Decizii Financiare pe Baza Bilantului Contabil

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I ROLUL ȘI LOCUL BILANȚULUI CONTABIL ÎN CADRUL POLITICI COMPANIEI 4

1.1. Bilanțul contabil – definire și rolul său 4

1.1.1. Definirea bilanțului contabil 4

1.1.2. Rolul bilanțului contabil 7

1.2. Reflectarea situației patrimoniale a companiei în cadrul bilanțului 7

1.3. Semnificața financiară a bilanțului 9

1.3.1. Abordarea juridică și abordarea patrimonială a bilanțului 10

1.3.2. Bilanțul și conceptul juridic de patrimoniu 10

1.3.3. Abordarea financiară a bilanțului 11

1.3.4. Echilibrul bilanțului și semnificația sa 12

1.4. Principalii indicatori bilanțieri și importanța acestora în deciziile de la nivelul companiei 17

CAPITOLUL II DECIZIILE FINANCIARE LA NIVELUL COMPANIEI 24

2.1. Politica decizională la nivelul companiei 24

2.1.1. Tipologia deciziilor la nivelul companiilor românești 24

2.1.2. Definirea și structura sistemului decizional 24

2.1.3. Elemente ale sistemului decizional 25

2.2. Principalele decizii financiare care pot fi adoptate la nivelul companiei 27

2.2.1. Finanțare pe termen scurt al companiei 27

2.2.2. Finanțare pe termen lung al companiei 35

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ LA S.C. BIOFARM S.A. 41

3.1. Prezentarea S.C. BIOFARM S.A. 41

3.2. Principalii indicatori bilanțieri la S.C.BIOFARM S.A. 42

3.3. Posibilități de îmbunătățire a principalilor indicatori bilanțieri S.C. BIOFARM S.A. 60

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 62

BIBLIOGRAFIE 64

INTRODUCERE

Lucrarea de licență se numește „Decizii financiare pe baza bilanțului”, cu studiu de caz la SC.BIOFRAM S.A. Problema gestionării și administrării întreprinderii, indiferent de obiectul de activitate și de scopul propus este complexă. Aprecierea diferențelor de performanță și poziția financiară depinde de natura întreprinderii, de sistemul instrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului. Pentru a putea supraviețui, orice întreprindere are nevoie de informații, fără de care procesul decizional prin care se conduce întreprinderea nu ar putea avea loc. Pentru a putea obține aceste informații este necesar o analiză a situațiilor financiare anuale care permit aflarea poziției financiare și a performanțelor acesteia. De aceste informații beneficiază atât întreprinderea a căror situații financiare sunt analizate cât și furnizorii, clienții, potențialii investitori și orice altă persoană care dorește să afle informații despre întreprindere.

Deciziile economice care sunt luate de utilizatorii situațiilor financiare necesită evaluarea capacității unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalente ale numerarului și a perioadei și siguranței generării lor.

Lucrarea este structurată pe trei capitole. Ea prezintă situațiile financiare anuale, modele de analiză a acestora, analiza concretă a stării patrimoniului societății și concluziile la care am ajuns în urma acestei analize.

Primul capitol prezintă„Rolul și locul bilanțului contabil în cadrul politicii companiei SC.BIOFRAM SA.”, în care am amintit rolul și locul bilanțului,semnificații financiare ale bilanțului,reflectarea situației patrimoniale a companiei în cadrul bilanțului,principali indicatorii bilanțieri și importanța acestora în deciziile de la nivelul companiei.

În al doilea capitol am prezentat „ Deciziile financiare de la nivelul întreprinderii” în care am amintit despre finanțarea pe termen scurt și finanțarea pe termen lung al întreprinderii.

În ultimul capitol am prezentat studiul de caz. Am făcut o analiză despre poziția firmei SC BIOFRAM SA și structura financiară a companiei pe perioada anilor 2012-2014.

CAPITOLUL I ROLUL ȘI LOCUL BILANȚULUI CONTABIL ÎN CADRUL POLITICI COMPANIEI

Bilanțul contabil – definire și rolul său

Definirea bilanțului contabil

Conform dicționarului contabil, bilanțul este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele patrimoniale de activ și pasiv, grupate în funcție de natura lor economică. (sursă:http://www.conta.ro/dictionar_cauta.php)

Camelia Mihalciuc, definește bilanțul ca fiind documentul de sinteză care prezintă situația afacerilor unei întreprinderi la un moment dat.(sursă:Camelia Mihalciuc-CONTABILITATE FINANCIARĂ APROFUNDATĂ,anul 2008–disponibil pe http://www.conta-conta.ro/miscellaneous/745_miscellaneous_contabilitate_files%20745_.pdf)

Din punct de vedere juridic, prin intermediul bilanțului se sintetizează starea patrimonială, adică totalitatea drepturilor și angajamentelor patrimoniale ale întreprinderii.

În cadrul drepturilor patrimoniale sunt cuprinse drepturile de proprietate și drepturile de creanță. Primele reprezintă drepturi asupra bunurilor, de utilizare a lor în scopul consumului sau de usus-fructus, adică de fructificare a bunului pentru obținerea unor venituri. Cele din urmă, drepturile de creanță, sunt drepturile întreprinderii asupra terților și constau în angajamente contractate de anumiți parteneri, ca de exemplu clienții a căror termene de plată au o scadență ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, sau debitorii întreprinderii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamente de rambursare în viitor a capitalului și costului aferent acestuia sub formă de dobândă.

Costurile corespunzătoare drepturilor de proprietate și creanță se vor găsi în activul bilanțului. Angajamentele patrimoniale se vor regăsi în partea de pasiv a bilanțului.

Din punct de vedere a originii, angajamentele, pot fi atât angajamente voluntare, cum sunt împrumuturile contractate sau obligațiile de plată față de furnizori, cât și angajamente impuse întreprinderii, cum sunt obligațiile fiscale.

În afară de origine, angajamentele mai sunt diferențiate și după un alt criteriu, este vorba de o diferențiere în funcție de efectele lor. În funcție de acest criteriu, angajamentele pot fi corespunzătoare datoriilor, ceea ce implică obligația de plată a dobânzilor și rambursare a creditelor în funcție de modalitatea și scadența stabilită în contract, precum și angajamente corespunzătoare capitalurilor proprii, care sunt angajamente de plată a proprietarilor fondurilor puse la dispoziția firmei.

Elementele direct legate de evaluarea poziției financiare, reflectate prin bilanț, sunt activele, datoriile și capitalurile proprii.

(sursă: https://static.anaf.ro/static/25/Anaf/OMFP_1802_2014.pdf)

Ca o reprezentare a situației patrimoniale, bilanțul stabilit la sfârșitul exercițiului financiar descrie separat elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.(sursă: J.Y.Eglem, A.Mikol și Stolowy, LES MECANISMES FINANCIERS DE L’ENTREPRISE, Editions Montchrétien, Paris, 1998, pg. 6)

Elementele de activ reprezintă alocări de fonduri bănești, pe când pasivul reflectă sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. De aici rezultă că nici o resursă nu trebuie să rămână neutilizată și orice utilizare presupune o sursă de fonduri.

Elementele de activ sunt structurate în bilanț după gradul de lichiditate adică după posibilitatea de a fi transformate cu ușurință în bani. Activele imobilizate sunt activele care prezintă cel mai scăzut grad de lichiditate, ele sunt destinate în a fi consumate într-o perioadă mai mare de un an. În categoria activelor imobilizate intră : imobilizările necorporale (cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, fondul comercial, concesiuni, brevete), imobilizările corporale(mijloace fixe, terenuri), imobilizările financiare (drepturi de participare, creanțe imobilizate, titluri imobilizate ale activității de portofoliu). Datorită rotațiilor lente a capitalurilor investite în acestea, ele mai poartă numele și de alocări sau nevoi permanente.

Cel mai ridicat grad de lichiditate îl prezintă activele circulante (dintre care disponibilitățile sunt sub formă bănească). Datorită faptului că recuperarea capitalului se realizează la încheierea unui ciclu de exploatare, aceste active se mai numesc și alocări ciclice sau temporare.

Elementele de pasiv ierarhizate după gradul lor de exigibilitate adică însușirea acestora de a deveni scadente la un anumit termen.(sursă:Ilie Răscolean – GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura FOCUS, Petroșani, anul 2002, pg.29) Prima dată se scriu în bilanț capitalurile proprii, acestea nu au scadență și mai pot fi numite și resurse permanente sau capitaluri permanente. În categoria resurselor permanente sunt înscrise și împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este foarte îndepărtată, au un grad de exigibilitate foarte scăzut.

Datoriile pe termen scurt prezintă cel mai mare grad de exigibilitate, ele mai sunt denumite și resurse temporare.

(sursă: Mihai Ristea, BILANȚUL ÎN GESTIUNEA PATRIMONIULUI, Editura Academiei Române, București, anul 1989, pg. 25.)

Diferența dintre activul total și pasivul total al bilanțului dă o primă evaluare a întreprinderii la data încheierii exercițiului. Această ecuație fundamentală a bilanțului exprimă situația netă a întreprinderii.

Situația netă, ca efect al unei gestiuni economice sănătoase, este adeseori pozitivă. Această situație indică atingerea celui mai important obiectiv al gestiunii financiare, cel de maximizare a valorii capitalurilor proprii, precum și a activului net finanțat din acestea.

Reinvestirea unei părți din profitul net, a provizioanelor reglementate, a subvențiilor, influențează situația netă, aceste reinvestiții declanșează creșterea acesteia. Valoarea negativă a situației nete apare în situații prefalimentare, atunci când activul real este depășit de către datoriile totale ale întreprinderii.

Rolul bilanțului contabil

Bilanțul este documentul central de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale entității la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevăzute de lege.(sursă: CF. ordinului nr. 94/2001 al MFP.)

În bilanț, elementele de activ și datorii sunt grupate după natură și lichiditate, respectiv natură și exigibilitate. În înțelesul acestor reglementări:

Un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se așteptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate, și al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil;

O datorie reprezintă o obligație actuală a entității ce decurge din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează beneficii economice;

Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele unei entității după deducerea tuturor datoriilor sale.

Reflectarea situației patrimoniale a companiei în cadrul bilanțului

Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar, al întreprinderii la închierea exercițiului, de reflectare materială a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate.(sursă:Mihai Toma, Petre Brezeanu – FINANȚE ȘI GESTIUNE FINANCIARĂ, Editura Economică, București, anul 1996, pg. 310)

Reflectarea structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale și evidențierea principalelor mutații calitative în situația mijloacelor și surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economic-social. În concordanță cu acest obiectiv, problematica analizei financiare este circumscrisă următoarelor aspecte:

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a companiei;

Sistemul de factorii care acționează asupra structurii patrimoniale;

Analiza ratelor de structură patrimonială.

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a companiei.

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a companiei presupune investigarea elementelor bilanțiere de activ și de pasiv, prin prisma dimensiunii și a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii.

Sistemul de factori care acționează asupra structurii patrimoniale și a poziției financiare a întreprinderii

Asupra structurii financiare a unei întreprinderi acționează o varietate de factori: tehnici, economici, juridici, strategici, conjuncturali, așa cum sugerează figura de mai jos. Orice componentă economică a procesului de exploatare, a mecanismelor relaționale, capătă o expresie monetară. De aici, intercondiționarea de factori și incidențele asupra poziției financiare a unei întreprinderi.

Figura: 1.1.2. Factori structurii patrimoniale a întreprinderii

(sursă:Maria Niculecu, Diagnostic financiar, vol 2,Ed. Economică, București 2003 pag.260 )

Factorii legați de natura activității (intensitatea capitalizării, durata de viață a imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora etc.) se reflectă în structura activelor, în primul rând în ponderea imobilizărilor corporale în bilanț. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în cele care solicită o infrastructură importantă și echipamente costisitoare (transporturi, distribuția electricității etc.). Durata procesului de producție, dependentă, de asemenea, de natura activității, acționează asupra mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor.(sursă:E. Cohen, op.cit.,pag. 95)

Factorii conjuncturali acționează preponderent asupra structurii activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activității generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creștere a stocurilor. Evoluția la un supra-stocaj tranzitoriu. O diminuare a ratei dobânzii pe piața creditelor poate genera creșterea ponderii datoriilor financiare în cadrul pasivelor.

În structura financiară a unei întreprinderi se regăsește, de asemenea, efectul unor reglementări juridice. De exemplu, legislația în domeniul amortizării și provizioanelor se regăsește în raportul dintre activele brute și nete și în ponderea amortizărilor și provizioanelor în bilanț.

Condițiile juridice ale leasing-ului se regăsesc în raportul dintre activele corporale proprii și cele evidențiate extrabilanțier etc.(sursă:Maria Niculecu, Diagnostic financiar, vol 2,Ed. Economică, București 2003 pag.260)

Semnificața financiară a bilanțului

Abordarea juridică și abordarea patrimonială a bilanțului

Etimologic cuvântul bilanț corespunde noțiunii de cântar cu două talere ce se află în echilibru, derivând de la cuvintele „bi”și „laux”. De la prima definiție dată „ de cântar al averii în corelație cu sursele sale de dobândire” bilanțul a făcut obiectul unor preocupări permanente, teoretice și practice.

Astfel, dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanțului contabil, care reflectă starea patrimonială a întreprinderii asigurând descrierea separată a elementelor de activ și a elementelor de pasiv. Activului grupează elementele patrimoniale în bunuri reale și creanțe, iar pasivul în capitaluri proprii și datorii.(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.26)

Abordarea patrimonială este o abordare externă, care prezintă interes pentru două categorii de agenți economici: acționarii ( care sunt proprietarii întreprinderii și care caută să cunoască valoarea patrimoniului lor ) și creditorii ( pentru care patrimoniul constituie garanția realizării drepturilor lor ). În această optică, posturile de activ, respectiv de pasiv sunt luate în calcul la valoarea lor netă.(sursă: A. Henriet, Le diagnostic financier, Ed. Technipuls, Paris,1995, pag.41)

Bilanțul și conceptul juridic de patrimoniu

Pentru orice agent economic patrimoniul constituie un ansamblu de drepturi și angajamente scadente la o anumită dată. În exprimarea contabilă a patrimoniului, bilanțul prezintă drepturile în activ și angajamente în pasiv.

Bilanțul prezintă în activ, pe baza evaluării monetare, drepturile patrimoniale care conferă beneficiarului lor o putere asupra lucrurilor ( drepturilor de proprietate ) sau posibilitatea obținerea unor prestații din partea altor persoane ( drepturi de creanță ).

Drepturile de proprietate conferă titlurilor posibilitatea de a utiliza un bun în scopul consumului sau producției permițând astfel să se obțină un venit și posibilitatea de a transmite acel bun unei alte persoane. Drepturile de proprietate sunt deținute asupra unui ansamblu variat de bunuri. Unele sunt bunuri materiale cum ar fi: imobilizările corporale, stocurile de materii prime și material, produse în curs de execuție, produse finite și mărfuri. Drepturile de proprietate sunt deținute și asupra unor bunuri imateriale cum ar fi: brevetele, licențele, concesiunile, programele informatice și alte elemente necorporale.

De asemenea drepturile patrimoniale înglobează și drepturi asupra terților, adică drepturile de creanță corespunzând angajamentelor contractate cu anumiți parteneri în interesul agentului economic. Conturile de clienți și debitori din activul bilanțului înregistrează asemenea creanțe, existente la data încheierii exercițiului financiar.

Bilanțul evidențiază în pasiv angajamentele patrimoniale care corespund obligațiilor pe care întreprinderea le are la o anumită dată. Aceste angajamente pot fi evidențiate după originea lor, constituind consecințe fie a unei decizii voluntare, fie obligațiilor impuse întreprinderii. Astfel, atunci când întreprinderea înregistrează o obligație de plată către furnizor ca urmare a aprovizionării cu materii prime și materiale care urmează să fie plătite la o anumită scadență, ea își ia angajamente în mod liber care se înregistrează prin înscrierea acestor datorii în pasiv. În schimb, datoria fiscală care apare în pasiv ca urmare a impozitării profitului nu rezultă dintr-un angajament voluntar ci dintr-o prelevare obligatorie care-i este impusă.

Angajamentele patrimoniale înscrise în pasiv pot fi diferențiate de asemenea și după efectele lor. Astfel, unele corespund datoriilor și implică pentru întreprindere obligația de a efectua o plată la o anumită scadență. Alte angajamente corespund capitalurilor proprii sau elementelor asimilare acestora. Aceste angajamente sunt contractate față de proprietarii întreprinderii ca urmare a condițiilor pe care aceștia le-au consimțit fie cu ocazia constituirii și majorării capitalului, fie acceptând ca întreprinderea să mențină profiturile nedistribuite.

Capitalurile proprii măsoară deci, valoarea dreptului pe care proprietarii îl dețin asupra întreprinderii și nu reprezintă pentru întreprindere nici o obligație de rambursare.

Abordarea financiară a bilanțului

Abordarea financiară a bilanțului permite punerea în evidență a opoziției dintre drepturi și obligații respectiv dintre activ și pasiv. Abordarea financiară permite punerea în evidență a relației dintre sursele de fonduri deținute de întreprindere și alocările acestor fonduri. Dacă în optica juridică de abordare a bilanțului în pasiv sunt evidențiate angajamentele patrimoniale, în optica financiară pasivul bilanțului apare ca reflectare al aporturilor de fonduri sau al surselor de finanțare deținute de întreprindere.(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.26)

Astfel, prin contractarea unui împrumut de la o bancă, incidența financiară a acestei operațiuni o reprezintă un aport de resurse (fonduri) suplimentare, iar incidența juridică constituie unei noi datorii a întreprinderii și obligația acesteia de a restitui această datorie la anumite scadențe și în anumite condiții. De asemenea, aprovizionarea cu materii prime și materiale de la un furnizor, plata urmând să se efectueze conform clauzelor contractuale la o anumită dată, din punct de vedere financiar această operațiune reprezintă atragere de resurse pentru activitatea întreprinderi iar din punct de vedere juridic un angajament nou.

În activul bilanțului sunt reflectate din punct de vedere juridic drepturile patrimoniale de proprietate și de creanță deținute de întreprindere la o anumită dată, iar din punct de vedere financiar utilizările (alocările) de fonduri. Astfel, deținerea de mărfuri în stoc reprezintă pentru întreprindere, din punct de vedere juridic un drept de proprietate asupra acestora, iar din punct de vedere financiar o utilizare de fonduri pentru constituirea acestor stocuri.(sursă: Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.27)

Echilibrul bilanțului și semnificația sa

Menținerea egalității între totalul sumelor înscrise în activul și pasivul bilanțului exprimă principiul financiar fundamental care stă la baza constituirii patrimoniului unei întreprinderi. Acest echilibru bilanțier poate fi justificat din punct de vedere financiar prin două formulări complementare.

În prima formulare pornind de la faptul că pasivul exprimă sursele de fonduri, iar activul exprimă utilizările acestora, rezultă că nici o resursă nu poate să rămână fără utilizare și că orice utilizare presupune o sursă de fonduri. Egalitatea dintre activul și pasivul bilanțului exprimă egalitatea necesară între suma finanțărilor obținute de întreprindere ți cea a destinațiilor acestora.

În a doua formulare totalul bilanțului corespunde mărimii globale a fondurilor pe care întreprinderea le-a obținut, iar această mărime a fondurilor este prezentată în bilanț după două clasificări distincte, dar complementare.

Pasivul propune o clasificare a acestei mărimi după sursele fondurilor, iar activul după destinațiile acestora, fiind două prezentări diferite ale aceleiași mărimi economice, egalitatea dintre activ și pasiv fiind necesară și din acest punct de vedere.(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.28)

Bilanțul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru: evaluarea prealabilă a unei companii în vederea lichidării sau vânzării, aprecierea solvabilității, analiza structurii și echilibrului financiar etc.

Logica semnificației patrimoniale sau a bilanțului – lichiditatea se bazează pe trei principii de bază:

– conceptul de întreprindere este pur patrimonial;

– elementele bilanțului sunt clasificate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor;

echilibrul financiar al bilanțului este sesizat pornind de la noțiunea de fond de rulment – lichiditate.(sursă:Petre Brezeanu, Finanțe corporative,vol. I, Ed. C. H. Beck,București 2008, pag.216 )

Elementele bilanțului – lichiditate sunt clasate în activ și pasiv în funcție de timpul în care ele rămân în bilanț. Concepția patrimonială a întreprinderii și criteriile de clasare a posturilor de bilanț acordă un loc central noțiunii de lichiditate și de exigibilitate și distincției dintre elementele cu durată mai mare de un an și cele cu o durată mai mică de un an.

Bilanțul ( financiar ) patrimonial

Figura: 1.1.3. Bilanțul financiar patrimonial

(sursă: Activ imobilizat,Resurse permanente,Activ de rulment)

În demersul practic al analizei se impune parcurgerea a două etape:

redactarea bilanțului patrimonial;

analiza propriu-zisă a situației financiare pe baza bilanțului patrimonial.

În teoria economică, mai ales francofonă, sunt prezentate opinii ale universitarilor și experților financiari privind tehnica redactării bilanțului patrimonial. Deși pentru aspecte de detaliu apar unele diferențieri, aceste opinii sunt totuși convergente, sugerând ca etape obligatorii:

Tratarea posturilor bilanțului contabil, respectiv a unor elemente din afara bilanțului;

Clasarea posturilor de activ și pasiv, după o logică patrimonială.

În ceea ce privește tratarea diferitelor structuri bilanțiere sau extra-bilanțiere, recomandările de mai jos se bazează pe o minuțioasă investigare a literaturii în domeniu, pe discuți cu analiști financiari și mai ales pe propria experiență practică.

Tratarea diferitelor elemente patrimoniale are la bază următoarele principii:(sursă:Mariana Farcaș – Contabilitate financiară, Ed. Universității din Oradea,2005, p.372)

eliminarea nonvalorilor;

corectarea anumitor elemente patrimoniale prin luarea în considerare a valorii lor reale;

integrarea unor structuri extra-bilanțiere.

Nonvalorile corespund unor elemente patrimoniale înscrise în activul bilanțului, dar care în termeni de lichiditate n-au nici o valoare, în sensul că nu pot da naștere unui flux de numerar. Aceste elemente sunt înregistrate în activul bilanțului contabil din motive legate de tehnica înregistrărilor contabile, având în accepțiunea patrimonială caracter de active fictive.

Principalele componente ale activelor fictive sunt:

cheltuielile de constituire;

cheltuielile de dezvoltare;

cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare următoare.

Acestea sunt cheltuieli care în mod normal trebuiau înregistrate în contul de rezultate. Luarea lor în considerare în cadrul activelor imobilizate nu este o soluție contabilă care permite amortizarea lor și, respectiv, etalarea incidenței asupra rezultatului. În felul acesta nu este afectat într-o manieră semnificativă rezultatul exercițiului în care s-au efectuat cheltuielile respective.

Pentru eliminarea acestor nonvalori din bilanțul patrimonial se procedează astfel:

se duc din activ;

contravaloarea lor se deduce din postul corespunzător de pasiv.

Eliminarea nonvalorilor

Figura: 1.1.4. Eliminarea nonvalorilor

(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.26)

Activele sunt înregistrate în bilanț la cost istoric reprezentat, după caz, prin costul de achiziție sau costul de producție al diferitelor elemente patrimoniale. Reevaluarea diferitelor active, în special a terenurilor și clădirilor, a titlurilor de participare, a diferitelor componente ale stocurilor permite o actualizare a valorii patrimoniale în funcție de condițiile pieței. Aceste diferențe de evaluare sunt înregistrate în bilanțul patrimonial astfel:

se majorează valoarea activelor supuse reevaluării;

se corectează în același sens valoarea capitalurilor proprii.

(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.26)

În cazul unor plusuri de valoare se impune luarea în considerare a datoriei fiscale, deoarece plusul de valoare este impozabil.

Tratarea unor elemente din afara bilanțului se referă la activele corporale deținute sub formă de leasing operațional și efectele scontate neajunse la scadență.

În cazul leasingului operațional, întreprinderea utilizează anumite active corporale fără să avanseze valoarea de achiziție a acestora. Întrucât întreprinderea nu este proprietara acestor bunuri, ele nu apar în bilanțul său contabil.

Tratarea mijloacelor deținute în leasing se face diferit, în funcție de optica analistului. Dacă evaluarea se face într-o optică lichidativă, aceste active nu sunt luate în considerare. Dacă, dimpotrivă, ne situăm într-o optică de continuare a activității, se impune luarea lor în considerare în bilanțul patrimonial, deoarece concură la realizarea activității economice a întreprinderii. În cel de-al doilea caz, în redactarea bilanțului patrimonial se procedează astfel:

se adaugă imobilizările în leasing la activele corporale ( la valoarea netă: valoarea de origine minus amortizarea);

se majorează în mod corespunzător în pasiv datoriile mai mari de un an ( pentru valoarea netă ).

Același raționament este aplicabil și pentru bunurile deținute în locație de gestiune sau închiriate.

Efectele scontate neajunse la scadență sunt creanțe pe care întreprinderea le-a cedat băncii sale, înregistrând în contrapartidă o creștere a disponibilităților. Juridic, aceste creanțe nu mai fac parte din patrimoniul întreprinderii. Din punct de vedere contabil, se respectă același principiu și, prin urmare, ele nu mai sunt înregistrate.

După opinia analiștilor financiari, aceste efecte scontate și neajunse la scadență au semnificația unui credit curent obținut de întreprindere. De aceea, ei propun adăugarea acestor efecte la valoarea creanțelor și majorarea corespunzătoare a creditelor curente ( mai mici de un an ).

În pasivul bilanțului patrimonial, pe lângă modificările de răspuns la corecțiile activelor, se mai operează următoarele „ tratamente”:

se diminuează capitalurile proprii cu valoarea capitalului subscris și nevărsat și cu dividendele de plată (dacă bilanțul este construit înainte de repartizarea profitului);

se înregistrează datoria fiscală generată de reintegrarea: plusurilor de inventar, provizioanelor și a cotei-părți a subvențiilor pentru investiții virate în contul de rezultate. Această datorie fiscală determină, pe de o parte, diminuarea capitalurilor proprii, iar pe de altă parte, creșterea datoriilor pe termen scurt.

Clasarea posturilor de activ și de pasiv se face după:

pentru activ – gradul de lichiditate al diferitelor elemente, al aptitudinii lor de a se transforma în numerar;

pentru pasiv – gradul de exigibilitate, timpul cât sursa rămâne la dispoziția întreprinderii.(sursă:Petre Brezeanu, Finanțe corporative,vol. I, Ed. C. H. Beck,București 2008, pag.215)

Un activ este cu atât mai lichid, cu cât e mai ușor de transformat în numerar, adică mai rapid și fără pierdere de valoare. Gradul de lichiditate este dependent de existența unei piețe secundare. Lichiditatea globală a activului total se apreciază în funcție de lichiditatea activelor care-l compun. Activele circulante sunt, în mod normal, mai lichide decât cele imobilizate. Evident, nu există identitate între criteriul lichidității și criteriul fondat pe caracterul fix și circulant al activelor. În practica economică există situații când anumite stocuri sunt mai puțin lichide decât diverse elemente de imobilizări.(sursă:Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.29 )

Caracterul de exigibilitate al unei datorii exprimă timpul care trebuie să se scurgă până la scadență. Capitalurile proprii sunt non exigibile. Datoriile pe termen lung ( cu o scadență mai mare de un an ) sunt mai puțin exigibile decât cele pe termen scurt. Capitalul propriu și datoriile pe termen lung sunt surse de care întreprinderea dispune în permanență. Exigibilitatea globală a pasivului se apreciază în funcție de proporțiile relative dintre capitalurile proprii, obligațiile pe termen lung și cele pe termen scurt.

În concordanță cu celede mai sus, structura bilanțului patrimonial este prezentat în figura 1.1.5.:

Figura: 1.1.5. Structura bilanțului patrimonial

(sursă: Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.29 )

Principalii indicatori bilanțieri și importanța acestora în deciziile de la nivelul companiei

Fondul de rulment

Atunci când resursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente, întreprinderea dispune de un fond de rulment care protejează întreprinderea de evenimente neprevăzute.

Fondul de rulment ajută la determinarea gradului de acoperire a nevoilor permanente cu sursele permanente ale întreprinderii (sursă:Béatrice Meunier-Rocher, LE DIAGNOSTIC FINANCIER, éditions d’Organisation, 2001, pg.56)

Regula generală a echilibrului financiar, spune că o parte din capitalurile permanente va acoperi nevoi temporare, care vor fi reînoite permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Această regulă se realizează cu ajutorul fondului de rulment.

Pentru calculul fondului de rulment sunt necesare informațiile furnizate de bilanțul funcțional, financiar al întreprinderii. Pe lângă bilanțul funcțional și cel financiar, bilanțul exercițiului încheiat sau cel previzional pot furniza informațiile necesare determinării fondului de rulment Fondul de rulment constituie o parte din capitalurile permanente emise de finanțări pe termen lung în scopul acoperirii nevoilor de finanțare temporare. Datorită acestei poziții al fondului de rulment, el reprezintă unul dintre indicatorii echilibrului financiar.

Fondul de rulment este o mărime ce caracterizează stabilitatea financiară pe termen scurt a întreprinderii(sursă:Horia Cristea, Nicolae Ștefănescu – GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura Mirton Timișoara, anul 1996, p.76)

Structura capitalurilor permanente ajută la determinarea fondului de rulment, deoarece în funcție structura capitalurilor proprii și ale datoriilor financiare poate fi analizat fundul de rulment.

Prin această analiză este pusă în evidență măsura în care echilibrul financiar este asigurat prin capitalurile proprii, adică este redat gradul de autonomie a întreprinderii.

Gradul de autonomie al întreprinderii este evidențiat de fondul de rulment propriu, indicator al echilibrului financiar al întreprinderii. Acest indicator este determinat ca diferență dintre capitalul propriu și imobilizările nete.

FRP= Capital propriu – Active imobilizate nete

Fondul de rulment împrumutat este rezultatul negativ al fondului de rulment propriu și reflectă măsura îndatorării pe termen lung pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.

FRÎ = FR – FRP

Fondul de rulment are un caracter stabil pe termen scurt. Acesta poate înregistra o creștere progresivă în perioada în care întreprinderea nu efectuează investiții importante și nici operațiuni financiare pe termen lung. Creșterea progresivă a fondului de rulment este dată de autofinanțarea întreprinderii, de acumulări de provizioane, amortizări și profituri nete nerepartizate.

O creștere a fondului de rulment este de obicei o consecință a creșterii nevoii de fond de rulment.(sursă:Simon Parienté- ANALYSE FINANCIERE ET EVALUATION D’ENTREPRISE, Editeur Pearson Education, 2013, pg.85) În cazul în care nevoia de fond de rulment nu înregistrează aceeași evoluție progresivă, se poate constata o creștere progresivă a trezoreriei nete.

Cu toate că este o situație de echilibru financiar, cu suficientă marjă de securitate față de riscurile activității economice, fondul de rulment excedentar presupune un cost de oportunitate ridicat, o diferență semnificativă între rentabilitatea activității economice a întreprinderii și rentabilitatea plasamentului pe termen scurt. Această situație este efectul politicii generale de prudență și de consolidare a autonomiei.

Relația dintre trezoreria netă și nevoia de fond de rulment duce la o nouă modalitate de determinare a valorii fondului de rulment, cel din urmă rezultând ca sumă dintre cei doi indicatori.

În cazul în care apare un deficit de fond de rulment, acesta poate fi acoperit cu ajutorul creditelor pe termen scurt. Deficitul poate apărea în cazul rentabilității insuficiente a activității economice, pentru acoperirea costurilor atât pentru capitalurie proprii cât și pentru capitalurile împrumutate.

Este necesar ca în cadrul întreprinderii să existe o politică de asigurare și menținere a echilibrului financiar, astfel să se mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor necesarului de fond de rulment, acest nivel este recomandat a fi mărimea minimă a fondului de rulment.

Nevoia de fond de rulment

Pornind de la echilibrul ce trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul patrimonial pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar, necesarul de fond de rulment. Acest indicator reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt. Necesarul de fond de rulment poate fi determinatca diferență între activele circulante și disponibilitățile și datoriile pe termen scurt.

NFR= alocări ciclice- surse ciclice

Alocările ciclice sunt defapt stocurile și creanțele întreprinderii, iar sursele ciclice sunt datoriile de exploatare ale întreprinderii.(sursă:Rodica Gheorghina, GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII,Editura Universitară, 2012, pg. 26. )

Pentru determinarea necesarului de fond de rulment se iau în calcul elementele de activ și pasiv pe termen scurt. Aceste elemente se reînoiesc permanent și atribuie nevoii de fond de rulment caracterul unei nevoi de finanțare permanentă.(sursă:Căruntu Constantin – ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ,Editura Academia Brâncuși, Târgu-Jiu, anul 2010, pg. 207)

Diferența dintre alocările și sursele ciclice pot semnifica surplus de nevoi temporare sau surplus de resurse temporare.Surplusul de nevoi temporare apare în situația în care diferența dintre alocările și sursele ciclice este una pozitivă. Această situație poate fi cauzată de: creșterea stocurilor și creanțelor determinată de scăderea gradului de lichiditate; creșterea vitezei de lichidare a datoriilor de exploatare.Pe de o parte, această situație poatereprezenta un dezechilibru financiar pe termen scurt, un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor, iar pe de cealaltă parte, poate fi considerată o situație normală atunci când este vorba de o politică de investiție privind creșterea nevoii finanțare a ciclului de exploatare.

Necesarul de fond de rulment depinde de sectorul de activitate, dar și de alte două elemente:

Politica întreprinderii în domeniul producției și relațiilor cu societățile comerciale;

Eficacitatea gestiunii.

Prin intermediul fondului de rulment si al nevoii de fond de rulment putem determina valorile unui alt indicator important al echilibrului financiar, respectiv trezoreria netă.

Trezoreria netă

„Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente”(sursă:Ion Stancu, GESTIUNEA FINANCIARĂ A AGENȚILOR ECONOMICI, Ediția a II-a,București, anul 1994, pg.38 ) .Componentele trezoreriei nete sunt legate de operațiuni pe termen scurt efectuate de întreprindere. Aceste elemente sunt activele si pasivele de trezorerie, între care disponibilitățile bănești ocupă un loc esențial. Pe lângă lichidități și celelalte active financiare sunt importante, acestea sunt:titluri de plasament, efecte comerciale de încasat, certificate de depozit.

Pasivele trezoreriei nete sunt reprezentate de soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie, credite de scont.

Trezoreria netă poate fi determinată ca diferență dintre disponibilitățile bănești și creditele de trezorerie sau ca diferență dintre disponibilitățile bănești și împrumuturile pe termen scurt.

Pe lângă cele două modalități prezentate mai sus, trezoreria netă mai poate fi determinată și cadiferență dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment. Echilibrul financiar al întreprinderii apare atunci când fondul de rulment este egal cu necesarul de fond de rulment și degajă o trezorerie netă pozitivă.

Trezoreria netă pozitivă reflectă realizarea echilibrului financiar al societății, adică există un surplus monetar la sfârșitul exercițiului, o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor.

Această situație pozitivă, îi permite întreprinderii atât rambursarea datoriilor pe termen scurt cât și efectuarea diferitelor plasamente eficiente pe piața monetară și financiară.În acest caz se poate vorbi despre o autonomie financiară pe termen scurt a întreprinderii.

Existența unui surplus de disponibilități pe o perioadă lungă de timp nu este întotdeauna o situație favorabilă pentru întreprindere, deoarece această situație poate reflecta o utilizare insuficientă a acestora.

În cazul în care în urma analizei indicatorilor echilibrului financiar se constată o valoare mai mare a nevoii de fond de rulment decât valoarea fondului de rulment, această situație se va interpreta ca fiind nefavorabilă pentru societate, rezultând o trezorerie netă negativă.

Trezoreria netă negativă reflectă realizarea dezechilibrului financiar al societății, (sursă:Aurel Ișfănescu.- ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ, Editura Economică, București, anul 1999, pg. 45) adică există un deficit monetar la sfârșitul exercițiului.

Din evoluția trezoreriei nete de la o perioadă la alta rezultă un alt indicator numit cash-flow.

„CF=

(sursă: Ilie Vasile- GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura Meteor Press București, anul 2002, pg.32 )

În relația de calcul de mai sus reprezintă trezoreria netă de la sfârșitul exercițiului financiar, iar este trezoreria netă de la începutul exercițiului financiar.

Dacă la sfârșitul exercițiului financiar valoarea trezoreriei nete este mai mare decât valoarea trezoreriei de la începutul exercițiului, cash-flow-ul este pozitiv și reprezintă creșterea capacității de finanțare a investițiilor.În cazul în care trezoreria netă de la începutul perioadei are valori mai mari decât trezoreria netă de la sfârșitul perioadei, rezultă un cash-flow negativ. În acest caz cash-flow-ul va reflecta o situație inversă (sursă:Mihaela Bîrsan – ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ, Editura Universității din Suceava, pg. 78.)decât situația rezultată dintr-un cash-flow pozitiv.

Ratele financiare stabilite pe baza bilanțului

Ratele financiare folosite pentru analiza statică a echilibrului financiar sunt ratele de lichiditate și de solvabilitate.

1.Ratele de lichiditate, în analiza financiară, sunt semnificative în cazul unei comparații între companii din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași firmă. Cele mai frecvent utilizate rate ale lichidității sunt:

Rata lichidității generale()

=

(sursă:Mihaela Bîrsan-ANALIZĂ ȘI DIAGNOSTIC ECONOMIC-FINANCIAR,Editura Universității din Suceava, pg. 137)

Compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente sub 1 an. Această rata este bine să fie mai mare decât 1, pentru ca întreprinderea să fie protejată de o insuficiență de trezorerie.

Rata lichidității reduse(

=

(sursă:Idem)

Rata lichidității reduse determină capacitatea companiei de a-și onora datoriile scadente pe termen scurt numai din creanțe si disponibilități bănești. Teoria economico-financiară sugerează ca o valoare optimă a acestei rate s-ar situa în intervalul [0,8 și 1].(sursă:Emil Chirilă- GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII-note de curs.)

Rata lichiditatii imediate ()

=

Rata lichiditatii imediate determină capacitatea societății de a-si rambursa datoriile scadente pe termen scurt din disponibilitatile bănești existente în conturile bancare și casa. Nivelul minim recomandat pentru această rata este de 0,3.(sursă: Idem)

2.Rata solvabilității (R)arată măsura în care întreprinderea poate achita datoriile totale si reprezintă o măsura a garantării datoriilor totale prin patrimoniu.

RS =

(sursă:Silvia Petrescu- Analiză FINANCIARĂ APROFUNDATĂ.Concepe-Metode-Studii de caz, PH. Sedcom Libris, Iași, 2005, pg.158)

Corelată în situația patrimonială : SN= At- Dt

Valorile de referință ale acestei rate sunt: R>1,5 și este însoțită de risc de insolvabilitate și risc de nerambursare.

3.Rata rentabilitatii financiare (Rf) masoară capacitatea companiei de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu. Rentabilitatea financiară remunereaza acționarii societății fie prin acordarea de dividende, fie prin creșterea rezervelor, care de fapt reprezinta o majorare a valorii intrinseci a acțiunilor societății.

Rf=

CAPITOLUL II DECIZIILE FINANCIARE LA NIVELUL COMPANIEI

Politica decizională la nivelul companiei

Tipologia deciziilor la nivelul companiilor românești

Managementul sau conducerea firmei presupune următoarele atribuții esențiale: organizarea, coordonarea, prevederea, decizia și controlul. Dintre aceste atribuții toate se referă la funcțiile companiei. După o clasificare pe care o considerăm adecvată, acestea sunt: funcția de cercetare-dezvoltare, funcția comercială, funcția de producție, funcția de personal și funcția financiar-contabilă. Fiecare dintre funcțiile companiei se realizează prin cele cinci însușiri ale conducerii.

Definirea și structura sistemului decizional

Din punct de vedere managerial, fiecare organizație prezintă o structură complexă, formată din multe elemente, de diverse naturi, aflate în raporturi de multiple condiționări. Ca mod de manifestare în plan managerial și în funcție de conținut, aceste elemente se organizează în mai multe subsisteme – metodologico – managerial, decizional, organizatoric și informațional.

Decizia alcătuiește un element esențial al managementului, fiind instrumentul său specific de exprimare. Conducerea unei organizații se manifestă cel mai bine prin deciziile aplicate și elaborate. Decizia constituie piesa de rezistență a managementului.

În literatura de specialitate există mai multe definiții pentru decizie. O primă perspectivă ar fi aceea că:“decizia poate fi definită drept soluția aleasă dintr-o mulțime de variante alternative.”(sursă:Hâncu, 2002, p. 10). De aici ne arată că elementul fundamental al deciziei presupune alegerea unei direcții dintre mai multe variante posibile. Cazul-limită ar fi acela în care decidentul poate opta în a nu lua nici-o decizie, ceea ce, implicit, înseamnă de a lăsa lucrurile în voia sorții, a lăsa liberul arbitru să hotarască. În cazul contrar, în care totuși optează pentru o alternativă sau alta, acestea trebuie identificate într-o ofertă existentă sau, pur și simplu, fabricate în funcție de datele oferite la momentul respectiv. Important este de menționat faptul că în psihologia cognitivă există un concept numit capacitate de canal, ce se referă la spațiul disponibil pe creier pentru anumite informații.

Putem defini că decizia reprezintă“cursul de acțiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective”.(sursă:Ovidiu Nicolescu-Ion Verboncu-Managementul organizației, 2008, p. 204)Este un act specific speciei umane. Decizia managerială necesită întotdeauna cel puțin două persoane: managerul (cel care decide) și executanți sau cadrele de conducere ce participă la aplicarea sau concretizarea deciziei. Decizia managerială are influențe directe la nivelul grupului, comportamentul, acțiunile și rezultatele unui singur individ.

Elemente ale sistemului decizional

Sistemul decizional este reprezentat de totalitatea elementelor care determină elaborarea și fundamentarea deciziilor.Elementele sistemului decizional sunt următoarele:(sursă:Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003,pg.33)

Decidentul este reprezentat de un grup de persoane sau o persoană care urmează să aleagă varianta cea mai bună din toate variantele posibile. Însușirea deciziei depinde de aptitudinile, cunoștințele și calitățiile decidentului. In procesul de luare a deciziei se presupune că decidentul este nemulțumit de o situație existentă și deține dorința, prin autoritatea pe care o are, de a iniția măsuri menite să modifice această situație. Pentru a urmări realizarea obiectivelor sale, decidentul trebuie să dispună de mijloacele necesare prin care să poată influența starea .lucrărilor pe care dorește să le realizeze.

Mediul ambiant este un element al procesului decizional, reprezintă cadrul în care acționează decidentul. Este caracterizat prin manifestarea unor influențe directe și indirecte asupra conținutului și rezultatelor deciziei manageriale. Are o influență deosebită în asigurarea creșterii eficienței decizionale. Mediul ambiant decizional încearcă să devină din ce în ce mai complex. Elementele prin care se manifestă această tendință sunt : adâncirea diviziunii sociale, reducerea ciclului de viață a produselor, diminuarea duratelor dintre momentul efectuării descoperirilor științifice și momentul valorificării pe scară industrială,volumul mare de cunoștințe stiințifice, economice, tehnice.

Obiectivul sau obiectivele urmărite de decident prin adoptarea deciziilor: folosirea integrală a fondului funciar, sporirea randamentului la hectar și pe cap de animal, creșterea productivității muncii, reducerea costurilor de producție, raționalizarea consumurilor specifice, creșterea rentabilității fiecărui produs.

Mulțimea alternativelor reprezintăvariantele posibile de adoptat în vederea realizării obiectivelor propuse. Particularitățile tehnice și economice își pun accentul asupra procesului decizional și amplifică elementele de luat în considerare.

Mulțimea criteriilor posibile luate înconsiderare pentru aprecierea variantelor de decizie. Criteriile pot fi de natură economică, tehnică, socială. Fiecărui criteriu îi corespunde unul sau mai mulți indicatori. Unele au un caracter obligatoriu, iar altele au un caracterer relativ, exprimat de elementele prin care se realizează diferențierea variantelor și aprecierea lor.

Mulțimea consecințelor alternativelor. Fiecărei alternative îi atribuim anumite consecințe concretizate în nivelul indicatorilor luați în considerare la aprecierea acestora.(sursă: Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003,pg.33)

În practica organizațiilor decizia managerială este alcătuită din două forme:

Act decizional

Proces decizional

Actul decizional se referă la situații decizionale de complexitate mică sau când situația are un caracter repetitiv,variabilele implicate fiind foarte bine cunoscute de către decident, astfel încât nu mai este necesară o adunare de informații și o analiză a lor. La baza actelor decizionale se află experiența și intuiția managerilor.(sursă:Ovidiu Nicolescu-Ion Verboncu-Managementul organizației, 2008, p.205)

Procesul decizional implică un consum de timp semnificativ, care poate fi de ordinul orelor, zilelor și săptămânilor. Pe parcursul cărora se analizează o anumită cantitate de informații, se stabilesc contacte umane și se consultă mai multe persoane în vederea conturării situației decizionale.(sursă:Ovidiu Nicolescu-Ion Verboncu-Managementul organizației, 2008, p.208)

Tipologia deciziilor manageriale ale organizației se poate prezenta în șase criterii, care exprimă variabile sau ipoteza manageriale majore, cu mare impact asupra raționalității proceselor manageriale, în cadrul societățiilor comerciale și regiilor autonome. Criteriile de clasificare sunt: orizont și implicații, eșalonul managerial, frecvența, posibilitatea anticipării, amploarea sferei decizionale a decidentului și sfera de cuprindere a decidentului.

Principalele decizii financiare care pot fi adoptate la nivelul companiei

Finanțare pe termen scurt al companiei

Decizia de finanțare pe termen scurt finalizează echilibrul financiar dintre nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea acesteia.(sursă:Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003,pg.203)

Durată finanțării pe termen scurt al companiei este maxim de un an. Finanțările pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror credit variază prompt în funcție de creșterea sau descreștere activității, de la un trimestru la altul etc. Studiul structurii pasivului bilanțului accentuează faptul că 40-60% din pasivul companiei este constituit doar din datorii pe termen scurt. Această îndatorare este cu atât mai mare cu cât compania are dimensiuni mai mici. Într-adevăr, micile companii care nu au acces la piața financiară recurg la creditul comercial și la credite bancare. (sursă: Bogdan, I.,(2004), Managementulfinanciar, București, Editura Universitară, pag 34)

Surse proprii de finanțare a companiilor pe termen scurt

Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital cvasipermanentă. În acest context, se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțarea acestor nevoi. Această sursă este fondul de rulment.

Fond de rulment gobal = (capitaluri proprii + datorii financiare pe termen lung) – imobilizări

Fond de rulment propriu = capitaluri proprii – imobilizări

Fond de rulment împrumutat = fond de rulment global – fond de rulment propriu

În gestiunea activelor circulante trebuie să existe preocuparea de a fundamenta o mărime optimă a FR, adică o mărime strict necesară care să angajeze costuri de capital minime și să ofere siguranța echilibrului financiar.(sursă: Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003,pg.204)

Surse atrase (pasive stabile)

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele temporar atrase de la terți în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor și cel al scadenței plății. Întrucât activele circulante reprezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile, vor admite în compensare anumite decalaje de plăți favorabile. Se urmărește deci, echilibrul între durata de lichiditate a activelor circulante și durata de scadență a datoriilor de exploatare.

Pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilități ce aparțin altora pentru acoperirea unor plăți corespunzătoare mijloacelor circulante sau a creditului comercial de care beneficiază unitatea în cauză.

Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:

Datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plății și cu termene fixe de plată (pasive stabile de tipul I). În această grupă se includ datoriile rezultat din salarii, impozit pe salarii, contribuții la asigurări sociale, datorii din gaze naturale, energie etc.

Datorii cu sold variabil și cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile. Acestea se referă la datoriile față de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb, etc, la datoriile pentru constituirea de rezerve, garanții, preliminări pentru plata concediilor și pentru reparații etc (pasive stabile de tipul II).(sursă: Bogdan, I.,(2004), Managementulfinanciar, București, Editura Universitară, pag 36)

Sursele împrumutate pe termen scurt

Dacă sursele proprii și atrase sunt insuficiente pentru finanțarea stocurilor și cheltuielilor de exploatare, compania apelează la creditele bancare pe termen scurt(de trezorerie, sau de scont). Creditele de trezorerie se acordă întreprinderilor de către băncile comerciale în limita unui plafon convenit anterior.

Necesarul creditelor de trezorerie se stabilește trimestrial în cadrul Planului de trezorerie ca diferență între soldul stocurilor și cheltuielilor, pe de o parte, și totalul resurselor proprii atrase și încasărilor, pe de altă parte: (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A.2010,pg.389)

Necesarul trimestrial de credite de trezorerie =(stocuri + alte active + cheltuieli pentru realizarea

producției) – (fond de rulment + surse atrase +

încasări din vânzarea producției).

Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi credite în trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior.

Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se vor rambursa în trimestrul următor. Dacă excedentul de trezorerie este superior creditelor angajate anterior, atunci diferența se va plasa eficient pe piață.

Soldul creditelor de trezorerie la începutul trimestrului I se prea din bilanțul contabil la încheierea exercițiului, iar la începutul fiecărei trimestru este influențat în plus sau în minus cu deficitul, respectiv excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.

În situația în care banca nu mai acordă credite de trezorerie pentru acoperirea deficitului de trezorerie compania poate mobiliza alte surse cum ar fi:

Creditul de scont, dacă întreprinderea are efecte comerciale de vândut;

Creditul de efectuare, dacă există pe piața financiară societăți de factoring care preiau contra comision facturile întreprinderii spre urmărire și în casare.

Selecția unuia sau altuia dintre credite are la bază cel mai redus cost real al procurării acestora.(sursă:Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003,pg.204)

Finanțare pe termen lung al companiei

Decizia de finanțare face alegerea între sursele proprii de capital și cele împrumutate. Criteriul de selecție al surselor de finanțare îl reprezintă costul procurării capitalurilor urmărindu-se reducerea acestuia. (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010,pg.379)

Surse proprii de finanțare a companiei pe termen lung

În cadrul surselor proprii, principala alegere se face între autofinanțare și aporturi de capital.

Sursele proprii sunt:

Interne(autofinanțarea)

Externe (aporturi noi de capital)

Autofinanțarea

Autofinanțarea, reprezentând acumularea de capital degajată în cursul exercițiului contabil încheiat, este cea mai eficientă soluție de finanțare a nevoilor permanente. (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010,pg.379)

Autofinanțarea are la bază capacitatea de autofinanțare disponibilă după plata dividentelor.

Autofinanțarea=CAF – Dividente plătite

CAF este generată de mărimea amortizărilor și provizioanelor calculate și neutilizate încă precum și de mărimea profitului net nerepartizat încă.

Autofinanțarea, deși reprezintă metoda de bază în constituirea fondurilor, în condițiile unei dezvoltări de proporții mari a întreprinderii, aceasta devine insuficientă și de aceea se apelează la surse externe de capital:

Surse proprii

Surse împrumutate

Surse închiriate

Aporturi noi de capital

Sunt mobilizate pentru creșterea capitalului social. Alături de acestea, majorarea capitalului social, poate îmbrăca și alte forme, între care: încorporarea rezervelor, fuziunea și absorția, conversația datoriilor. Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalulu prin aporturi noi în numerar reprezintă o operațiune de finanțare directă, deoarece procură întreprinderii lichidități suplimentare, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv fără a determina creșterea surselor de finanțare.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acțiunilor vechi, fie emisiunea de noi acțiuni la valoare nominală a vechilor acțiuni.

Prin majorarea valorii nominale a vechilor acțiuni rezultă o valoare nominală nouă determinată astfel:

Valoarea nominală nouă= valoarea nominală veche + aportul suplimentar de la acționarii vechi

Aportul suplimentar de la acționarii vechi= creșterea capitalului/N(numărul acționarilor vechi)

Această soluție întâmpină obstacole, datorită faptului că este greu ca toți acționarii vechi să consimtă să-și aducă aportul la majorarea de capital.. (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010,pg.380)

Surse împrumutate pe termen mediu și lung

Împrumuturile obligatare

Reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung, care constă în emisiunea și vânzarea în public a obligațiunilor. (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010,pg.389)

Obligațiunile nu conferă deținătorului nici o putere de decizie în societatea respectivă și nici nu-i permite acestuia să beneficieze de creșterea societății, așa cum se întâmplă în cazul acțiunilor.

Împrumuturile obligatare au, în principiu, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capital social.

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:

Mărimea împrumutului obligatar;

Valoarea de emisiune;

Mărimea dobânzii remuneratorii;

Durata și modalitatea de rambursare.

Mărimea împrumutului obligatar se stabilește de către întreprindere în funcție de necesitățile de finanțare ale investițiilor, dar și în funcție de oferta de capitaluri bănești existentă pe piața financiară.

Valoarea de emisiune reprezintă valoarea plătită de către toate persoanele care subscriu la obligațiuni, în momentul emiterii lor.

Mărimea dobânzii este legată direct de rata dobânzii și plătibilă în fiecare an la o dată stabilită, contra remiterii unui cupon detașat din corpul obligațiunii.

Durata și modalitatea de rambursare. Durata de viață a împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii și data rambursării.

Costul capitalurilor

Costul finanțării reprezintă unul dintre criteriile de evaluare a ratei de actualizare necesară selecției investițiilor. De aceea, nu trebuie investit într-un proiect dacă rentabilitatea sa economică este inferioară costului resurselor utilizate pentru finanțarea sa. Acest cost este numit costul capitalului ți desemnează costul mediu ponderat al diferitelor surse de finanțare la dispoziția întreprinderii. (sursă: Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010,pg.406)

Posibilități de îmbunătățire a principalilor indicatori bilanțieri S.C. BIOFARM S.A.

Pentru identificarea posibilităților de îmbunătățire a principalilor indicatori bilanțieri este necesară o reluare a situației echilibrului financiar al întreprinderii.

Pentru reflectarea echilibrului financiar la S.C. BIOFARM S.A. am apelat la analiza în viziune statică, care se realizează prin intermediul următorilor indicatori: fond de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă, ratele de lichiditate, rata de solvabilitate și rata de rentabilitate financiară.

Fondul de rulment al întreprinderii rămâne pozitiv în toate cele trei perioade, deși în a doua perioadă are o creștere, urmată de o scădere în anul 2014.Această scădere este cauzată de creșterea nevoilor temporare într-o măsură mai mare față de creșterea capitalului permanent.

Valorile pozitive ale fondului de rulment reprezintă un aspect pozitiv pentru societate deoarece aceasta își poate finanța nevoile permanente din surse permanente.

Din analiza fondului de rulment propriu și a fondului de rulment împrumutat se constată faptul că cea mai mare parte a fondului de rulment este formată din fondul de rulment împrumutat și doar o mică parte este alcătuită din capitalurile proprii ale întreprinderii.

Aceste valori pozitive ale fondului de rulment împrumutat reflectă faptul că întreprinderea a apelat la împrumuturi pe termen mediu și lung, ceea ce implică luare în calcul a riscului financiar ce poate produce starea de dezechilibru al întreprinderii. Pentru evitarea unei astfel de situații este binevenită o creștere a capitalului propriu fie printr-o emisiune de acțiuni, fie prin încorporarea rezervelor.

În ceea ce privește nevoia de fond de rulment se constată valori pozitive în toți cei trei ani de analiză fiind un aspect nefavorabil pentru întreprindere. Se manifestă o tendință nefavorabilă de creștere a nevoii de fond de rulment. O rotație mai rapidă a stocurilor și o negociere cu clienții pentru reducerea termenelor de încasare a creanțelor ar determina o îmbunătățire a nevoii de fond de rulment.

Trezoreria netă pozitivă și în scădereeste determinată de scăderile fondului de rulment concomitent cu creșterea nevoii de fond de rulment.

Starea bună a echilibrului financiar este redată și de rata lichidității generale care a înregistrat valori unitare în cele trei perioade. Nu același lucru se poate spune despre rata lichidității reduse a cărei valori unitare sunt nefavorabile pentru întreprindere.

Starea ratei lichidității imediate este nefavorabilă în primii doi ani, din cauză că datoriile pe termen scurt depășesc cu mult disponibilitățile bănești. În ultimul an se înregistrează o situație favorabilă determinată de o valoare a ratei peste limita minimă ceea ce înseamnă că întreprinderea își poate acoperi datoriile pe termen scurt doar din disponibilități bănești.

Rata solvabilității înregistrează valori peste pragul minim recomandat în toți cei trei ani. În ultimul an rata scade ca urmare a creșterii datoriilor totale mai mult decât au crescut activele.

Rata de rentabilitate financiară, asemenea rate de solvabilitate reflectă starea financiară bună a întreprinderii. Valorile supraunitare ale acestei rate se datorează valorilor pozitive ale fondului de rulment.

Pe ansamblu starea de echilibru a firmei este bună. Pentru a evita înrăutățirea acesteia este recomandată o creștere a capitalurilor proprii și o scădere a celor împrumutate precum și creșterea rotației stocurilor pentru scăderea nevoii de fond de rulment.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

.

În lucrare de față am încercat să scot în evidență importanța și utilitatea analizei economico-financiare în viața și activitatea întreprinderii care sunt relevante de numeroase probleme la a căror soluționarea pot contribui adrese substanționale. Înființarea firmei presupune multe eforturi, documente și atenție, deoarece fiecare detaliu este semnificativ, iar răspunderea este pe măsură. După această începe însă adevărata activitate. Gestionarea problemelor firmei presupune parcurgerea sistematică și permanentă a unor etape, inițiativă, dar și disciplină, toate cu un singur scop, profitabilitatea.

În condițiile economiei de piață, eficiența unei întreprinderi depinde de capacitatea managerilor de a aplica principii, metode și tehnici moderne de management. Succesul întreprinderii este determinat de un management sănătos.

Așa cum se prezintă în zilele noastre, economia este rezultatul unui proces evolutiv și al dezvoltării schimbului reciproc de activități de la forme inferioare la cele superioare.

Pentru realizarea unei analize asupra echilibrului financiar am recurs la situația economico financiară a S.C. BIOFARM S.A.,

”S.C. BIOFARM S.A. are ca obiectiv principal de activitate fabricarea preparatelor farmaceutice conform codului CAEN 2120. Întreprinderea își are sediul social și punctul de lucru în România în orașul București.„(sursă: http://www.coduricaen.info/definitie-Fabricarea-preparatelor-farmaceutice-2120.html)

Principalii indicatori financiari ai societății comerciale sunt cifra de afaceri, rezultatul net și activele totale.

Am realizat principali indicatori bilanțieri pe baza bilanțului fundamentându-se o serie de indicatori: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă, ratele de lichiditate și ratele de solvabilitate.

Pe baza rezultatelor indicatorilor echilibrului financiar, se desprind aspectele pozitive și aspectele negative ale situației financiare a întreprinderii, sintetizate astfel :

Puncte tari

Rata stabilității financiare a înregistrat un procent mai mare decât minimul acceptat de 50%. Rata autonomiei financiare globale se află peste minimul admis de 33%.

Societatea deține active imbobilizate, imobilizari corporale, acest lucru fiind unu beneficiu deoarece întreprinderea deține utilaje si mașinării necesare producției proprii.

În ceea ce privește elementele echilibrului financiar, situatia netă este pozitivă și în creștere rezultând o bună gestionare a societății, o creștere a capitalului propriu și în urma activitătții ei are ca rezultat profitul.

De asemenea Nevoia de fond de rulment este negativă reflectând ecilibrul financiar pe termen scurt.

Trezoreria netă este pozitivă în ambele perioade reflectând echilibru financiar, surplus monetar la sfârsitul exercițiului și totodată creștere a capacității întreprinderii de finanțare a investițiilor.

Puncte slabe

Rata autonomiei financiare la termen a înregistrat creșteri peste recomandările normelor bancare de 50%.

Fondul de rulment este negativ , rezultă dezechilibru financiar pe termen lung.

Societatea nu are capacitatea de a rambursa dat pe termen scurt, rata lichidității este sub nivelul minim

Societatea nu oferea garanții sigure pentru creditele primite

Durata de încasare a creanțelor este foarte mare 80 zile

Propunerile pentru îmbunătățirea stării financiare a întreprinderii țin de apelul acesteia la resursele proprii și într-o măsură mult mai mică la împrumuturile bancare. O altă propunere ține de nivelul stocurilor întreprinderii, astfel se recomandă accelerarea vitezei de rotație a acestora.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

A. Henriet, Le diagnostic financier, Ed. Technipuls, Paris,1995

Aurel Ișfănescu.- ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ, Editura Economică, București, anul 1999

Bogdan, I.,(2004), Managementul financiar, București, Editura Universitară

Béatrice Meunier-Rocher, LE DIAGNOSTIC FINANCIER, éditions d’Organisation, 2001

Camelia Mihalciuc- CONTABILITATE FINANCIARĂ APROFUNDATĂ, anul 2008

Căruntu Constantin – ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ,Editura Academia Brâncuși, Târgu-Jiu, anul 2010

Cord. Conf. univ. dr. ing. Grigore Buia, Gestiunea financiară a întreprinderi,(2002),pag.28.

E. Cohen, op.cit.

Emil Chirilă- GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII-note de curs.

Georgeta Vintilă-Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a-IV-a,Ed:Didactică și Pedagogică,R.A. 2010

Hâncu, 2002

Horia Cristea, Nicolae Ștefănescu – GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura Mirton Timișoara, anul 1996

Ion Stancu, GESTIUNEA FINANCIARĂ A AGENȚILOR ECONOMICI, Ediția a II-a,București, anul 1994

Ilie Răscolean – GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura FOCUS, Petroșani, anul 2002

Ilie Vasile- GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII, Editura Meteor Press București, anul 2002

J.Y.Eglem, A.Mikol și Stolowy, LES MECANISMES FINANCIERS DE L’ENTREPRISE, Editions Montchrétien, Paris, 1998

Mariana Farcaș – Contabilitate financiară, Ed. Universității din Oradea,2005

Maria Niculecu, Diagnostic financiar, vol 2,Ed. Economică, București 2003

Mihaela Bîrsan – ANALIZĂ ECONOMICO FINANCIARĂ, Editura Universității din Suceava

Mihaela Bîrsan-ANALIZĂ ȘI DIAGNOSTIC ECONOMIC-FINANCIAR, Editura Universității din Suceava

Mihai Toma, Petre Brezeanu – FINANȚE ȘI GESTIUNE FINANCIARĂ, Editura Economică, București, anul 1996

Mihai Ristea, BILANȚUL ÎN GESTIUNEA PATRIMONIULUI, Editura Academiei Române, București, anul 1989

Mihai Toma, Felicia Alexandru-Finanțe și gestiune financiară de întreprindere,Ediția a-II-a, Ed:Economică,2003

Ovidiu Nicolescu-Ion Verboncu-Managementul organizației, 2008

Petre Brezeanu, Finanțe corporative,vol. I, Ed. C. H. Beck,București 2008

Rodica Gheorghina, GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII,Editura Universitară, 2012

Silvia Petrescu- Analiză FINANCIARĂ APROFUNDATĂ. Concepe-Metode-Studii de caz, PH. Sedcom Libris, Iași, 2005

Simon Parienté- ANALYSE FINANCIERE ET EVALUATION D’ENTREPRISE, Editeur Pearson Education, 2013

Site-uri

http://www.conta-conta.ro

Camelia Mihalciuc- CONTABILITATE FINANCIARĂ APROFUNDATĂ, anul 2008

http://www.biofarm.ro/docs/financiar.ro

-Raport financiar 2012

-Raport financiar 2013

-Raport financiar 2014

http://www.biofarm.ro/index.php

http://www.bvb.ro

http://www.coduricaen.info

http://www.conta.ro

Activ imobilizat

Resurse permanente

Activ de rulment

Idem

http//docslide.net/documents/gestiune-financiara-a-intreprinderii.html

Gestiunea financiară a întreprinderii ,model de proiect gestiune

https://static.anaf.ro

CF. ordinului nr. 94/2001 al MFP