară a informațiilor altei persoane care trebuie să știe.
Onestitatea în conduită reprezintă jocul după reguli, fără a fura, a înșela, a frauda, fără subterfugii sau alte trucuri. Înșelătoria este o formă particulară dezonorantă de necinste deoarece nu doar caută să trădeze, ci și să profite de cei care nu înșală. Este în același timp o violare a încrederii și corectitudinii.
Nu toate minciunile sunt neetice, deși toate minciunile sunt neoneste. Onestitatea nu este un principiu inviolabil. Ocazional, lipsa onestității este justificabilă din punct de vedere etic, ca atunci când poliția minte în operațiuni sub acoperire sau când cineva minte criminalii sau teroriștii pentru a salva vieți. Nu vă amăgiți însă: ocaziile pentru minciunile sancționate etic sunt rare și necesită deservirea unui scop mult mai înalt, precum salvarea unei vieți și nu evitarea unei confruntări sau câștigarea unui joc.
Integritatea – cuvântul provine din latinescul integer adică număr întreg, precum un număr întreg, o persoană integră este nedivizată și completă. Aceasta înseamnă că persoana morală acționează în conformitate cu convingerile sale proprii și nu cu oportunitatea sau utilitatea. Este de asemenea consistentă. Nu există nici o diferență în felul în care ia deciziile de la o situație la alta, principiile sale nu variază la serviciu sau acasă, în public sau în intimitate.
Deoarece această persoana trebuie să știe cine este și ce prețuiește, persoana integră își alocă timp pentru auto-reflecție, în așa fel încât evenimentele, crizele și necesitățile aparente cotidiene să nu afecteze cursul vieții sale morale. Este o persoană care rămâne în control. Poate fi politicoasă, chiar fermecătoare, dar niciodată duplicitară. Nu se înjosește niciodată cu un comportament slugarnic față de cei de la care ar putea obține avantaje. Este de încredere pentru ceea ce este: ceea ce vezi este ceea ce primești. Persoanele lipsite de integritate sunt numite ipocrite sau cu două fețe.
Fiabilitatea – sau menținerea promisiunii – când facem promisiuni sau ne luăm alte angajamente care creează o bază legitimă pentru altă persoană să se bazeze pe noi, ne asumăm datorii morale speciale. Acceptăm responsabilitatea de a face toate eforturile rezonabile pentru îndeplinirea angajamentelor asumate. Deoarece ținerea promisiunii este un aspect atât de important al încrederii, este important să:
evităm scuzele de rea credință. Trebuie să interpretăm promisiunile corect și onest și să nu încercăm să raționalizăm neconformitățile.
evităm angajamentele neînțelepte. Înainte de a face o promisiune trebuie analizăm atent dacă suntem dispuși și putem să ne ținem de promisiune. Trebuie să ne gândim la evenimente viitoare neprevăzute care ar putea face promisiunea dificilă, nedorită sau imposibilă. Câteodată tot ceea ce putem promite este că vom face tot ce ne stă în putere.
evităm angajamentele neclare. Trebuie să ne asigurăm că atunci când promitem ceva, persoana căreia îi facem promisiune înțelege angajamentul pe care ni-l asumăm.
Loialitatea – unele relații (ca de exemplu: soț – soție, angajator – angajat, cetățean – țară) creează așteptări de credință, fidelitate și devotament. Loialitatea este o responsabilitate de a promova interesele anumitor persoane, organizații sau afiliații. Această datorie merge dincolo de obligațiile normale pe care le purtăm față de alții.
Limitări ale loialității – loialitatea este un lucru complicat. Prietenii, angajatorii, colegii și alții ne pot cere să le clasăm interesele peste considerentele etice. Nimeni nu are însă dreptul să ceară altcuiva să sacrifice principiile etice în numele unei relații privilegiate. Într-adevăr, cineva care cere un preț atât de mare pentru menținerea relației va pierde dreptul la loialitate.
Prioritizarea loialităților – foarte multe persoane sau grupuri ne pretind loialitatea astfel încât trebuie să ne gradăm obligațiile de loialitate într-un fel rațional. De exemplu, este perfect rezonabil și etic să avem grijă de interesele copiilor noștri ale părinților și soților chiar dacă trebuie să ne subordonăm obligațiile altor copii, vecini sau colegi de muncă pentru aceasta.
Protejarea informațiilor confidențiale – loialitatea necesită păstrarea anumitor informații confidențiale. Când păstrarea unui secret încalcă legea sau amenință pe alții, am putea avea responsabilitatea de a trage semnalul de alarmă.
Evitarea conflictelor de interese – angajații și funcționarii publici au datoria de a lua toate deciziile profesionale după principiul priorității, fără a fi împiedicați de conflicte personale de interes. Ei datorează loialitate publicului pe care îl deservesc.
Respectul – oamenii nu sunt obiecte și oricine are dreptul de a fi tratat cu demnitate. Cu siguranță că nu avem nici o obligație morală să ținem toți oamenii la mare cinste, dar ar trebui să tratăm pe toată lumea cu respect, indiferent de cine sunt sau ce au făcut. Avem responsabilitatea de a fi pe cât de buni putem în toate situațiile, chiar și când aveam de a face cu persoane neplăcute.
Regula de aur – poartă-te cu alții cum ai vrea să se poarte ei cu tine, ilustrează foarte bine pilonul respectului. Respectul interzice violența, umilirea, manipularea și exploatarea. Reflectă noțiuni precum politețe, curtoazie, decență, demnitate, independență, toleranță și acceptare.
Politețea, curtoazia și decența – o persoană respectoasă este un ascultător atent, deși răbdarea sa nu trebuie pusă la încercare deoarece respectul funcționează în ambele sensuri. Cu toate acestea, persoana respectoasă îi tratează pe ceilalți cu considerație și nu recurge la intimidări, coerciție sau violență decât în situații extraordinare și limitate pentru a-i apăra pe alții, a preda disciplina, a menține ordinea sau a realiza justiția socială. Pedepsirea este folosită cu moderație și doar pentru a atinge importante obiective și scopuri sociale.
Demnitatea și independența – oamenii au nevoie de a lua decizii informate în legătură cu viețile lor personale. Nu îi privați de informațiile care le sunt necesare pentru aceasta. Permiteți tuturor persoanelor, inclusiv copiilor care se maturizează să aibă un cuvânt de spus în deciziile care îi afectează.
Toleranța și acceptarea – acceptați diferențele și credințele individuale fără prejudecată. Judecații pe ceilalți doar din prisma caracterului, abilităților și conduitei lor.
Responsabilitatea – viața este plină de alegeri. A fi responsabil înseamnă a fi răspunzător pentru alegerile făcute, și deci pentru propria viață, pentru ceea ce faci și pentru ceea ce ești. Înseamnă de asemenea să recunoști că acțiunile tale contează și să îți asumi răspunderea din punct de vedere moral pentru consecințele acțiunilor. Capacitatea de a raționa și libertatea de a alege ne face autonomi moral și prin urmare răspunzători pentru onorarea sau degradarea principiilor etice care dau vieții sens și scop.
Persoanele etice arată responsabilitate prin asumarea răspunderii, urmărind excelența și practicând auto-constrângerea. Ei manifestă abilitatea de a răspunde așteptărilor. O persoană responsabilă nu este o victimă, nu dă vina pe alții și nu își asumă creditele muncii altora. O astfel de persoană ia in considerație consecințele posibile ale comportamentului propriu. Recunoaște complicitatea obișnuită la triumfarea răului când nu se iau măsuri pentru împiedicarea acestuia. O astfel de persoană conduce prin exemplu.
Urmărirea excelenței – are o dimensiune etică când alții se bazează pe cunoștințele noastre, pe abilitatea sau dorința de a efectua anumite sarcini în condiții de siguranță și în mod eficient.
Diligența – cu greu se poate spune ca nu este etic să greșești sau să fii mai puțin decât excelent, dar există o obligație morală de a face totul la cel mai înalt nivel posibil, de a fi harnic, de încredere, grijuliu, pregătit și informat.
Perseverența – persoanele responsabile termină ceea ce au început, depășind mai degrabă decât renunțând în fața obstacolelor. Ei vita scuzele de genul: acesta sunt eu, nu e treaba mea, sau a fost legal.
Îmbunătățirea continuă – persoanele responsabile urmăresc întotdeauna căi de a-și face treaba mai bine.
Auto-constrângerea – persoanele responsabile practică auto-controlul, stăpânindu-și pasiunile și apetitul (ca de exemplu: poftele trupești, ura, lăcomia, nesațul și frica) de dragul viziunii pe termen lung și al unei mai bune judecăți. Ele amână mulțumirile dacă este necesar și nu au niciodată sentimentul că este necesar să câștige cu orice preț. Ele realizează că sunt ceea ce au ales să fie zilnic.
Corectitudinea – mulți ar fi de acord că aceasta implică probleme de egalitate, imparțialitate, proporționalitate, deschidere și echitabilitate. Majoritatea ar fi de acord că nu este corect să se ocupe de situații similare în mod inconsecvent. Majoritatea ar fi de acord că nu este corect să impui pedepse care nu sunt proporționale cu fapta. Conceptul de bază pare simplu, chiar intuitiv, dar aplicarea lui în viața cotidiană poate fi surprinzător de dificilă. Corectitudinea este un alt concept complicat, probabil supus mai mult dezbaterilor legitime și interpretării decât oricare altă valoare etică. Părțile care sunt în dezacord tind să susțină că există doar o singură poziție justă, firește aceasta fiind de partea lor. În mod esențial însă, corectitudinea implică aderarea la un standard echilibrat de justiție, fără relevanță pentru sentimentele sau înclinațiile proprii.
Procesul – este crucial în soluționarea disputelor, pentru a ajunge la cel mai corect rezultat pentru toate părțile implicate și pentru a minimiza plângerile. O persoană corectă se angajează deschis și imparțial în procese pentru adunarea și evaluarea informațiilor necesare luării deciziilor. Persoanele corecte nu așteaptă ca adevărul să vină la ele, ci caută informații relevante și perspective conflictuale înainte de a face judecăți importante.
Imparțialitatea – deciziile ar trebui luate fără favoritisme sau prejudiciu.
Echitatea – un individ, o companie sau o societate ar trebui să-și corecteze greșelile proprii, prompt și voluntar. Este impropriu să se profite de slăbiciunea sau ignoranța altora.
Grija – dacă cineva ar fi existat singur în univers, nu ar fi fost nevoie de etică, iar inima acestuia ar fi putut fi o piatră rece și tare. Grija este inima eticii și a luării deciziilor morale. Cu greu este posibil să fii cu adevărat moral și indiferent la bunăstarea altora. Aceasta deoarece etica se referă în mod absolut la relațiile bune cu alți oameni.
Este mai ușor să iubești umanitatea decât oamenii. Oamenii care se consideră etici, dar cărora le lipsește o atitudine grijulie față de semenii săi, au tendința să îi folosească pe ceilalți ca pe niște instrumente ale voinței lor. Aceștia simt rar obligația de a fi onești, loiali, corecți sau respectoși, cu excepția cazurilor când este prudent pentru ei să facă asta, o dispoziție care prin ea însăși arată duplicitate și lipsa integrității. O persoană căreia îi pasă cu adevărat simte un răspuns emoțional atât la suferința cât și la fericirea altora.
Desigur, uneori trebuie să îi rănim pe cei la care ținem cu adevărat, și unele decizii, deși cât se poate de etice, cauzează suferință. Nimeni nu ar trebui să cauzeze în mod conștient mai multă durere decât este rezonabil necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor. Cea mai înaltă formă de grijă este expresia onestă a benevolenței, sau altruismul, care nu trebuie să fie confundat cu caritatea strategică. Darurile către carități pentru îndeplinirea intereselor personale reprezintă o fraudă, deoarece nu sunt daruri în adevăratul sens al cuvântului, ci investiții sau anulări de taxe.
Cetățenia – include virtuțile civice și îndatoririle care prescriu modul în care ar trebui să ne comportăm în comunitate. Un bun cetățean cunoaște legile și le respectă, dar asta nu este tot. Se oferă voluntar și este la curent cu problemele cotidiene, își execută sarcinile și privilegiile ca membru al unei societăți democratice, auto-guvernate. El face mai mult decât îi revine în mod corect pentru a face societatea funcționabilă pentru prezent și pentru generațiile viitoare. Un astfel de angajament în sfera publică poate avea numeroase fațete, cum ar fi conservarea resurselor, reciclarea, folosirea transportului în comun și curățarea gunoiului. Un bun cetățean dă mai mult decât ceea ce primește.
III.2.2. FUNDAMENTELE PENTRU LUAREA UNEI DECIZII / ALEGERI MORALE
Chiar dacă realizăm sau nu aceasta în mod permanent, toate cuvintele noastre, acțiunile și atitudinile sunt reflectarea alegerilor pe care le facem. O fundație temeinică pentru luarea deciziilor morale este acceptarea a două principii de bază:
Cu toții avem puterea de a decide ceea ce facem și ceea ce spunem;
Suntem cu toții responsabili pentru consecințele alegerilor noastre.
Uneori puterea de a alege nu este evidentă. Controlul extern și emoțiile interne pot da sentimentul de neputință. În special în cazul persoanelor tinere sau imature, sentimentele de bucurie și depresie, mânie, frică, frustrare, durere, anxietate, resentimente, gelozie, vină, singurătate, dragoste și dorință trupească par să apară și să dispară de la sine, creând dispoziții ce par a fi de necontrolat. Poate că nu avem puterea de a face tot ceea ce vrem să facem, dar avem încă puterea de a decide ce să facem cu ceea ce avem, și aceasta înseamnă suficientă putere.
De multe ori oamenii consideră că responsabilitatea se poate evita. Indivizii tineri sau imaturi sunt cunoscuți pentru aruncarea vinei acțiunilor lor pe alții (de exemplu: tu m-ai determinat să mint, a trebuit să iau mașina fără permisiunea ta, nu am avut de ales, sau doar s-a întâmplat. Trebuie să ne învățam copiii că deși este posibil să nu le fie pe plac alegerile lor, încă mai au de unde alege și că au responsabilitatea de a alege cu înțelepciune. Mai mult, puterea și responsabilitatea asociate cu alegerea există chiar și atunci când este extrem de dificil să fii chibzuit. Mânia, frustrarea, frica și pasiunea nu sunt scuze acceptabile pentru alegerile greșite, inclusiv pentru atitudinile proaste.
Componentele unei decizii morale
Considerarea serioasă a alegerilor
Fiecare dintre noi face sute de alegeri zilnic. Cele mai multe dintre ele nu justifică o chibzuire extinsă. Ele sunt simple, repetitive sau fără consecințe semnificative. În astfel de cazuri, ar putea fi sigură urmarea propriei intuiții, a propriilor sentimente. Este bine să decizi spontan cu ce să te îmbraci, ce să mănânci sau ce să spui într-o conversație amicală. Când problemele nu sunt de o complexitate morală crescută și mizele sunt mici, instinctele noastre normale sunt suficiente.
Problemele apar atunci când nu facem distincția între problemele minore și cele potențial majore, atunci când te lași purtat de val, în situații care necesită o abordare mult mai atentă.
Recunoașterea deciziilor importante
Reflectarea nu este ceva natural pentru toată lumea. De aceea este important ca părinții să dezvolte instinctele copiilor lor cu privire la ceea ce contează și ceea ce este mai puțin important. Aceasta le va fi de folos pe tot parcursul vieții lor.
Formula simplă este: cu cât mai importante sunt consecințele potențiale, cu atât este mai importantă alegerea cu grijă a deciziei. Pentru a identifica deciziile importante, următoarele patru întrebări sunt de mare ajutor:
Vei suferi tu sau altă persoană o vătămare corporală?
Vei fi afectat tu sau altă persoană de o suferință emoțională puternică?
Ar putea această decizie să îți știrbească reputația, să-ți submineze credibilitatea sau să îți deterioreze relațiile importante?
Ar putea această decizie să îți împiedice realizarea vreunui obiectiv important?
Deciziile bune sunt și morale și eficiente
Deciziile morale – o decizie este morală dacă este consecventă cu cei șase piloni ai caracterului moral. Deciziile morale generează și susțin încrederea, demonstrează respectul, responsabilitatea, dreptatea și grija și sunt consecvente cu buna cetățenie. Dacă mințim pentru a primi ceva ce ne dorim și primim acel lucru, decizia poate fi numită eficientă, dar este imorală și neetică.
Deciziile eficiente – o decizie este eficientă dacă duce la îndeplinirea a ceea ce ne dorim noi să se întâmple, dacă ne îndeplinește scopurile. Cea mai simplă metodă de testare este răspunsul la întrebarea: ești mulțumit de rezultat? O decizie care produce rezultate neintenționate și nedorite nu este eficientă. De exemplu, dacă facem o remarcă întâmplătoare pentru a face pe cineva să se simtă bine dar care îl face să se simtă rău în schimb, am fost ineficienți. Dacă decidem să facem ceva ce chiar nu ne dorim să facem doar pentru a mulțumi un prieten, iar rezultatul reprezintă probleme serioase, decizia nu a fost de asemenea eficientă.
Cheia luării deciziilor eficiente este să ne gândim la alegeri în ceea ce privește capacitatea lor de a îndeplini obiectivele cele mai importante și într-o proporție cât mai mare. Aceasta înseamnă că trebuie să înțelegem diferența dintre obiectivele pe termen scurt și cele pe termen lung.
Exemplu pentru eficiență: Suzy și Sue
Suzy este atât îngrijorată cât și furioasă. Prietena sa, Sue, a întârziat mai mult de 2 ore. Pe măsură ce timpul trece, lui Suzy îi trec prin minte toate lucrurile pe care le-ar putea spune și face pentru a o face pe Sue să înțeleagă că purtarea ei este inacceptabilă. Ea recapitulează în minte o confruntare directă care ar putea implica voci ridicate și temperamente aprinse. Acest tip de cadru este propice pentru luarea deciziilor proaste.
Dacă Suzy dorește să ia o decizie eficientă și etică și să evite să facă ceva prostesc și impulsiv, ea trebuie să lase emoțiile deoparte suficient de mult timp pentru a-i permite să gândească clar asupra obiectivelor sale, atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Dorința ei imediată poate fi de a-și elimina furia și frustrarea, în credința că prin asta va da o lecție prietenei sale. Cu toate acestea, obiectivul său pe termen lung este de a o ajuta pe Sue să devină mai responsabilă și respectuoasă. Și va dori cu siguranță să-și întărească relația cu Sue și calitatea comunicării lor.
Dacă Suzy s-ar gândi la aceste obiective potențial conflictuale, va realiza cât de important este să își aleagă cu grijă cuvintele și tonul vocii. Decizia ei asupra felului în care va gestiona situația este foarte importantă deoarece ar putea afecta semnificativ relația ei cu Sue.
Printre întrebările care se ridică enumerăm:
Este Suzy mai preocupată de a se asigura că Sue știe cât de furioasă este ea sau este mai interesată să încerce să o determine pe Sue să gândească și să acționeze în mod diferit pe viitor?
Dorește Suzy să obțină niște scuze forțate sau remușcări reale?
Dorește Suzy să o facă pe Sue să se simtă rău sau să o înfurie?
Cât de important este ca Suzy să arate că ea este în control sau cât de important este ca ea să dezvolte o relație mai respectabilă și mai matură cu Sue?
Evident, răspunsurile la aceste întrebări vor afecta profund felul în care Suzy va reacționa.
Suzy încearcă să ia o decizie eficientă. Dacă nu reușim să luăm în considerare în mod corespunzător alegerile noastre în termeni de consecințe pe termen lung, am putea realiza obiectivele pe termen scurt (exprimarea furiei), însă cu costul obiectivelor pe termen lung. Deciziile bune ne ajută să ne îndeplinim obiectivele majore, cele proaste ne împiedică să facem asta.
Țineți minte totuși că în această etapă Suzy nici măcar nu știe de ce Sue întârzie. Poate că are motive bune și convingătoare (de exemplu: a trebuit să își ducă prietena la spital sau i s-a stricat mașina). În orice caz, să reacționeze fără ca mai întâi să ceară o explicație este nedrept.
Discernământ și Disciplină
Există două aspecte critice ale deciziilor morale: a ști ce trebuie să faci și a face.
Discernământul – prima cerință a unei bune decizii este discernământul. Nu este evident pentru oricine, de exemplu, că este la fel de necinstit să înșeli în mod deliberat pe cineva spunându-i doar jumătăți de adevăruri și omisiuni ca și în cazul în care i-ai spune o minciună pur și simplu. De asemenea nu este mereu clar cu să răspundă cel mai eficient. Discernământul necesită cunoștințe și judecată.
Disciplina – deciziile bune necesită de asemenea disciplină, tărie de caracter pentru a face ceea ce trebuie făcut chiar și atunci când este costisitor sau neconfortabil. Nu este suficient să discernem cel mai etic și mai eficient curs, trebuie să îl și urmăm. Această necesită de multe ori voință și curaj moral: dorința de a face ceea ce trebuie chiar și atunci când este incomod, înfricoșător sau costisitor.
În exemplul de mai sus, discernământul și disciplina joacă roluri cruciale. Chiar dacă Suzy știe că ar trebui să își controleze temperamentul și să dezvolte o strategie precaută, de la a ști și până la a face există o diferență. Va avea nevoie de o cantitate enormă de disciplină pentru a-și depăși furia. Dacă Suzy va stăpâni situația eficient ea va reuși să ia o decizie bună și să sporească șansele ca Sue să învețe să procedeze la fel.
Părțile interesate
Fiecare persoană afectată de o decizie are o miză în decizie și o revendicare morală asupra decidentului. Deciziile bune țin cont de consecințele posibile ale cuvintelor și acțiunilor asupra tuturor celor potențial afectați de decizii, așa-numiții stakeholderi (persoane interesate).
Fiind atent sau grijuliu la modul în care alegerile noastre îi afectează pe alții reprezintă un aspect al conceptului părților interesate. Alt aspect este să fii sistematic și disciplinat când cugeți la persoanele care ar putea afectate de decizie. Conceptul părților interesate întărește obligația noastră de a face orice efort rezonabil pentru a prevedea posibilele consecințe și de a lua măsuri rezonabile pentru a evita prejudicii nejustificate aduse altora.
Exemplu pentru părțile interesate: Charlie și gluma inofensivă
Să presupunem ca Charlie, elev senior al unui liceu și membru al echipei de fotbal, este presat de prieteni să ia parte la o glumă de proporții care implică turnarea de lipici în încuietorile ușilor de la sălile de clasă. Împiedicând intrarea în școală ar putea fi amuzant la început, dar dacă s-ar gândi la toate părțile interesate și la toate consecințele faptei, el s-ar putea răzgândi.
Este posibil ca reparațiile ulterioare ale ușilor să coste o sumă mare de bani și totodată fapta va perturba activitatea și planurile multor elevi și profesori. În plus, dacă este prins, este probabil că va fi disciplinat în așa fel încât și alții vor avea de suferit. Dacă nu este lăsat să joace în următorul meci de fotbal, colegii de echipă și suporterii școlii vor fi dezamăgiți. Dacă va fi suspendat, nu va putea participa la banchetul absolvenților și partenera sa va fi supărată. Părinții săi ar putea fi foarte stânjeniți și școala ar putea primi publicitate negativă care va afecta reputația tuturor elevilor. În fine, este greu de estimat care ar fi costurile totale personale – ar putea afecta absolvirea, posibilitatea de a fi admis la un colegiu, posibilitatea de a păstra sau primi o bursă de studii pentru atleți și ar putea atrage obligația de a frecventa cursurile de vară. Dacă Charlie se va gândi la toate aceste lucruri înainte de a alege, cu siguranță va lua o decizie înțeleaptă.
Dacă am lua în considerare impactul probabil al acțiunilor și cuvintelor, inclusiv prejudiciul fizic și psihic adus altora, am face alegeri mai bune și am avea relații mai bune. Dar luarea deciziilor inteligente are efecte de mai mare anvergură decât evitarea prejudiciilor imediate. Deciziile proaste conduc la vieți nefericite, neîmplinite; deciziile bune conduc la o mai mare fericire și satisfacție în tot ceea ce întreprinde persoana în cauză.
III.2.3. CALEA CELOR 7 PAȘI PENTRU LUAREA DECIZIILOR MAI BUNE
Opriți-vă și gândiți – Unul dintre cei mai importanți pași spre luarea deciziilor bune este cel mai vechi sfat din lume: gândește mai întâi. Pentru a face acest lucru este necesar să te detașezi pe moment de evenimente suficient de mult timp pentru a permite o analiză la rece. Aceasta necesită disciplină, dar este un tonic puternic împotriva alegerilor pripite.
Bine-cunoscuta formulă de a număra până la 10 când ești furios și până la 100 când ești foarte furios este o tehnică simplă concepută pentru a preveni comportamentul prostesc și impulsiv. Cu toate acestea, suntem la fel de apți pentru a lua decizii prostești când suntem sub influența dorințelor puternice sau a oboselii, când suntem grăbiți sau sub presiune li când ignorăm faptele importante.
La fel cum ne învățăm copiii să se asigure în ambele părți înainte de a trece strada, putem și trebuie să le insuflăm obiceiul de a gândi în avans înainte de a lua orice decizie.
Pauza aceasta pentru a gândi are câteva beneficii importante. Previne luarea deciziilor în pripă, ne pregătește pentru un discernământ mai grijuliu și ne permite să ne mobilizăm disciplina.
Clarificați obiectivele – Înainte de a lua o decizie trebuie clarificate obiectivele pe termen scurt și cele pe termen lung. Trebuie determinat care dintre dorințele noastre care vor fi afectate de decizia luată sunt cele mai importante. Cel mai mare pericol este ca deciziile care îndeplinesc dorințele și nevoile imediate să prevină îndeplinirea obiectivelor noastre de viață mai importante.
Determinați faptele – Asigură-te că ai informațiile adecvate pentru motivarea unei alegeri inteligente. Nu poți lua decizii bune dacă nu cunoști faptele.
Pentru a determina faptele, mai întâi rezolvă ceea ce cunoști, apoi ceea ce trebuie să știi. Fii pregătit să obții informații adiționale și să verifici presupunerile și alte informații nesigure.
Odată ce începem să devenim mai atenți asupra faptelor, deseori vom observa că există versiuni diferite ale acestora și dezacorduri cu privire la sensul lor. În astfel de situații o parte importantă în luarea deciziilor adecvate implică buna apreciere cu privire la cine și ce să creadă.
Mai jos sunt redate câteva linii orientative pentru îndeplinirea acestui pas:
Luați în considerare fiabilitatea și credibilitatea persoanelor care prezintă fapte.
Luați în considerare baza faptelor presupuse. Dacă persoana care furnizează informațiile spune că a văzut sau auzit ceva personal, evaluați persoana din punct de vedere al onestității, acurateței și memoriei.
Amintiți-vă că presupunerile, bârfa și zvonurile nu sunt tot una cu faptele.
Considerați toate perspectivele, dar fiți atent să luați în considerare dacă sursa de informații are aceleași valori morale ca și dumneavoastră sau dacă are vreun interes personal care ar putea afecta percepția faptelor.
Acolo unde este posibil, căutați opiniile persoanelor a căror judecată și caracter le respectați, dar aveți grijă să distingeți între opiniile întemeiate ale persoanelor bine informate de speculațiile întâmplătoare, bănuieli și presupuneri.
În cele din urmă, evaluați informațiile pe care le aveți în termeni de integralitate și fiabilitate astfel încât să aveți un sentiment de certitudine și fiabilitate a deciziilor luate.
Dezvoltați opțiuni – Acum că știți ceea ce vreți să obțineți și ați ajuns la cea mai bună opinie cu privire la faptele relevante, faceți o listă cu opțiuni, un set de acțiuni pe care le puteți întreprinde pentru realizarea obiectivelor propuse. Dacă este vorba despre o decizie de mare importanță, discutați cu cineva de încredere pentru a vă lărgi perspectivele și a vă gândi la soluții noi. Dacă vă puteți gândi doar la una sau două variante de ales, probabil că nu vă dați toată silința.
Considerați consecințele – Două importante tehnici ajută la descoperirea potențialelor consecințe:
Structurați și filtrați opțiunile prin intermediul tuturor celor șase piloni ai caracterului moral: încrederea, respectul, responsabilitatea, corectitudinea, grija și cetățenia (spiritul civic). Observați dacă acțiunea încalcă vreunul dintre aceste principii fundamentale. Dacă vreuna dintre opțiuni implică minciuna sau încălcarea unei promisiuni, este nerespectuoasă la adresa cuiva, este lipsită de responsabilitate, nedreaptă sau arată nepăsare, implică încălcarea unor legi sau reguli, atunci această opțiune trebuie eliminată.
Identificați persoanele interesate / implicate și încercați să înțelegeți modul în care decizia le va afecta. Considerați alegerile din punctul de vedere ale principalelor persoane interesate. Identificați pe cine va ajuta decizia și pe cine va răni.
Alegeți – Este timpul pentru luarea deciziei. Dacă alegerea nu este deja clară, încercați să vedeți dacă vreuna dintre strategiile următoare este de ajutor:
Discutați cu persoane a căror judecată o respectați. Căutați prieteni sau mentori, dar țineți minte, odată ce ați primit sfaturi și opinii, responsabilitatea alegerii vă aparține în totalitate.
Ce ar face cea mai etică și mai morală persoană pe care o cunoașteți? Gândiți-vă la persoana pe care o cunoașteți sau de care știți (în viața reală sau fictivă) care are cel mai puternic caracter moral și cea mai bună judecată etică. Apoi întrebați-vă ce ar face acea persoană în locul vostru. Gândiți-vă la acea persoană ca la un model de urmat în luarea deciziilor și încercați să vă comportați la fel ca persoana respectivă. Mulți creștini poartă o mică brățară pe care sunt gravate literele WWJD însemnând Ce ar face Iisus? Chiar dacă ești creștin sau nu, ideea care face referire la un model de urmat poate fi folositoare. Această întrebare ar putea fi adaptată în diferite moduri: Ce ar vrea Dumnezeu ca eu să fac?, Ce ar face Buddha sau Maica Teresa? Ce ar face Ghandi? Ce ar face cea mai virtuoasă persoană din lume?
Ce ai face dacă ai fi sigur că toată lumea ar ști? Dacă toată lumea ar afla despre decizia ta, ai fi mândru și confortabil cu aceasta? Alegerile care doar arată bine în condițiile în care nu știe nimeni despre ele sunt de fapt alegeri proaste. Alegerile bune ne fac demni de admirație și ajută la creșterea reputației. Caracterul unei persoane este dezvăluit prin modul în care se comportă când crede că nu este privită de nimeni și este întărit atunci când acționează ca și cum este privită de toată lumea.
Regula de aur: poartă-te cu alții cum ai vrea să se poarte ei cu tine. Această regulă este una dintre cele mai vechi și mai bune ghiduri în luarea deciziilor etice. Dacă tratăm oamenii așa cum ne dorim să fim tratați, este foarte probabil că vom trăi respectând valorile celor șase stâlpi ai caracterului moral. Nu ne dorim să fim mințiți sau ca cineva să-și încalce promisiunile pe care ni le-a făcut, deci ar trebui să fim onești și să ne ținem promisiunile făcute altora. Ne dorim ca ceilalți să ne trateze cu respect, așadar, ar trebui ca și noi să îi tratăm respectuos la rândul nostru. Reciprocitatea, sau cu alte cuvinte, ce semeni, aia aduni sau semeni vânt, culegi furtună.
Monitorizați și ajustați – Din moment ce orice decizie greu de luat se bazează pe informații incomplete și predicții, unele dintre ele vor fi inevitabil greșite. Persoanele etice care iau decizii monitorizează efectele alegerilor proprii. Dacă alegerile lor nu produc rezultatele scontate sau cauzează efecte secundare neintenționate și nedorite, ele reevaluează situația și iau noi decizii.
În cele ce urmează prezentăm sintetizat din perspectiva altor autori două modele de șabloane utile în luarea deciziilor, dar care respectă în linii mari principiile mai sus descrise detaliat:
Proces în 7 pași pentru luarea deciziilor morale
Localizați problema – de exemplu: este ceva legat de această decizie care mi se pare incomod, sau nu intru cumva într-un conflict de interese?
Verificați faptele – multe probleme dispar la o examinare mai amănunțită, în timp ce altele se schimbă radical.
Identificați factorii relevanți – de exemplu: persoanele implicate, legi, codul profesional, alte constrângeri de ordin practic (un anumit buget).
Dezvoltați o listă cu opțiuni – fiți imaginativi, încercați evitarea dilemelor, nu folosiți opțiuni cu da și nu, ci la cine să mă duc, sau ce să spun.
Opțiuni de testare – folosiți teste ca cele ce urmează:
Testul prejudiciului: Face această opțiune mai puțin rău decât alternativele?
Testul publicității: Mi-aș dori ca alegerea mea pentru această opțiune să fie publicată într-un ziar?
Testul defensibilității – aș putea să-mi apăr alegerea opțiunii în fața unui comitet congresional sau a unui comitet de colegi?
Testul reversibilității – aș mai avea încredere în alegerea acestei opțiuni dacă aș fi afectat în mod negative de aceasta?
Testul colegului – ce ar putea spune despre această opțiune consiliul de conducere al profesiei mele sau comitetul de etică?
Testul organizației – ce spune ofițerul de etică al organizației sau consilierul juridic despre aceasta?
Faceți o alegere bazată pe pașii 1 – 5.
Revizuiți pașii 1 – 6. Ce ați putea să faceți pentru a face cât mai puțin probabil pe viitor să trebuiască să luați iarăși o astfel de decizie.
Există măsuri de precauție pe care le puteți lua ca individ (de exemplu: anunțarea politicii dumneavoastră cu privire la problemă, schimbarea locului de muncă)
Există vreo modalitate de a primi mai mult sprijin data viitoare?
Există vreo modalitate de a schimba organizația (de exemplu sugerați schimbări de politică la următoarea întâlnire departamentală)?
Luarea deciziilor morale în 3 pași
Pasul 1 – definirea problemei și alternativelor
Care este dilema?
Ce valori se află în conflict?
Am nevoie de mai multe informații?
Care sunt alegerile mele?
Pasul 2 – evaluarea alternativelor
Cine va fi afectat de fiecare dintre variante și în ce mod?
Este vreuna dintre variante ilegală?
Mă voi simți vinovat pentru vreuna dintre alegeri?
Ce s-ar întâmpla dacă familia și prietenii mei ar fi cei afectați?
Ce s-ar întâmpla dacă alegerea mea ar ajunge în mass-media?
Ce ar alege persoana cu cel mai etic comportament pe care o cunosc?
Cui îi pot cere îndrumarea?
Pasul 3 – luarea deciziei
Luând în considerare toți factorii, care este cea mai etică decizie?
III.2.4. CONFLICTE MORALE. OBSTACOLE ÎN CALEA LUĂRII DECIZIILOR ETICE: RAȚIONALIZĂRI
Ne auto-evaluăm pe baza intențiilor noastre cele mai bune, a celor mai nobile acțiuni și a celor mai virtuoase obiceiuri personale. Alții însă tind să ne judece pe baza ultimei noastre acțiuni dezastruoase. Așadar, în alegerea deciziilor înțelepte și morale nu vă lăsați distrași de raționalizări sau conflicte morale. Iată câteva dintre cele mai comune întâlnite:
Dacă este necesar, este și etic – această raționalizare se bazează pe falsa presupunere că necesitatea dă naștere proprietății. Această abordare conduce deseori la argumentarea conform căreia scopul scuză mijloacele și la tratarea sarcinilor sau a obiectivelor neetice ca imperative morale.
Capcana falsei necesități – după cum o spune Nietzsche: necesitatea este o interpretare, nu un fapt. Avem tendința de a cădea în capcana falsei necesități deoarece supraestimăm costul de a face ceea ce trebuie și subestimăm costul de a nu face acest lucru.
Dacă este legal și permisibil, este adecvat – aceasta substituie cerințele legale care stabilesc doar standardele minimale de comportament cu judecata morală personală. Această alternativă nu îmbrățișează întregul spectru de obligații morale, în special pentru persoanele implicate în menținerea încrederii publice. Persoanele etice adeseori aleg să facă mai puțin decât maximul admisibil și mai mult decât minimul acceptabil
E doar parte din muncă – oamenii conștiincioși care doresc să își facă treaba bine deseori eșuează să considere în mod adecvat moralitatea comportamentului lor profesional. Ei tind să compartimenteze etica în două domenii: privat și profesional. Persoanele fundamental decente se simt astfel justificate să facă la locul de muncă lucruri despre care știu că sunt greșite în alte contexte. Ei uită că misiunea de bază a oricărei persoane este de a fi un om bun.
Totul este pentru o cauză bună – oamenii sunt vulnerabili în mod special la raționalizări atunci când urmăresc îndeplinirea unui scop nobil. Totul este pentru o cauză bună este un raționament care lărgește interpretările decepției, înșelăciunilor, tăinuirii, conflictelor de interese, favoritismului și violărilor normelor și procedurilor consacrate.
Am făcut asta doar pentru tine – aceasta este o justificare primară pentru comiterea micilor minciuni albe sau a ascunderii informațiilor importante în relațiile personale sau profesionale cum ar fi evaluările de performanță. Această raționalizare adâncește valorile onestității și respectului contra valorii grijii. Un individ merită adevărul deoarece are dreptul moral de a lua decizii cu privire la propria sa viața bazându-se pe informații corecte. Această raționalizare supraestimează dorința altor oameni de a fi protejați de adevăr, când de fapt cei mai mulți oameni ar prefera să cunoască informații neplăcute decât să creadă minciuni liniștitoare. Considerați perspectiva persoanelor mințite: dacă ar descoperi minciuna, v-ar mulțumi pentru că ați fost atent sau s-ar simți trădate, favorizate sau manipulate?
Doar lupt contra focului cu foc – aceasta este falsa presupunere că încălcarea promisiunilor, minciuna și alte tipuri de abateri sunt justificate dacă sunt în mod obișnuit implicate de către cei cu care ai de a face. amintiți-vă că atunci când lupți contra focului cu foc, rămâi cu cenușa integrității tale personale.
Nu face rău nimănui – folosit să scuze abaterile, această raționalizare susține în mod eronat că cineva poate încălca principiile etice atât timp cât nu se produce un rău categoric și imediat altora. Tratează obligațiile etice pur și simplu ca factori care urmează să fie luați în considerare în luarea deciziilor, mai degrabă decât ca reguli fundamentale. Zonele cu probleme apar atunci când se cer sau se acordă favoruri speciale familiei, prietenilor sau funcționarilor publici; divulgarea informațiilor cu caracter nepublic în favoarea altora; folosirea poziției avute în avantajul personal.
Toată lumea o face – aceasta este o raționalizare greșită siguranța în numere alimentată de tendința de a trata în mod necritic comportamentele culturale, organizaționale sau profesionale, ca și cum ar fi norme etice, doar pentru că sunt norme.
Este în regulă dacă nu câștig personal – aceasta justifică conduita improprie săvârșită pentru alții sau în scopuri instituționale pe baza falsei presupuneri conform căreia câștigul personal este unicul test de incorectitudine. Un punct de vedere înrudit dar mai restrâns este acela conform căruia doar comportamentul din care rezultă câștig financiar necorespunzător justifică critica etică.
Am meritat asta – persoanele care se simt suprasolicitate la muncă sau plătite mai puțin decât merită raționalizează că micile avantaje precum acceptarea favorurilor, reducerilor sau bacșișurilor nu sunt nimic mai mult decât o compensație echitabilă pentru serviciile prestate. Aceasta este folosită de asemenea și ca scuză pentru a abuza de concedii medicale, revendicări de la societățile de asigurare, ore suplimentare, telefoane personale pe cheltuiala companiei sau folosirea în interes personal a papetăriei de la birou.
Pot încă să fiu obiectiv – prin definiție, dacă ți-ai pierdut obiectivitatea nu poți vedea că ți-ai pierdut obiectivitatea. De asemenea subestimează modalitățile subtile în care recunoștința, prietenia și anticiparea viitoarelor favoruri afectează judecata. Persoana care oferă anumite beneficii consideră că acestea vor schimba într-un fel favorabil ei judecata celui care le acceptă. Dacă cel care acceptă aceste beneficii nu ar fi în postura de a ajuta, cu siguranță că nu i-ar fi oferite aceste beneficii.
III.3. PROVOCĂRI ALE ETICII ACTUALE (EUGENIE, EUTANASIE, CLONARE)
ETICA VIITORULUI
III.3.1. EUGENIA
Conform dicționarului, termenul de eugenie este definit ca studiul condițiilor favorabile pentru ameliorarea patrimoniului genetic al grupurilor umane și provine din limba greacă în care semnifică gene bune. Eugenia pozitivă încearcă să atingă acest obiectiv prin selecția reproducătorilor. Eugenia negativă caută să elimine genele patogene, prin consultații acordate purtătorilor acestor gene și explicarea pericolelor. Din punct de vedere etic eugenia este în mod justificat supusă criticilor.
Eugenia reprezintă încercarea de ameliorare a speciei umane din punct de vedere social prin îmbunătățirea calităților genetice. Ea a fost creată de naturalistul și matematicianul englez Francis Galton și a fost o mișcare foarte populară în SUA și Europa între anii 1910-1940. Eugenia nu face parte din rândul științelor naturii, ci aparține științelor sociale. De fapt, eugenia reprezintă chiar contrariul libertății reproducerii și putem spune că se ocupă și de controlul populației.
Totodată, eugenia își propune să studieze prezența diferitelor tipuri și trăsături moștenite în rândul populației și faptul că acestea pot fi crescute sau diminuate în cursul generațiilor, ca rezultat al unei selecții naturale sau artificiale, conștiente sau inconștiente.
Datorită scopurilor normative, a asocierii cu rasismul științific, cât și datorită dezvoltării geneticii ca știință, comunitatea științifică s-a disociat în cea mai mare parte de eugenie, uneori făcându-i-se referire ca la o pseudo-știință. Aspectul cel mai discutat al eugeniei a fost definirea îmbunătățirii capitalului genetic uman, adică, definirea calităților și defectelor speciei umane. Astfel, eugeniștii au oferit mai întâi o bază științifică pentru planul lor, care consta de obicei în dovezi statistice conform cărora grupurile de persoane cu deficiențe fizice sau mintale sunt mai puțin capabile și mai înclinate spre acte cu caracter antisocial. Alt element însemnat este acela că eugeniștii au insistat în a demonstra ca această inferioritate este ereditară și creșterea numărului de nașteri în rândul acestora va determina apariția unui declin al calității vieții în general.
Un alt argument al susținătorilor eugeniei în favoarea legitimității politicilor publice care vor minimaliza procreația printre anumite grupuri a fost faptul că, simultan, va avea loc o creștere a fertilității printre celelalte segmente ale populației.
Eugenia a fost o încercare de a folosi știința și noile legi ale eredității formulate de către Mendel pentru rezolvarea unei serii de probleme sociale precum: alcoolismul, prostituția, delincvența. Astfel, în unele state din SUA, în Germania, China s-a luat hotărârea de a steriliza toate persoanele cu deficiențe mintale aflate la vârsta procreației cu scopul eliminării acestor defecte și pentru a proteja generațiile următoare. Metodele eugeniei au fost extinse și la imigranți când s-au efectuat selecții pe baza criteriilor etnice și de rasă. Mulți eugeniști s-au inspirat din înmulțirea selectiva a animalelor (unde se caută rasele pure) și au realizat o analogie pentru îmbunătățirea societății umane. S-a considerat că trebuie evitată combinarea raselor, în numele purității rasiale, acest concept având un oarecare suport științific, la începuturile eugeniei, dar care a rămas o problemă controversată după dezvoltarea geneticii.
Eugenia s-a mai ocupat și de eliminarea bolilor cu caracter ereditar, cum ar fi hemofilia sau boala Huntington. Rămân însă o serie de probleme în ceea ce privește etichetarea anumitor factori ca defecte genetice ce trebuie clarificate:
– nu există nici un consens științific asupra a ceea ce înseamnă sau nu defect;
– mulți oameni cu dizabilități reușesc in viată;
– multe din afecțiunile considerate ca ereditare de către eugeniști s-au dovedit ulterior ca fiind parțial / total condiționate de factori de mediu.
În timpul secolului XX, mai multe țări au adoptat politici și programe eugenice, incluzând:
1. sterilizarea coercitivă;
2. restricții ale căsătoriilor libere;
3. screening-ul genetic;
4. controlul nașterilor;
5. controlul imigrărilor.
Dintre aceste măsuri, multe au fost mai târziu considerate coercitive sau restrictive și astăzi, puține autorități mai adoptă politici ce ar putea fi încadrate în sfera eugeniei. Mai există însă organizații private, ce asistă populația în consilierea genetică și reproductivă, care pot fi considerate o formă de eugenie liberală.
Se poate face o legătură între eugenia din prima jumătate a secolului XX și curentul filosofic cunoscut sub numele de transumanism. Acest termen a fost inventat de Julian Huxley în anul 1957 și reprezintă o mișcare intelectuală și culturală care are ca scop îmbunătățirea fundamentală a condiției umane. Astfel, s-a încercat schimbarea unor fenomene precum îmbătrânirea, limitările intelectului și ale inteligenței, ale psihologiei umane sau suferința; omenirea se va putea răspândi în spațiu cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generație, cu scopul îmbunătățirii capacitaților fizice, intelectuale și psihologice. Însă, transumanismul este în deplin acord cu teoria autonomiei asupra propriului corp și cu libertatea reproducerii.
Reproducerea selectivă este un concept prezent încă de pe vremea lui Platon, care considera că reproducerea ar trebui să fie monitorizată de către stat. Dovada o reprezintă faimosul dialog din Republica: Cel mai capabil bărbat ar trebui sa aibă relații cu cea mai capabilă femeie.
Alt exemplu din antichitate este practica orașului Sparta prin care copiii bolnavi erau lăsați în afara orașului pentru a muri.
Între 1860-1870, Sir Francis Galton a organizat aceste idei în acord cu teoriile legate de evoluția omului și a animalelor, oferite de Charles Darwin, vărul său. După ce a citit cartea acestuia, Originea speciilor, el a realizat raționamentul conform căruia mecanismele selecției naturale au fost potențial contracarate de către civilizația umană. În anul 1869, Galton și-a publicat cartea Geniul ereditar, în care prezenta modul în care trăsăturile umane intelectuale, morale și personalitatea au tendința de a fi transmise în cadrul unei familii.
Alexander Graham Bell, bine cunoscutul inventator al telefonului, a fost unul dintre susținătorii eugeniei moderne. În 1881 Bell investighează rata surdității dintr-o zonă din SUA numită Martha’s Vineyard. În urma acestui studiu, Bell a concluzionat că surditatea este ereditară și a recomandat interzicerea căsătoriilor cu persoane afectate de acest handicap.
Sub conducerea lui Hitler, Germania nazistă a fost bine cunoscută pentru programele eugenice prin care se intenționa printr-o serie de așa-numite măsuri de igienă rasială menținerea unei specii germane pure. Printre altele, naziștii, pentru a-și testa teoriile genetice, au realizat experimente extinse asupra ființelor umane vii, începând cu simpla măsurare a caracteristicilor fizice și până la teribilele experimente desfășurate de Josef Mengele.
Dr. Wilhelm Frick, Ministrul de Interne german estima în 1933 că existau cu aproximație peste 500.000 de persoane afectate de boli ereditare grave, fizice sau psihice, persoane care trebuiau sterilizate cât mai curând posibil. Exista însă un număr cu mult mai mare de persoane necorespunzătoare (delincvenți, alcoolici, imigranți) și el estima acest grup la aproximativ 20% din populația Germaniei. Este impresionant cât de diabolic era planul adepților eugeniei din Germania nazistă. Astfel, între 1933 și 1939 au fost supuse sterilizării 320.000 de persoane (aproximativ 0,5% din populația țării) iar până în 1945 s-a continuat programul până s-a atins recordul a 2 milioane de oameni sterilizați.
Doctorii germani erau convinși că loialitatea doctorului față de națiune ca și cultivator de gene era mai presus de responsabilitatea față de individ. Așa cum chirurgul îndepărtează apendicele în caz de infecție, tot așa și persoanele cu handicapuri fizice și mintale erau îndepărtate din corpul Europei.
Au fost implementate și măsuri pozitive eugenice, prin gratificarea femeilor Aryan care deveneau mame și care aveau totodată un număr mare de copii; prin încurajarea relațiilor dintre ofițerii SS (Lebensborn) și femeile singure, pure din punctul de vedere al rasei ariane. Alte proiecte eugenice și de igienă rasială au fost aplicate în Germania acelei perioade, prin uciderea a milioane de europeni indezirabili, printre care evreii, țiganii și homosexualii.
Sterilizările efectuate în acea perioadă au stârnit o serie de controverse, fiind persoane atât pro cât și contra. Cei aflați în tabăra pro considerau că sterilizarea persoanelor cu deficiențe mintale va rezolva avalanșa de probleme sociale, fluctuații ale prețurilor, sărăcia, alcoolismul, criminalitatea, delincvența. Eugeniștii argumentau că societatea a plătit un preț suficient de mare, permițând nașterea indivizilor cu deficiențe mintale, de care statul va trebui să aibă grijă și să îi susțină. Sterilizarea acestora ar fi putut însemna economisirea a sute și chiar mii de dolari de către generațiile următoare. Erau însă mulți și cei care considerau că sterilizarea are un caracter abuziv, fiind realizată înainte de a se încerca celelalte metode de contracepție, metode ce nu erau atât de agresive și nu erau însoțite de atâtea riscuri.
Frederick Osborn, secretar al Societății Eugenice Americane remarca în anul 1937 că: programul de sterilizare care a avut loc în Germania a fost unul excelent și dezvoltările recente din Germania reprezintă, probabil, experimentul social cel mai important care a fost încercat vreodată.
Robert Jay Lifton, psihiatru american, a publicat în 1982 un articol intitulat Crimele medicale de la Auschwitz în care examina procedurile medicale prin care se efectuau sterilizările, principiile motivaționale ideologice și diversitatea mecanismelor psihologice ce au condus la aceste atrocități. Lifton evidenția că toate aceste fapte erau săvârșite dintr-un impuls terapeutic.
Sterilizarea chirurgicală fost o metodă frecvent practicată la începutul secolului XX deoarece, pe baza acelorași argumente eugenice, sociale și economice, se urmarea reducerea numărului de persoane cu deficiențe mintale și de intelect din societate. Au fost sterilizate astfel peste 60.000 de persoane considerate inadaptate social în diferite state americane, prin adoptarea legilor eugenistice.
În 1924 a fost creat documentul Actul imigrării prin care eugeniștii au jucat rolul central în cadrul dezbaterilor Congresului American. Acest document restrânge drepturile imigranților din Asia, Orientul Mijlociu, și Europa de Sud. Prin acest act s-a redus numărul de imigranți, pentru a reuși controlul persoanelor nepotrivite ce intrau pe teritoriul SUA.
Începând cu anul 1980 conceptul de eugenie a revenit în actualitate datorita noilor descoperiri ale geneticii. Încercări, precum Proiectul Genomului Uman, au făcut ca posibilitățile de modificare a speciei umane să redevină posibile.
La începutul secolului XXI, atitudinea față de eugenie a fost mult mai prudentă iar eugenia un cuvânt ce inspira mai mult teamă. Doar puține guverne din lume mai prezintă astăzi programe asemănătoare celor eugenice. În 1994 China a adoptat Legea îngrijirilor de sănătate ale mamei și copilului care cuprindea printre altele screening-ul premarital impus pentru descoperirea eventualelor boli genetice grave și a afecțiunilor psihice serioase. Celor diagnosticați cu astfel de boli li se cerea, fie să nu se căsătoreasca, fie să accepte măsuri contraceptive de lungă durată, fie să fie sterilizați. Această lege a fost anulată în 2004.
Un astfel de program similar de screening a fost lansat și pentru scăderea incidentei talasemiei existente în Cipru. Odată cu implementarea programului în anul 1970, rata nașterilor copiilor cu talasemie ereditară a scăzut de la 1/158 până la 0 astăzi.
Există persoane care consideră că odată cu Adolf Hitler a dispărut și eugenia. Acest curent ideologic atât de influent există însă și astăzi și poate, este mai puternic ca niciodată. Iată câteva dovezi:
dezvoltarea și promovarea metodelor prin care pot fi controlate nașterile;
descoperirea exploziei populaționale în diferite țări și nevoia de a controla nivelul nașterilor;
domeniul geneticii a cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii și cunoștințele pot fi folosite de eugeniști în propriile lor scopuri.
UNESCO, fondată în 1948 are variate domenii de activitate și este una dintre cele mai cunoscute organizații la ora actuală. Această organizație l-a avut ca prim conducător pe Julian Huxley, creatorul transumanismului, eugenist foarte cunoscut.
III.3.2. EUTANASIA
Cuvântul eutanasie este compus din două cuvinte grecești – eu și thanatos – însemnând în traducere liberă o moarte bună. Astăzi prin eutanasie se înțelege în general a produce o moarte bună – o omorâre din compasiune: o persoană care determină sfârșitul vieții altei persoane, de dragul acesteia. În această înțelegere sunt implicate două trăsături importante ale actelor de eutanasie. Mai întâi, eutanasia presupune a lua în mod deliberat viața cuiva; în al doilea rând, acest lucru se face de dragul persoanei căreia i se ia viața: cazul tipic e acela când ea sau el suferă de o boală incurabilă sau aflată în stadiul final. Aceste două trăsături fac ca eutanasia să se deosebească de aproape toate celelalte forme prin care se ia viața cuiva.
Eutanasia reprezintă o problemă deosebit de complexă, care se situează practic la confluența dintre viață și moarte, dintre liberul arbitru și canoanele religioase, între terapie și intervenție medicală deliberată pentru a provoca moartea.
Eutanasia poate fi clasificată după modul de producere în două tipuri: activă și pasivă. Eutanasia activă este reprezentată de comiterea unor acte în vederea provocării morții (cum ar fi: scoaterea din funcțiune a unui aparat, administrarea unui medicament într-o doză capabilă să inducă moartea, administrarea unei injecții letale etc.), în urma cererii repetate și a reflecției îndelungate a unui pacient. Eutanasia pasivă constă în neacordarea sau întreruperea unui tratament, cunoscând faptul că astfel urmează să se producă moartea pacientului respectiv, în special în cazul în care singura alternativă ar fi încercarea de menținere în viață a unui pacient printr-un tratament agresiv și inutil – practică condamnată de etica medicală, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză a refuzat tratamentul amintit.
Eutanasia este diferită însă de sinuciderea asistată. În cazul din urma medicul sau un alt membru al personalului medical ajută pacientul să se sinucidă, la cererea repetata și bine analizată a acestuia (de exemplu, pacientului i se prescrie o rețetă cu o substanță letala, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască și un tub cu un gaz care induce moartea).
Totuși, în ciuda acestei distincții, mai ales din motive practice, diferența dintre eutanasie și sinuciderea asistată a fost ștearsă, cele doua acțiuni fiind asimilate deseori într-o singură noțiune, cea de eutanasie.
O altă clasificare împarte eutanasia în voluntară, non-voluntară și involuntară.
Astfel, eutanasia voluntară constă în ajutorul acordat unei persoane de a pune capăt vieții (fie activ, pasiv sau prin sinucidere asistată) la cererea expresă și conștientă a persoanei care solicită, în cazul unor situații când rămânerea în viață ar reprezenta pentru aceasta o suferință foarte mare.
Eutanasia poate fi voluntară și atunci când, în momentul în care persoana a cărei viață se sfârșește, ea nu mai este în stare să-și exprime dorința de a muri. Cineva poate dori ca viața să i se sfârșească în cazul în care s-ar afla într-o situație în care, să zicem din cauza suferinței provocate de o stare incurabilă de neputință, din cauza unei boli sau a unui accident, și-a pierdut toate facultățile raționale și nu ar mai fi capabilă să hotărască dacă să trăiască sau să moară. Dacă însă, câtă vreme mai era capabilă, a chibzuit și și-a exprimat dorința de a muri dacă ar fi într-o situație precum aceasta, atunci o altă persoană care, în condiții bine determinate, îi pune capăt vieții acționează la cererea sa și înfăptuiește o acțiune de eutanasie voluntară.
Eutanasia este non voluntară atunci când se pune capăt vieții unei persoane care nu poate alege ea însăși între a trăi și a muri – de pildă fiindcă este vorba de un nou născut handicapat ori de un bolnav incurabil, sau pentru că o boală sau un accident au transformat o persoană în stare să acționeze în chip responsabil într-una care niciodată nu va mai putea acționa astfel, fără însă ca acea persoană să fi menționat înaintea acelei boli sau acelui accident dacă, într-o asemenea situație, ar dori sau nu eutanasia.
Eutanasia este involuntară atunci când persoana căreia i se face ar fi fost în măsură să-și dea sau să se abțină să-și dea consimțământul să moară, dar nu și l-a dat – fie pentru că nu a fost întrebată, fie pentru că a fost întrebată dar s-a abținut să și-1 dea, fiindcă dorea să continue să trăiască. Deși cazurile clare de eutanasie involuntară sunt relativ rare (de pildă, când A o împușcă pe B fără consimțământul acesteia, pentru a o salva să cadă în mâinile unui călău sadic), s-a argumentat că unele practici medicale larg acceptate (precum administrarea unor doze tot mai mari de medicamente care alină durerea, dar care ar putea produce moartea pacientului, sau eliminarea unui tratament care menține viața unui pacient, fără consimțământul acestuia) reprezintă de fapt eutanasie involuntară.
Legalizarea eutanasiei suscită aprinse dezbateri etice, medicale, juridice și religioase, punând practic în discuție limita până la care trebuie exercitată protecția dreptului la viață. Paradoxal, tocmai dreptul la viață – un principiu esențial, constituind condiția indispensabilă de a exercita celelalte drepturi garantate, nu se bucură de stabilirea unor frontiere bine determinate.
Problema legalizării eutanasiei se află în prezent în centrul atenției opiniei publice în majoritatea țărilor vest-europene și în Statele Unite ale Americii. În estul Europei (inclusiv în țara noastră) starea precară a spitalelor și perioada dificilă de tranziție prin care trec sistemele de sănătate nu au oferit de prea multe ori ocazia dezbaterii eutanasiei și mediatizarea numeroaselor controverse, deși au existat și există în continuare cazuri.
Din punct de vedere juridic, acest aspect a fost abordat din perspectiva stabilirii unei limite superioare a dreptului la viață, unul din drepturile primare ale omului. Practic, disputa se articulează în jurul faptului dacă un pacient poate cere să i se pună capăt suferințelor și dacă medicul are dreptul sa dea curs acestei solicitări, fără a fi sancționat.
Fără a crea o falsă-problemă, trebuie să afirmăm că soluția care se va dă în privința legalizării eutanasiei va avea implicații profunde în privința relației dintre medic și pacient, a reglementarilor juridice în materie, jurisprudenței instanțelor naționale și internaționale, conceptelor religioase, etice și morale și chiar relațiilor familiale.
Toate societățile care ne sunt cunoscute se subordonează unor principii care interzic curmarea vieții. Cu toate acestea, există diferențe considerabile între tradițiile culturale legate de situațiile în care curmarea vieții unei persoane este de condamnat.
Întorcându-ne la originile tradiției noastre occidentale, observăm că în perioada greacă și romană, practici precum infanticidul, suicidul și eutanasia erau larg practicate și acceptate. Marea majoritate a istoricilor care au studiat morala occidentală au ajuns la un consens în ceea ce privește faptul că iudaismul și apariția creștinismului au avut o contribuție majoră la concepția general acceptată potrivit căreia viața umană este sacră și nu poate fi curmată în mod intenționat. Conform acestor tradiții, a lua viața unei ființe umane nevinovate înseamnă a încălca dreptul lui Dumnezeu de a dărui și de a lua viața. Unii scriitori creștini au perceput-o și ca pe o profanare a ordinii firești a lucrurilor. Această perspectivă asupra caracterului intangibil al vieții umane neîntinate a rămas practic de netăgăduit până în secolul XVI, când sir Thomas More și-a publicat cartea intitulată Utopia. În această carte, More vede eutanasia ca pe o soluție pentru bolnavii irecuperabili, ea reprezentând una dintre instituțiile cele mai importante ale unei comunități ideale. În secolele următoare, filosofii britanici (în special, David Hume, Jeremy Bentham și John Stuart Mill) au contrazis baza religioasă a moralei și interzicerea absolută a suicidului, a eutanasiei și a infanticidului. Pe de altă parte, Immanuel Kant, aprecia că adevărurile morale erau fundamentate mai cu seamă pe rațiune decât pe religie, chiar dacă omul nu are puterea de a dispune de viața sa.
Compătimirea unei persoane suferindă de o boală netratabilă și, în cazul eutanasiei voluntare, respectul pentru autonomie au constituit argumentele principale ale susținătorilor aspectului moral al eutanasiei. Actualmente există o largă susținere a anumitor forme ale eutanasiei, iar mulți dintre filosofii contemporani au sprijinit ideea că eutanasia poate fi apărată din punct de vedere moral. Opoziția oficială a religiei (în special cea a Bisericii Romano-Catolice) este neschimbată, iar eutanasia activă este considerată o crimă în toate țările în continuare, cu excepția Olandei. În cazul acestei țări, încă din 1973, pe baza unor cazuri juridice s-au stabilit condițiile în care numai medicii pot practica eutanasia: hotărârea de a muri trebuie să fie voluntară și să aparțină unui pacient în cunoștință de cauză; trebuie să existe o boală fizică ori psihică pe care bolnavul să o simtă ca fiind de nesuportat; să nu existe alternativă (pentru pacient) de îmbunătățire a situației; doctorul trebuie să discute cazul cu un alt specialist în domeniu.
În societățile occidentale respectul pentru valoarea vieții umane și grija pentru păstrarea ei au reprezentat în mod tradițional temeiurile practicii medicale. Dar, datorită progresului relativ recent, însă foarte rapid al tehnologiei medicale, afirmarea corespunzătoare a acestui respect și îndeplinirea adecvată a acestei griji constituie probleme etice care stârnesc nedumeriri. Adesea nu este o treabă ușoară pentru medic să decidă cum să-și onoreze cât mai bine obligația de a aduce servicii umanității respectând pe deplin demnitatea omului.
Incertitudinea de ordin moral care învăluie percepțiile noastre curente privind relația dintre omul bolnav și cel sănătos (aici este vorba în special de cei angajați în profesiuni de asistenta medicală) și cea dintre bolnav și diferitele moduri în care poate fi tratată boala poate fi diminuată printr-o reflecție atentă asupra înțelesului principiului sanctității vieții și implicațiile sale asupra activității medicale. Se zice că viața biologică este sacră deoarece constituie o condiție fundamentală a împlinirii sensului vieții umane. Dar existenta fizică nu reprezintă o valoare absolută pentru persoana umană. Care sunt acele situații conflictuale ce fac ca alte valori să fie de prim ordin? Ce genuri de acțiuni sunt compatibile atât cu principiul respectului pentru viață cât și cu recunoașterea faptului că aceasta nu este o valoare absolută? Va trebui să excludem întotdeauna eutanasia directă sau omorul din compasiune din categoria unor asemenea acțiuni, chiar și în cazurile de moarte extrem de dureroasă sau de stare permanentă de inconștiență?
III.3.3. CLONAREA
Clonarea este procesul de creare a unei copii identice. În biologie clonarea se referă la procesul folosit pentru crearea de copii ale fragmentelor de ADN (clonare moleculară), celulelor (clonare celulară) sau a organismelor. Termenul include și modul de reproducere asexuată.
Cuvântul clonare derivă din grecescul vechi – klon, care înseamnă ramură sau mlădiță. În horticultură se referă la o generație a unei plante de cultură, obținută prin înmulțire vegetativă.
Termenul de clonare este folosit pentru definirea a trei proceduri distincte, care urmăresc trei scopuri foarte diferite:
Clonarea embrionară – este o tehnică medicală care produce gemeni monozigoți (identici), astfel încât se copiază și / sau se dublează procesul natural de apariție a acestora. Una sau mai multe celule sunt îndepărtate, prin intermediul bioingineriei moleculare, dintr-un embrion fertilizat și apoi sunt obligate să se dezvolte în copii identice ale acestui embrion. Apar astfel gemeni cu același cod genetic, adică același ADN. Tehnica este folosită cu succes de mulți ani pe animale; experimentele cu subiecți umani au fost restrânse.
Clonarea reproductivă sau clonarea ADN-ului adult – este o tehnică prin intermediul căreia se realizează copia identică a unui animal adult. Până acum a fost folosită cu succes în clonarea mai multor oi, porci, șoareci și pisici. ADN-ul dintr-un ovul este prelevat și înlocuit cu ADN-ul extras dintr-un animal adult. Ovulul fertilizat, denumit pre-embrion, este apoi implantat în uter și lăsat să se dezvolte asemenea unuia normal, până la naștere. Modelul acesta de clonare este nerestricționat atunci când subiecții clonați sunt animale, dar e interzis sau restricționat prin lege în multe țări în cazul subiecților umani.
Clonarea terapeutică sau clonarea biomedicală – în stadiile inițiale, este identică cu clonarea ADN-ului adult, însă spre deosebire de aceasta, celulele stem (lipsite de identitate) sunt extrase din pre-embrion și sunt crescute într-un mediu controlat, artificial, în scopul de a fi produse țesuturi sau chiar organe întregi de transplant destinate persoanei de la care a fost prelevat ADN-ul. Pre-embrionul moare în cursul procesului. Clonarea terapeutică are ca scop producerea copiei sănătoase a unui țesut sau chiar organ al persoanei bolnave. Această tehnică nu presupune liste de așteptare, întrucât stocul e nelimitat, iar țesutul sau organul, având același ADN cu cel originar, este perfect compatibil și e acceptat instantaneu de corp, eliminându-se riscul respingerii.
Unii consideră clonarea o provocare biotehnologică lipsită de etică deoarece lezează identitatea individului și a speciei, și atacă direct demnitatea persoanei. CNB (Comitetul Național de Bioetică) din Italia veghează continuu apariția unor cazuri și situații, care să cointereseze atât lumea științifică cât și legislatorii și publicul, și le examinează la o masă rotundă pentru a canaliza toate forțele în direcția tutelării sănătății ambientale și a omului. Decizia EPO (European Patent Office) de a ceda Universității din Edinburgh, brevetul care indică izolarea și cultura celulelor staminale de embrioni și țesuturi adulte precum și modificarea lor genetică, a adus din nou în prim plan chestiunea etică a producerii și folosirii embrionilor în scopuri comerciale. CNB și-a exprimat în mod expres în nenumărate alte ocazii, propriile rezerve în ceea ce privește brevetarea ființelor vii și experimentarea pe embrionul uman și s-a opus mereu față de clonarea umană, în particular – Raportul despre brevetarea organismelor vii din 19 noiembrie 1993, Identitatea și statutul embrionului uman din 22 iunie 1996, Clonarea din 17 octombrie 1997.
Judecând după cele trei scopuri ale clonării mai sus amintite putem afirma următoarele:
Atât clonarea embrionară cât și cea reproductivă pot fi tehnici utile în cazul plantelor și animalelor, însă în cazul subiecților umani nu își poate găsi o justificare etică și nici morală. Persoana este o realitate multidimensională prin atributele sale accesibile cunoașterii umane. Primul atribut al persoanei este unicitatea și irepetabilitatea. Fiecare persoană este unică atât în dimensiunea sa spirituală cât și în cea corporală. În unicitatea sa, persoana umană este și o ființă relațională, dialogică, ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu cel tri-personal.În acest sens, afirmația că fiecare individ este unic și-ar pierde valoarea. Dacă în cazul gemenilor apăruți pe cale naturală, există diferențe genetice, fie ele și minore, este totuși vorba despre doi indivizi diferiți. Crearea genetică a unor copii fidele personale ne duce cu gândul la un patologic, neetic și imoral narcisism.
Clonarea terapeutică poate fi considerată oarecum etică din perspectiva utilitaristă. Distincția între pre-embrion și embrion este foarte discutabilă însă din punct de vedere biologic din moment ce dezvoltarea embrionară este un fenomen continuu. Ea a fost însă foarte bine primită și își face din ce în ce mai mult loc în mediul științific pentru că permite justificarea anumitor intervenții distructive asupra embrionului uman, ca în clonarea terapeutică.
Statutul embrionului a fost precizat cu claritate de către Comisia Juridica și a Drepturilor Omului (1986): Noi știm acum faptul că existența umană începe în momentul oului fecundat. În ciuda acestui fapt, gândirea filozofică laică, cât și câțiva teologi catolici, bazându-se pe studii genetice, consideră că noua ființă umană își începe existenta într-un moment ulterior fecundației (după ziua a 14-a).
Încă din 1930, unii ginecologi americani, preocupați de problematica embrionului în primele sale stadii ale dezvoltării, au sugerat folosirea termenului pre-embrion sau embrion pre-implantare când se face referire la perioada de la concepție până la sfârșitul nidației. Dezbaterea statutului ontologic și juridic al embrionului prematur reprezintă argumentul principal al bioeticii, disciplină apărută prin anii ’60 și care evaluează, după profilul moral operativ, progresele științifice și tehnologia aplicată în domeniul biologic și medical. Numeroase linii etice converg și creează așa numitul politeism bioetic, însă doar două curente sunt principale: curentul laic și cel personalist / teologic.
Curentul laic – respinge orice impunere care decurge din viziunea religioasă, socotind că totul poate fi supus analizei raționale. Etica promovată este cea utilitaristă prin maximizarea preferințelor și minimizarea suferințelor umane (The end justify the means – scopul scuză mijloacele). Orientarea eticii este evoluționist-reductionistă, apreciind că binele este acela care se acordă cu tendința generală a evoluției speciei, în care trebuie ameliorată caracteristica genetică și împiedicată excesiva creștere demografică. În acest context, principiul sacralității vieții devine relativ, fiind preferat cel de calitate a vieții. Etica laică nu consideră embrionul ca persoană, până în momentul începerii formării structurii nervoase.
Curentul personalist sau teologic nu neagă valoarea rațiunii, dar ea este subordonată existenței divine. Acesta afirmă primatul persoanei și consideră că forța eticii se bazează pe valoarea personală. Admite existența obiectivă a normei morale (morala deontologică). Considerând viața ca un dar divin, etica personalistă promovează principiul intangibilității vieții, incluzând laolaltă și embrionul. Individul este liber în contextul datoriei. De aici decurge implicit un alt principiu, acela al responsabilității, ce trebuie să se manifeste și față de animale și ambient, ca bunuri încredințate custodiei omului.
Majoritatea abordărilor critice privind clonarea umană au la bază două tipuri de ipoteze:
cercetarea în domeniul clonării și apariția unor clone umane ar face că oamenii de știință să se joace de-a Dumnezeu, violând astfel ordinea divină care stă la baza Creației;
clonarea reproductivă ar presupune copierea fidelă atât a modelului genetic, ADN-ul, care este generatorul tuturor trăsăturilor noastre fizice și biologice, cât și a unui presupus model psihic, definit eventual că personalitate, care ar delimita toate trăsăturile noastre intelectuale, emoționale și de comportament social.
Dependent de conservatorismul religios, primul tip ține de etica prohibitivă care de-a lungul istoriei a incriminat atât diverse descoperiri științifice (fizica newtoniană, sistemul solar, manipularea genetică) cât și practici medicale (transfuzia de sânge, transplantul etc.). În anii 1970, când se realizau primele experimente reușite de fertilizare in vitro, cercetătorii erau acuzați de aceleași păcate – joaca de-a Dumnezeu și încălcarea ordinii divine sau naturale. Ulterior, s-a dovedit că transfuzia de sânge, transplantul sau fertilizarea in vitro au avut efecte benefice în rândul a milioane de bolnavi. Clonarea embrionara este astăzi o practică frecventă în fermele americane, având aplicații extrem de utile în zootehnie și în cultura plantelor. Bazându-ne strict pe observații obiective, vedem astfel că în majoritatea acestor cazuri conservatorismul religios a fost depășit la nivel normativ de principiul pragmatic, utilitarist: fericirea cât mai multor indivizi.
În viitor, putem estima prin translatarea realităților mai sus amintite, că dacă clonarea umană s-ar dovedi o tehnică care produce fericire, atunci toate barierele morale și legislative care stau astăzi în calea ei vor fi dărâmate, iar practica reproducerii ADN-ului adult ar deveni banalitate. Să fie oare aceasta o concluzie valabilă și aplicabilă?
Tipul al doilea de ipoteze care stau la baza abordărilor critice ținând de clonarea umană este dat, în fapt, de o speculație care nu a fost niciodată demonstrata științific, deși a fost des folosită în filme și nuvele SF. Potrivit acesteia, informația genetică ar purta cu sine și personalitatea individului clonat. Clona ar fi, astfel, copia perfectă a originalului, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic – intelectual și emoțional.
De fapt, acceptarea sau negarea acestei ipoteze este bazată pe două mari tipuri de filosofie:
una de factură raționalistă, susține că, așa cum ideile sunt un dat al ființei, independent de experiență, în același mod personalitatea clonelor va fi identică cu cea a originalului.
o a doua filosofie, circumscrisă ipotezei clonării personalității umane, este de factură empirică și susține că întreaga cunoaștere derivă din experiență, că omul, când se naște, este o tabula rasa (o tăblița ștearsă, goală) și că toate ideile, rațiunea, trăsăturile de personalitate și cele de caracter le dobândește în urma experienței, adică a tuturor factorilor care formează personalitatea umană (educația, învățarea, procesul de socializare, experiențele traumatizante sau cele plăcute etc.). În virtutea unei astfel de filosofii, replicarea identică a personalității umane nu ar fi posibilă decât în condițiile în care se reproduc cu o fidelitate perfectă toți factorii psiho-sociali care au creat personalitatea originalului, însă acest lucru este în momentul de față imposibil.
III.3.4. ETICA VIITORULUI
Odată cu relativ recenta secvențiere a genomului uman, considerată ca finalizată în 2007, cu dezvoltarea tehnologiilor reproductive complet noi, inclusiv clonarea, cu posibilitatea de modificare a vieții umane în însăși structura ei fundamentală – de schimbare a firii umane, întreaga umanitate este confruntată cu provocări morale fascinante și înspăimântătoare simultan. Nu exagerăm afirmând că s-a ajuns într-un adevărat punct crucial al existenței umane, unul ce va avea mai multe consecințe pe termen îndelungat decât oricare dintre cele precedente.
Din punct de vedere evoluționist, cercetătorii prevăd că în schema evolutivă a lucrurilor, homo-sapiens – din latinescul omul care cunoaște este deja pe cale de dispariție fiind destinat să fie înlocuit de homo-scientificus. Acesta este omul științific, o apariție a noii ere, a cărui existență nu va fi doar menținută, ci este definită de tehnologie. Privind înapoi spre anii 1960 când a apărut termenul cyborg pentru a denumi un organism cibernetic, realizăm că, în afara oamenilor de știință direct implicați în aceste proiecte, nimeni nu se aștepta ca patru decenii mai târziu să existe deja un om bionic. În ciuda acestui fapt, aplicațiile științifice dezvoltate în ultimii ani, de la stimulatoarele cardiace și până la și mai actualele microcipuri implantate în creier, au condus chiar la acest rezultat: ființe umane cărora activitatea biologică normală le este intensificată prin tehnologie. Recentele experimente realizate pe șobolani și pe maimuțe au demonstrat că electronica și creierul biologic pot interacționa astfel încât activitatea unui organism viu să fie manipulată precis cu ajutorul electrozilor implantați în centrul plăcerii din creier. Implanturi neuronale au permis deja pacienților muți să poată comunica prin intermediul calculatorului, iar persoanelor afectate de surditate să audă. Mai mult chiar, la începutul anului 2015, cercetătorii au realizat un implant neuronal care a permis unor șoareci paraplegici să meargă din nou și ar putea permite, în viitorul apropiat, persoanelor paralizate să își recapete parțial mobilitatea.
Pentru unii, aceasta reprezintă împlinire a promisiunii biblice că muții vor vorbi, orbii vor vedea, iar ologii vor merge. Alții consideră însă că linia care separă viața umană și cea artificială devine mult prea subțire. Chiar dacă aceste implanturi neuronale oferă unora șansa de a fi capabili să meargă, iar altora să comunice sau să pună în funcțiune membre controlate prin intermediul gândului, această nouă tehnologie poate reprezenta o potențială amenințare la adresa independenței personale. Deși electronica oferă posibilități de a controla, tot prin intermediul ei se oferă și posibilitățile de a fi controlați. Acest aspect ridică întrebări interesante de genul de către cine și mai ales în ce scop?
Cu mult mai radicale și având un potențial destabilizator mult mai ridicat sunt noile posibilități de modificare a genelor in vitro, din momentul dezvoltării zigotului într-un embrion uman. Ca aspect pozitiv, aceste modificări ar putea fi cheia descoperirii unor noi remedii, deosebite și binevenite pentru afecțiunile și handicapurile generate de gene imperfecte. Din punctul opus de vedere, aceste descoperiri deschid drumul creării copiilor programați, copii ale căror trăsături sunt selectate de părinți și a căror natură este alterată fundamental în interesul noii eugenii. Dacă până în prezent programarea copiilor era interzisă, la începutul anului 2015, Marea Britanie a devenit prima țară care legalizează tehnica conceperii unui copil cu trei părinți despre care medicii spun că poate preveni boli incurabile congenitale.
Astfel, exactitatea modelelor darwiniene sau ale altor evoluționiști ca cel al paleontologului Stephen prin al său echilibru punctual, și forțele naturale care susțin aceste modele sunt înlocuite de ingeniozitatea umană. Ne recreăm după un chip ce reflecta trufie și deznădejde simultan: trufie – datorită convingerii proprii că noi suntem stăpâni pe viața personală și că suntem îndreptățiți să ne remodelăm după cele mai plăcute fantezii; deznădejde – din căutarea sănătății perfecte, a unei vieți mai lungi, a unei mai mari puteri fizice și a unui nivel superior al inteligenței, toate izvorâte din spaima apăsătoare de moarte și distrugere.
Preschimbarea aceasta umană, dintr-o ființă care a evoluat în mod natural în timp într-una fabricată prin prisma patimilor și poftelor sale, este mai mult revoluționară decât evoluționistă. Întrebările și provocările etice care decurg din această transformare intimidează la o analiză mai atentă: va fi homo-scientificus ființă umană? Sau, așa cum a fost deja sugerat, trebuie mai degrabă să vorbim de res-scientificus, omul transformat într-un sofisticat lucru sau obiect din punct de vedere tehnologic?
Provocările bioetice majore care pun astăzi probleme nu vin doar din partea omului. Nu toate sunt rezultatul inventivității umane. Unele dintre cele mai de temut provocări e reprezentată de răspunsul față de izbucnirea unor noi boli, pe care nu le putem controla în nici un fel. Dilema etică rezidă din atitudinea adoptată în fața acestor boli, de felul cum utilizăm resursele deținute pentru vindecarea celor afectați de ele si, respectiv, pentru eradicarea acestora acolo unde este posibil.
PARTEA A II-A
EDUCAȚIA ETICĂ ÎN ȘCOALĂ
CAPITOLUL IV
POSIBILITĂȚI DE FORMARE A EDUCAȚIEI ETICE ÎN ȘCOALĂ
IV.1. PRINCIPII ETICE ÎN EDUCAȚIE
Lipsa eticii și a filosofiei morale în întreg procesul instruirii viitorilor specialiști este o consecință a îndepărtării de la misiunea educației. Serviciile educaționale au fost transformate în piață de desfacere. Descriind statutul științei și al educației, Lyotard a afirmat că educația contemporană nu este focusată pe persoană (reținerea chipului uman) ci este construită pe ideea competenței. Abordarea problematicii competențelor nu era gândită în interiorul educației, a fost mai degrabă un răspuns la cerințele din domeniul profesional. Sistemul educațional asigură faptul că va răspunde nevoilor într-o permanentă schimbare ale societății și ale pieței muncii. În noua economie, societatea are nevoie de oameni care să aibă competențele cerute de un anumit angajator/client. În termeni educaționali, s-ar putea traduce prin concentrarea asupra rezolvării sarcinilor imediate.
Misiunea umanistă a educației s-a redus până la nivelul instruirii de specialiști ceruți de societate și de producție. Comercializarea cunoașterii este un proces care nu poate fi ignorat. În același timp este dificil de acceptat că orientarea spre piața muncii elimină din educație tendința unei persoane spre perfecționare morală și spre dezvoltarea propriului potențial creativ. O lume în care cunoașterea este marfă, educația – un serviciu și un elev – un client, ne obligă să ne gândim la soluții în vederea construirii unui sistem educațional în care competențele morale și profesionale se completează reciproc. Această sarcină nu e simplă, din moment ce esența educației și esența activității profesionale diferă în principal. Personalitatea, îmbunătățirea ei și dezvoltarea morală, au fost dintotdeauna și vor rămâne un scop al educației, în timp ce scopul activității profesionale este succesul.
După Hans-Georg Gadamer, educația nu înseamnă doar evoluție personală și nici potrivirea perfectă a abilităților mentale la un anumit model semnificativ pentru o perioadă istorică. Esența educației stă în faptul că o persoană ajunge să fie o ființă spirituală în toate aspectele.
În toate culturile și peste tot în lume, educația concepută în mod corect are două mari obiective: să îi ajute pe elevi să devină inteligenți și buni. Ei au nevoie caracter pentru ambele. Au nevoie de trăsături de caracter ca sârguință, conduită etică și atitudine pozitivă pentru a reuși la școală și în viață. Ei au nevoie de trăsături de caracter ca onestitatea, respectul și corectitudinea pentru a trăi și a munci cu ceilalți. Prin caracter moral înțelegem acele calități necesare pentru a fi etice – pentru a dezvolta relații corecte și cordiale, pentru a contribui la binele comunității și pentru asumarea responsabilităților.
Este evidentă nevoia pentru o educație etică, din moment ce orientarea etică a unei persoane contribuie la menținerea societății, atribuindu-i dezvoltării sale o direcție bună, ducând la realizarea binelui. Educația privată de componentele sale etice, pregătește muncitori calificați dar nu profesioniști capabili să îți asume responsabilități pentru rezultatul acțiunilor sale. Pentru a fi dobândită în mod autentic, cunoașterea nu ar trebui să fie doar reflectată în conștiință în virtutea valorii sale obiective, ci ar trebui să fie semnificativă pentru o persoană. Cunoașterea transmisă prin nevoi, interese, sentimente și valori este deschisă nu doar minții ci și inimii, ceea ce face posibil ca o persoană să vadă lumea diferit, să simtă, să dorească și să acționeze diferit.
Viceversa, cunoașterea fără morală produce oameni foarte energetici dar și foarte periculoși, executanți destoinici, angajați supuși, dar în același timp indiferenți, lipsiți de curiozitate și care își urmăresc propriile interese egoiste. Din păcate educația modernă este orientată exact pe această abordare. Astăzi, concentrarea cunoașterii în jurul axei valorilor morale nu se observă încă, chiar dacă umanizarea educației, conform etimologiei cuvântului înseamnă focusarea pe o componentă morală a activității cognitive și practice. Cerința educației orientate umanistic constă în trezirea forțelor esențiale ale unui om. Pe cât de ciudat pare, o școală de nivel superior nu acordă nici o atenție minții, memoriei, conștiinței, dorinței, grijii, sentimentelor de responsabilitate, aderenței la principii, conștiință civică și multe alte calități morale și competențe profesionale, arătând aspecte spirituale ale punctelor tari ale elevului.
Chiar dacă educația contemporană își concentrează atenția pe educația etică, este mai degrabă spontană decât înțeleasă cu scop și metodologic. O schimbare a acestei stări de fapt ar fi posibilă dacă eforturile pedagogice, printre altele, ar fi concentrate de asemenea pe dezvoltarea înțelegerii elevilor asupra a ceea ce se întâmplă. Este imposibil să înveți elevii ceea ce înseamnă integritate, este necesar să pre-formezi aptitudinile pentru înțelegere, abilitatea de a reflecta și gândi independent. Împreună cu interpretarea cunoașterii, educația actualizează și mai mult întrebări vitale ignorând care dintre ele ar putea reprezenta o amenințare la adresa existenței umane fundamentale. Clasicele întrebări kantiene Ce pot să știu?, Ce trebuie să fac?, Ce îmi este îngăduit să sper?, Ce este omul? Nu doar că și-au păstrat continuitatea în timp, dar chiar sunt de o importanță majoră.
Este important nu doar să fii pregătit din punct de vedere profesional; o diplomă sau un certificat prin care o persoană este adaptată din punct de vedere social și psihologic problemelor societății într-o dinamică dezvoltare, nu este de neglijat. Calitățile etice ale absolvenților, aptitudinile lor de a se asocia și pozițiile lor morale sunt criterii de bază în drumul lor spre angajare. Calitățile morale și atitudinile civice fac posibilă reducerea riscului instabilității economice și consecințelor situației politice. Este important ca după obținerea unei bune educații într-un domeniu sau altul, un specialist să lucreze pentru binele comunității mai degrabă decât în dezavantajul acesteia. La alegerea unei profesii, după cum a insistat Benjamin Franklin în Codul său moral este necesar, mai înainte de toate, să-i consideri partea etică, apoi semnificația publică a profesiei și doar la final profitabilitatea acesteia. Urmărirea profitului este dezastruoasă pentru sufletul unei persoane și pentru societate. Cu alte cuvinte, de exemplu, este important ca un absolvent al facultății de drept să cunoască bine legea, dar nu este lipsit de importanță ca acesta să aibă și simțul dreptății. Un viitor economist nu va ști să aprecieze doar beneficiile financiare, dar se va gândi de asemenea și la responsabilitatea socială a afacerii. Pentru un profesor calitățile morale nu sunt mai puțin importante decât cunoștințele pedagogice. Calitățile morale ale unui profesor sunt aspecte esențiale ale profesionalismului său. Calitățile morale și profesionale ale unui profesor sunt indisolubile. Asemenea calități profesionale precum acuratețea, concentrarea și bunăvoința au valoare morală la fel cum calitățile morale sunt necesare în executarea datoriei profesionale. Calitățile morale ale unui profesor precum onestitatea, buna credință, sensibilitatea, bunătatea, altruismul, fac posibile nu doar îndeplinirea responsabilităților profesionale, ci și asigurarea unui fundament pozitiv moral și emoțional, care este atât de important pentru un proces pedagogic de succes. Prin urmare, îmbunătățirea calității educației etice devine necesitatea vitală a educației contemporane.
De-a lungul istoriei, conceptul de formare a caracterului – datoria vârstnicilor de a forma caracterul tinerilor – a fost principiul de bază care a conturat educația morală. De exemplu, Aristotel a scris despre modul în care se formează omul virtuos, cu caracter, afirmând că pentru a-și însuși virtuțile etice, omul trebuie să exerseze o perioadă îndelungată astfel de comportamente. Devenim corecți, practicând corectitudinea, ne putem controla, practicând auto-controlul și devenim curajoși prin săvârșirea de acte de curaj. Aristotel sublinia că nu este indiferent dacă un obicei sau altul este inculcat în noi din copilărie, dimpotrivă, face toată diferența.
Întrebarea care se ridică este dacă se pot învăța capacități de genul gândirii critice, reflecției etice sau a comportamentului etic. Cum se pot învăța acestea, presupune o nouă discuție. Ne putem confrunta cu dificultăți pe care le ridică modalitatea prin care etica poate fi învățată/predată. Există pedagogii care s-au preocupat de reflecția etică și de procedurile de decizie morală, sau pedagogii care le inhibă sau le exclude?
Poate fi virtutea învățată? Cui îi revine această responsabilitate? Revine această responsabilitate în mare parte doar familiei și religiei? Ce rol joacă instituțiile de învățământ în educația morală? În ciuda barierelor pe care unii le-ar putea ridica, anumite forme ale educației etice sunt esențiale, de exemplu, pentru viitorii lideri care trebuie să îi îndrume pe alții. Formarea unei educații etice îi va ajuta pe elevi să ridice probleme etice pentru care ei nu sunt pregătiți inițial să găsească răspunsuri sau soluții chiar dacă au însușite norme și tradiții morale. Cum se poate realiza educația etică în școli? În primul rând actul de predare-învățare presupune dezvoltare intelectuală dar și emoțională și spirituală. Este o modalitate adecvată de a întemeia educația etică pe experiența concretă, observația reflexivă, pe conceptualizare abstractă și experimentare activă? Unii ar susține cu vehemență importanța dezvoltării modalității de a gândi la un nivel mult mai înalt pentru a le permite elevilor să ia decizii etice conștiente. Etica responsabilității implică luarea de decizii de preferat comportamentului reflexiv. Alți educatori consideră imperativă dezvoltarea raționamentului moral. Această dezvoltare presupune o înțelegere a modului în care oamenii sunt interconectați. Sintagma raționament moral este folosită în psihologie și a fost deseori asociată cu dezvoltarea raționamentului formal, fără a se preciza natura acestei asocieri.
Educația are nevoie de o tehnică pentru a dezvolta la o persoană un sistem de valori care ar stimula interesul natural al elevilor față de fundamentele integrității și moralei, care ar actualiza nevoile lor proprii, sentimentele, emoțiile și gândurile. Cunoașterea principiilor de bază ale eticii, competența de a aplica doctrine și categorii etice, abilitatea de a analiza situații specifice, asigură componenta necesară unei educații etice. Astfel, este dificil să supraapreciezi rolul eticii ca un element central în instruirea unui profesionist care posedă competențe etice.
Este important ca temele să fie îmbogățite cu conținut etic în curricula școlară. Problema luată în discuție nu se referă doar la cursurile clasice de etică, filosofie morală, istoria manierelor și comportament cultural. Este important ca în orice disciplină fiecare subiect să conțină o componentă etică și discuțiile despre probleme morale să fie transpuse în modele practice. Competențele etice își au originea în cunoștințele sociale și umaniste din filosofie, istorie, istoria culturii, etică, psihologie, sociologie și jurisprudență. Cunoștințele despre psihologia comunicării și eticheta afacerilor reprezintă de asemenea o sursă importantă de îmbunătățire morală. De asemenea este important ca aceste evenimente să nu fie singulare sau unice. Predarea eticii și formarea culturii morale trebuie să devină sistematice și continue pe parcursul anilor de școlarizare.
În al doilea rând, formarea competenței etice este condiționată de caracterul specific al moralei, ca formă a conștiinței publice. Exact pentru acest motiv, studiul eticii este asociat cu anumite dificultăți. În primul rând pericolul constă în alunecarea spre moralizare care este cel mai frecvent exprimată, fie sub forma dogmatismului, fie sub forma relativismului.
În același timp, teoretizarea ar trebui evitată când se predă etica. Avantajul abordării teoretice constă în abilitatea de a mobiliza cunoștințe filosofice și de sociologie generală pentru înțelegerea moralei. Scolastica și disocierea absoluta față de conținutul vieții a devenit un dezavantaj. Raționamentele abstracte, teoretice și speculative pe teme morale care nu se referă la situații de viață specifice își pierd din semnificație și din abilitatea de a influența valorile elevilor. Nu definițiile binelui, ale răului, conștiinței, datoriei, onestității și legitimității, ci înțelegerea modului în care poți să îți menții demnitatea și integritatea în contradictoria lume a competiției economice și a instabilității politice sunt foarte importante pentru un elev contemporan și un viitor specialist. Aristotel a afirmat că sarcina educației etice nu este de a ști care este definiția virtuții, ci de a fi virtuos. Astfel, problema stă în selectarea unor tehnici adecvate pentru a prezenta materiale etice.
În astfel de condiții, ideea actualizării valorilor morale, nu prin învățare, adică prin transferul adevărului, ci prin mijloacele pedagogice cooperative, orientate spre dialog și oferind posibilitatea de a le căuta sensul este mai curând promițătoare. Interdependența dialogului, a educației și a moralei are mai multe fațete și nu este accentuată până la sfârșit.
Valorile morale pot fi învățate și dobândite doar prin găsirea de contradicții în comportamentul cuiva, în gândurile cuiva, în concepte și nimic nu contribuie la această găsire ca structura dialogică a comunicării. Abordarea dialogică poate fi considerată ca o direcție strategică în dezvoltarea educației etice. Esența comunicării dialogice bazate pe metodele lui Socrate constă în abilitatea de a accepta lumea valorilor unei alte persoane, de a dezvolta valori spirituale și morale proprii, de a conduce un dialog spiritual, de a formula și de a apăra punctul cuiva de vedere, de a rezolva contradicții și de a dezvolta un sistem de valori. Este fundamental să sesizăm că în situația în care o atitudine cu înclinare preferențială spre cunoaștere reflectă abilitatea unui elev de a dobândi și reproduce date și informații etice, atunci o atitudine cu orientarea spre dialog sprijină educația care se bazează pe cultivarea competențelor etice. Dialogul devine o modalitate care conduce la dezvoltarea unui punct de vedere propriu care este mult mai important decât dobândirea de norme de comportament, de standarde morale și decât respectarea necritică a cerințelor codului moral.
IV. 2. VALORILE EDUCAȚIONALE – VALORI ETICE
Valoarea educațională reprezintă raportul optim dintre mijloacele de realizare a educației și finalitatea acesteia, mai exact formarea subiectului pentru umanitate. Valoarea educațională se prezintă ca un proiect ce urmează să se realizeze, adică valoarea educațională se referă la ceea ce trebuie să fie asimilat, materializat, contextualizat (C. Cucoș). În sistemul educațional întâlnim o diversitate de valori, dar ele se pot multiplica în funcție de elementele noi care intervin în acest perimetru (evenimente, subiecți).
În analiza valorilor educaționale avem în vedere două elemente:
conținutul – ceea ce judecăm, apreciem;
decizia – situarea subiectului pe o anumită poziție față de conținut: adevărat, fals, probabil etc.
Axiologia educației abordează fenomenul educațional din perspectivă teoretică, fiind preocupată de:
valorile educaționale specifice spațiului educat;
finalitățile educației;
conținutul învățământului;
metodologia instruirii.
Educația axiologică (educația pentru valori și prin valori), analizează fenomenul educațional din perspectivă practică, fiind preocupată de crearea valorilor educaționale, propunând realizarea unei educații etice integrate, la care participă o serie de discipline școlare.
Procesul instructiv-educativ urmărește realizarea educației axiologice prin îmbinarea între teoretic și practic, fundamentarea educației pe axiologie, deoarece valorile, indiferent de domeniul în care apar, se află în interdependență, altfel spus specificul (binele pentru educația morală, adevărul pentru educația intelectuală, frumosul pentru educația estetică etc.), se corelează cu nespecificul (bine, adevăr în educația estetică, frumos, adevăr în educația morală etc.).
Una dintre datoriile cele mai importante ale societății ar trebui să fie învățarea valorilor etice, adică acea disciplină care se confruntă cu ceea ce este bine și rău și cu datoria și obligația morală. Omul de știință și umanitaristul Albert Schweitzer a specificat că etica este activitatea omului îndreptată spre a asigura perfecțiunea interioară a propriei sale personalități.
Fie că studiem matematica, engleza sau fizica, învățăturile etice pot, într-un fel sau altul să fie încorporate în planul de lecție. Astăzi amestecul de planuri de lecții, întâlniri, nou curriculum, noi specializări și restricții, le lasă profesorilor puțin timp să vorbească despre onestitate, etică, valori sau integritate. De fapt, mulți profesori cred că aceste subiecte sunt bine dezbătute de religie. Totuși, spre deosebire de religie, care se bazează pe credințe, etica este mai mult un sistem de principii de conduită pentru omul ca ființă socială și care se confruntă cu un tărâm de actualități. Alți profesori consideră că valorile trebuie să fie insuflate de părinți. Totuși, pe parcursul perioadei cele mai importante din punctul de vedere al dezvoltării, din viața unui copil, rolul unui profesor este suprem. Chiar dacă elevilor li se spune să nu copie la teste, să nu trișeze, sunt ignorate alte comentarii valoroase. Chiar comentariile privitoare la trișat sunt învăluite în frică, în rușine și în teama de a fi prins și nu în dezvoltarea caracterului și totodată practicarea principiilor nobile.
Mulți elevi de liceu vor absolvi liceul având lipsă de respect pentru ordine, justiție sau valori. Acești elevi, învață multe dintre aceste trăsături prin presiunea celor de aceiași vârstă și pentru că cei care îi instruiesc nu au interes pentru așa ceva. Acești viitori oameni de știință, viitori lideri, părinți, politicieni, sunt în mare parte lipsiți de conștiință etică. Înlocuiesc valorile respectate de-a lungul timpului cu indecența, snobismul și lipsa de respect pentru valori.
Nu este de negat faptul că în prezent se întinde peste tot în lume un val de lipsă de respect pentru autoritate. Dacă i-ar afecta doar pe cei în vârstă, problema nu ar fi atât de gravă. Dar afectându-i pe tineri, prin moștenire și mediu, prin precepte și exemple, aceștia sunt în mod rapid îmbibați în același spirit. Copiii noștri sunt infectați cu un virus identic, iar una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un autentic profesor astăzi, este cum să combată această răspândire a atitudinii ostile.
O posibilă soluție ar fi mai degrabă decât a crea o disciplină specifică, valorile morale și conceptele morale ar trebui întrețesute în disciplinele deja existente și după activitățile școlare. Profesorii, prin faptele lor în interiorul și în afara clasei ar trebui să lupte să trăiască o viață morală. Aceasta nu se realizează doar prin a merge la biserică duminica și prin a crede în ființe superioare, ci prin efectuarea zilnică a acelor fapte care denotă dragoste, virtute, generozitate, onestitate și înțelegere. Cu atâtea puncte de vedere politice, sociale și culturale diferite, pe scară largă, o asemenea sarcină nu este ușoară. Dar beneficiile vor fi enorme.
Există trei teorii care explică faptele imorale. În primul rând, omul este în mod inerent rău. Fără intervenția unei entități spirituale (Dumnezeu), omul ar alege des răul, dacă i s-ar oferi ocazia să aleagă între bine și rău. A doua teorie, omul este în mod natural bun. El ar putea, în timp, să fie orientat, direcționat, să evolueze într-o ființă umană perfectă. Cea de-a treia teorie stipulează, filosofic vorbind, că omul, ca ființă naturală, va face rău dacă i se va oferi oportunitatea. Potrivit acestei filosofii, omul are intenții bune, dar ar trebui să fie antrenat să aleagă binele în detrimentul răului. Astfel, un copil, ca o ființă naturală, are tendința de a face răul, dacă i se va oferi șansa și va continua să procedeze așa până când îi vor fi corectate erorile. Asta nu înseamnă că omul este rău, egoist, păcătos și indiferent față de adevăr, ci faptul că este dispus să aleagă calea cea ușoară a existenței sale.
Indiferent de teoria pe care o acceptăm, presiunea de grup, împrejurimile și mediul de origine joacă un rol important în influențarea comportamentului. Din moment ce copiii sunt implicați în activități școlare în cea mai mare parte a timpului, fiecare încercare trebuie orientată spre a conferi valori morale și etice. Educarea valorilor nu ar trebui să vizeze crearea de indivizi perfecți, ci mai degrabă indivizi care percep binele și rău și care pot aprecia și alege corect ți adecvat valorile societății și ale mediului de proveniență. Adevărata educație atacă răutatea și bigotismul și insuflă dreptatea, mila și adevărul. Profesorii trebuie să sublinieze importanța actului de a empatiza. În plus este rolul educatorului de a ajuta elevii să își dezvolte gândirea critică și de a-i motiva în învățare, de la o vârstă fragedă. Pentru a îndeplini un asemenea obiectiv, învățarea trebuie să fie interesantă, iar profesorul trebuie să posede o clară și bună înțelegere, o judecată sănătoasă și capacitate de raționare.
Cunoașterea scopurilor și obiectivelor înalte sunt de asemenea inerente în majoritatea oamenilor. În era Blackberries, IPods și IPads, deseori pierdem din vedere umanitatea noastră. Este foarte important ca educația etică să fie structurată în așa fel ca elevii să primească pregătire intelectuală și aptitudini sociale ale percepției și identificării comunicării. Orice societate care dobândește măreție fără conștiință este periculoasă. Noi, cei care aparținem unei societăți civilizate, continuăm să ne dezvoltăm intelectual și tehnologic, pierzând cumva multe dintre speranțele noastre, vise, obiective, etici și morale.
Dacă bunele valori și morale nu sunt învățate, iar elevii nu sunt instruiți în înțelegerea conceptelor etice, mințile strălucitoare și curioase, vor fi îndreptate spre partea neagră a societății. O persoană care are multe diplome și premii, dar care nu a învățat nici etică nici despre integritate este încă asemenea unui copil mic și nu merită respect. Ca în Rusia stalinistă și Germania nazistă și alte țări, în care indivizi lipsiți de o bază solidă de valori morale, au fost cu ușurință influențați de lideri dezvoltați intelectual dar cu un comportament viclean, amoral.
Astăzi copiii petrec mai puțin timp cu părinții lor față de generațiile anterioare, accentul trebuie pus pe impactul școlilor și obligațiile lor în asigurarea educației morale. Filosoful John Dewey a afirmat că sistemul educațional ar trebui să devină mai apropiat în relatări de experiențe de viață reale. Dewey a considerat că nu există un bine absolut, fiecare situație morală este unică, având binele său de neînlocuit. Filosoful afirmă în continuare că interesul în bunăstarea comunității, un interes care este intelectual și practic, dar și emoțional – un interes care, cum s-ar spune, percepe tot ceea ce produce ordine socială și progres și duce aceste principii spre executare – este obiceiul moral. Obiceiurile morale, prin urmare, vin din educarea elevului în ceea ce privește beneficiile adoptării unui spirit cavaleresc și în intensificarea obiceiurilor și credințelor societății. Dacă este forțat să se conformeze din cauza fricii, elevul este în fapt imoral atunci când i se oferă posibilitatea și devine imoral atunci când restricțiile sunt înlăturate. Urmând o tradiție cu credință oarbă poate fi bine sau rău. De obicei faptul că se urmează obiceiuri nu reprezintă custodia valorilor etice reale. Fără înțelegerea coerentă, gândită a fiecărui principiu moral, comportamente amorale tot există. O convingere nu devine bunătate până când elevul sau profesorul, deținând această credință, nu o implementează în modelul de comportament. Bernard de Clairvaux (1091-1153) afirma că Iadul este plin de bune intenții. Bunele intenții trebuie să fie implementate.
Chiar dacă profesorii ar trebui să asigure educație etică, asta nu presupune mereu luarea de decizii sau furnizarea de reguli așa da și așa nu. Mai degrabă, formarea etică denotă că elevul este învățat că integritatea este un comportament care dovedește încredere și în primul rând duce la binele individual și al comunității.
Motivarea elevilor spre educarea etică este astfel prima responsabilitate a profesorului. În încurajarea acestui tip de conștiință, profesorul ar trebui să transmită informația pe care elevul a învățat-o prin situații specifice care au înțeles moral. Este de asemenea datoria profesorului de a asigura oportunități, permițând elevilor să implementeze noi concepte etice la probleme reale.
IV.3. MEDIUL ȘCOLAR – INIȚIATOR AL ELEVULUI ÎN LUMEA VALORILOR
Literatura de specialitate prevede următoarele cu referire la mediul școlar. Acesta asigură:
accesul elevului la lumea axiologică, care îl ajută să-și desăvârșească interioritatea și să devină autonom din punct de vedere moral;
accesul subiectului la universalitate, dând posibilitatea acestuia să stabilească legături între el și cultură, să vibreze la întâlnirea cu operele din sfera spirituală;
comunicarea afectivă prin care se consolidează trăirile interioare ale elevilor care se pregătesc să se întâlnească cu frumusețea, iar după acest proces de spiritualizare, fiecare își creează propria operă;
formarea capacității elevului de a acționa, de a judeca, de a se cultiva, de a-și croi drumul spre universalitate, altfel spus, acesta poate fi la un moment dat interpret, critic, istoric al artei etc.;
școala creează condiții pentru ca fiecare elev să intre în legătură cu arta, cu lumea și cu sine și în acest fel să pătrundă în dimensiunea universalității.
IV.4. EDUCAREA VALORILOR MORALE ÎN ȘCOALĂ PRIN INTERMEDIUL DISCIPLINELOR SOCIO-UMANE
Există cinci valori comune disciplinelor socio-umane. Aceste valori sunt:
respectul față de drepturile omului;
atitudinea pozitivă;
toleranța în diversitate;
gândirea critică;
solidaritatea;
empatia;
gândirea autonomă, reflexivă, critică.
De reținut că aceste valori sunt reprezentative pentru caracter. Valoarea cu cea mai mare apariție este respectul. Există mai multe valori care pot fi grupate într-o familie de valori, sau subordonate unei valori principale. De exemplu, enunțurile: Atitudine pozitivă față de persoane care aparțin unor culturi diferite sau Valorizarea pozitivă a diferențelor culturale pot fi grupate în cadrul empatiei culturale.
Așa cum prevede Cadrul general al modelului curricular pentru disciplinele socio-umane, prin intermediul acestor discipline elevii își formează o imagine despre ei și despre ceilalți, despre societate. Finalitățile studierii acestor discipline derivă din finalitățile învățământului preuniversitar, dar și din idealul educațional așa cum este formulat în Legea învățământului.
Figura IV.4.1 – Model curricular pentru disciplinele socio-umane
De asemenea, finalitățile studierii disciplinelor socio-umane în învățământul preuniversitar se materializează în finalități pentru învățământul gimnazial și apoi liceal. Exceptând alte finalități care sunt urmărite pe parcursul anilor de studiu, prin studierea acestor discipline, ca de exemplu participarea la viața comunității, dezvoltarea capacității de integrare în medii socio-culturale diferite, formarea capacității de a reflecta asupra realităților economice, culturale, politice, dezvoltarea spiritului antreprenorial, a unei atitudini pro-active, manifestarea inițiativei, dezvoltarea gândirii critice, dobândirea unor instrumente de muncă intelectuală, a unor strategii de rezolvare de probleme, de luare a deciziilor, de muncă în echipă, exprimarea creativă, comunicare eficientă etc., foarte importante sunt acele finalități care duc la formarea caracterului și a unei educații morale. Astfel, prin studiul disciplinelor socio-umane se pot dezvolta atitudini pozitive față de sine și cu atât mai mult față de ceilalți, atitudine bazată pe toleranță. Alte atitudini urmărite pentru a fi formate sunt cele de responsabilitate și rigoare necesare atât în viața personală cât și în cea publică.
Prețuirea valorilor, cultivarea sensibilității, a disponibilității pentru dialog intercultural și pentru valorile culturale europene, dar mai ales formarea propriului sistem de valori în vederea reușitei și împlinirii personale și al promovării unei vieți de calitate sunt finalități urmărite prin studiul acestor discipline. Prin disciplina Sociologie, de exemplu, se urmărește formarea la elevi a propriului sistem de valori prin cunoașterea și apoi raportarea la valorile sociale, iar prin Filosofie se urmărește propriului sistem de valori al celor implicați în actul de formare. În ceea ce privește obiectivele fundamentale ale predării-învățării celorlalte discipline socio-umane, toate au în vedere practicarea unui comportament civic, responsabil, tolerant, deschis, au în vedere pregătirea pentru societatea democratică, pentru integrarea socială activă, dezvoltare armonioasă a persoanei, gestionarea eficientă a vieții private în acord cu aspirațiile personale și exigențele comunității din care face parte etc.
IV.5. VIRTUȚI ȘI RESPONSABILITĂȚI ALE CADRULUI DIDACTIC
O virtute este evaluată social, în timp ce o virtute morală, cum este onestitatea este evaluată moral. După Lickona (1991), școlile și profesorii trebuie să educe pentru caracter, mai ales prin învățarea respectului și a responsabilității. Pentru că profesorii interacționează cu elevii, este vital pentru ei ca să servească drept modele de caracter prin emiterea de judecăți profesionale și luarea de decizii bazate pe virtuți morale și sociale. O persoană de caracter are înțelepciunea de a distinge răul binele de rău; este onestă, de încredere, corectă, respectuoasă și responsabilă; admite și învață din greșeli, dar mai ales se angajează să trăiască după virtuți morale. Lickona sugerează despre caracter că acesta este un fenomen descriptiv universal al oamenilor care au curajul și convingerea să trăiască după virtuți morale. Caracterul cuprinde a fi bun și a face bine în timp ce a te comporta lipsit de etică este antiteza afișării caracterului. Oricând un elev este prins în emoția unui joc și intenționat rănește pe cineva, sau trișează să câștige, el nu este bun sau nu procedează corect. În mod similar, dacă elevii copie la teste sau plagiază lucrări pentru a lua note mari, atunci caracterul lor nu are o bază esențială morală.
O persoană cu integritate se comportă într-un mod virtuos, cum ar fi: își ține promisiunile și se abține de la minciuni, înșelat și furt. Profesorii cu integritate sunt văzuți ca exemple morale pentru elevi. De exemplu, este important pentru profesorii de educație fizică și sport să demonstreze integritate prin învățarea fairplay-ului și sportivității și să fie un model prin respectarea tuturor elevilor și tratarea tuturor cu blândețe. Integritate înseamnă să faci în mod constant ceea ce este bine, chiar dacă ar fi mai simplu să faci ceva care este în beneficiul tău personal. Profesorii care demonstrează integritate sunt răspunzători pentru furnizarea de programe academice de calitate și experiențe pozitive educaționale. Părinții, la fel ca opinia generală, au așteptări ca profesorii să modeleze caracterul și să predea virtuți care ajută la formarea și dezvoltarea tinerilor în membrii cotizanți ai societății. Din moment ce profesorilor le sunt încredințate siguranța, disciplina și instruirea tinerilor în mare parte a timpului lor, influența, instruirea și potențialul de învățare care se petrec în școală le vor modela viitorul.
Integritatea unui profesor, sau prin urmare, lipsa ei, sunt observate de elevi. Elevii evaluează caracterul profesorilor lor în funcție de modul în care sunt tratați sau învățați. Elevii știu când profesorii sunt dedicați învățării lor psihomotorii, cognitive și afective, iar ei pot spune când profesorilor lor le pasă de ei în mod autentic și sunt de încredere, cinstiți și respectuoși.
Cinstea – profesorii afișează onestitatea prin a spune adevărul și acționând într-un mod onorabil. Un exemplu potrivit de onestitate printre profesori este evaluarea corectă a muncii elevului. Onestitatea include și îndeplinirea promisiunilor și angajamentelor, cum ar fi păstrarea confidențialității în ceea ce privește aspecte personale ale elevilor. Onestitatea include, de asemenea, să spui adevărul, să nu trișezi, să nu furi în timp ce îți îndeplinești responsabilitățile profesionale și nu doar.
Profesorii ar trebui să înceteze cu discuțiile sau cu activitățile care evidențiază ce anume ar face o persoană onestă, sau ce ar spune în anumite situații, sau să înceteze să mai corecteze comportamente neoneste. Profesorii pot explica și arăta că onestitate înseamnă să spui adevărul în legătură cu motivul pentru care nu ai terminat tema la timp; onestitate înseamnă să recunoști că ai atins plasa în timpul unui meci de volei; onestitate înseamnă să concepi ceva fără să plagiezi sau să îți asumi munca unui coleg; onestitate înseamnă să fii sincer cu tine însuți în efortul de a învăța. Reprezentând un model pentru elevi, profesorii în mod consecvent acceptă obligația morală de a fi onești, indiferent de situație. Onestitatea servește ca o premisă pentru încredere, dreptate, respect și responsabilitate.
Încrederea – o persoană onestă poate fi de încredere. Încrederea este credința în ceilalți care se câștigă oricând oamenii își îndeplinesc promisiunile și angajamentele. Când un profesor stabilește și susține așteptările pe care le are de la clasă elevii învață că pot avea încredere în profesorul lor. Manifestarea încrederii mutuale este o avangardă a educației.
Încrederea înlocuiește înțelegerea sau frica cu siguranța de sine și franchețea. Când elevii au încredere în profesorii lor, o greșeală inevitabilă este transformată din frică de eșec în o oportunitate pentru a învăța. Încrederea este nutrită când un elev nu este înjosit pentru că are dificultăți în dobândirea anumitor aptitudini de învățare; în schimb, profesorul trebui să furnizeze sprijin suplimentar pentru a facilita învățarea. Profesorul ar trebui să încurajeze elevii să continue să încerce prin a spune Poți să faci sau Faci multe progrese, până când aptitudinile sunt stăpânite. Încrederea se dezvoltă oricând elevilor le este comunicat ce se așteaptă de la ei și când aceștia îndeplinesc așteptările și primesc recompensele promise. Apoi elevii vor demonstra încrederea continuând să învețe noi aptitudini, chiar după repetate eșecuri, pentru că au încredere în profesor.
Încrederea este educată la modul cel mai eficient când este trăită. Când elevii au încredere în profesorii lor aceștia nu își fac griji că se vor simți jenați în timpul orei din moment ce ei știu că o comportare urâtă sau o greșeală le va fi comunicată individual și în mod confidențial. Încrederea este alimentată când elevii apelează la profesorii lor deoarece simt că vor fi ascultați în momentul în care se confruntă cu relații interpersonale, probleme academice sau personale. Încrederea se bazează, de asemenea, pe siguranța că atunci când elevii au nevoie de ajutor, conversațiile lor vor fi tratate cu confidențialitate (doar dacă este implicată o problemă de natură legală). Încrederea construiește siguranța de sine a elevilor pe măsură ce învață să depindă de profesorii lor pentru a-i ajuta să crească și să se dezvolte.
Dreptatea – este strâns legată de încredere pe măsură ce elevii își dau seama repede, dacă profesorii îi tratează diferențiat sau nu. Dreptatea cere ca toți elevii să aibă aceleași oportunități pentru a îndeplini standardele unui examen scris sau de aptitudini și a primi o notă corespunzătoare nivelului lor de pregătire. Uneori dreptatea poate însemna tratarea elevilor în mod diferit deoarece acesta este lucrul cel mai corect de făcut. De exemplu, un profesor poate alege să acorde un punct în plus la o notă pentru perfecționare, bazată pe progresul realizat de elev în dobândirea unei aptitudini specifice. În acest caz profesorul acordă șanse egale tuturor elevilor de a obține o notă bună pentru perfecționare, dar din moment ce fiecare elev are abilități și niveluri unice de experiență, fiecare dintre ei ar putea să primească o notă diferită.
Profesorii ar trebui să accentueze importanța exersării controlului de sine și al abținerii când sunt provocați și să răspundă în mod corespunzător. Elevii care acționează în mod corect nu îi intimidează pe alți colegi. Dacă totuși hărțuirea are loc elevii trebuie instruiți în legătură cu dreptatea, respectul și responsabilitatea pentru a ști cum să se poarte în mod corespunzător față de alții.
Profesorii care sunt corecți cred în abilitatea de a învăța a fiecărui elev și îi încurajează pe fiecare în parte să atingă cel mai înalt nivel posibil. Profesorii sunt corecți când acordă elevilor cu cele mai mari și cele mai mici rezultate aceleași pedepse pentru încălcarea regulilor clasei și ale instituției de învățământ. Cu alte cuvinte cel mai inteligent elev este pedepsit pentru că a întârziat la oră sau pentru că s-a comportat urât în același fel în care este pedepsit cel mai puțin dotat din punct de vedere intelectual. O modalitate prin care profesorii pot arăta corectitudinea față de elevi este de a arăta respect fiecare elev ca personalitate unică.
Respectul – dezvoltarea unui simț respectuos al comunității într-o clasă este de o importanță vitală. Acest proces începe cu profesorii care demonstrează respect elevilor, indiferent de etnie, rasă, sex, statut socio-economic sau caracteristici sau abilități individuale. Profesorii trebuie să fie imparțiali în modul în care răspund diferitelor nivele ale aptitudinilor și abilităților afișate de elevii lor. Deși poate fi mai incitant să educi un elev cu abilități înnăscute modeste, capacitatea fiecărui elev ar trebui să fie dezvoltată până la gradul cele mai înalt posibil. Noddings (1992) a susținut că educația morală este bazată pe faptul că profesorii arată elevilor lor că îi prețuiesc ca individuali. Profesorii cărora le pasă arată respect elevilor lor prin faptul că sunt sensibili și atenți cu sentimentele lor. Politețea în și în afara clasei necesită ca profesorii și elevii să își arate reciproc respectul și atenția. Respectul este câștigat prin tratarea celorlalți în același mod în care vrei să fii tratat. Când profesorii tratează elevii cu respect sunt la rândul lor tratați cu respect.
Adevăratul respect necesită ca profesorii să aibă grijă de acei elevi față de care ar putea să nu aibă sentimente pozitive. Profesorii care reprezintă un model de respect vor aprecia întotdeauna fiecare elev, chiar dacă comportamentele unora nu sunt demne de respect. O modalitate de a educa și de a întări importanța respectului este de a lăsa pe ceilalți să știe că viețile sunt îmbogățite datorită caracteristicilor lor unice.
Responsabilitatea – profesorii demonstrează responsabilitatea prin a fi răspunzători din punct de vedere moral pentru acțiunile lor și pentru îndeplinirea datoriilor lor. Când profesorii creează și susțin un mediu de învățare pozitiv și se concentrează pe asigurarea servicii educaționale pentru elevi și societate aceștia acționează responsabil. Profesorii acționează responsabil prin ajutarea elevilor să-și dezvolte la nivel optim abilitățile psihomotori, cognitive și afective. Profesorii responsabili sunt bine pregătiți pentru fiecare oră de curs și furnizează un feedback prompt și constructiv elevilor pentru a înlesni procesul de învățare. Profesorii arată de asemenea importanța responsabilității când afișează un stil de viață echilibrat printr-o bună condiție fizică, o bună nutriție și absența abuzurilor de droguri sau medicamente.
Conceptul lui Don Hellison se bazează pe respectarea drepturilor și sentimentelor altora, să arate disciplina proprie prin participarea și efortul personal de a-i ajuta pe alții și apoi să aplice aceste comportamente în alte aspecte ale vieții lor. Hellison crede că profesorii pot încuraja elevii să-și asume responsabilități personale și sociale mai mari în modul cum îi tratează pe ceilalți.
Oricând un elev eșuează în efectuarea unei sarcini sau se comportă în mod greșit, profesorul poate folosi oportunitatea de a învăța elevii să-și responsabilitatea luării unei decizii greșite și pentru a lua decizii mai bune data viitoare. De exemplu, dacă elevii răbufnesc verbal sau fizic când sunt tratați în mod necorespunzător de către ceilalți, profesorii îi pot ajuta să-și educe abținerea și controlul de sine, fapt care conduce la răspunsuri mai pozitive și mai constructive. Prin arătarea unui interes real față de toți elevii și cultivarea unei relații cu fiecare dintre ei, profesorii responsabili pot ajunge să își cunoască elevii în mod individual. Aceasta facilitează înțelegerea profesorilor asupra modului în care pot ajuta creșterea și dezvoltarea fiecărui elev.
IV.6. EDUCAREA MODULUI DE RAȚIONARE MORALĂ
Punctul de pornire pentru învățarea modului de raționare morală este de însușire a principiilor morale. Principiile sunt reguli universale de comportament care identifică ce fel de acțiuni, intenții și motive sunt prețuite. Aceste principii sunt bazate pe virtuțile morale precum onestitatea, încrederea, corectitudinea, respectul și responsabilitatea. Pentru a decide dacă astfel de lucruri precum minciuna, furtul, înșelăciunea și eșuarea de a ține promisiunile sunt acțiuni fără scrupule, fiecare individ trece printr-un proces format din trei etape a procesului de raționare morală.
Raționarea morală este procesul sistematic de evaluare personală a virtuților și de dezvoltare a unui set consistent și imparțial de principii morale, după care să îți ghidezi viața. Primul stadiu este cunoașterea morală, care este baza cognitivă a învățării despre probleme morale și despre modul de rezolvare al acestora. Al doilea stadiu este valorizarea morală, care este baza a ceea ce indivizii cred despre ei și despre alții. Al treilea stadiu este acțiunea morală care reprezintă modul în care oamenii acționează pe baza a ceea ce știu și prețuiesc.
În educarea procesului de raționare morală, profesorii trebuie să ajute elevii să învețe diferențele dintre bine și rău. Este ușor pentru elevi să justifice acțiunile fără scrupule spunând Nu există nici o regulă împotrivă, Toată lumea o face, Ceea ce fac eu nu este neetic deoarece nimeni nu va afla niciodată sau Situația mă face să acționez în acest fel. Este esențial ca profesorii să își educe elevii să nu își raționalizeze comportamentele lipsite de scrupule, ci în schimb să folosească procesul de raționare morală în luarea deciziilor.
Un elev l-a întrebat pe autor de ce unui jucător de baschet i-a fost permis să faulteze un adversar care în mod tipic a ratat să marcheze la aruncările libere, în ultimele secunde ale jocului doar pentru a opri cronometrul. Elevul a fost deranjat că asemenea comportamente au fost permise cu toate că au încălcat scopul jocului. Mulți jucători și antrenori raționalizează că faultând pentru a opri cronometrul este etic deoarece este o mișcare tactică permisă de regulament. Altfel spus, chiar dacă nici o regulă nu specifică că faultarea intenționată nu are voie să se petreacă la finalul jocului, nu încalcă o astfel de acțiune spiritul regulilor jocului?
Prin conținutul cursului, în timpul activităților la clasă și prin interacțiuni unu la unu cu elevii, profesorii trebuie să accentueze în mod continuu faptul că percepția sau cunoașterea morală necesită ca indivizii să nu își justifice acțiunile greșite prin prezentarea lor ca fiind corecte. De exemplu, chiar dacă rezultatul unui joc depinde de echipa care deține mingea, nu ar trebui ca profesorul să își ajute elevii să înțeleagă că este greșit să minți dacă ai scos mingea în afara limitelor?
Un exemplu de trecere de la cunoașterea morală la prețuirea morală este prezentat în filmul Radio. Câțiva adolescenți și-au arătat lipsa cunoașterii morale prin faptul că au legat și au profitat de un individ cu nevoi speciale. Doar în momentul în care acești adolescenți au învățat să prețuiască drepturile acestui individ, aceștia au început să îl respecte pentru ceea ce putea el să facă.
Profesorii își ajută elevii să internalizeze virtuțile morale ale onestității, încrederii, corectitudinii, respectului și responsabilității prin modelarea și consolidarea continuă a ceea ce corect și bun. De exemplu, dacă profesorii își admit propriile greșeli și le corectează, prin puterea exemplului lor arată că acceptă consecințele acțiunilor lor proprii. Asemenea exemplificări ale virtuților morale ajută elevii să înțeleagă că profesorii nu doar vorbesc despre virtuți, dar le au integrate în acțiunile lor zilnice.
Uneori, acțiunea morală capătă curaj deoarece necesită o persoană care să se remarce din mulțime și să fie diferită. Profesorii trebuie să sprijine voința elevilor de a face alegeri bune chiar și atunci când se confruntă cu presiunea de grup să acționeze neetic. Într-o sală de sport, profesorii pot lăuda elevii care admit că au atins fileul de volei. Dacă colegii lor obiectează, aceasta poate fi privită ca o oportunitate de a întări ideea că recunoașterea încălcării regulii este cel mai bun lucru de făcut. Profesorii pot de asemenea să ofere elevilor oportunități de a-și demonstra angajamentul de a acționa moral, ca prin evaluarea proprie a rezultatelor la testele de aptitudini. Elevii care refuză să trișeze la un test, mint în legătură cu vârsta proprie pentru a intra la un film, sau descarcă muzică cu drepturi de autor de pe internet, arată că au învățat că aceste activități nu sunt justificabile din punct de vedere moral.
Profesorii pot ajuta elevii să învețe importanța deosebirii dintre corect și greșit, prețuind în mod personal ceea ce este corect și acționând pe baza cunoașterii și prețuirii. Stoll și Beller accentuau: raționarea morală nu promite schimbarea comportamentală, dar promite căutarea spirituală și reflectarea asupra propriilor beneficii, valori și principii. Fără acest proces, creșterea morală cognitivă nu va spori, schimbarea comportamentală nu se va petrece niciodată, și potențialul pentru acțiune morală consistentă devine puțin mai mult decât o lipsă de preocupare.
În concluzie, un profesor cu caracter demonstrează că integritatea este o posesie de preț. Profesorii cu caracter servesc ca modele pentru spunerea adevărului, respectarea altora, acceptarea și îndeplinirea responsabilităților, purtare corectă, câștigarea și răsplătirea încrederii și trăirea unei vieți morale. Ei ar trebui să demonstreze importanța angajării unei căutări pe viață pentru a îndeplini mai greul drept decât mai ușorul rău.
Profesorii cu caracter își învață elevii că indivizii iau decizii morale de principiu prin intermediul procesului de raționare morală. Ei își pot ajuta elevii să cunoască care le sunt valorile, să creadă în aceste valori ca parte integrantă a ceea ce sunt și să-și trăiască viața conform acestor valori. Profesorii pot juca un rol esențial în a-i ajuta pe elevi să învețe și să aplice procesul de raționalizare morală.
Lecțiile învățate în clasă și prin intermediul interacțiunilor profesor – elev în afara clasei ar trebui bazate pe virtuți. Integritatea, onestitatea, încrederea, corectitudinea, respectul și responsabilitatea ar trebui să caracterizeze profesorii în relațiile cu elevii lor. Profesorii cu caracter relaționează în mod onest cu elevii lor, într-o manieră de încredere, alimentează încrederea și respectul reciproc cu și printre elevi, îi tratează pe alții respectuos, crezând în demnitatea înnăscută a fiecărei persoane, și își execută responsabilitățile în moduri de răspundere morală. Societatea este cel mai bine deservită atunci când profesorii educă și exemplifică iar elevii dezvoltă caracter și virtuți morale.
IV.7. APLICAȚII METODICE: UTILIZAREA METODELOR INTERACTIVE ÎN SCOPUL TRANSMITERII VALORILOR
Pentru ca procesul de predare-învățare să fie o reușită este necesară alegerea celor mai eficiente metode, clasice sau activ participative. La disciplinele socio-umane, ca un specific față de alte discipline de învățământ, cadrul didactic trebuie să folosească, aproape întotdeauna, atât metodele clasice cât și pe cele moderne (povestirea sau explicația – ca forme ale expunerii, deci metode tradiționale – nu pot lipsi din bagajul metodologic al profesorului, însă, pentru eficientizarea procesului educativ este necesară introducerea metodelor activ-participative).
Metodele didactice constituie un intermediar între scop, obiective și conținuturi, între profesor și elev; prin intermediul metodelor profesorul trece în plan acțional, el desfășoară efectiv procesul de predare-învățare.
Din perspectiva aceste lucrări, scopul profesorului de discipline socio-umane, este acela de a ajuta elevii de-a lungul anilor petrecuți în școală să devină persoane etice, care să fie capabile să contribuie la bunăstarea tuturor indivizilor și a comunității din care fac parte.
Obiectivele profesorului de discipline socio-umane pot fi următoarele:
Să dezvolte în elevi înțelegerea valorilor comunității din care fac parte;
Să stimuleze angajamentul elevilor față de valorile etice ale comunității;
Să dezvolte abilitățile elevilor de recunoaștere a consecințelor luării deciziilor etice.
Etimologic, termenul metodă provine din limba greacă și înseamnă drum către…, cale spre…; astfel, metoda de învățământ ar fi o modalitate folosită de profesor pentru a atinge obiectivele propuse, o cale eficientă de organizare și dirijare a învățării, un mod comun de a proceda al profesorului și al elevului în vederea achiziționării competențelor dorite de către cel educat.
Cei care încearcă să dezvolte și / sau să schimbe valori și credințe, inclusiv profesorii, folosesc o serie de abordări diferite. Unele dintre aceste abordări folosesc tehnici de propagandă discutabile, chiar până în punctul în care par că nu sunt nimic altceva decât tipuri de îndoctrinare. Un profesor ar trebui să fie îngrijorat (din punct de vedere moral) de astfel de abordări. Alte abordări, la prima vedere, par prea puțin posibil să aibă vreo influență în vreun fel sau altul. Oricum, profesorul ar trebui să realizeze că fiecare abordare poate fi folosită atât ineficient, dar la fel de bine și eficient. Se pare că a vorbi despre educarea caracterului este mult mai simplu decât a-l educa propriu-zis. Kevin Ryan a conturat șase metode ale educării caracterului: exemplul, explicația, îndemnarea (lauda și discuțiile încurajatoare), etosul (mediul etic), experiența și pretenția la excelență. Aceste metode sunt modalități de a conceptualiza cum să ne descurcăm în educarea unui set de valori.
Multe dintre valori sunt reflectate istoric prin intermediul tradițiilor reprezentate de învățături religioase, legi, cutume, sau chiar prin intermediul exemplelor unor personaje sau personalități istorice. Examinarea valorilor din această perspectivă va oferi elevilor o mai bună înțelegere a felului cum unele valori își au fundamentul fie în partea istorică, fie în cea tradițională a societății.
Valorile își pot avea originea din apartenența la un anumit grup etnic sau cultural. Elevii pot studia valorile din perspectivele diferitelor grupuri culturale pentru mai buna înțelegere a comunității proprii.
Din perspectiva societății în ansamblu, și a comunității în particular, elevii pot examina valorile ce par a fi acceptate în general și care pot conduce la o mai bună înțelegere a valorilor sociale.
Toate perspectivele mai sus amintite contribuie la înțelegerea și dezvoltarea valorilor individuale ale fiecărui elev în parte. Aceste valori sunt învățate și consolidate începând de acasă, în instituțiile religioase, unele organizații comunitare, însă locul cel mai indicat este școala.
O modalitate pe care o voi aborda mai departe este bazată pe cinci categorii metodologice de bază, utile în acest proces de educare și transmitere a valorilor.
Educarea valorilor prin declarații, reguli și atenționări
De cele mai multe ori adulții spun pur și simplu celor tineri ce să creadă. Acest fapt se poate petrece în mod deschis sau poate avea loc într-un mod mai subtil. În școli de exemplu, este obișnuit a se începe prin a da elevilor un set de reguli valabile pentru clasa lor. Se pot purta, sau nu, discuții despre aceste reguli, dar este o siguranță în faptul că li se cere elevilor să respecte aceste reguli. Regulile le spun ceea ce este corect, ceea ce este greșit, ceea ce este bine, ce să admire ș.a.. Valorile sunt educate în mod direct atunci când anumite comportamente sunt așteptate din partea elevilor. Profesorii, dar și părinții și alți adulți, fac aluzie la ceea ce este bine și nu este bine la comportamentul pe care aceștia îl așteaptă sau îl cer. Valorile sunt educate direct prin regulile stabilite acasă și la școală, prin cerințe și prin comenzi individuale sau de grup și declarații. Profesorul spune, Stai drept în picioare! Fă-ți tema! Lucrează cu atenție și îngrijit! Profesorul vrea ca tema să fie făcută la timp și în întregime. Rubricile trebuie să fie respectate, unii profesori chiar impun ca rechizitele să întrunească anumite standarde. Elevii trebuie să tacă și să ia cuvântul doar atunci când sunt numiți să o facă. Toate aceste restricții implică conformitate cu autoritatea, responsabilitate, mândria că au făcut ceea ce li s-a cerut și alte atribute care constituie realizări bune. Declarațiile sunt deseori sprijinite cu consecințe.
Modalitatea prin care tinerii pot fi influențați în acest mod, variază. E puțin posibil ca ei să creadă ceva care intră în contradicție cu ceea ce au învățat înainte, mai ales cu credințe puternic înrădăcinate. Cu toate acestea, o repetare constantă și nemodificată a aceluiași mesaj sau a aceleiași așteptări are un efect de condiționare. De exemplu, atunci când elevului i se cere să facă liniște oricând deranjează ora, sau atunci când i se cere să ocupe același loc de fiecare dată, sau atunci când i se cere să ia o anumită carte sau să o deschidă la o anumită pagină, ei cresc crezând că așa trebuie să procedeze. Când așteptările legate de comportament sunt acompaniate de o constantă în a aplica pedepse/sancțiuni și un sistem de recompense, în timp comportamentul și credințele se conformează. Unele sisteme de management al clasei se bazează pe această abordare.
Educarea valorilor cu ajutorul exemplelor și modelelor
Copiilor le plac eroii și ei doresc să fie ca eroii lor preferați. În categoria eroilor intră oamenii pe care îi știu, oameni pe care îi văd la televizor și în filme și oameni despre care citesc sau despre care aud. Personajele din aproape toate poveștile pentru copii servesc drept modele pentru aceștia. Copii consideră personajele din istorie, din lectura obligatorie din biblioteca personală, din benzile desenate, de la televizor și din filme, drept modele. Chiar jucării ca Barbie sau Hot Wheels, cărora li se face reclamă sunt modele ideale. Când este folosită în școală, această abordare a modelului implică determinarea elevului de a căuta personaje / personalități în povești / romane și istorie, care să reprezinte modele spre care să aspire. Ca o modalitate de a educa valori prin model, aceasta implică conștientizarea la elevi a celorlalți, a realizării și a principiului și îi determină pe elevi să aibă un sentiment pozitiv legat de ceilalți.
Profesorii, deseori, folosesc această metodă în mod inconștient. Ei arată față de cine și ce anume cred despre aceștia, fie că este de bine sau dimpotrivă. Ei împărtășesc modele personale, activități preferate, aprobări sau dezaprobări legate de comportamentul unor oameni și alte calități, implicându-se emoțional, în acest mod ei transmit elevilor aceleași stări și credințe. Nu trebuie ignorat faptul că profesorii devin modele ei înșiși. Pe măsură ce interacționează cu elevii, aceștia cresc admirând diverse calități pe care le văd în profesorii lor. Profesorii pentru elevi sunt deseori modele de corectitudine, de bună personalitate, de inteligență, de atitudine ș.a.m.d..
De asemenea, în mod conștient sau inconștient, profesorii prin lauda unor elevi sau prin expunerea muncii acestora, îi folosesc drept modele de comportament. Profesorii spun astfel elevilor lor că așa îți doresc să fie toți elevii lor.
Utilizarea cea mai evidentă a acestei metode implică identificarea eroilor din istorie, eroi din viața de zi cu zi și eroi din ficțiuni sau de la radio, din filme sau de la televizor. Profesorii fac asta prin lecturare, prin povestire, prin încurajarea discuțiilor și prin determinarea elevilor să citească. Profesorii care folosesc această abordare în mod eficient prezintă eroii doriți într-un mod extaziat și scot în evidență acele calități ale eroilor, demne de a fi admirate.
Printre plusurile acestei abordări se poate menționa faptul că transformă școala într-un mediu mult mai interesant și pozitiv și în același timp, profesorii devin mult mai conștienți de lumea în care trăiesc elevii lor. Școlile tind să ignore unele modele pozitive pe care televiziunile le promovează în show-uri sau în filme, chiar dacă acesta este un prim loc din care elevii își selectează modelele. Aceste modele preferate de elevi pot fi folosite în sprijinul a ceea ce doresc profesorii să realizeze la elevi. Povestirile din folclor / basmele sunt bogate în eroi și pot asigura o modalitate de a ajuta elevii să observe calități care sunt de admirat în timp ce analizează valori culturale și credințe. Majoritatea ficțiunilor pentru copii includ protagoniști care reprezintă binele versus antagoniști care sunt percepuți ca personaje negative.
Un mare pericol al utilizării acestei abordări cu eroi din viața reală este acela că oamenii reali au slăbiciuni, deficiențe și chiar vicii. De fiecare dată când ne confruntăm cu eroi riscăm dezamăgiri ulterioare. Elevii află că multe dintre poveștile pe care le învață ca fiind adevărate, istorisiri în care cred chiar și profesorii, sunt pur și simplu legende și cu siguranță nu au un gram de adevăr în ele. Sau mai grav, elevii pot descoperi că eroii pe care i-au crezut perfecți au săvârșit greșeli imense, au adus prejudicii sau alte emoții negative, sau au fost nedrepți sau necinstiți. Este deseori dificil să îți menții admirația pentru ceea ce au luptat eroii, atunci când imperfecțiunile lor și natura omenească este dezvăluită. Deziluzia în ceea ce privește un erou poate însemna respingerea valorilor pozitive pe care acesta / aceasta le reprezintă.
Problema este că nu există eroi infailibili. Acest lucru poate fi un argument, cel puțin pentru recurgerea la eroi mitici și fictivi. Aceste tipuri de modele au un avantaj distinct. Viețile lor sunt limitate la poveștile în care apar. Defecte ascunse nu pot fi descoperite la aceștia în afara contextului. Dar avantajul este de asemenea limitat. Majoritatea eroilor de poveste le lipsește profunzimea, și din această cauză nu par întotdeauna suficient de reali pentru a servi drept modele. Cea mai bună soluție pare a fi să se continue cu o combinație de eroi istorici și fictivi, învățând elevii să admire aspectele pozitive ale acestor eroi recunoscându-le în același timp neajunsurile și slăbiciunile.
Educarea valorilor prin intermediul povestirilor sau lecțiilor
O altă metodă de abordare a moralei, valorilor și a viziunilor asupra lumii este și folosirea povestirilor și exemplelor care se referă în mod direct la anumite valori. O povestire este spusă având integrată o lecție de învățat. De obicei, povestirile arată modul de comportament sau modul de a refuza conformarea în situațiile în care trebuie luată o decizie. Adesea, în aceste povestiri, comportamentele și acțiunile corecte sunt recompensate, și, desigur, comportamentele greșite atrag consecințe nedorite.
Fabulele și parabolele au fost folosite pentru învățarea binelui și răului de mii de ani. Această abordare este cea mai eficientă atunci când povestirea stimulează ascultătorul sau cititorul să gândească și apoi, prin discuții și prin descoperire să înțeleagă lecția încorporată în povestire. În mod evident, lecția din povestire poate fi prea dificil de înțeles sau din contră foarte clară. Când oricare dintre aceste două variante este adevărată, abordarea nu are prea mare succes. De asemenea, dacă lecția desprinsă din povestire este contrară viziunii populare a audienței și dacă povestirea pare a fi o încercare de a forța înspre o convingere pe care audiența nu vrea să o accepte, metoda va da greș. Abordarea povestirii oferă profesorului o mulțime de posibilități. Cel mai important lucru este că povestirile au intrigi, personaje și cadre / scenarii, fapt care face ca povestirile să fie mai interesante de ascultat sau citit și în același timp memorabile.
Povestirile de ficțiune sau non-ficțiune oferă o modalitate de a privi diferite culturi, timpuri și diferite credințe. Fiecare povestire populară spune foarte multe lucruri despre cultura din care provine. Arată că acei oameni au crezut, și, mai important decât asta, ceea ce au crezut a meritat să fie predat și transmis generației mai tinere.
Povestirile oferă oportunitate de discuții și analize, de întrebări, oferă oportunitate pentru concentrarea asupra alternativelor și pentru compararea atât cu alte povestiri cât și cu experiența personală. Elevii pot învăța prin dramatizarea experiențelor din povestiri, prin observarea caracterului motivațional, prin examinarea rezultatelor și începuturilor alternative și prin observarea punctului de vedere al autorului, de exemplu.
Educarea valorilor prin examinarea acțiunilor personale și ale altora
Una dintre căile prin care profesorii își pot ajuta elevii să-și dezvolte valorile proprii este de a le facilita experiențe prin care aceștia pot deveni mai reflectivi și mai analitici cu ceea ce fac și ceea ce observă. Profesorul trebuie să determine elevii să examineze cu mai mare atenție ceea ce se întâmplă în viața cotidiană, modul în care au acționat și s-au simțit în acele situații particulare, și motivele care au determinat acele sentimente. Acest tip de analiză a valorilor implică observarea atentă și secvențială a detaliilor a ceea ce s-a întâmplat, ținând cont în mod special de comportament, apoi observarea cauzelor sau motivelor care au contribuit la adoptarea acelui comportament ca și a consecințelor acestuia. Analiza nu se încheie aici. Următorul pas este de a emite ipoteze asupra posibilelor comportamente alternative și de a judeca asupra a ceea ce ar fi putut fi mai rezonabil, mai moral sau mai corect și mai eficient în situația respectivă. Este nevoie de memento-uri constante asupra lucrurilor pe care oamenii de principiu implicați în situație le cunoșteau sau nu le cunoșteau la momentul respectiv.
Unul dintre rezultatele acestei abordări este că determină elevii să-și privească propriile exemple în locul personajelor bidimensionale din media, cărți de povești sau de istorie. Profesorul poate începe cu anecdote autobiografice sau cu descrierea evenimentelor pe care elevii le-au experimentat în clasă. Povestirile autobiografice folosesc ca modele pentru a-i determina pe elevi să vină cu propriile exemple și ca o modalitate de a le arăta acestora faptul că și profesorul din fața lor este tot om. Deseori povestirile subliniază situații în care profesorul nu a acționat în cel mai bun mod posibil. Dacă profesorul poate împărtăși un moment stânjenitor, acest lucru ar putea avea un efect dezinhibant pentru elevi. Experiențele petrecute în clasă trebuie selectate cu grijă însă și dezvoltate ca efort de grup. Profesorul nu trebuie să folosească această abordare ca un mijloc de a-i critica sau mustra pe elevi, ci mai degrabă ar trebui să fie folosită ca o cercetare onestă și comună a unui eveniment cu consecințe nu tocmai satisfăcătoare. Folosită așa cum trebuie, abordarea are de asemenea un efect de închegare a relațiilor dintre elevi.
De obicei, abordarea parcurge o serie de pași definitorii, începând cu descrierea narativă a situației, care este apoi discutată din punctul de vedere al identificării îngrijorării sau problemei. Acest pas poate necesita timp semnificativ deoarece este critică înțelegerea clară a ceea ce stă la baza problemei. Următorul pas este analizarea tuturor aspectelor situației, examinând în cel mai mic detaliu și căutând lucruri ce pot părea triviale, dar care în urma examinării sunt critice. În principiu, acesta este stadiul de culegere a informațiilor. Acestea sunt ulterior examinate și sortate pentru a elimina observațiile irelevante pentru judecarea problemei. Ultimii pași îi implică pe elevi în emiterea părerilor provizorii care urmează apoi a fi evaluate și cântărite înainte de realizarea evaluărilor finale.
Educarea valorilor prin rezolvarea problemelor
Multe dintre abordările pentru o educare eficientă dezvoltate în ultimii ani au implicat rezolvarea problemelor. Ele încep cu dileme sau conflicte care necesită luarea deciziilor, după care se cere elevilor să își expună părerile în ceea ce privește deciziile pe care le-ar lua în astfel de situații, motivând totodată alegerile făcute. Atât abordarea raționamentelor morale care implică dileme morale cât și abordările clarificărilor sunt în esență de acest tip.
Abordările raționamentelor morale, popularizate de Lawrence Kohlberg, implică dezvoltarea unui simț al justiției printr-o serie de stadii succesive. Fundamentul abordării lui Kohlberg este acela că indivizii pot fi ghidați într-un ritm accelerat în aceste stadii, dezvoltându-le capacitatea de raționament prin folosirea unor dileme în care nu există acțiuni nete corecte și bune de întreprins. În esență, elevii trebuie să aleagă între alternative care presupun determinarea alegerii variantei care produce cel mai puțin rău. Un exemplu al unei astfel de dileme este cel care urmează:
Prin anii 1840, un băiat care călătorea cu un convoi de căruțe spre Oregon devine capul familiei după ce părinții săi se îmbolnăvesc și se sting din viață. Celelalte familii din convoi sunt preocupate prea mult cu propriile probleme existențiale pentru a încerca să îi ia pe acești copii sub protecția lor, așa că băiatul rămâne pe cont propriu. Curând, băiatul împreună cu frații și surorile sale ajung să fie ultimii în convoi, străduindu-se din răsputeri să țină pasul. Deoarece convoiul a fost încetinit de o serie de dificultăți, rezerva de alimente pentru familia băiatului se apropie de epuizare. Într-o zi, băiatul observă o turmă de căprioare care traversează traseul din urma convoiului. Dacă se oprește să vâneze, convoiul îi va lăsa în urmă și iarna ar putea să îi blocheze singuri în munți. Dacă nu se oprește să vâneze, el și frații lui ar putea să moară de foame. Ar trebui băiatul să ceară familiei sale să facă un popas cât timp vânează el o căprioară sau ar trebui să țină pasul cu restul convoiului?
Dacă elevilor le sunt arătate dileme precum cea descrisă mai sus, aceștia vor putea curând dezvolta abilitatea de a-și crea propriile exemple într-un format de discuție ghidată. Dilemele pot fi create pentru a fi corespunzătoare diferitelor nivele de vârstă și ar trebui să creeze puncte de plecare pentru discuții despre valori morale. În urma cercetării sale, Kohlberg concluzionează că dezvoltarea raționamentului moral are loc prin expunerea la astfel de dileme iar creșterea este atât ireversibilă cât și importantă în influențarea comportamentului moral.
Abordările analizei valorilor sunt concepute pentru a-i ajuta pe elevi să aibă o viziune mai clară asupra modului în care gândesc și acționează. Punctul de vedere esențial este că elevii ar trebui să își reflecte valorile prin modul lor de comportament, dar aceștia nu o fac întotdeauna. Motivul pentru care nu o fac este faptul că nu își dau seama de implicațiile sistemelor lor de credință asupra vieții lor. Abordarea îi confruntă pe elevi cu decizii care pur și simplu trebuie motivate sau clarificate. Întrebările pe care profesorul le adresează elevilor prin intermediul cărora sondează motivele pentru care aceștia iau decizii sau au anumite sentimente stau la baza acestei tehnici. Elevul este adesea confruntat cu situații deschise în care întrebarea despre sensul problemei devine cea mai importantă. Elevilor li se poate cere să stabilească priorități, să aleagă dintre alternative, să examineze opțiunile. Preocupările generale sunt: Ce ai alege și ai aprecia? și Cum ai acționa?
Abordări asemănătoare pot fi adaptate pentru a fi folosite practic cu orice subiect sau temă supusă studiului. Acestea permit elevilor să examineze întrebări despre corect și greșit ca și despre alte valori ale trecutului, ale altor culturi, în cadre ipotetice sau fictive, în evenimente prezente și în propriile lor vieți.
Rezultatele așteptate de la elevi în urma aplicării acestor metode pot fi clasificate după cum urmează, fără a avea pretenții exhaustive:
Înțelegerea eticii:
Înțelegerea definiției termenului etică din perspectivă practică;
Demonstrarea conștientizării faptului că societatea este caracterizată prin incertitudine, schimbare și ambiguitate;
Identificarea implicațiilor etice în probleme;
Exprimarea convingerilor personale în discuții de grup productive referitoare la probleme etice.
Înțelegerea valorilor:
Înțelegerea definiției termenului valori din perspectivă practică;
Demonstrarea conștientizării faptului că oamenii sunt ființe sociale care necesită valori și standarde după care își ghidează viețile;
Demonstrarea înțelegerii valorilor de bază ale comunității, cum ar fi: respectul, responsabilitatea, corectitudinea, onestitatea, grija, cetățenia, etc.
Perspectivele valorilor:
Demonstrarea unei aprecieri față de influența tradițiilor istorice și a culturii în formarea valorilor personale;
Demonstrarea conștientizării faptului că societatea sau comunitatea de apartenență influențează perspectivele personale asupra valorilor;
Demonstrarea conștientizării faptului că fiecare persoană poate avea perspective unice asupra valorilor.
Luarea deciziilor:
Demonstrarea înțelegerii implicațiilor etice ale diferitelor probleme;
Examinarea și evaluarea unei varietăți de puncte de vedere asupra diferitelor probleme;
Examinarea dovezilor și considerarea alternativelor înaintea luării oricărei decizii;
Demonstrarea înțelegerii consecințelor acțiunilor personale;
Exprimarea încrederii în gândirea proprie critică și creativă referitoare la luarea deciziilor etice.
Valori importante pentru sine și reflecții
Discutarea convingerilor personale în contextul valorilor comunității;
Demonstrarea înțelegerii că indivizii nu acționează întotdeauna în mod constant în baza valorilor lor proprii;
Aprecierea faptului că dorința de menținere a valorilor etice trebuie menținută în condiții de presiune;
Demonstrarea voinței de a modifica sau revizui convingeri personale pe baza noilor înțelegeri;
Demonstrarea înțelegerii conform căreia acționarea pe baza valorilor are consecințe pozitive;
Distincția într comportamentul responsabil și cel iresponsabil;
Înțelegerea faptului că relațiile implică interacțiuni, atitudini, și emoții;
Demonstrarea responsabilității pentru acțiunile alese;
Evaluarea contribuțiilor personale și ale celorlalți în realizarea schimbărilor pozitive;
Demonstrarea angajamentului de a respecta valorile învățate;
Alte așteptări:
Conștientizarea diferenței dintre situațiile de a pierde și a câștiga;
Identificarea modului în care valorile corectitudine și loialitate au impact asupra câștigării sau pierderii;
Identificarea exemplelor de cooperare, participare și competiție;
Demonstrarea înțelegerii aspectului cooperării ca trăsătură esențială a comunității;
Demonstrarea înțelegerii diferitelor percepții ale câștigului în comunitate;
Dezvoltarea respectului față de propriile sentimente și ale altora în situații de câștig sau de pierdere;
Acceptarea membrilor comunității care pot fi diferiți din punct de vedere fizic, mental sau social;
Demonstrarea înțelegerii impactului valorilor corectitudine și loialitate în instituții precum școala sau alte organizații sociale sau sportive;
Demonstrarea aptitudinilor necesare pentru a contribui la succesul altora;
Demonstrarea înțelegerii că legea, ca și alte tipuri de reguli deseori se bazează pe valorile pe care comunitățile le respectă;
Demonstrarea înțelegerii faptului că există decizii luate individual și decizii luate de către comunitate;
Identificarea, analizarea și discutarea problemelor legate de corectitudine și de lege;
Dezvoltarea unei aprecieri a diferitelor puncte de vedere exprimate asupra problemelor legale controversate;
Demonstrarea valorii încredere în interacțiunea cu ceilalți;
Demonstrarea înțelegerii faptului că există relații interactive între indivizi, comunități și segmente ale comunității;
Demonstrarea înțelegerii asupra diversității credințelor, obiceiurilor, și sărbătorilor prezente la diferite grupări religioase;
Dezvoltarea respectului și toleranței față de credințele altora;
CONCLUZII
Se poate greși în multe feluri, dar există un singur fel de a proceda bine.
După Aristotel, morala are un caracter practic și nu speculativ. Nu poate să existe virtute acolo unde nu e nimic de îndreptat, de cumpănit, de pus în balans sau în contrabalans. Moderația nu este tot una cu mediocritatea. Ea este dificil de identificat întrucât este precum o creastă între doi versanți; o cale justă între exces și insuficiență, între plus și minus. Indiferența spulberă orice valoare a obiectului. Preferințele și aspirațiile palpită în subsidiarul psihismului uman. Ele preced limpezirea și cunoașterea de sine.
Întrebarea kantiană: Ce pot ști? precede celelalte două întrebări: Ce trebuie sa fac? și Ce-mi este îngăduit să sper?. Teza cognoscibilității lumii nu trebuie luată ca fiind ceva de la sine înțeles, procesul cunoașterii este mai complicat și mai dificil decât pare. Adevărul științific are un raport simetric între cel care reflectă și ceea ce este reflectat.
Kant este filosoful care legitimează trecerea de la morală la etică. Dacă morala este un produs al combinării dintre moralitate, amoralitate și imoralitate în spațiul vieții publice și private, un produs în primă analiză a intuiției și reflecției morale, etica este un produs secund, dar nu secundar, o creație eminamente teoretică deoarece Kant nu încearcă să deslușească cum să găsim fericirea precum eudemonismul, ci, în ce fel activitatea noastră poate să merite această răsplată. Detașarea lui fată de realitățile existente este una rațional-critică. Legea morală e generată de admiterea în sine a bunăvoinței și libertății.
Prin imperativul categoric, se accede la autonomia voinței, la republica oamenilor liberi, la spațiul rațional a priori pe care se întemeiază etica kantiană. După Aristotel, Kant demonstrează că etica este posibilă.
Deși imperativele categorice reprezintă aliniamentul esențial al eticii kantiene, cele ipotetice nu sunt de neglijat. Ele introduc înțelepciunea în acțiune. Ca atare, etica kantiană e legitimă, dar insuficientă pentru a rezolva problemele concrete ale vieții practice.
Utilitarismul comparativ cu subiectivismul moralei creștine, cu rigorismul formal al eticii kantiene a încercat să suplinească aceste lacune. El pune accentul pe caracterul realist rațional propriu acțiunii umane. Utilitatea înseamnă proprietatea oricărui obiect de a produce un beneficiu sau avantaj. Morala utilitaristă pornind de la premisa interesului bine înțeles al fiecăruia a încercat să fie un garant al vieții publice. Fată de Bentham preocupat de identificarea interesului bine înțeles, ca liant al cooperării în lumea afacerilor, J.S. Mill pune în valoare o serie de concepte importante pentru dezvăluirea valențelor morale ale acțiunii umane, și anume alegerea, libertatea, efortul, norma, responsabilitatea etc.
Prescriptivismul universal înlocuiește conceptul datoriei întâlnit la Kant cu ideea alegerii libere. Astfel nu există prescripții general valabile, responsabilitatea alegerii este una personală. Libertatea trece pe primul plan în raport cu datoria. Unica certitudine în problemele etice, e aceea că nimeni și nimic afară de noi înșine, nu are puterea să ne indice un anumit mod de comportament, nici măcar o decizie aparte.
În zilele noastre, în care totul pare condus de știință, informație, tehnologie și toate acestea dublate de viteza amețitoare cu care se succed evenimentele, aparent etica și moralitatea nu își mai găsesc locul. În realitate însă, cele mai vechi concepte aristotelice despre virtute, urmate mai apoi de morala kantiană, se regăsesc în continuare în cotidian, sub aspecte ușor alterate prin prisma schimbărilor socio-culturale și istorice. Fără valori etice și morale nici o societate nu doar că nu poate evolua, dar nici măcar nu poate supraviețui. Doar legile juridice (care se bazează tot pe legi morale în ultimă speță), nu sunt suficiente dacă cei care trebuie să le urmeze le trec doar prin filtrul rațiunii și nu și prin cel al conștiinței. Omenirea a evoluat datorită imboldurilor morale, datorită indivizilor care au gândit că ei pot face mai mult decât ceea ce li se cere. Astfel de valori sunt la mare căutare și în zilele noastre.
Educarea noilor generații în spiritul eticii și moralității ne va asigura continuitatea ca specie pe această planetă. Fără respectarea valorilor morale, specia ar fi învăluită în egoism, individualism, frustrări, pași premergători extincției.
George Enescu afirma cu mai bine de jumătate de secol în urmă: ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semi-cultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem foarte departe de ce am fost cândva…
Nu era departe de adevărul zilelor noastre celebrul nostru compozitor, a descris o realitate sumbră a vremurilor sale, extinsă într-o involuție a prezentului actual. Se impune așadar tragerea unui semnal de alarmă, luarea unor măsuri de stopare și remediere a acestor daune efective. Această stopare și această remediere trebuie să aibă loc de la bază, iar baza societății noastre e reprezentată de noile generații. Acolo trebuie luate toate măsurile corective și acestea se pot face în școală, prin educarea valorilor morale, prin formarea unui mod de gândire moral, prin participarea conștientă și activă la nevoile sociale.
BIBLIOGRAFIE
Reviste și Publicații similare
Site-uri de Internet consultate
BIBLIOGRAFIE
Reviste și Publicații similare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Decizii Morale – Teoriile Etice ȘI Orientarea Acțiunilor Umane (ID: 138861)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.