Decizia, Element Esential al Conducerii

Decizia, element esential al conducerii ( Cucu Virginia)

In ultimile decenii complexitatea afacerilor si a mediului de desfasurare a acestora a crescut simtitor. Printre cauzele majore care au determinat aceasta crestere a complexitatii se identifica: numarul foarte mare de solutii posibile precum si dificultatea prezicerii consecintelor pe termen lung, datorata cresterii gradului de incertitudine. In aceste conditii, societatile comerciale trebuie sa se adapteze permanent pentru a reusi sa isi realizeze obiectivele prestabilite in ciuda influentei factorilor perturbatori- exogeni sau endogeni- care se opun sau ingreuneaza aceasta activitate. Aceasta adaptare, autoreglare a firmei se realizeaza prin intermediul activitatii manageriale care in esenta este constituita dintr-o inlantuire de decizii interdependente.

Decizia reprezinta motorul activitatii de management intrucat se afla in relatie directa cu exercitarea fiecareia din functiile acestuia, si mai mult, integrarea firmei in cadrul mediului depinde de calitatea deciziei.

“Caracterul limitat al resurselor: umane, materiale, financiare sau informationale din economie, induce o imensa si continua responsabilitate, pentru manageri, in atingerea obiectivelor organizatiei privind cele mai avantajoase cai de alocare si utilizare a acestora”. In consecinta, calitatea procesului decizional poate influenta reducerea costurilor, cresterea profitului, eficienta folosirii fondurilor, etc.

In literatura de specialitate gasim numeroase formulari ce definesc notiunea de decizie in moduri aproximativ asemanatoare ca de exemplu:

H. Simon (1960) afirma ca decizia “este alegerea unei căi sau direcții de acțiune”;

A. Radulescu (1983) considera ca decizia presupune “elaborarea unui numar de strategii alternative si alegerea uneia dintre ele” ;

Fishburn (1964) precizeaza ca decizia inseamna “alegerea unei strategii de acțiune” ;

O alocare a resurselor (Spradlin, 1997);

Hotărârea luată ca urmare a examinării unei probleme, situații etc., soluția adoptată din mai multe posibile (DEX, 1998);

O alegere ce conduce la un anumit obiectiv (Churchman, 1968);

Decizia se poate defini și ca fiind rezultatul unor activități conștiente de alegere a unei directii de actiune si a angajarii in aceasta, fapt care implica, de obicei, alocarea unor resurse. Decizia reprezintă rezultatul prelucrării unor informații și cunoștințe și aparține unei persoane sau grup de persoane (decidentul) care dispun de autoritatea necesară și care au responsabilitatea pentru utilizarea eficace a resurselor în anumite situații date.

Din formularile mentionate mai sus, reiese ca decizia implica prezenta mai multor elemente:

existenta unui obiectiv sau a mai multor obiective ce trebuie realizate intr-o singura etapa;

identificarea solutiilor si a posibilitatilor de actiune;

alegerea sau selectarea in mod rational a unei solutii, considerate optime, din cel putin doua variante posibile.

In lipsa acestor elemente sau a unuia dintre ele, nu se mai poate discuta despre existenta unui act decizional si de decizie.

In mediul socio-economic prezent, caracterizat prin complexitate si mobilitate, se simte necesitatea formarii si dezvoltarii unor aptitudini decizionale care sa sustina la nivel inalt calitatea managementului organizatiei cat si evolutia acesteia.

In vederea asigurarii unei eficiente economice maxime, decizia trebuie sa indeplineasca o serie de criterii, dintre care cele mai importante sunt considerate urmatoarele:

Fundamentarea stiintifica a deciziei. Acest criteriu presupune ca decizia sa fie luata in concordanta cu realitatile organizatiei economice prin valorificarea si transmiterea operative a informatiei, prin utilizarea unui instrumentar decizional adecvat care sa inlature improvizatia, rutina, voluntarismul. Neindeplinirea acestor conditii conduce la adoptarea unor decizii predominant empirice sau euristice, incapabile sa rezolve probleme complexe, multicriteriale.

Legalitatea deciziei. Adoptarea fiecarei decizii trebuie facuta doar de catre persoanele care sunt investite cu drept legal si imputernicite in acest sens.

Oportunitatea deciziei. Este de preferat ca o decizie “sa se incadreze in perioada optima de elaborare si aplicare, facand apel la capacitatile de anticipare si previzionare a realitatilor viitoare ale decidentului.”

Formularea corespunzatoare a deciziei. Decizia trebuie sa prezinte elemente precis formulate care sa inlature orice ambiguitate sau interpretare diferita. Aceasta trebuie sa fie exprimata “clar, concis si sa contina obiectivul si principalii parametri operationali” : “obiectivul decizional, modalitatea de realizare, decidentul, data adoptarii si aplicarii deciziei, locul aplicarii, responsabilul cu aplicarea deciziei”.

Procesul de elaborare si adoptare a deciziilor implica un consum mare de timp pe parcursul caruia se identifica problema existenta; se enumera variantele alternative ale problemei; se alege si apoi se implementeaza cea mai avantajoasa solutie si in final se efectueaza controlul si evaluarea rezultatelor.

Din cele afirmate pana acum, putem concluziona ca, decizia sau procesul decizional reprezinta un act definitoriu specie umane, fiind in acelasi timp elementul esential al activitatii manageriale in lipsa caruia agentii economici nu s-ar putea integra in circuitul economic. In aceste conditii, modul de abordare, de analizare si de implementare a deciziei constituie factori ce pot influenta gradul de profitabilitate a acesteia, precum si viitorul intregii activitati a intreprinderii.

Importanta deciziilor de finantare pentru intreprindere (Vasile Ilie, Stanciu , Adina M., Popovici)

Deciziile de finantare si importanta lor strategica

Activitatea fiecarei intreprinderi este orientata spre obtinerea de profit si maximizarea valorii pentru investitorii sai insa aceste obiective nu sunt usor de indeplinit datorita mediului puternic concurential si dinamic in care aceasta isi desfasoara activitatea. Astfel, pentru mentinerea firmelor pe piata un timp mai indelungat este necesar ca acestea sa manifeste dinamism, flexibilitate si capacitatea de a se adapta usor la schimbarile din economie precum si sa sesizeze cu rapiditate tendintele pietei.

Conducerea prin finante a unei intreprinderi vine in sprijinul fundamentarii politicii financiare la nivel microeconomic, concretizandu-se intr-o multime de decizii financiare, cu impact asupra performantelor sale financiare.

Deciziile financiare ale unei întreprinderii sunt elaborate si aplicate in numeroase situatii fapt ce duce la conturarea unei varietati de decizii financiare, a caror grupare se poate face dupa mai multe criterii. Astfel, după natura activităților care generează fluxuri financiare, deciziile financiare sunt de trei tipuri:

decizii de investiții, ce manifesta o influenta directa asupra structurii activelor întreprinderii, implicit si asupra gradului lor de lichiditate;

decizii de finanțare, ce determină structura pasivului și care implica modificări în gradul de exigibilitate al pasivelor și în costul capitalului;

decizii de repartizare a profitului cu influente asupra modalitatilor de repartizare a dividendelor, manifesta o influenta directa asupra investitiilor si autofinantarii intreprinderii.

Buna functionare a unei firme depinde intr-o mare masura si de politica de finantare pe care o promoveaza. In acest sens, un factor important al reusitei in afaceri il reprezinta gradul de pregatire al managerilor sai, in general, si a managerilor financiari in mod deosebit. Acestia trebuie sa gaseasca in timp util mixul de resurse financiare, care implicand costuri si riscuri scazute sa obtina profitul necesar satisfacerii tuturor partilor implicate in existenta si functionarea intreprinderii.

Fiecare tara, in functie de stadiul de dezvoltare a mediului sau financiar, pune la dispozitia agentilor economici o varietate mai mica sau mai mare de mijloace de finantare. Astfel, o tara cu un sistem financiar dezvoltat ofera o gama mult mai diversificata de tehnici financiare comparativ cu o tara in curs de dezvoltare a carei gama este limitata la cele de baza. Indiferent de context, fiecare intreprindere se confrunta cu situatia de a-si alege sursele de finantare acest aspect fiind crucial pentru supravietuirea si dezvoltarea sa.

In primul rand, in vederea asigurarii echilibrului financiar pe termen scurt, intreprinderea trebuie sa dispuna de suficiente lichiditati pentru a putea sa isi respecte angajamentele de plata ce au scadenta in viitorul apropiat.

In al doilea rand, intreprinderea isi poate canaliza atentia spre investitii de orice natura, in scopul dezvoltarii posibilitatilor sale. In acest caz se pune problema “finantarii dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor in viitor si mentinerea echilibrului financiar”.

Din afirmatiile de mai sus reiese faptul ca mijloacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile intreprinderilor pentru a nu se ajunge in situatia ca o firma sa fie nevoita sa ramburseze resursele inainte de recuperarea avansurilor efectuate sau, pe de alta parte, de a utiliza, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri ce ar putea fi folosite cu un randament mai bun in operatiuni pe termen lung pentru investitii.

Contolencu M.- De-a lungul timpului, decizia de finanțare, reprezentată prin alegerea surselor de finanțare și stabilirea structurii financiare optime a constituit una dintre preocupările principale pentru teoria și practica financiară. În încercarea de a explica modul în care întreprinderile își finanțează activele și factorii care influențează aceste decizii de finanțare, au fost propuse de-a lungul timpului o serie de modele teoretice și practice ale structurii capitalului.

Stanciu- Piața financiară reprezintă cadrul în care firmele își pot procura majoritatea fondurilor bănești, necesare funcționării și dezvoltării, și pe care își comunică, celor interesați, starea lor financiară prin raportările anuale.

Stanciu -Funcționarea și dezvoltarea firmelor presupune un volum mare de resurse financiare, care nu poate fi acoperit integral prin autofinanțare. Deseori, acestea sunt nevoite să apeleze, atât la sursele externe de creștere a capitalului propriu, cât și la surse împrumutate.