Deceptii Si Reusite In Integrarea Profesionala
INTRODUCERE
FUNDAMENTAREA TEORETICA
Jurnalismul ca zonă profesională
Căi de acces în profesie
Forme de pregătire profesională: generală sau specializată
Organizația mass-media ca mediu cultural
Conflictul normat
METODOLOGIA LUCRARII
Chestionar
Subiecți
CORPUSUL DE ANALIZA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
=== Deceptii si Reusite in Integrarea Profesionala ===
INTRODUCERE
FUNDAMENTAREA TEORETICA
Jurnalismul ca zonă profesională
Căi de acces în profesie
Forme de pregătire profesională: generală sau specializată
Organizația mass-media ca mediu cultural
Conflictul normat
METODOLOGIA LUCRARII
Chestionar
Subiecți
CORPUSUL DE ANALIZA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Când luăm în discuție facultățile de jurnalism, integrarea profesională nu aduce în prim-plan absolventul. Una dintre realitățile specifice ale facultăților de profil este aceea că studenții lor nu așteaptă obținerea diplomei pentru a deveni preocupat de găsirea unui loc de muncă.
CUPRINS
INTRODUCERE
INTRODUCERE
Accesul în profesie. Căi de acces. Criterii de selecție la angajare
În mod tradițional, cariera jurnalistică a reprezentat o zonă deschisă tuturor aspiranților care făceau dovada unor anume înclinații și aptitudini, indiferent de clasa socială și pregătirea teoretică. Față de ultimii 30 de ani, odată cu creșterea ponderii pregătirii de specialitate în munca jurnalistică, portretul anonimului care se îndreaptă spre jurnalism a cunoscut numeroase modificări. Ca punct de plecare vom menționa rezultatul cercetărilor lui Hugh Stephenson și Pierre Mory (1991). Perspectiva tradiționalistă asupra jurnalismului conturează o carieră deschisă tuturor aspiranților, indiferent de studii sau clasă socială. Devenea jurnalist oricine dovedea o oarecare abilitate de a comunica folosind cuvinte și fraze mesteșugite. Orizontul de recrutare s-a îngustat simțitor odată cu apariția și frecventarea cursurilor de specialitate sau, în timp, cu absolvirea unei facultăți de specialitate. Stevenson și Mory argumentează și că media de vârstă a jurnaliștilor a crescut semnificativ, iar acest fapt se datorează, în mare parte, nivelului tot mai ridicat al educației, al pregătirii teoretice pe care le presupune accesul în această profesie (1991, p. 27). Situația este semnificativ diferită față de perioada în care singura șansă pe care un tânăr o avea pentru a se putea apropia de domeniul jurnalistic o reprezenta munca propriu-zisă într-o redacție.
Mulți spun că jurnaliștii se nasc, nu se formează. Cei care se apropie de această meserie trebuie să aiba câteva calități native: abilități de comunicare, spirit investigativ, ușurința de a se exprima, capacitatea de a se descurca în situații dificile. Cea mai bună metodă, în acest tip de pregătire, este munca alături de un jurnalist experimentat de la care novicele să “fure” secretele meseriei. Înainte de al doilea Război Mondial, aceasta era modalitatea prin care puteai deveni jurnalist. Situația s-a schimbat însă, gradual, după acest moment. Din ce în ce mai mult, jurnalistul devine parte integrantă a procesului de producție, în cadrul căruia începe să preia din ce în ce mai multe atribuții (Denis Ruellan, 1994, p. 218). Îi sunt necesare cunoștințe de utilizare a computerului, de paginare, chiar și de folosire a arsenalului fotoreporterilor și operatorilor, a personalului considerat, până nu demult, “auxiliar”. Astfel de sarcini erau cândva străine de munca jurnalistului dar au aparut pe măsură ce tehnologia a început să schimbe fața mass-media. Cerințele angajatorilor au crescut, parte din ele în paralel cu evoluția tehnologiei. Acest fapt i-a făcut pe cei care investeau în presă să își revizuiască tehnicile de recrutare a noilor angajați. Cu alte cuvinte, și-a intrat în drepturi criteriul economic, în sensul că angajatorii au început să simtă că nu mai au nici timpul, nici răbdarea, nici mijloacele materiale necesare pentru a “crește” jurnaliști. Denis Ruellan (1994, p. 215) apreciază că, deși neoficial, angajatorii manifestă preferințe vădite spre candidații cu nivelul de pregătire cel mai ridicat. Jean-Marie Charon (1993, p. 115) descrie universul jurnalismului ca fiind populat de “specialiști”, de oameni ce s-au pregătit pentru a lucra în diverse domenii dar care au ajuns, într-un fel sau altul, în presă, deși nu aceasta fusese “destinația lor ințială”.
Situația celor care pătrund în câmpul profesional ce ține de jurnalism este, în continuare, incertă. Mulți sunt angajați chiar fără nici o calificare în domeniu, în timp ce alții dețin o diplomă universitară dar în sfere profesionale care nu au nici o legătură cu această profesie.
Oliver Boyd-Barrett (1970, p. 189) consideră că, atâta timp cât nu există un control, o sistematizare a căilor de acces în munca jurnalistică, nu vor exista standarde și criterii care să condiționeze acceptarea candidaților sau, cel puțin, să dea o idee clară asupra a ce este considerat a fi “meritul”. Angajatorii, spune el, par a susține, în bloc, că perioada de probă furnizează informații clare, de netăgăduit, asupra capacității viitorului angajat de a lucra într-o redacție (1970, p. 190). Argumentul este însă imposibil de generalizat și de aplicat la jurnalism în general. Angajatorii au pretenții diferite, așteptări diferite și, mai mult, organizațiile media sunt diferite, atât ca orientare cât și ca modalitate de distribuire a sarcinilor și atribuțiilor de serviciu. Absența unui traseu standardizat pe care să îl parcurgă viitorul angajat face foarte dificil procesul de recrutare, mai ales că nu pot fi aplicate niște criterii în funcție de care angajatorul să aibă măcar iluzia, dacă nu certitudinea că a facut alegerea cea mai bună, în circumstanțele date. Barrett citează datele obținute în urma unui sondaj realizat în Marea Britanie în anul 1970, care atestă că peste jumătate din persoanele aflate în perioada de probă și-au deschis accesul în respectiva redacție printr-o scrisoare de intenție. Dintre ceilalți, 25% au răspuns anunțurilor din presă (Boyd-Barrett, 1970, p. 190). Viitorii jurnaliști depind, prin urmare, de posturile disponibile pe piață. Acesta este criteriul în funcție de care reușesc să patrundă în câmpul muncii și nu, cum ar fi normal, criteriul competenței. Ruellan (1994, p. 217) vorbește despre un sistem dual de cerințe, care include cultura generală și cunoștiințe așa-numite “tehnice”. Acest sistem ar fi, după Ruellan, tradus vizibil în cerințele angajatorilor de azi, care caută tineri cu un nivel educațional cât mai ridicat și încearcă să le compenseze lipsa pregătirii jurnalistice cu noțiunile învățate la locul de muncă. Situația este, crede Ruellan, regretabilă, pentru că tinerii jurnaliști sunt, în final, prost pregătiți. Formarea profesională este sacrificată în favoarea unei pregătiri minimalizate, sărace, unidirecționate, astfel că jurnalistul nu capătă, în nici un moment, o viziune de ansamblu asupra jocurilor sociale, politice, economice și nici aspura asprectelor tehnice ale meseriei (1994, p. 217).
În aceste condiții, perspectiva potrivit cărei “o pregătire academică, finalizată prin obținerea unei diplome, devine o necesitate pentru angajarea în domeniul jurnalistic” (Slavko Splichal, Collin Sparks, 1994, p. 3 ) câștigă tot mai mult teren. Deși există, în continuare, numeroase voci care susțin că în presă nu este loc pentru cei care se pregătesc să intre în domeniul jurnalistic prin parcurgerea unui ciclu educațional, problema principală este alta: pregătirea viitorilor jurnaliști trebuie orientată într-un sens strict sau ar trebui avută în vedere zona mult mai amplă a știintelor comunicării? La fel ca Barrett, Splichal și Sparks sunt de părere că, în majoritatea țărilor, jurnaliștii nu au de îndeplinit standarde profesionale anume, ceea ce poate conduce la concluzia că în jurnalism nu este necesară o anume calificare profesională (1994, p. 4). Oamenii care au pătruns în acest domeniu au îndatoriri diferite, statut social diferit, standarde de calificare diferite. Totodată, principiile etice nu sunt întotdeauna comune, ba chiar jurnaliștii înșiși au viziuni diferite asupra a ceea ce presupune să fii jurnalist.
Autorii citează un studiu din 1985, în urma căruia s-a ajuns la concluzia potrivit căreia creșterea nivelului de profesionalism este invers proporțională cu timpul petrecut într-o redacție. Acest fapt se datorează, consideră Splichal și Sparks (1994, p. 5), în mare parte faptului că pe piața muncii au început să apară absolvenții de facultăți de jurnalism iar aceștia se ghidează, cel puțin la început, după o serie de norme și valori superioare celor împărtășite de restul celor care lucrează în domeniu. Valorile cu care tinerii ies de pe băncile facultății se pot eroda, în timp, în funcție de mediul de lucru în care ajung, dar chiar daca ei reușesc să se adapteze cerințelor, nu renunță la valorile profesionale pe care și le-au însușit, cu care s-au identificat în anii studenției.
Fundamentarea unui sistem de cunoștințe de bază le dă absolvenților de junalism un atu important în lupta pentru obținerea unui loc de muncă. Ceea ce nu li se poate asigura prin aceste cunoștinte și valori este integrarea profesională. Nu o dată, tinerii absolvenți se vad nevoiți să migreze dintr-un loc în altul tocmai pentru ca nu par să gasească acel mediu de lucru care să corespundă cu valorile lor asupra a ceea ce este etic, profesional, corect etc. Găsirea unui astfel de loc rămâne, de cele mai multe ori, doar o chestiune de șansă.
Deși majoritatea specialiștilor sunt de acord că domeniul tinde, fără doar și poate, spre profesionalizare, rămâne încă neclar care este corpul de cunoștințe de bază (dacă asemenea cunoștințe există sau sunt cerute) pe care trebuie să le stăpânească cel care dorește să lucreze într-o redacție. Mai exact, nu există un sistem care să reglementeze accesul în câmpul muncii. În lipsa acestuia, Barrett (1970, p. 181)pune în discuție necesitatea unei perioade de pregătire practică, precum și statutul pe care îl va implica pregătirea.
Serviciile oferite de jurnaliști sunt croite, spune el, după cererea publicului, și pot fi asociate mai degrabă unor obiective comerciale. În același timp, membrii ocupației nu sunt obligați prin nici o lege să admită noi membri, să stabilească niște standarde concrete de admitere sau să acorde un titlu profesional iar practicanții nu au un cod etic unic, universal cunoscut și acceptat. Barrett este de părere că nu există multe elemente care să contureze o cultură profesională, caracterizată prin norme instituționale și cerințe profesionale. Problema pe care intenționează să o ridice este, însă, în ce măsură domeniul jurnalistic tinde spre profesionalizare. Spre a se ajunge la acest obiectiv dezirabil, de altfel, Barrett consideră că trebuie să se țină seama de o serie de factori care și-ar putea aduce o contribuție semnificativă. El se referă la necesitatea ca jurnaliștii să aibă abilitatea de a dobândi o bază teoretică și practică, posibilitatea de a dobândi această bază teoretică, dezvoltarea unui anumit orgoliu profesional și obținerea recunoașterii jurnalismului ca profesie și nu doar ca ocupație. Barrett notează că există o anumită presiune înspre profesionalizarea jurnalismului, presiune venită atât din partea industriei de comunicare, cât și din partea publicului. Lipsa unor norme duce la apariția a numeroase dificultăți iar problematica cea mai importantă este procedura deloc sistematică de recrutare a noilor angajați (1970, p. 187).
Munca în domeniul informării ține atât de aptitudini personale cât și de un set de tehnici specifice. Pentru ca ambele criterii să fie îndeplinite, au fost vehiculate numeroase soluții. Pentru a simplifica lucrurile, putem lua în discuție câteva tipuri de pregătire a jurnaliștilor. Pe scurt, acestea sunt: pregătirea în câmpul muncii, ciclu universitar complet, urmat, eventual, de cursuri post-universitare, școala de jurnalism și, respectiv, cursuri de pregătire profesională predate chiar de persoane cu experiență în domeniul jurnalistic (Mory, Stevenson, 1991, p. 30)
a). Pregătirea “on the job” încă se practică în țări precum Marea Britanie, de pildă. În Portugalia, aceasta este o cerință mai mult sau mai puțin obligatorie, dar un tânăr jurnalist trebuie să stea o vreme în preajma unui ziarist versat. Există și țări precum Franța, Olanda și Danemarca, unde angajatorii se orientează în primul rând înspre tinerii cu studii de specialitate. Cu toate acestea, angajatorii de oriunde sunt liberi să angajeze pe oricine doresc, după propriile lor criterii. În Germania, există asociații ale jurnaliștilor din presa scrisă sau audiovizuală care instituie cursuri opționale de pregatire teoretică pentru “recruții” lor. Institutul belgian pentru jurnaliști oferă un curs de doi ani, cuprinzând un corp teoretic și o parte practică. Toate cursurile se desfășoară după-amiaza târziu, pentru ca angajații instituțiilor de presă să poată participa fără a-și pune în pericol serviciul.
b). Studiile universitare complete în jurnalism reprezintă o formulă care presupune cursuri de la trei la cinci ani, în cadrul unei universități, după terminarea liceului. Facultățile de specialitate sunt mai reprezentative în Europa sudică decât în cea de nord. Ele oferă studenților o abordare generală a tehnicilor de comunicare și a științelor informației. Cât despre corpul profesoral, există o dezbatere amplă asupra câmpului din care trebuie să provină cadrele didactice în astfel de facultăți. În Spania, universitățile pot angaja jurnaliști profesioniști, cu condiția ca numărul lor să nu depășească 20% din totalul corpului profesoral.
c). Școlile de jurnalism oferă cursuri foarte aplicate, orientate direct spre zona profesiei. Aceste școli își concentrează cursurile doar pe jurnalism, pe o pregătire aplicată dar care cuprinde și un anumit bagaj teoretic. Există câteva școli care oferă, separat, și cursuri de relații publice sau publicitate. Grupurile de studenți sunt foarte mici, întrucât în această formă de pregătire se pune accent pe reproducerea condițiilor propriu-zise de lucru din viața jurnalistică. Din punct de vedere al legislației, astfel de forme de învățământ sunt, în țările unde există, pe picior de egalitate cu universitățile. La fel, diplomele pe care le oferă o astfel de școală poate fi echivalentă cu cea oferită la absolvirea unui ciclu universitar. Ceea ce deține în plus absolventul acestei forme de pregătire este că diploma lui îi permite să devina imediat “operațional” în câmpul muncii.
d). În categoria cursurilor post-universitare sunt incluse cursurile de pregătire organizate de obicei de universități și destinate celor care au absolvit deja o facultate, presupunându-se că dețin o pregătire, cel puțin teoretică, în domeniul respectiv. Această formă de pregătire vocațională, intensă, durează între un an și doi ani. Din punct de vedere cronologic, este cea mai nouă “modă” în pregătirea viitorilor jurnaliști. O pregătire care este, în egală măsură, generală și aplicată.
Pe lângă acestea, există și posibilitatea oferită de unele organizații de presă angajaților sau potentialilor angajați, aceea de a urma cursuri intensive de pregătire pentru îmbunătățirea performanțelor sau aceea de a oferi burse de studiu. Un astfel de exemplu este cel al cotidianului britanic “The Sun” care, la începutul lunii mai, și-a deschis a patra sesiune de cursuri de pregatire a viitorilor jurnaliști. “The Sun” oferă două burse de jurnalism absolvenților studiilor universitare, indiferent de specializare, sau studenților aflați în ultimul an. Bursa este de doi ani, timp în care beneficiarii vor urma un curs postuniversitar de 27 de săptămâni la Departamentul de Jurnalism al Universității din Londra. În paralel cu acest curs, ei vor fi încadrați în diverse departamente ale ziarului, unde vor avea atribuții ce vor diferi de la un meci din prima ligă engleză de fotbal la un eveniment politic și până la o ședință foto.
În al doilea ciclu de pregătire, bursierul va petrece două luni la departamentele de difuzare, producție, marketing și publicitate din cadrul “The Sun”, pentru a se familiariza cu toate aspectele organizației de presă. Ultimul ciclu presupune petrecerea unei luni la un birou regional al Asociației de Presă, șase luni la redacția scoțiană a cotidianului, două luni la redacția de știri, de sport sau de “feature”.
Candidații trebuie să trimită un CV complet, un text de 100 de cuvinte în care să explice de ce consideră că merită această bursă. Mai este necesar să numească trei pagini preferate din “The Sun” și câte un text-motivație de 50 de cuvinte pentru fiecare pagină (vezi anexa 1).
Organizațiile de presă. Conflictul
Din punct de vedere sociologic, organizația este definită ca “grup de oameni care își organizează și coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiective (…), un sistem socio-uman comupus din indivizi, cu motivațiile lor, care intră în relații interpersonale, fromând grupuri sociale” (Zamfir, Vlăsceanu, 1998, p. 406-407).
Managementul unei intreprinderi mass-media presupune administrarea a trei categorii distincte: a oamenilor (“Mass-media reprezintă o industrie a orgoliilor și a personalităților” – Marinescu, 1999, p. 32), a informației și a tehnologiei.
Metodele și tehnicile de integrare a salariaților în politica generală a organizației urmăresc să reducă sursele de tensiune și să motiveze personalul. Rezultatul urmărit de manager trebuie să fie oferirea sentimentului de apartenență la întreprindere. “Organizațiile cele mai performante vor fi acelea în care conducerile lor stabilesc împreună cu angajații conținutul muncii și schimbările din raporturile sociale și interne din întreprindere” (Riboud, 1987, p. 24).
Definim integrarea ca “totalitatea procedeelor, metodelor și tehnicilor prin care se urmărește apropierea sau coincidența, în conținutul lor compatibil și complementar, a intereselor individuale ale angajaților cu obiectivele întreprinderii. Scopul urmărit este să orienteze energiile salariaților în direcția realizării obiectivelor întreprinderii, respectiv integrarea în strategia socială a politicii generale a unității economice” (Lefter, Manolescu, 1995, p. 16).
Pentru a înțelege cum funcționează organizațiile, în special cele media, trebuie apreciat rolul pe care îl joacă diversele forme ale conflictului social. Într-o redacție, conflictul apare drept normal și normativ. Considerat “un aspect integrat al vieții sociale” (Charles Bantz, 1985, p. 223), conflictul ajunge să capete, într-o redacție de știri, un caracter de rutină. Devine parte din birocrația muncii în zona jurnalistică. Atât de mult încât specialiștii ajung să se refere la el ca la un factor pozitiv, care dă, într- oarecare măsur, și specificul activității într-o instituție de presă. Bantz (1985, p. 225 – 244) aduce în discuție cinci factori principali ce devin surse de conflict într-o redacție:
disputa dintre jurnaliști
normele profesiei vs normele de afaceri
normele profesiei vs cerințele de divertisment
competiția controlată
structura mesajului știrii
Bantz argumentează că incompetența dintre factori cum ar fi normele profesionale ale jurnalistului și obiectivele compartimentului de afaceri al instituției de presă (departamente precum cel de marketing sau publicitate) duc la iscarea unor conflicte inevitabile care, nu de puține ori, sunt chiar utile pentru funcționarea în ansamblu a instituției de presă.
Din perspectivă sociologică, organizația de presă este o “cultură”, acceptată ca o construcție simbolică ce este creată de membrii organizației. Cultura organizațională va influența felul în care membrii înțeleg organizația, facilitând și constrângând, totodată, acțiunile lor. Această definire implică o serie de relații: între elementele sistemului, între sistem și societate. Relațiile menționate conturează ceea ce, tot din punct de vedere sociologic, numim “cultură organizațională”, care oferă informații esențiale pentru înțelegerea organizației media, permite analizarea felului în care conceptele centrale asupra altor perspective se răsfrâng asupra culturii organizaționale și a modului în care acestea pot influența aplicabilitatea conceptelor luate în discuție. Cu alte cuvinte, specificul culturii organizaționale a întreprinderii de presă va servi nou-venitului ca o culegere de “norme de comportament”, ca un ghid al acțiunilor “potrivite” cu mediul în care lucreaza și îl poate ajuta să găsească un echilibru între ceea ce realizează și ceea ce se așteaptă de la el.
Neîncrederile și disputele jurnalistului
Încercând să fie fideli angajamentului față de public, care îi obligă la responsabilitate și acuratețe, jurnaliștii tratează cu scepticism sursele, oamenii, în general, în încercarea de a se asigura că ceea ce le furnizează aceștia nu sunt doar puncte de vedere personale (1985, p. 230)
Normele profesionale vs normele de afaceri
Acest tip de conflict se poate traduce mai simplu în conflictul dintre jurnaliști și oamenii din publicitate, dintre departamentul editorial și cel administrativ sau de marketing. Prin amploarea pe care a căpătat-o procesul de colectare, prelucare și redare a știrilor, redacția a devenit un mediu birocratic, unde neînțelegerile de tip birocratic se acutizează din ce în ce. Pentru că instituțiile de presă sunt, de fapt, organizații economice care au ca scop profitul, normele de afaceri nu sunt de mică importanță în cadrul culturii organizaționale. Pe de altă parte, în redacții sunt angajați un număr de indivizi a căror muncă ține de un set de norme jurnalistice, care se află, de cele mai multe ori, în incompatibilitate cu normele de afaceri. Scopul jurnalistului nu ține de zona obținerii de profit. Jurnalistul se orientează după valori care țin de responsabilitatea față de public și de anumite coduri de etică. Publicitatea, profitul, sunt “detalii” de care el nu ține cont în munca sa deși, pe de altă parte, aceste elemente pot ajunge, la un anumit moment, să îl afecteze direct. Incompatibilitatea dintre normele profesionale și cele de afaceri duce la o serie de efecte:
jurnalistul se îndreaptă înspre redacțiile unde normele i se par mai apropiate de propriile sale convingeri;
jurnalistul își poate modifica setul de valori și așteptările pentru a se mula pe specificul instituției unde lucrează;
jurnalistul poate face din conflict o norma în sine.
Normele profesionale vs normele de divertisment
În acest caz, normele profesionale țin de responsabilitatea celor implicați în munca jurnalistică de a furniza informații și de a lua decizii. Cei ce lucrează în zona divertismentului transformă audiența în principala sursă de informații care sunt de interes pentru ei. Cu alte cuvinte, deciziile se iau luând în calcul în primul rând răspunsul sau potențialul răspuns al publicului. Astfel, dacă audiența indică o anumită orientare, această orientare se va regăsi în deciziile ce vor fi luate de specialiștii în divertisment.
Oamenii din departamentele de știri tind spre o orientare profesională. Organizația de presă, ca întreg, este orientată spre divertisment pentru că divertismentul este cel care asigură un public numeros și, în consecință, venituri mari. Până și jurnaliștii care apar “pe sticlă”, de la prezentatorii jurnalelor și emisiunilor de știri și până la reporteri, sunt judecați după standardele de divertisment, luându-se în calcul factori ce țin de charismă, calități vocale, vârstă, îmbrăcăminte.
Competiția controlată
În domeniul știrilor, acest tip de competiție reprezintă o formă administrată, supravegheată, de conflict. Echilibrarea presiunilor ce apar duce, în final, la o competiție controlată, cu reguli care îi limitează intensitatea. Atât normele profesionale, cât și cele de afaceri, conduc organizația într-o competiție cu alte organizații similare. Discutăm aici despre strădania jurnaliștilor de a obține un subiect în exclusivitate, de a fi primii care “ies” cu o anumită știre. Acest tip de conflict este cu atât mai intens cu cât competiția dintre organizații este mai mare, directă sau indirectă. Normele de afaceri nu fac decât să întețească acest conflict, transformându-l, în situații extreme, într-o luptă “pe viață și pe moarte”, care se rezumă la învingători și învinși.
Jurnaliștii nu sunt întotdeauna în întrecere. Jeremy Tunstall (1972, p.) vorbește de statutul de “coleg-competitor” al jurnalistului în raport cu ceilalți membri ai profesiei. Adesea, ei se sprijină reciproc și instituie chiar un regim de colaborare, cunoscut și sub denumirea de “pack-journalism”. Asemenea situații sunt, însă, cazuri speciale, ce pot fi aduse în discuție în contextul referirii la corespondenții straini, corespondenții de război sau în cazul ziariștilor ce acoperă anumite campanii. Vorbim însă de situații speciale, situații chiar dramatice, în care oamenii tind să se solidarizeze pentru a face față cât mai bine unor circumstanțe deosebite. În presa românească s-a amintit des cazul a doi reporteri speciali de la televiziuni concurente: Adelin Petrișor, în perioada când lucra la Antena 1, și Cătălin Radu Tănase, de la PRO TV. Fiecare dintre ei era omul de bază al postului pe care îl reprezenta și era trimis în zonele cele mai fierbinți (Mineriade, Chișinău, Pakistan etc.), unde se întâlneau inevitabil și se ajutau reciproc. Fără să fie o regulă, ba uneori chiar fiind luat în derâdere de jurnaliști, fair-play-ul este un fapt regăsit în munca jurnalistică iar relația de concurență dintre instituțiile de presă sau chiar dintre profesioniștii domeniului nu îl exclude. În definitiv, chiar și ei se străduiesc, în final, să obțină detalii, fie numai de culoare, care să le diferențieze materialele. O regulă de bază rămâne aceea că editorii urmăresc permanent concurența, au impresia că nu o urmăresc la fel de bine cum îi urmarește concurența pe ei, își ceartă, ba chiar penalizează reporterii când concurența “iese” cu un material pe care ei nu îl au. O altă situație ar fi aceea când jurnalistul obține, publică sau, după caz, transmite un material despre care se află, ulterior, că a fost prezentat de concurență. A repeta o poveste spusă deja de alții trece drept o umilință pentru staff-ul editorial. Ceea ce dovedește că până și mișcările concurenței constituie, în definitiv, surse de conflict în interiorul întreprinderii de presă.
Warren Breed (1972, p. 178) pune principalele conflicte ce au loc într-o redacție de știri pe seama “politicii” organizației de presă în cauză. Într-o democrație ideală, crede el, singurele tipuri de control ar fi “cele care țin de natura evenimentului și de capacitatea reporterului de a-l descrie” (1972, p. 178). În realitate, patronul unei întreprinderi de presă stabilește un set de norme cunoscut ca “politică redacțională”, pe care angajații o urmează, de care țin cont în munca lor. Ei nu se conformează, totuși, în mod automat acestei politici, iar această “nesupunere” ține de etica profesionala jurnaliștilor, de faptul că propriile lor convingeri sunt mai liberale decât ale conducerii și, prin urmare, pot invoca normele profesionale pentru a justifica unele articole ce nu țin seama de politică și, nu în ultimul rând, imposibilitatea, din punct de vedere etic, a patronului, de a le comanda angajaților să respecte “direcții” care țin de politică.
Breed definește “politica redacțională” ca fiind “orientarea, mai mult sau mai puțin fățișă, a unei organizații de presă” (1972, p. 179), orientare regăsită nu doar în articolele de opinie, ci și “la nivelul știrilor, titlurilor și subiectelor selectate”. Politica redacțională există în orice întreprindere de presă, fie că cei din conducere recunosc sau nu acest fapt. Principalele zone în care se face resimțită sunt viața politică, viața economică și subiectele care țin de sindicate. Ea există, deși contravine normelor jurnalistice, iar cei mai afectați, în munca și în convingerile lor personale, sunt angajații tineri, angajații noi.
Chiar și în condițiile în care presa este considerată, în mai toate țările civilizate, o presă democratică, o realitate care nu poate fi sub nici o formă negată este aceea că jurnaliștii sunt controlați de angajatorii lor, respectiv, de patronat. De cele mai multe ori, simpatiile politice ale angajatorilor creează o anumită politică redacțională iar jurnalistului îi este, dacă nu imposibil, atunci cel puțin foarte greu să se substituie acesteia. În unele cazuri se pune chiar problema cenzurării, de către editori, a anumitor materiale care contravin politicii redacționale. Acesta este tipul de constrângere cel mai des întâlnit în redacții și, totodată, principala sursă de nemulțumire a redactorilor și reporterilor. Materialele lor trebuie să fie la unison cu tonul impus de corporație (Jeremy Tunstall, 1972, p. ).
Politica redacției se învață de pe o zi pe alta prin diverse metode. Deși este un subiect rar adus în discuție și încă și mai rar dezbătut deschis, noul angajat va învăța care sunt normele nescrise ale organizației în care tocmai a pătruns, fără ca vreun curs de pregătire să i le expună limpede. Principalele căi pe care novicele ajunge să deslușească aceste norme, reguli nescrise ale redacției sunt: socializarea cu ceilalți colegi (bârfa), observarea cu atenție a propriului ziar, concluziile la care ajunge după cum îi sunt corectate materialele, ședințele de redacție, comunicarea non-verbală. Alte metode ar fi familiarizarea cu interesele, afilierile și anturajul persoanelor ce dețin funcții de conducere în organizația de presă.
Din perspectiva lui Breed (1972, p. 184), pot fi luate în discuție șase motive pentru care tinerii angajați se supun politicii redacționale. Criteriul de care se ține cel mai des seama este teama de sancțiuni. Jurnalistul este angajatul unei birocrații, al unui sistem care îl poate sancționa dacă nu i se conformează întocmai. Birocrația dispune de numeroase modalități de penalizare, care variază de la averitisment la amendă și, în caz extrem, chiar la demiterea angajatului care încalc normele scrise sau nescrise.
Un alt factor care determină conformitatea ține de sentimentele de respect și obligație față de superiori. Mai ales când ne referim la angajați tineri, la cei nou-veniți, aceștia se străduiesc să facă o impresie bună, să nu lezeze orgolii, pe scurt, se simt datori să îndeplinească întocmai cerințele reprezentanților organizație de presă care I-ă angajat. Respectul, recunoștința, intră în discuție în cazul în care unele persoane din redacție le-au fost profesori, mentori, i-au susținut sau chiar le-au facilitat angajarea. Toate acestea pot deveni motive pentru care jurnalistul trece cu vederea o politică redacțională cu care nu este de acord.
Dorința de promovare este, pentru cei mai mulți, incompatibilă cu o conduită profesională ce-ar aminti mai degrabă de un lider sindical. Foarte rar refuzul de a se conforma regulilor unei organizații atrage după sine o înaintare în funcție. Ori, majoritatea angajaților aspiră la mai mult, motiv pentru care sunt dispuși să cultive o atitudine obedientă și să accepte cerințele și politica pe care le impune angajatorul.
Un alt amănunt de care jurnalistul ține seama înainte să se opună deschis politicii redacției în care lucrează este absența unui grup care să-l susțină în caz de conflict. Este vorba de un amănunt al acestei “birocrații nebirocratice” (Tunstall, 1972, pag.) care este organizația de presă, unde jurnaliștii nu obișnuiesc să facă front comun sau să se grupeze în asociații prin care să își susțină sau apere interesele. Lipsa unei astfel de organizații se simte mai ales în aceste condiții, când jurnalistul renunță la ideea de ă fi singur împotriva tuturor, sau cel puțin ă celor puternici, și acceptă, în continuare, o orientare cu care nu este de acord.
Alte două criterii care determină angajații birocrației să se încadreze în linia impusă de politca redacțională țin de faptul că le place munca de jurnalist și nu sunt dispuși să renunte atât de ușor la statutul de elită presupus de aceasta, precum și faptul că știrile devin o valoare în sine.
Deși, la prima vedere, jurnalistul pare prins, fără scăpare, în strânsoarea unor norme și a unei politici care nu este în concordanță cu propriile sale convingeri, există, pe de altă parte, și o serie de modalități prin care el se poate substitui acestor norme care țin de politica redacțională. Jurnalistul poate profita mai ales de faptul că multe din aceste reguli sunt vagi și nu fac parte dintr-un cod scris, dintr-o fișă a postului sau alt document care să poată fi invocat împotriva lui. O altă șansă de a eluda sistemul de reguli nescrise este dată de faptul că superiorii pot scăpa din vedere anumite detalii și, pe de altă parte, chiar jurnalistul poate omite cu bună știință anumite aspecte cerute de politica redacțională. Pentru că, în definitiv, cel care merge pe teren, cel care alege sursele și selectează elementele de relevanță este jurnalistul. Se poate întâmpla ca, deși materialul rezultat să nu fie ce doreau editorii, el să fie, totuși, acceptat pentru că nu se mai poate face nimic: fie spațiul de emisie sau în pagină i-a fost deja rezervat, fie este un subiect ce trebuie neapărat abordat și, în lipsă de ceva mai bun, materialul “intră” așa cum l-a gândit reporterul și nu cum a dictat politica. Un alt truc este apelarea la concurență, mai precis vinderea unui pont unei alte organizații de presă, care să publice informația, moment în care jurnalistul poate explica editorilor săi că subiectul a devenit prea de amploare pentru a fi ignorat. Un caz fericit în încercarea de a se sustrage constrângerilor impuse de politica redacțională este cel al vedetei. Pentru că are o mare greutate în economia unui post sau a unei publicații, vedetei i se permit abateri pentru care un angajat “obișnuit” ar fi imediat demis. Un alt detaliu care vine în sprijinul jurnaliștilor este domeniul de care ține subiectul, întrucât zona sportivă sau a faptului divers, de exemplu, sunt mai puțin supuse acestui tip de presiuni decât cea a politicii interne.
Metodologia lucrării. Chestionar. Subiecți.
Lucrarea a fost realizată pe baza unor discuții construite după un anumit schelet de interviu, structurat pe șase teme principale:
Primele contacte cu presa
Primele sarcini care i-au fost date
Conflicte în cadrul organizației de presă unde lucra
Principalele surse de satisfacție/insatisfacție profesională
Mobilitatea
Considerații personale asupra redacției și a presei române
Schema de interviu a fost orientativă, urmărită doar în linii generale. Practic, fiecare interviu a fost orientat în funcție de fiecare subiect în parte, în funcție de elementele relevate de spusele sale. Astfel, în unele cazuri, orientarea a fost dată de discuția în sine, accentuându-se pe anumite elemente ale schemei de interviu în detrimentul altora, în funcție de experiența personală a intervievatului. Anumite zone de interes cuprinse de ghidul de interviu se regăseau mai pregnant în traseul profesional al unui subiect și foarte puîn, sau chiar deloc, în cazul altuia. De aceea, discuția s-a axat tocmai pe elementele cele mai semnificative în fiecare dintre situații.
Interviurile au fost realizate cu șapte absolvenți ai Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, care au vorbit despre experiențele lor în integrarea profesională, despre persoanele care i-au sprijinit, într-un fel sau altul, despre satisfactiile și nenulțumirile care le-au marcat începutut de drum. Absolvirea Facultății de Jurnalism și Științele Comunicarii a constituit un criteriu, în sine, pentru ca discuțiile referitoare la căile de acces care –au deschis fiecărui intervievat, precum și cunoștințele dobândite în anii de studiu să aibă un numitor comun. Astfel, toate experiențele legate de anii de studenție, ani care au marcat, în toate cazurile luate în calcul, și primele experiențe profesionale, au ca punct de referință Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, existând astfel o unitate în referirile pe care intervievații le fac la studii și un punct comun între subiecți.
Toate persoanele cu care am luat legătura în vederea realizării interviului au acceptat propunerea, din primul moment. Nu au existat subiecți cu care să fi dorit să fi discutat și care să fi refuzat. Deși lista inițială era destul de redusă, pornind de la câțiva absolvenți care se numărau printre cunoștințele intervievatorului, numărul lor a sporit tocmai cu ajutorul subiecților care, odată discuția încheiată, au vrut să fie de ajutor și s-au oferit să intermedieze întrevederi cu foști colegi de-ai lor.
Discuțiile au durat aproximativ o câte o oră, în funcție și de măsura în care persoanele intervievate au avut timp și au fost dispuse să coopereze dar și în funcție de ce avea fiecare de povestit și de stilul propriu de a relata. Mai mult sau mai puțin concis, mai mult sau mai puțin detaliat, toți subiecții au fost însă deschiși să-și povestească experiențele profesionale. Mulți au afirmat că întrebările au atins momente din viața lor de care nu mai avuseseră prilejul să își amintească de multă vreme. Detaliile despre primul loc de muncă sau despre primele colaborări au fost, mai ales pentru asbolvenții din prima generație (1990-1994) au fost, uneori, foarte dificil de reluat. Pentru unii, întoarcerea în timp a prilejuit aduceri-aminte încărcate cu detalii de culoare, pe când alții au menționat că nu le face mare plăcere să aducă în discuție anumite aspecte legate de primele angajări. Nu de puține ori, intervievatorul a oprit reportofonul, discuția continuând în termeni “off the record”. Pentru că, până și acum, majoritatea celor care s-au confruntat cu probleme la locul de muncă preferă să nu abordeze în mod deschis acest subiect.
Absolvenților FJȘC le face plăcere să își amintească de experiențele legate atât de primii pași în profesie, cât și de perioada petrecută în facultate. Mai mult, ei sunt de părere că schimbul de experiență ar fi un element foarte util pentru “colegii” lor care sunt încă pe băncile școlii. Absolvenții interveivați vor să-i ajute pe studenții FJȘC în această zonă a integrării profesionale, și cred că acest lucru s-ar putea face prin întâlniri organizate, în cadrul facultății. Poveștile de viață care au fost relatate în acest interviu, legate de satisfacțiile și nemulțumirile tânărului jurnalist, ar reprezenta o zonă de interes pentru studenții care, cred cei intervievați, ar înțelege mai bine zona profesională în care sunt pe cale să se lase asimilați și nu vor repeta anumite greșeli, mai mult sau mai puțin specifice începătorului. Din acest punct de vedere, toți foștii studenți s-au arătat foarte deschiși și în a păstra legăturile cu facultatea care i-a pregătit.
Solidaritatea față de un “coleg” mai tânăr, solidaritatea care există, fără doar și poate, între absolvenții FJȘC, nu s-a dezmințit, întrucât toți au fost dispuși să vorbească despre momentele neplăcute ale trecerii lor prin meserie. Diferențele au fost date de măsura în care ei au acceptat să menționeze “on the record” detalii despre problemele cu care s-au confruntat.
SORIN AVRAM – absolvent FJȘC, promoția 1990-1994
Mediafax – Tineretul Liber – Ziua (secretar general de redacție)
Povestește-mi cum ai început să lucrezi în presă.
Deci, da, au fost niște colaborări, așa de demult că nici nu mai știu, pe la radio, pe la Tineretul Liber, dar toate așa, pornind de la perioada de practică. Dar nu mai țin minte exact cum am ajuns acolo….Îmi aduc aminte de Tineretul Liber, aveau ei un supliment pe la vremea aia, și am făcut câteva materiale din astea, de ce înjură românii și de-astea, prostioare, oricum, nimic senzațional. Aia cred că a fost prima dată când mi-a apărut numele în ziar, în suplimentul de week-end, parcă, al Tineretului Liber, chestie care se întâmpla acum mai bine de 10 ani, prin ’90…nu, că în ’90 am intrat la facultate…ba chiar în anul ‘90, atunci. Stai! Le-am încurcat. Întâi a fost cu Dana Deac, la Radio România, și, după ce am terminat colaborarea cu Dana Deac, a mai venit unul de la radio, Comănescu îl chema, și ăla m-a dus la Tineretul Liber. Nu mai țin minte exact…sau Dana Deac m-a dus la el. Ce e sigur e că Dana Deac a venit la școală, eram în anul I, la practica de radio, și ne-a ascultat pe toți, am dat un fel de probă de voce, am citit o știre la microfon, și mie mi-a zis “Oau, vocea ta e extraordinară”, din prima.
Venise să caute colaboratori?
Bănuiesc că da, avea nevoie de diverși negrișori care să facă sondaje de opinie pe stradă, mă rog, foarte bine intenționată, nici o problemă. Și ea m-a “lansat” la radio. Pe vremea aia era un festival de rock, “Rock ‘91” cred că se chema, și am fost să fac interviuri, era undeva pe lângă Palatul Copiilor, cu o scenă din-aia în aer liber, un fel de Woodstock, asa, ceva deosebit pentru vremea aia, si am făcut interviuri, era în semestrul II din anul. Asta a fost deci primul contact cu presa, mai precis cu radioul. Da, deci de la școala, a venit acolo, a zis ăsta are voce, ăsta n-are voce, care dintre voi vreți să colaborați la emisiunea meal “Radio în Blue Jeans”. Am fost mai mulți atunci, a fost și Doru Iftimie, care acum e la “Elle”, a fost și Marian Stan, care era pe la facultate, acum nu mai știu exact ce face, era și la Prima, prezenta el o emisiune. Erau și niște fete, nu mai știu care dintre ele. Și știu că era și un conflict între Doru și Marian, că Doru vroia să facă el interviu cu “Celelalte Cuvinte”, îi plăceau mult, vroia el neapărat. Și ăsta s-a dus înaintea lui…deși așa rămăsese, “Băi, lasă-mi-i mie pe ăia”… eu am făcut cu “Iris”, sigur am făcut cu Irisul că știu că l-am agățat pe Minculescu, care era cu sticla de votcă după el, așa l-am și prins, pe o potecuță pe-acolo, am făcut și cu Iuliu Merca, Dumnezeu să-l ierte, da, era și el, era “Semnal M”, și mă rog, cu mai mulți, trupe noi, nu mai știu cum îi cheamă. E, și toate astea au fost date pe post. A, mai făceam sondaje, chipurile pe stradă, dar majoritatea le făceam în cămin, cu diverși cunoscuți, da, diverse întrebări, era o temă a emisiunii și ne punea pe noi să facem un fel de vocea străzii, sondaj se chema. I-am promovat pe mulți atunci, inclusiv pe maică-mea, știu că ascuta Dana Deac emisiunea, și zicea, vai ce voce are doamna profesoară, cred că are vreo 20 și ceva de ani. Ca să vezi ce poate să te înșele, chiar dacă ești obișnuit cu o mie de voci. Cam asta făceam acolo, nu am luat bani pentru asta, deci nu pot să zic că am tras. Primii bani cred că i-am luat de la Cristoiu.
Cât ai stat la Radio România?
Câteva luni.
Dana Deac v-a luat sub aripa ei, v-a și școlit un pic?
Da, ne-a învățat o grămadă de lucruri. Inclusiv să montăm, bine, de mine asta nu s-a prea prins, că îți trebuie multă îndemânare, și la mâinile mele…pe vremea aia era cu tăiat cu foarfeca, bine, în linii mari făcusem, învățasem asta la școală, de la Traciuc. Și ne-a arătat, ne-a explicat, ce să zic, mi-a folosit. A avut grijă de noi, eram un grup acolo, un corpuscul, și lucra cu noi, ne simpatiza, asta în mod cert. Și dacă nu mă înșel, ea mi-a făcut cunoștință cu Radu Comănescu, care lucrase și el la Radio România, și el m-a dus la Tineretul Liber și am vorbit atuncea cu…cred că era redactorul-șef de atunci, Mitroi cred, nu bag mâna în foc. Pentru ei am făcut câteva materiale din astea, cam același gen, ca la radio, ce părere aveți despre, știu sigur că un material a fost despre de ce înjură românii. Și ăla a fost cam din burtă făcut, adică am întrebat eu pe câțiva așa, mai serios, dar tot dintre cunoscuți, că doar nu era să mă duc pe stradă și să întreb lumea de ce înjură. Adică, na, nu știu dacă am încălcat deontologia, probabil; că da, asta este. Oricum, de asta sunt absolut convins, adică în toate ziarele aceste așa-zise sondaje sunt făcute în redacție. Și mă rog, nu le vad sensul până la urmă, dar le-am făcut, așa mi-a și apărut prima dată numele în ziar, l-am dus acasă, l-a văzut mama, nici o problema. Dar cred că din toate, vreo două erau pe bune. Nu mă întreba din câte, erau multe, oricum.
Asta era tot în ‘91. Practica aia, radioul, a durat cam o lună. Țin minte că în vară trebuia să mă duc tot la practică, și nu mai știu, cred că am preferat să mă duc la munte și practica s-a echivalat cu asistat la examen. Făcusem destulă practică și, na, m-am plictisit la un moment dat și nu m-am mai dus la radio iar în toamnă, ca să nu am restanță la practică, mi-au zis domne, se echivalează, dar vii aici și asiști la examen. Mă rog, n-avea nici o legătură cu nici o practică. Nici cu Tineretul Liber n-a durat prea mult. Nu mai știu, m-am luat cu școala practic sau, mă rog, cu alte chestii, și am renunțat la colaborarea și cu Tineretul Liber și cu radioul. Oricum, a fost ceva sporadic.
Ai luat bani de la Tineretul Liber?
Nici de la ei, trebuia să mă duc să mi-i iau și nu m-am mai dus. Dar tot de la ei am luat primii bani, prin vara lui ‘92 când făceam eu practică la presă scrisă și pe vremea aia Cristoiu luase TL. Nu mai țin minte datele exacte. Cred că înainte de a merge laMediafax, asta a fost în ‘93, știu exact că mai am o legitimație de pe-acolo. Da, deci a fost înainte, cu Cristoiu. Pe vremea aia era cu bodyguarzi, nu se deplasa el la noi, am fost cu școala, cu turma. El ne-a primit într-o sală, un bodyguard a rămas la ușă, altul a intrat cu el. El a zis că “n-are sens să vă țin în redacție, să stați cloști pe lângă cine știe ce departament și să nu învățați nimic. Eu vă folosesc în interesul meu, adică eu o să scot ziarul ăsta, TL într-un nou format și vreau să veniți cu idei. De paginat, de rubrici, orice fel de idei, și plătesc. Pentru fiecare idee pe care o aplic, vă plătesc. Din banii mei. Da.” Ok, ne-a lăsat o săptămână liberi și după aia…bineînțeles, pentru noi toată săptămâna aia a fost complet liberă și cu o seară înainte am încropit noi niște idei, un proiect, acolo. Era un soi de țintar. Cum ar trebui să arate ziarul ăla și ce-ar însemna să aducă el ceva nou.
Ideile tale cum au fost primite?
Mie mi-a luat două idei, una din ele era o rubrică, să se cheme “Acei bătrâni care nu se dau la o parte”. Și am propus, Iliescu, și alte nume pe vremea aia. Chiar a foslosit-o și mi-a dat bani pentru ideea asta. Și mai aveam vreo două-trei. Una dintre ele a zis că era a lui, dar el n-apucase să ne spună, era să fie capul de ziar foarte mic. Înainte era o pleașcă uriașă și eu îl făcusem mic, în schema mea. Mă rog, a folosit mai multe idei de rubrici dar pentru asta mi-a dat bani și asta a și aparut, chiar din primul număr al ziarului în noul format. Bine, banii n-au mai fost dați din buzunarul lui, au fost de la Tineretul, și n-au mai fost cât a zis el, a fost mult mai puțin. Erau cam vreo 20 de mii. Zisese că ne dă 50 și mi se părea enorm. Și era lângă el Monica Zvirjinchi și i-a zis “E mult, domnu’ Cristoiu” și el a zis “Bine, 25”. Ne-am dus să ne luam banii, eram toți pe o listă, totul ok, și ăia au fost primii bani pentru ce am scris sau ce am gândit în presă.
Si după asta, prin ‘93, m-am dus la Mediafax. Erau deja acolo niște colegi de-ai mei. Ei mi-au spus. Și-au căutat de muncă mai devreme ca mine, eu chiar nu mi-am pus problema la modul serios, să mă angajez undeva, neapărat. Încă eram student, n-o duceam foarte rău cu banii și mi-am zis lasă, sa-mi văd de școală, chit că nu călcam pe la toate cursurile. Ideea e că am preferat să mai aștept. Până ce s-au infiltrat ei bine acolo și au zis că mai e nevoie de un om. La monitoring, nu era cine știe ce, dar oricum,. Și m-am dus la monitoring.
Ai dat vreun test înainte să te primească acolo?
Nu am dat nici un test, de fapt, a fost o perioadă de probă de vreo săptămână. Șef acolo, la externe, era un individ pe care-l chema Dan Deliu dacă nu mă înșel. Bine, el era șef acolo dar nu știa nici o limbă stăină și la un moment dat mi-au povestit ceilalți că într-o notă internă unde apăreau profesiile fiecăruia la el a trecut “filosof”. Făxcuse și el facultatea de filosofie pe vremea lui Nea Nicu. Mă rog, am fost acceptat acolo și ascultam știrile. Tot timpul eram cu căștile pe urechi și ascultam diverse știri și făceam un soi de lead. Cu care mă duceam, pe o foaie scrisă, la editorul de flux. Sau la director, direct. Și se uita pe foaia respectivă și zicea “Fă-mi-o și mie pe asta și pe asta”. Eu le făceam în așa fel încât să nici nu fie cuvânt cu cuvânt cum le auzeam eu acolo.
Ce ascultai?
Ascultam știri: România 1, Contact, bine, CNN, în paralel trebuia să monitorizăm și niște reclame dacă apar, niște spoturi la TV care aveau programare și trebuia să le bifăm. Dup-aia a trebuit să le și montăm, și ăsta a fost primul meu contact cu televiziunea. Că trebuia sa le montez eu personal și nu era mare lucru, trebuia să bagi un fade între ele și o chestie din asta. Bine, până m-am prins cum se-nfig caburile a durat cel mai mult. Era Canal 31 pe vremea aia și asta era treaba de luni dimineața, montatul reclamelor, pe lângă monitorizare. Am stat mai puțin de un an, cu colaborare, aveam vreo 70 de mii, dar după 2-3 luni, dacă au văzut că fac bine lead-urile și știrile alea m-au mutat la externe, că asta am vrut eu din start, îmi perfecționam si engleza și le făceam de pe Reuters, direct, sau chiar de pe CNN. Înregistram și ascultam. Bine, trebuia să ne uitam și la niște emisiuni de la americani, și la încă o chestie cu indicatori economici, te uitai la TV și copiai niște cifre. Monitorizam și Larry King, nu prea folosea nimănui.
De ce ai plecat de la ei?
Păi veneau sărbătorile și programul de sărbătorui era ceva aberant, cred că aveam o zi liberă sau ceva de genul ăsta, era o muncă îngrozitoare pentru că era în ture, trebuia să muncești noaptea câteodată, o dată la 3 săptămâni și umblai ca un liliac, era ceva îngrozitor a doua zi, practic nu vedeai soarele niciodată. Era un sigur om care facea treaba asta și era infernal. Exact abia fusesem de noapte și trebuia să fiu de servici și în perioada de sărbători, că, na, fiind de mai puțin timp, poate d’aia. Să ma expoateze un pic mai mult. Le-am spus că nu sunt de acord cu asta și, dacă vor programul ăsta, eu o să plec. I-am spus acestui Deliu și nu prea m-a luat în serios. Nu era un individ rău dar din câte știu nu se prea pricepea la știri externe. Mă rog. Oricum, nu lucram direct cu el. Știrile le vedeau editorii de flux, sau directorul, el era un fel de șef administrativ. Deci nu m-au crezut că nu îmi convine programul și că de asta o să plec, nu am scris nici o demisie, iar contractul…cred că am semnat eu o foaie, că altfel nu aveau cum să-mi dea banii. Da, cred că aveam un semi-contract, o colaborare. Am plecat și am lasat un bilet. Deci le-am zis că nu îmi convine programul și nu mai vin iar seara am lasat un bilet. “Eu de astăzi nu mai vin”. Chestie care, bineînțeles, nu a rămas așa, ci mi-a atras o penalizare la salariu. Mi-au luat 15 mii din leafă și m-am dus să le spun, domne, v-am zis că nu mai vin, ce vroiați, să scriu demisia, vreo hârtie oficială? Avea dreptate și Mihnea, în felul lui, adică puteam să ma duc la el și să-i spun că plec, că asta e, la revedere, drum bun, poate nici n-ar fi fost de acord, poate ar fi zis “Mai stai un pic”, dar ce să stau, erau sărbătorile și vroiam să mă duc acasă, să fiu și eu liber, era ceva elementar, sau măcar să găsească o altă formulă, să nu am eu senzația aia că sunt strâns de gât. Eu am scris biletul și m-am dus să-mi iau banii dup-aia, în ianuarie când era, și am luat cu 15 mii mai puțin. “Stai, mă, tu ai plecat printr-un bilet?” mi-a zis Mihnea Vasiliu, redactor-șef. Deci asta a fost o colaborare mai de durată, am câștigat niște bani, eram quasi-mulțumit, adică mi se părea că muncesc cam mult pentru cât primeam.
Îți plăcea ce faceai?
Îmi plăcea că făceam și eu știri dar era un pic de frustrare, nu mai aveam ce să-i arăt lui mama, nu mai îmi apărea numele, că la agenție ce să semnezi? Comentarii și documentare nu am făcut, n-am apucat. Trebuia să întârzii cu biletul ăla și poate ajungeam să fac și comentarii, poate nici nu mai plecam, mă promovau, nu…dacă aveam un program mai flexibil, clar că nu plecam. Mă rog, veneau și examenele, ăsta a fost și cauza, alți colegi plecaseră la Ultimul Cuvânt, unde erau niște salarii uriașe pentru vremea aia și ei mi-au zis și mie și am plecat cumva și în ideea asta, lasă că o să mă duc acolo, dar nu era ceva ferm, sigur, că plec ca să mă duc acolo neapărat. Dar așa s-a întâmplat, chestia aia cu sărbătorile m-a terminat. Nu mai stau. Am terminat bâlciul cu ei. La Ultimul Cunvânt puteam să mă angajez și eu dar … Era un post liber la un moment dat dat dar nu m-am mai dus, am zis să termin facultatea, eram anul IV atunci, deci în ‘94, prin februarie. Chiar am fost acolo, pe la sediu, totul mi s-a parut nemaipomenit, programul era mult mai flexibil dar m-am gândit serios ce rost are, să-mi termin măcar facultatea. Unii n-au ales asta, bine, ei nici n-au reușit să-și dea examenele odată cu mine, le-au dat în sesiunea următoare. Eu am banuit cumva chestia asta dinainte și am zis nu, lasă mai bine să termin întâi facultatea. De aia nu m-am dus. Cum am terminat cu totul apăruse deja Ziua. Și am venit întâi la Ziua, în 94, prin … ziarul apăruse pe 15 iunie și cred că chiar în iunie sau iulie am venit. Aici lucrau deja colegi de-ai mei care mi-au zis, dar nu era nici un post liber pe vremea aia. M-am dus și am vorbit cu Sorin Bălan și mi-a zis “Șefu’, n-avem cum, uite, tocmai le-am angajat pe fetele astea, Corina Vasile și încă una, asta e, nu avem”, el era redactor-șef adjunct pe vremea aia. Deci n-a fost să fie la vremea respectivă. Și m-am întors la TL, să văd ce mai e pe acolo. Eu nici nu mai știam, nici nu mă mai uitasem în ziar, Cristoiu plecase de mult acolo dar nu știam și vroiam să mă duc la el să îi spun că eu sunt ăla căruia i-a dat el bani pentru niște idei. Nu are nevoie de un om? M-am dus, era un domn secretar general de redacție, și el m-a văzut c-am venit înfipt, așa, i-am zis și de chestia cu Cristoiu, nu știu cât a contat, a zis “Hai să vedem, ești băiat înalt așa, las’ că te duci pe la reporteri speciali, hai să vedem”. Dar bine, până la reporteri speciali a zis “Hai tu mai bine la politic”. M-am dus și am lucrat cu Bogdan Tiberiu Iacob, el era șeful departamentului politic la vremea aia și m-au trimis întâi în PRM deși știau că n-o să publice nici un rânduleț de acolo, că era embargo clar pe PRM. Dar m-au trimis să vadă ce știre fac eu de acolo. Am venit, am scris știrea frumos, s-a uitat omul ăla pe ea, a zis că e OK, după care m-a mai trimis pe la câteva conferințe de presă, mi-au aparut știri în ziar, normal, și după asta m-au trimis la un soi de conferință naționala a PDSR-ului, prin iulie ‘94, la Palatul Copiilor, unde fusese și concertul ăla. M-am dus acolo și mi-au zis inițial să fac o știre dar s-au trezit apoi că nu au cu ce să umple pagina. Și mi-au zis să fac un material ceva mai mare, că alte subiecte mai tari nu erau. Lansaseră ăia și un program, cert este că era o știre importantă și m-au pus să o fac mai mare. Am făcut, i-am dat intertituluri, nu știu ce, și știu că până la urmă a ieșit cu un titlul d’ăsta, nu mai stiu exact ce program senzațional lansaseră ei și ce mari subiecte mai fuseseră în ziua aia, cert e că titlul a fost că la conferința nu știu ce, invitații își făceau vânt cu pliantele. Eu dădesem alt titlu, ăla fusese un intertitlu. Ei nu mi-au spus nici exact ce vor. Oricum, practic nu era treaba mea să dau titluri la vremea aia. Doar făceam materialul, redactam, și titlurile le dădeau șefii. Bine, uneori dădeam un titlul și apărea ăla, dacă șefii îl considerau bun. Dar nu eram obligat să dau titlu. Mi-ar fi convenit, puteam chiar să le dau mai multe variante, dacă vroiau. Mă rog. Și asta a fost cam o lună pentru că între timp…eu dădusem la Master, luasem examenul…ba nu, încă nu se terminase. Eu terminasem în ‘94 și ăștia de la cămin m-au lăsat să mai stau până în toamnă cănd am dat examenul pentru master. L-am luat și atunci a trebuit să mă mai lase să stau. Abia dup’aia m-am mutat. Și stând în cămin stăteam cu Cristi Ștefănescu, care era la Ziua. Ceilalți cam plecaseră. El era vecinul meu. El mi-a spus la un moment dat că ar fi un post la externe, la Ziua. Cu Tineretul era tot colaborare, bine, urmau să îmi facă și cartea de muncă, era totul ok dar nu m-am mai dus că am venit la Ziua. Aici erau și mulți colegi, erau mulți bani și era și o atmosferă mai tinerească, acolo mai lucram și cu oameni mai în vârstă…
Aveai probleme cu ei?
Nu, nu aveam probleme cu nimeni, practic șeful meu direct era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, nu era nici o problemă, dar era senzația, aveai impresia că e ceva bătrânicios, în general. Că era, bine, și în Casa Scânteii, clădirea aia deprimantă, ce să zic, față de un nou ziar care apăruse și deja își făcuse loc pe piață…știam că sunt și lefuri mult mai bune, aveam și colegi acolo, deci nici nu se punea problema de vreo dificultate în a opta. Așa că am venit la Ziua. Mi-a spus Cristi mie și de la mine a aflat altul, care era la Sociologie student, el lucrase și la Ultimul Cuvânt, și auzind s-a dus și el repede, înaintea mea, și m-am supărat pe el un piculeț. Mă rog, cert e că lui i se promisese respectivul post de la externe. Numai că ce nu stia el și nu știa nici Cristi era că un post de editor se elibera și el chiar în acel moment. Editor pe eveniment-dezvăluiri și politic și postul corespunzător de șef de departament externe, deci erau niște funcții cumulate, făceai editare pentru paginile de eveniment-dezvăluiri și politic și erai și șef la externe. Și am ajuns să fiu, de fapt, și șeful lui Cristi, și al celuilalt.
Ți-a spus cineva de postul ăsta?
Nu. M-am dus direct acolo, deci era la Glina, chiar lângă groapa de gunoi, la tipografia României Libere trăgeam noi ziarul, acolo se făcea desk-ul iar redacția, din Câmpineanu, era separată, eram legați doar prin rețea. Veneau materialele de aici din Câmpineanu iar noi le corectam acolo, le mai puneam titluri, mă rog. Și da, m-am dus direct acolo și am vorbit direct cu Nașul, adică m-a dus unul dintre colegi, uite, Nașu’, el e un coleg de-al nostru, nu știu ce, și a zis ok, apucă-te de treabă, dar din prima, fără nici un fel de problemă. Am avut șansa asta că pleca unul dintre editori. Și asta am făcut de la început, direct asta. Bine, m-a mai întrebat ce am făcut înainte, le-am spus că am fost la Mediafax dar nu m-au verificat, n-au cerut referințe de la Mediafax. Bine, n-ar fi fost o problemă, dar ăia poate ziceau și de chestia cu biletul. Mă rog, nu știu dacă conta prea mult. Deci din prima m-am angajat pe post de editor și asta am făcut cam doi ani, trei, poate. Apoi au apărut edițiile locale și eu am primit ediția de Brașov. Care a rezistat câteva luni de zile.
În ce consta munca ta?
Trebuia ca pe scheletul ediției naționale să inserez niște știri locale în mai multe pagini, unde vroiam eu.
Te verifica cineva?
Ziarul se tipărea tot aici, vedea toată lumea ce făceam eu. Șeful meu direct era Cezar, un coleg, iar el nu mă verifica, avea încredere, nu se punea problema să fac tâmpenii. Era și greu, erau niște știri locale, amărâte, nu se întâmplau prea multe chestii iar dacă se întâmplau intrau în ziarul național. Erau doar așa, cred că nu schimbam mai mult de 1/3 din ziar. Anchete locale, interes local, nu era ceva extraordianr. Asta a fost cu Brașovul. La un moment dat Brașovul a sucombat, nu știu din ce motive, sper că nu din cauza mea, probabil că m-ar fi dat afară, și mi-au dat ediția de Timișoara unde făceam aceeași chestie. Și în paralel cu asta m-am întors și la eveniment-dezvăluiri, la care renunțasem de când cu Brașovul. Iar povestea cu șefia la externe nu mai era deja că se renunțase la acea formulă. Am lucrat nu mai știu cât, un an, doi, nu mai țin minte cu Timișoara.
Cine decidea schimbările astea?
Nașul hotăra, dar mă întreba “Vrei să faci treaba asta?” Eu ziceam da pentru că, după o mutare ca asta, se câștigau bani mai mulți și doar nu făceam așa, de capul meu. După Timișoara, unul dintre cei care lucra pe eveniment-dezvăluiri plecat și trebuia să se ocupe cineva și am fost preferat eu, pentru că mai făcusem chestia asta. La un moment dat era atâta treabă pe eveniment-dezvăluiri că a trebuit să renunț la ediția de Timișoara și m-am ocupat de paginile alea până acum 2 ani, până să mă numească secretar general de redacție.
Cum de-ai ajuns șef? Cum s-a produs avansarea?
Păi m-a întrebat redactorul-șef. Nu plecase nimeni, funcția pe vremea aia se chema prim redactor-șef adjunct. Da, omul a simțit nevoia de o schimbare și m-a întrebat pe mine dacă vreau să fiu eu. Nu știu, probabil că a remarcat că, cu timpul, n-am făcut greșeli majore, eram atent la titluri, la texte, poate mai atent decât alții, nu știu, cred că asta a contat. Mă rog, eram mai meticulos. M-a întrebat, am zis da și asta a fost tot.
Ce înseamnă să fii secretare general de redacție?
Vin dimineața la sedință la ora 11, împărțim ziarul, hotărâm câte pagini facem, în funcție de câtă publicitate este, scriu în caiet, numarul paginii, cum se cheamă, câtă reclamă intră, fac o programare pe ore ca să nu intrăm în criză de timp, în general nu o respectăm, dar până la urmă iese bine. Începând de la ora 14 vine primul paginator, pregătește pagina, vin secretarii de redacție, vorbesc cu șefii de secție să vadă ce marfă au. Sunt anumite elemente stabilite de comun acord, cu redactorul-șef și directorul artistic, și de la astea nu ne abatem. De exemplu, o poză care sparge coloncifrul. În fiecare pagină e chestia asta și nu e greu să o respecți. Mai e o coloniță dar nu în paginile speciale, un pătrat în baza coloniței de știri, astea sunt elementele fixe de care încercăm să ne ținem.
Cu ce probleme te confrunți in munca ta de aici?
Nu am probleme cu oamenii, am probleme cu greșelile oamenilor. De asta sunt pus aici să văd ce nu merge bine. Cel mai des sunt greșeli de corectură, destul de multe, și eu încerc să le corectez pe cât posibil dar nu reușesc întotdeauna, na, mai scapă, mai ales în texte, nu reușesc întotdeauna să citesc chiar tot ziarul. Citesc toate titlurile, supratitlurile, subtitlurile, intertitlurile, mă uit la semnătură, la poze, mă sfătuisc cu redactorul-șef, în general cam asta fac.
Au fost momente când te-ai simtit constrâns de oanumită politică?
Nu. Ar fi greu. La România Tineret, ce făceam nu avea treabă cu politica, la Mediafax eram pe externe și iar nu aveam treabă, nu, deci nu, chiar nu țin minte. Iar la Tineretul Liber, în afara de chestia cu PRM-ul, care era normală, altceva nu. Deci și la povestea cu PDSR-ul am scris cum am vrut eu, nu mi s-a spus să scriu mai așa sau mai așa. Și nici la Ziua, niciodată.
Dar s-a întâmplat să îți între cineva pe materiale fără ca tu să ai impresia că era cazul?
Nu. În ochii celornalți, de obicei, tâmpitul eram eu, eu tăiam și zicea lumea că…în rest, nu, plus că am stat puțin, o lună de zile ce să fi scris? Materiale mai mari nu am avut decât cu PDSR-ul, mi-l amintesc în primul rând pentru că am stat o groază după fundul lor, acolo. Iar în radio, ce conflicte sa am, mai mârâiau cele de la montaj, că ele lucrau cu oameni care erau de ani de zile acolo și le aduceau materialele aproape premontate. Noi le duceam brutul și trebuia să asculte niște hârâieli vreo juma’ de oră și nu le convenea, probabil ca erau plătite cu ora, nu erau nici așa deschise la nou…noi lucram direct cu Dana. La Tineretul Liber lucram cu Iacob, era un om normal. S-ar putea să-mi fi zis de două-trei ori, “Uite, fă asta mai bine așa sau ar suna mai bine așa” dar știu că nu am fost niciodată împotrivă, adică am fost de acord cu ce spunea. La Mediafax, câteodată se mai uita șefa. Știa și engleză mai bine ca mine și o mai întrebam câte ceva.
Cum te înțelegeai cu colegii, cu cei care nu faceau parte din grupul tău de la facultate?
În afară de ei mai erau doar câteva persoane…la Mediafax, între timp poate au ajuns editori de flux, că lucrurile au evoluat. Dar nu am avut cu nimeni probleme, doar aia cu biletul, care nu avea legătură cu colegii, mă deranjase chestia de sus, adică parcă le venise ordinul de la Țiriac, direct, de nenegociat. Mi s-a părut absolut deplasat. Ei erau mai demult acolo, probabil nu aveau de ales, dar eu eram student și nu stăteam așa, neapărat, în slujba aia, eram și la început, mi s-a părut corect să fac așa. Nu știu dacă metoda a fost prea grozavă dar, mă rog…n-aveau cu ce să mă țină.
Faptul că erai student la jurnalism a contat la angajare?
A contat, m-au întrebat de unde vin, alt recomandare nici n-aveam decât că sunt student la facultatea asta și probabil că aveau o parere bună despre ea din moment ce nu cereau chestii suplimentare. Mă rog, cereau, cam pe la toate a fost un soi de mică practică înainte de a fi angajat. Care tot test se cheamă: du-te acolo, fă aia, fă aia, oamenii ca să vadă cum te descurci. Dar asta ține de fiecare, dacă te descurci, dacă îți găsești loc de muncă. Eu țin minte că veam o grămadă de colegi care nu vroiau să facă practică și preferau să stea în bibliotecă, să conspecteze trei cărți și să facă referate. Dacă nu ai tangențe directe cu ce te interesează nu cred că ai nici o șansă.
Cu ce atuuri vin absolvenții FJȘC?
Am învățat o grămadă de chestii, poate a fost mai bine că am fost prima serie, adică au făcut o groază de experimente pe noi, au încercat, mai multe metode, mai multe cursuri, mai multe, eu știu, și poate am rămas cu câte ceva din fiecare. Am amintiri plăcute.
De ce ai vrut să lucrezi? La început, că spuneai că banii nu erau o problemă.
Mi-a plăcut, mi-a plăcut de la început. Bine, în prima fază vroiam să fac televiziune, am făcut și o practică la TVR, am prins perioada lui Roșiianu, Șoloc…dinozaurii! Oricum, au fost de treabă. Roșiianu m-a trimis să fac un material la facultate, mi-a dat un cameraman, mi-a dat mașină, ca orice reporter, bine, eu m-am așezat total aiurea, ăla mi-a zis unde să stau, dacă se vede bine, dacă se aude bine. La noi venise un profesor din Carolina de Nord sau ceva în genul ăsta și cu ea am făcut un soi de interviu dar mai mult m-a ajutat Ana Maria Teodorescu. Eu m-am dus dup’aia, am făcut știrea, iar la vremea aia lucra și una urâtă ca naiba, Gabriela Neagu, cu ea am lucrat, dar era foarte de treabă și ea m-a lăsat să-mi pun eu vocea pe materialul meu. Bine, a aparut la jurnalul de la ora 2, când s-a uitatat doar mama, că i-am spus eu. Am scris eu știrea acolo, aveam imagine, normal, m-a ajutat lumea să montez. Și ea a zis hai să încerc să pun eu vocea. M-am apucat de citit și m-am oprit când am terminat prima filă. Dar mi-a zis să continui. Am întors foaia, am citit și a tăiat doar când am întors eu foaia și a rămas așa cum am citit eu prima dată. Mi-a plăcut. Probabil vocea era bună, ma gândesc.
De ce nu ai ales televiziunea?
Am avut de ales atunci. Era și un concurs la TVR în vara lui ‘94, am vrut să mă înscriu dar nu mai știu de ce nu m-am mai dus acolo. Dar auzisem din stânga, din dreapta, de niște salarii de mizerie, precis asta a fost…și m-am dus la Tineretul Liber. Dar doi ani la rând m-am dus la TVR în practică. Nu era simplu de rămas, am făcut câteva materiale, pe știri, dar …am lucrat și cu Cepraga, m-a luat cu el la Electroaparataj, unde făcea el un reportaj “senzațional”…cum erau pe vremea aia.
Îți pare rau?
Nu, nu-mi pare. Dar la vremea aia aș fi vrut, mă atrăgea mai mult dar am apucat pe drumul ăsta, cu presa scrisă. Deci a fost o chestie de conjunctură, practic. Probabil dacă erau lefuri bune în TVR…Antena 1 nu apăruse, din câte știu, PRO TV nici atât, Canal 31 era mai mult un canal de sport și nu eram eu foarte pasionat. M-aș fi simțit în stare să fac știri de sport dar trebuia să-mi și placă. Și nu îmi plăcea în mod deosebit. Și în radio a fost vorba de o colaborare, cu Radio Total. Am avut o întâlnire preliminară cu Nistorescu, ne-a spus că o să fim un fel de reporter-roboți, cu telefoane celulare, nici nu se auzise pe vremea aia de așa ceva, că vom transmite din tot orașul, părea ceva foarte interesant dar la un moment dat s-a fâsâit, s-a prelungit momentul lansării…a fost deci de conjunctură, de bani…La TVR, ce făceau ei din șpăgi era altceva, vorbea lumea, ei apăreau cu tot felul de mașini frumoase și invocau diverse moșteniri de la mătuși, dar nu foarte convingătoare, asta e, treaba lor. Se și intra greu acolo…poate după o perioadă de stat acolo, pe lângă unul, pe lângă altul, m-ar fi acceptat și pe mine. Dar asta a fost decisiv, că se câștiga puțin iar eu terminasem facultatea, deja în mintea mea era un post bun și plătit bine.
PETRIȘOR OBAE, absolvent FJȘC, promoția 1994-1998
Radio Delta – Radio România – Redactor Mediafax – Revista Ad Maker (editor)
Care a fost primul tău contact cu presa?
S-a-ntâmplat pe cănd eram în liceu, mai precis în clasa a X-a. Pe atunci făceam caricaturi. Desenam, nu era nimic jurnalistic, și publicam în Tineretul Liber, într-un supliment al Tineretului Liber. O dată la două săptămâni duceam materialele. Am avut baftă cu un secretar de redacție foarte de treaba, căruia i-a plăcut ce făceam și i-a spus redactorului-șef.
Când ai început să lucrezi?
Primul loc de muncă a fost Radio Delta, spre sfârșitul anului I. Un coleg de facultate mi-a zis că Delta au nevoie de reporteri și mi-am zis să încerc. Era în 1995, pe atunci Delta era un fel de școală de radio, erau acolo mulți de la jurnalism. M-am dus, am dat un mic test și asta a fost. Testul a cuprins, pe de o parte, ceva gramatică-vocabular, și, pe de alta, de făcut o știre și de ierarhizat niște informații. Am lucrat la ei câteva luni.
Ce atribuții aveai?
Eram repartizat pe partide. Nu eram foarte în temă cu viața politică la acel moment dar mă interesa subiectul și aș fi învațat orice. Mergem la conferințe de presă, făceam știri despre ce se întâmpla acolo, plus un material gen comentariu care se difuza într-o emisiune specială. Seara, exista o emisiune de comentariu politic pentru care eu făceam câte un reportaj pe o anumită tema dezbătută undeva de un partid. La Delta am exersat mult montajul, aveau două magnetofoane mari, sovietice…
Te verifica cineva, îți spunea dacă e bine sau nu?
Materialele mi le verifica redactorul-șef. Tipul era mai mare ca mine cu vreo doi ani, deci relațiile, și profesionale, și de prietenie, erau foarte bune. Asculta materialul să vadă dacă e în regulă, îmi spunea, dacă era cazul, ce am greșit, în rest nu erau nici un fel de constrângeri.
Cum te-ai integrat în colectiv?
Integrarea a venit de la sine, din moment ce eram toți tineri, poate era unul peste 25 de ani, plus că mulți ne și cunoșteam din facultate. Nu am făcut asta pentru bani, ci ca să învăț. Am vrut neapărat să învăț pe teren, mai ales că, în anul I, chiar nu știam mare lucru, aveam doar câteva cunoștiințe teoretice. Dar mulți care erau acolo erau la FJȘC și se muncea ca la carte, cum învățam la facultate. Am plecat pentru că începea anul II, la ei se făceau restructurări, eu eram cel mai nou și, oricum, mare lucru nu știam, deci nu pot să mă bat cu pumnul în piept și să spun că eram un mare jurnalist.
Ai avut parte de probleme, de bețe-n roate…cât erați voi de colegi?
De bețe în roate nu am avut parte niciodată, la Delta. Nici recompensele nu erau cine știe ce, adică cele materiale nu prea erau de unde. Satisfacția era că ai făcut un lucru bun, care să te ajute. Iar rarele conflicte sau, mai precis, nemulțumiri, erau legate de materiale sau bani. Conflicte am avut în alte părți. La Radio România, prima problema era dată de statut. Eram un grup de opt-nouă tineri cu un statut special. Eram reporteri de canal, e vorba de canalul România Actualități. Acolo lucram în special pe social. Eram un fel de “roată de rezervă”, un fel de secretari de redacție pentru redactori: ascultam materialele înainte să intre în emisie, le mai fonotecam, făceam capetele de știre. Asta era prin ‘96-’97. Ca organigramă, noi nu apăream în cadrul redacției. Noi eram niște reporteri care îi ajutau pe cei câțiva realizatori de la România Actualități. Cele mai importante subiecte le făceau reporterii din redacție, iar nouă ne rămâneau firimiturile, tot felul de nimicuri. Conflicte deschise nu aveam cu nimeni pe tema asta pentru că nu aveam nici un contact cu ei. Dar mă deranja că nu puteam face un subiect interesant pentru că îl făcea altcineva. Bine, fiind nevoit să sari peste evenimentele “evidente”, pe care le luau alții, te zbăteai și tot găseai, de capul tău, ceva fain. A fost un exercițiu bun. Dar tehnic, noi nu puteam fi încadrați ca angajați, eram și prost plătiți, și fără carte de muncă. Ce concursuri se făceau pentru diverse posturi erau deja luate, pentru că întotdeauna câștiga cine “trebuia”. Asta a fost o sursă mare de nemulțumire. Iar conflictul ăsta se stingea prin plecarea oamenilor. Era frustrant să vezi că se scoate un post la concurs și să știi că nici n-are rost să te înscrii.
Tu cum ai reacționat? Ai plecat imediat?
Eu am încercat și un alt tip de reacție, m-am dus la Directorul de Personal și am cerut să fiu încadrat. Iar el a sunat imediat la directorul de canal. Să-i spună că am încercat să îmi fac dreptate. A fost un moment jenant. Au mai fost și altele. La un moment dat, lucram cu o colegă pe o normă de un milion. Într-o zi directorul m-a chemat și mi-a spus: “Vrei să lucrezi pe contract, da? Nu-i așa că tu lucrezi de trei ori mai mult decât colega ta?” Și a fost jenant, cum să-i fi spus așa ceva? O altă problemă la Radio Romania este că nu poți să ieși în față. Existau realizatori de 40 de ani iar ei erau “cei mai buni”. Tu nu puteai, la 20 de ani, să fii bun! Trebuia să aștepti cel puțin 10 ani ca să faci ceva. Acolo exista o mare familie de pile și relații. Trebuia să ai pe cineva în spate ca să avansezi repede. Altfel, trebuia să ai răbdare și să fii bun în continuare.
Ai și vreo amintire plăcută referitoare la munca de acolo?
De ce să mint, am și așa ceva…Uite, la un moment dat, am reușit, noi, vreo opt oameni de 20 și ceva de ani, să avem o emisiune a noastră. Se numea “Ora Tânără” și inițial intra la o oră bună pentru radio, ora 18. Și atunci s-au trezit și alții, care aveau experiență de 30 de ani și n-aveau și emisiunea lor și au început tot felul de sabotaje. Eram urmăriți la virgulă, la material. La un moment dat a fost mutată la 10-11 noaptea, la un moment dat a fost întreruptă pentru o greșeală la montaj, pentru că s-a repetat un generic. Toată lumea lăuda emisiunea asta și la fiecare ediție unul dintre noi eram moderator. Era ceva deosebit pentru Radio România. Au tot plimbat-o în grila de program, la un moment dat au suspendat-o, nici nu mai știu ce e cu ea. Iar eu am plecat și am început epopeea Mediafax.
Acolo cum a fost?
La Mediafax problema e că face parte dintr-un trust foarte mare și puternic, care adună laolaltă multe chestii. Timp de un an și ceva, din 1999, n-am avut nici o problemă și eram foarte mulțumit. În câteva luni salariul a crescut bine, primele mergeau bine, ca satisfacții personale în afară de prime mi s-a dat și altceva de făcut, am fost avansat, totul a început după alegeri, când au început să se facă tot felul de compromisuri.
Pe ce domeniu lucrai?
Lucram la Life, foarte mult pe mass-media, apariții noi, aveam și un newsletter, unde scriam despre schimbări în mass media și tot ce se întâmpla.
Cam care au fost problemele acolo?
Trustul, avand multe reviste și posturi, trebuia să spun și de ele. Nu eram obligat să le promovez ci să nu le las deoparte când vorbeam de celelalte. Dădeam audiențe de televiziune până mi s-a zis că, dacă dau audiențe unde, pe anumite intervaluri, Antena 1 ieșea mai bine decat ProTV-ul, mi se spunea să o las baltă. Dacă era un material care implica negativ revistele trustului, normal că mă lăsam păgubaș. Plus căș trebuia să știi tot timpul exact cine se ceartă, când se ceartă, ca să nu dai în continuare chestii care trebuia să înceteze odată ce ei se împăcau. Asta s-a întâmplat foarte pregnant în ultimul an. Vezi cum vorbești de x, vezi ce dai de y. Trebuia să ai mare grijă.
Dar cu cei cu care lucrai, în ce relații erai?
Bune. Probleme cu colegii nu erau. Ideea care e: e un obicei în trust că rareori te laudă cineva. Dacă ai făcut un lucru prost, imediat te știe toată lumea și ești penalizat. Dacă ai făcut un lucru bun, foarte bine. Și atâta tot. Nu spune nimeni, tu îți dai seama din reacția lor că e bine. Rareori mi s-a întâmplat să aud asta de la ei. La început eram reporter, apoi editor pentru un flux specializat și în final editor al fluxului life, la două săptămâni. Mai scriam câte ceva pentru Ziarul Financiar. La început am vrut radio, cel mai puțin îmi plăcea agenția de știri, dar mi-am dat seama lucrând că îmi place. Pe parcurs îți dai seama de ceea ce vrei și poți, descoperi totul lucrând. În general am încercat să aplic ce am învățat la școală și am fost lăsat să fac asta. Nu am fost îngrădit. Și la Delta și la Mediafax se lucra cam ca la manual. Trebuia să te duci la sursa competentă pentru o știre, dacă era un conflict trebuia să dai ce spun părțile, nu merge pe se pare și se spune. Erau chestii învățate la școala și le aplicam. Când m-am angajat m-au trimis la un eveniment și mi-au zis să fac o știre. Și a intrat așa cum am dat-o eu. La Radio România, iar, mi-au spus “Du-te și fă un reportaj”, era o expoziție de cadouri de Crăciun în Cișmigiu. Mi-a intrat așa cum l-am făcut. Nu mi s-a spus că nu e bine așa, deși la Radio România lucram pentru dinozauri. Însă existau niște realizatori mai deschiși la minte, vroiau ceva mai dinamic. Nu mi-a zis nimeni niciodată să fac altfel decât am învățat. Nu îți dai seama că le știi până nu lucrezi. Contează și când te angajezi. La Mediafax deja eram absolvent. M-au întrebat ce am terminat, în general conta. Facultatea noastră are o imagine foarte bună. Dupa ce m-am angajat, când mai aveau nevoie de oameni mă întrebau dacă nu pot să mai aduc de la noi din facultate, că sunt buni.
Deci ai avut un avantaj față de ceilalți, din punctul ăsta de vedere…
Da. Pregatirea teoretică e bună pentru că pe angajator îl enervează să îi vina cineva care nu știe nimic. Nici cele mai elementare noțiuni de jurnalism. Trebuie să le știi de undeva măcar teoretic, pentru că nimeni nu mai are timp și chef să stea să te învețe la locul de muncă. Trebuie neapărat deprinse într-o formă teoretică. Problema practicii ține și de lipsa de disponibilitate a redacțiilor de a te primi. Poate dacă s-ar realiza implicarea mass-media, pentru ca atunci când pleci în presă să te descurci foarte bine. Nouă ne lipsește contactul cu lumea adevărată a presei. Ca studenții să știe cum este în presă, că nu e cum înveți în manual. Acolo ai chestiuni tehnice care îți folosesc dar nu știi de constrângerile care apar.
Care-s principalele constrângeri de care te-ai lovit?
Ele pornesc de la clienții de publicitate ai firmei, prieteniile personale, apartenența la trust, simpatii și implicații politice, multe altele pe care le întâlnești în teren dar nimeni nu îți spune de ele decât în general. Trebuie să înveti că trebuie să faci compromisuri. S-ar putea să rămâi cramponat pe niște chestii idealiste pe care le înveți în școală. Îți trebuie niște dușuri reci în profesie. Când te angajezi și spui că ești student aici automat îți crește cota. Ți se deschide posibilitatea să intri în profesie. Daca erai student la matematică îți eram mult mai greu. Dacă vii și spui că ești student la jurnalistică, nu vă cer bani, pot să vă ajut, ai o poartă, o posibilitate. Angajatorii cauta specialiști. O variantă sunt studenții la jurnalism. Nu mai stă nimeni să ia să învețe niște novici, cu care pierzi timp și bani. Începe să fie cererea mai mică și pretențiile mari.
LUANA DUSCHKA, absolvent FJȘC, promoția 1991-1994
Ultimul Cuvânt – Ziua (șef departament Cultură)
Când ai început să lucrezi în presă?
Eram în anul 4, pentru că așa mi-am propus, să nu aștept să termine toată lumea. Am lucrat întâi la Ultimul Cuvânt și eram editor desk, așa se numea pe atunci, și răspundeam de pagina de politic sau, mă rog, pe asta mi-o amintesc. Da, si asta înseamnă că tot ce era pe politic, pentru că de asta o să-ți povestesc, că cealaltă pagină, ți-am spus, nu mai știu care era, trecea pe la noi. Noi eram ultimul filtru până ajungea în pagină, efectiv. Pe de altă parte trebuia să facem și selecția și să ne încadrăm într-o machetă pe care nu aveam voie sub nici o formă să o încălcăm. Eram un fel de poliție pe pagina respectivă, toată lumea ne înjura că le înlocuim textele, că le tăiem textele …cam asta făceam. Am venit acolo, pentru că de regulă informația circulă, într-o formă sau alta, în mediul în care ești implicat, mai mult sau mai puțin. Am ajuns pt. ca niște colelegi de facultate lucrau deja acolo și mi-au spus să încerc, că erau încă locuri și nu am ce pierde. Am ajuns acolo, am dat un test…
Ce test ai dat?
Păi, am avut de făcut o știre și o sinteză. Am avut jumătate de oră pentru chestia asta. Mi s-au dat nu știu câți metri de fax, că pe vremea aia faxul nu curgea pe foaie ca azi, mi-au dat sulul asta kilometric care era în engleză, că m-au întrebat și ce limbi străine cunosc, si am avut de făcut o sinteză. Faxul ăla era nu știu ce știre, un eveniment la zi, și eu a trebuit să fac un story legat de evenimentul în sine. Și, ți-am zis, jumătate de oră am avut la dispoziție, m-am încadrat bine de tot și mi-au zis, ok, asta a fost tot.
Te-a recomandat cineva când te-ai dus acolo?
Nu, doar ce ți-am spus, o colegă era angajată și ea fusese întrebată de persoana care s-a ocupat la început de formarea acestui colectiv de editori, care i-a zis, domne, nu mai ai alți colegi care crezi că ar vrea și s-ar descurca? Ea s-a gândit la mine, eu am fost de acord și asta a fost. Respectivul știa de colega mea că e la jurnalism și de-aia a și întrebat-o, pentru că vroia să aducă și alți oameni din facultate. Nu știu însă dacă asta m-a ajutat să obțin postul pentru că ceea ce a contat a fost felul în care m-am descurcat la mini-testul respectiv. Dar pentru că așa ceva făcusem și prin școală și asta a fost prima probă adevărat, m-a ajutat. Iar în anii care au urmat mi-am dat seama, pe zi ce trecea, că într-adevăr informațiile alea mi-au prins bine…se vede de la o poștă un jurnalist care a absolvit facultatea și unul care a absolvit chimia, de exemplu. E cu totul altceva.
Colegii va priveau altfel pentru că urma să fiți jurnaliști cu studii de specialitate?
Pe vremea noastră nu existau colegi care să fi promovat deja facultatea unde eram noi. Noi nu prea eram foarte agreați per ansamblu pentru că eram poliția care le tăia textele și de aici multe antipatii și faze de genul ăsta. Care mai mult sau mai puțin s-au păstrat pentru că ne-am mai întâlnit cu oamenii respectivi fie în alte redacții, fie datorită muncii ne intersectam pe la diverse evenimente. Nu pot sa spun că au existat conflicte de muncă pe tema asta. Sau pe tema că, băi, cine ești tu, ăsta de la jurnalism, să-mi dai mie lecții.
Dar ce conflicte ai avut?
Conflictele plecau de la munca în sine pentru că datoria ta acolo era să intervii pe textele unora care nu respectau limitele și normele impuse de ceilalți, adică număr de semne și treburi dintr-astea, și trebuia să intri în textul lor și să modifici, într-un fel sau altul. Erai nu neapărat dușmanul lor dar măcar omul negru. Iar conflictul lua forma unor răutăți spuse așa, în glumă, , deci într-o formă mai aplanată. Da, cam asta a fost în perioada cât am fost eu acolo.
De ce ai plecat?
Când s-au făcut restructurări, am plecat printre primii pentru că eram printre ultimii veniți, asta e o regulă care funcționează peste tot. Am fost acolo din noiembrie până în martie. Dupa care a urmat o perioadă de pauză în care, bine, mi se înecaseră toate corăbiile, mă gândeam că nu sunt în stare, uite, primul meu loc de muncă, să-l pierd așa de rapid…o depresie dintr-asta. Dar m-am gândit că asta e, ca o să apară altceva, doar n-oi muri eu că m-a dat Ivanov afară. Și, în fine…nu ți-am spus că acolo, ca în orice structură ierarhică, existau tot felul de redactori-șefi adjuncți, care raspundeau de diverse domenii. Întâmplarea ă făcut ca șeful meu direct de acolo să devină șeful meu de acum. Mi-a spus să stau liniștită, că cei de acolo mai pregătesc ceva, nu se știe exact cât de curând va fi, dar mă va anunța. O oarecare lumină de la capătul tunelului, care se întrevedea. Pe atunci stăteam încă la cămin, nu aveam telefon, nu mai zic de mobil, că nici nu se pomenise atunci la noi. Dar în iunie un coleg de facultate, altul de data aceasta, mi-a spus că omul încerca să dea de mine, același care formase deskul, editorii de la Ultimul Cuvant. Ca proiectul ăla de care mi se spusese și eu crezesem că e doar o amabilitate, chiar se va întâmpla, începe să prindă contur. Și am stabilit cu colegul ăsta împreună, că el fusese deja contactat, să mergem împreună să ne întâlnim cu ceilalți care fuseseră deja contactați…uite că vorbesc deja ca într-un film de spionaj…Am ajuns la Roșca acasă, ca de el era vorba, unde erau încă alți oameni, care mi-au devenit colegi. Și ei au fost nucleul de bază sau, mă rog, baza de atunci a ceea ce a devenit apoi ziarul ZIUA. Care ziarul ZIUA, pe la început, funcționa la reședința de atunci a lui Roșca, ăla era locul de întâlnire. Nu exista încă sediu, aparatură și alte alea. Aparatura ori era în vamă ori era în drum de nu știu de pe unde, în curs de a veni. Deci toată redacția era în camera de zi a reședintei de atunci. Și, mă rog, am fost acolo de la început. M-am ocupat de pagina de magazin, unde erau concursuri pe diverse teme, evenimente pe monden, mai mult sau mai puțin interne…informații utilitare, cu grădini și tot felul de subiecte dintr-astea, nu-mi amintesc eu foarte bine. Și, în fine, dacă aveam și alte idei, acolo tocmai d-asta ne întâlneam, să punem la punct un viitor ziar care să atragă publicul, într-o perioadă când era epoca de vârf a Evenimentului Zile, cu nu știu câte sute de mii de exemplare tiraj.
Cum te-ai intergat?
La ZIUA, cand ne intalneam sa vedem ce facem, cum facem, care ce idei aveam, ne stiam unii de la Ultimul Cuvant. Cu ceilalti, prezentari foarte succinte, buna, eu sunt Luana, eu sunt x si atat. Practic, tot intalnindu-ne am ajuns sa ne imprietenim. Asa, fara alte recomandari. Nu exista domnul x, cum nu folosim aceasta adresare nici acum in zira. Rosca era Sorin, Nasul, iar noi eram, cum am spus, Luana, Cezar, Andrei si nimic mai mult.
Cum s-a întâmplat să ajungi pe partea asta de divertisment, de la politică?
Politica nu mi-a plăcut niciodată dar la Ultimul Cuvânt n-am avut de ales, asta era liber și am acceptat, la momentul respectiv. Mi-ar fi plăcut politică externă dar, bine, nici n-am insistat foarte mult. Iar aici am zis că ăsta e un domeniu unde e mult mai maleabil totul. Nu trebuia să mă închistez în niște restricții, să urmăresc o politică anume. E o zonă mai fără bătăi de cap. Deși, ți-am spus, la momentul respectiv nu se punea problema de cultură, de pagină de cultură, era ceva așa, un magazin.
Ce făceai, concret?
Mă ocupam de concursurile astea interactive…interactive la modul că tu scriai, cititorul trimitea nu știu ce talon, tu trebuia să te ocupi de corespondență, plus știri dintr-astea, de care ți-am zis. Dar e plăcut să fii la curent cu ce se intâmplă în zona asta mai de divertisment, le rețineam și fără să-mi propun. Aveam o bază de date în cap, îmi plăcea să stiu, de exemplu, că Stephanie de Monaco nu știu ce făcea pe vremea aceea, iar eu aflam printre primii. Eram abonați la agenții și ne venea fluxul de informații pe fax. Și exista o cutie enormă de carton în care picau kilometrii ăștia întregi de fax. Și intram cu totul în cutia aia…bine, cineva avea responsabilitatea să sorteze informațiile care vrneau pentru fiecare secție.
Cine te verifica?
Nu aveam neapărat o relație ierarhică dintr-asta care să funcționeze ca un control, de care să-mi fie frică. Pentru paginile astea două nu exista o altă redacție, mergea direct la editor, adică la așa-numitul desk. Numai că din moment ce noi filtram direct ceea ce tot noi făceam, nu mai trebuia schimbat nimic, decât dacă vroia șeful acestui desk, dar asta nu se prea intampla.
De ce ?
Pentru că peroana respectivă știa oamenii pe care și-i selectase și avea încredere și nu a mai intervenit. Singurul care ne mai tăgea de mânecă pentru că ratam cine știe ce mare eveniment era Roșca direct. Pe vremea respectivă el chiar era una cu redacția, adică si biroul era în redacție, la un loc cu noi.
Probleme cu el, ai avut?
Nu…pe vremea aia funcționa, se aplica o regulă care e și acum dar nu se mai aplică asa de des…e vorba de amenzi. Dacă pierdeam ceva urla la noi de-acolo, din poziția lui, sau când participam la sedința de sumar. Pe urmă vedeam cine e de vină, adică pe ce tură s-a pierdut informația respectivă, și persoana era sacționată. Partea amuzantă ă acestui sistem era că intotdeauna își lua perdaful nu cine era de vină ci altcineva. Adică persoana care greșise nu mai era în tură a doua zi, avea liber. Iar Roșca țipa la cineva care nu fusese in ziua în care se comisese nu știu ce.
Dar existau premieri?
Premierile, primele de fapt, doar dacă prindeai ceva care era mai deosebit. De exclusivitate nu prea era cazul, că era vorba de un ziar aflat la început și lumea te știa, nu te stia, dar nu venea la tine ca la un organ media care are un cuvânt de spus. Și era cam greu să prinzi niște exclusivități. Dacă erau subiecte la care nu au avut alții acces, că intâmplarea ă făcut să te afli tu pe nu stiu unde și să fii singurul care să dea informația, dacă dădeai un material în niște condiții mai deosebite sau relatai tu interesant un subiect, pica și o primă.
Ai asemenea materiale, care să fi fost o sursă de satisfacție?
Satisfacții, în sens de prime, la noi nu prea a fost cazul, fiind domeniul de această natură. Ulterior, după ce a înfiitnat redacția asta, au fost momente, când am avut o bucurie a mea că am ajuns la un anume subiect sau chiar știai că ești primul care află pentru că persoana care ți-a dat informația a venit întâi la tine. Și venea feed-back-ul, a doua sau a treia zi, multumiri. Bine, astea sunt chestii mărunte dar pentru tine e satisfacția că uite, pe cineva torusi abucurat treaba asta. Una dintre treburile astea a fost cu pianina pe care a oferit-o Nașul. La un moment dat, la una din reședintele lui exista o pianină cu care nu avea nici o utilitate la el în familie. Și a zis că, decât să o vândă așa, aiurea, mai bine să facem ceva cu ea. Și a ieșit un concurs pentru copii talentați dar care nu prea au posibilități să-și cumpere ei așa ceva. M-a pus pe mine să mă ocup de treaba asta pentru că lucram la cultură și s-a presupus că m-aș pricepe ceva mai bine decat colegul meu de la sport, deși poate nu e valabilă treaba asta. Și impreună cu directoarea Muzeului Enescu am organizat așa, un fel de mini-concurs, s-au strâns cativa copilași, au interpretat ceva ei pe acolo… Bineînțeles că dânsa a luat decizia pentru că n-am totuși, nici un fel de autoritate, să zic așa. Și așa a câștigat pianina respectivă un puști care la vremea aia avea patru ani, un copilas foarte simpatic și haios și care, după ce ă câștigat acest premiu, venea de fiecare dată când câștiga premii ulterioare și îmi mai povestea ce făcea. Pe copil îl cheamă Lucian și i se spunea “Micul Mozart” pentru că la vreo 2 ani el a zis, mă rog, așa cum știa el să vorbească la doi ani, că vrea să-și lase codiță că Mozart tot așa a purtat și să nu îndrăznească cineva să-i taie părul. Dup’aia ce-a mai fost…niște să-i zicem servicii pe care le-am făcut și tot așa, cu mulțumiri din pareta diverșilor oameni. De exemplu, președintele colecționarilor de artă care nu stiu de ce a îndrăgit el ziarul ZIUA de când a apărut și toate problemele pe care le-au avut ei, aici venea. Și de fiecare dată a avut o reacție și reacția a fost pozitivă. Lucru care, na, te bucură, într-un fel sau altul.
Dar ce probleme ai avut?
Probleme, au existat, până să-ți formezi un reflex, că până la urmă devine un reflex să fii la curent cu toate, e greu. Pentru că tu incerci sa acoperi totul dar n-ai cum, esti unul, se intampla fel si fel de chestii. Dar la un moment dat oamenii remarcă existenta ta acolo. Adică deși nu te cunosc, poate îți știu semnătura și știu că există cineva, undeva și fac în așa fel încât facilitează să vină informația la tine. Deci, până să se creeze mecanismul ăsta care să funcționeze ca un reflex, mi-am luat si eu amenzile, am fost si pe o adoua listă de potentiali dati afară, pentru că trecea ziarul printr-un moment mai delicat. A fost nevoie să restructureze din personal că asta era situația. Roșca încă nu se familiarizase cu toată lumea și, problemă pe care o are și acum, nu asocia numele cu persoana. Iar când vedea numele, numele ăla se întampla să nu-i spună nimic despre cine e persoana, cum își justifică banii la fabrica lui. Și din acest unic motiv figuram pe acea listă. Și atunci s-a întâmplat un lucru foarte drăguț, care nu mi-a mai fost dat să-l întâlnesc în alte cazuri. Ceilalți colegi au avut un moment de solidaritate, care a rămas unic până acuma, și au făcut un memoriu către Nașul prin care spuneau că, dacă ziarul are așa mari probleme și nu mă mai poate plăti, ei propun ca la fiecare salariu să cedeze o anumită sumă care să formeze salariul meu, numai ca să nu ne descompună colectivul. Eram, în mare, grupul de la Ultimul Cuvânt, de la desk. Nașul a plecat urechea la chestia asta. Nu le-a tăiat lor din salariu, nici pe mine nu m-a dat afară dar mi-a redus un pic salariul atunci. Cu care am stat mult și bine, ani în șir și, mă rog, până să mă numească șef de secție la cultural.
Cum ai ajuns șef de secție?
Păi, tot participând la ședințe, el tot vroia să discute cu șeful de la domeniul ăsta și cu cel de la externe. Și tot îmi transmitea mie pentru ei. Asta s-a întâmplat într-o luni, într-o marți, într-o miercuri iar joi i-a sărit muștarul și a zis nu se mai poate, unde-s aștia, nu mă interesează, le tai din salariu, nu mă interesează cine-i șeful tău, de azi înainte ai salariul dublu și esti șef de secție. Pe vremea aia aveam un coleg iar singura diferență dintre noi era că el participa la ședințele de sumar. Iar Nașul a fost asaltat de tot felul de “colegi” care i-au spus, domne, nu-ți dai seama ce faci. Dar omul n-a cedat, a luat o decizie în cadru colectiv, acolo, și n-a dat înapoi. Asa am ajus eu șef de secție, în anul 1996, și așa am rămas până acuma.
Cum s-a făcut trecerea la pagina de cultură?
Nu putea s-o țină la nesfârșit cu concursurile alea ca s-a răsuflat. Că toată lumea când se lansează pe piață bagă si cateva concursuri, ca să fie mai atractiv. Si pe urmă, începusem să mă cam plictisesc de chestiile alea, m-am săturat să scriu, nu știu, că Natalia Oreiro, și-a lasat codițe, și-a împletit codițele și nu știu ce-a mai făcut. Plus că noi nu n-am fost niciodată genul ăsta de “Libertatea” sau “Național”. Nu a existat un moment de cotitură, uite, de azi nu mai facem asta, facem astalaltă. A fost o trecere lentă. Într-un timp dădeam știri de cultură pe ultima pagină, că nu aveam spațiu. Pe urmă a fost o perioadă în care aveam un talmeș-balmeș, o pagină care avea și un nume care sugera și un amestec. Aici erau și programe, și horoscop, ceva de monden, eventual și ceva de cultură, mă rog, o aiureală cumplită. M-am mai ocupat de o pagină de studenți și una a liceenilor. Lucram în sensul că le coordonam, în sensul că copii ăștia veneau la mine cu textele și eu le corectam, le rescriam unde era cazul, oricum, mă ocupam de paginație, făceam secretariatul pe paginile alea. Apoi mi-a venit ideea să facem o pagină la granița dintre literatură și ziar. A fost o pagină cu scriitori care trecea pe la mine, scrisă, bineînțeles, de scriitori. Și, în fine, a fost ce a fost și a murit, că oricât ne-am crampona noi de ideile astea de cultură și nu mai știu ce, nu mai sunt vremurile, asta e situația. După care ne-a venit ideea să aducem niște nume pe domeniul ăsta pentru ca numele să atragă cititorii. Au existat niște nume care nu le spuneau mare lucru cititorilor și, în plus, numele alea s-au revoltat că, vezi Doamne, cum adică o mucoasă, adică eu, își permite să intre pe textele lor sau să le rescrie după cum știe ea. Iar aceste conflicte, mai mult sau mai puțin verbalizate, s-au soluționat în momentul în care le-am spus mulțumim, nu mai avem nevoie de nume la ziuarul ZIUA. Apoi, când am simțit că exista o oarecare deschidere spre domeniul ăsta și i-am convins si pe ceilalți că merită, a rămas să facem ceva zilnic. Și am primit spațiul ăsta în pagina Editorial-Cultură, care nu am înțeles nici până acum de ce se cheamă așa, mă rog, am înghițit gălușca ca atare și am zis că decât deloc mai bine așa și după o altă perioadă i-am convins că trebuie să avem și o altă pagină pentru când sunt evenimente. Și sunt destul de des, adică mereu se întâmplă câte ceva pe domeniul ăsta.
Cu ce probleme de confrunți?
Păi, am problemele următoare. Când sunt sărbători sau nu se întâmplă nimic pe alte domenii toată lumea știe că nu-i nimic, dăm pagina la cultură că are cu ce să se umple, ceea ce e adevărat. Eu mă lovesc mereu de problema asta a spațiului. Și pentru că sunt, cum am fost și cred că o să fiu mereu la ziarul ăsta, a cincea roată la caruță, mă rog, spațiul pe care îl primesc este cel mai mic. Cu excepția zilelor când la alții nu se întâmplă mare lucru. Dar atunci când am numai pagina 4, și există rubricile alea fixe, editorialul, maxima zilei, Groșan care scrie cât are chef, plus caseta redacțională, mă trezesc că am foarte puțin spațiu în care trebuie să inghesui foarte multe lucruri. Și mai vin și niște obligații, ca să le zic așa. Asta trebuie că vrea nu știu cine, asta trebuie că suntem parteneri media, și…și…Sunt multe. Astea sunt discuțiile pe care le am cel puțin de două ori pe săptămână.
Există materiale pe care nu trebuie să le dai?
Nu mi le interzice nimeni cu fermitate, dar atunci când știu eu că avem niște relații speciale cu anumite persoane sau vom avea nevoie de anumite persoane în scurt timp, când se întâmplă ceva care pune persoana respectivă într-o lumină negativă, fie nu dau deloc, fie dau ceva foarte sec. Deci, nu, nu prea am sabia asta deasupra capului că nu am voie să scriu despre “X” că “X” plătește reclama. Sunt alte departamente care au problema asta.
Te-a ajutat facultatea?
După ce pleci de acolo și intri în pâine constați că și gândirea unui om care a terminat o astfel de școală este altfel, adică altfel găsește cuvântul-cheie într-un text sau, eu știu, poate sintetiza un material foarte stufos. Există o comandă acolo care se face într-un timp relativ scurt și extrage informația de bază. Colegii cu care am lucrat în mod direct puteau să facă dintr-o știre absolut anostă ceva interesant.
La “ZIUA” s-a întâmplat să te ocupi și de domenii cu care nu aveai nici o tangență?
Da. Nu ți-am povestit despre experiențele mele televizuale. Într-o bună zi cu soare, mă cheamă nașul la el în birou și-mi zice uite că aștia din TVR au avut o idee ca în fiecare dimineață revista presei să fie cu un ziarist. Dar nu-i mare lucru, te duci acolo, citești din ziare și asta-i tot.
De ce te-a trimis pe tine?
Nu știu de ce am fost tocmai eu, în fine, nu mi-a explicat de ce, o fi avut el criteriile lui de selecție, oricum, nu am avut loc de comentat, cert e că pe mine joi scria TVR. Și asta cu ziua de joi în televiziune m-a urmărit toată viața mea, că același lucru s-a repetat și cu PRIMA TV, și cu ACASA TV. Toate aparițiile mele la televiziune au fost pentru ziua de joi. M-am dus deci, mă trezeam la 5, primeam seara ziarele, ziarul nostru, ca să știu și eu despre ce să vorbesc, că abia apoi am aflat că nu mă duc acolo ca să citesc din ziare, mă duc pe post de jurnalist care să-și dea cu părerea despre despre evenimentele din acea zi, reflectate în toată presa, nu doar în ZIUA. Si așa am ajuns eu să comentez, ca mare specialistă ce mă aflam, despre Cazul Tigareta II, despre Campionatul Mondial de Fotbal și despre diverse alte cazuri, vizite oficiale sau mai puțin oficiale, în fine, băteam câmpii, de fapt îmi spuneam părerea de care aveam grijă să spun că nu e a mea, e a ziarului. După care, mă rog, s-au gandit ei să încheie cu revista presei că se apropia vara și se schimba grila. Am scăpat de coșmar, de calvar…
La un moment dat, la un alt moment dat, mă cheamă iar Nașul în birou. Cică hai să-ți povestesc ce am eu pentru tine. Așa. Zice, fii atentă, te duci la PRIMA TV, ceva cu revista presei, vor ei să fie mai diversificat…bineînțeles că te duci tu, că ai experiență în televiziune. Zic, Nașule, cu ce am greșit…el nu, te duci acolo. Iarăși am vorbit despre nu mai știu ce-uri, oricum nu de cultură. Ei, dar am trăit și experiența să fiu invitată și la emisiuni de cultură. S-a întâmplat anul ăsta într-o zi de joi, bineînțeles, când m-am dus la o emisiune a Ruxandrei Garofeanu să-mi dau eu cu părerea ca jurnalist de presă de cultură pe mai multe chestii. Noi ne mai conversaserăm la telefon, ei nu mă știau pe mine ca persoană fizică. Șocul a fost când m-au văzut, mi-au zis cum adică, tu ești șefa departamentului cultură? După cum ar fi spus o distinsă colegă la un moment dat, eram o mucoasă, printre niște persoane de o vârstă respectabilă. Șocul a fost așa mare că m-au întrebat un singur lucru, în toată emisiunea am vorbit o singură dată. Dar m-am distrat. Dup’aia am participat și la celebra emisiune “De 3x Femeie”. Nu pentru că aș fi de trei ori femeie ci pentru că mă ocup de gazetărie și pe parte de programe și de emisiuni. Și atunci m-am dus să-mi dau cu părerea ce-i cu emisiunea asta, care împlinea un an, exact de Sfântul Valentin. Habar n-aveam ce se întâmpla de regulă în emisiunea respectivă. Și m-am dus să bat câmpii și la Tatu, unde viața bate totul.
Dar în cadrul redacției, te-ai ocupat și de altceva pe parte de cultură?
Ooo, asta e celebra poveste cu Editura Omega. Pe vremea când editura asta se năștea, că așa am eu talentul să particip la facerile diferitor chestii, știi, e și o vorbă în popor, cu facerea de bine, tot așa mă cheamă nașul într-o zi cu soare și îmi spune, asta era prin ‘97-’98, zice “Stai jos.” Zic e clar, e îngrozitor ce-o să-mi spună. Zice nici nu știi ce responsabilitate îți dau acuma. Și îmi spune nici mai mult nici mai puțin că o sa-mi dea pe mână…și în momentul ăla ia așa un dosar, poftim, ăsta-i manuscrisul cărții lui Pacepa. Și cu asta m-am distrat cam o lună jumate. Era și pe dischetă dar pe varianta fără diacritice și nu se putea inlocui automat, deci trebuia să citești chestia aia ca să-ți dai seama unde e “a”, unde e “ă”, unde e “â”. Și a fost foarte simpatic pentru că așa am citit în premieră Cartea Neagră a Securității, s-o ia naiba. Și am dat peste tot felul de aberații acolo pentru că domnul Pacepa, de altfel o personalitate, e de multă vreme totuși plecat. Ori, la un moment dat, topica limbii române era, de fapt topica limbii engleze, care nu semănă, totuși, cu o carte din România și scrisă în limba română. Și atunci apucă-te și întreabă, pot să corectez? Iar Nașul zice păi de ce crezi că ți-am dat-o? A dat peste contradicții, mă rog, până la urmă a ieșit, într-un fel sau altul. Așa s-a întâmplat și cu Autopsia, publicată înainte de asta neagră, la care am lucrat doar la primul și al doilea volum. Apoi cineva a avut o idee măreață și s-a înființat editura, cu director, cu redactori și nu știu ce și mi-au luat toate carțile dar cred că și acum am două dischete în caz că se întâmplă ceva cu Cartea Neagră sau cu Autopsia. Am făcut aproximativ de toate. Cred că mi-ar trebui un stagiu la tipografie și unul la difuzare și sunt completă.
LUCA NICULESCU, absolvent FJȘC, promoția 1991-1995
Reporter Radio DELTA – Redactor-șef Radio DELTA RFI
Am ajuns în presă în 1992, ca tânăr reporter la Radio Delta, unde sunt și acum, după un stagiu de practică de două săptămâni. Eram la sfârșitul anului I de facultate și după practică, practica de vară, cei de-acolo m-au întrebat dacă nu vreau să rămân. Am spus da și am fost angajat aprope imediat.
Cine ți-a propus să rămâi?
Redactorul-șef de atunci, Cornel Ion, care este acum director.
Te-ai dus din proprie inițiativă la ei sau ți-a spus cineva, te-a trimis cineva?
Da, mi-a spus Marc Capelle, un francez profesor de la noi de pe-atunci, care ne-a zis, dar de ce nu vă duceți voi la Radio Delta? Vă duceți, bateți la ușă și ziceți că sunteți de aici și vreți să-i ajutați, și încercați, că dacă n-ai puțin tupeu, nu reușești niciodată. Și cum era și foarte aproape, pe atunci, de facultate, mi-am zis de ce nu? Am fost doi care ne-am dus atunci dar m-au angajat doar pe mine, celălat n-a vrut atunci, l-au angajat ceva mai târziu.
Ce așteptări aveai când te-ai dus acolo?
Mi-era teamă ca o sa fie ingamfati si siguri pe ei ca sunt tineri si lucreaza in radio, era foarte la moda pe atunci să lucrezi în radio, nu era încă televiziunea de acum.
Ai dat vreun concurs, vreun test în prealabil?
E, a fost așa, un test de formă. Adică au anunțat ei pe undeva, a fost afișat că e postul liber dar am fost singurul candidat și, oricum, ei pe mine mă vroiau, nu? Adică cu mine lucraseră în perioada aia și stiau cum lucrez, ce pot să fac, cum mă mișc.
În ce consta munca ta?
Eram reporter de teren, ceea ce presupunea să merg, să caut subiecte, să le tratez, mă întorceam în radio, făceam știrea, pregăteam jurnale, mă duceam după apă, după cafea, asta e, cel mai mic, ultimul venit, muncește cel mai mult. Dar nu mă deranja nici că munceam mult, nici că mai făceam și chestii care nu aveau legătură cu munca de reporter. Plus că toți de acolo erau foarte de treabă și nu m-au făcut niciodată să mă simt în inferioritate pentru că le mai aduceam și câte o cafea, când și când.
Îți spunea cineva unde să te duci, care sunt subiectele care interesează?
Exact, că doar atunci eram mult mai haotic decât acum, adică nu exista Mediafaxul, ca să îți dea sumarul zilei respective ca acum. Cele mai multe redacții se orientează acum destul de serios după subiectele zilei date de Mediafax. Atunci trebuia să găsești subiectele și comunicarea era ceva în stadiu destul de incipient. Era foarte greu să-i faci să vorbească pe cei din instituții, care erau destul de opaci, România era foarte politizată, se vorbea foarte mult despre politică și țin minte că foarte mult contau conferințele de presă ale partidelor. În fiecare săptămână era câte o conferință de presă a unui partid politic și astea erau foarte importante sau cel puțin așa ni se părea nouă atunci.
Cine îți spunea unde să te duci?
Redactorul-șef. Țin minte că veneam dimineața devreme, pe la 8, citeam ziarele, după care avea loc un fel de ședință de redacție și cădeam de-acord asupra unor subiecte. Eram puțini pe-atunci, patru oameni la redacția de știri, nu era mare lucru. Si, în afară de știrile pe care le făceam la noi conta foarte mult că știam franceza și traduceam știri de pe RFI, de pe Radio France Internationale, și le băgam la știrile externe. De fapt, cunoașterea limbii franceze a fost și un criteriu la angajare.
Cine te verifica?
Redactorul-șef sau ceilalți, care erau mai vechi în meserie. Dacă erau știri, știriștii mă verificau dar câteodată, când aveam de montat vreo bandă, chiar oameni care n-aveau legătură, nu se pricepeau la știri, dar îmi spuneau dacă e bine montată banda, din punct de vedere tehnic.
Te înțelegeai bine cu colegii?
Mă înțelegeam bine cu cei de la știri. Bine, existau, ca peste tot, niște animozități. Era un tip de la tehnic și șef la comercial, un tip mai ursuz, așa, și el și nevastă-sa trăiau în radio, adică una din camere era a lor. Ea era foarte frumoasă și el avea impresia că toți bărbații din radio se dădeau la ea, ceea ce nici nu știu ce să spun, era adevărat, nu era adevărat. Ideea era că el era foarte gelos pe orice “mascul” din radio, era bățos, se folosea de faptul că era mai vechi în radio ca să ne șicaneze și aveam conflicte cu el. Noi nu-i dădeam atenție dar era un factor de tensiune, mă enerva să am în radio pe cineva cu care nu mă înțeleg. Mai ales că era singurul. Aveam conflicte și cu ceilalți, dar cum se întâmplă în orice instituție.
De ce anume erau legate conflictele?
Păi, în principiu de faptul că eu eram începător și făceam lucruri proaste și mă mai înjura câte unul, altul, când mai dădeam câte o tâmpenie. Dar nu aveam impresia că sunt defavorizat sau că sunt alții favorizați. Existau invidii, toți suntem, nu-i așa, invidioși, dar invidiile nu erau exprimate
Ai avut greutăți, te-ai integrat greu în colectiv?
Nu, deloc, toată redacția, toți erau foarte simpatici. Media de vârstă era și mult mai mică, adică acum e de vreo 28 de ani, atunci era de vreo 20, cred. Erau oameni din București, din Mizil…din toată țaara erau. Erau studenți, majoritatea, și erau fie la Jurnalism, fie la Electronică. Pentru că Radio Delta a fost radioul Facultății de Electronică. A început ca un proiect al RFI cu Universitatea Politehnică, Facultatea de Electronică. Deci cei mai mulți erau din Electronică și noi, de la Jurnalism, am venit dup’aia.
Și cum lucrați împreună, inginerii și jurnaliștii cu pregătire?
Ei făcuseră stagii de jurnalism , știau mai bine decât noi, pentru că fuseseră la RFI, la Paris, făcuseră stagii de practică de luni de zile, erau buni, nu erau tâmpiți. Am fost și eu la stagiile astea. În fiecare an sunt două-trei, fiecare din noi plecam de mai multe ori. Acum eu nu mai plec, îi las pe alții.
Ce fel de materiale realizai?
Cam tot ce se face într-un radio: interviuri, reportaje, documentare. Aveam o emisiune la un moment dat, se numea “Dosar Delta”, era un documentar de vreo 15 minute, foarte serios. Aveam de făcut unul pe lună. Nu făceam editoriale, de fapt nu fac nici acum. Nu făceam comentarii, că eram la început. Dar știri, reportaje…am făcut și puțină muzică, la un moment dat. Făceam o emisiune de rock cu Mihai Dinu, se chema “Salata de Rock”. Dar mi s-a cerut să aleg, că nu pot noaptea să fac pe rocker-ul, să mă destrăbălez, iar ziua să fiu serios. Nu-mi pare rău, era bine dar era pentru vremea respectivă.
Cum erai recompensat?
Cum eram recompensat…eram recompensat pentru ce făceam bine…de fapt, de ce să fii recompensat pentru că-ți faci treba? Că doar îți iei leafa pentru asta. Iar eu îmi luam leafa. Am făcut o chestie deosebită, de fapt era primul interviu pe care îl făceam, era în 1992, tocmai se terminaseră alegerile, era prima oară când ieșeam pe teren, m-am dus să fac un micro-trotuar, tocmai se numise primul guvern și să-i întreb pe oameni ce părere au de guvern. Si cum știam că Văcăroiu e de la ASE am zis să mă duc acolo și să întreb oamenii. Când am ajuns și au auzit unii că sunt de la radio au zis a, ce bine, poftiți, domnul decan vă așteaptă. Au făcut oamenii o confuzie dar eu n-am zis nimic și am intrat la dom’ decan care mi-a zis, a, bine ați venit, haideți să vă povestesc de domnul Văcăroiu, pe care îl cunosc bine, am fost colegi, și așa am aflat, am făcut un portret al lui Văcăroiu din confuzie. Asta m-a ajutat, am avut norocul începătorului și m-a ajutat să-mi fac o imagine bună în radio, că am avut o idee, nu, să mă duc la ASE, nu pur și simplu pe stradă și pe urmă am avut și bafta să dau peste unul care-l cunoștea bine pe Văcăroiu.
Cum ai ajuns șef?
Exista un șef la un moment dat, asta se-ntâmpla în 1995, care însă a făcut o tâmpenie și a fost mătrășit.
Ce fel de tâmpenie?
Ceva cu o mașină a radioului, pe care a luat-o fără să aibă voie…nu era ceva profesional, ci mai mult ceva care ține de caracter. După povestea asta, cum în radio s-au promovat întotdeauna oamenii din interior, mi s-a propus mie să fiu șef, ceea ce am acceptat imediat, bineînțeles. Aveam 24 de ani. Eram șef la 24 de ani, sunt șef și acum. N-am progresat prea mult, doar că am mai mulți subordonați. Eram în Franța și directorul m-a sunat și mi-a spus dacă nu vreau să fieu șef. Tocmai terminasem facultatea.
Care ar fi principalele satisfacții pe care le ai, ca jurnalist?
Sunt multe. Multe sau nu, depinde. Cel mai fericit ești când îți dai seama că ceea ce spui contează, ceea ce e destul de puțin important adică de…în România știu că n-am impact foarte mare dar știu că în Franța, în lume, RFI-ul contează. Deci mai mari satisfacții am avut din munca făcută pentru RFI pentru că, din păcate, Delta nu e foarte ascultat. Povestea cu minerii, cu Iugoslavia…și mai sunt unele lucruri pe care le faci, de exemplu scrii un articol repede-repede și nu ai mult de muncă pentru el. Dar sunt și materiale mai mari, la care stai și câteva săptămâni, și de care ești mai mulțumit când îți ies bine. Iar pentru ei scriu despre tot: economie, cultură, politică, social, sport, tot!
Există la voi subiecte “interzise”?
Extrem de rar mi s-a întâmplat. Cum noi suntem la Camera de Comerț, avem sediu în Romexpo, evit să critic Camera de Comerț. Sau evit să fiu primul care dă cu piatra. Altfel, nu…și, în ceea ce privește relția cu Franța: când e o informație care ar putea afecta interesele franțuzești în Româna, o verificăm foarte bine. Asta nu înseamnă că o cenzurăm. De multe ori am fost primii care am dat o șitre, dată fiind natura relațiilor noastre cu ambasada și cu grupurile franțuzești suntem de multe ori primii care aflăm o știre dar nu o dăm decât după ce o verificăm foarte bine.
Cu ce tip de nemulțumiri te-ai confruntat în munca ta?
Nemulțumiri. Că nu-ți iese reportajul cum ai chef, nu găsești interlocutorul care-ți trebuie…mai mult mulțumiri legate de cotidianul muncii, nu de probleme ierarhice sau constrângeri. Sunt constrângeri financiare, uneori, nu poți să faci ceea ce vrei. Ai vrea ca radioul să fie mai mare, să aibă mai multă autoritate, asta e.
Te-a ajutat pregătirea din școală?
Da. Pe lângă faptul că dobândești niște cunoștințe generale despre ce înseamnă meseria asta iar restul înveți lucrând…Contează să ai studii de jurnalism. Era și invidie din partea colegilor care nu erau în situația asta, dar erau și oameni care vroiau să facă studii de jurnalism. Ale mele au contat. Ești mai bine văzut. Contează studiile, adică se presupune că un student la jurnalism e mai bine pregătit. Eu, ca angajator, de exemplu, prefer un student sau absolvent de la noi față de altul care nu are deloc pregătire teoretică. Dar contează mult, din ce în ce mai mult, și experiența.
VALERIU TURCAN, absolvent FJȘC, promoția 1994-1998
Radio Tinerama – Radio Contact – Radio BBC Londra (producător)
Povestește-mi când ai avut primul contact cu presa.
Primul contact cu presa s-a produs în anul întâi la facultate, când am început să fac un curs la Centrul pentru Jurnalism Independent. Instructorii de acolo au organizat niște interviuri cu diverse personaje: un securist, o prostituată și un pește. Ulterior s-a dovedit că erau ziariști, iar ăsta a fost primul meu contact cu oameni din meseria asta. Am fost fascinat de ei, atunci.
Care a fost primul loc unde te-ai angajat?
Prima angajare a fost în iarna lui 1995 la Radio Tinerama, în urma unui concurs. Am aflat că au nevoie de oameni pentru că am auzit reclama la concurs la postul de radio, în bucatarie. M-am dus peste ei și, după două săptămâni de probă, am fost angajat ca reporter. Mă așteptam la un "colectiv" care să fi aderat la principiile profesionale și etice de bază, de care știam în facultate. M-am înșelat. În primul rând, prin același concurs fuseseră angajați o gagică de la limbi străine, doi ingineri. Redactorii nu respectau nimic și habar n-aveau de deontologie sau imparțialitate.
Ce făceai acolo, la început?
Primele sarcini au însemnat acoperirea unor conferințe de presă. Știri, relatări, reportaje. Era un lucru ieftin și simplu de făcut. Având în vedere că eram la început, mi se părea interesant și aveam impresia că aveam o mare responsabilitate.
Cine îți verifica materialele?
De verificat mă verificau mai mulți, redactorul-șef și adjunctul acestuia, ceea ce ducea la sfaturi și cerințe contradictorii.
Te-a ajutat cineva să te integrezi?
Păi, după părerea mea, ei trebuiau să mă ajute să mă integrez dar nu mi s-a parut că făceau eforturi prea mari. Colegii erau invidioși, nu aveau habar cum să scrie o știre, erau complet pe dinafară. Eu eram singurul orientat către obiectivitatea maximă și neutralitatea de tip Reuters, de exemplu, ăla era modelul meu atunci. Ei făceau niște eseuri și de obicei, erau chiar apreciate de șefi. Am avut parte și de bețe în roate iar asta a însemnat, în general, furat subiecte, bârfe, povești dintr-astea.
Lucram pe un salariu mic, fix, nenegociabil, fără carte de muncă, iar o mărire era echivalentă cu două sticle de 250 de ml de Coca-Cola. Cu 80% din primul salariu am cumpărat o geacă de blugi, de iarnă, de pe Lipscani…
Aveai conflicte cu cei din conducere, sau cu colegii?
Aveam adesea conflicte cu cea care coordona emisiunea de știri principalaă a zilei. Femeia era o fostă profesoară de liceu și avea un stil absolut insuportabil. Îi era frică, tot timpul, să nu deranjăm pe cineva, tot timpul cerea aprobarea redactorului-șef pentru fiecare subiect din emisiune. Era încarnarea perfectă a auto-cenzurii. Asta pe verticală, pe orizontală nu-mi mai amintesc prea multe. Existau niște mici conflicte cu colegii dar nimic extraordinar.
Ce satisfacții ai avut lucrând acolo?
Ca succese, reușisem să obțin câteva declarații în exclusivitate, vreo trei-patri. Astea au fost evaluate de redactorul-șef care spunea: “Bravo, Valeriu!” și asta era tot, nu mărire de salariu, nu nimic. Nu-mi aduc aminte detalii despre reacțiile colegilor, în mare era vorba de invidie, mai ales că majoritatea își maximizau importanța lor în acel loc de muncă. Principala sursă de satisfacție era adrenalina, atunci când acopeream niște evenimente importante. Cunoșteam oameni importanți, aveam acces la ei, credeam că am statut de mare șmecher. Ceea ce, evident, era fals.
Cum te-ai hotărât să pleci?
Motivele au fost și profesionale, și financiare, situația se nasolise, redactorul-șef intrase în conflict cu patronul și se blocase în redacție, acuza conducerea de cenzură. În realitate, situatia era alta, redactorul-șef adusese postul la faliment, deturnase o bună parte din bani, formatul era incoerent făcut, emisiunile erau bătrânești, mai ceva ca la Radio România, știrile proaste, muzica foarte proastă, fără copyright, în radio nu intrau bani din publicitate. Și erau și alte probleme, redactorul-șef manipula angajații și îi indemna să se revolte împotriva cenzurii, care dacă exista, nu putea să vină decât din partea lui. În fien, până la urmă unii s-au blocat în redacție. Patronul și redactorul-șef se certau de-o parte și de alta a grilajului de fier iar pe post se citeau mesaje împotriva cenzurii.
Ce ai făcut după aceea?
Plecând de aici, am ajuns la Contact, după un anunț văzut în ziar. În Libertatea pagina 2 de anunțuri. Am dat un concurs, care a constat din întrebări legate de viața politică românească. După test au urmat două interviuri. La Radio Contact se lucra după o formulă importată din Occident, deci foarte bine organizată, cu scop și formaturi clare. Era o afacere bine condusă, profesional era un pas înainte, aveau tehnologie de lucru modernă, chiar dacă știrile nu aveau un loc important în format, cel puțin era un post național, nu unul local, cu o audiență mică, precum Tinerama. Oamenii încercau să fie profesioniști, se inova, la capitolul reportaje cel puțin.
Ai avut probleme și aici?
Am avut ceva conflicte cu redactorul-șef. La fel ca la Tinerama, femeia se autocenzura, dădea dovadă de servilism, teamă de nou. Era și ea era profesoară de fizică, soțul ei era om de afaceri prieten cu managerul. Părinții ei erau prieteni de familie cu unul din acționari. Apoi, în 1999 m-am mutat de la cel mai puternică rețea comercială românească la cel mai puternic serviciu public, la BBC. Multe lucruri criticabile aici, la secția română. La fel, nu toată lumea împărtășește aceleași principii profesionale…există subiecte favorite, de exemplu.
Care ar fi aceste subiecte?
Mi-e greu să spun exact… nu-i neapărat rău să existe așa ceva, pentru că sunt subiecte esențiale pentru dezvoltarea țării, dar pe care restul presei le ocolește din varii motive, principalul cred tabloidizarea presei scrise și lipsa jurnaliștilor competenți. Pe unul care-ți știe legile nu poți să-l plătești cu 100 de dolari. Dar cum ziceam, fiecare șef are lista lui cu subiecte, din varii motive, mai puțin explicabile în baza unor criterii editoriale.
A trebuit să te conformezi unei anume politici?
Eu personal nu am făcut eforturi, deși mi s-a sugerat să fac. Alții au făcut. De exemplu: să nu dai în PNTCD și, la acea vreme, președintele Constantinescu. Colegii, în timpul campaniei electorale anterioare, au fost încurajați tacit să dea în PDSR și Iliescu. Eu am încercat să fiu echidistant și trebuie să recunosc că uneori, am scris mai acid despre Constantinescu, chiar în cadrul unei emisiuni în care el era menajat, spre șocul celor care erau fățiș în favoarea țărăniștilor și pregătiseră emisiunea. Nu era ceva foarte acid, ci evitam eufemismele, ceea ce deja face o știe mai concretă, mai interesantă, zic eu…am dat mult mai mult în Iliescu și Năstase, dar precizez, numai când era cazul, când spuneau prostii mari, de genul Agathon, palmierii nu s-au ofilit, ci au fost ciufuliți….nu m-am lasat angrenat în disputele politice din cadrul redacției, chair în campanie electorala, am încercat chiar să le dau timp egal în relatări. Ceea ce pe unii colegi nu i-a interesat.
Te-ai simțit cenzurat?
Nu în mod direct, evident, lucrurile se fac subtil, niciodată pe față. Am propus subiecte cred, interesante, și ei le-au refuzat și amânat, așa că am rămas cu toate ciurucurile..întodeauna discuțiile sunt legate de standarde editoriale, pe care fiecare le interpretează ca un avocat la tribunal. Ideea e că BBC-ul trebuie să fie un fel de tribună alternativă, unde auzi și alte puncte de vedere pe lângă cele ale puterii și ale presei vândute. De acord, dar nu trebuie întotdeauna plecat la revoluție într-o emisiune. Așa că uneori am avut eu dreptate, alteori ei. Indiferent cine a avut dreptate însă, s-a făcut în cam 70-80% din cazuri cum au vrut editorii. Că tot ziceam de ei, unul e inginer fugit pe vremea lui Ceașcă în ‘70, altul tot inginer, dar cu facultatea neterminată, altul cu ASE-ul și cu mari probleme de comunicare, incapabil de a întreine o relație echilibrată cu cineva. De aceea, din frustrare, la ședințele editoriale ține neapărat să-și impună punctul de vedere pentru că el la urma urmei decide. Uite, la alegerile din ‘99, îmi scrie o știre de urgență, PDSR-ul a câștigat cu peste 45%. Dacă ar fi făcut o școală de specialitate, i-ar fi intrat în sânge că sursele trebuie să fie autorizate, pentru a fi credibile în caz de alegeri. El aflase cifra de la două persoane din staff-urile de campanie, numai că oamenii ăia aveau acces doar la o parte din date, din numărarea paralelă a partidelor. Era evident, e o problemă de clasa a V-a. A zis după aia că le-a verificat în două locuri. Când putea să aștepte 30 de minute și să verifice într-unul și bun: Comisia Electorală Centrala. Altă fază, tot cu tipul ăsta: îmi zice să vorbesc cu un un parlamentar israelian de origine română în care să-l întreb, între altele, cum comentează declarația deputatului Kauffmann, cum că Israelul trebuie să se retragă definitiv din Cisiordania, altfel riscă să devina un stat paria. Tipul respectiv mi-a zis: “Domne, eu sunt parlamentar de X ani, nu știu pe nici un Kaufmann, a fost unul acum șapte ani, da’ a murit”…ce să zic..Dosarele X.
Exista subiecte de care nu prea scrii sau pe care le preiau, de obicei, șefii?
Uite, există niște reguli clare: nu se dă în PNTCD, nu se dădea în Constantinescu, se dă în Securitate, comuniști, Năstase. Acuma au mai lăsat-o că Năstase s-a plâns guvernului britanic când a fost la Londra…Mai sunt Agaton, guvern, mafia financiară, cu Vântu, Temeșan, Păunescu etc. și de cele mai multe ori, evident, pe bună dreptate. Tărăniștii sunt protejați, nu știu încă de ce, probabil că șeful secției are amici acolo. Subiectele mari, cum ar fi restituirea proprietăților și securiștii le preiau anumiți oameni pentru că cei care le dau sau le fac au case și terenuri de recuperat. La fel, cei care scriu despre securiști au propriile lupte de dus, din convingeri ideologice, au fugit pe vremea lui Ceaușescu, nu li se arată dosarul de la Securitate…sau pe vremea lui Ceașcă Secu au încercat să-i recruteze, sau pentru că sunt adepții unei curățenii radicale în România, fără compromisuri. Cei care își dau acordul ca acești oameni să scrie despre ele sunt și ei de acord cu ideile respective, dar clameaza valorile pe care le apără BBC-ul. Chiar dacă e corectă și de bun simț, prin această afirmație ei deja sunt ancorați ideologic, majoritatea de dreapta, libertarieni pur-sânge. Așa se explică radicalismul BBC-ului. Sau, uite, despre conflictul dintre greco-catolici și ortodocși scriu niște reporteri care sunt de religie greco-catolica. Iar despre articolul 200 a scris un gagiu homosexual…
Ce crezi despre presa românească, în general?
Cred că e în continuare în prima tinerețe. Există niște blocaje care o împiedică să se dezvolte. Jurnaliștii sunt foarte prost pregătiți, și nu vorbesc doar de pregătirea profesională, de tehnici de redactare și deontologie. Nu cunosc limbi străine, nu au o privire de ansamblu asupra direcției în care se îndreaptă lumea, nu știu economie, științe politice, nu pot evalua corect deciziile partidelor, guvernului…deci au o capacitate de analiză limitată. Faptul că spun de multe ori prostii de mult mai multe ori ca în Occident, asta le știrbeste credibilitatea. Faptul că sunt prost plătiți îndepărtează profesioniștii de presă. Mulți sunt corupți, iau bani, am întâlnit de cazuri, nu puține, de jurnaliști care au luat bani sau se apucă să facă altceva – PR, publicitate, se fac purtători de cuvânt sau intră la te miri ce firme. Aici e un cerc vicios: cei care dețin funcții de conducere în presă, în marea lor majoritate sunt nu numai coruptibili, ci de multe ori chiar mafioți,au legături nepermis de mari cu politicul, cu diverse alte cercuri de interese, au ei inșiși interese comerciale, sunt incompetenți și proști manageri. Toate acestea îndepărtează tinerii capabili de presă. E un foarte mare rulaj de personal, carne de tun, ceea ce face imposibilă analiza corectă și aprofundată din partea presei…de-asta politicienii fac pe degete presa…Dacă nu se fac aranjamente cu puterea politică, se fac cu cercuri financiare. Știu cazuri de instituții de presă unde există subiecte interzise …criza e legată și de situația economică din România, unde bugetele de publicitate nu sunt foarte mari.
CEZAR IOAN, absolvent FJȘC, promoția 1991 – 1995
Mediafax – Ziua (șef departament Sinteze)
Cand ai văzut prima dată cum se lucrează într-o redacție?
Când eram în facultate, la sfârșitul anului I, și a trebuit să fac practica. Unii au ales să o facă în facultate, la bibliotecă, și să primească nota 10, iar alții să se ducă în presă. M-am dus acasă, la Buzău, și am publicat două articole la un ziar local. Erau două cronici de emisiuni TV.
Care a fost primul loc de muncă și ce făceai acolo?
Peste un an și ceva, m-am angajat la Mediafax, la externe. Traduceam știri din engleza și franceză, pentru flux. Un an de zile am stat acolo cu totul, din care șase luni am stat la tradus știri iar celelalte patru am fost editor de flux. Verificam ce făceau ceilalți, mai rescriam o știre, mai corectam pe ici, pe colo, mai dădeam un titlu. Eram în anul III, povestea se-ntâmpla în 1993.
Cum ai ajuns la Mediafax?
Am ajuns printr-o colegă de facultate care deja lucra acolo. Le plecaseră câțiva oameni și aveau nevoie să facă angajări. Ea mi-a spus și mie, și atunci m-am dus. Am dat un test, adică am avut de prescurtat un material, și m-au angajat imediat. Salariul era de $75. Lucram o saptămână noaptea, o săptămână de la 7 dimineața, o săptămână de la 3 după amiaza iar o săptămână aveam liber.
Te-a ajutat cineva să te integrezi, te-a luat sub aripa protectoare?
M-am integrat repede și foarte bine, asta pentru că majoritatea erau tineri. În plus, colega asta care m-a adus m-a și ajutat să mă integrez, adică mi i-a prezentat și pe ceilalți. Ea era o ființă foarte placută și asocierea asta m-a ajutat și pe mine. Adică-n momentul când m-a prezentat, deja eram și eu un tip simpatic pentru că fusesem prezentat de o tipă simpatică.
Cei care te-au angajat știau de unde vii? Crezi că te-a ajutat cumva?
Faptul că ceilalți știau că sunt la Jurnalism n-a fost important nici într-un sens, nici în altul. Majoritatea colegilor erau ingineri proveniți de la o uzină de avioane care se desființase, deci majoritatea absolviseră Aeronave. Iar pentru șefi nu asta a contat. Dacă nu mă-nșel, cei mai mulți au aflat de asta după ce m-am angajat. Ce a contat a fost capacitatea mea, la testul de probă, de a scurta o știre într-un mod lizibil.
Ai avut neînțelegeri, conflicte cu șefii, cu colegii?
Probleme, conflicte, nu am avut deloc, absolut deloc. Nu m-am confruntat cu cenzura, cu constrângeri, nimic din toate astea. Existau poate câteva nemulțumiri, dar erau legate de programul de lucru, nu de munca propriu-zisă. La vârsta aia eram foarte bucuros că am ceva de muncă. Eram conștient că mai e un an și gata, se termină facultatea și trebuie să mă angajez undeva și ar fi bine să am o experiență dinainte. Iar din facultate nu prea avusesem nevoie să merg, să lucrez, să fac chestii dintr-astea.
Bine, dar recompense?
La faza asta, prima dintre ele a fost promovarea, dar și asta a venit cumva firesc, pentru că, oricum, o parte din colegi veneau și mă rugau să mă uit pe știrile lor.
De ce ai plecat de la Mediafax?
Pentru că mi s-a oferit ceva mai bun. Se înființa ziarul Ziua, știam că urmează să apară de la câțiva colegi care mai lucraseră cu Roșca la Ultimul Cuvânt, care se desființase. Știam și că salariile vor fi mult mai mari. Iar la Ziua am trecut deja pe altceva, am terminat cu externele și editarea de flux și am venit la șef al departamentului social-economic. Munca mea consta în a-i coordona pe reporterii pe care îi aveam în subordine, îi trimiteam după subiecte, le vedeam știrile, le selectam și făceam pagina, mai mult singur sau împreună cu redactorul-șef, stabileam ce intră în pagină, ce rămâne pe-afară, ce dăm la pagina întâi.
Schimbarea asta a fost o sursă de satisfacție?
Da, sigur, că eram mult mai bine, din toate punctele de vedere. Sursele de satisfacție au ținut și de faptul că angajarea la Ziua a coincis cu terminarea facultății. Câștigam mai mult decât dublu față de Mediafax, plus că aici îmi apărea și numele, eram în caseta redacționala…mă duceam la mama și-i ziceam “Uite, ce-am semnat eu azi, uite cum sunt eu în casetă”. E vorba și de un fel de recunoaștere socială.
Povestește-mi care a fost traseul tău la Ziua.
Nu-i mult de povestit…După functia de șef la social-economic, m-am ocupat de corespondenții locali și nu mai aveam treabă cu socialul, secția a fost preluată de altcineva. M-am ocupat, deci, de asta cam un an, după care, iar, oarecum firesc, când s-au înființat edițiile locale m-am ocupat de edițiile locale, după care mi-am luat un concediu de șapte săptămâni, s-au făcut restructurări și am rămas fără obiectul muncii. Și după aia mi s-a dat o altă însărcinare, și anume să coordonez secția de tehnoredactare, adică tot departamentul de layout al ziarului. Am făcut chestia asta vreun an și ceva. Diferențele au fost mari, de la partea editorială la una de organizare și coordonare.
Ai fost mulțumit de schimbările astea?
Ultima schimbare, aia nu mi-a convenit. Oricum, a fost însoțită de o mărire de salariu și asta m-a făcut să înghit mai ușor hapul. Mi-am zis că am ocazia să fac ceva ce nu mai făcusem. Deci, din acest punct de vedere, mi-a convenit. Nu mi-a convenit că terminam cu partea editorială, care-mi plăcea. Apoi am lipsit doi ani și m-am întors la departamentul sinteze. Asta cuprinde baza de bate, ziare și online, arhiva foto, departementul foto și cea de monitoring, care s-a desființat.
Cum crezi că te-a ajutat ce ai învățat la facultate?
În mod clar, am avut o ușurință mai mare decât ceilalți colegi ca să pot trece de la una la alta. În momentul în care înțelegi finalitatea a ceea ce faci, îți vine mult mai ușor să pui în aplicare totul și să ai și suportul pe care ți-l dă pregătirea. Ca să poți să te miști dintr-o parte în alta. Nu toată partea teoretică mi-a folosit dar mai am niște ani în față și poate-o să-mi folosească toată. În timpul facultății am resimțit lipsa de contact cu partea practică. Nu laboratoare și chestii d’astea. Adică: ești student sau absolvent și te duci într-o redacție. Ce faci? Ți se dă, dacă ai noroc, un domeniu, și ți se spune: “Uite, tu răspunzi de Primărie”. Cum îți faci sursele, cum te-mprietenești cu oamenii, cum pui problema…astea sunt lucruri care nu se învață în facultate. Iar eu și cei din generația mea nu am avut ocazia să avem prea mulți profesori din zona aplicată a meseriei, care să-ți spună chestiile de care te lovești. Să-ți spună: “Da, cu ăsta te împrietenești cel mai bine dacă bei șprițuri până cazi jos. Cu ăsta faci glume deochiate”. Asta mi-a lipsit. N-am avut ocazia nici să aud lucruri ca astea de la alții, până am început să lucrez. Grupurile astea informale, de care ni se spune foarte puțin la școala, sunt cele mai importante. Cred că trebuie o pregătire teoretică, dar nu chiar atât de teoretică. Unele cursuri pe care le-am făcut încă nu mi-au folosit și nici nu cred că o să-mi folosească vreodată, asta și pentru că nu am înțeles despre ce e vorba. Ar trebui mai multă practică dar nu cea din laboratoare, care mimează de undeva de departe ce se întâmplă pe piață. Avem nevoie de niște contracte și niste contacte mult mai serioase cu presa, în afara celor două săptămâni de practică și laboratoarelor, cum am mai zis. Față de colegii care nu aveau studii de specialitate am crezut, inițial, că am doar capacitatea de a scrie o știre. Apoi am văzut că mai am și alte capacități. Mi-am zis uite, poate că pregatirea teoretică este importantă. Acum știu că e așa și că partea practică ți-o formezi oricum, când muncești, dobândești experiență. Numai că pierzi destul timp pe care nu l-ai mai pierde dacă ai face lucrurile astea din școală. Și ce cred eu că mai lipsește e un anumit spirit pragmatic și o înțelegere mai clară asupra a ceea ce se întâmplă în presă. Adică se mai vaită unii că e cenzură, că de ce trebuie să scrii într-un anume fel de unii, de ce să fii mai cu mănuși față de alții. Astea-s deja lucruri care țin de supraviețuire, de supraviețuirea ziarului și chiar a ziaristului, în final. Să nu mai iasă sudentul din școală cu senzația că viața e un tort cu frișcă pentru că așa învață el la facultate, că el e foarte bine pregătit și-n lumea asta există numai dreptate. Trebuie să înțeleagă bine că pentru a merge înainte trebuie să faci niște compromisuri de un anumit fel și că un compromis nu e, neapărat, ceva rău.
Concluzii
Pentru mulți dintre tinerii reporteri, abia iesiți din școlile de jurnalism, care intră în câmpul muncii, primul loc de muncă reprezintă o experiență decisivă. “Profesia pierde câțiva dintre ei, care renunță din frustrare, dezamăgire sau din neputința de a face față problemelor, atât celor implicate de munca în sine, cât și celor ce apar în cadrul redacției”. (Ken Metzler, 1986, pag. 17).
Puțini studenți de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării așteaptă să termine cei patru ani de studiu înainte de a-și căuta un loc de muncă. Toți cei chestionați în prezenta lucrare au făcut primul pas în acest sens în anii studenției, mai precis în jurul anul al II-lea. Tinerii studenți sau absolvenți ai facultății de jurnalism încearcă să se angajeze încă de timpuriu, din rațiuni care nu țin în primul rând de partea materială. Toți cei intervievați au explicat că singura motivație care i-a îndreptat spre căutarea unui loc de muncă, indiferent de sistemul de angajare sau de plată, a fost dorința de a învăța, de a se familiariza cu cerințele angajatorilor, de a completa pregătirea teoretică din facultate, precum și dorința de a se asigura că, după ce vor absolvi cursurile facultății, nu vor avea dificultăți în găsirea unui post. Cu atât mai mult cu cât “în meseria asta, nu-ți găsești de lucru citind anunțurile din ziare”, spunea unul dintre subiecții intervievați.
Fiecare jurnalist își construiește, poate involuntar, o adevarată rețea de unde obține, de fiecare dată, informații despre ce nou ziar e pe cale să apară sau ce post de televiziune sau de radio face angajări, fiindu-i ușor să migreze dintr-o redacție în alta. Același lucru este valabil și pentru studenții facultăților de jurnalism. Majoritatea și-au găsit primul loc de muncă în urma unor informații primite de la colegi de facultate care deja erau angajați. “Vorba umblă repede în domeniul ăsta”, a spus un alt interveivat. Ei află că există un post disponibil de la astfel de surse, însă acestea nu le intermediază decât înscrierea pe lista candidaților, atunci când o astfel de listă există. Angajarea a depins, în fiecare din cazurile luate în discuție, numai de cunoștintele candidatului. Cunoștiințe care au fost verificate printr-o testare, ce-i drept, destul de sumară. Apoi, în funcție de sistemul aplicat de fiecare organizație de presă în parte, li s-a făcut contract de angajare în câteva zile sau după o perioadă de probă a cărei durată a variat între una și două săptămâni. Principalul atu de care au beneficiat la angajare a ținut tocmai de statutul lor de studenți ai unei facultăți de jurnalism, în general, și ai FJȘC, în mod special. În unele cazuri, angajatorii au solicitat tocmai studenți ai acestei facultăți, datorită recomandarilor obținute, indirect, prin munca unui student deja angajat. “Nu mai ai și alți colegi interesați să lucreze?” este o întrebare destul de des auzită. Tot apartenența la o facultate de jurnalism i-a ajutat pe toți cei chestionați să facă față testării la care au fost supuși, pentru că cerințe cum ar fi prelucrarea unei știri sau sintetizarea unui material mai amplu ținea de un anumit specific al muncii jurnalistice cu care ei se familiarizaseră în facultate. De altfel, una dintre concluziile studiului “Owners, Editors and Reporters: Ways of Recruitment”, publicat în periodicul The Global Network (1995, nr. 3), este că angajatorii sunt de acord, în unanimitate, că sudiile de specialitate ale angajaților lor își dovedesc utilitatea în primul rând din perspectiva deprinderii tehnicilor de scriitură și de colectare a informțiilor.
Pe de altă parte, mulți obțin primul loc de muncă în urma stagiului de practică. Din nou, avantajul studentului la jurnalism este că poate deschide cu ușurință ușile organizațiilor mass-media care, când au ocazia să vadă “la lucru” un potențial angajat bun, rar lasă să le scape ocazia de a-l integra în colectiv. Argumentele țin, bienînțeles, și de faptul că studenții nu au pretentii materiale ridicate și, fiind tineri și dispuși să muncească mult, angajatorul îi exploatează la maximum.
Același studiu publicat în Global Network (1995, nr. 3), atesta că doar 30% dintre editori preferă să angajeze absolvenți de jurnalism, ceea ce indica faptul că facultățile de specialitate nu au reușit să își impună absolvenții pe piața muncii în presă. Această concluzie este contrazisă de spusele intervievaților, care afirmă, la unison, că titulatura lor de studenți, respectiv, absolvenți ai unei facultăți de jurnalism a fost un punct care a contat la angajare. Nu trebuie uitat că, la momentul realizarii studiului, o singură promoție de absolvenți devenise operațională. Se pare că, de la an la an, studenții și absolvenții FJȘC s-au impus ca buni profesioniști pe piața mass-media.
Perioada petrecută la primul loc de muncă este, totuși, relativ scurtă, variind de la trei sau patru luni la un an. Există, printre cazurile luate în calcul în lucrare, o excepție: situația particulară a unui fost student al FJȘC care lucrează în același loc de mai bine de 10 ani, timp în care a ajuns, de la reporter-redactor, șef al departamentului de știri. În celelalte cazuri, primul loc de muncă a fost o experiență destul de scurtă dar care a dus la un angajament mai avantajos.
Primele sarcini ce le sunt date, imediat după angajare, țin de materiale de cele mai multe ori mărunte, iar începutul înseamnă, de fiecare dată, numeroase conferințe de presă. Acest amănunt este mult mai des întâlnit în cazul absolvenților din perioada ‘94-’95, când asemenea pseudo-evenimente erau bine cotate și se regăseau în mai toată presa românească. Cât despre integrarea în colectiv, dificultățile s-au dovedit a fi fost minime în toate cazurile luate în discuție, asta mai ales pentru că, anunțându-se între ei cu privire la o posibilitate de angajare, studenții FJȘC deveneau colegi și la locul de muncă. Probleme de integrare au apărut doar în situațiile în care mediul profesional din care ajungeau să facă parte nu era de acord cu procesul de “întinerire”, dându-se naștere clasicului conflict dintre generații.
Traseul profesional al tinerilor jurnaliști are, dacă se poate spune așa, o singură coordonată: hazardul. Așa cum rar se întâmplă să facă numai munca pentru care sunt plătiți, ei spun că momentele importante ale carierei lor au ținut de așa-numitele “întâmpări fericite” sau, mai precis, de capriciile angajatorilor. Este cazul unei absolvente care a ajuns șef al departamentului unde era angajată pentru că cel ce deținea această funcție nu s-a prezentat la ședință câteva zile la rând. Astfel, într-o bună zi, directorul ziarului, o fire impulsivă și imprevizibilă, a numit-o ad-hoc responsabil de secție și i-a și dublat salariul. O situație asemănătoare am întâlnit în alt caz, când promovarea a avut la bază o gafă a șefului precedent, care folosise mașina radioului în scopuri personale. Interesant este că majoritatea subiecților chestionarului dețin ei înșiși funcții de conducere în organizațiile de presă unde lucrează: redactor-șef (Luca Niculescu), secretar general de redacție (Sorin Avram), șef departament cultură (Luana Duschka), șef departament sinteze (Cezar Ioan). Și asta în condițiile în care niciunul nu are mai mult de 30-31 de ani.
Angajatorii sunt, într-o primă fază, deschiși să accepte studenți de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Toți intervievații au fost de acord că apartenența la această facultate a fost singura recomandare, detaliul semnificativ care le-a facilitat pătrunderea în organizația de presă. Principala problemă este însă aceea că ei sunt priviți ca “negrișori”, după cum s-a exprimat unul dintre subiecți, pe care patronul consideră că îi poate exploata mult mai ușor. Statutul studentului într-o organizație de presă este, de fiecare dată, acela de colaborator. Iar acest statut stagnează uneori foarte mult. Ca rezultat, rareori primul loc de muncă este o experiență de durată.
Recompensa materială este un criteriu după care tinerii încep să se orienteze abia după ce termină facultatea. Ceea ce primează la început, principala sursă de satisfacție, ține de sentimentul că ei realizează ceva, că învață și că rezultatele muncii lor sunt vizibile. Le place să își vadă numele tipărit în caseta redacțională, sunt fericiți că le apare semnătura, că sunt văzuți pe micul ecran sau auziți la radio. Acest tip de satisfacții ține mai mult de o anumită recunoaștere socială pe care o implică jurnalismul, o recunoaștere pe care, de la momentul debutului și chiar și după consacrare, orice jurnalist o dorește și o urmărește. Deși mass-media acestor ani este dominată de conceptul de vedetă, cei intervievați nu au dat semne că, de-a lungul traseului profesional, au urmărit sa atingă acest statut. Principalele obiective sunt un post unde să fie lăsați să aplice ceea ce au învățat la facultate, unde să fie retribuiți corect și să nu fie încărcați cu sarcini care nu intră în atribuțiile lor. Acest ultim aspect s-a regăsit pe lista nemulțumirilor tuturor subiecților. Angajatorii apelează la studentul-colaborator pentru activități care ies din zona pentru care el a fost selectat și pentru care este plătit. Pe lângă serviciile mărunte făcute colegilor și șefilor, cum ar fi prepararea cafelei, citată într-unul din cazuri, e vorba de preluarea unor sarcini de care ceilalți angajați preferă să se ferească. Fie că nu au pe altcineva disponibil, fie că vor să se folosească pe cât posibil de studenți, fie din varii alte motive, angajatorii apelează la ei pentru munci care de care mai diverse și mai depărtate de “fișa postului” acestora. Angajata de la cultură se vede obligată să fie reprezentantul ziarului la diverse emisiuni TV, făra nici o legatură cu domeniul ei, sau să se ocupe de redactarea unei cărți pe care editura-satelit a ziarului o are în pregatire. Angajatul de la departamentul de monitorizare al unei agenții de presă ajunge să monitorizeze și apariția pe post a reclamelor, ba se vede, la un moment dat, și în ipostaza de a monta spoturi TV.
Un alt student a fost trecut de la șef al secției social a unui cotidian la funcția de editor, apoi de responsabil al edițiilor locale, apoi a fost numit șef al departamentului de sinteze, unde are în grijă baza de date a ziarului și departamentul foto. Cerințele angajatorilor sunt, de multe ori, neclare și pentru ca aceștia par a nu avea o perspectivă limpede asupra atribuțiilor pe care trebuie să le aibă jurnaliștii. Ei par să vrea să dezvolte modelul angajatului “bun la toate”, de unde și remarca unei interveivate care a spus că îi lipsesc un stagiu la tipografia ziarului și un altul la difuzare, după care se poate declara “completă” în ceea ce privește diversitatea atribuțiilor ce i-au fost date în cadrul cotidianului la care lucrează.
O altă nemulțumire a foștilor studenți ai FJȘC, legată de zona conflictelor zilnice cu factorii de decizie, este că cei care le critică alegerile sau munca, cei care dețin funcții de răspundere, le sunt inferiori din punct de vedere profesional. Nu este vorba aici strict de pregătirea profesională, de deținerea unei diplome de specialitate. Pe cei intervievați îi deranjează faptul că superiorii lor sunt puternic influențați politic, fac parte din “vechea gardă” și mețin regulile acelei perioade. Ei nu sunt de acord că un student sau absolvent al unei facultăți de jurnalism știe suficient de bine ce are de făcut, corectează materialele fără să explice schimbările pe care le-au operat, dau angajaților sarcini în timp ce ei înșiși nu știu, în unele cazuri, să “simtă”, să scrie sau să verifice o știre. “Unul dintre șefi îmi zice într-o zi să vorbesc cu un un parlamentar israelian de origine română pe care să-l întreb, între altele, cum comentează declarația deputatului Kauffmann, cum că Israelul trebuie să se retragă definitiv din Cisiordania, altfel riscă să devina un stat paria. Tipul respectiv mi-a zis: <<Domne, eu sunt parlamentar de X ani, nu știu pe nici un Kaufmann, a fost unul acum șapte ani, da’ a murit>>”. (Valeriu Turcan, BBC)
Un alt prilej de nemulțumire pentru tinerii jurnaliști este momentul în care un material pe un subiect important, pe ajunge să fie scris de cineva nu neapărat mai bun dar care este direct interesat de subiect sau pe care superiorii vor să-l promoveze. Există supărarea, adesea menționată, că, atunci când e vorba de subiecte semnificative, ele ajung la alții, în general la șefi, iar celor mai tineri sau mai noi le rămân “firimiturile” sau “mărunțișurile”, așa cum le-au numit doi dintre cei chestionați. Criteriile după care sunt alese acete subiecte sunt diferite. Am aflat că “subiectele mari, cum ar fi restituirea proprietăților și securiștii le preiau anumiți oameni pentru că cei care le dau sau le fac au case și terenuri de recuperat. La fel, cei care scriu despre securiști au propriile lupte de dus, din convingeri ideologice” (Valeriu TURCAN, BBC). “Noi eram niște reporteri care îi ajutau pe cei câțiva realizatori de la România Actualități. Cele mai importante subiecte le făceau reporterii din redacție, iar nouă ne rămâneau firimiturile, tot felul de nimicuri. Mă deranja că nu puteam face un subiect interesant pentru că îl făcea altcineva. Bine, fiind nevoit să sari peste evenimentele evidente, pe care le luau alții, te zbăteai și tot găseai, de capul tău, ceva fain” (Petrișor OBAE, ADMAKER). Alteori, tehnicile de cenzură sau îndepărtarea unui redactor de un anume subiect îmbăcau forma mai subtile. “Am propus subiecte cred, interesante, și ei le-au refuzat și amânat, așa că am rămas cu toate ciurucurile” (Valeriu TURCAN, BBC).
Principala formă de răspuns a celor intervievați față de sursele de nemulțumire este, în unanimitate, compromisul. În plus, ei acceptă ideea că, la început, prezența lor într-o organizație de presă va fi exploatată. Acest amănunt a ajuns sa țină de normalitate. Este o situație careia i se supun și în care văd, în definitiv, șansa de a fi cât mai bine pregătiți pentru momentul când își vor găsi un loc de muncă mai bun. Valoarea compromisului în efortul de “supraviețuire” ca angajat al unei organizații mass-media a fost invocată de toți subiecții. Fiecare este de părere că flexibilitatea și capacitatea de a își masca nemulțumirile sunt esențiale pentru a rezista. Chiar și situațiile conflictuale, cu care puțini dintre cei care au răspuns la chestionar s-au confruntat, s-au stins în urma acceptării unor compromisuri. O concluzie formulată, mai mult sau mai puțin direct, de toți respondenții a fost că cenzura, politica redacțională, constrângerile, toate fac parte din munca jurnalistică și trebuie abordate ca atare. “Astea-s deja lucruri care țin de supraviețuire, de supraviețuirea ziarului și chiar a ziaristului, în final. Să nu mai iasă sudentul din școală cu senzația că viața e un tort cu frișcă sau că el e foarte bine pregătit și-n lumea asta există numai dreptate. Trebuie să înteleagă bine că, pentru a merge înainte, trebuie să faci niște compromisuri de un anumit fel și că un compromis nu e, neaprat, ceva rău.” (Cezar Ioan, ZIUA). “Trebuie să înveți că trebuie să faci compromisuri. S-ar putea să rămâi cramponat pe niște chestii idealiste. Îți trebuie niște dușuri reci în profesie care îți fac bine.” (Petrișor Obae, AdMAKER).
Reacțiile la conflict sunt, în principiu, interiorizarea, indiferența sau renunțarea la respectivul loc de muncă. Alteori, angajații par să accepte compromisul dar comit, mici gesturi “de frondă”, care fie rămân nepedepsite, fie atrag după ele doar câteva mustrări. Astfel, unul dintre subiecți a citit în direct o relatare diferită față de ceea ce i se impusese, altul s-a dus la unul dintre superiori pentru a se plânge de incorectitudinea șefului său direct, iar unul s-a hotărât chiar să plece anunțându-și, informal, demisia, printr-un bilețel lăsat pe birou, la sfârșitul programului. Ei nu văd acest tip de atitudine expresia neadaptării la mediul profesional în care lucrează ci doar posibilitatea de a-și dovedi că le stă în putere, atunci când vor, să fie singurii care decid cum va arăta un anumit material, sau că nu se lasă asimilați de birocrație.
Unul dintre conflictele despre care a ținut să vorbească, off the record, unul dintre cei intervievați, are legătură tocmai cu politica redacțională ca sursă de conflict între redactor și editor. Respectivul subiect scria în pagina de externe a unui cotidian central cu simpatii pro-israeliene. Politica editorială față de conflictul israelo-palestinian se reducea la termeni destul de simpli: dacă un palestinian detona bomba pe care o purta asupra sa și trei israelieni mureau, știrea apărea în pagină. Dacă zeci de palestinieni mureau în urma unei operațiuni a armatei israeliene, știrea nu se regăsea în pagină. Redactorul, care nu avea simpatii legate de acest conflict, a obținut un material în exclusivitate despre o familie de români din teritoriile palestiniene ocupate. Materialul includea, firește, relatări ale membrilor familiei despre evenimentele ce au loc în zona unde se aflau ei. Redactorul a intenționat să păstreze povestirea în zona interesului uman și, mai ales, a interesului publicului din România față de românii aflați în zone de conflict. Din această perspectivă a realizat materialul care a fost publicat dar a strârnit o serie de conflicte în redacție. Șeful secției externe a fost cel mai nemulțumit, întrucât a considerat că materialul se opune politicii pro-israeliene a ziarului. Asta cu toate că subiectul nu a apărut în pagina de externe și că fusese scris cu acordul unuia dintre editori iar apariția în ziar nu s-ar fi putut produce fără acordul tuturor factorilor de decizie la nivel editorial.
La capitolul satisfacțiile profesionale, tinerii jurnaliști nu par a fi deloc zgârciți cu amănuntele. Împlinirile țin atât de zona propriu-zisă a profesiei cât și de cea a relațiilor stabilite cu oamenii pe care i-au cunoscut. O exclusivitate, un material jurnalistic de impact, participarea la un eveniment important, toate acestea au o relevanță apropiată de satisfacția că, prin munca sa, jurnalistul a reușit să ajute pe cineva.
O “zonă gri” a integrării profesionale se referă la nostalgiile absolvenților FJSC. O opinie larg răspândită printre studenți este aceea că o condiție și, în același timp, o confirmare a succesului în jurnalism este vizibilitatea, în sensul apariției “pe sticlă”, fie în postura de reporter, fie în cea de prezentator al unei emisiuni. Mirajul televiziunii nu luase, însă, amploare, în perioada în care jurnaliștii intervievați erau în căutarea unui loc de muncă. Ei nu urmăreau să devină vedete dar au descoperit, în timp, satisfacția de a-și vedea semnătura în dreptul articolelor pe care le scriau, de a-și vedea numele în caseta redacțională sau de a ști că zeci sau poate sute de mii de oameni îi ascultă citind știrile. Mai mult decât toate aceste apare să conteze satisfacția de a-i confrunta pe ceilalți cu rezultatele muncii lor, mai ales pe cunoscuți sau pe membrii familiei. “Când am ajuns la ziar, deja mi se părea mai bine, aici îmi apărea și numele, eram în caseta redacțională…mă duceam la mama și-i ziceam <<Uite, ce-am semnat eu azi, uite cum sunt eu în casetă>>. E vorba și de un fel de recunoaștere socială.” (Cezar IOAN, ZIUA). Sursele de nemulțumire față de locul de muncă pot fi numeroase și diverse, dar ele nu includ, în cazurile abordate în această lucrare, limitarea șanselor de a deveni “vedetă”. Deși nu au exclus contactul cu televiziunea, câțiva dintre intervievați luând pulsul acestui mediu atât de la modă, fie într-o perioadă de practică, fie ca invitați la divrse emisiuni, dorința de a deveni mai “vizibil” nu face parte din se regăsește pe lista dezideratelor sau regretelor acestora. Ei și-ar dori, în unele cazuri, ca ziarul sau postul de radio la care lucrează să aibă mai multă autoritate și un public mai numeros.
Chiar dacă, la început, aspectul material nu a primat pentru cei interveivați, în sensul că nu a reprezentat un criteriu în alegerea locului de muncă, acesta a devenit, apoi, un motiv pentru care ei au preferat să-și schimbe serviciul. De cele mai multe ori, banii au fost o sursă în plus de nemulțumire, o motivație în plus pentru a se reorienta din punct de vedere profesional. Alteori, au fost sinfurul criteriu în funcție de care tânărul a ales schimbarea. Este cazul, îndeosebi, al celor care au lucrat, fie și pentru o perioadă scurtă, la cotidianul “Ultimul Cuvânt”, cunoscut pentru salariile, foarte mari la vremea aceea, cu care își recompensa angajații.
BIBLIOGRAFIE
BANTZ, Charles, 1985, News Organization: Conflict as ă Crafted Cultural Norm, in Communication, nr. 8, Science Publishers Inc.
BREED, Warren, 1972, Social Control in the Newsroom, in Wilbur Schram, Mass Communication, London, Clive Bingley Publications.
CHARON, Jean Marie, 1993, Cartes de presse, Paris, Stock.
COMAN, Cristina, COMAN, Mihai, 1995, Editors, Owners, Reporters: Ways of Recruitment, in “Global Networks” nr.5.
MARINESCU, Paul, 1992, Managementul instituțiilor de presă, Iași, Polirom.
METZLER, Ken, 1986, Newsgathering, Prentice Hall Inc., Englewood Cliffs, N.J.
RUELLAN, Dennis, 1992, Le professionalisme du flou, in “Reseaux” nr.51.
SPLICHAL, Slavko, SPARKS, Collin, 1994, Journalists fosr the 21st Century, Able Publications Corporation.
STEVENSON, Hugh, MORY, Pierre, Journalism Training in Europe.
TUNSTALL, Jeremy, in Dennis McQuail, 1972, Sociology of Mass Communication, New York, Penguin Books.
Dicționar de Sociologie, 1988, coordonatori Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, București, Babel.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Deceptii Si Reusite In Integrarea Profesionala (ID: 105614)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.