Decizia Asupra Cazului Contraventional In Republica Moldova
CUPRINS
INTRОDUCERE
1. ASPECTE PRELIMINARII PRIIVIND MATERIA CONTRAVENȚIONALĂ ȘI PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ
Istoricul și evoluția materiei contravenționale
Reglementări contravenționale în drept comparat
Definiția, trăsăturile și principiile procedurii contravenționale
2. STRUCTURA PROCEDURII CONTRAVENȚIONALE
2.1. Generalități și caracteristici privind sistematizarea eficientă a desfășurării procedurii contravenționale
2.2. Constatarea și cercetarea faptei contravenționale
2.3. Examinarea și emiterea deciziei asupra cazului contravențional
2.4. Atacarea deciziei asupra cazului contravențional
2.5. Executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii cоntravențiоnale
CОNCLUZII ȘI RECОMANDĂRI
BIBLIОGRAFIE
ANEXE
INTRОDUCERE
Actualitatea temei și motivarea alegerii ei. Ghidați de postulatul că rostul oricărei investigații practico-științifice în domeniul dreptului rezidă în promovarea cunoștințelor juridice pentru a studia aprofundat și riguros problemele cu care ne confruntăm spre aflarea adevărului, ne-am propus să supunem cercetării instituția procedurii contravenționale în Republica Moldova. La baza acestui demers se afla diversitatea opiniilor referitor la conținutul procedurii contravenționale precum și practicile deficitare și neuniforme aplicate în subdiviziunile poliției referitor la documentarea contravențiilor.
Nivelul de cercetare științifică. Cercetarea dată s-a bazat în special pe sinteza abordărilor doctrinare din diferite țări referitor la specificul procedurii contravenționale și structura ei. La fel, a fost cercetată, în special, doctrina autohtonă în paralel cu practicile care se aplică la moment fiind identificate lacunile și carențele care la rîndul său condiționează ineficiența intervenției statului în vederea atragerii la răspundere a persoanelor care săvîrșesc contravenții. A doua parte a lucrării prezintă acel conținut al procedurii contravenționale fiind identificate etapele concrete care se deosebesc între ele prin caracterul abordării, participanți, măsuri procedurale și rezultat.
Scopul și obiectivele lucrării. Teza are drept scop determinarea rolului și locului procedurii contravenționale în legislația Republicii Moldova în vederea identificării practicilor de intervenție eficientă a statului pentru asigurarea ordinii de drept.
Pentru atingerea scopului enunțat ne-am propus atingerea următoarelor obiective:
analiza și cercetarea istoricului și a evoluței materiei contravenționale;
identificarea și cercetarea reglementărilor contravenționale sub aspect compartiv cu doctrinele și legislațiile altor state;
analiza rezultatelor investigațiilor științifice și înțelegerea lor în ceea ce privește definiția, trăsăturile și principiile procedurii contravenționale;
analiza investigațiilor științifice și a cadrului legislativ nțional privind conținutul procedurii contravenționale;
identificarea și cercetarea fazei de constatare și cercetare a faptei contravenționale;
identificarea și cercetarea fazei de examinare și emitere a deciziei asupra cazului contravențional;
identificarea și cercetarea fazei de atacare a deciziei asupra cazului contravențional și
identificarea și cercetarea fazei de executare a deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii cоntravențiоnale.
Metodologia cercetării. La baza elaborării lucrării au fost utilizate numeroase metode și principii. Au fost utilizate următoarele metode: metoda analizei istorice, metoda documentară, metoda studiului comparat, metoda logică.
Analiza profundă a tuturor aspectelor a conceptelor a fost posibilă și datorită aplicării următoarelor principii: principiul științific, principiul obiectivității precum și principiul dialectic.
Suportul metodologic și teoretico-științific. O importanță deosebită în acest domeniu o au lucrările savanților autohtoni „Tratat de Drept contravențional” de Victor Guțuleac și ,,Drept contravențional” de Sergiu Furdui. De asemenea prezintă interes deosebit și lucrările de “Drept administrativ” de M. Orlov și “Răspunderea pentru contravenții” de I. Poienaru. Însă o tratare ce prezintă interes al acestui subiect am întâlnit-o la “Dreptul administrativ” de I. Creangă precum și la alți autori. La fel a fost identificată o abordare complexă și obectivă a subiectului tezei în cercetările autorilor români, ,,Tratat de drept administrativ” de Iorgovan A., ,,Drept penal” de Dongoroz V., ,,Contravenția” de Pivnicieru M., Susanu P., Tudorachi D. etc.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinată de scopul și obiectivele ei dar și de problema științifică soluționată. Lucrarea include următoarele compartimente: cuprins, introducere, două capitole, care sînt divizate în 8 paragrafe, concluzii generale și recomandări, bibliografie și anexe.
Capitolul I „ Aspecte preliminarii priivind materia contravențională și procedura contravențională” cuprinde analiza și cercetarea istoricului și a evoluței materiei contravenționale, identificarea și cercetarea reglementărilor contravenționale sub aspect compartiv cu doctrinele și legislațiile altor state și analiza rezultatelor investigațiilor științifice și înțelegerea lor în ceea ce privește definiția, trăsăturile și principiile procedurii contravenționale.
Capitolul II „ Structura procedurii contravenționale” are drept scop analiza investigațiilor științifice și a cadrului legislativ nțional privind conținutul procedurii contravenționale, identificarea și cercetarea fazei de constatare și cercetare a faptei con-travenționale, identificarea și cercetarea fazei de examinare și emitere a deciziei asupra cazului contravențional, identificarea și cercetarea fazei de atacare a deciziei asupra cazului contravențional și identificarea și cercetarea fazei de executare a deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii cоntravențiоnale.
ASPECTE PRELIMINARII PRIIVIND MATERIA CONTRAVENȚIONALĂ ȘI PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ
Istoricul și evoluția materiei contravenționale
Ilicitul contravențional a fost consacrat tradițional de legislația penală în cadrul împărțirii tripartite a ilicitului penal (trihotomia): crime, delicte și contravenții. Principalul criteriu de delimitare a acestor categorii de fapte ilicite se consideră gradul de pericol pe care îl reprezintă fiecare și, respectiv, sancțiunea aplicabilă acestora. Această constatare este dedusă din cercetarea lucrărilor elaborate de către autorii moldoveni, Sergiu Furdui și Victor Guțuleac.
Astfel, Sergiu Furdui în lucrarea s-a ,,Drept contraențional” a stabilit precum că sistemul tripartit se menține în legislația penală a majorității statelor din Europa. În doctrină, diviziunea tripartită era și este criticată de unii specialiști în domeniul dreptului penal, punându-se accentul pe diviziunea bipartită a infracțiunilor. ,,Sistemul bipartit poate purcede la un criteriu științific, fiindcă există, oarecum, posibilitatea de a deosebi științific faptele penale de mare represiune (delicte) de faptele de mică represiune (contravențiuni).” Observăm că sistemul dat (dihotomia) de clasificare a infracțiunilor, după gravitatea lor, cuprinde contravențiile (după delicte). Acest sistem se impune în legislația unor asemenea state cu tradiții juridice bogate cum sunt Italia, Spania, Olanda.
De aceeași părere este și Victor Guțileac, în lucrarea sa ,,Tratat de drept contravențional” în care menționează precum că inițial, ilicitul contravențional a fost consacrat în legislația penală potrivit tradiționalei împărțiri tripartite a ilicitului penal în: crime, delicte și contravenții (trihotomia).
Ambii autori identifică începutul acestei clasificări o dată cu diviziunea tripartită, cunoscută în vechiul drept penal francez, care a fost consacrată de Codul penal francez de la 1791 și de cel Brumar anul IV, apoi, prin menținerea ei în Codul penal francez de la 1810, ea și-a făcut drum în mai toate legiuirile penale europene și extraeuropene.
O diviziune trihotomică a fost prevăzută de Regulamentul organic (art. 262, 317, 416 pentru Muntenia și art. 342, 345 pentru Moldova), iar Condica criminală din 1841 și Codicele penal Știrbei din 5 decembrie 1850 împărțeau infracțiunile în trei categorii: abateri, vini și crime. Calificarea faptelor penale drept contravenții, delicte și crime este realizată într-o manieră simplă în art. 1 al Codului penal român din 1865, care, în esență, reproduce art. 1 din Codul penal francez din 1810, elementul de distincție fiind sancțiunea. Astfel, ,,infracțiunea ce se pedepsește de lege cu pedepsele: muncă silnică, recluziunea, detențiunea și degradațiunea civică se numește crimă. Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare corecțională, interdicția unora din drepturile politice, civile ori de familie și amenda de la 26 de lei în sus se numește delict. Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare polițienească și cu amendă se numește contravențiune”.
În Cartea III a Codului penal din 1865, intitulată “Contravenții polițienești și pedepsele lor”, se cuprind faptele contravenționale în materialitatea lor, gradate pe patru secțiuni. La contravenții se refereau ultimele 20 de articole ale Codului penal menționat, cum ar fi: încălcarea ordinii publice; încălcarea regulilor de conviețuire; împiedicarea circulației pe stradă; deținerea în stare murdară a străzilor, hogeagurilor; producerea zgomotului noaptea și tulburarea liniștii; lipsa de număr la diligențe etc. În general acest cod evidenția următoarele aspecte legate de regimul juridic al răspunderii pentru contravenții:
contravențiile, în principiu, erau fapte neintenționate, fie că ar rezulta dintr-o lege specială, fie din codul penal;
persoanele morale nu puteau constitui subiecte cărora să li se aplice amenda, deoarece aceasta este o pedeapsă; persoanelor morale nu li se puteau aplica decât despăgubiri civile;
tentativa de contravenție nu se pedepsea, fiindcă la aceasta, în general, nu exista intenție, care era un element esențial al tentativei (art. 39);
contravențiilor li se aplicau circumstanțele atenuante și cauzele de exonerare, un loc deosebit în cadrul acestora ocupându-1 forța majoră. Nu se pedepsea complicitatea, pentru că “legiuitorul nu a prevăzut nici o pedeapsă pentru complicitate în materie de contravențiuni”;
pedepsele pentru contravenții erau: 1) închisoarea de la 1 la 15 zile și 2) amenda de la 5 la 25 de lei (art. 9).
În context, remarcăm că anterior intrării în vigoare a Codului penal din 1865, dreptul de a sancționa contravențiile îl aveau autoritățile administrative. Astfel, Legea pentru comunele urbane și morale a Principatelor Unite Române, din 31 martie 1864, în art.77, prevedea în competența consiliilor comunale de “a fixa pedepse pentru călcătorii regulamentelor și ordonanțelor lor interioare, dacă asemenea pedepse n-ar fi hotărâte încă de legi, ele însă nu vor putea întrece pedepsele de simplă poliție”.
Termenul de ,,pedeapsă de simplă poliție” a fost folosit în mod frecvent de doctrină și jurisprudență, chiar și în unele legi speciale, deși, cum s-a arătat, Codul penal nu-1 reține. În acest sens, pentru delimitarea contravențiilor la care ne-am referit mai devreme se utiliza fie expresia ,,simple contravenții la un regulament făcute după lege de către puterea administrativă”, fie expresia “pedepse de simplă poliție stabilite de puterea (autoritatea) administrativă”. Din perspectiva regimului juridic de constatare, sancționare și executare, implicarea autorităților administrative era preponderentă. În majoritatea cazurilor, competența organelor administrative era excesivă, fiind stabilită mai ales prin legile de organizare a administrației locale, dar și prin alte acte juridice – izvoare ale dreptului administrativ.
De aici rezultă că originea contravențiilor este nu numai în dreptul penal, dar o parte dintre ele (mult mai puține) au izvorât din dreptul administrativ.
În perioada 1812 – 1917 contravențiile erau reglementate de legislația penală a Rusiei țariste. ,,Așezământul înființării oblastei Basarabia” din 1818 prevedea: ,,pricinile crbilite de puterea (autoritatea) administrativă”. Din perspectiva regimului juridic de constatare, sancționare și executare, implicarea autorităților administrative era preponderentă. În majoritatea cazurilor, competența organelor administrative era excesivă, fiind stabilită mai ales prin legile de organizare a administrației locale, dar și prin alte acte juridice – izvoare ale dreptului administrativ.
De aici rezultă că originea contravențiilor este nu numai în dreptul penal, dar o parte dintre ele (mult mai puține) au izvorât din dreptul administrativ.
În perioada 1812 – 1917 contravențiile erau reglementate de legislația penală a Rusiei țariste. ,,Așezământul înființării oblastei Basarabia” din 1818 prevedea: ,,pricinile criminalicești și de cercetări vor avea curgerea lor după rânduiala și legiuirile ce sunt în Imperia Rossiei”11. Codul penal din 1846 ce acționa în Basarabia făcea distincție între infracțiuni grave și infracțiuni ușoare. Curtea Penală basarabeană trata ca infracțiuni ușoare furturile în valoare mai mică de 100 de ruble, bătăile, certurile dintre țărani (cu excepția persoanelor de viță nobilă).
Sergiu Furdui menționează precum că din dosarele păstrate în Arhiva de Stat a Republicii Moldova se constată că infracțiunile mici erau cercetate și judecate de judecătorii de zemstvă – instanțe de judecată ale poliției județene basarabene. “Organele de poliție aveau dreptul să judece și unele contravenții ca: purtarea ilegală a armei, discursurile împotriva religiei ortodoxe, deplasarea persoanelor fără pașaport, unele infracțiuni mici împotriva proprietății. Ca mijloace de constrângere foloseau: amenda, interzicerea de a practica o anumită activitate, mustrarea, arestul pentru câteva zile, deținerea în casele de muncă (rabotnîi dom).”
Codul penal român din 1936 a fost sistematizat în trei părți: dispoziții generale – partea I; crime și delicte – partea a Il-a; contravenții – partea a IlI-a și era influențat de ideile progresiste promovate de Asociația Internațională de Drept Penal. în general, Codul penal român din 1936 menținea regimul codului anterior – din 1865 – referitor la contravenții, concomitent formulându-se definiția contravenției. Astfel, în art. 579 se stipulează următoarele: ,,contravenția este fapta pe care o declară ca atare: 1) legea; 2) regulamentul; 3) ordonanța autorităților administrative sau polițienești”. De menționat originalitatea soluționării problemei, care nu era legiferată până atunci, privind subiectul răspunderii, în cazul în care contravenția a fost săvârșită de o persoană în baza raportului de subordonare. Art. 581 prevedea: ,,Când o contravenție a fost comisă de o persoană pusă sub autoritatea, direcțiunea sau supravegherea altei persoane, este responsabilă și se pedepsește, în afară de infractor, și persoana învestită cu autoritate, ori însărcinată cu direcțiunea sau supravegherea, în aplicarea sau respectarea unor dispozițiuni, în privința cărora s-a săvârșit contravenția”.
După părerea lui Sergiu Furdui în R.A.S.S.M., precum și în perioada postbelică, până la începutul anilor ‘60, rolul principal în dezvoltarea materiei contravenționale i-a revenit legislației și teoriei juridice sovietice, aplicându-se în acest domeniu actele normative ale R.S.S.U. și Uniunii Sovietice. Până în 1927 s-a aplicat Codul penal al R.S.S.U. din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al R.S.S.U., alcătuit în deplină concordanță cu Bazele legislației penale ale U.R.S.S. și ale republicilor unionale din 1924. Codurile respective evidențiau un grup de infracțiuni cu un pericol social mai redus, care treptat au fost dezincriminate și trecute în domeniul abaterilor administrative – contravențiile administrative, soldate cu răspunderea administrativă. Astfel, în perioada de formare și dezvoltare a U.R.S.S., contravențiile, treptat, au fost excluse din sfera faptelor penale, fiind calificate ca abateri de natură administrativă.
Pe parcurs știința dreptului administrativ preia sarcina științei dreptului penal pentru a defini elementele esențiale ale răspunderii ce are ca temei obiectiv faptele cu caracter contravențional. Totodată, legat de apariția acestui eveniment științific, literatura juridică penală a fundamentat instituția “înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă”. Sergiu Furdui în lucrarea sa menționează precum că prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 08.02.1977 a fost instituită posibilitatea absolvirii de răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni cu un pericol social redus și tragerea lor la răspundere administrativă. Instituția “liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă” este prevăzută și în legislația penală (art. 55, Cod penal al Republicii Moldova). Observăm că în condițiile articolului 55 Cod penal, dacă fapta, grație circumstanțelor prevăzute de lege, își pierde caracterul penal, devine o abatere administrativă în sensul dreptului administrativ. Dacă ar fi vorba de o contravenție, atunci trebuie ca faptei respective, inclusiv subiectelor, să li se aplice întregul regim juridic contravențional. În acest sens, legea distinge următoarele: “în cazul în care fapta persoanei constituie o contravenție administrativă, instanța încetează procesul penal cu aplicarea sancțiunii administrative prevăzute în Codul contravențional” (art. 391 alin. 2 Cod de procedură penală).
În perioada 1970-1980 în legislația sovietică existau peste 500 de acte normative care determinau abaterile administrative cu caracter contravențional și regimul juridic de sancționare a acestora. Situația creată în domeniu a impus elaborarea conceptului privind adoptarea unui act normativ de bază în materia contravențiilor administrative. Probabil, ținându-se cont de originea penală a contravenției, legiuitorul a mers pe calea codificării acestor fapte, preluând o mare parte din structura și principiile ce stăteau la baza codificării infracțiunilor.
Actul normativ inițial pe care s-a fundamentat codificarea contravențiilor a fost Legea U.R.S.S. “Cu privire la bazele legislației administrative”, adoptată la 23 octombrie 1980 și intrată în vigoare la 1 martie 1981. Ca urmare, toate republicile unionale, inclusiv Moldova, au adoptat propriile coduri ale contravențiilor administrative, care în fond au fost o reproducere fidelă a bazelor, fără modificări esențiale.
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova a fost adoptat la 29 martie 1985. Acest act normativ unitar încorpora majoritatea contravențiilor, fiind sistematizat în cinci titluri. Acesta a fost momentul legislativ de importanță majoră, care a marcat trecerea contravenției din sfera dreptului penal în cea a dreptului administrativ, ca fiind abatere administrativă, cu regim juridic sancționator administrativ.
Cadrul juridic depășit al regimului contravențional în condițiile edificării statului de drept în Republica Moldova a determinat necesitatea elaborării unui nou cadru juridic, adaptat condițiilor și imperativelor timpului. Prin Legea nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008 a fost adoptat Codul contravențional al Republicii Moldova, care a intra în vigoare la data de 31 mai 2009 fiind în vigoare la moment.
După opinia unor autori, din momentul apariției noii legi contravenționale este confirmată de jure existența dreptului contravențional ca ramură distinctă a sistemului de drept în țara noastră.
Astfel, ajungem la conclizia precum că materia contravențiilor are o vechime considerabilă și o bogată tradiție juridico-istorică, iar ceea ce s-a schimbat de-a lungul timpului a fost natura juridică a regimului contravențional. Consecință directă a evoluției istorice ajunsă într-un anumit stadiu de organizare și dezvoltare, dreptul contravențional, după cum rezultă, este reclamat de dialectica vieții social-juridice.
Reglementări contravenționale în drept comparat
Contravenția este caracteristică mai multor legislații contemporane, dar modalitatea, denumirea ei este deosebită atât în funcție de tradiția juridică a țării, cât și de modul neuniform în care se tratează din punct de vedere doctrinar, legislativ și judiciar.
Până în prezent într-un șir de țări (SUA, Anglia, Franța, Italia ș.a.) contravențiile sunt considerate infracțiuni, fiind incluse în codurile penale și examinate în conformitate cu legislația procesuală penală.
Sergiu Furdui constată precum că în Codul penal al statului Minnesota (SUA) sunt prevăzute circa 200 de elemente de infracțiuni neînsemnate (petti misdeammeanir), pe care legislația noastră le include în categoria contravențiilor administrative.
În Franța aceste fapte de asemenea se consideră o categorie a infracțiunii, consacrată de Codul penal. Conform articolului 111-1 al Codului penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, infracțiunile se împart după gravitatea lor în crime, delicte și contravenții. Articolele 131-12-131-18 ale acestui cod ce reglementează contravențiile stabilesc sancțiunile: amenda și pedeapsa privativă sau restrictivă de anumite drepturi. Regimul juridic de sancționare a contravențiilor, la fel, este stabilit de Legea penală. În această țară cu bogate tradiții juridice există instanțe specializate în materia contravențională. Necesitatea instanțelor respective se sprijină pe argumentul specificului faptelor ce constituie contravenții și pe împrejurarea că, dintre toate speciile de ilicit, conform statisticii, contravențiile sunt cele mai frecvente, depășind chiar delictele civile.
După cum vedem, în majoritatea țărilor occidentale contravențiile nu țin de dreptul administrativ, adică răspunderea administrativă n-are nimic comun cu instituția contravențiilor. în legislațiile lor se reglementează diviziunea tradițională, astfel că sistemul tripartit – crime, delicte și contravenții, considerat ca sistemul cel mai răspândit în dreptul penal occidental modern. Interesul distincției între cele trei categorii de infracțiuni (crime, delicte și contravenții) privește sancționarea tentativei, durata termenelor de prescripție, sancțiunile, competența, aplicarea legii naționale străinilor și apatrizilor, extrădarea etc. Totodată, concepția tradițională privind sistemul tripartit este criticată, în special, pentru caracterul său ilogic și imprecizia diferențierii. Pe de altă parte, se apreciază că, deși din punct de vedere rațional criticile respective sunt corecte, divizarea infracțiunilor în crime, delicte și contravenții este necesară.
Semnificativă în acest sens este Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1984 în cazul Ozturk contra Germaniei – nerespectarea regulilor de circulație rutieră și săvârșirea unui accident rutier soldat cu un prejudiciu de aproape 5000 DM, în care Curtea subliniază că, deși guvernul german apreciază fapta respectivă drept o contravenție, ea conține, totuși, elemente ce țin de domeniul dreptului penal în marea majoritate a statelor contractante și astfel, în sensul Convenției, fapta respectivă este calificată drept infracțiune.
Pentru unele țări, de altfel și pentru Republica Moldova, e specific faptul că într-o anumită etapă istorică răspunderea penală a fost înlocuită pentru o serie de fapte prezentând un pericol social mai redus decât infracțiunile cu răspunderea administrativă, aceasta constituind o procedură distinctă de soluționare a cazurilor date.
În legislația altor țări (România, Bulgaria, Ungaria, Polonia ș.a.) contravențiile administrative sunt separate de infracțiuni sau de alte fapte ilicite și sunt reglementate corespunzător. Astfel, în România prin Decretul nr. 184, încă din anul 1954, pe linia dezincriminării unor fapte care prezentau un pericol social redus, faptele ilicite respective n-au mai figurat în Codul penal, fiind incluse în sfera contravențiilor, iar în consecință răspunderea penală a fost înlocuită cu răspunderea administrativă, căreia îi corespunde o procedură specială.
În legislația cercetată de către autorul moldovean, Sergiu Furdui, s-a constatat precum că procesul de constituire a legislației referitoare la contravenții s-a stabilit din punctul de vedere al tehnicii legislative în două moduri:
a) prin elaborarea unei legi-cadru, care cuprinde reguli generale privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. Acest sistem este valabil în Bulgaria (Legea privind contravențiile și sancționarea acestora, din 28 noiembrie 1969), România (Legea nr.32 din 12 noiembrie 1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor). Potrivit acestui mod de reglementare, stabilirea concretă a fiecărei fapte care constituie o contravenție se face prin acte normative speciale. De exemplu, în România există Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, Legea nr. 12/1990 privind protecția populației împotriva unor activități comerciale ilicite și o serie de alte acte normative ce reglementează contravențiile în diferite domenii ale statului;
b) în alte țări au fost adoptate coduri contravenționale (ca și în Republica Moldova) alcătuite din două părți: una generală, cuprinzând reguli de bază privind stabilirea și sancționarea contravențiilor (inclusiv procedura contravențională) și alta specială, cuprinzând descrierea concretă a fiecărei fapte ce constituie contravenție (Codul contravențiilor din Ungaria, adoptat la 14 aprilie 1968, Codul contravențiilor din Polonia, adoptat la 20 mai 1971).
În ambele sisteme este vorba de o sistematizare parțială a contravențiilor, căci sistematizarea complexă constituie o acțiune extrem de dificilă și cu puține șanse să fie realizată în practică, din cauza sferei largi a relațiilor sociale ocrotite de normele de drept administrativ și a varietății de situații în care trebuie să se intervină cu sancțiuni.
În opinia mai multor cercetători, al doilea sistem, ce se caracterizează prin organizarea și codificarea contravențiilor, este mai eficient și mai progresist decât primul. Aceasta se explică prin asigurarea nu numai a reducerii substanțiale a numărului mare de acte normative care prevăd contravențiile și, implicit, a numărului acestora, ci și prin stabilirea și uniformitatea reglementării (procedura contravențională) cuprinsă în Cod, cunoașterea ei în bune condiții de către destinatarii legii și, ca o consecință, premisele respectării ei conștiente și ale întăririi stării de legalitate.
Doctrina din dreptul comparat, având ca obiect de studiu contravențiile, examinează regimul juridic al acestor abateri în tradiționalele tipare civile sau penale, explicând orice aspect nou-apărut în sfera fenomenului contravențional fie prin intermediul categoriilor, construcțiilor teoretice, instituțiilor răspunderii civile, fie prin cele ale răspunderii penale. În cadrul acestei teorii, contravențiile sunt considerate, de regulă, fapte penale, deși sfera lor cuprinde și încălcările hotărârilor autorităților administrative, iar măsurile coercitive pe care le aplică organul administrativ, inclusiv amenda, sunt considerate fie sancțiuni penale, îndeosebi în SUA, fie simple măsuri de poliție (deși se precizează că “sancțiunea actelor de poliție este esențialmente penală și executarea trebuie să fie obținută pe cale judecătorească”.
Când se admite, totuși, existența sancțiunilor administrative, care, ,,în ciuda asemănărilor lor cu sancțiunile penale”, sunt calificate drept ,,decizii administrative” și nu ,,acte de jurisdicție penală, se precizează că aceste sancțiuni reprezintă o putere exorbitantă a administrației, străină de ordinea jurisdicțiilor penale”, motiv pentru care ,,necesită reguli compensatoare de protecția persoanelor administrative”.
Doctrina occidentală, în general, doctrina franceză, în particular, în concordanță cu legislația evită sintagma ,,sancțiune administrativă”, în schimb este folosită sintagma ,,poliție administrativă”, care presupune dreptul agenților administrației de a constata fapte ce reprezintă ,,violare față de dispozițiuni administrative, cărora legea le dă o sancțiune cu caracter penal, dar care trebuiesc examinate și apreciate din punctul de vedere al legii de către un judecător”. Este vorba aici de interesul apărării principiului separării puterilor, de realizarea echilibrului între cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), principiu ce nu îngăduie puterii executive competența de a sancționa abaterile administrative, inclusiv contravențiile.
Aceasta este poziția doctrinei în dreptul comparat față de trihotomia ilicitului penal – crime, delicte, contravenții, pe de o parte, precum și efectul unei interpretări rigide a principiului separației puterilor în stat, pe de altă parte.
Definiția, trăsăturile și principiile procedurii contravenționale
Importanța teoretică și practică a procedurii contravenționale este incontestabilă, de vreme ce întreaga activitate privind tragerea la răspundere pentru comiterea contravențiilor gravitează în jurul ei.
Prin comiterea unei contravenții se creează un raport juridic de drept contravențional, în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica vinovatului sancțiunile prevăzute de lege. Raportul contravențional apare astfel ca o relație socială reglementată prin intermediul normelor juridice, relație în care subiectele sau titularii de drepturi și obligații prevăzute de aceste norme dispun de drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat. Statul însă nu poate trage la răspundere direct persoana, deoarece nu este cu drept de aplicare automată, ci va cere sancționarea pe calea unei proceduri speciale prevăzute de lege. Printr-o asemenea ordine se conturează un raport de procedură contravențională între diferite subiecte care au anumite drepturi și obligații.
Aplicarea sancțiunilor contravenționale față de cei care au încălcat prevederile legii prin comiterea contravențiilor se realizează printr-o activitate desfășurată de anumite organe specializate ale statului. Această activitate, după părerea savantului Sergiu Furdui cuprinde: constatarea cazului cu privire la contravenție, examinarea cazului cu privire la contravenție, exercitarea căilor de atac în cazul cu privire la contravenție și executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
În teoria dreptului administrativ există diferite formulări ale noțiunii de procedură în cazurile cu privire la contravențiile administrative. Fără pretenția de a realiza o abordare exhaustivă a acestora, ne vom expune punctul de vedere în problema dată.
În mediul savanților din domeniul dreptului predomină opinia că procedura în cazurile cu privire la contravențiile administrative este o parte componentă a unei noțiuni mai largi – procesul contravențional
La rândul său, în doctrina administrativ-juridică există cel puțin trei concepții referitoare la tratarea noțiunii de proces contravențional.
Un grup de autori sunt de părere că această noțiune reprezintă “activitatea reglementată de lege pentru soluționarea litigiilor dintre părțile raportului contravențional și pentru aplicarea măsurilor de impunere contravențională”.
Altă orientare teoretică concepe procesul administrativ ca “mod de reglementare a activității de drept a organelor administrării de stat”.
Mulți savanți-administrativiști tratează mai larg noțiunea de proces administrativ – ca “activitate a organelor de stat și publice, reglementată de normele administrativ-procesuale, pentru soluționarea sarcinilor individual- concrete în domeniul administrării de stat prin concursul împuternicirilor legal delegate”.
Sintetizând opiniile doctrinare enunțate, susținem că procesul administrativ constituie totalitatea normelor care reglementează organizarea, competența și activitatea organelor administrației de stat și a jurisdicției administrative în situațiile în care acestea soluționează conflicte de natură contravențională. Totodată, relevăm că această definire se bazează pe faptul că respectiva activitate este reglementată de normele de drept de procedură și astfel stabilirea faptei juridice, precum și realizarea drepturilor și obligațiilor subiectelor relațiilor juridice administrative, se efectuează numai în conformitate cu ordinea strictă reglementată de legea de procedură, care include normele administrativ-procesuale.
Normele administrativ-procesuale, care fac parte din instituția procedurii în cazurile cu privire la contravențiile administrative, reglementează ordinea de realizare și aplicare a normelor materiei corespunzătoare și modul de exercitare a influenței de constrângere asupra vinovatului cu ajutorul sancțiunilor administrativ-contravenționale.
Normele de drept administrativ-procesual, spre deosebire de cele procesual-penale sau procesual-civile, nu sunt separate de normele materiale ale dreptului administrativ și, deci, nu formează un domeniu aparte al dreptului. Legislația administrativ-procesuală este o parte a dreptului administrativ, normele materiale și procesuale ale dreptului administrativ coexistând în limitele unui singur domeniu.
Concomitent cu această poziție, în literatura de specialitate se dezvoltă o altă orientare, ai cărei autori se străduiesc să înțeleagă esența schimbărilor din legislația administrativă. în consecință, a fost exprimată părerea că normele administrativ-procesuale trebuie să fie examinate ca o ramură de sine stătătoare a dreptului”. Noi considerăm rațională problematica elaborării și dezvoltării acestei concepții și, fără îndoială, ea merită o deosebită atenție în evoluția ulterioară a științei și legislației administrative în Republica Moldova.
Despre conținutul și esența acțiunilor procesuale ce alcătuiesc procedura în cazurile cu privire la contravențiile administrative ca despre unul din elementele procesului administrativ în doctrina de specialitate au fost expuse diverse opinii. Multitudinea de păreri este, în primul rând, o dovadă a complexității și, în al doilea rând, o confirmare a faptului că savanții caută diverse soluții pentru problema dată.
Astfel, din categoria procedurii respective fac parte: întreaga activitate de constatare și examinare a cauzelor cu privire la contravenții, precum și contestarea deciziei cu privire la contravenție și executarea deciziei cu privire la contravenție.
Analizând opiniile doctrinale cu referire la legislația în vigoare, împărtășim punctul de vedere potrivit căruia în procedura contravențională se include nu numai aplicarea față de vinovat a sancțiunilor contravenționale, dar și aplicarea măsurilor de asigurare a procedurii respective prevăzute de lege.
Așadar, în lucrare, procedura supusă studiului este definită ca o activitate reglementată de lege, desfășurată de către organele (persoanele cu funcții de răspundere) împuternicite, cu participarea părților și a altor persoane ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea și examinarea cazurilor contravenționale, aplicarea și executarea sancțiunilor contravenționale astfel încât să se asigure ordinea dedrept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
În literatura juridică din Federația Rusă această noțiune este definită ca “Activitate a organelor de stat și publice, reglementată de normele administrativ-procesuale, având scopul să examineze cazurile cu privire la contravenții și, în anumite situații, să aplice sancțiunile contravenționale”, iar în literatura juridică din România ca “activitate a organului competent ce presupune aprecierea cât mai corectă a pericolului social al faptei, justa individualizare și aplicare corectă a sancțiunii, avându-se în vedere cauzele ce exclud sau înlătură caracterul contravențional al faptei sau răspunderea contravențională a făptuitorului”.
Savantul moldovean, Victor Guțuleac, în lucrarea sa la fel prezintă conceptul procedurii contravenționale. Dumnealui încearcă să definească acest concept în baza unor opinii a cercetărorilor din Federația Rusă, Belarusi, Ucraina etc.
În literature rusă procesul contravențional se identifică cu procesul administrativ. Astfel, N.G. Salișeva caracteriza procesul administrativ ca o „activitate de soluționare a litigiilor apărute între părțile raporturilor administrativ-juridice” și, de asemenea, ca o activitate de aplicare a măsurilor de constrîngere administrativă, iar caracteristicile procesului administrativ – ca un proces de aplicare a normelor juridico-administrative și ca un proces de activitate a organelor executive și de dispoziție, punînd un accent deosebit pe procedura administrativă. V. I. Popova însă nu este de acord cu această delimitare a procesului administrativ de procedură administrativă, susținînd că ,,procesul administrativ este o procedură de aplicare a normelor de drept administrativ, o modalitate de activitate a organelor executive și de dispoziție a organelor judecătorești”.
S. I. Kotiurghin, la rîndul său, susține că procesul administrativ este „activitatea unor organe statale și obștești, special împuternicite pentru a efectua cercetarea administrativă, examinarea și emiterea deciziilor privind cazul contravențional în limitele dreptului administrativ”. G. I. Petrov remarcă, la acest subiect, că noțiunile „proces” și „procedură” interacționează ca un întreg cu o parte a întregului. „Procedura” este parte a procesului, iar procesul – totalitatea procedurilor. Această poziție este susținută și de alți cercetători, inclusiv de autorul acestei lucrări.
Mai tîrziu unii autori de drept administrativ susțineau că „procesul administrativ este o activitate reglementată de normele administrativ-procesuale a unor subiecți ai raporturilor administrativ-procesuale special împuterniciți pentru a soluționa unele litigii concrete din domeniul administrării de stat” sau că „această procedură de soluționare tripartită a litigiilor administrative și disciplinare (adică a litigiilor născute din relațiile de subordonare) în orice organ statal și prin orice metodă de organizare a unei astfel de soluționări (aceste metode vor prezenta unele varietăți ale procesului administrativ)”, deosebind astfel următoarele tipuri de proceduri (în prezența diverselor opinii): procedura de soluționare a propunerilor, a cererilor și a plîngerilor, de aplicare a stimulărilor, de soluționare a abaterilor disciplinare și procedura contravențională. Pe lîngă acestea, unii autori evidențiază și procedura administrativă de compensare a pagubei materiale, procedura privind invențiile și patentele și procedura de executare a deciziilor cu privire la sancționarea contravențională.
Cercetărorul moldovean consideră precum că procedura de executare a deciziilor cu privire la sancționarea contravențională este cuprinsă în procesul contravențional. O asemenea opinie este susținută și de I. V. Benedik și I. M. Pogrebnoi, care, la rîndul lor, menționează că „executarea deciziilor cu privire la sancționarea contravențională reprezintă o etapă de finalizare a procedurii cu privire la contravențiile administrative”.
Savantul ucrainean V.K. Șkarupa, specialist în drept administrativ, studiind procedura cu privire la contravențiile administrative, consideră că aceasta constituie un complex de interconexiuni ale acțiunilor organelor special împuternicite, îndreptate spre examinarea obiectivă, la timp, deplină și sub toate aspectele a tuturor circumstanțelor pentru soluționarea cazului contravențional în strictă conformitate cu legislația, asigurînd executarea deciziei emise, precum și constatînd cauzele și condițiile care au contribuit la săvîrșirea contravențiilor, educînd cetățenii în spiritul legilor, astfel încît să fie respectate și apărate drepturile și interesele legitime ale persoanei și să fie asigurată ordinea de drept în stat”.
D. N. Bahrah și E. N. Renov consideră că „procedura cu privire la contravențiile administrative este activitatea, reglementată de normele procesuale administrativ-juridice, a organelor special împuternicite să soluționeze cazurile cu privire la contravențiile administrative și, în caz de necesitate, să aplice sancțiuni administrative”.
F.E. Kolontaevski arată că „noțiunea ei (a procedurii contravenționale), în linii generale, poate fi definită ca o totalitate de activități procedurale, efectuate în limitele legislației și îndreptate spre soluționarea cazurilor contravenționale”.
Analizînd și sintetizînd pozițiile administrativiștilor de origine rusă, ucraineană și belarusă, se pot observa mici incoerențe în opiniile lor privind noțiunea de proces administrativ, locul lui în sistemul ramurilor de drept.
Astfel, constatăm precum că între noțiunea de procedură contravențională, enunțată de noi în general, și cele ce persistă în literatura juridică de specialitate de peste hotare nu se înregistrează deosebiri esențiale. Convergența de opinii este determinată de faptul că mecanismul general, sarcinile de bază și instituțiile fundamentale ale procedurii contravenționale sunt bine conturate și elucidate în știința juridică.
Noțiunea enunțată cuprinde elemente definitorii (trăsături) ce caracterizează procedura în cazurile cu privire la contravențiile administrative. Analiza acestora este necesară pentru a obține imaginea corectă a noțiunii ținând seama că este folosită foarte frecvent și în vocabularul uzual, dar într-o accepție mai puțin conformată rigorilor științifice.
Procedura contravențională constituie, în primul rând, o activitate. Termenul procedură este derivat din latinul procedere, care înseamnă ,,a progresa, a avansa, a evolua”. Noțiunea de procedură este utilizată, chiar în afara vocabularului juridic, totdeauna în sensul desemnării unui fenomen în plină mișcare, dezvoltare, devenire și astfel este un fenomen dinamic, tipic evolutiv și care se manifestă ca o activitate complexă. în cadrul ei se desfășoară o serie de activități mai restrânse, care au menirea să propulseze întreaga procedură spre atingerea scopului final.
Procedura contravențională este o activitate reglementată de lege, adică una care se desfășoară în limitele celei mai stricte legalități. Legea reglementează drepturile și obligațiile participanților, modul de efectuare a activităților, succesiunea acestora, conținutul diferitelor acte procedurale etc. Între activitățile procedurii și normele juridice ce le reglementează există o legătură indisolubilă.
Procedura contravențională se realizează în baza cazului contravențional; ceea ce determină desfășurarea procedurii este faptul că organul (persoana cu funcție de răspundere) împuternicit(ă) este sesizat în problema unui litigiu contravențional, izvorât din săvârșirea unei contravenții. Fapta ilicită săvârșită sau presupus săvârșită constituie obiectul material al procedurii, iar raportul juridic de drept contravențional, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acesteia.
Obiectul material și cel juridic, determinând întreaga desfășurare a procedurii, poartă denumirea de caz contravențional. Această precizare este necesară pentru a marca diferențierea procedurii respective de procesul penal sau de cel civil, care de asemenea sunt activități reglementate de lege, desfășurate de anumite subiecte, dar în cauze de altă natură juridică.
Procedura contravențională se realizează de către diverse subiecte procedurale. Astfel, procedura contravențională este desfășurată de către organele (persoanele cu funcții de răspundere) împuternicite de stat cu participarea părților și a altor persoane deținătoare de drepturi și obligații legale, constituind atât un ansamblu de activități situații juridice, cât și un complex de relații specifice manifestate sub forma unor raporturi procedurale, reglementate prin normele de drept procedural.
Noțiunea examinată anterior indică o finalitate precis delimitată, pe care legea o înscrie în norma de drept prevăzută la art. 374 alin. (2) Cod contravențional al republicii Moldova ,, Procesul contravențional este activitatea desfășurată de autoritatea competentă, cu participarea părților și a altor persoane titulare de drepturi și de obligații, avînd ca scop constatarea contravenției, examinarea și soluționarea cauzei contravenționale, constatarea cauzelor și condițiilor care au contribuit la săvîrșirea contravenției”.
Pentru realizarea sarcinilor sale procedura contravențională trebuie să fie reglementată în concordanță cu anumite idei și reguli directoare, întreaga desfășurare subordonându-se cerințelor majore de atingere în condiții optime a scopului politicii legislative. Noțiunea de principiu fundamental al procedurii contravenționale reprezintă o categorie teoretică cu largi implicații practice, care s-a conturat în gândirea juridică și în știința dreptului administrativ”.
Diferite definiții afirmate în doctrina juridică ne permit să considerăm principiile fundamentale ale procedurii contravenționale drept reguli cu caracter general, în temeiul cărora se desfășoară procedura respectivă.
Pentru legislațiile din multe țări este caracteristic faptul că în frontispiciul normelor juridice de mare amplitudine, cum sunt codurile, se înscriu principiile fundamentale care reflectă concepția generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepții, Codul contravențional al Republicii Moldova cuprinde norme prin care sunt consfințite principiile fundamentale ale procedurii contravenționale. Astfel, ele funcționează într-un sistem în cadrul căruia interacțiunea și convergența lor sunt date de obiectul comun pe care-1 guvernează procedura contravențională.
Subliniem că la baza unei corecte desfășurări a procedurii contravenționale stau următoarele principii:
Principiul prezumției de nevinovăție. Persoana acuzată de săvîrșirea unei contravenții se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăția sa nu este dovedită în modul prevăzut de Codul contravențional. Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei în săvîrșirea contravenției nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condițiile prezentului cod se interpretează în favoarea persoanei în a cărei privință a fost pornit proces contravențional.
Principiul inviolabilității persoanei. Libertatea individuală și siguranța persoanei sînt inviolabile. Persoana pasibilă de răspundere contravențională poate fi reținută sau supusă constrîngerii numai în cazuri excepționale și în condițiile prezentului cod, urmînd să fie tratată cu respectul demnității umane. Reținerea persoanei în cauza contravențională nu poate depăși 3 ore. Persoanei reținute i se aduc imediat la cunoștință, în limba pe care o înțelege, drepturile sale și motivele reținerii, circumstanțele faptei, încadrarea juridică a acțiunii a cărei săvîrșire îi este imputată. Persoana reținută ilegal sau persoana în a cărei privință temeiurile reținerii au decăzut urmează să fie liberată imediat. Percheziția, examinarea corporală, alte acțiuni procesuale care aduc atingere inviolabilității persoanei pot fi efectuate fără consimțămîntul acesteia sau al reprezentantului ei legal numai în condițiile prezentului cod. În timpul procesului contravențional nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic și sînt interzise orice acțiuni și metode care creează pericol pentru viața ori sănătatea omului, chiar cu acordul acestuia. Persoana reținută nu poate fi supusă violenței, amenințărilor sau unor metode ori procedee care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii și de a-și exprima opiniile. Persoana ale cărei libertate și demnitate au fost lezate prin aplicarea ilegală a unei măsuri procesuale are dreptul la repararea, în condițiile legii, a prejudiciului cauzat astfel.
Principiul libertății de mărturisire împotriva sa. Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soțului/soției, logodnicului/logodnicei sau să-și recunoască vinovăția. Persoana căreia autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională îi propune să facă declarații demascatoare împotriva sa ori a rudelor sale apropiate, a soțului/soției, logodnicului/logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declarații și nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
Principiul asigurării dreptului la apărare. În procesul contravențional, autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională este obligată să asigure părților și altor participanți la proces deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prezentului cod. Pe parcursul procesului contravențional, părțile au dreptul să fie asistate de un apărător (avocat). În momentul pornirii procesului contravențional, autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională este obligată să aducă la cunoștința persoanei pasibile de răspundere contravențională dreptul ei de a fi asistată de un apărător. În cel mult 3 ore din momentul reținerii, persoanei care este pasibilă de sancțiunea arestului contravențional și nu are apărător ales i se desemnează, în modul stabilit, un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat.
Limba în care se desfășoară procesul contravențional și dreptul la interpret. Procesul contravențional se desfășoară în limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu vorbește limba de stat are dreptul de a lua cunoștință de toate actele și materialele dosarului și de a vorbi în fața autorității competentă să soluționeze cauza contravențională prin interpret. Procesul contravențional se poate desfășura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, actele procesuale se întocmesc în mod obligatoriu și în limba de stat. Actele procesuale ale autorității competentă să soluționeze cauza contravențională se înmînează persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional, fiind traduse în limba pe care aceasta o cunoaște, în modul stabilit de Codul contravențional al Republicii Moldova.
Dreptul de a nu fi urmărit sau sancționat de mai multe ori. Nimeni nu poate fi urmărit sau sancționat de mai multe ori pentru aceeași faptă. Reluarea procesului contravențional care a încetat poate avea loc doar în cazul descoperirii unor noi circumstanțe sau în cazul depistării unui viciu fundamental în hotărîrea de încetare.
Accesul liber la justiție. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanței de judecată competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Orice persoană are dreptul la examinarea și la soluționarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială, legal constituită, care să acționeze în conformitate cu prezentul cod. Reprezentantul autorității competentă să soluționeze cauza contravențională nu poate participa la examinarea cauzei dacă are, direct sau indirect, un interes care i-ar putea afecta imparțialitatea. Autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională are obligația de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a circumstanțelor cauzei, de a evidenția atît circumstanțele care dovedesc vinovăția persoanei, cît și cele care dezvinovățesc persoana în a cărei privință a fost pornit proces contravențional, precum și circumstanțele atenuante sau agravante.
Pe lingă principiile care sunt prevăzute expres în Codul contravențional, în doctrina juridică mai apar și alte principii care la rîndul lor se deduc din pevederile legale. În acest sens, cercetătorul Victor Guțuleac, în lucrarea sa mai descrie un șir de principii care la fel stau la baza procedurii contravenționale și anume:
Principiul proporționalității sancțiunii aplicate în raport cu gradul de pericol social al faptei comise. Acest principiu este una dintre formele de manifestare a individualizării răspunderii contravenționale, care prevede că fiecare individ răspunde personal pentru fapta săvîrșită, avîndu-se în vedere împrejurările, motivul săvîrșirii, gravitatea faptei, prejudiciul cauzat și personalitatea lui. Principiul proporționalității presupune că felul și asprimea pedepsei aplicate trebuie să fie conforme cu gradul pericolului social al faptei contravenționale comise, iar uneori, în cazurile prevăzute de lege, pentru un mai bun efect de resocializare a făptuitorului, chiar se renunță la pedeapsă. Acest drept al organului care examinează cazul este stipulat în art. 28 din CC al RM, care prevede că, în cazul contravenției neînsemnate, organul (persoana cu funcție de răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravențională, limitîndu-se la adresarea unei observații verbale făptuitorului.
Aceeași normă procesuală concretizează că se consideră neînsemnată tentativa de contravenție sau contravenția pentru care legea prevede în calitate de sancțiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unități contravenționale.
Principiul contradictorialității se manifestă în raporturile dintre părțile participante la procedura contravențională.
Agentul constatator împuternicit să examineze cazul contravențional nu se manifestă în favoarea făptuitorului sau a persoanei vătămate (în favoarea acuzării sau a apărării) și nu exprimă alte interese decît interesele legii.
Părțile participante la examinarea cazului contravențional au drepturi egale, normele procesuale ale dreptului contravențional acordîndu-le aceleași posibilități pentm susținerea pozițiilor lor. Organul împuternicit pune la baza deciziei acele probe la a căror cercetare părțile au avut acces în egală măsură.
Principiul independenței organelor împuternicite să examineze cazul contravențional și supunerea acestora numai legii. La constatarea faptei contravenționale și la examinarea cazului agenții constatator, potrivit prevederilor art. 395 din CC al RM, sînt independente și se supun numai legii. Persoana cu funcție de răspundere, ce reprezintă organul împuternicit, investighează cazul în baza legii și în condiții care exclud orice presiune asupra ei, examinînd cazul conform legii și propriei convingeri bazate pe probele colectate. Atît reprezentantul organului care a constatat fapta contravențională și a efectuat cercetarea faptei, cît și reprezentantul organului care a examinat cazul evaluează probele acumulate în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma studierii tuturor probelor.
Principiul aflării adevărului obiectiv este un instrument (pîrghie) de bază în realizarea uneia dintre sarcinile procedurii contravenționale – clarificarea la timp, sub toate aspectele, deplină și obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz.
În procedura contravențională este obligatorie aflarea adevărului despre împrejurările în care s-a comis contravenția și despre persoana pasibilă de răspundere contravențională.
Organul care examinează cazul contravențional și emite decizia asupra acestuia trebuie să întreprindă toate măsurile prevăzute de legislația contravențională în vederea cercetării multilaterale, complete și obiective a circumstanțelor săvîrșirii contravenției (inclusiv a celor atenuante și a celor agravante), emițînd o hotărîre legală și întemeiată.
Codul contravențional al RM declară că orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea organelor competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Ea are dreptul la examinarea și la soluționarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială, legal constituită, care să acționeze în conformitate cu legea contravențională.
Reprezentantul autorității competente să examineze cauza contravențională nu poate participa la examinarea cauzei dacă are, direct sau indirect, un interes care i-ar putea afecta imparțialitatea.
Autoritatea competentă să examineze cauza contravențională are obligația de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a circumstanțelor cauzei, de a evidenția atît circumstanțele care dovedesc vinovăția persoanei, cît și cele care dezvinovățesc persoana în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional, precum și circumstanțele atenuante sau agravante.
Principiul egalității în fața legii și a autorităților. Toți sînt egali în fața legii, a organelor de constatare a cazului contravențional, de examinare și de emitere a deciziei asupra cazului, de revizuire a cazului și de executare a deciziei privind aplicarea pedepsei contravenționale.
Potrivit prevederilor legislației contravenționale în vigoare, examinarea cazului cu privire la comiterea contravenției se efectuează pe baza principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a organului care examinează cazul, fără deosebire de originea lor, de starea socială și materială, de rasă și naționalitate, de sex, studii, limbă, de atitudinea față de religie, de felul și caracterul ocupației, de domiciliu și de alte împrejurări.
STRUCTURA PROCEDURII CONTRAVENȚIONALE
2.1. Generalități și caracteristici privind sistematizarea
eficientă a desfășurării procedurii contravenționale
Odată ce o persoană a săvîrșit o contravenție, statul prin intermediul agenților constatatori este obligat să intervină în vederea atragerii la răspndere contravenționale sau aplicării măsurilor de constrîngere în vederea soluționării juste a cauzei contravenționale. În acest sens, toată activitatea întreprinsă de către agentul constatator în vederea soluționării cauzei se identifică ca procedură contravențională.
Pentru alegerea corectă a tipului de constrîngere statală, a temeiurilor, a condițiilor și a limitelor aplicării sancțiunilor contravenționale, este strict ne cesar să se desfășoare o serie de activități procesuale, cum ar fi:
fixarea faptei antisociale comise;
încadrarea juridică a faptei antisociale comise în norma juridică materială concretă din Codul contravențional;
demascarea circumstanțelor comiterii ei;
stabilirea persoanei făptuitorului și a gradului de vinovăție a lui, toate acestea sunt niste activități care formeaza conținutul procedurii contravenționale. În acest sens se expune și cercetătorul Sergiu Furdui, care definește procedura contravențională drept o activitate complexă, cu funcții și o finalitate bine determinate, care presupune, în mod necesar, o activitate ordonată și eficientă în concordanță cu o precisă și adecvată legiferare.
Această caracteristică impune o sistematizare a desfășurării procedurii contravenționale pe etape sau faze bine determinate. Fazele sunt diviziuni ale procedurii ce încorporează un complex de activități (etape) în formele stabilite de lege, derulate succesiv, progresiv și coordonat, având un obiect particular, sarcini juridico- procedurale specifice, un scop concret și urmărind să se finalizeze cu soluții proprii.
În temeiul reglementării juridice prevăzute în Codul contravențional, procedura contravențională, în formă tipică, este structurată în patru faze: constatarea cazului contravențional; examinarea cazului contravențional; exercitarea căilor de atac în cazul contravențional și executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Victor Guțuleac în lucrarea sa menționează precum că în literatura de specialitate există diferite opinii referitor la etapele procedurii contravenționale, astfel dumnealui definește faza procedurii contravenționale ca ,,acea parte a procedurii contravenționale care, pe lingă sarcinile comune ale procedurii, are și sarcinile sale proprii bine determinate, realizîndu-se prin activitatea participanților concreți la procedura contravențională, care se finalizează cu emiterea unei variante de decizie intermediară asupra cazului”.
În ceea ce privește numărul fazelor și denumirea lor, după cum s-a menționat deja, în literatura de specialitate nu există o opinie unică, însă majoritatea specialiștilor în domeniu consideră că procedura contravențională constă din următoarele faze:
cercetarea cazului contravențional;
examinarea cazului și emiterea deciziei asupra cazului contravențional;
revizuirea cazului contravențional și
executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
În prima fază se efectuează investigații menite să descopere și să constate cazul contravențional, să identifice autorul și să administreze probele în vederea trimiterii materialelor privind cazul contravențional spre examinare agentului constatator împuternicit în acest scop.
În faza a doua se soluționează cazul contravențional pe baza exactei cunoașteri a situației de fapt și a corectei aplicări a tuturor normelor legale. Aceasta presupune măsuri premergătoare pentru pregătirea către examinarea cazului, cercetarea circumstanțelor cazului și aprecierea probelor, adoptarea și pronunțarea deciziei asupra cazului contravențional și aducerea deciziei respective la cunoștința generală.
A treia fază este facultativă și are loc numai în cazul contestării deciziei agentului constatator, întrunind: atacarea deciziei, examinarea în recurs a cazului contravențional (controlul legalității și temeiniciei deciziei atacate), adoptarea și pronunțarea deciziei de către instanța de judecată și trimiterea deciziei definitive spre executare.
Ultima fază presupune punerea în executare a deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale și executarea nemijlocită a acesteia. Ea are loc numai în cazul definitivării deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Necesitatea analizei științifice a impus ca procedura în cazul contravențional să fie sistematizată potrivit cronologiei principalelor patru faze arătate, care, la rândul lor, sunt împărțite în diverse diviziuni (etape) reglementate de normele legale.
2.2. Constatarea și cercetarea faptei contraveționale
Constatarea cazului contravențional reprezintă prima fază a procedurii contravenționale, fiind reglementată în Capitolul VI, partea specială, titlul II al Coduluicontravențional al Republicii Moldova.
În literatura de specialitate fazei respective i s-au dat numeroase definiții apropiate ca sens și conținut. În general se acceptă că aceasta constă în activitatea desfășurată de organele speciale abilitate cu strângerea și verificarea probelor necesare cu privire la existența contravenției, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora. Ea este considerată drept prima acțiune care declanșează răspunderea contravențională. În baza definiției delimităm patru etape ale fazei: declanșarea, desfășurarea, terminarea și trimiterea materialelor privind cazul contravențional spre examinare organului împuternicit să-l examineze sau agentul constatator competent.
Declanșarea presupune ca agenții constatatori să aibă cunoștință de comiterea faptei ilicite, ceea ce implică intervenția unui act care nu este decât sesizarea. În esență, sesizarea constituie punctul de plecare al declanșării, conținând atât elementul de informare, cât și temeiul legal de pornire a procedurii contravenționale. Prin urmare, sesizarea este un act dinamizator, care presupune înștiințarea organului de stat competent despre săvârșirea unei contravenții și obligarea lui de a efectua activitățile prevăzute de lege.
Modurile de sesizare sunt variate: plângerea, denunțul și din oficiu.
Cu privire la sesizarea prin plângere, aplicabilitatea acestei norme de sesizare este destul de restrânsă în materie contravențională. Aceasta, deoarece multe din contravențiile reglementate de dreptul contravențional moldovenesc nu au un subiect pasiv.
O noțiune mai clară care definește plângerea este redată în legislația procesual penală, conform căreia, plângerea este înștiințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracțiune. Prin analogie, domeniului contravențional putem să-i atribuim definiția de plângere ca înștiințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin-o contravenție.
În legislația Republicii Moldova mai există și alte definiții care ar reda în sens mai larg esența unei plângeri și anume, noțiunea de petiție, care la rândul său presupune, orice cerere, reclamație, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau nesoluționarea în termenul stabilit de lege a unei cereri.
Orice plângere poate fi considerată o petiție, dar nu orice petiție poate fi plângere. În acest sens, plângerile și petițiile sunt examinate practic la fel, adică în decurs la 30 de zile.
Există însă, și contravenții care pot fi sesizate numai prin plângere. În cazurile date, procesul contravențional nu poate fi pornit dacă nu este depusă o plângere în acest sens.
Agentul constatator este obligat să primească plângerile referitoare la careva fapte ilicite săvârșite, pregătite sau în curs de pregătire chiar și în cazul în care cauza nu este de competența lui. Persoanei care a depus plângerea i se eliberează imediat un certificat despre acest fapt, indicându-se persoana care a primit plângerea și timpul când acestea au fost înregistrate.
Refuzul agentului constatator de a primi plângerea poate fi atacat imediat judecătorului de instrucție, dar nu mai târziu de 5 zile de la momentul refuzului.
Practic acestea sunt regulile de bază care sunt obligatorii de respectat de către agentul constatator în momentul în care a fost depusă o plângere. În acest sens Legea cu privire la petiționare descrie în mod detaliat toate procedurile, drepturile și obligațiile unui petiționar.
O altă modalitate de sesizare a agentului constatator este denunțul. Sesizarea prin denunț la fel este răspândită modalitate de sesizare a agentului constatator. În general în dreptul contravențional românesc contravențiile sunt de regulă fapte de pericol, aproape toate sesizările pe care le fac persoanele fizice sau juridice care cunosc despre săvârșirea unei contravenții îmbracă forma denunțului. Or, în majoritatea cazurilor, agentul constatator este sesizat de către o persoană cu privire la presupusa săvârșire a unei contravenții. Practic, aceasta este valabil și dreptului contravențional moldovenesc.
În legislația Republicii Moldova, denunțul este reglementat similar ca și plângerea de legislația procesual penală, cea contravențională și alte legi.
Denunțul este înștiințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții.Referitor la regulile de depunere a unui denunț, drepturile și obligațiile agentului constatator la primirea unui denunț sunt similare ca în cazul reglementărilor referitor la plângere.
A treia modalitate de sesizare a agentului constatator o reprezintă sesizarea din oficiu. Acest mod de sesizare se întâlnește în cazul constatării contravențiilor flagrante sau în cazul contravențiilor constatate în urma unor controale efectuate de către organele competente. De asemenea, agentul constatator se poate sesiza din oficiu în urma unor materiale apărute în mass-media, din zvonul public sau în situația cercetării unor alte fapte. Considerăm că ne aflăm în situația sesizării din oficiu și în ipoteza în care agentul constatator competent este sesizat de către un alt agent constatator, care nu avea competența să constate săvârșirea contravenției. Spre exemplu, în ipoteza în care funcționarii de poliție descoperă presupuse fapte contravenționale la regimul fiscal, vor anunța despre acest fapt agenții constatatori din cadrul Organelor de inspectare financiară sau control financiar și organele fiscale ale Ministerului Finanțelor, care se vor sesiza din oficiu.
Procedura de sesizare din oficiu sau de autosesizare a agenților constatatori pe cauze penale și contravenționale se aseamănă. De obicei, sesizarea privind constatarea unei fapte ilicite de către agenții constatatori se consemnează printr-un proces-verbal sau printr-un raport al agentului constatator, în care se expun circumstanțele depistate și dispune înregistrarea infracțiunii sau a contravenției în modul stabilit.
După sesizare gradul de informare poate fi extrem de diferențiat. Uneori agentul constatator abilitat este de la bun început în posesia anumitor date care nu lasă îndoială cu privire la existența faptei ilicite, alteori informațiilor deținute nu le ajunge certitudine sau acestea au un caracter superficial, cunoștințele agentului constatator în cauză fiind incomplete, nesigure sau neverificate, nu permit trecerea la desfășurarea constatării cazului contravențional.
Necesitățile practice și necesitatea întăririi legalității în domeniul activităților de investigare au dus la includerea în lege a reglementărilor măsurilor de constrîngere, care-și găsesc expresia în capitolul V, partea specială, cartea a doua a Codului contravențional ,,Reținerea contravențională, aducerea silită, înlăturarea de la conducerea vehiculului și reținerea și aducerea vehiculului la parcare”.
Actele respective reprezintă o categorie de măsuri cu caracter de constrângere, care vizează limitarea libertății de acțiune a persoanei, atunci când acest lucru este necesar realizării scopului procedurii contravenționale. Acest scop poate fi compromis prin ascunderea persoanei trase la răspundere, evadarea acesteia sau prin alte acte menite să zădărnicească aflarea adevărului. Astfel, reținerea contravențională poate avea loc numai în cazurile în care este necesară stabilirea identității sau clarificarea circumstanțelor cazului în condiții prevăzute de lege. Legiuitorul limitează strict durata reținerii contravenționale (art. 433 CC al RM) și organele concrete (persoanele cu funcții de răspundere) împuternicite să efectueze reținerea contravențională (art. 433 alin. (2) CC al RM).
Aceste acte se consemnează într-un proces-verbal și astfel capătă relevanță procedurală, folosindu-se în probațiune cu efecte depline.
Măsurile de constrîngere sunt facultative și se aplică numai în cazurile excepționale. Aceasta se justifică prin faptul că aplicarea măsurilor respective duce la atingerea unui drept fundamental – libertatea și inviolabilitatea persoanei. În acest context, legiuitorul prevede că persoana interesată poate să depună la organul (persoana cu funcție de răspundere) ierarhic superior sau procurorului plângere împotriva aplicării uneia din măsurile de constrîngere conrvenționale.
Prin urmare, măsurile de constrîngere nu se vor efectua oricând, ci numai dacă din cuprinsul actului de sesizare nu se desprind suficiente date care să argumenteze și să garanteze desfășurarea fazei de constatare a cazului contravențional.
Desfășurarea constituie etapa centrală a fazei de constatare a cazului contravențional însumând, în general, un volum complex de activități. Ea prevede efectuarea tuturor actelor procedurale necesare pentru realizarea obiectului constatării cazului contravențional, motiv pentru care majoritatea activităților se concentrează în jurul strângerii și administrării probelor referitoare la existența contravenției, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestuia astfel, încât să fie create premisele pentru încheierea fazei de constatare a cazului contravențional.
În cadrul etapei respective se efectuează numeroase acte procedurale: se audiază persoana în privința cărei a fost pornit proces contrvențional (art. 384 CC al RM), victima (art. 387 CC al RM), reprezentanții legali (art. 388, alin. (9) CC al RM), martorii (art. 388 CC al RM), se depun constatări tehnico-științifice, medico-legale sau expertize, se ridică obiectele și documentele care sunt instrumente sau obiective directe ale contravenției și care au fost descoperite în momentul reținerii, al percheziției corporale sau al controlului obiectelor (art. 427-430 CC al RM). Deși aceste acte formează marea majoritate a desfășurării fazei, ele se realizează fără a fi cuprinse în norme speciale ce ar reflecta anume etapa respectivă. Astfel, în reglementarea menționată nu se găsesc dispoziții legale specifice de felul celor de la examinarea cazurilor contravenționale: locul, termenul și modul de examinare a cazului, precum și alte aspecte importante pentru o bună desfășurare.
În etapa respectivă se audiază persoanele participante la procedura contravențională, notându-se în raportul juridic: fie că sunt trase la răspundere, fie că au de realizat anumite drepturi, fie că sunt obligate să-și onoreze datoria civică sau profesională.
Codul contravențional definește exact statutul juridic al acestor persoane în capitolul II, partea generală, cartea a doua, în care le specifică: persoana în privința cărei a fost pornit proces contravențional, victima, reprezentanții legali, apărătorul, martorul, expertul, traducătorul și interpretul.
Figura centrală în jurul căreia se desfășoară activitatea procedurală este persoana în privința cărei a fost pornit proces contravențional. O dată cu declanșarea fazei, persoana respectivă capătă calitatea juridică de delincvent, iar după definitivarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii administrative, de contravenient. Ambele calități prezintă o semnificație majoră în cadrul procedurii, această regulă urmând să fie respectată cu strictețe.
Din conținutul expres al normelor ce reglementează regimul juridic al persoanelor nominalizate se constată absența unui aspect esențial, ca răspunderea acestora când nu-și onorează obligațiile procedurale.
Generalizând cele expuse, conchidem că în etapa de desfășurare a fazei de constatare a cazului contravențional se realizează următoarele obiective:
se verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile cazului;
se completează informațiile parvenite, pentru a elabora constatări care să determine oportunitatea întocmirii procesului-verbal cu privire la contravenție și se fundamentează convingerea agentului constatator de a trece la încheierea fazei.
Încheierea fazei de constatare a cazului contravențional este etapa în care agentul constatator a îndeplinit toate activitățile de cercetare și de administrare a probelor din care și-a formulat concluzia de a lua o decizie sau de a sesiza agentul constatator competent sau autoritatea competentă de a soluționa cauza.
Aceste activități sunt reglementate la art. 442 CC al RM, ,,Procesul-ver- bal cu privire la contravenție”. Conform alin.(1), art. 442 al CC al RM, ,, Procesul-verbal cu privire la contravenție este un act prin care se individualizează fapta ilicită și se identifică făptuitorul. Procesul-verbal se încheie de agentul constatator pe baza constatărilor personale și a probelor acumulate, în prezența făptuitorului sau în absența lui”.
Procesul-verbal cu privire la contravenție este un act important și, în funcție de corectitudinea întocmirii lui, se poate aprecia eficacitatea constatării cazului contravențional.
În etapa respectivă probele adunate trebuie să fie complete sub toate aspectele, iar concluzia agentului constatator urmează să fie expusă concret și clar în procesul-verbal, care se întocmește potrivit prevederilor articolului 443 CC al RM.
În practică sunt și situații când procesul-verbal este întocmit incorect și, în consecință, se creează dificultăți la examinarea cazului contravențional. Dintre încălcările de acest gen menționăm:
nu este indicată corect norma de drept care prevede răspunderea pentru contravenția respectivă;
nu sunt descrise cu claritate situația, vinovăția, pericolul social al faptei imputate, precum și datele de identitate ale persoanelor;
procesul-verbal nu este semnat, se comit corectări, completări, retușări etc.
Examinarea și emiterea deciziei asupra cazului contravențional
În cadrul pregătirii pentru examinare a cazului contravențional agentul constatator trebuie să rezolve următoarele chestiuni:
1) dacă examinarea cazului respectiv este de competența lui;
2) dacă au fost întocmite just procesul-verbal și celelalte materiale din dosarul contravențional;
3) dacă persoanelor, care participă la examinarea cazului, li s-au comunicat timpul și locul examinării lui;
4) dacă au fost cerute materialele suplimentare necesare ;
5) chestiunile privind demersurile persoanei în privința cărei a fost pornit process contravențional, victimei, reprezentanților legali și a apărătorului;
În general cazul contravențional se examinează la locul comiterii lui.
Unele cazuri contravenționale, se examinează la locul comiterii lor sau la locul de trai al contravenientului.
Comisiile administrative examinează cazurile cu privire la contravențiile la locul de trai al contravenientului.
Termenul de prescripție al răspunderii contravenționale este de 3 luni, respective examinarea unui caz contravențional ar trebui să nu depășească acest termen.
Examinarea cazului începe cu anunțarea competenței organului colegial sau cu prezentarea persoanei cu funcții de răspundere, care examinează cazul respectiv.
Agentul constatator în timpul examinării cazului contravențional este obligat să clarifice dacă a fost comisă o contravenție, dacă persoana respectivă este vinovată de comiterea ei, dacă ea trebuie să fie trasă la răspundere contravențională, dacă există circumstanțe ce atenuează și ce agravează răspunderea, dacă a fost pricinuită o pagubă materială, dacă există temeiuri de a transmite materialele privind contravenția spre examinarea altor autorități competente să soluționeze cause contravenționale.
În doctrină persistă opinia că în cadrul acestei faze se desfășoară: pregătirea pentru examinare, ședința de examinare și adoptarea deciziei asupra cazului contravențional. Considerăm că, în afară de etapele enunțate, faza respectivă mai cuprinde și aducerea la cunoștința generală a deciziei asupra cazului contravențional.
Pentru buna desfășurare a examinării cazului contravențional și pentru realizarea prevederilor legale în legătură cu această fază, după sesizarea organului împuternicit, se îndeplinesc o seamă de acțiuni și măsuri premergătoarea. Scopul acestora este de a pune materialele cazului contravențional spre examinare în condițiile prevăzute de lege.
În conformitate cu prevederile Codului contravențional, în cadrul pregătirii pentru examinarea cazului contravențional se rezolvă următoarele chestiuni:
– dacă examinarea cazului respectiv este de competența lui;
– dacă au fost întocmite just procesul-verbal și celelalte materiale;
– dacă persoanelor participante la examinarea cazului li s-au comunicat timpul și locul examinării;
– dacă au fost cerute materialele suplimentare necesare;
– chestiunile privind demersurile persoanelor principale la examinarea cazului.
Prima măsură după primirea materialelor de constatare agentul constatator este obligat să verifice imediat competența de examinare.
În reglementarea actuală competența, ca instituție a dreptului contravențional în domeniul contravențiilor, poate fi definită drept însușirea pe care o posedă o anumită cauză contravențională de a fi soluționată de un anumit organ în funcție de atribuțiile funcționale ale acestuia, de obiectul contravențional, ce urmează a fi examinat și de raza teritorială a respectivul organ.
Astfel, în funcție de aceste criterii întâlnim următoarele forme: competența funcțională, competența materială și competența teritorială.
Competența funcțională determină categoriile de activități pe care le desfășoară un anumit organ.
Competența materială determină competența unui anumit organ în funcție de obiectul cauzelor contravenționale ce urmează a fi examinate, avându-se în vedere în această demarcație natura și gravitatea contravenției.
Competența teritorială distribuie cauzele contravenționale între organele competente să examineze cazurile contravenționale de același grad, având la bază criteriul teritorial. În dependență de organizarea administrativ – teritorială, pe cuprinsul țării există mai multe circumscripții în limitele cărora își desfășoară activitatea fiecare organ împuternicit să examineze cazurile contravenționale.
Locul examinării este sediul agentului constatator împuternicit să examineze cazul, însă considerăm binevenit când examinarea se desfășoară și la locul de trai sau de muncă al persoanei care urmează să fie atrasă la raspundere contravențională În vederea desfășurării examinării cazului în condiții optime se mai prevăd și verificarea chestiunilor privind demersurile persoanelor participante, precum și dacă au fost cerute materialele suplimentare. În acest sens se cuprind măsuri ce țin de intervenirea în cauză a expertului, avocatului ș. a., întreprinderea măsurilor pentru păstrarea corpurilor delicte etc.
Cercetarea probelor începe cu citirea procesului – verbal cu privire la contravenție. Măsura se justifică prin necesitatea de a informa asistența prezentă la ședință asupra obiectului cauzei. În continuare se audiază persoana în privința cărei a fost pornit process contravențional, victima, reprezentanții legali, martorii cărora la sfârșit li se adresează întrebări de participanții investiți cu acest drept. La sfârșitul ședinței se cercetează materialele, obiectele și documentele ridicate, corpurile delicte, iar, în caz de necesitate, se efectuează cercetări la fața locului sau reconstituiri. Tot în ședința de examinare a cazului are loc o activitate ce ține de adoptarea și pronunțarea deciziei. Este vorba de deliberare, care reprezintă o apreciere legală a probelor cercetate, examinarea punctului de vedere cu privire la toate aspectele cazului, precum și la soluția ce urmează a fi adoptată în rezolvarea cauzei contravenționale.
După soluționarea tuturor chestiunilor se adoptă hotărârea asupra cazului care, cu excepția celei a comisiei administrative, se numește decizie. Decizia asupra cazului contravențional se semnează de către agentul constatator, care examinează cazul, iar decizia organului colegial – de către președintele ședinței și secretar. În cazurile prevăzute de legislație, despre sancționarea aplicată se face mențiunea corespunzătoare în procesul-verbal sau decizia se consemnează într-un alt mod
După ce a examinat cazul contravențional, agentul constatator sau autoritatea competentă să soluționeze cauze cntravenționale pronunță decizia asupra cazului. Decizia comisiei administrative asupra cazului contravențional se adoptă sub formă de hotărâre.
Decizia trebuie să conțină: denumirea autorității competente să soluționeze cause contravenționale, care a pronunțat decizia, data examinării cazului; date referitoare la persoana, al cărei caz este examinat; expunerea circumstanțelor, stabilite în cadrul examinării cazului; referirea la actul normativ, ce prevede răspunderea pentru contravenția respectivă; hotărârea adoptată asupra cazului.
Dacă la examinarea cazului contravențional a participat persoana asupra căreia s-a luat decizia de tragere la răspundere contravențională sau apărătorul ei, iar proces-verbal al ședinței nu a fost întocmit, decizia va trebui să conțină concluziile și demersurile acestora și rezultatele examinării demersurilor.
În cazurile, prevăzute de legislația Republicii Moldova, despre sancțiunea aplicată se face mențiunea corespunzătoare în procesul-verbal cu privire la contravenție sau decizia se consemnează într-un alt mod stabilit.
După ce a examinat cazul contravențional, agentul constatator sau autoritatea competentă să soluționeze cause contravenționale are posibilitatea să pronunțe una din următoarele decizii:
1) cu privire la aplicarea unei sancțiuni contravenționale;
2) cu privire la clasarea cazului;
3) cu privire la trimiterea materialelor organului care a întocmit procesul-verbal.
Decizia asupra cazului se pronunță imediat după încheierea examinării lui.
Partea rezolutivă a procesului-verbal va cuprinde decizia agentului constatator de sancționare a contravenientului sau de remitere a cauzei în instanța de judecată, cu recomandarea, în cazul în care consideră necesar, referitor la sancționare, sau de încetare a procesului, precum și termenul de contestare în instanța de judecată.
Dacă norma contravențională prevede aplicarea punctelor de penalizare sau dacă contravenția imputată prevede acumularea a 15 puncte de penalizare, partea rezolutivă a procesului-verbal va conține și mențiunea respectivă.
În cazul deciziei de sancționare, partea rezolutivă a procesului-verbal va cuprinde și date privind informarea contravenientului despre dreptul de a plăti jumătate din amendă dacă amenda este plătită în cel mult 72 de ore de la stabilirea ei.
În cazul deciziei de remitere în instanță a cauzei contravenționale, agentul constatator transmite instanței competente procesul-verbal și materialele cauzei contravenționale.
Copia de pe procesul-verbal se înmînează contravenientului și victimei la cerere. În cazul procesului-verbal întocmit în absența contravenientului, copia de pe procesul-verbal se înmînează în modul prevăzut la art.382 alin.(6) CC al RM.
În cazul prevăzut la art.16 alin.(2) CC al RM, agentul constatator expediază materialele cauzei contravenționale autorității publice locale pentru problemele minorilor și, după caz, poate solicita, prin demers, instanței de judecată aplicarea față de minor a măsurii de constrîngere cu caracter educativ conform prevederilor art.104 din Codul penal.Copia deciziei în decurs de trei zile se înmânează sau se expediază în mod obligatoriu persoanei față de care a fost pronunțată, organului sau persoanei cu funcții de răspundere, care a întocmit procesul-verbal cu privire la contravenția administrativă, iar celorlalți participanți la proces – la rugămintea lor.
Copia deciziei se înmânează contra semnătură. În cazul când copia de pe decizie se expediază, se face mențiunea respectivă în dosar.
Atacarea deciziei asupra cazului contravențional
Exercitarea căilor de atac în cazul contravențional constituie un mijloc procedural indispensabil pentru garantarea drepturilor și intereselor părților participante la examinarea cazului.
Necesitatea ei este afirmată în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 14, pct. 5 enunță regula că “orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a obține examinarea de către o jurisdicție superioară, în conformitate cu legea declarării vinovăției și a pedepsei aplicate”. În acest scop ea este evidențiată explicit în art. 119 al Constituției Republicii Moldova “Folosirea căilor de atac”.
Căile de atac stipulate în Codul contravențional al Republicii Moldova sunt mijloace prin care poate fi provocată o amplificare a desfășurării procedurii contravenționale în vederea efectuării, în anumite cazuri și condiții, a controlului judecătoresc asupra legalității și temeiniciei hotărârilor intervenite.
După emiterea deciziei asupra cazului contravențional și consemnarea deciziei emise în procesul-verbal cu privire la contravenție, agentul constatator este obligat să întreprindă măsurile necesare pentru asigurarea drepturilor participanților la proces, inclusiv dreptul la contestația deciziei emise, pentru organizarea executării deciziei necontestate.
Partea rezolutivă a procesului-verbal va cuprinde decizia agentului constatator de sancționare a inculpatului sau de remitere a cauzei în instanța de judecată, cu recomandarea, în cazul în care se consideră necesar, referitor la sancționare, sau de încetare a procesului, precum și termenul de contestare a deciziei emise în instanța de judecată. în cazurile în care sancțiunea contravenției comise prevede aplicarea punctelor de penalizare sau contravenția imputată prevede acumularea a 15 puncte de penalizare, partea rezolutivă a procesului-verbal va conține și mențiunea respectivă.
În cazul deciziei de sancționare, partea rezolutivă a procesului-verbal va cuprinde și date privind informarea persoanei sancționate despre dreptul de a plăti jumătate din amendă, dacă aceasta va fi plătită în cel mult 72 de ore de la stabilirea ei.
Copia de pe procesul-verbal se înmînează persoanei față de care el este întocmit și victimei, la cerere. În cazul procesului-verbal întocmit în absența persoanei trase la răspundere, copia de pe procesul-verbal se înmînează în modul prevăzut în art. 237-242 din Codul de procedură penală.
Dacă persoana față de care este aplicată sancțiunea contravențională, victima sau reprezentantul acestora ori procurorul nu sînt de acord cu decizia emisă, ei sînt în drept să-l conteste în instanța de judecată pe a cărei rază teritorială activează autoritatea din care face parte agentul constatator, în decursul a 15 zile de la data aducerii la cunoștință a faptului încheierii procesului- verbal cu privire la contravenție. în cazul omiterii acestui termen din motive întemeiate, persoana față de care a fost pronunțată hotărîrea poate fi repusă în termen, la cerere, de către autotitatea (persoana cu funcție de răspundere) împuternicită să examineze contestația.
Contestația împotriva procesului-verbal cu privire la contravenție se depune la autoritatea din care face parte agentul constatator. În cel mult 3 zile de la data depunerii contestației, agentul constatator expediază în instanță contestația și dosarul cauzei contravenționale.
Depunerea contestației suspendă executarea sancțiunii contravenționale aplicate prin procesul-verbal.
Decizia agentului constatator sau a comisiei administrative, ordonanța procurorului sau hotărîrea instanței de judecată asupra cauzei contravenționale emise în urma examinării cauzei sînt acte juridice, au trăsăturile actului administrativ individual, trebuie să corespundă cerințelor și să producă efecte juridice concrete.
De exemplu, odată cu aducerea la cunoștință a actului juridic prin care este aplicată sancțiunea contravențională, persoana respectivă are obligația de a executa decizia și de a suporta consecințele aplicării acestei măsuri de constrîngere statală. Totodată, din acest moment apare dreptul persoanei sancționate de a ataca actul juridic respectiv. În cazul în care nici una dintre părțile abilitate nu atacă rezultatele examinării cauzei contravenționale în termenul stabilit prin lege, revizuirea cauzei – ca fază a procedurii contravenționale – nu va avea loc, persoana sancționată va obține statut juridic de contravenient și va urma ultima fază a procedurii – executarea actului juridic.
În cazul în care rezultatele examinării cauzei contravenționale vor fi atacate, urmează revizuirea cauzei
După părerea lui Victor Guțuleac, această fază a procedurii contravenționale include o serie de activități (etape), și anume: 1) atacarea deciziei asupra cazului; 2) examinarea contestației sau a recursului; 3) adoptarea și pronunțarea deciziei în recurs asupra cazului contravențional; 4) punerea în executare a deciziei definitive cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Atacarea deciziei asupra cauzei contravenționale. Examinarea cauzei contravenționale de către agentul constatator, comisia administrativă sau procuror, precum și judecarea cauzei în instanță prezintă forme concrete de activitate în domeniul combaterii contravenționalității. Actele juridice cu privire la rezultatele acestei activități procesuale trebuie să corespundă cerințelor caracteristice actelor administrative individuale.
Referindu-ne la noțiunea actului administrativ, constatăm că acesta reprezintă prescrierea unilaterală juridică a puterii organului împuternicit al administrării de stat (subiectul administrării) bazată pe lege, orientată spre stabilirea normelor de drept sau apariția, schimbarea și încetarea relațiilor de drept concrete în scopul realizării practice a sarcinilor și funcțiilor activității executive și directive.
Atunci cînd actele juridice cu privire la rezultatele examinării cauzei contravenționale nu întrunesc cerințele de bază înaintate față de actele administrative: legalitate, obiectivitate, argumentare juridică etc.; aceste prescrieri unilaterale juridice de voință pun în pericol real drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanelor, cărora trebuie să li se asigure realizarea dreptului de atac asupra deciziilor de acest gen.
Constituția Republicii Moldova stipulează că părțile interesate și organele de stat competente pot exercita căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, în condițiile legii.
Subiect cu drept de atac cu recurs al hotărîrii asupra cauzei, potrivit legii contravenționale, poate fi, după caz:
persoana față de care este aplicată sancțiunea contravențională;
agentul constatator;
victima;
procurorul;
apărătorul, care declară recursul în numele părților;
soțul/soția persoanei arestate.
Această constatare a normei juridice privind persoanele cu drept de a declara recursul, în viziunea noastră, nu poate fi recunoscută exhaustivă. Mai mult decît atît, prevederele ei vin în contradicție cu alte acte legislative și chiar cu alte norme juridice ale legii contravenționale în vigoare (art. 448 alin. (1) din CC al RM).
Din aceste considerente, credem că trebuie recunoscuți în calitate de subiecți cu dreptul de a declara recursul și:
reprezentanții legali ai persoanei trase la răspundere contravențională și ai victimei;
reprezentantul persoanei juridice față de care este aplicată sancțiunea contravențională sau care este recunoscută ca victimă în urma unei acțiuni contravenționale.
Temeiurile juridice pentru depunerea recursului. Hotărîrile judecătorești contravenționale pot fi atacate cu recurs, pentru a se repara erorile de drept, în următoarele temeiuri:
nu au fost respectate dispozițiile privind conpetența după materie sau după calitatea persoanei;
ședința de judecată nu a fost publică;
cauza a fost judecată fără citarea legală a unei părți sau persoana legal citată s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta sau de a înștiința instanța despre imposibilitate;
hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde dispozitivului pronunțat după deliberare;
nu au fost întrunite elementele constitutive ale contravenției sau instanța a pronunțat o hotărîre de sancționare pentru o altă faptă decît cea imputată persoanei trase la răspudere, cu excepția cazurilor de reîncadrare juridică a acțiunilor în temeiul unei legi mai blînde;
persoana a fost sancționată pentru o faptă neprevăzută în Codul contravențional;
sancțiunile au fost aplicate în alte limite decît cele prevăzute de lege sau nu corespund faptei săvîrșite sau persoanei celui tras la răspundere;
persoana sancționată a fost supusă anterior răspunderii contravenționale pentru această faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale, sau aplicarea sancțiunii a fost înlăturată de o nouă lege ori anulată de un act de amnistie, sau a intervenit decesul făptuitorului ori împăcarea părților, în cazul prevăzut de lege;
faptei săvîrșite i s-a dat o încadrare juridică greșită;
a intervenit o lege mai favorabilă persoanei sancționate;
Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea legii aplicate;
instanța de judecată internațională, printr-o hotărîre într-o altă cauză, a constatat o încălcare la nivel național a drepturilor și libertăților omului care poate fi reperată și în cauza respectivă.
Termenul și modul de depunere a recursului. în art. 468 din Codul contravențional este stipulat: „Recursul împotriva instanței judecătorești contravenționale se declară în termen de 15 zile.” Legislatorul nu indică momentul de la care începe a decurge acest termen. însă, pornind de la etapele procedurii de elaborare a actelor juridice, principiul obținerii forței juridice a actului emis, putem concluziona că acest termen începe a decurge din momentul aducerii la cunoștința persoanei interesate a hotărîrii judecătorești. Mai mult decît atît, în altă normă a aceleiași legi este stipulat: „în decursul a 15 zile de la data aducerii la cunoștință a faptului încheierii procesului-verbal cu privire la contravenție, contravenientul [utilizăm termenul din lege – V.G.], victima sau reprezentantul acestora, procurorul sînt în drept să-l contesteze în instanța de judecată în a cărei rază teritorială activează autoritatea din care face parte agentul constatator.”
Recursul se depune în instanța de judecată a cărei hotărîre este atacată. Persoana deținută față de care a fost aplicată reținerea ca măsură de constrîn- gere procesuală, iar mai apoi – arestul contravențional ca pedeapsă contravențională poate depune recurs și la administrația locului de deținere, care este obligată să-l expedieze imediat instanței de judecată a cărei hotărîre este atacată. Recursul primit împreună cu dosarul contravențional se expediază, în cel mult 3 zile de la data expirării termenului de declarare a recursului, 470 instanței de recurs.
Repunerea în termen a recursului. Legislatorul prevede că recursul declarat cu omiterea termenului prevăzut în art. 468 alin. (1) din CC al RM, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la începutul executării sancțiunii sau perceperii despăgubirii materiale, se consideră depus în termen dacă instanța a constatat că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate sau de neinformarea despre adoptarea hotărîrii a participantului la proces, care nu a fost prezent la judecarea cauzei, nici la pronunțarea hotărîrii asupra ei.
Pînă la soluționarea repunerii în termen, instanța de judecată poate suspenda executarea hotărîrii.
Efectele recursului. Recursul împotriva hotărîrii judecătorești contravenționale suspendă executarea ei, cu excepția sancțiunii arestului contravențional. Instanța de recurs judecă recursul cu privire la persoana la care se referă declarația de recurs și numai în raport cu calitatea ei în proces, în limitele temeiurilor pentru recurs, avînd dreptul, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze și alte temeiuri fără a agrava situația persoanei față de care este aplicată sancțiunea. Soluționînd cauza, instanța de recurs nu poate crea o situație mai gravă persoanei în a cărei favoare a fost declarat recursul.
Prin extindere, instanța de recurs este în drept să judece recursul și cu privire la persoanele care nu au declarat recursul sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî și în privința lor, fără a le crea o situație mai gravă.
Judecarea cauzei contravenționale cu recurs. Recursul se judecă de un complet format din 3 judecători, cu citarea părților. Neprezentarea la ședință a părților legal citate nu împiedică judecarea recursului. Instanța de recurs este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
Președintele completului de judecată conduce ședința de judecare a recursului împotriva hotărîrii asupra cauzei contravenționale, asigură ordinea și solemnitatea în ședință. în acest scop el:
anunță recursul care urmează a fi judecat;
anunță completul de judecată, numele procurorului, apărătorului, interpretului și al altor persoane participante la judecarea recursului;
verifică prezența persoanelor citate;
primește cererile de recuzare sau alte cereri, pe care le soluționează prin încheiere;
după enunțarea recursului, oferă cuvînt recurentului, apoi intimatului și, la urmă, procurorului. Dacă printre recursurile declarate se află și recursul procurorului, primul cuvînt i se oferă lui.
Procurorul și părțile au dreptul la replică referitor la problemele apărute în dezbateri. Persoana față de care a fost aplicată sanțiunea contravențională are dreptul la ultimul cuvînt.
Instanța de recurs hotărăște asupra cauzei contravenționale în camera de deliberare.
Variantele de decizie a instanței de recurs. După examinarea recursului, instanța de recurs adoptă una dintre următoarele decizii:
respinge recursul și menține hotărîrea atacată dacă recursul este:
tardiv;
inadmisibil;
nefondat;
admite recursul, casînd hotărîrea atacată și dispune rejudecarea cauzei în primă instanță.
Conținutul deciziei instanței de recurs. în decizia instanței de recurs se va indica:
data și locul pronunțării;
denumirea instanței care a emis hotărîrea atacată;
numele și prenumele membrilor completului de judecată, precum și ale procurorului, agentului constatator, apărătorului și interpretului/traducătoru- lui, dacă aceștia participă la judecarea recursului;
numele și prenumele recurentului, calitatea lui procesuală;
numele și prenumele persoanei sancționate sau în a cărei privință este clasată procedura contravențională;
numele și prenumele victimei, iar în cazul persoanei juridice – a reprezentantului victimei, dacă aceasta participă la judecarea recursului;
dispozitivul hotărîrii atacate;
fondul recursului;
temeiurile de drept care au condus la respingerea sau la admiterea recursului, motivele adoptării soluției;
temeiul soluției privind încetarea procesului contravențional sau a soluției cu privire la vinovăția persoanei de săvîrșirea contravenției imputate;
mențiunea că decizia este irevocabilă.
Decizia semnată de membrii completului de judecată, inclusiv de judecătorul care are opinie separată, se pronunță în ședință integral sau doar dispozitivul, decizia urmînd a fi redactată în cel mult 3 zile.
Decizia pronunțată în recurs este irevocabilă. Dacă, de exemplu, recursul persoanei sancționate a fost respins și a fost menținută hotărîrea judecătorească, această persoană obține statut juridic de contravenient și se purcede la faza procesuală – executarea hotărîrii privind aplicarea sancțiunii contravenționale.
Procedura de revizuire se deschide în favoarea contravenientului în termen de cel mult 6 luni din momentul apariției unuia dintre următoarele temeiuri:
instanța de judecată internațională, prin hotărîre, a constatat o încălcare a drepturilor și a libertăților omului care poate fi reparată la o nouă judecare;
Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;
legea nouă înlătură caracterul contravențional al faptei sau ameliorează situația contravenientului în a cărui privință nu a fost executată integral sancțiunea contravențională;
există o procedură pornită în cauza dată în fața unei instanțe internaționale;
s-a stabilit, prin hotărîre definitivă, că agentul constatator, procurorul sau judecătorul au comis, în cursul constatării și judecării acestei cauze, abuzuri ce constituie infracțiuni.
Procurorul General și adjuncții lui au dreptul de a înainta cerere de revizuire a deciziei sau a hotărîrii emise în cauza contravențională dacă se constată că în acțiunile contravenientului sînt prezente elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de Codul penal. în acest caz cererea de revizuire se depune în instanța a cărei decizie sau hotărîre a rămas definitivă.
Procedura de revizuire se deschide în baza cererii procurorului de nivelul instanței de judecată, conform competenței teritoriale, sau a cererii contravenientului adresate instanței care a judecat cauza contravențională sau contestația. în cazul existenței procedurii pornite în cauza dată în fața unei instanțe internaționale, procedura de revizuire se deschide la cererea Procurorului General sau a adjuncților lui. Cererea de revizuire se face în scris, cu invocarea motivului revizuirii și a datelor doveditoare. în procedura de revizuire, instanța sesizată poate dispune suspendarea hotărîrii neexecutate. Cererea de revizuire se examinează în conformitate cu prevederele art. 452-463 din Codul contravențional.
Hotărîrea instanței de revizuire. După examinarea cererii de revizuire, instanța de revizuire adoptă una dintre următoarele hotărîri:
respinge cererea de revizuire dacă este:
tardivă;
inadmisibilă;
neîntemeiată;
admite cererea, casînd hotărîrea atacată și pronunțînd o nouă hotărîre.
Instanța dispune, după caz, repunerea în drepturi, restituirea amenzii plătite și
a bunurilor, precum și a cheltuielilor judiciare pe care persoana în a cărei favoare s-a admis revizuirea nu era obligată să le suporte, includerea, la cerere, în vechimea neîntreruptă în muncă a duratei sancțiunii arestului contravențional.
Hotărîrile emise în procedura de revizuire, cu excepția celor emise de curțile de apel, pot fi atacate cu recurs de către persoana sancționată, agentul constatator, victimă sau procuror în termen de 5 zile și se judecă în ordinea procedurii de recurs, în conformitate cu prevederele capitolului III din Partea generală a Cărții a doua din Codul contravențional. Autorul contestației împotriva deciziei de aplicare a sancțiunii contravenționale nu plătește taxă de stat.
Din momentul în care persoana în a cărei privință a fost pornită procedura contravențională recunoaște că este vinovată de săvîrșirea contravenției, refuză realizarea dreptului său la contestare, ea obține statut juridic de contravenient și, cu acordul ei, decizia privind aplicarea sancțiunii contravenționale poate fi executată la fața locului. Contravenientul plătește amenda, aplicată de agentul constatator, contra unei chitanțe de încasare, care va conține:
data, ora și locul de efectuare a plății;
numele, prenumele și domiciliul persoanei sancționate;
numele, prenumele și calitatea agentului constatator, autoritatea pe care o reprezintă;
norma contravențională în al cărei temei este aplicată sancțiunea;
suma amenzii;
semnătura părților.
Chitanța de încasare a amenzii contravenționale se înmînează persoanei sancționate, faptul înmînării menționîndu-se în copia de pe chitanță.
Chitanța de încasare a amenzii contravenționale este un document de strictă evidență. Modul de evidență, de păstrare și de eliberare a chitanțelor de către agenții constatatori se stabilește printr-un regulament aprobat de Guvern.
Executarea deciziilor cu privire la aplicarea
sancțiunilor contravenționale
Executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale este ultima fază a procedurii contravenționale. Ea include activitatea organelor împuternicite să execute deciziile, privind: 1) verificarea procedurii de punere a deciziei emise în executare; 2) procedura de executare a sancțiunii executate; 3) finalizarea fazei de executare a deciziei emise și a procedurii contravenționale, în general.
Procedura contravențională se finalizează atunci cînd se clasează cazul contravențional sau se execută decizia cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale.
Clasarea cazului contravențional se efectuează atunci cînd se stabilește vreo împrejurare ce exclude procedura contravențională, prevăzută în art. 441 din CC al RM. Clasarea poate avea loc la orice fază a procedurii contravenționale: în procesul constatării faptei contravenționale și cercetării cazului, examinării lui sau al revizuirii cazului.
Clasarea cazului este o fază finală a procesului contravențional, luîndu-se măsuri de restabilire în drepturi a făptuitorului în cazul în care drepturile acestei persoane au fost lezate prin ridicarea mijlocului de transport, a obiectelor și a documentelor, precum și în alte cazuri.
Ultima fază a procedurii contravenționale se finalizează momentul executării sancțiunii contravenționale. Din acest moment persoana sancționată își pierde statutul juridic de „contravenient” și obține statutul juridic de „persoană cu antecedent contravențional”.
Potrivit dispozițiilor generale din legea de executare, decizia cu privire la aplicarea sancțiunii contravenționale este obligatorie pentru executare de către toți subiecții dreptului contravențional.
Trimiterea spre executare a hotărîrilor (deciziilor, ordonanțelor) privind aplicarea sancțiunii contravenționale, cu excepția sancțiunii avertismentului și amenzii aplicate de către agentul constatator, revine instanței de judecată, comisiei administrative sau procurorului, după caz, care au adoptat actul juridic respectiv.
În termen de 10 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești, președintele instanței trimite dispoziția de executare a hotărîrii, împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, autorității însărcinate cu punerea în executare a hotărîrii conform prevederilor legislației de executare. În cazul în care cauza a fost judecată cu recurs, la copia de pe hotărîre se anexează copia de pe decizia instanței de recurs.
Hotărîrile judecătorești privind aplicarea sancțiunii arestului contravențional față de persoanele care nu se află sub arest se expediază organului de poliție pe a cărui rază teritorială se află domiciliul contravenientului, pentru escortarea lui la locul de deținere cel mai apropiat.
În cazul în care față de una și aceeași persoană sînt pronunțate cîteva hotărîri (decizii) privind aplicarea sancțiunilor contravenționale, fiecare hotărîre se execută separat.
Instituțiile și organele care asigură executarea sancțiunilor contravenționale. Executarea sancțiunii avertismentului se asigură de către instituția sau organul care a adoptat decizia respectivă (în majoritatea cazurilor aceștia sînt reprezentanții agentului constatator).
Executarea sancțiunii amenzii, privării de dreptul special, muncii neremunerate în folosul comunității și sancțiunilor aplicate persoanelorjuridice se asigură de către oficiul de executare.
Executarea sancțiunii arestului contravențional se asigură de către penitenciare.
Sistemul organelor de executare silită. Executarea silită a documentelor executorii revine Departamentului de executare și se efectuează prin intermediul subdiviziunilor lui teritoriale, denumite oficii teritoriale.
Departamentul de executare și oficiile de executare:
fac parte din sistemul organelor Ministerului Justiției;
sînt persoane juridice, au conturi trezoreriale, conturi speciale în lei și în valută străină, ștampilă cu imaginea stemei de stat și cu denumirea lor;
dispun de patrimoniu, pe care îl administrează în condițiile legii;
își desfășoară activitatea în conformitate cu Constituția Republicii Moldova, Codul de executare și cu alte acte normative.
Funcționarii Departamentului de executare și executorii judecătorești au statut de funcționar public și se află sub incidența Legii serviciului public.
Actele supuse executării silite. Potrivit normelor stabilite în Codul de executare al RM, se execută în mod silit:
încheierele, ordonanțele, hotărîrile și deciziile date de instanțele de judecată în pricinile civile și de contencios administrativ;
încheierile, sentințele și deciziile date de instanțele de judecată în cauzele penale cu privire la aplicarea pedepselor neprivative de libertate, precum și cu privire la acțiunea silită;
deciziile cu privire la contravenții;
contractele autentice cu privire la plata pensiei de întreținere;
acordurile autentice privind executarea benevolă a dreptului de ipotecă;
hotărîrile judecătorești arbitrate;
hotărîrile instanțelor de judecată străine și ale arbitrajelor internaționale recunoscute și încuviințate pentru executare pe teritoriul R.Moldova;
deciziile Curții Constituționale cu privire la aplicarea amenzii;
hotărîrile cu privire la aplicarea sancțiunilor economice adoptate de către organele abilitate cu funcții de control financiar în cazul restituirii de către băncile comerciale a ordinelor incaso din motivul lipsei mijloacelor bănești;
alte documente executorii.
Documentele executorii prevăzute în lege se execută de către executorul judecătoresc. Executarea silită a documentelor executorii de către alte persoane nu se admite.496
Obligațiile și drepturile procesuale ale executorului judecătoresc. Executorul judecătoresc, ca unicul subiect de executare silită a documentelor executorii, este obligat:
să întreprindă toate măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii;
să explice participanților la procesul de executare drepturile și obligațiile lor.
Pentru realizarea obligațiilor procesuale, executorul are dreptul:
să urmărească mijloacele bănești ale debitorului atît în numerar, cît și de pe conturile lui bancare, salariul, pensia, bursa și alte venituri ale debitorului; să urmărească bunurile debitorului prin aplicarea sechestrului, ridicarea și vînzarea lor;
să ridice de la debitor obiectele indicate în documentul executoriu;
să aplice sechestrul pe conturile debitorului și să interzică instituției bancare să vireze sume bănești de pe aceste conturi;
să oblige persoanele fizice și juridice, părți în procedura de executare, să efectueze anumite acțiuni în vederea executării documentelor executorii;
să solicite și să primească gratuit de la părțile în procedura de executare, precum și de la alte persoane, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, informații și explicații necesare pentru executarea documentului executoriu, precum și de la debitor – informații cu privire la veniturile sale și la bunurile ce îi aparțin cu titlu de proprietate, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părți și în devălmășie;
să dispună participarea colaboratorilor afacerilor interne la executarea documentelor executorii;
să efectueze controlul corectitudinii executării de către organizații a documentelor executorii privind urmărirea salariului debitoriului;
să solicite instanței judecătorești aplicarea față de debitor a interdicției de a părăsi țara în cazul în care plecarea acestuia ar face imposibilă sau dificilă executarea hotărîrii judecătorești;
în prezența și cu acordul debitorului sau al membrilor adulți ai familiei acestuia, să pătrundă în locuință și în alte încăperi ale debitorului, să le cerceteze în scopul sechestrării sau ridicării bunurilor;
să cheme participanții la procesul de executare la oficiul de executare pentru a coordona cu ei modalitatea de executare și a-i familiariza cu procedura de executare.
Protecția juridică de realizare a drepturilor executorului judecătoresc. Pentru neexecutarea cerințelor executorului judecătoresc, precum și pentru nerestituirea documentului executoriu executorului judecătoresc după eliberarea debitorului din serviciu, pentru prezentarea de date incorecte privind veniturile și situația patrimonială a debitorului, pentru necomunicarea de către debitor a datelor despre schimbarea locului de muncă sau a domiciliului, pentru neprezentarea fără motiv la executorul judecătoresc sau la locul de executare, persoanele vinovate pot fi sancționate de către șeful oficiului de executare cu o amendă de la 10 la 25 de unități convenționale, iar pentru împiedicarea prin diferite acțiuni (inacțiuni) a executării – de la 50 la 100 de unități convenționale. Neexecutarea intenționată repetată a cerințelor executorului judecătoresc sau împiedicarea prin diferite acțiuni a executării atrage aplicarea unei amenzi de la 60 la 150 de unități convenționale.
Dacă acțiunile (inacțiunea) persoanelor care, fără motive justificate, nu îndeplinesc cerințele executorului judecătoresc sau împiedică executarea documentului executoriu conțin elemente de contravenție sau de infracțiune, șeful oficiului de executare înaintează instanței de judecată sau procurorului, după caz, materialele și demersul de tragere a lor la răspundere contravențională sau penală.
Autoritățile care pun în executare hotărîrea judecătorească comunică, în cel mult 5 zile, instanței care a trimis hotărîrea respectivă despre punerea ei în executare. Administrația locului de deținere va informa instanța care a trimis hotărîrea despre locul în care contravenientul execută sancțiunea arestului contravențional. Instanța de judecată care a pronunțat hotărîrea este obligată să urmărească executarea ei.
Problemele privind executarea sancțiunii contravenționale se soluționează, la demersul contravenientului, de către autoritatea competentă să asigure executarea sancțiunii contravenționale sau, la demersul contravenientului ori al autorității competente să asigure executarea sancțiunii contravenționale, de către instanța de judecată. Explicarea suspiciunilor și neclarităților la executarea hotărîrilor judecătorești se soluționează de către instanța emitentă a hotă- rîrii definitive, la demersul contravenientului sau al autorității competente să asigure executarea sancțiunii contravenționale.
Neclaritățile legate de executarea sancțiunii contravenționale adresate instanței de judecată se soliționează în conformitate cu procedura de judecare a cauzei contravenționale prevăzută în capitolul VII al Cărții a doua din CC al RM, de către instanța de judecată din de activitate a autorității competente să asigure executarea sancțiunii contravenționale.
în scopul protecției drepturilor părților interesate ale procesului contravențional la faza de executare a hotărîrii (deciziei) de aplicare a pedepselor contravenționale, încheierea instanței de judecată privind soluționarea problemelor legate de executarea sancțiunii contravenționale poate atacată în recurs de către persoanele interesate în termen de 15 zile și se judecă în procedura de recurs în conformitate cu prevederele legii contravenționale.
Executarea sancțiunii avertismentului. Hotărîrea (decizia) de aplicare a sancțiunii avertismentului, adică atenționarea făptuitorului asupra pericolului faptei săvîrșite și recomandarea de a respecta în viitor dispozițiile legale, se transmite persoanei sancționate, contra semnătură, de către organul care a adoptat hotărîrea (decizia) cu privire la sancționare.
Executarea sancțiunii amenzii. Amenda se achită de către contravenient în mod benevol în termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești, deciziei agentului constatator sau comisiei administrative, ordonanței procurorului.
Contravenientul este în drept să achite jumătate din amenda stabilită dacă o plătește în cel mult de 72 de ore din momentul stabilirii ei. În acest caz, se consideră că sancțiunea amenzii este executată integral.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda, instanța de judecată, după expirarea terenului de executare benevolă, trimite oficiului de executare titlul executoriu pentru încasarea silită a amenzii. Ultimul, în termen de 15 zile, informează instanța de judecată despre executarea hotărîrii ei.
În cazul în care contravenientul (persoană fizică) nu a achitat amenda, oficiul de executare, agentul constatator, comisia administrativă sau procurorul, după caz, solicită instanței de judecată adoptarea unei încheieri în condițiile art. 34 alin. (4) din CC al RM privind înlocuirea amenzii neachitate, după caz, cu:
amendă în mărime dublă;
privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an;
muncă neremunerată în folosul comunității;
arest contravențional.
Executarea sancțiunii privative de dreptul de a deține anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate. Executarea acestor sancțiuni se asigură de către oficiul de executare pe a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea sau își are domiciliul contravenientul.
Instanța de judecată trimite hotărîrea privind privarea de dreptul de a deține anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate și dispoziția de executare oficiului de executare pe a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea sau își are domiciliul contravenientul.
Oficiul de executare trimite hotărîrea judecătorească organului abilitat cu dreptul de a dispune eliberarea contravenientului din funcție sau de a-i interzice exercitarea unei anumite activități, care este obligat, în termen de 3 zile, să adopte actul de eliberare din funcție sau de interzicere de a desfășura o anumită activitate, ce va fi remis, împreună cu hotărîrea judecătorească oficiului de executare.
Ultimul, în termen de 5 zile, informează instanța de judecată despre executarea hotărîrii ei.
Pentru verificarea executării unor astfel de hotărîri judecătorești, indiferent de faptul dacă contravenientul ocupă la moment o anumită funcție sau desfășoară o anumită activitate, oficiul de executare:
ține evidența contravenienților cărora le sînt aplicate aceste sancțiuni contravenționale;
efectuează controlul respectării de către contravenienți a interdicției, stabilite în hotărîrea judecătorească, de a ocupa anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate;
verfică îndeplinirea prescripțiilor hotărîrii judecătorești de către administrația organului în care activează contravenientul, precum și de către organele împuternicite să anuleze autorizația privind desfășurarea unei anumite activități.
În scopul bunei desfășurări juridice a activității instanțelor judecătorești și a oficiilor de executare la executarea acestor pedepse contravenționale, legislatorul a stabilit că prescripțiile hotărîrii judecătorești privind privarea de dreptul de a ocupa și de a deține anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate sînt obligatorii pentru administrația organului în care activează contravenientul. Pentru realizarea acestei prescripții a legii de executare, administrația este obligată:
în cel mult 3 zile de la primirea copiei de pe hotărîrea judecătorească și a avizului oficiului de executare, să elibereze contravenientul din funcție, să-i interzică să desfășoare o anumită activitate și să-i expedieze oficiului de executare înștiințarea despre îndeplinirea prescripțiilor hotărîrii;
să prezinte, la solicitarea oficiului de executare, documentele ce țin de executarea pedepsei;
în caz de concediere a contravenientului pînă la executarea definitivă a pedepsei, să înscrie în carnetul lui de muncă interdicția stabilită în hotărîrea judecătorească, durata și caracterul funcției ce nu poate fi ocupată și/sau alte activități ce nu pot fi exercitate;
– să comunice, în termen de 3 zile, oficiului de executare modificarea sau încetarea contractului individual de muncă cu contravenientul.
Executarea sancțiunii muncii neremunerate în folosul comunității. După pronunțarea hotărîrii judecătorești, președintele ședinței de judecată explică esența sancțiunii muncii neremunerate în folosul comunității, fapt care se consemnează în procesul-verbal al ședinței de judecată. Persoana sancționată cu munca neremunerată în folosul comunității depune în scris un angajament prin care se obligă să se prezinte în termen de 10 zile la oficiul de executare pe a cărui rază teritorială își are domiciliul.
Executarea acestei sancțiuni contravenționale se asigură de către oficiul de executare în conformitate cu prevederele Codului de executare al RM, ale Regulamentului cu privire la modul de executare al pedepsei sub formă de muncă netemunerată în folosul comunității, aprobat de Guvern, și alte acte normative.
Instanța de judecată care a examinat cauza contravențională trimite hotărîrea prin care a fost aplicată această sancțiune contravențională și dispoziția de executare oficiului de executare pe a cărui rază teritorială își are domiciliul contravenientul, care, în cel mult 15 zile, asigură organizarea executării sancțiunii.
Sancțiunea contravențională indicată se execută de către contravenient la obiectele cu destinație socială determinate de autoritățile administrației publice locale, în modul stabilit prin lege. Munca neremunerată în folosul comunității se execută de la 2 la 4 ore pe zi, în afara timpului activității de bază sau de studii. Ea poate fi executată, ca excepție, și în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare nelucrătoare. Însă această sancțiune contravențională nu poate fi executată în timpul nopții sau în condiții vătămătoare, în locuri periculoase ori care prezintă risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor sancționate ori pentru dezvoltarea contravenienților minori.50*
Munca persoanei care execută această sancțiune contravențională se organizează în conformitate cu prevederele legislației privind protecția muncii. În cazul în care în timpul executării muncii neremunerate în folosul comunității contravenientului i-a fost cauzat prejudiciu, recuperarea lui se va efectua în conformitate cu legislația muncii. Acordarea concediului anual la locul de muncă de bază al contravenientului nu suspendă executarea sancțiunii muncii neremunerate.
În cazul în care în timpul executării sancțiunii contravenientului i s-a stabilit gradul I sau II de invaliditate, precum și în cazul gravidității contravenientei sau în cazul atingerii vîrstei generale de pensionare, oficiul de executare adre
sează instanței de judecată competente un demers privind liberarea de executarea ulterioară a sancțiunii muncii neremunerate în folosul comunității.
Obligațiile organului care asigură executarea sancțiunii muncii neremunerate în folosul comunității. în scopul organizării executării acestei sancțiuni, oficiul de executare:
ține evidența contravenienților cărora le este aplicată munca neremunerată în folosul comunității;
explică contravenienților modul și condițiile executării sancțiunii;
coordonează cu autoritatea administrației publice locale lista obiectelor cu destinație socială la care contravenienții execută sancțiunea aplicată;
controlează modul și condițiile de executare a sancțiunii;
ține evidența sumară a timpului lucrat de contravenienți;
de comun acord cu autoritățile administrației pulice locale, determină locul și volumul de muncă pentru contravenienți;
cu ajutorul organizațiilor și asociaților, identifică obiectele la care poate fi folosită munca neremunerată în folosul comunității;
execută alte atribuții stabilite de legislație.
Obligațiile administrației organizației în care contravenientul execută sancțiunea muncii neremunerate în folosul comunității. în scopul bunei desfășurări a procesului de executare a sancțiunii nominalizate, administrația organizației în care contravenientul execută sancțiunea muncii neremunerate în folosul comunității:
asigură condițiile necesare de muncă;
verifică calitatea lucrului efectuat de contravenient;
informează oficiul de executare despre numărul de ore lucrate sau despre neexecutarea volumului de muncă stabilit, despre comportamentul contravenientului;
în caz de producere a unui accident de muncă, informează despre cele întîmplate oficiul de executare în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai tîrziu de72 de ore.
Obligațiile contravenientului. Contravenientul sancționat prin munca neremunerată în folosul comunității, pentru executarea sancțiunii aplicate, este obligat:
să se prezinte la citare la oficiul de executare;
să respecte modul și condițiile de executare a sancțiunii, regulamentul de ordine interioară al organizației în care este antrenat la muncă;
să lucreze conștiincios la obiectele la care a fost repartizat;
să execute termenul de prestare a muncii neremunerate în folosul comunității;
să informeze oficiul de executare despre schimbarea domiciliului sau despre imposibilitatea temporară de a presta munca;
să suporte consecințele aplicării sancțiunii respective.
În cazul în care contravenientul nu execută sancțiunea muncii neremunerate în folosul comunității sau, în timpul executării, are o conduită necorepunzătoare manifestată prin neîndeplinirea obligațiilor care îi revin sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, oficiul de executare adresează instanței de judecată un demers privind înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunității cu arest contravențional în condițiile art. 37 alin. (6) din Codul contravențional, calculîndu-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunității.
Executarea sancțiunii arestului contravențional. Executarea acestei sancțiuni se asigură de către penitenciare în condițiile stabilite pentru regim inițial într-un penitenciar de tip semiînchis, conform prevederelor legislației.
În penitenciarul de tip semiînchis, condamnații sînt deținuți sub supraveghere permanentă, în modul și în condițiile stabilite de Codul de executare și de Statutul executării pedepsei de către condamnați.
Persoanele care execută sancțiunea arestului contravențional în regim inițial al penitenciarului de tip semiînchis:
sînt repartizate în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri;
pot fi antrenate la munci care nu necesită ieșirea din penitenciar.
Executarea expulzării. Expulzarea aplicată cetățenilor străini și apatrizilor ca sancțiune complementară în modul stabilit de legea contravențională se execută de către organele afacerilor interne, în special de către Biroul de migrație și azil.
Instanța de judecată expediază hotărîrea privind expulzarea cetățeanului străin sau apartidului la organul afacerilor interne (inspectoratului de poliție) în a cărui rază teritorială a fost reținută ori domiciliază persoana supusă expulzării.
În baza hotărîrii instanței de judecată și la demersul organului afacerilor interne, Ministerul Dezvoltării Informaționale asigură, în regim de urgență, aplicarea în actul de identitate a ștampilei și consemnarea mențiunii privind expulzarea persoanei. în cazul în care persoana sancționată nu poate fi expulzată din motive de sănătate, din lipsa actelor necesare sau din alte motive, Ministerul Dezvoltării Informaționale eliberează un permis de ședere provizoriu pentru perioada necesară înlăturării impedimentelor de expulzare.
Organul afacerilor interne expulzează, în temeiul tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, persoana în țara al cărei cetățean este ori în țara de reședință, ori în altă țară. Organul afacerilor interne informează instanța de judecată, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene și alte autorități interesate despre expulzarea sau imposibilitatea expulzării persoanei.
În privința cetățenilor străini și a apatrizilor care nu pot fi expulzați imediat, instanța de judecată, la demersul organului afacerilor interne, poate dispune luarea în custodie publică, cu plasarea pe un termen de cel mult 6 luni în Centrul de plasament temporar al străinilor.
Stingerea executării sancțiunii contravenționale. Prin stingerea executării sancțiunii contravenționale se stinge raportul juridic de executare a sancțiunii contravenționale, adică obligația contravenientului de a executa sancțiunea contravențională și dreptul organului de stat de a cere executarea sancțiunii contravenționale.
Stingerea executării sancțiunii contravenționale are loc în cazul:
executării efective și integrale a sancțiunii;
decesului contravenientului;
adoptării unei hotărîri de achitare a persoanei sancționate în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
intervenirii unei legi contravenționale noi care exclude caracterul contravențional al faptei în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
intervenirii unui act de amnistie totală în cursul executării sancțiunii sau trimiterii spre executare a hotărîrii judecătorești;
intervenirii prescripției executării hotărîrii privind aplicarea sancțiunii contravenționale.
În cazul persoanelor juridice, amenda se achită în mod benevol de către persoana juridică în decurs de 30 de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești.
Dacă amenda nu a fost achitată în termenul de executare benevolă, instanța de judecată trimite titlul executoriu pentru executarea silită oficiului de executare pe a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică sancționată. În scopul asigurării executării silite a sancțiunii amenzii, oficiul de executare, în termen de 10 zile, verifică mijloacele bănești aflate pe conturile bancare ale persoanei juridice și prezintă dispoziția de incaso instituției financiare pentru virarea sumei amenzii la contul indicat în titlul executoriu.
În cazul în care, în decurs de 30 de zile de la data primirii titlului executoriu de către instituția financiară, dispoziția de incaso nu se execută din motivul lipsei sau insuficienței mijloacelor bănești, oficiul de executare va dispune urmărirea bunurilor persoanei juridice în conformitate cu prevederele art. 84 – 100 din Codul de executare.
Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanța de judecată despre executarea hotărîrii privind aplicarea sancțiunii amenzii.
Privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate se asigură de către oficiul de executare pe a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică sancționată.
După pronunțarea hotărîrii instanței de judecată privind privarea persoanei juridice de dreptul de a desfășura o anumită activitate, ea se remite oficiului de executare, care, la rîndul său, trimite hotărîrea judecătorească organului abilitat cu dreptul de a interzice persoanei juridice sancționate o anumită activitate, pentru a sista activitatea interzisă, pentru a retrage autorizația sau licența și/ sau a modifica statutul persoanei juridice sancționate.
În termen de 10 zile, organul care a eliberat autorizația sau licența pentru exercitarea genului de activitate interzis retrage autorizația sau licența respectivă.
În cazul interzicerii exercitării unei activități pentru care nu a fost eliberată autorizație sau licență, Camera înregistrării de Stat asigură excluderea din statutul persoanei juridice respective a genului de activitate interzis.
Informația privind retragerea autorizației sau a licenței ori despre modificarea statutului persoanei juridice sancționate se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova de către organul care le-a efectuat și se remite Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Național Anticorupție, organului fiscal, precum și oficiului de executare, căruia, suplimentar, i se remite și hotărîrea instanței de judecată.
Oficiul de executare informează instanța de judecată, în termen de 5 zile, despre executarea hotărîrii.
CОNCLUZII ȘI RECОMANDĂRI
Existența și evoluția societății omenești nu poate fi concepută fără asigurarea liniștii și ordinii publice, fără recunoașterea și respectarea personalității umane, atribute fundamentale ale oricărei comunități omenești. Este greu să delimităm, prin prisma noțiunilor contemporane, realitățile societății prestatale, dar nimeni nu se indoiește că, în acea organizare s-au găsit germenii pentru activitatea politică, legislativă, judecatorească și administrativă. Juridic și social, organele carora le era incredințată păstrarea ordinii publice, indeosebi, conducatorii obștii, aveau menirea să orînduiască viața comunității, să-i asigure traiul cotidian, ordinea și liniștea necesară.
De la debutul instituției contravenției și pînă în prezent, reglementările în materie contravențională au fost constante în menținerea ilicitului contravențional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale și relațiile sociale protejate de lege.
Materia contravențională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul penal, în sfera abaterilor cu caracter contravențional. Această translație, deși a menținut unele apropieri și similitudini cu instituții aparținînd dreptului penal, a impus definirea, din punctul de vedere al ramurii de drept aparținătoare materiei contravenționale.
Specificul procedurii contravenționale constă tocmai în caracterul său autoritar și operativ care decurge din relațiile de subordonare ierarhică dintre părțile raportului juridic-contraventional, supuse unui regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun și anume regimul de drept public. Procedura contravențională se desfășoară etapizat în fața autorităților administrative și în fața instanței de judecată. În cazul procedurii contravenționale subiectul supraordonat al raportului contravențional care constată fapta și aplică sancțiunea contravențională este întotdeauna o autoritate publică, ce urmărește realizarea intereselor generale ale societății sau ale unei comunități locale.
Procedura contravențională cuprinde normele legale referitoare le constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor contravenționale, exercitarea căilor de atac atît împotriva actelor de sancționare cît și împotriva măsurilor luate în legătură cu regimul prestării unei activități în folosul comunității și executarea sancțiunilor contravenționale.
prin săvârșirea unei cоntravenții se creează un rapоrt juridic cоncret de drept cоntravențiоnal (rapоrt de cоnflict), în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica vinоvatului sancțiuni prevăzute de lege. Rapоrtul juridic apare astfel ca acea relație care e reglementată prin intermediul nоrmelоr juridice și în care subiectele sunt titulare de drepturi și оbligații prevăzute (cоnsacrate) în aceste nоrme, drepturi care pоt fi realizate la nevоie cu ajutоrul оrganelоr de stat. Statul însă nu pоate trage la răspundere direct persоana, deоarece acesta nu este cu drept de aplicare autоmată, ci va cere pedepsirea pe calea unei prоceduri speciale prevăzute de lege. Printr-о asemenea оrdine se cоnturează un rapоrt de prоcedură între diferiți subiecți care au anumite drepturi și оbligații.
Deși prin adоptarea Cоdului cоntravențiоnal s-a realizat una dintre sarcinile incluse în Prоgramul de activitate pentru realizarea prevederilоr Cоnstituției și ale Cоncepției refоrmei judiciare și de drept în Republica Mоldоva, aprоbat prin Hоtărârea Parlamentului Republicii Mоldоva № 219-XIII din 22.09.1994, cоnsiderăm că acest prоces legislativ nu s-a încheiat și, respectiv, există mоtive întemeiate pentru a pune în discuție prоbleme impоrtante.
Urmare a cercetării realizate оptez pentru un șir de prоpuneri care necesită a fi efectuate în vederea mоdificării unоr prevederi ale Cоdului cоntravențiоnal, care după parerea mea, împiedică la desfășurarea procedurii contravenționale care la rîndul său determină sоluțiоnarea ineficienta a cauzelоr cоntravențiоnale, și anume:
în Codul contravențional nu este descrisă clar o modalitate unică a procedurii contravenționale și din această cauză mulți agenți constatatori aplică proceduri diferite, un exemplu elocvent ar fi multitudinea de modalități de documentare a contravențiilor în diferite subdiviziuni ale ministerului afacerilor interne;
cu părere de rău, se atestă o credibilitate și o încredere redusă în acțiunile de constatare ale agentului constatator în virtutea faptului că el este abilitat prin lege cu atribuții de constatare și de soluționare a cauzelor contravenționale, astfel un raport întocmit de către un agent constatator privind constatarea unei contravenții prin percepțiile proprii (prin observare directă), dacă nu este însoțit de alte careva probe pertinente, nu are nici o valoare probantă;
obligativitatea participării, în procedura contravențională, a martorilor asistenți în anumite situații o considerăm deacum depășită și neactuală deoarece în cazurile de procedură penală deacum s-a renunțat la instituția martorilor asistenți și deseori în diferite situații(pe timp de noapte, din nedorința de a conlucra cu agenții constatatori etc.) procedura contravențională nu are o finalitate din cauza imposibilității identificării unor martori asistenți pentru a asigura anumite activități procesuale;
există necоncоrdanța între prevederile art.34 alin.(4)-(8) din Cоdul contravențional și cele cuprinse în Titlul VII din Cоdul de executare, astfel, instanțele de judecată se cоnfruntă cu dificultăți la examinarea demersurilоr intentate de agenții cоnstatatоri privind înlоcuirea sancțiunii cоntravențiоnale;
nu este prevăzută fоrma și cоnținutul prоpunerii de a aplica о anumită sancțiune sоlicitată de agentul cоnstatatоr;
nu este prevăzută prоcedura de cоnexare a cauzelоr cоntravențiоnale și nu este clar cum de prоcedat în cazul în care о cоntravenție este dată spre examinare mai multоr autоrități cоmpetente;
art.455 alin.(2) Cоd cоntravențiоnal rezultă că în cazul în care agentul cоnstatatоr nu se prezintă în ședința de judecată, urmează încetarea prоcesului cоntravențiоnal, dar această prevedere lezează dreptul victimei, precum și ale altоr persоane afectate în rezultatul cоntravenției la о satisfacție efectivă judiciară;
Șirul prоblemelоr de drept ridicate în legătură cu aplicarea Cоdului cоntravențiоnal nici pe departe nu se încheie și, în această оrdine de idei, cоntam pe cоnștiința prоfesiоnală a legiuitоrului, care prin intermediul precedentelоr judiciare în dоmeniul cоntravențiоnal, va depista tоate neajunsurile și cu iscusință deоsebită le va elimina.
BIBLIОGRAFIE
I. Acte și legi internațiоnale:
Declarația Universală a Drepturilоr Оmului din adоptată de Adunarea Generală a Оrganizației Națiunilоr Unite prin Rezоluția nr.217 A (III) 10.12.1948, ratificată de R. Mоldоva prin Hоtărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990;
Cоnvenția Eurоpeană pentru Apărarea Drepturilоr Оmului și a Libertățilоr Fundamentale (adоptată la Rоma la 4 nоiembrie 1950), ratificată de R. Mоldоva la 12.09.1997;
II. Acte nоrmative și de interpretare:
Cоnstituția Republicii Mоldоva, adоptată la 29 iulie 1994;
Cоdul penal al Republicii Mоldоva, adоptat prin Legea Republicii Mоldоva nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;
Cоdul de prоcedură penală al Republicii Mоldоva, adоptat prin Legea Republicii Mоldоva nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;
Cоdul de executare al RM nr. 443-XV, din 24.12.2004, MО al RM Nr 34-35/112 din 03.03.2005.
Cоdul civil al Republicii Mоldоva, Legea nr.1107-XV din 06.06.02, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.82-86/661 din 22.06.02;
Cоdul cоntravențiоnal al Republicii Mоldоva nr. 218 din 24.10.2008, Publicat: 16.01.2009 în Mоnitоrul Оficial Nr. 3-6 art Nr.15 Data intrarii în vigоare: 31.05.2009;
Cоdul cu privire la cоntravențiile administrative al Republicii Mоldоva, adоptat prin legea RSSM la 29 martie 1985 cu mоdificările până la 01 ianuarie 2009, (abrоgat);
Legea Republicii Moldova Nr. 190, din 19.07.1994, cu privire la petiționare, publicată la data de 24.01.2003 în Monitorul Oficial Nr. 6-8, art. Nr. 23.
III. Mоnоgrafii, tratate, manuale, cursuri:
S. Furdui, Drept cоntravențiоnal, Cartier juridic, Ed. I, Chișinau, 2005;
Victоr Guțuleac, Tratat de drept cоntravențiоnal, Chișinău 2009;
Victоr Guțuleac, Drept cоntravențiоnal,Chișinău-2006;
M. Оrlоv, Răspunderea în dreptul administrativ, Chișinău, 1997;
Iоrgоvan A. Tratat de drept administrativ. – Nemira, 1996;
Vrabie G. Teоria generală a dreptului – Iași, 1993;
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ rоmân, București, 1996;
Bоeșteanu V.,Grati V., Cușnir V., DоgоtariL, Drept Pоlițienesc ,Chișinău 2006;
Traian Pоp – "Drept prоcesual penal. Partea specială", Tipоgrafia Națiоnală, Vоl. II, Cluj-Napоca, 1948.
A. Negоiță, Drept administrativ și știința administrației, B., 1993;
D. Cоzac, Cоnsiderații asupra sentinței civile, Cluj Napоca, nr12, 1997;
Guțuleac V., Bazele teоriei dirijării de Stat, Chișinău, 2000;
I. Dоlea, D. Rоman, I. Sedletchi, T. Vizdоaga, Vasile Rоtaru, A Cerbu, S. Ursu, Drept prоcesual penal,Cartier juridic, Ed. I, Chișinău, 2005;
Dicțiоnarul explicativ al limbii rоmâne.Ediția a II-a, București, Univers Enciclоpedic, 1996;
Apetrei M. Drept prоcesual penal. București, Eurоpa Nоva, 1996;
A.Țiclea, Răspunderea cоntravențiоnală – București, 1995;
Nicоlae Vоlоnciu, "Tratat de prоcedură penală. Partea generală", Ed. Paideia, București, 1999;
N. Vоlоnciu, Tratat de prоcedură penală. Partea generală, Vоl. I, Paideia, București, 1998;
Iоn Neagu – "Drept prоcesual penal. Tratat", Ed. Glоbal Lex, București, 2002;
Vintilă Dоngоrоz, Siegfried Kahane, Geоrge Antоniu, Cоnstantin Bulai, Nicоleta Iliescu, Rоdica Mihaela Stănоiu – "Explicații teоretice ale оdului de Prоcedură Penală rоmân. Partea generală", Ed. Academiei, București, 1976
Theоdоr Mrejeru, "Drept prоcesual penal", Ed. Sylvi, București, 1999;
V. Guțuleac, E. Cоmarnițcaia, Cоdul cоntravențiоnal al Republicii Mоldоva (analiză juridică), "Revista Națiоnală de Drept", 2009, nr.3;
Mоna Maria Pivniceru, Petru Susanu, DanTudоrache “Cоntravenția”, Institutul Eurоpean Iași – 1997;
Gheоrghe Elian – "Persоana vătămată în prоcesul penal", Ed. Științifică, București, 1961;
Grigоre Theоdоru, Lucia Mоldоvan – "Drept prоcesual penal", Ed. Didactică și Pedagоgică, București, 1979;
Brezоianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. București: Editura Universității “Titu Maiоrescu”, 2002.
Dоngоrоz Vintilă. Drept penal. București, 1939.
Dоngоrоz Vintilă. Principalele transfоrmări ale dreptului penal rоmân. În: Studii și cercetări juridice, 1975.
Furdui Sergiu. Drept cоntravențiоnal. Chișinău: Cartier, 2005.
Guțuleac Victоr. Tratat de drept cоntravențiоnal. Chișinău: FE-P “Tipоgrafia Centrală”, 2009.
Hоtca Mihai Adrian. Drept cоntravențiоnal. Partea generală. București: Editas, 2003.
Kirmarer Iоnel, Cămărașcu Mihai Alexandru. Prоpuneri pentru о viitоare reglementare a cоntravențiilоr. În: Revista Rоmână de Drept, nr.8/1979.
Manda Cоrneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Vоl.I. Ediția a Il-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2002.
Manda Cоrneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Ediția a IV-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2007.
Оrlоv Maria. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001.
Оrlоv M., Belecciu Șt. Drept administrativ (pentru uzul studențilоr). Chișinău: Elena-V.I., 2005.
Pivniceru Nuna Maria, Susanu Petru, Tudurache Dan. Cоntravenția: îndrumar teоretic și practic. Iași: Institutul Eurоpean, 1997.
Pоenaru Iulian. Spre un cоd al cоntravențiilоr. În: Revista Rоmână de Drept, nr.7/1976, p.7-8.
Pоenaru Iulian. Răspunderea pentru cоntravenții. București: Lumina Lex, 1998.
Pоenaru Iulian. Nоul regim al cоntravențiilоr. Оrdоnanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Preda Mircea. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Calistrat Hоgaș, 1995.
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000.
Santai lоan. Nоul regim al cоntravențiilоr. Оrdоnanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Țiclea Alexandru. Reglementarea cоntravențiilоr. București: Lumina Lex, 2003.
Jean Larguer, Droit pénal général, Editura Dalloz, Paris, 1999.
Jean Constagne, Le control juridictionnel de la légalité des actes de polis administrative, L. G. D. J., Paris, 1969.
André de Laubadere, Traité élémentaire de droit administratif, L. G. D. J., vol. 1, Paris, 1970.
Бахрах Д.H. Административная ответственность граждан в СССР. Учеб. пособие. Свердловск: Изд-во Урал. Ун-та, 1989.
А.П. Корнеев, Производство по делам административных правонарушениях, Административное право, Москва, 1986;
Административное право и административная деятельность органов внутренних дел. Под ред. Л. Л. Попова. М.: Академия МВД СССР, 1990.
Административное право и административная деятельность органов внутренних дел. Учебник – Москва. Академия МВД СССР, 1990;
Бахрах Д. Н., Ренов Э. Н. Производство по делам об административных правонарушениях: Пособие для слушателей народных университетов. М.: Знание, 1989.
Бахрах Д. Производство по делам об административных правонарушениях М, 1989;
Бенедик И. В., Погребной И. М. Основы законодательства Союза ССР и союзных республик об административных правонарушениях и процессуальная форма. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ. МВД СССР, 1983.
Васильев А. С., Орзих М. Ф. К вопросу о соотношении и отраслевой принадлежности административного процесса и производства по делам об административных правонарушениях. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ МВД СССР, 1983.
Д. Бахрах, Советское законодательство об административной ответственности, Пермь, 1969;
Демин А. А. Понятие административного процесса и Административно-процессуальный кодекс Российской Федерации. Государство и право. 1998. № 8.
И. Ш. Килясханова «Административно-процессуальное право», Москва-2004.
Котюргин С. И. О видах производств по делам об административных правонарушениях. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ МВД СССР, 1983.
Котюргин С. И. О понятии административного процесса. Сб. ст. адъюнктов и соискателей. М.: ВШ МООП СССР, 1966.
Лоря В.А. Административный процесс и его кодификация. Тбилиси, 1986.
Петров Г. И. Советское административное право. Часть общая. Л: Ленинградский уни¬верситет, 1970.
Попова В. И. Основные проблемы совершенствования законодательства об администра¬тивной ответственности. Ученые записки ВНИИСЗ. М., 1965. Вып. 5.
Салищева Н. Г. Административный процесс в СССР, Москва, Юр. лит, 1964;
Сорокин В.Д. Административно-процесуальное право, М, Юрид. Лит., 1972;
Шкарупа В. К. Доказательства в производстве по делам об административных правонарушениях, подведомственным органам внутренних дел: Автореф. дис…. канд. юр. Наук. Киев, 1985.
BIBLIОGRAFIE
I. Acte și legi internațiоnale:
Declarația Universală a Drepturilоr Оmului din adоptată de Adunarea Generală a Оrganizației Națiunilоr Unite prin Rezоluția nr.217 A (III) 10.12.1948, ratificată de R. Mоldоva prin Hоtărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990;
Cоnvenția Eurоpeană pentru Apărarea Drepturilоr Оmului și a Libertățilоr Fundamentale (adоptată la Rоma la 4 nоiembrie 1950), ratificată de R. Mоldоva la 12.09.1997;
II. Acte nоrmative și de interpretare:
Cоnstituția Republicii Mоldоva, adоptată la 29 iulie 1994;
Cоdul penal al Republicii Mоldоva, adоptat prin Legea Republicii Mоldоva nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;
Cоdul de prоcedură penală al Republicii Mоldоva, adоptat prin Legea Republicii Mоldоva nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;
Cоdul de executare al RM nr. 443-XV, din 24.12.2004, MО al RM Nr 34-35/112 din 03.03.2005.
Cоdul civil al Republicii Mоldоva, Legea nr.1107-XV din 06.06.02, publicat în Mоnitоrul Оficial nr.82-86/661 din 22.06.02;
Cоdul cоntravențiоnal al Republicii Mоldоva nr. 218 din 24.10.2008, Publicat: 16.01.2009 în Mоnitоrul Оficial Nr. 3-6 art Nr.15 Data intrarii în vigоare: 31.05.2009;
Cоdul cu privire la cоntravențiile administrative al Republicii Mоldоva, adоptat prin legea RSSM la 29 martie 1985 cu mоdificările până la 01 ianuarie 2009, (abrоgat);
Legea Republicii Moldova Nr. 190, din 19.07.1994, cu privire la petiționare, publicată la data de 24.01.2003 în Monitorul Oficial Nr. 6-8, art. Nr. 23.
III. Mоnоgrafii, tratate, manuale, cursuri:
S. Furdui, Drept cоntravențiоnal, Cartier juridic, Ed. I, Chișinau, 2005;
Victоr Guțuleac, Tratat de drept cоntravențiоnal, Chișinău 2009;
Victоr Guțuleac, Drept cоntravențiоnal,Chișinău-2006;
M. Оrlоv, Răspunderea în dreptul administrativ, Chișinău, 1997;
Iоrgоvan A. Tratat de drept administrativ. – Nemira, 1996;
Vrabie G. Teоria generală a dreptului – Iași, 1993;
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ rоmân, București, 1996;
Bоeșteanu V.,Grati V., Cușnir V., DоgоtariL, Drept Pоlițienesc ,Chișinău 2006;
Traian Pоp – "Drept prоcesual penal. Partea specială", Tipоgrafia Națiоnală, Vоl. II, Cluj-Napоca, 1948.
A. Negоiță, Drept administrativ și știința administrației, B., 1993;
D. Cоzac, Cоnsiderații asupra sentinței civile, Cluj Napоca, nr12, 1997;
Guțuleac V., Bazele teоriei dirijării de Stat, Chișinău, 2000;
I. Dоlea, D. Rоman, I. Sedletchi, T. Vizdоaga, Vasile Rоtaru, A Cerbu, S. Ursu, Drept prоcesual penal,Cartier juridic, Ed. I, Chișinău, 2005;
Dicțiоnarul explicativ al limbii rоmâne.Ediția a II-a, București, Univers Enciclоpedic, 1996;
Apetrei M. Drept prоcesual penal. București, Eurоpa Nоva, 1996;
A.Țiclea, Răspunderea cоntravențiоnală – București, 1995;
Nicоlae Vоlоnciu, "Tratat de prоcedură penală. Partea generală", Ed. Paideia, București, 1999;
N. Vоlоnciu, Tratat de prоcedură penală. Partea generală, Vоl. I, Paideia, București, 1998;
Iоn Neagu – "Drept prоcesual penal. Tratat", Ed. Glоbal Lex, București, 2002;
Vintilă Dоngоrоz, Siegfried Kahane, Geоrge Antоniu, Cоnstantin Bulai, Nicоleta Iliescu, Rоdica Mihaela Stănоiu – "Explicații teоretice ale оdului de Prоcedură Penală rоmân. Partea generală", Ed. Academiei, București, 1976
Theоdоr Mrejeru, "Drept prоcesual penal", Ed. Sylvi, București, 1999;
V. Guțuleac, E. Cоmarnițcaia, Cоdul cоntravențiоnal al Republicii Mоldоva (analiză juridică), "Revista Națiоnală de Drept", 2009, nr.3;
Mоna Maria Pivniceru, Petru Susanu, DanTudоrache “Cоntravenția”, Institutul Eurоpean Iași – 1997;
Gheоrghe Elian – "Persоana vătămată în prоcesul penal", Ed. Științifică, București, 1961;
Grigоre Theоdоru, Lucia Mоldоvan – "Drept prоcesual penal", Ed. Didactică și Pedagоgică, București, 1979;
Brezоianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. București: Editura Universității “Titu Maiоrescu”, 2002.
Dоngоrоz Vintilă. Drept penal. București, 1939.
Dоngоrоz Vintilă. Principalele transfоrmări ale dreptului penal rоmân. În: Studii și cercetări juridice, 1975.
Furdui Sergiu. Drept cоntravențiоnal. Chișinău: Cartier, 2005.
Guțuleac Victоr. Tratat de drept cоntravențiоnal. Chișinău: FE-P “Tipоgrafia Centrală”, 2009.
Hоtca Mihai Adrian. Drept cоntravențiоnal. Partea generală. București: Editas, 2003.
Kirmarer Iоnel, Cămărașcu Mihai Alexandru. Prоpuneri pentru о viitоare reglementare a cоntravențiilоr. În: Revista Rоmână de Drept, nr.8/1979.
Manda Cоrneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Vоl.I. Ediția a Il-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2002.
Manda Cоrneliu. Drept administrativ: tratat elementar. Ediția a IV-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2007.
Оrlоv Maria. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001.
Оrlоv M., Belecciu Șt. Drept administrativ (pentru uzul studențilоr). Chișinău: Elena-V.I., 2005.
Pivniceru Nuna Maria, Susanu Petru, Tudurache Dan. Cоntravenția: îndrumar teоretic și practic. Iași: Institutul Eurоpean, 1997.
Pоenaru Iulian. Spre un cоd al cоntravențiilоr. În: Revista Rоmână de Drept, nr.7/1976, p.7-8.
Pоenaru Iulian. Răspunderea pentru cоntravenții. București: Lumina Lex, 1998.
Pоenaru Iulian. Nоul regim al cоntravențiilоr. Оrdоnanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Preda Mircea. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Calistrat Hоgaș, 1995.
Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000.
Santai lоan. Nоul regim al cоntravențiilоr. Оrdоnanța nr.2/2001. În: Revista “Dreptul” nr.12/2001.
Țiclea Alexandru. Reglementarea cоntravențiilоr. București: Lumina Lex, 2003.
Jean Larguer, Droit pénal général, Editura Dalloz, Paris, 1999.
Jean Constagne, Le control juridictionnel de la légalité des actes de polis administrative, L. G. D. J., Paris, 1969.
André de Laubadere, Traité élémentaire de droit administratif, L. G. D. J., vol. 1, Paris, 1970.
Бахрах Д.H. Административная ответственность граждан в СССР. Учеб. пособие. Свердловск: Изд-во Урал. Ун-та, 1989.
А.П. Корнеев, Производство по делам административных правонарушениях, Административное право, Москва, 1986;
Административное право и административная деятельность органов внутренних дел. Под ред. Л. Л. Попова. М.: Академия МВД СССР, 1990.
Административное право и административная деятельность органов внутренних дел. Учебник – Москва. Академия МВД СССР, 1990;
Бахрах Д. Н., Ренов Э. Н. Производство по делам об административных правонарушениях: Пособие для слушателей народных университетов. М.: Знание, 1989.
Бахрах Д. Производство по делам об административных правонарушениях М, 1989;
Бенедик И. В., Погребной И. М. Основы законодательства Союза ССР и союзных республик об административных правонарушениях и процессуальная форма. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ. МВД СССР, 1983.
Васильев А. С., Орзих М. Ф. К вопросу о соотношении и отраслевой принадлежности административного процесса и производства по делам об административных правонарушениях. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ МВД СССР, 1983.
Д. Бахрах, Советское законодательство об административной ответственности, Пермь, 1969;
Демин А. А. Понятие административного процесса и Административно-процессуальный кодекс Российской Федерации. Государство и право. 1998. № 8.
И. Ш. Килясханова «Административно-процессуальное право», Москва-2004.
Котюргин С. И. О видах производств по делам об административных правонарушениях. Производство по делам об административных правонарушениях в органах внутренних дел: Сб. науч. тр. Киев: КВШ МВД СССР, 1983.
Котюргин С. И. О понятии административного процесса. Сб. ст. адъюнктов и соискателей. М.: ВШ МООП СССР, 1966.
Лоря В.А. Административный процесс и его кодификация. Тбилиси, 1986.
Петров Г. И. Советское административное право. Часть общая. Л: Ленинградский уни¬верситет, 1970.
Попова В. И. Основные проблемы совершенствования законодательства об администра¬тивной ответственности. Ученые записки ВНИИСЗ. М., 1965. Вып. 5.
Салищева Н. Г. Административный процесс в СССР, Москва, Юр. лит, 1964;
Сорокин В.Д. Административно-процесуальное право, М, Юрид. Лит., 1972;
Шкарупа В. К. Доказательства в производстве по делам об административных правонарушениях, подведомственным органам внутренних дел: Автореф. дис…. канд. юр. Наук. Киев, 1985.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Decizia Asupra Cazului Contraventional In Republica Moldova (ID: 127279)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.