Decembrie ’89. Între reprezentări sociale și comunicare publică Coordonator științific, Conf.dr. Netedu Adrian Absolventă, Atasiei Ana Maria… [304613]

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Iulie, 2016

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE

Decembrie ’89. [anonimizat].dr. [anonimizat], 2016

[anonimizat], lideri. Spațiu, grupuri, influențe. Valori, cunoștințe, atitudini. Acesta este aspectul nevăzut al întregului fenomen manifestat in iarna anului 1989.

Observăm, însă științific capacitatea indivizilor de a-[anonimizat], de a [anonimizat]-se anumite determinări sociale și mecanisme psihologice. [anonimizat]. Ne mai menționând de valorile și idealurile la care o societate ( în speță cea românească) subscrie. Și iată cum astfel se transformă o [anonimizat] o cunoaștere comună la una științifică.

Pasiunea pentru aspectele menționate anterior și interesul pentru înțelegerea „fenomenului” din decembrie 1989 reprezintă argumentele principale ce stau la baza deciziei de realizare a acestui studiu.

Maniera de abordare a [anonimizat], este foarte complexă și vastă. Aspectul prin prisma căruia se va realiza analiza „fenomenului din decembrie 1989” [anonimizat], determinarea implicării active a [anonimizat].

Modelul sociologic comunicațional ce va ghida perspectiva de lucru a lucrării este cel fundamentat teoretic de G. Gerbner. Înainte, [anonimizat]-o [anonimizat], pentru a face disponibile mesajele ce au o [anonimizat], antrenând anumite consecințe.

Modelul liniar menționat anterior pune în relație percepția ( evenimentelor) [anonimizat], producția, [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], selective, variabile și imprevizibile a procesului comunicațional.

[anonimizat] o [anonimizat], respectiv cea mediatizată. Nu excludem sub nici o formă importanța comunicării publice, a organizațiilor civile sau cea internaționala ([anonimizat]).

[anonimizat], diferențiindu-[anonimizat].

Complexitatea fenomenelor din societatea postmodernă solicită un bagaj de cunoștinte din ce în ce mai bogat, ce nu poate fi obținut doar prin experiențe proprii, astfel între fiecare individ și lume se insinuează treptat un mediator, o instituție ce adună informația, o selectează, o ambalează în forme accesibile și o difuzează.

Opinile se constituie întotdeauna că valorizări, aprecieri ale unui fenomen, eveniment sau a unei idei de actualitate, în legătură cu probleme concrete, specifice ce se manifestă mai ales în situațiile în care se așteaptă sau se adopta decizii.

Opinia publică a fost și este contrară deciziilor liderilor politici generând reacțiile menționate anterior. Vorbind despre un spațiu social, înțelegem natura dependenței elementelor constitutive, inclusiv ale elementelor formării opiniilor indivizilor caracterizate de un nivel ridicat de congruență. Pentru înțelegerea și explicarea acestor conexiuni este eminamente necesar a avea în atenție modelele și formele comunicării (alese) folosite în presa scrisă, factorii formării opiniei publice precum și rolul mass-mediei în vederea îndeplinirii scopului.

Toate acestea vor fi explicate și vor constitui cadrul în limitele căruia va fi ghidat studiul.

CAPITOLUL I. COMUNICAREA – PROCES SOCIAL FUNDAMENTAL

I.1. Comunicarea – generalități

Comunicarea este parte integrată a constituirii si funcționării societății. Grupurile, instituțiile, comunitățile umane în ansamblu există în virtutea unor procese comunicaționale continue. Societatea nu este o structură statică ci una dinamică, într-o continuă schimbare fiind animată de actele de comunicare dintre indivizii ce o compun.

Nevoia umana de apartenență la un grup face ca indivizii să se implice într-o multitudine de relații, ce presupun de pilda: compromisuri, un anumit grad de conformitate, drepturi și libertăți; în esență, atunci cand comunicăm, fiecare dintre noi, nu face altceva decat să stabilească o ,,comuniune’’, așa cum o numește sociologul american W. Schramm, in studiul ,, Procesul comunicării’’.Chiar etimologic, cuvantul ,,comunicare’’este un derivat al cuvântului ,,comun’’,ce are la origine verbul latin „cumminecare”.

Conceptul de ,,comunicare’’ face parte dintr-un lung șir de concepte ce se află mereu în schimbare, ce pot fi privite din diverse perspective aparținând unui domeniu sau chiar interdisciplinar, fapt ce a creat o serie de controverse si o sferă largă de definiri contextuale.

Important de menționat, găsesc comunicarea cu sens de înțelegere, cu sens de participare și cooperare, cu sens de comunitate și organizare.

Prin prisma comunicării cu sens de înțelegere observăm capacitatea indivizilor de a-și putea transfera unii altora realitatea, experiențele, cunostințele. În acest caz, cel mai simplu model de comunicare cuprinde un emitent singular sau colectiv, respectiv un receptor, la rândul său putand fi format dintr-un element sau mai multe.

Ființa umană nu există singulară, ci prin afiliere, formând grupuri. Grupurile se consolidează pe baza unor principii și idealuri comune ce generează o serie de relații interpersonale, ce fac posibilă dezvoltarea societății. Toate acestea avand ca fundament comunicarea înțeleasă cu sens de comunitate.

Înțelegem comunicarea cu sens de participare a membrilor grupului in diverse acțiuni pe baza procesului de comunicare, pentru atingerea scopurilor comune.

Și nu în ultimul rând, organizarea, care indiferent la ce nivel se realizează, implică o ierarhie, aspect susținut din plin de procesul de comunicare.

Așadar nu există nici o îndoială că dezvoltarea vorbirii și a limbajului, au făcut posibil progresul condiției umane. Dovadă sunt si etapele dezvoltării comunicării umane, în concordanță fiind cu epocile traversate: epoca semnelor și a semnalelor; epoca vorbirii și a limbajului; epoca scrisului; epoca tiparului; epoca mijloacelor comunicării în masă; Insă dintre toate acestea, cele din urmă epoci menționate, au cunoscut un nivel accelerat de dezvoltare si au adus schimbari semnificative in viața socială. Dacă în secolul al XIX-lea, noile media tiparite au extins spațial contactele sociale, în secolul XX, aparitia presei în masa, respectiv a mijloacelor de comunicare în masă, a eliminat barierele izolării dintre oameni, aducand schimbări semnificative în organizarea și funcționarea societății.

Comunicarea în toate formele ei este compusă din mai multe elemente, fiecare având un rol important în întregul proces. Acestea sunt următoarele:

Comunicatorul (Transmițătorul) este elementul de la care pornește informația, ce poate fi format dintr-un singur element sau din mai multe.

Mesajul, ce poate avea forme și conținuturi diferite, în funcție de canalul de transmisie și cui îi este transmis.

Codul respectiv codarea este un alt element al procesului de comunicare.

Receptorul, ultima verigă a procesului comunicării, care are de asemenea un rol fundamental.

Alături de aceste elemente care reprezintă un model clasic se mai pot adăuga două elemente derivate, care contribuie la formarea totului unitar al procesului de comunicare, și anume: sursa de zgomot și efectul mesajelor.

În continuare, consider necesară prezentarea mai multor definiții, în încercarea de a găsi răspuns la întrebarea: ce este comunicarea?

Max Weber de pildă enunță: „ A acționa reprezintă un comportament uman ( indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferință sau o omisiune) dacă și în măsura în care cel sau cei care acționează leagă de acesta un sens subiectiv. Acțiunea socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau cei care acționează se referă și la comportamentul altora, orientându-se după efectul acesteia.” Observăm așadar că Weber vede comunicarea ca pe o acțiune socială, atât a individului cat și a grupurilor.

Stancu Șerb spune că „a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge sau a acționa”.

Lin pune accentul pe clarificare și vede procesul de comunicare ca un mijloc de determinare cât mai exactă a componentelor realității: „În teoria informației comunicarea se referă la reducerea incertitudinii, iar informația este un grad cuantificabil de reducere a incertitudinii.”

Ca o sinteză a tuturor definițiilor prezentate anterior, putem spune că procesul de comunicare este o acțiune intenționată sau neintenționată, a individului sau a grupurilor, prin care se transmit informații referitoare la realitatea înconjurătoare, proces ce cuprinde minim două elemente (un emițător și un receptor), capabile atât să codifice cât să și decodifice cu aceleași unități de măsură diferitele mesaje aflate în baza de date pe cat posibil apropiate ca dimensiune, cantitate și calitate a informațiilor, acțiune care are ca efect reducerea incertitudinii dintre doi sau mai mulți actori ai realității și care depinde de spațiul și timpul în care se desfășoară.

Procesul de comunicare prezinta o diversitate mare și cuprinde mai multe forme prin care sunt transmise și receptate informațiile.

1.1 Sociologia comunicării și modelele sociologice comunicaționale

Comunicarea este considerată definitorie pentru condiția umană, tocmai de aceea a fost și este studiată de numeroase științe.

Studiile comunicării cuprind un spectru foarte larg de domenii, de la cercetarea problematicilor asupra unui individ, până la studiul lor la nivel de masă sau chiar la nivel global.

Comunicarea este studiată ca un capitol particular al sociologiei, deosebindu-se mai multe căi de abordare.O cale este aceea în care sociologii consideră comunicarea drept un proces ce evidențiază anumite determinări sociale și mecanisme psihologice. O alta este aceea în care sociologii pun acentul pe efectele reale ale comunicării pentru societate. O altă abordare este accea în care sociologii consideră această comunicare ca fiind susceptibilă de a primi o apreciere favorabilă sau defavorabilă, pornind de la valorile și idealurile de la care acea societate subscrie.

Numeroasele studii asupra comunicării realizate în interiorul unor științe particulare au fost elaborate sub forma unor modele comunicaționale, ce exprimă relațiile dintre elementele ce intervin în comunicare și elementele unor situații practice, în vederea cunoașterii proceselor comunicaționale.

Modelele sociologice ce își propun să prezinte o viziune sintetică asupra comunicării au fost elaborate de Wilbur Schramm (considerat a fi modelul clasic) și G. Gerbner (considerat ca fiind cel mai complet și aplicabil in toate situațiile).

Wilbur Schramm afirmă că în esență, procesul de comunicare consta în punerea in acord a receptorului cu emițătorul, cu privire la un mesaj, ceea ce implica doua momente importante-codificarea și decodificarea mesajului.

Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvat atât canalului de transmitere, cât și receptorului, adică transformarea unei idei, a unei opinii, de exemplu, în mesaj, constituit din semnale organizate dupa convențiile unuia sau mai multor coduri, iar decodificarea se referă la "retraducerea" mesajului de catre receptor, la extragerea semnificatiilor necesare, adica înțelegerea și interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.

Modelul elaborat de G. Gerbner, ( pe care îl consider relevant și pentru studiul lucrării), este unul liniar, care pune în relație percepția (evenimentelor) cu producția mesajelor, introducând ca elemente originale: percepția, producția, semnificația mesajelor și mesajul ca unitate a formei și a conținutului, noțiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producția mesajelor și percepția evenimentelor și procesul de comunicare ca process subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil.

Modelul spune că un proces comunicativ are loc cand cineva percepe un eveniment și reacționează, într-o situație dată, utilizând anumite mijloace, pentru a face disponibile mesajele ce au o anumită formă și se situiază într-un anumit context, antrenând anumite consecințe.

Acesta indică marea variabilitate în percepția unui eveniment de către un agent comunicator și a mesajelor despre eveniment de către receptor, întrucât fiecare persoană are percepții proprii, dar și pentru că sistemul comunicării este dinamic și deschis, în sensul că efectele sunt parțial previzibile, parțial imprevizibile.

1.2 Forme ale comunicării. Funcții si disfuncții ale comunicarii de masă.

Există o largă paletă de forme ale comunicarii, însă în concordanță cu conținutul lucrării consider necesară enumerarea și explicarea următoarelor forme:

Comunicarea mediatizată

Comunicarea mediatizată are nevoie de un mediu de transmisie pentru a se putea derula. Prin comunicare mediatizată înțelegem: vorbitul la telefon, internetul, ascultatul muzicii prin intermediul diferitelor aparate și comunicarea prin mass media. Referitor la mass media se poate spune că aceasta este comunicarea mediatizată, deoarece se realizează printr-un mediu de transmitere, dar aceasta este încadrată la forma de comunicare așa-zis de masă. O caracteristică fundamentală a comunicării mediatizate, care o diferențiază de comunicarea așa-zis de masă, este reprezentată de faptul că ea este accesibilă oricui, fără pregătire foarte minuțioasă în acest domeniu.

Comunicarea de masă

După cum am afirmat și anterior, această formă de comunicare este specifică mass media. O caracteristică fundamentală a mass media este că aceasta se adresează unui număr foarte mare de oameni, în consecință prezentând o serie de funcții și disfuncții, asupra cărora ne vom îndrepta atenția în cele ce urmează. Ceea ce o diferențiază, însă pe aceasta de comunicarea mediatizată, descrisă anterior, este faptul că folosește specialiști din domeniul științelor comunicării.

Comunicarea publică

Această formă de comunicare are loc între instituțiile statului și populație. Există mai multe tipuri de comunicare publică: cea de nivel înalt, cum ar fi comunicarea prezidențială sau ministerial sau cea realizată prin intermediul diferitelor regii autonome; precum și comunicarea locală realizată de catre primării și prefecturi.

Comunicarea organizațiilor civile

Societatea civilă este datoare să aibă anumite opinii referitoare la realitatea înconjurătoare. Prin intermediul organizațiilor societății civile sunt semnalate anumite probleme cu care se confruntă populația.

Comunicarea internațională

Comunicarea internațională are aplicabilitate în două direcții: în cazul dialogului dintre societățile civile și marile centre de putere ale lumii, care trebuie să țină cont de opinia publică și în cazul comunicării dintre reprezentanți ai diferitelor state, situație în care comunicarea internațională se transformă în comunicare diplomatică.

Funcții și disfuncții ale mass-media

Într-un regim democratic, mass-media reprezintă în același timp o industrie, un serviciu public și o instituție politică. Funcțiile care decurg de aici sunt diverse și contradictorii uneori. Fiecărei funcții îi corespunde o disfuncție determinată de natura canalului mediatic, voinței responsabilului acestuia sau comportamentului utilizatorilor. Se poate afirma că mass-media are multiple funcții printre care:

Funcția de informare

În societate numai mass-media este capabilă să ne semnaleze evenimentele plăcute sau neplăcute. Rolul mass-mediei este acela de a obține informații și de a le face să circule. Și cum informațiile se găsesc din abundență, mass-media au rolul să le trieze, să le ierarhizeze și să le interpreteze. Presa este aceea care indică ce anume este important și ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, opiniilor, personalităților. Mass-media decid să popularizeze sau nu idei noi. Fluxul continuu de informații din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele știri care le pot influența viața, le pot coordona afacerile, cum să se îmbrace în funcție de vreme, află noutăți din diferite domenii. Prin această funcție, mass-media poate ajuta dirijând echipe de intervenții, sfătuind populația în privința măsurilor urgente care trebuie luate în diferitele situații de criză, ajută la mobilizarea populației, informează cu privire la indivizii periculoși.

Mass-media trebuie, de asemenea, ca în intervalul dintre alegeri, să îi supravegheze pe guvernanți și să le facă publice greșelile. Teoretic, marile instituții de presă au o independență și o calificare ce le permit să îi evalueze și să îi critice pe cei aleși în numele cetățenilor. De aici vine și numele dat mass-media „de a patra putere în stat” încă din secolul al XIX-lea în Marea Britanie.

Toate acestea sunt în mare măsură teoretice pentru că selectarea primară a informațiilor ține în primul rând de nivelul tehnic al prezentării acestora. Deciziile luate la nivelul conducerii instituției de presă sunt în general în conformitate cu sistemul existent și cu politicile acceptate în societate.

Aspectele negative ale funcției de informare ar fi următoarele: informația nu este transmisă cu obiectivitate, diverși factori influențând-i conținutul, evenimentele importante nu sunt tratate egal, datele furnizate de canalele comunicării de masă sunt minimalizate sau ignorate de public. Difuzarea unei informații poate duce fie la nepăsare, fie la panică.

Funcția de prezentare a unei imagini despre lume

Nici un om nu are cunoștințe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai mulți dintre noi nu au decât o experiență extrem de limitată. Ceea ce știm noi despre restul lumii știm de la școală, din conversații și din mass-media. Unele mijloace de informare în masă joacă cu precădere acest rol oferind cetățenilor informații și idei venite din alte părți. Îi ajută să dobândească o viziune globală. Conținutul prezent în aproape orice mijloc de informare transmite cunoștințe, adâncind conștiința de sine a fiecăruia, prezentându-i alți oameni, alte tipuri de comportament. Regiunile, oamenii, subiecții despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc prea puțin nu există sau există în prea mică măsură.

O disfuncționalitate a acestei funcții provine din faptul că, în mass-media, activitatea se desfășoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. În consecință, mass-media utilizează miturile și stereotipurile. Ele reprezintă imagini incomplete și adesea deformate despre lume, imagini care pot include sentimente nejustificate sau comportamente dramatice.

Funcția de socializare

Mass-media dimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorului influențând și inoculând valori, opinii, concepții, convingeri, principii, atitudini, stereotipuri, acte comportamentale. Mass-media preia și difuzează mesaje care dublează acțiunea specifică a instituțiilor sociale.

Disfuncțiile care pot apărea în cadrul acestei funcții sunt inundarea pieței cu producții străine, în special la radio și televiziune. Noile mass-media au desființat barierele spațiului și timpului, au micșorat distanțele geografice dintre oameni, dar și pe cele istorice. Canalele comunicației de masă au reușit performanța de a strânge toți oamenii și toate grupurile sociale în aceeași sferă informațională.

Omul modern se află în relații cu lumea întreagă, este la curent cu marile probleme cu care se găsesc confruntate societățile contemporane.

Funcția de culturalizare

Această funcție a fost văzută de o serie de specialiști ca o funcție de educare. Mass-media transmite de la o generație la alta moștenirea culturală a grupului sau a națiunii, „ideologia” ei, o anumită viziune asupra trecutului și viitorului lumii. Aceasta este un amalgam de mituri, tradiții, valori și principii care îi conferă individului o identitate etnică sau națională.

Avem de-a face cu o „cultură mass-media” cu conținut și valori proprii, limbaje structuri și efecte specifice. Ca fenomen cultural integral ea este constituită atât din valori spirituale obiective cât și din trăirea lor, dintr-o cultură produsă cât și din una trăită, asimilată mai mult sau mai puțin activ.

Disfuncționalitățile acestei funcții pot fi grave pentru că este posibil ca cei care conduc mass-media să intervină, utilizând omisiune sau distorsiunea pentru a privilegia un element sau altul al moștenirii culturale. Sau din contră, stabilitatea și confortul pe care le creează apartenența la o cultură străveche pot provoca stagnarea. Mass-media are rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noțiuni, uzanțe și produse noi.

Funcția de a conferi status

Mass-media a devenit principalul mijloc de măsurare și validare a politicienilor, președinților, sportivilor, artiștilor, dezastrelor, știrilor, educației etc. Patrick Champagne consideră spre exemplu că televiziunea a devenit „arbitrul accesului în viața socială și politică”.

Orice subiect sau om politic care intră în rețeaua de informare a publicului larg devin relevante, devin subiecte de discuție și dobândesc autoritate în exprimare. De aici s-a tras și concluzia că ar sluji interesele unei elite pentru exploatarea maselor și ar ascunde publicului mesaje și date vitale.

Guvernanții își fac cunoscute realizările și proiectele. Politicienii caută să se folosească de mass-media pentru a-și convinge electoratul. Cei care dirijează economia se servesc și ei de mass-media, într-o manieră mai discretă, dar mai eficace.

Dacă opinia vehiculată de mass-media aparține unui grup fără scrupule, se poate ajunge la dictatură. Dacă mass-media privilegiază o anumită ideologie sau un anumit om politic se poate ajunge la o criză.

Funcția de promovare a consumului

Mass-media reprezintă un sector important al economiei. Industria mediatică este al doilea exportator al SUA. Pe de altă parte, ele vehiculează publicitatea. Pentru marea majoritate a instituțiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un public pentru a-l vinde publicității. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil cumpărării produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media comerțul este periclitat.

Unii atribuie publicității un rol benefic. În opinia lor, publicitatea informează stimulând concurența și consumul și permite apariția unor prețuri scăzute.

Concluzia este că în societatea contemporană publicitatea îndeplinește o funcție esențială în economie.

Funcția de divertisment

Mass-media a generalizat accesul nu numai la informație, cultură și educație, ci și la distracție. În societatea de masă divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a reduce tensiunile care se acumulează în fiecare individ. Aceasta distracție este oferită în principal de mass-media, grație „culturii de masă” pe care a creat-o. Cea mai mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul.

Cultura de masă este văzută de unii ca o „cultură standardizată, o cultură de piață al cărui factor de promovare nu este de a forma cunoștințe”, ci interesul material. Această funcție de divertisment este cea mai importantă azi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem de eficient cu toate celelalte funcții prezentate. Educația este primită mult mai ușor când este ascunsă sub masca distracției. Mass-media oferă foarte rar divertisment pur; pentru a distra ele îmbină divertismentul cu o altă funcție.

Mass-media demască corupția, apară libertățile, pune pentru prima dată milioane de oameni în contact cu anumite bunuri culturale, oferă celor ce muncesc un divertisment cotidian, informează asupra evenimentelor și prin publicitate servește și sistemul economic.

Noțiunea de „mass-media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei unde apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă. Haralamb Culea definea mass-media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă ca un conglomerat de mesaje, de procedee de comunicații, de atitudini, de reacții și conduite proprii producătorului sau destinatarului comunicației”.

La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass-media se definește prin cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine și cu ce efect.” Remy Rieffel definea într-o lucrare de specialitate mass-media „ca suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separați.”

Mass-media poate fi repartizată în trei categorii:

mijloace tipărite (cărți, ziare, reviste, afișe)

mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful)

mijloace electronice (radio, televiziune, videotext, videocasetofon, fax, calculator, CD-ROM, etc.).

Ca o concluzie putem spune că mass-media constituie un sistem complex de mijloace și modalități tehnice moderne de comunicare, producere și difuzare, receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audiență largă, eterogenă și disparată geografic. Mass-media reprezintă principala sursă de informare asupra actualității și al evenimentelor politice, sociale și culturale.

1.3. Modele si paradigme ale comunicării

Un model, permite să se interpreteze un ansamblu de fenomene prin intermediul unei structuri ce pune în evidență principalele elemente și relațiile care există între acestea. Funcțiile pe care un model le are de îndeplinit sunt acelea de a explica, a ordona și a formula ipoteze. Există modele ce arată structura fenomenului (schema elementelor procesului de comunicare), dar și modele ce pun în evidență relațiile existente între diferitele componente ale sistemului și influențele care le exercită unele asupra altora (punerea în relație a componentelor societății, analiza efectelor pentru a transmite moștenirea socială sau forțele exercitate asupra unui sistem).

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, au fost elaborate o serie de modele teoretice ce au căutat să exprime relațiile dintre elementele procesului de comunicare, inspirate din diverse științe ( matematică, lingvistică, psihologie, sociologie etc.) și create de diferite școli.

Plecând de la prezentarea supozițiilor de bază asupra comunicării, John Fiske arată că toate tipurile de comunicare implică semne și coduri. Aceste semne și coduri sunt transmise altor persoane, iar transmiterea și receptarea lor este o practică socială. În viața unei culturi, comunicarea este punctul central – fără comunicare, nici o cultură nu poate supraviețui.

Modelul liniar al lui Harold Lasswel

Acesta se încadrează în tipurile de modele liniare. Componentele principale ale modelului lu Lasswell sunt 5 întrebări, fiecare reprezentând o parte componentă a totului unitar. Întrebările sunt următoarele:

Cine emite – reprezintă emițătorul

Ce zice – reprezintă mesajul

Cum – reprezintă canalul de transmitere

Cui – reprezintă receptorul

Cu ce efect – reprezintă influența mesajului asupra receptorului, precum și reacția acestuia

Modelul lui Lasswell nu se focalizează decât pe emisie, încercând să explice doar transferul informațional dintre două entități, nu și feed-back-ul.

Modelul lu Claude Elwood Shannon

Acesta face parte, de asemenea din clasa modelelor liniare de comunicare, dar este de fapt un model de comunicații. Prin intermediul său este descris modul în care funcționează telefonia fixă (prin fir). Prezintă doua elemente în plus față de precedentul model, și anume, codarea și decodarea. Acest model comunicațional se axează și el pe transferul de informație neanalizând feed-back-ul.

Modelul Mayer- Eppler

Modelul Mayer-Eppler este mai avansat decât celelalte două în primul rând pentru că pune accentul pe feed-back. Prin intermediul acestui model sunt introduse elemente noi, ca de exemplu: repertorul emițătorului și al receptorului și sursa de zgomot. Prin prisma acestui model se consideră că înțelegerea dintre emițător și receptor e cu atât mai bună cu cât întrepătrunderea receptorilor celor două entități participante la procesul de comunicare e mai mare.

Modelul circular al comunicării. HUB.

Modelul HUB nu face parte din clasa modelelor liniare, ci din ea a celor circulare. După cum rezultă și din denumirea sa, acesta are o formă reprezentată de mai multe cercuri concentrice. Modelul explică modul de propagare a informațiilor și mesajelor de la un cerc la altul. Prin intermediul acestui model sunt introduse concepte noi cum ar fi controlori și reglatori care au rol în filtrarea și uneori chiar cenzurarea mesajelor. Este un model tipic mass media, în special pentru cea audio-vizuală.

Modelul interactiv al comunicării

Acest model are, de asemenea, o formă circulară și consideră că procesul de comunicare se derulează în mod continuu. Cele două componente ale comunicării, emițătorul și receptorul, își schimbă reciproc și continuu rolurile, transformându-se după caz din emițător în receptor și invers. Funcția cea mai importantă a acestui model a fost aceea de a introduce noțiunea de flux informațional care reprezintă cantitatea de informație-mesaj, care se transmite și retransmite în unitatea de timp.

Alături de formele și modelele de comunicare descrise anterior în cele ce urmează, voi descrie cele mai importante teorii ale comunicării.

1.4. Modele și paradigme ale comunicării

Funcționalismul structural

Funcționalismul structural consideră că societatea trebuie să fie stabilă datorită organizării și structurării. Robert Merton este unul din reprezentanții de marcă ai acestui curect. Postulatele acestei paradigme sunt următoarele:

Societatea poate fi cel mai bine reprezentată ca un sistem de elemente interdependente – este o organizare de activități interconectate, repetitive și transformate în pattern-uri.

Astfel de societate tinde natural către o stare de echilibru dinamic – dacă apare un dezechilibru, diverse forțe se vor activa și vor tinde să readucă stabilitatea.

Toate activitățile repetitive din societate contribuie la starea ei de echilibru – cu alte cuvinte, toate formele persistente de acțiuni-pattern joacă un rol în menținerea stabilității sistemului.

Cel puțin unele dintre activitățile repetitive, devenite pattern-uri, dintr-o societate, sunt indispensabile pentru continuarea existenței acesteia. Adică există premise funcționale care întâmpină necesitățile esențiale ale sistemului, fără de care acesta nu ar supraviețui.

Perspectiva evolutivă

Această paradigmă pune accentul pe evoluție. Prin prisma perspectivei evolutive, societatea se consideră a fi similară unui organism biologic. Unul dintre repreznetanții cei mai de seamă ai acestui curent a fost Herbert Spencer. Postulatele acestei paradigme sunt următoarele:

Societatea poate fi considerată ca un set de elemente interdependente; este un sistem de activități corelate, repetitive și stereotipe;

Astfel de societate se află într-un proces de permanentă schimbare, iar formele ei sociale devin din ce în e mai diferențiate și mai specializate;

Formele sociale noi sunt inventate sau împrumutate de la alte societăți, de către indivizi în cautarea unor moduri mai eficiente de a realiza scopuri pe care le consideră importante;

Aceste forme sociale care ajută oamenii sa-și atingă scopurile în mod mai eficient și care nu intră în contradicție cu valorile existente, sunt adoptate, reținute și devin elemente stabile ale societății în dezvoltare; dimpotrivă formele mai puțin eficiente sunt abandonate.

Modelul conflictului social

Prin intermediul acestei paradigme se consideră că de fapt conflictul sau confruntarea este sursa principală a evoluției societății.

Postulatele acestei paradigme sunt următoarele:

Se poate considera că o societate este alcătuită din categorii de grupuri de oameni, ale căror interese diferă unele de altele.

Toți acești membri ai societății încearcă sa-și urmărească propriile interese în comparație cu ceilalți sau să-și conserve interesele, opunând rezistență la eforturile competitive ale celorlalți.

Societatea astfel organizată va experimenta permanent conflicte, deoarece membrii săi încearcă să obțină noi avantaje sau să-și conserve interesele.

Din acest proces competitiv rezultă un proces permanent de schimbare; „societățile nu sunt caracterizate printr-o stare de echilibru, ci printr-un proces de continuă schimbare.”

Interacționismul simbolic

Reprezentanții acestui curent consideră că există o corelație între activitățile nervoase ale individului și manifestările acestuia, reprezentate în special de caracterul social al comunicării. Cel care a pus bazele acestei paradigme a fost George Herbert Mead. Postulatele sunt următoarele:

Societatea poate fi considerată un sistem de semnificații. Pentru indivizi activitatea interpersonală reprezintă participarea la semnificațiile comune legate de simbolurile unei limbi.

Din punct de vedere comportamental, realitățile politice și sociale sunt construcții caracteristice semnificațiilor. Ca o consecință a participării individuale și colective la interacțiunea simbolică, interpretarea realității este convenționalizată social și interiorizată individual.

Comportamentul individual într-o situație dată este influențat de etichetele și semnificațiile pe care individul le asociază acestei relații.

Paradigma cognitivă

Această paradigmă pune în evidență rolul activităților nervoase superioare în modelarea comportamentului uman. Postulatele paradigmei cognitiviste sunt:

Membrii unei societăți pot fi considerați receptori activi ai imputului senzorial, iar răspunsurile lor comportamentale la acești stimuli sunt modelate de procese psihice individuale.

Procesele cognitive oferă indivizilor posibilitatea să prelucreze input-urile senzoriale în diferite moduri, să le codifice, să le stocheze, să le interpreteze selectiv, să le modifice și să le recupereze pentru a le putea folosi mai târziu, în contextul unor decizii de comportament.

Procesele cognitive ce dețin roluri-cheie în modelarea coportamentului unui individ, includ percepția, reprezentările, sisteme de gândire, atitudini, valori, tendințe către echilibrul acestor factori, precum și memoria, gândirea și numeroase alte activități psihice.

Comportamentele cognitive ale organizării mentale individuale specifice sunt rezultatele propriei experiențe anterioare de învățare socială.

CAPITOLUL II SOCIETATEA ȘI SPAȚIUL PUBLIC

II.1. Conceptul de societate civilă și spațiu public

Termenul de societate civilă, era folosit, inițial, pentru a desemna o anumită parte a societății, care nu cuprindea organizațiile militare și era sinonim cu cel de „societate politică”. Odată cu evoluția componentei politice, termenul care provine din limba latină (civilis societas) cunoaște și el modificări de esență, desemnând acele instituții sociale și economice, diferite de cele statale.

O primă definiție a conceptului de societate civilă este dată de către Cicero, el consideră că „nu trebuie să cuprindă numai statul și indivizii, dar și condițiile de viață ale comunității suficient de civilizate și dezvoltate care să cuprindă orașe și legi proprii, relații sociale cu deliciile și libertățile unei „vieți civilizate” și unei economii de piață”.

O definiție științifică a Societății Civile este cea dată de Sergiu Tamaș. În viziunea lui „Formarea Societății Civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul Societății Civile cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese.”

În prezent, „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială și economică ce se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerințele etice ale asociațiilor legaliste sau politice. În societățile pluraliste, societatea civilă deține un loc foarte important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor și grupurilor umane în fața expansiunii statale și care are un rol primordial în influențarea deciziilor politice”. Definiția cea mai simplă este că „societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituții neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul și care fără al împiedica să-și îndeplinească rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privirele la interesele majore, este totuși capabilă să-l împiedice să domine și să atomizeze restul societății”.

Administrarea defectuoasă a societății, interesul personal sau de grup, precum și interesul clientelar determină disfuncționalități ale sistemului ce impun intervenția pentru corectare prin folosirea unor metode violente și non-violente.

Folosirea uneia sau a altei metode necesită un comentariu, și anume:

În societatea modernă, metodele violente (revoluții, lovituri de stat, distrugerea bunurilor unor companii) nu sunt acceptate deoarece există riscul de a destabiliza și mai mult societatea putând genera anarhie și chiar conflicte armate care duc la pierderi materiale și victime omenești.

Față de aspectul de mai sus, metodele non-violente (pașnice) se bucură de o atenție sporită și chiar de o încurajare. Aceste metode (manifestații, campanii de presă, manifestări pașnice de nesupunere civică) au avut rezultate pozitive în menținerea sau obținerea unor drepturi egale, precum și în încetarea unor conflicte armate între state și evitarea intervențiilor străine în numite situații de criză.

Totuși, aceste metode au și dezavantajul că elaborarea lor presupune un proces laborios care uneori poate scăpa de sub control și poate genera metode violente. Acest lucru presupune o gestionare organizată de către unele structuri bine stabilite și conturate. Structurile despre care este vorba mai sus, sunt în fapt organizațiile non-guvernamentale care alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă.

Dincolo de aspectul instituțional „societatea civilă este formată din cetățeni, care asociați sub diferite forme, participă la viața politică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației”.

Rolul Societății Civile este de a conlucra cu structurile implicate în administrarea societății umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru îmbunătățirea continuă a calității vieții.

Societatea Civilă trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de probleme, cum ar fi: aspecte legate de guvernarea țării, de relațiile internaționale cu alte țări, dar și de aspectele legate de dezvoltarea economică sau de protejarea mediului înconjurător.

Pentru a-și desfășura eficient activitatea, Societatea Civilă trebuie să înțeleagă problemele cărora dorește să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorității populației. Ca urmare, Societatea Civilă trebuie să fie constituită dintr-un număr cât mai mare de organizații „specializate”, în cât mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Aceste organizații „specializate”, trebuie să fie la curent cu politicile existente și cele preconizate pentru domeniile lor de activitate în așa fel încât să supravegheze continuu modul în care politicienii sau oamenii de afaceri respectă interesele majorității populației în domeniile respective.

Datorită specificului său, Societatea Civilă întărește legitimitatea democrațiilor, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri. Într-un anumit sens, Societatea Civilă pare a se susține pe sine însăși și nu are nevoie de stat. În realitate însă, numeroase fenomene nedorite în societate (mafia, crima organizată etc.) impun existența statului.

Persoanele active în cadrul Societății Civile, în calitate de muncitori din sindicate, specialiști, artiști grupați în asociații profesionale etc., pot fi regăsite ca agenți ai societății politice îndeplinind funcții politice. Alte persoane rămân, însă, doar agenți ai Societății Civile.

În țările în care există dictaturi militare sau în țările conduse de partide unice nu poate fi vorba de nici o influență a organizațiilor Societății Civile (în măsura în care au dreptul să existe) asupra activității și deciziilor luate de politicieni.

La mai bine de 20 ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în România se poate spune că democrația nu și-a intrat pe deplin în drepturi. Deciziile politice și economice majore sunt luate fără asentimentul populației, fiind uneori în contradicție flagrantă cu interesele acesteia și cu promisiunile făcute în campaniile electorale de către partidele aflate la guvernare. Vina pentru comportamentul politicienilor și al oamenilor de afaceri români se datorează într-o oarecare măsură și absenței unei Societăți Civile bine structurate.

În fapt, evoluția dezastruoasă a societății și economiei românești de după 1989 a fost însoțită de o evoluție la fel de dezastruoasă a Societății Civile, în special după 1996. Noțiunea de „Reformă Morală” atât de dragă organizațiilor civice și partidelor din opoziție până în 1996 a devenit o altă promisiune neîndeplinită.

Evoluția Societății Civile românești nu poate fi reproșată, însă doar politicienilor, principalii vinovați sunt cei care s-au aflat și se află în fruntea organizațiilor care se afișează ca reprezentante ale Societății Civile. Nu este o noutate că românii nu mai au demult încredere în Parlament sau în Instituția Prezidențială. Ceea ce este cu totul inedit este faptul că au ajuns să nu mai aibă încredere nici în organizațiile civice, văzând că acestea au ajuns să se comporte la fel ca partidele politice. Renașterea României va putea avea loc doar în situația în care partidele politice actuale vor dispare de pe scena politică împreună cu personajele care le conduc. Dar odată cu acestea, trebuie să dispară și actualele organizații care se autointitulează reprezentante ale Societății Civile și care s-au dovedit în cele din urmă a fi activi în favoarea unor partide politice. Pe locul lăsat liber trebuie să apară o rețea de organizații care să-și ia rolul în serios, acela de a supraveghea modul în care se i-au deciziile politice și economice. Societatea Civilă se manifestă într-un spațiu public, în consecintă, pentru o bună înțelegere consider necesară explicarea conceptului de spațiu public, în cele ce urmează.

Conceptul de spațiu public constituie obiectul cercetărilor din științele sociale de mai bine de treizeci de ani.

„Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii”, spune D. Reynie. După B. Lamizat și A. Silem, spațiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spațială, ca un loc de circulație, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau clădirile aparțin comunității. În acest loc se produc schimbările de informații sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acțiunile instituțiilor ce reprezintă puterile instituționale” .

În spațiul public se realizează formarea opiniei și a voinței publice, în mod liber, conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte și interacțiuni, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociație voluntară, care are ca scop obținerea înțelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuție, unde argumentele, în mod explicit bazate pe rațiune sunt supuse criticii de către partenerii la dialog.

Bernard Miege recunoaște complexitatea spațiului public și afirmă într-un subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spațiului public” că acesta „se perpetuează (chiar dacă funcția sa de facilitator al dezbaterii și schimbului de opinii, precum și folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate); se lărgește (toate clasele și categoriile sociale iau parte la el); funcțiile sale se extind regulat și are tendința de a se fragmenta”.

II.2. Cum s-a ajuns, însă la un spațiu public mediatizat?

Comunicarea politică este cea care a permis o nouă abordare a spațiului public, „care nu mai e perceput ca reglementat și structurat de diferite dispozitive juridice ci ea elaborându-se în mod interactiv prin acțiunile conjugate ale tuturor actorilor implicați în acest spațiu” .

Astăzi, spațiul public este configurat și alimentat, după cum am prezentat anterior, de apariția publicității politice. În acest sens, Dominique Wolton (1992) utilizează noțiunea de spațiu public mediatizat pentru a sublinia că, în prezent, spațiul public nu mai poate fi conceput în absența mass-media. Astfel, prin utilizarea strategilor tehnologice și a unui canal mediatic se pun în circulație informațiile și sunt interpretate. În concluzie, Wolton apreciază comunicarea mediatică și introducerea votului universal ca fiind procesele care au conferit spațiului public dimensiunea concretă și acțiunii politice noțiunea de legitimare.

Spațiul public mediatizat le oferă actorilor politici ocazia de a avea acces la putere, de a cuceri popularitate mediatică prin strategii menite să influențeze opinia publică. Concurența este una foarte acerbă în rândurile oamenilor politici aspiranți la putere.

II.3. Modele de comunicare ce au structurat spațiul public

Pentru a înțelege statutul actual al spațiului public și a delimita principalele schimbări care îl afectează, autorii structurează și disting patru modele de comunicare, ce succesiv, s-au format și au organizat spațiul public al societăților liberal-democratice: 1. presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea); 2. presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea); 3. mass-media audiovizuale și mai ales televiziunea generalistă (a cărui influență a continuat să crească de la jumătatea secolului XX);

Presa comercială de masă, orientată asupra profitului și apărută la începutul secolului al XIX-lea va aduce schimbări decisive: „se asistă la pierderea autonomiei redacțiilor în raport cu editorii și la separarea jurnalismului de literatură, linia politică se afirmă într-o manieră mai puțin polemică; tot acum se formează genurile jurnalistice, așa cum le cunoaștem azi.

Mass-media audiovizuală a făcut obiectul numeroaselor lucrări de sociologie și antropologie care l-au direcționat pe Jurgen Habermas asupra „acțiunii sistemice de „administrare a culturii”, incompatibilă cu publicitatea și cu confruntarea de opinii referitoare la sfera publică. Dezvoltarea mass-media audiovizuale se leagă de publicitatea comercială (investițiile celor care fac publicitate pentru produsele lor constituind baza economică a modelului) și de dezvoltarea tehnicilor de marketing în comunicarea socială (identificarea publicului țintă, strategiile de influențare a grupurilor și audiențelor, rolul crescut al imaginii….). În final, mass-media audiovizuale pune accentul, mai mult decât presa comercială pe divertisment, asigurând normele spectacolului și al reprezentării în detrimentul argumentării și al exprimării”.

II.4. Rolul și efectele mass-media în spațiul public

Funcționarea normală a societății contemporane este așadar de neconceput fără mass-media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor. Sute de milioane de oameni care nu se cunosc și nu s-au văzut niciodată, participă simultan la același spectacol și împărtășesc aceleași reacții și emoții, vin în contact cu aceleași informații și opinii.

Deținând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor și conjuncturilor social-istorice. Oferind informații, idei și subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtați și diferiți într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe apropierea spațială, valori religioase și culturale, ci pe cea informațională.

Mass-media constituie un sistem complex de mijloace și modalități tehnice moderne de comunicare, producere, difuzare și receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audiență largă, eterogenă și disparată geografic.

„Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informații, modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de tip nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni urmăresc simultan mesajul transmis și socializează pentru că emițătorul și receptorul au un caracter social. Comunicarea de masă este unidirecțională, dominând și chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass-media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică – orală, scrisă, luminoasă, gesturi – în care emițătorul codifică informația. Mass-media nu numai că însoțesc mesajul ci îl și structurează, fiecare își construiește evenimentul în funcție de tehnica care îi este proprie”.

Scopul emițătorului mass-media este să transmită receptorilor potențiali informațiile pe care le rețin și le consideră utile pentru aceștia. Dintre teoriile privind receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două etape: de la mass-media către indivizii bine informați care urmăresc frecvent comunicările de masă prin canalele interpersonale și de la indivizi care sunt lideri de opinie, către persoanele expuse mai puțin mass-mediei și care depind de alte persoane pentru a fi informate.

Mass-media este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătățit-o și a diversificat-o. Ea a amplificat conținutul conversațiilor, a relațiilor interpersonale influențând deciziile indivizilor.

„Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înștiințată asupra realității, iar opinia publică este o judecată sau o reacție de apreciere raportată la realitate. Mass-media are o poziție dublă: exercită acțiunea educativă neutră și are resurse persuasive putând influența comportamentul indivizilor în funcție de interesele politice sau economice”.

Considerând că pentru a face față procesului de globalizare care a cuprins societatea contemporană trebuie să fim informați, singura soluție ce poate să satisfacă această nevoie este fenomenul mass-media. Există totuși o serie de dezavantaje în cazul mass-media întrucât individul poate vedea, poate auzi, însă nu poate riposta.

O alta problemă a mass-mediei este că a diminuat ocaziile de întâlnire și de dezbatere. Comunicarea interpersonala s-a intensificat dar în grupuri din ce în ce mai restrânse. Oamenii se întorc dinspre viața publică către cea privată.

Secolul XX se caracterizează printr-un avânt considerabil al mijloacelor de comunicare în masă, care au fost deseori utilizate ca mijloace de propagandă și de manipulare a indivizilor. Datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare și de transport, dar și a succesului presei populare de mare tiraj, ideile și gusturile se difuzează mai repede în ansamblul teritoriului național. Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea creează o fuzionare a opiniilor personale, locale, fragmentate, în opinii sociale și naționale.

Cu precădere în timpul campaniilor electorale, comunicarea politică se rezumă la un joc complex între trei factori: candidații – mass-media – publicul, în cadrul cărora este vorba despre controlul cât mai adecvat al reprezentărilor și, mai ales, al interpretărilor acestora:

Cu ajutorul sondajelor, candidații încearcă să afle care sunt cererile și așteptările alegătorilor, dar și să evalueze imaginea pe care aceștia o au despre ei, pentru a o ameliora eventual sau pentru a o corecta. Ei studiază și oferta electorală a concurenților, în special conținutul programelor acestora, maniera în care își promovează imaginea și se situează în cadrul mass-media, deci, candidații interpretează permanent contextul politic în care evoluează și își construiesc în mod strategic comunicarea.

Mass-media filtrează și selectează ansamblul informațiilor care le parvin: jurnaliștii sunt și ei constrânși să interpreteze argumentele, frazele tipice și imaginile oamenilor politici, servindu-se de sondajele de opinie, presupuse a reflecta judecățile și așteptările cetățenilor. Astfel, ei oferă cititorilor sau ascultătorilor o viziune specială asupra vieții politice.

Publicul (alegătorii) este asaltat de o cantitate enormă de mesaje din partea candidaților și a mass-media, pe care trebuie să le trieze și să le interpreteze dacă vrea să se poată orienta. Câștigător va ieși cel care stăpânește cel mai eficient jocul reprezentărilor.

În consecință, rolul jucat de mass-media în viața politică determină modificarea condițiilor de recrutare a oamenilor politici. Mass-media, în special televiziunea, exercită un rol de filtru, urmărind cu totul alte criterii de selecție, tot mai diversificate (păstrarea și ameliorarea imaginii, prezența agreabilă pe micul ecran, jonglarea cu vocabularul și cu emoția), care pun accent în primul rând pe efectele de notorietate. „Noua” comunicare politică favorizează verificarea permanentă a legitimității oamenilor politici. Cetățeanul-telespectator poate să își formeze o opinie cu privire la evenimentele momentului cu ajutorul dezbaterilor televizate, anchetelor și sondajelor. Comunicarea politică permite deci identificarea ușoară a noilor probleme ale momentului și dezbaterea în spațiul public, a soluțiilor ce trebuie adoptate.

CAPITOLUL III. OPINIA PUBLICĂ

Opinia publică nu este un fenomen nou, constituindu-se ca formă de manifestare a conștiinței sociale, încă de la începuturi. Engels, referindu-se la comuna primitivă, arată că “orânduirea gentilică se născuse dintr-o societate fără nici un fel de contradicții și nu era potrivită decât pentru o astfel de societate. Ea nu dispunea de alte mijloace de constrângere, în afarara de opinia publică.”

Odată cu intrarea în epoca modernă caracterizată și de o ascensiune a burgheziei, precum și de creșterea rolului maselor în viață publică, s-au creat condițiile revitalizării acestei forțe sociale și politice, iar în această perioadă apare și termenul de opinie publică, expresia fiind de origine anglo-saxonă, fiind utilizată pentru prima dată la începuturile secolului al XII-lea.

În cadrul mișcărilor populare antifeudale s-a manifestat, așa-numitul spirit public, o dimensiune a conștiinței sociale generată de noile condiții istorice, în contrast cu izolarea, nu numai politico-economică, ci și spirituală pe care o întreținea evul mediu. Un rol major în această schimbare vizibilă, a avut-o influența filozofiei raționaliste, a materialismului și a umanismului ce a condus către proclamarea principiilor generale ale libertății individuale. Astfel Opinia publică devine obiect de interes, în special pentru oamenii de stat și pentru gânditori politici. Însuși N. Machiavelli era conștient de rolul și marea ei importantă socială și politică, scriind printre paginile lucrării Principele, faptul că “poporul trebuie câștigat” deoarece “poporul este cel mai puternic”. Pentru T. Hobbes lumea este “guvernată de opinie”, iar B. Pascal o vede că pe o “regina a lumii” . John Locke consideră opinia publică că o lege care constituie împreună cu ”legea divină” și “legea civilă”, norma comportării oamenilor și a judecății de valoare.

În evoluția istorică a preocupărilor și a teoriei opiniei publice pot fi distinse patru mari etape, orientări și direcții de abordare: 1. Studierea opiniei publice prin prisma dreptului de stat și a științei politice; 2. Analiza opiniei publice ca fenomen psiho-social; 3. Studiul empiric și experimental al opiniei publice; 4. Sinteză reflecției teoretice și a studiilor empirice asupra opiniilor.

Personal, consider adecvată obiectului acestei lucrari urmatoarea definiție: opinia publică este "procesul psihologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care intr-o formă sau alta (declarații spontane, răspunsuri la întrebarile din chestionarele de cercetări, memorii și scrisori adresate factorilor de decizie, demonstrații de stradă, greve, mitinguri, etc) se exprimă deschis".

III.1. Opinia publică și optica dreptului de stat și a științelor politice

Dreptul de stat și științele politice au constituit primele discipline care s-au orientat spre studiul opiniei publice, ocupându-se în deosebi cu rolul ei în viață politică.

O privire și o analiză istorică a rolului opiniei publice în viață socială și politică dezvăluie accentuarea importanței și creșterea ca un fenomen adiacent procesului social-istoric. Astfel una dintre manifestările și condițiile progresului social-politic o constituie tocmai lărgirea cadrului de afirmare a opiniei publice și sporirea influenței ei asupra puterii de stat (observându-se oscilațiile și diferențele majore între epocile îndepărtate și modernism și post-modernism).

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea , încep să fie elaborate în politologie, dreptul de stat , și în alte domenii, lucrări speciale consacrate opiniei publice, privită că forță socială și politică. Această direcție de preocupări, în materie de opinii, numită politologică va continua să aibă numeroși reprezentanți și în secolul al XX-lea, timp în care apar lucrări privitoare la esență opiniei publice,la locul și rolul ei în raport cu statul, democrația, a mecanismelor formării opiniei publice; lucrări precum Opinia publică și bazele ei istorice – Wilhelm Bauri, 1914; Critică opiniei publice – Fr. Tonnies, 1922; Fantomă publică – Walter Lippman, 1925.

III.2. Începuturile analizei opiniei publice ca fenomen psihosocial si trecerea la studiul empiric

Abordarea acestui fenomen din perspectiva sociologiei psihologiste, a contribuit la descifrarea naturii opiniei publice, aducând o serie de elemente noi, precum mecanisme psihosociale ale opiniilor și a relațiilor opiniei publice cu diferiți factori sociali. Principalii reprezentanți fiind Gustave Le Bon și Gabriel Tarde, autori ai unor lucrări reprezentative, depre opinia publică, ca Opiniile și credințele, respectiv Opinia și mulțimea.

G. Le Bon a analizat rolul elementelor ce intervin în procesul de comunicare socială, rolul informării colective, în formarea și orientarea opiniilor. Sociologul delimitează două categorii generale de factori ai opiniilor: a. factori interni – caracterul care variază de la individ la individ, idealul, nevoile (“a crea nevoi în mulțime, înseamnă a le suscita noi opinii”, spune Le Bon), interesul și pasiunile ( “interesul posedă ca și pasiunea, puterea de a transforma în adevăr ceea ce îi este cuiva util să creadă”) ; b. factori externi – sugestia (“marea majoritate a opiniilor noastre și a credințelor politice, religioase și sociale sunt rezultatul sugestiilor”, primele impresii, nevoia de explicații, cuvintele, formulele și imaginile, iluziile, necesitatea și mentalitățile).

Gabriele Tarde prezintă și el largi preocupări fenomenului de opinie publică, precum și fenomenului înrudit cu acesta, publicul. Dacă Le Bon consideră epoca contemporană lui, “era a mulțimilor”, Tarde o întitulase ”era publicurilor”. Viziunea sociologului asupra opiniilor, pornește de la concepția sa idealist-psihologistă asupra societății și anume că, esență socialului ar constă din două procese: inovația – forță creatoare în societate, și imitația – care duce la generalizarea inovațiilor creatoare, deci la constituirea socialului. Privind deci sugestia și contagiunea mentală că simple manifestări psihologice și eludând condițiile, factorii sociali și alte mobiluri ale opiniilor.

Privind critic concepția lui Tarde, se observă o serie de limitări precum: reducerea procesului de formare al opiniilor la un act psihologic; ignorarea factorilor sociologici fundamentali în constituirea opiniilor, curentele de opinie, factorii ce se află în sfera existenței sociale, a structurii sociale și a intereselor. Cu toate acestea, atât Tarde cât și Le Bon au contribuit la progresul “descifrării” fenomenului de opinie publică.

Trecerea la studiul empiric al opiniilor

Cercetarea empirică reprezintă a treia perioada în evoluția studierii opiniilor. Această etapă debutează cu instituționalizarea sondajelor de opinie în S.U.A., realizându-se așadar operații de măsurare și evaluare cantitativă a opiniilor publicului, timp în care a avut loc și orientarea tot mai masivă a sociologiei spre studii concrete, spre evaluarea cantitativă a fenomenelor sociale.

O teorie a opiniilor este chemată să explice relația dintre opinii și cadrele lor sociale, să stabilească factorii macro și microsociali ai opiniei publice, relația dintre opinia publică și informarea colectivă, legile constituirii și mișcării curentelor de opinie publică, clasificarea opiniilor, funcțiile sociale etc.

III.3. Relația dintre opinii, valori și cunoștințe

Opinia apare că o judecată care angajează și exprimă interesele indivizilor, ce se manifestă în situații complexe, când oamenii sunt direct afectați de consecințele anumitor fenomene, acțiuni sau schimbări sociale. Așadar opiniile sunt fenomene cu semnificație socială, asupra cărora acționează puternice interese de clasă și individuale, diferențiindu-se clar de cunoștințele deținute de un individ ce sunt expresia unei demonstrații științifice și practic-aplicative.

Opinile se constituie întotdeauna că valorizări, aprecieri ale unui fenomen, eveniment sau a unei idei de actualitate, în legătură cu probleme concrete, specifice ce se manifestă mai ales în situațiile în care se așteaptă sau se adopta decizii susceptibile de alternative. Tocmai de aceea opiniile sunt obiect de discuție și controversă, fiind împărțite, polarizate în raport cu diferiți factori de divizare socială.

Structurarea și factorii formării opiniei publice

Opinia publică prezintă multiple structuri sau diviziuni precum: 1. Opinia publică a unei epoci (un curent de opinie predominant într-o perioada istorică); 2. Opinia publică națională (a unei țări cu privire la o problema în care converg opiniile aproape ale tuturor cetățenilor); 3.opinia publică secțională a unei clase sau categorii sociale (opinii aprtinand unor clase sociale); 4. Opinia publică a unor grupuri sau categorii sociale (opiniile unor prupuri profesionale, cu privire la un subiect d einteres); 5. Opinia publică a unor comunități sau colectivități (a unui orășel, a unei comune sau a unei universități).

În determinarea și distribuirea opiniilor, a constituirii și orientării diferitelor curente de opinie publică, acționează mai multe categorii de factori: a. Sociologici sau sociali-generali (tip de orânduire socială, sistemul și structura socială); b. politici, ideologici, culturali (concepții filozofice, politice, nivel de dezvoltare culturală, tradiții culturale, influență mijloacelor de informare colectivă și a comunicării de masaetc.); c. Apartenența de grup ( profesional, politic, de vecinătate etc. ); d. psihologici-individuali (atitudini, mentalități, sentimente ).

Sistemele de valori au de asemenea o influență considerabilă, asupra opiniilor individule, și implicit asupra opiniei publice. Studierea acestora ne oferă așadar informații asupra valorilor la care adera membrii unei societăți. Acești factori pot fi clasificați în: a. factori cu acțiune primară și generală (acțiunea unei clase sociale, a mijloacelor de informare în masă etc.); b.factori intermediari (ce condiționează reacțiile de opinie ale indivizilor în raport cu factorii sau sursele primare).

Diversitatea factorilor ce influențează asupr aformarii opiniei publice este sintetizată de Jules Moch în următoarele categorii: a. factorul personal (ce rezultă din reflexii sau căutări individuale, independent de mediile de apartenența ale individului); b. factorul familial; c. factorul social (ce derivă din reacții colective generate de situația socială); d. factorul propagandei (ce reflectă informații și aprecieri difuzate prin mass-media; e. factorul tradițional (influențe istorice ale grupului etnic); f. factorul educativ (generat de modul de învățare în vigoare într-un context social).

Această clasificare de ordinul amănuntelor poate fi sistematizată, după criterii ce țin de gradul de extensiune al factorilor, precum: 1. macrosociologici (statut, ideologie, apartenența politică, cultură, educația); 2. morfologici (sex, vârstă, mediu, repartiția populației în spațiu, densitatea); 3. microsociologici (grupurile de apartenența, mijloace colective de informare în masă;

Luând în considerare factorii morfologici (populația cu structura pe vârste și sexe; comunitățile urbane și rurale etc), cercetările arată variații sensibile de opinie, atât în funcție de clasa socială și grupurile cărora le aparțin indivizii, cat și în funcție de vârstă, sex, categorie profesională sau nivel de cultură.

III.4 Funcțile opiniei publice

Opinia publică a jucat în toate societațile un important rol social. Funcțiile și capacitatea ei de influențare au dobândit o amploare considerabilă în societățile contemporane.

Principale funcții ale opiniei publice sunt: a. formă de control social; b. autoritate socială negiferata ce intervine că facor de reglemetare a conduitelor sub raport etic; c. factor politic reprezentând un mijloc de participare a maselor la conducerea vieții politice și sociale; d. confruntarea și schimbul de opinii; e. factor de întărire a integrării și coeziunii sociale a grupurilor sociale; f. forță a progresului social;

Manifestarea opiniei publice ca factor de progres și de acțiune socială constituie una dintre cele mai semnificative expresii ale structurii unei societăți, ale dinamismului ei politic, social și moral. În manifestarea sa, se concentrează ca într-un focar nivelul dezvoltării social-politice, culturale și spiritale a unui popor, gradul de unitate și coeziune a unei societăți sau grup social.

III.5. Teorii ale influentei mass-media asupra opiniei publice

Noțiunea de "mass-media" sau "mediumuri de masă", formata de anglo-saxoni prin unirea cuvantului latin medium și a cuvantului mass (cantitate mare), se referă nu doar la suporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor (instrumentele comunicării), ci mai ales la caracterul masiv al mesajelor difuzate, pe cand noțiunea de "comunicare de masă" se referă la ansamblul procesului de comunicare "care incorporează ceea ce este vehiculat, cine vehiculează și pe cei care primesc mesajele . Este un proces social specific în care aceste mijloace sunt folosite de catre profesioniștii comunicării (jurnaliști și alții), proces in care intervine o practică comunicațională particulară și care este adresată unei audiențe de masă."

Opinia publică este influențată constant de mass-media. Presa a fost unul din factorii care au favorizat apariția opiniei publice. Această influență se poate manifesta prin mai multe metode. Efectele mass-media sunt abordate și examinate, conform lui Ioan Dragan, pe trei axe: axa intensității: efectele pot fi atotputernice, puternice, limitate, minore; axa amplitudinii: de la microefecte, la mezoefecte și la macroefecte; axa temporara: efect pe termen scurt, mediu sau lung.

De-a lungul timpului au fost formulate teorii care masoară consecințele sociale ale acțiunii mass-media. Cațiva dintre autorii care s-au ocupat de definirea și explicarea acestor teorii sunt: Paul F. Lazarfield, Harold D. Lasswell, Malvin L. DeFleur, Robert K. Merton, Charles R. Wright, Rosengren, etc. Teoriile referitoare la influența mass-media asupra opiniei publice sunt: modelul "glonțului magic", modelul "fluxul comunicării în două trepte", teoria "agenda-setting", teoria "spirala tăcerii".

Modelul "glonțului magic". Acest model s-a fondat pe convingerea potrivit căreia comunicarea în masă are o putere foarte mare care se exercită instantaneu asupra oamenilor. Termenul de "glonț magic" a fost preluat din practica medicală, astfel că în secolul al XIX-lea se credea că injecțiile și pilulele administrate acționeaza ca un glonț, producand instantaneu reacții in organismul pacienților.

Acest concept a fost influențat de puterea pe care parea să o aiba propaganda în primul razboi mondial. Astfel, modelul "glonțului magic" preconizează efectele puternice ale comunicării de masa asupra opiniei publice.

Mesajele venite din partea mass-media pot fi considerate, în accepțiune cu modelul "glonțului magic", asemenea unor gloanțe care lovesc opinia publică. Astfel, individul ce face parte din audiență nu este capabil sa filtreze aceste gloanțe pe care le primește și reacționează ca la administrarea unei pastile sau a unei injecții.

Modelul "fluxul comunicării în două trepte". Teoria "fluxului comunicării în două trepte" scoate în evidență importanța relațiilor sociale în formarea opiniei publice. El opereaza mai ales in cadrul societăților tradiționale și al grupurilor primare, cum ar fi familia. Astfel, această nouă teorie marchează o schimbare de perspectivă: "indivizii nu mai sunt văzuți ca entități uniforme, izolate; ei intră în relații interpersonale și intergrupale, nu răspund imediat și uniform la mesajele mass-media. Este, oricare ar fi limitele lui, un model mai realist".

Se poate spune că odată cu modelul "fluxului comunicării în doua trepte" a luat naștere și noțiunea de "lideri de opinie". Dupa cum arata acest model, oamenii sunt mai influențati de discuțiile pe care le poartă anumiți indivizi ce au acces la canalele media și care ulterior aduc in prim-plan subiecte de actualitate. Aceste persoane care reprezintă prima treapta a fluxului sunt considerați lideri de opinie. Acești lidei de opinie pot fi impărțiți în două grupuri: lideri de opinie formali și lideri de opinie informali. Primii sunt cei ce pot influența opinia publică datorită statutului social (parlamentari, editorialiști, etc.) iar cei din urmă sunt persoane care influențează prin personalitatea lor.

Teoria "spirala tăcerii"

Spirala tăcerii a apărut în limba română prima oară în 2004. Opinia publică-invelișul nostru social (Die Schweigespirale: Öffentliche Meinung), lucrarea în care această teorie apare pentru prima dată.

Teoria susține că inainte de orice control social există un control personal. Amenințarea din afară cu izolarea este anticipată in minte. La gandul că o situație va fi extrem de neplacută, individul iși corectează în prealabil conduita care incalcă o regula ce contravine opiniei publice, înainte ca grupul și controlul social să intre in actiune. Astfel, cei ce percep că sunt în minoritate vor adopta opinia majorității de teama de a nu fi izolați, resimțind presiunea din partea celorlalți și încetand a-și mai exprima opiniile.

Modelul "spirala tăcerii" a fost criticat pentru viziunea mult prea pesimistă cu privire la natura umană și la mass-media. Alți critici au pus la indoială gradul său de aplicabilitate.

CAPITOLUL IV. REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE ‘89

IV.1. Repere geografice

Revoluția din România, care a avut loc în anul 1989, s-a desfășurat pe parcursul a două săptămâni (14 decembrie-31 decembrie 1989), însă au avut loc unele evenimente cu ceva timp înainte de debutul acesteia. Astfel, pe data de 23 noiembrie când a avut loc al XIV-lea congres al partidului comunist din România, din perioada dată, persoanele angajate la uzinele mecanice din orașul Timișoara au realizat o încercare de a constitui o revoltă contra regimului politic comunist, însă încercarea lor a fost împiedicată complet de către persoanele ce activau în organele de securitate.

Un alt eveniment preliminar revoluției a avut loc la Iași pe data de 14 decembrie. Acest eveniment s-a manifestat prin faptul că piața unirii din Iași a fost blocată de armată și persoanele ce activau în organele de securitate și în departamentul poliției. Mai mult, persoanele aflate în conducerea partidului comunist au decis să convoace adunări generale. Anume în orașul Iași în cazul acestei zile s-au arestat persoane ce făceau parte din „Frontul Popular Român”, care reprezenta la momentul dat o mișcare anticomunistă din Iași, din care făceau parte unele personalități ca: Cassian Maria Spiridon (scriitor), Ștefan Prutianu(profesor universitar), Vasile Vicol (inginer), Aurel Ștefanachi (scriitor), Ionel Săcăleanu (inginer) și Valentin Odobescu (jurist). Acești activiști au fost arestați pentru faptul că au împărțit fluturași în oraș pentru a chema locuitorii Iașului la un protest contra regimului comunist și condițiilor indecente de trai, ce ar fi avut loc pe data de 14 decembrie 1989.

Figura 1. Evenimente preliminare revoluției din 1989 în România.

Debutul revoluției propriu zise începe în Timișoara pe 15 decembrie, și se manifestă prin proteste locale. Până pe data de 20 decembrie, au loc proteste doar in Timișoara. În data de 20 decembrie, protestele din cadrul revoluției se extind și în alte localități din județul Timiș, printre care se pot enumera: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare și Deta. Astfel în perioda 15-20 decembrie, protestele populației au avut loc doar în localități din județul Timiș.

Figura 2. Localitățile în care au avut loc proteste din cadrul revoluției în perioda 15-20 decembrie 1989.

Din data de 21 decembrie, protestele s-au extins și în alte județe și orașe din zona Ardealului și anume:

În dimineața zilei de 21 decembrie, apar primele proteste în Arad.

După câteva ore, apar manifestații și în Sibiu, dar și în Târgu-Mureș.

Spre ora 13, protestele s-au extins și în municipiul Cluj-Napoca.

Seara, protestele s-au extins spre Brașov, Făgăraș și Reșița, iar apoi spre București, Iași, Oradea, Constanța, Craiova, și alte orașe.

Astfel, doar într-o singură zi, protestele care au început în Timișoara, s-au extins fulgerător în restul orașelor și localităților din țară. Acestea au durat până pe 26 decembrie, când la televiziune a fost prezentată sentința soților Ceaușescu, în care au fost condamnați la moarte și au fost executați.

Protestele au fost violente în majoritatea orașelor mari, și au existat numeroase victime. În mare parte a existat o luptă între populația care a protestat și persoanele care activau în structurile subordonate conducerii partidului comunist (armata, structura de securitate, poliția). Datorită efectului puternic al protestelor asupra cursului politic și istoriei statului, presa străină a reflectat destul de bine evenimentele principale ce s-au petrecut în diverse orașe din România în decembrie 1989. În figura de mai jos sunt prezentate principalele orașe în care au avut loc cele mai mari proteste împotriva regimului comunist:

Figura 3. Orașele în care a avut loc revoluția anticomunistă (cu verde-orașele în care protestele au fost mai puternice și violente, cu galben-orașele în care protestele au fost mai puțin violente).

Revoluția anticomunistă din România a avut loc în perioada în care Uniunea Sovietică și alte regimuri comuniste din Europa de Est s-au prăbușit. Mai exact revoluții anticomuniste asemănătoare au avut loc în Polonia (pentru prima dată) și apoi s-au extins pe rând în Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovakia, Bulgaria și România, și un pic mai târziu, revoluțiile s-au extins până în Iugoslavia, care s-a dezintegrat și Albania.

Figura 4. Revoluțiile anticomuniste în Europa de Est.

IV.2. Factori declanșatori ai revoluției

În perioada comunistă, populația a fost supusă unor chinuri greu de imaginat. În primul rând oamenii erau nevoiți să stea în rând pentru a putea cumpăra produsele alimentare necesare zilnic, erau nevoiți să îndure frigul din propriile case, să stea ore întregi prin întuneric, și să se spună propagandei care era transmisă de televiziune în toată țara. Toate acestea reprezintă doar câteva din greutățile cu care se confrunta populația de după 1980, dar care au subminat standardele specifice unui mod de trai decent. Astfel, este indisepnsabilă realizarea unui studiu asupra modului în care aceste greutăți au declanșat o schimbare majoră în mintea oamenilor, și cum această schimbare a dus la Revoluția din 1989, care a fost una dintre cele mai sângeroase din Europa la acea perioadă de timp.

Debutul anilor 80 a fost caracterizat printr-o economie socialistă care a obligat populația să îndure mai multe greutăți din punct de vedere al modului de trai. În primul rând inflația a ajuns la o cotă destul de mare, și a afectat prețurile la aproape toate produsele necesare traiului normal al oamenilor, iar mai apoi cantitatea acestor produse s-a diminuat semnificativ, și astfel oamenii au fost nevoiți să stea în rând pentru a putea procura chiar și cele mai indispensabile produse. Conducerea comunistă a decis să introducă consumul raționalizat, pentru a diminua vânzările de produse alimentare și non-alimentare către oamenii de rând. Pentru a atinge acest obiectiv, au fost puse în distribuție cartele speciale și au fost adoptate anumite legi pentru a fi posibilă o repartizare a unor cote echivalente de produse pe județe, orașe etc.

Persoanele care au locuit în România în ultima decadă a regimului comunist, chiar și acum își pot aminti de faptul că erau nevoiți să piardă timpul stând în rând la un magazin pentru a-și procura alimentele zi de zi, de faptul că erau nevoiți să îndure frigul din case și de alte greutăți, care le considerau drept o umilință din partea statului și a conducerii comuniste. Aceste chinuri au fost îndurate de toată populația României din perioada actuală, indiferent de etnie, și acest lucru este văzut ca ceva foarte negativ de majoritatea populației, cu toate că o parte a populației se simte nostalgică față de unele lucruri din perioada comunistă.

Conform calculelor efectuate de conducerea comunistă, fiecare om avea dreptul să cumpere doar o anumită cantiatate de produse pe zi, și de exemplu fiecare om putea să cumpere doar jumate de pâine pe zi, sau o pâine pentru două zile. La fel stăteau lucrurile și în cazul în care o persoană cumpăra alimente pentru toată familia sa, din cauză fiecare persoană putea să cumpere alimente doar cu cartela primită și în această cartelă era înregistrată orice cantitate i orice produs care a fost achiziționat de acea persoană. Acest lucru se făcea pentru a preveni ca o persoană să cumpere produse din mai multe puncte în care acestea se vindeau. Plus la aceasta, nu numai pâinea era unul din produsele puse sub restricție, dar și zahărul, făina și uleiul la fel erau restricționate după cantitate i puteau fi procurate doar cu cartela. Însă, în cazul unor alte produse situația era și mai rea, din cauză că unii oameni nu aveau deloc acces la acestea, cu toate că erau indispensabile, mai ales în cazul familiilor care aveau copii mici de crescut.

Cu toate acestea în unele locuri situația era mai benefică populației. Locuitorii din Sibiu la fel au fost nevoiți să stea în rând pentru a achiziționa produse alimentare, combustibili și la fel au fost sancționați de autorități în cazul în care achiziționau mai mult decât era permis prin lege. Situația acestora s-a schimbat după ce Nicu Ceaușescu a fost numit prim-secretar în orașul lor. După numirea acestuia aprovizionarea magazinelor era efectuată mult mai bine și oamenii de rând puteau procura mai ușor orice produs alimentar. Unele magazine s-au transformat în case de făcut comenzi, de unde cei mai înstăriți puteau să comande unele produse mai greu accesibile, precum ciocolată, cafea, alune. Situația din Sibiu din perioada comunistă prezintă unul din aspectele cele mai negative ai regimului comunist: o schimbare de la umilință josnică din partea statului către cetățeni la un răsfaț, determinat de alegerea unui apropiat al lui Ceaușescu.

Chiar și românii din București, capitala țării și cel mai mare oraș din țară, au fost nevoiți să îndure aceleași greutăți și umilințe din partea regimului comunist în ceea ce privește modul de trai. Ei la fel aveau restricții la procurarea oricărui produs alimentar sau non-alimentar și ca comparație se poate aduce numărul de mașini, care era de circa o sută de mii în acea perioadă, în timp ce în prezent pe străzile Bucureștiului pot fi întânite aproximativ 2 milioane de mașini. La fel, se poate observa și diferența uriașă dintre modul de trai prezent al bucureștenilor și cel din perioada de dinainte de anii 80.

Județul Olt, din care provine Nicolae Ceaușescu, persoana politică ce s-a aflat în fruntea regimului pentru o perioadă de 22 ani, avea aceeași situație ca și celelalte județe din România, și locuitorii acestuia au îndurat aceleași condiții de trai. Totuși, modul în care arătau principalele magazine din principalele orașe, rândurile existente la orice magazin de unde se putea procura produsele alimentare, sunt existente și în prezent în amintirile persoanelor ce au locuit în acea perioadă. Acest lucru poate fi observat în Slatina, care este cel mai mare oraș al județului Olt, unde majoritatea populației cu o vârstă cuprinsă între 30-40 de ani își amintesc cu tristețe de umilințele la care au fost supuși în perioada comunistă.

O altă caracteristică a regimului comunist este că trocul a devenit moneda din perioada înainte de revoluție. Populația a început să facă schimb cu produse alimentare și fiecare persoană avea frică în cazul în care avea mai multe produse alimentare decât trebuia să aibă conform legii comuniste din acea perioadă. Această situație era prezentă în multe județe din țară și era determinată de faptul că nu numai pâinea era vândută cu restricție, dar și alte alimente indispensabile, precum carnea, uleiul și zahărul. Totuși, majoritatea populației utiliza trocul pentru a avea un acces mai ușor către orice tip de produs alimentar. Un alt factor care a determinat utilizarea trocului era reprezentat de faptul că în multe orașe era câte un magazin alimentar pe fiecare zonă importantă sau cartier și multe dintre acestea erau fără produse în cea mai mare parte a zilei.

În unele zone, nivelul de trai era și mai scăzut decât în restul țării, iar populația îndura condiții insuportabile. De exemplu în județul Vaslui, din cauza restricțiilor de consum fixate de autorități, majoritatea populației nici nu avea acces la apă caldă în apartamente. Conducerea locală a decis să ofere în cantități foarte mici apă caldă locuitorilor din județul Vaslui, pentru a reduce cheltuielile cu energia. Cu toate acestea, majoritatea persoanelor care au locuit în Vaslui în acea perioadă consideră în prezent că în acea perioada era o situație mai bună, din unele puncte de vedere. Majoritatea din cei care au o astfel de opinie sunt persoane de vârsta a treia, însă cei tineri, care la fel au trăit în acea perioadă de timp sunt de părere că atunci toate persoanele se prefăceau doar că au un nivel de trai decent, însă nivelul de trai era indecent în realitate. Părerea persoanelor vârstă, care consideră că în Vaslui în acea vreme era mai bine decât în alte orașe din țară nu poate fi considerată obiectivă, din cauză că în prezent acest județ a ajuns să fie cel mai sărac din țară, iar acest lucru influențează asupra opiniei populației. În Iași însă, situația era la fel ca și în celelalte județe din țară, fără alte aspecte specifice.

Sociologul din Cluj Ioan Hossu relatează cum populația din județul Cluj și județele alăturate era nevoită să stea în rând pentru a putea procura alimente, electrocasnice sau chiar alte lucruri scumpe, cum ar fi un autoturism. Situația era atât de gravă în cazul obiectelor de preț astfel încât pentru ca o persoană să poată achiziționa un autoturism Dacia, trebuia să aștepte aproximativ 4 ani. Conform relatărilor sociologului Hossu, un salariu mare din perioada comunistă era cuprins între 2.500 și 3.000 de lei și că cei ce aveau un astfel de salariu își permiteau să cumpere mult mai mult decât ceilalți. În Cluj, cozile de la magazinele alimentare erau considerate ca ceva necesar la început, apoi au devenit frustrante și enervante pentru majoritatea populației. Adică, cei ce au locuit într-o zonă mai dezvoltată a României din acea perioadă la fel aveau probleme în ceea ce privește restricția consumului. De asemenea aceștia aveau probleme cu căldura, curentul și apa caldă, care la fel nu puteau fi utilizate conform necesităților normale ale populației. Totuși, unele persoane care au locuit în județul Cluj sau alte județe învecinate consideră că puterea de cumpărare era mai mare în perioada comunistă decât în prezent, cu toate că era mai dificil de procurat majoritatea produselor existente.

Anii premergători revoluției, au fost cei mai grei pentru populație, nu doar pentru populația din zonele mai puțin dezvoltate, dar și pentru populația din zonele foarte dezvoltate cum ar fi Ploiești. Cu toate că acest oraș este bogat în gaze naturale, locuitorii acestuia aveau o presiune normală la aragaz doar în timpul nopții, iar nivelul de căldură din apartamente era sub limita admisibilă, fiind un lucru foarte greu pentru familiile cu copii mici, care trebuiau să caute o alternativă pentru încălzirea apartamentelor. Totuși erau unele locuri, care arătau cu totul altfel decât majoritatea țării. De exemplu, erau localul Privighetoarea din orașul Slobozia era aprovizionat cu diverse produse care nu se găseau în alte magazine din țară. Acesta a devenit atât de cunoscut astfel încât la acest local veneau persoane din toate colțurile țării, și stăteau într-un rând imens pentru a avea posibilitatea de a cumpăra ceva. Acesta a fost considerat un simbol al nivelului de trai occidental în România comunistă, însă în prezent a ajuns să fie o ruină. Astfel de localuri mai existau în țară, însă multe erau ascunse pentru majoritatea populației din cauză că regimul comunist nu permitea existența unor astfel de magazine sau localuri.

În perioada comunistă, existau și alte moduri prin care se putea face rost de anumite produse mai puțin existente pe rafturile magazinelor. Majoritatea oamenilor se bazau pe cunoștințe care lucrau într-o anumită întreprindere unde se produceau anumite lucruri. Astfel, prin această metodă oamenii făceau rost de unele produse fără a sta la rând cu ceilalți și făceau schimb între ei. De exemplu în Constanța unele persoane profitau de faptul că aveau cunoștințe la magazinul Tomis din oraș, unde se vindea îmbrăcăminte foarte calitativă. În alte zone, în care nu prea existau întreprinderi unde se produceau produse alimentare și de uz zilnic, situația era grea. De exemplu în Tulcea, oamenii trebuiau să aștepte la achiziția oricărui produs, din cauză că foarte puțini aveau cunoștințe de la care puteau face rost de ce aveau nevoie. Pentru un pensionar din Tulcea, orice bucată de pâine suplimentară era o bucurie la propriu. Unii tulceni afirmă că perioada comunistă avea și unele aspecte pozitive, însă situația din magazine era una foarte negativă care distrugea orice imagine bună despre acea perioadă.

Cei care au trăit în acea perioadă afirmă că acele cozi existente la magazinele din oraș îi determinau pe oameni să se comporte agresiv și necivilizat în unele cazuri, mai ales iarna când afară era foarte frig și unii se certau pentru a ocupa un loc de frunte și pentru a sta mai puțin în rând. Cu toate că regimul comunist nu aborda existența unei probleme în aprovizionarea populației, în multe cazuri oamenii se întorceau acasă fără produse din cauză că nu reușeau să cumpere nimic. Magazinele existente în orașe, de unde oamenii cumpărau toate produsele necesare zi de zi, au devenit atât de cunoscute de către locuitorii orașelor, astfel încât după numele acestora s-au format și numele pentru diverse cartiere sau zone dintr-un oraș. Unii locuitori din orașe s-au obișnuit atât de mult cu obiceiul de a sta la coadă pentru a cumpăra ceva astfel încât au transformat acest obicei într-un mijloc de a socializa cu persoanele cunoscute.

Este necesar de menționat că toate aceste restricții impuse de regimul comunist au început în anii 80, din cauză că Ceaușescu a dorit foarte mult ca România să ramburseze creditele oferite de statele occidentale și FMI și pe lângă aceasta a dorit să construiască unele construcții grandioase, ca de exemplu Casa Poporului și cartierul de dimensiuni uriașe învecinat acesteia, ce cuprindea pe atunci Centrul Civic și Bulevardul Victoria Socialismului. Aceste dorințe ale dictatorului au determinat crizele îndelungate în sfera aprovizionării cetățenilor cu bunuri de larg consum. Începând din 1984, cu toate că producția agricolă a crescut și implicit a crescut și producția de produse alimentare, s-a decis introducerea raționalizării produselor alimentare ca mijloc de combatere a obezității în rândul populației. În general, produsele de panificație, lactatele, uleiurile comestibile, zahărul, produsele din carne au fost supuse procesului de raționalizare până la declanșarea revoluției anticomuniste, iar rațiile acestor produse s-au diminuat constant și neîntrerupt. În timp ce o pondere foarte mare a produselor calitative erau supuse exportului, pe piața internă erau comercializate în cele mai multe cazuri produsele care nu au putut fi exportate. Resursele financiare provenite din exporturi au fost utilizate la plata datoriei externe și, după ce datoria externă a fost achitată integral, se urmărea industrializarea forțată prin utilizarea resurselor financiare din exporturi.

Pe parcursul ultimei decade a regimului comunist, populația a fost nevoită uneori să consume unele produse pentru a substitui unele alimente care lipseau din magazine, cum ar fi cafeaua care a dispărut din magazine din 1980 și a fost înlocuită cu o substanță chimică asemănătoare acesteia. În ultimii ani, chiar și aceste produse folosite ca substituente au fost greu de găsit. Începând din anul 1985, cu toate că producția de petrol a crescut, combustibilii au fost strict raționalizați, și din această cauză a fost restricționată și circulația mașinilor în unele zile din săptămână, iar în timpul iernii pe perioade și mai mari. Transportul public totuși nu a fost foarte mult afectat, din cauză că s-a trecut la folosirea gazelor ca combustibili. Electricitatea la fel a fost supusă restricționării, din cauză că se urmărea asigurarea deplină a industriei cu energie. Acest lucru a determinat întreruperea periodică a curentului electric pentru consumatorii obișnuiți, reducerea funcționării iluminatului public și programului televiunii.

La fel a fost restricționată și energia termică în blocuri, iar populația a fost nevoită să recurgă la alte metode pentru încălzirea spațiilor locative, iar Ceaușescu îi îndemna pe toți să poarte o haină în plus pentru a trece peste această greutate. Pentru a ține evidența asupra consumului de energie termică, s-a decis printr-un decret ca toate instituțiile să mențină pe parcursul iernii o temperatură de maxim 16 grade, grădinițile și școlile fiind exceptate de la regulă. Situația a devenit atât de gravă astfel încât unele instituții și-au schimat orarul de activitate pentru a renunța la consumul de energie electrică pe parcursul zilei. În ultimii ani ai comunismului unele produse puteau fi găsite doar pe piața neagră și din această cauză acestea au devenit monezi de schimb pentru procurarea altor mărfuri.

Reducerea importului de medicamente a avut cel mai grav impact asupra populației, din cauză că s-a înrăutățit foarte mult nivelul calității serviciilor medicale. Domeniul securității la fel a fost extins foarte mult, prin angajarea unui număr mare de agenți care aveau funcția de a supraveghea diverse activități și persoane din societate. În consecință, a crescut numărul de dosare intentate cetățenilor de rând. Potrivit dezvăluirilor făcute de CSAS, în 1989 o treime din populația României activa informator al domeniului de securitate. Ca urmare a acestui fapt, veniturile din industria turismului s-au diminuat semnificativ, numărul turiștilor fiind de trei ori mai mic decât în ceilalți ani, iar agențiile de turism din alte țări și-au închis activitatea încă din 1987, anticipând această urmare rezultată din acțiunile conducerii. O altă urmare a acțiunilor conducerii comuniste este înflorirea corupției. Istoricul Dan Falcan afirmă că în ultimii ani din perioada comunistă oamenii dădeau mită pentru o mulțime de servicii, chiar și pentru obținerea unor produse mai calitative.

Figura 5. Cozi la magazin în perioada comunistă.

Sursa: www.portalulrevolutiei.ro

Toate aceste elemente care au influențat asupra stilului de viață al oamenilor, au avut o influență negativă și asupra stării spirituale, culturii populației. Pentru a putea exista viața culturală fără cenzură, s-a format o piață neagră a culturii în perioada comunistă. Rolul celora care consumă cultura a fost extrem de important în ceea ce privește rezistența prin intermediul culturii din ultima decadă comunistă, potrivit explicațiilor date de profesorul-doctor Mircea Vasilescu, în cadrul conferinței despre supraviețuirea și rezistența populației în ultima decadă de regim comunist din România. Acesta a relatat că în cadrul piețelor din București în zilele de dmunică se vindeau cărți. Însă unele cărți nu puteau fi cumpărate din cauză că vânzătorii doar puneau un exemplar și prețul acestuia la vitrină, însă nu aveau nici o carte în plus pentru a o vinde unei persoane interesate.

Mircea Vasilescu a mai relatat că unele personalități care și-au desfășurat activitatea pa parcursul regimului comunist, cum ar fi Tudor Vianu și Călinescu, au făcut un compromis cu regimul comunist pentru a-și desfășura în mod normal activitatea, și pentru a evita problemele cu securitatea comunistă. Acest lucru părea destul de clar și atunci, pentru că acești doi profesori renumiți niciodată nu au avut vreo problemă cu regimul comunist, în timp ce alți profesori universitari au fost condamnați la închisoare sau au fost eliberați forțat din funcție sau au fost urmăriți penal în vreun dosar intentat de comuniști. Acei profesori care nu au făcut nici un compromis cu regimul încercau să se exprime într-un mod cât mai liber în proză, poezie și alte mijloace artistice. Marea problemă din perioada comunistă era că în majoritatea universităților se preda realismul socialist în locul literaturii adevărate, și din această cauză formarea profesorilor pentru predarea literaturii în școli, era la un nivel destul de jos. Însă Tudor Vianu era unul din puținii profesori care într-adevăr a predat conceptele principale din literatura adevărată și aținut cursuri despre cele mai importante opere și personalități din literatura universală. Activând în Facultatea de Filologie din București, a ajutat o mulțime de studenți să cunoască adevărat literatură în toată splendoarea ei. Acesta a fost avantajul principal al compromisului care l-a făcut cu regimul comunist.

Piața neagră a culturii, a fost prezentă în societate încă de la începutul regimului comunist din România. Activitatea celora implicați în această piață era riscantă, din cauză că distribuirea și reproducerea materialelor, cărților reprezenta un lucru absolut interzis de comuniști. Pentru o simplă reproducere a unor poezii sau texte ale anumitor autori, unele persoane au primit pedeapsă cu închisorea. În ultima decadă a regimului comunist, unele cărți cu greu treceau de cenzura de atunci și nici nu puteau fi vândute în librării, și astfel doar prin intermediul pieții negre au ajuns la cititori. De exemplu capodopera „Cel mai iubit dintre pamanteni” a ajuns să fie cunoscut doar în așa mod. Cu toate că în librării se putea găsi un exemplar la vitrină, în realitate cartea se vindea doar pe piața neagră. La fel, prin această metodă au fost distribuite și alte cărți artistice. Comercializarea acestora în librării era un lucru riscant și a fost evitat. Cei interesați de aceste cărți puteau doar să vorbească cu vânzătorii, pentru a stabili o întâlnire în altă parte, unde vor putea să le cumpere.

Rezumând toate cele expuse anterior, se poate ajunge la concluzia că conceptul de rezistență culturală exista în perioada comunistă, și acesta includea în același timp și cultura de masă, dar și cea cultura populară. Toate persoanele care au format acea rezistență culturală împotriva regimului au constituit o viitoare societate civilă, care s-a afirmat mai târziu. Pentru a determina impactul acelei rezistențe asupra societății românești, oricine trebuie să-și imagineze cum ar fi stat lucrurile dacă nu ar fi existat acea piață neagră de unde se putea achiziționa cărțile interzise sau nerecomandate de regim. Lectura acelor cărți care nu au fost permise de regim, a deschis o cale spre o lume liberă și deschisă pentru cei care le-au lecturat periodic. Acei care au citit acele cărți, nu reprezentau neapărat elita intelectuală, însă aceștia s-au adaptat mult mai ușor la principiile democrației, economiei de piață și valorilor societății capitaliste după revoluția din 1989.

Ca urmare, în perioda comunistă, persoanele cu un nivel intelectual înalt erau văzute ca persoane cu un statut înalt, deoarece era o tendință în rândul tinerilor ca aceștia să continue studiile după liceu și să obțină o diplomă de studii superioare. Acest trend putea fi considerat un fel de presiune socială asupra tinerilor, determinată de voința părinților de a asigura un viitor mai luminos pentru copii. Intelectualul din perioada comunistă avea o semnificație diferită față de orice intelectual din perioada prezentă. Acest lucru se datorează faptului că în prezent mentalitatea populației s-a modificat semnificativ și acum diploma de studii superioare nu are același preț care îl avea atunci. Astfel, asupra populației au influențat doi factori majori: condițiile foarte grele de trai cauzate de deciziile regimului comunist și impactul negativ al inexistenței libertății de exprimare asupra intelectualilor, care au dus o luptă contra regimului și au încercat să influențe modelul cultural din societate, dar și mentalitatea acestora, astfel încât aceștia să nu mai fie sclavii regimului comunist, dar să se elibereze așa cum au făcut-o și cei din alte state din Europa de est.

Însă, asupra revoluției din 1989 au influențat și unii factori externi, care au creat premise necesare pentru izbucnirea revoluției și intensificarea acesteia. Potrivit teoriei elaborate de Siani Davies, factorii care au declanșat revoluția comunistă nu pot fi explicați prin intermediul fenomenului sărăciei de la nivel relativ sau absolut. Acest lucru poate fi confirmat de scăderea potențialului economic de după 1989. În cazul în care se dorește inițierea unei revoluții este necesar un sprijin din partea mai multor puteri, de sprijinul unei coaliții care să contribuie la deturnarea puterii actuale dintr-un stat. Din aceste considerente se trage concluzia că societatea trebuie să fie mobilizată de anumite forțe pentru ca revoluția să înceapă.

În ceea ce privește implicarea intelectualilor, unii dintre aceștia au avut o atitudine pro-revoluție, iar unii au ales să fie consecvenți. De exemplu poetul Mircea Dinescu, în timpul unei convorbiri în cadrul unui post de radio, și-a exprimat părerea pozitivă față de Gorbaciov și activitatea acestuia în cadrul spațiului sovietic. Acesta era unul dintre poeții care erau pro-revoluție și militau pentru respectarea drepturilor omului în România. Anume din această cauză, acesta fost condamnat la închisoare de către conducere. România a fost notificată de mai multe ori de politicienii din alte țări în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Prima notificare a venit din partea ministerului de externe al Ungariei, Gyula Horn, care a criticat România în cadrul unei conferințe internaționale în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și a minorităților etnice. A doua notificare a venit din partea unui grup de state, compus din Ungaria, URSS și Bulgaria care au solicitat realizarea unei anchete în ceea ce privește respectarea drepturilor omului din România, din perioada socialistă. Ungaria se implica puternic în lupta pentru respectarea drepturilor omului din România, din cauză că o număr semnificativ de etnici maghiari au emigrat în Ungaria din cauză că drepturile acestora nu au fost respectate. Numărul maghiarilor care au emigrat a crescut constant în ultimii ani ai dictaturii, și au ajuns să emigreze chiar și români din cauza problemei abordate mai sus.

Din cauza acelei probleme, în 1989 România a ajuns un stat izolat pe arena internațională. Aceasta a fost o lovitură dură pentru conducerea comunistă, care la început a simțit un oarecare sprijin din partea statelor occidentale. Statele occidentale au criticat România din cauza că conducerea acesteia a promovat politica de demolare a unor instituții. Din alt punct de vedere, relațiile dintre România și statele occidentale s-au înrăutățit din cauză că România nu s-a conformat cerințelor statelor occidentale ce se refereau la recunoașterea drepturilor omului și a libertăților omului, alegerea în mod liber a cultului religios. Astfel, pe data de 20 noiembrie 1989, în cadrul celui de-al 15-lea congres, la care au participat reprezentanți din mai multe state, inclusiv România, s-a abordat ideea deturnării regimului comunist. Însă majoritatea din participanți au înțeles că realizarea acestui lucru va fi extrem de dificilă.

Datorită faptului că revoluția a fost declanșată în Timișoara, fluxul de informații dintre România și alte state din Occident s-a intensificat, iar românii din alte colțuri ale țări au avut posibilitatea de a fi la curent cu evenimentele preliminare revoluției. Fluxul de informații s-a transmis prin intermediul canalelor precum BBC, Deutsche Welle și Europa Liberă, la care au avut acces și românii din județele de lângă graniță. La fel și CNN-ul a avut o contribuție semnificativă în procesul de transmitere a informațiilor, din cauză că retransmisia acestuia a avut loc de la Belgrad. În restul țării, unde românii nu aveau posibilitatea de a se documenta de la aceste canale de televiziune, informațiile s-au transmis în diverse moduri de la o persoană la alta. Astfel, presa internațională a avut rolul să impulsioneze și să mobilizeze societatea românească, la început fiind mobilizată populația Timișoarei apoi cea a întregii țări.

Din unele surse exista ipoteza precum că Ceaușescu nu a dorit ca persoanele competente din domeniul securității să se implice în anihilarea revoluției, din cauză că acesta ținea la reputația sa. Reputația lui Ceaușescu a fost pătată de atitudinea acestuia despre Biserica Reformată Română. Presa din Ungaria a contribuit la crearea unei imagini negative despre personalitatea lui Ceaușescu, prezentând toate acțiunile acestuia prin care nu respecta drepturile omului și libertățile cetățenilor. O alta cauză a accelerării prăbușirii regimului comunist este reprezentată de o comunicare ineficientă dintre ministerul de externe și șeful statului .

În același timp, politicienii din SUA nu au fost satisfăcuți de faptul că schimbarea din Europa să fie reprezentată doar de reformele din URSS, dar și de faptul că unele state să-și modifice regimul politic și să adopte o conducere democratică. Chiar și consilierii lui Gorbaciov erau de părere că procesul prin care treceau în acea perioadă unele state din Europa de Est avea un aspect ireversibil și general. Cu toate că unii politicieni nu erau de acord cu acele schimbări, ele erau necesare în acel context politic regional.

În decembrie 1989 s-a desfășurat o întâlnire foarte importantă dintre cei mai importanți lideri ai planetei la etapa actuală. Din punct de vedere al presei, acea întâlnire era considerată drept o premisă importantă pentru revoluția anticomunistă din România. Acest lucru era evident prin faptul că Statele Unite erau cea mai importantă putere economică și politică din acea perioadă și aveau capacitatea de a influența unele state mai mici din Europa de est. În cazul României, evoluția evenimentelor anterioare era favorabilă pentru SUA, care considerau că revoluția este posibilă și poate avea și succes. Liderul de la Kremlin era de părere că lumea este pe cale să se schimbe într-una în care nu doar URSS și SUA vor fi cele mai importante puteri, adică avea în vedere că și China, India vor deveni puteri politice și economice în viitor.

În același timp, și președintele SUA a ajuns la concluzia că reformele inițiate de Gorbaciov vor avea un efect asupra statelor din Europa de Est și SUA și-a manifestat acordul pentru acestea și chiar s-a oferit să acorde un ajutor în implementarea lor. În ceea ce privește România, Gorbaciov a fost de părere că orice stat are dreptul să-și aleagă propriul drum în ceea ce privește ideologia și regimul politic, iar acest lucru deschide posibilitatea de a deturna regimul comunist de la putere. Acest lucru uneori poate fi realizat doar prin intermediul unei revoluții violente însă acest lucru este necesar pentru a construi un stat fără o influență din exterior. În concluzie, cei doi lideri ai lumii, Bush și Gorbaciov, au avut aproximativ aceleași păreri în ceea ce privește regimurile din Europa de est și modurile în care acestea puteau fi date jos. Totuși, este important de menționat că SUA nu urmărea în mod direct impunerea modelului său în state precum România, Cehoslovacia și Germania de Est. După formarea acestor concluzii, presa internațională și-a intensificat eforturile în atacarea regimului comunist din România socialistă. Însă, conducerea de la București a ascuns toate aceste lucruri în 1989, din cauză că simțea că se urmărește schimbarea regimului politic din România, prin intermediul forțelor politice externe.

Astfel, acțiunea factorilor externi a fost reprezentată de presa străină, dar și marii lideri ai lumii din perioada actuală, care aveau un punct de vedere diferit față de regimul comunist din România, și au alimentat dorința românilor de a deveni liberi.

IV.3. Cronologia evenimentelor

Pentru a înțelege fenomenul revoluției din România, care a dus la prăbuțirea regimului comunist, este necesar de prezentat o scurtă cronologie a acesteia. Debutul revoluției are loc pe data de 15 decembrie, atunci când în Piața Maria din Timișoara s-au adunat persoane ce fac parte din Biserica Reformată, ce au început să protesteze contra deciziei luate de autorități privind evacuarea pastorului de etnie maghiară László Tökés. Însă, într-un timp foarte scurt s-au alăturat protestului și alte persoane, de alte confesiuni, protestul atingând dimensiuni semnificative. Pentru a atenua protestul, autoritățile au decis să rezolve problema pastorului, iar agenții ce activau în domeniul securității au lucrat la difuzarea mulțimii de protestatari.

În următoarea zi, persoanele care au protestat în ziua anterioară la fel se adună în piață să protesteze contra incidentului creat de autorități în legătură cu pastorul. În data 16 decembrie, participanții la protest au început să emită lozinci contra regimului comunist, fiind prima manifestație de acest gen, iar protestul a devenit tot mai mare, datorită faptului că unele persoane de la protest au adus mai multe persoane la protest, din tot orașul. Astfel, numărul persoanele existente în Piața Operei și în Piața Mare a crescut simțitor. Mai mult, în această zi au apărut steaguri care aveau stema decupată, iar panourile și alte afișe cu lozinci ale regimului au fost eliminate. Trupele de Miliție, Securitate și Armată au bătur și arestat destul de mulți protestatari, numărul celor arestați ajungând până la 200. Un eveniment important a fost faptul că, unele televiziuni din alte state au început să difuzeze știri despre protestul din Timișoara, evidențiind amploarea protestului.

În data de 17 decembrie, șeful statului a avut o discuție cu generalul Vasile Milea, care era în decembrie 1989 în fruntea ministerului apărării și generalul Tudor Postelnicu, care era în fruntea ministerului de interne, despre acțiunile ce trebuie să fie realizate pentru a anihila revoluția de la Timișoara. În urma discuției, s-a decis că trebuie să fie realizate următoarele acțiuni:

În Timișoara să fie trimiși grăniceri și soldați cu blindate, care să fie înarmați și pregătiți de luptă;

Să fie realizate niște acțiuni de intimidare a populației din oraș;

Somarea cetățenilor de a renunța la revoluție prin utilizarea armelor, acest lucru fiind îndreptat împotriva oricărui participant care protesta pașnic în oraș.

În Timișoara, dis-de-dimineață, străzile au devenit pline de soldați înarmați și echipați cu mașini, însă aceștia au fost asaltați de mulțimea care protesta. Cu toate că soldații au executat în mod parțial ordinele dictatorului, aceasta a fost prima zi în care au fost victime, 59 de persoane decedate și mulți răniți în urma deflagrației. Conform celor spuse de cei care au participat la protest, nu numai armata a împușcat în manifestanți, dar și miliția, organele de securitate. Riposta din partea manifestanților a fost evident ineficientă. Represaliile organizate de regim nu au fost prezente doar în orașul Timișoara, dar și în alte localități din județul Timiș, din cauza faptului că generalul Milea a dat alarmă în tot județul.

La București, în cadrul ședinței speciale a membrilor principali ai partidului comunist s-a primit confirmarea precum că în Timișoara au fost executate ordinele date anterior. În scop de a ține sub control situația, Ceaușescu a decis ca Constantin Nuță, Velicu Mihalea și Emil Macri și generalii din cadrul armatei pe nume Ion Coman, Ștefan Gușe, Victor Athanasie Stănculescu și Mihai Chițac să monitoirzeze în continuare situația din Timișoara și să recurgă la acțiuni dacă consideră că sunt necesare. Milea, Iulian Vlad și Postelnicu au primit o sancționare din cauză că ordinele anterioare au fost executate parțial de soldați. În timp ce Ceaușescu a plecat în Iran, Elena Ceaușescu și Manea Mănescu au fost responsabili de gestionarea problemei din Timișoara.

Totuși, Ceaușescu prin intermediul unei teleconferințe a discutat cu puterea de la nivel local, și în urma acestei discuții a decis ca dacă protestatarii nu vor renunța la acțiuni, structurile de forță să recurgă la acțiuni represive cu utilizarea armelor, acest lucru fiind evidențiat în afirmațiile de mai jos:

„Începînd de astăzi toate unitățile Ministerului de Interne, inclusiv miliția, trupele de securitate, unitățile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanțe! Fără discuție! Cu respectarea regulamentelor și normelor legale de somație conform legilor, constituției. Dar oricine atacă un ofițer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat! Nici un fel de justificare!”. Mesajul dat de Ceaușescu a fost transmis de către generalul Miea către structurile de forță din Timișoara.

În dimineața zilei de 18 decembrie 1989, Ceaușescu a zburat la Teheran, și din această cauză frontierele statului au fost închise. În același timp, în Timișoara, autoritățile județene au continuat să lupte împotriva mulțimii. Cel mai groaznic eveniment din acea zi este reprezentat de faptul că au fost uciși un grup de copii care recitau colinde în incinta unei biserici din Timișoara. Elena Ceaușescu, având control asupra situației, a decis ca 40 din cadavrele din acea zi să fie aduse în București și să fie distruse prin ardere. Celelalte persoane decedate au fost îngropate într-un loc secret. La fel au fost distruse și toate dovezile care confirmau că victimele au fost ucise, pentru ca familiile acestora să nu afle adevărul.

Începând din 19 decembrie, s-a început greva cu caracter general a muncitorilor timișoreni. În timpul acestei greve, a avut loc o dispută violentă între Ștefan Gușă, care era general și unele persoane din firma ELBA, care s-a soldat cu decesul unei persoane. Cei care au făcut greva au pus presiune pe general, și acesta s-a adresat lor și le-a promis că Armata nu va mai lupta cu protestatarii pașnici. Această decizie a provocat o mare bucurie printre cei care protestau contra regimului comunist.

În următoarea zi, în Timișoara, în zona centrală din oraș, s-au adunat o mulțime de muncitori. Soldații nu erau prezenți, din cauză că au primit ordin să se retragă. S-a cerut eliberarea persoanelor arestate în timpul protestelor și acest lucru a avut loc. Manifestanții din Timișoara au decis să desemneze un comitet format din mai multe persoane care avea rolul de a înmâna autorităților o listă cu cerințe care se doareau a fi îndeplinite. În cadrul Comitetului Județean al partidului comunist, s-au înmânat solicitările manifestanților către prim-ministrul Constantin Dăscălescu. Printre aceste solicitări se pot enumera următoarele:

Demisia șefului statului și a organului executiv din stat,

Desfășurarea unui scrutin de liber pentru alegerea unei noi conduceri,

Realizarea unor reforme majore în domeniul educației și asigurarea libertății absolute a presei, posturilor de televiziune și radio,

Realizarea unei anchete pentru reținerea persoanelor ce poartă răspundere pentru utilizarea forțelor armate contra manifestanților în perioada 17-19 decembrie,

Eliberarea persoanelor ce au fost închise din motive politice,

Înapoierea cadavrelor persoanelor decedate și organizarea unor funeralii.

Odată ce aceste cerințe au fost cunoscute, s-a format un Front Democratic Român, care a decis ca Timișoara să fie primul oraș liber din țară. Prima reacție din partea lui Ceaușescu a apărut în cadrul unei noi teleconferințe, în care acesta a afirmat că SUA, URSS și Ungaria sunt implicate în aceste acțiuni care au avut loc în Timișoara. Ca răspuns la aceasta afirmație, manifestanții au extins revoluția și în celelalte localități din județ. Protestele s-au soldat cu noi victime la Lugoj, unde a avut loc elaborarea Proclamației Frontului Democratic din România. Prin intermediul pustului de radio Europa Liberă s-a transmis un mesaj de comemorare a victimelor din Timișoara și toți oamenii au fost îndemnați să aprindă o lumânare pentru aceștia. În schimb, Nicolae Ceaușescu a transmis un mesaj prin care a blamat revoluția din Timișoara. Acesta a decis să trimită membri ce aparțineau unor gărzi patriotice din Oltenia, pentru a lupta împotriva manifestanților și a înabuși revoluția. Plus la aceasta, s-a decis organizarea unor mitinguri pentru blamarea acțiunilor din Timișoara.

După acestea, Nicolae Ceaușescu a avut o întâlnire cu reprezentanții de la ambasada URSS din București pentru a discuta despre evenimentele din Timișoara și pentru a solicita retragerea agenților sovietici. Pe parcursul nopții acelei zile, o mulțime de muncitori din diverse orașe din Oltenia au fost deghizați drept membri ai gărzilor patriotice și au fost trimiși spre Timișoara cu trenurile. În dimineața zilei următoare, manifestațiile s-au extins și în Arad, după ce la Timișoara s-a dat citire Proclamației Frontului Democrat din România.

În aceiași zi, protestele contra regimului comunist s-au extins și la Sibiu, Târgu Mureș. În orașul Sibiu, au fost arestate o mulțime de persoane care au participat la protest, iar după aceasta s-a recurs la utilizarea armelor pentru anihilarea protestului, și astfel s-au înregistrat victime și în Sibiu. Unii muncitori de la uzine și întreprinderi din județul Brașov au început să protesteze prin grevă generală și au provocat proteste și în orațul Brașov. În același timp, reprezentanții gărzilor patriotice au ajuns în Timișoara și au fost întâmpinați de reprezentanți ai celor care participă la proteste. Ei au primit o explicație corectă despre evenimentele din ultimele zile și au primit cazare și hrană din partea populației locale. O parte dintre cei sosiți din Oltenia au rămas în Timișoara să continue protestele, iar ceilalți au plecat înapoi, să spună și celorlalți adevărul despre evenimentele din Timișoara. În același timp în capitală a fost inițiat mitingul pentru susținerea lui Nicolae Ceaușescu.

Pe parcursul mitingului din capitală, după ceva timp de la începerea discursului de către Ceaușescu, s-a produs o explozie printre oamenii aduanți, ce a determinat o agitație din partea oamenilor. Nicolae Ceaușescu și-a continuat discursul în timp ce era huiduit de oamenii adunați la miting. Procesul de transmitere a discursului la postul de televiziune națională a fost suspendat. În aceiași zi au izbucnit și protestele din Cluj-Napoca, unde riposta din partea autorităților județene a fost foarte dură. În Brașov protestele au continuat mai ales în fața sediului partidului comunist din oraș, unde au participat în mare parte muncitori de la cele mai principale întreprinderi și uzine industriale din oraș. Pentru a pedepsi persoanele ce l-au huiduit pe Ceaușescu, participanții de la miting au fost atacați cu armele. Acest lucru a determinat ca revoluția să se extindă în tot restul țării.

Nicolae Ceaușescu a reacționat la evenimentele petrecute și a decis să organizeze o nouă teleconferință pentru a discuta cu autoritățile județene despre măsurile necesare pentru anihilarea protestelor din Ardeal. În acest timp, majoritatea cetățenilor au aprins o lumânare în memoria victimelor de la Timișoara. La televiziune, în seara acestei zile, a avut loc o emisiune pentru a îndemna populația să mențină unitatea națională și conducerea existentă și să nu participe la astfel de proteste. În capitală, o mulțime de persoane au constituit o baricadă, care a fost distrusă de soldați, însă armata nu a reușit să anihileze protestele din capitală din cauză că erau prea multe persoane adunate. Tocmai din această cauză armata a recurs la focuri din tanchete împotriva celor ce protestau pașnic.

Pe parcursul zilei de 22 decembrie, o mulțime imensă de muncitori de la multe întreprinderi din București au venit să protesteze cu ceilalți oameni. Șeful statului ca răspuns a avut o întâlnire cu generalii din armată, în care a făcut o acuzație generalului Milea. Acesta s-a sinucis după această întâlnire. Prin intermediul unui apel telefonic, generalul Nicolae Eftimescu, a informat toate trupele armatei care au sosit din alte județe în capitală că sunt nevoite să execute doar ordinele primite de la comandatul suprem al armatei. Însă, generalul care a luat funcția generalului Milea, a ordonat retragerea trupelor din capitală pentru a evita noi victime. Presa a transmis populației ultimele știri care se refereau la faptul că generalul Milea s-a sinucis, și că pe teritoriul țării s-a instituit o stare de necesitate. Știrile comunicate de presă au fost reactualizate deseori pe parcursul acelei zile. Peste ceva timp, unul dintre protestatari a pătruns în instituția radioteleviziunii publice și a făcut un anunț pentru toată țara precum că mulțimea din capitală a ocupat Piața Palatului și Comitetul Central alpartidului comunist.

Ilie Ceaușescu a avut o întâlnire cu G. A. Mihailov și G. N. Bociaev, în care le-a cerut să transmită un mesaj către Gorbaciov precum că în România este posibilă formarea unui nou organ executiv și schimbarea conducerii actuale. În același timp, Elena și Nicolae Ceaușescu au zburat cu un elicopter de la sediul Comitetului Central, ascultând sfaturile unui general. Soții Ceaușescu și unii din apropiații acestora au ajuns la Snagov cu elicopterul, unde au încercat să obțină un ajutor și un suport, dar nu au primit nimic. La Televiziune s-a pus în emisiune Rapsodia lui George Enescu pe fundal, apoi din greșeală au emis imnul „Deșteaptă-te, române!”. După aceasta, a avut loc o emisiune prin care s-a anunțat că revoluția contra regimului comunist și-a atins obiectivul principal. Datorită faptului că Ceaușescu considera că era posibilă formarea unei mișcări de rezistență la Târgoviște, a decis să aterizeze în apropierea acestui oraș. O persoană din cadrul structurii de securitate a oprit un automobil, iar împreună cu Elena și Nicolae Ceaușescu au plecat spre Târgoviște.

Prin intermediul unui mesaj transmis telefonic, generalul Victor Stănculescu a transmis un ordin prin care soldații sunt nevoiți să execute doar ordinele ministrului apărării. Din cauza unei probleme de ordin tehnic, Elena și Nicolae Ceaușescu, împreună cu persoana de la securitate au luat un alt automobil și și-au continuat drumul până la Târgoviște. După ce au ajuns la Târgoviște, aceștia au plecat la sediul centrului pentru protejarea plantelor. Între timp o persoană a sunat la miliție și a anunțat sosirea soților în sediu. Un echipaj de la Miliția Județeană Dâmbovița a sosit în scurt timp și i-au luat pe soții Ceaușescu. În același timp, în capitală se trăgeau focuri de arme pentru că s-au început noi confruntări. După ce au ajuns în sediul Miliției Județene Dâmbovița, soții Ceaușescu au fost arestați de reprezentanți din partea mai multor struturi din stat. Aceștia au fost trimiși într-o unitate militară din Târgoviște, pentru a rămâne sub protecție până când va avea loc procesul de judecată și condamnare al acestora. Televiziunea a redat această știre, și în același timp a pus în transmisiune mesajul Proclamației Consiliului Frontului Salvării Naționale, care a fost redat de Ion Iliescu.

În cea de-a doua zi, 7 avioane MIG-23 și 4 elicoptere au survolat capitala. Două dintre elicoptere au fost grav avariante în apropiere de cimitirul Ghencea și din această cauză au aterizat. În continuare, situația a devenit și mai gravă, din cauză că au nimerit sub atacul armelor aeroporturile Otopeni și Băneasa. La fel, au fost luate sub asalt unele unități militare din capitală situate lângă Piața Palatului, dar au fost afectate și alte sedii importante ale instituțiilor publice din apropiere, printre care se pot enumera Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară.

Colonelul Gheorghe Trosca a primit ordin de la Ministrul Apărarării Naționale, precum că este obligat să intervină cu colectivul de soldați aflați în subordinea sa, pentru a proteja instituția ministerului. Și în Alba Iulia au avut loc incidente grave, din cauză că un elicopter în care se aflau diverse persoane importante arestate, s-a prăbușit, iar toți cei care se aflau în elicopter au decedat. Pe parcursul nopții, o coloană militară ce provenea din din Popești a nimerit sub atac pe șoseaua de centură a capitalei, iar după ce a pătruns în oraș, aceasta a ajuns din nou sub atac în Piața Aviatorilor. În urma acestor incidente au decedat doi soldați și au fost răniți nimim 4 dintre aceștia. Un incident asemănător s-a întâmplat și atunci când coloana a ajuns în Piața Virgiliu. Colonelul Trosca și soldații ce se aflau în subordinea sa după ce au ajuns cu ajutorul a două TAB-uri la sediul ministerului apărării, au fost atacați cu gloanțe de către soldații din detașamentul Buzăului. Acest incident s-a soldat cu patru morți și 7 persoane rănite. Un incident la fel de grav s-a întâmplat și în cazul studenților de la Academia Militară Tehnică, care au avut obligația de a oferi un suport în protecția sediului ministerului. După un schimb intens de focuri 5 dintre aceștia au decedat și alți 8 au fost grav răniți.

Ziua de 24 decembrie 1989 a trecut fără incidente. În schimb, în ziua următoare, la Târgoviște au sosit judecătorii necesari pentru formarea unui Tribunal militar excepțional. Procesul de judecată al lui Ceaușescu a fost inițiat, după ce acesta a fost examinat de către doctori. Din cauză că inculpații nu au recunoscut tribunalul format, recursul asupra hotărârii nu a avut loc. Cu toate acestea, procesul de judecată s-a desfășurat normal, iar magistrații au luat o hotărâre finală. Printre crimele incriminate soților Ceaușescu, se pot enumera următoarele: genocidul, subminarea puterii statale, acte de diversiune și alterarea stării economiei naționale (în informațiile distribuite de presă este prezentată încă o crimă de care sunt vinovați aceștia, și anume tentativa de a evada din România împreună cu resurse financiare în valoare de peste 1 miliard de dolari depuși la conturi bancare din străinătate). Hotărârea luată de tribunal a fost îndeplinită prin împușcarea soților, chiar într-o curte a unității militare din oraș. Magistrații ce au participat la proces și corpurile inculpaților au fost aduși în capitală cu un elicopter. După ce la radio s-a transmis știrea precum soții Ceaușescu au fost executați, luptele armate din capitală încetează.

În data de 26 decembrie 1989, nu s-a întâmplat nici un eveniment semnificativ, în schimb în ziua următoare canalul național de televizune a transmis aproape în totalitate procesul de judecată. Magistrații care au participat la proces nu au fost prezentați și nici execuția inculpaților nu a fost prezentată de televiziune. În capitală s-a desfășurat prima întânire a Consiliului Frontului Salvării Naționale. Aceasta a avut drept obiectiv formarea unui organ executiv nou, în frunte cu Petre Roman. Prin apariția în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 5 din 27 decembrie 1989, au devenit valabile 4 Decrete ale CFSN din data 26 decembrie:

Decret prin care Petre Roman este numit în funcția de prim-ministru al organului executiv al României,

Decret ce făcea referire la formarea și statutul deținut de CFSN, dar și restabilirea numelui oficial de „România”, „Poliție” și restabilirea drapelului României în varianta tradițională,

Decret prin intermediul căruia generalul Nicolae Militaru preia funcția de ministru al Apărării Naționale,

Decret prin intermediul căruia Securitatea și alte organe subordonate Ministerului de Interne deveneau subordonate Ministerului Apărării Naționale.

Mai departe a avut loc prima ședință a organului executiv în frunte cu Petre Roman, funeraliile soților Ceaușescu în cadrul cimitirului Ghencea și apariția în „Monitorul Oficial” nr. 9 din 31 decembrie 1989 a Decretului cu numărul 8 al CFSN din 31 decembrie 1989, ce se referea la modul de înregistrare și funcționare al partidelor politice și organizațiilor cu caracter obștesc din România.

IV.4. Presa internațională despre revoluția din România

Modul deficitar în care presa internațională a relatat Revoluția din Timișoara din decembrie 1989 a stabilit un cadru depreciativ de referință, în special în contextul unei lipse de investigații, dintre care unele ar fi fost absolut necesare. Percepția negativă a fost, de asemenea, alimentată cu suma de comentarii emoționale făcute de diferite figuri publice influente. Oficial presa românească nu a făcut nicio referire la numărul de victime și chiar a redus la minimum gradul de distrugere în orașele mari. Aceasta a servit ca scop de manipulare, astfel încât ca știrile despre insurgenți să nu apară în presa internațională. Jurnaliștii străini nu au putut intra în România mai devreme de 22 decembrie, atunci când granițele au fost redeschise. Până atunci, ei s-au bazat pe informație insuficientă, pe care o obțineau din surse nesigure, cum ar fi români, sau, în special, cetățenii străini, care au putut să plece din România, sau pe informații insuficiente furnizate prin telefon și pe comunicațiile dintre personalul diplomatic și ministerele unor state. Procesul de lansare și răspândire a zvonurilor a fost de asemenea impresionant, și după două zile și două nopți de așteptare la punctele de trecere a frontierei, jurnaliștii străini au sosit în Timișoara și în alte orașe și credeau că informațiile echivoce obținute anterior erau veridice. Acest lucru a permis apariția confuziei enorme între existența morților oribile descoperite în morminte comune și morțile corespunzătoare adevăratelor victime ale Revoluției.

Peter Siani-Davies, un cercetător cu un mare interes în evenimentele care au avut loc în timpul Revoluției Române, a scris numeroase pagini despre derapajul mass-mediei, care ar aduce în discuție asocierea făcută de cei care, pe 22 decembrie, 1989, au exhumat victimele din mormântul comun din Timișoara, și cei care au plasat corpul unui copil mort deasupra cadavrului unei femei. A fost una dintre cele mai îngrozitoare imagini ale revoluției, care a circulat intens în acea vreme. Autorul a notat că, ulterior, s-a stabilit că nu a existat nici o legătură între cele două cadavre și a explicat modul în care a fost amplificată această înșelăciune: "Organele au fost excavate în timpul primei căutări frenetice ale persoanelor care au dispărut după masacrul din 17 decembrie și, probabil pentru că ar ieși o imagine izbitoare, copilul a fost plasat deasupra cadavrului femeii și imaginea a fost transmisă de posturi de televiziune din străinătate, printre care și televiziunea MTV a Ungariei. Prin urmare, cadavrele plasate mai degrabă la întâmplare una deasupra celeilalte au fost filmate de echipaje de reportaje din străinătate. Reporterii de la televiziunile din Serbia și Ungaria au putut ușor să ajungă la Timișoara, fiind o distanță de mai puțin de 100 km până la frontiera cu România. Unii profesioniști au analizat acel moment, și au ajuns la concluzia că mai mult decât sigur, fotografiile cadavrelor ce au fost prezentate ca victime ale masacrelor, au fost prezentate pe televiziuni din întreaga lume, iar acest lucru a jucat, de asemenea, un rol important în alimentarea revoluției.

Este, totuși, important de menționat că Ceaușescu a abandonat deja puterea în momentul în care acele imagini au fost făcute publice. În timp ce minciuna de la Timișoara nu a fost analizată, și a început să funcționeze ca un automatism în ilustrarea faptelor și a creațiilor jurnalistice lipsite de profesionalism, aceasta a fost enumerată printre cele mai mari erori de presă. Invocarea automată, fără măsuri de precauție minime, este chiar întâlnită pe site-ul Observatorului European de Jurnalism, o organizație care se ocupă tocmai cu prevenirea, și în special combaterea jurnalism-ului neprofesional.

Un alt lucru relatat de presa internațională a fost că cadavrele oamenilor care au fost împușcați au fost luate de la morgă și duse în București, unde au fost arse pe crematoriu. Regimul criminal încerca astfel să ascundă urmele masacrului. Evenimentele care au avut loc în spitalele din Timișoara în timpul Revoluției din decembrie 1989 reprezintă o altă pagină întunecată, fiind una dintre cele mai îngrozitoare din istorie. Numeroase mărturii s-au adunat mai târziu, dezvăluind acte de curaj impresionante efectuate de revoluționari și angajamentul anumitor medici față de arderea cadavrelor, precum și actele de ștergere a tuturor urmelor rămase în urma masacrului. În acel moment, mulți experți au observat faptul că liderii comuniști români nu au avut o originalitate, în încercările lor de a elimina urmele, din cauză că au urmat acelai model folosit de regimuri totalitare încă din perioada interbelică. La acea vreme crematoriul din București a jucat un rol nefericit, ce a rămas în istorie: „În ceea ce privește criminalitatea patologică, este necesar de menționat faptul că a marcat un precedent în relația dintre puterea politică și moarte, demonstrând cât de sângeros poate fi un regim politic.”

În spitale, au fost membri ai personalului medical care au îndeplinit toate sarcinile, în special cea de salvarea a vieților, dar de asemenea, au participat la operațiuni pentru a proteja răniții împotriva brutalității anchetelor sau chiar împotriva agresiunilor ulterioare cauzate de forțele de represiune. Pe de altă parte, unii martori au dezvăluit faptul că și în spitale au fost comise acte abominabile, fără a exista dovezi clare în sprijinul acestor dezvăluiri. Cu toate acestea, nu există nici o dovadă reală care să conducă la ideea că un medic, o asistentă medicală

sau un alt membru al personalului medical ar fi ucis în mod deliberat pe cineva. Există declarații care susțin că unii protestatari au fost aduși la spital cu răni, unii având răni mai ușoare, alți având răni mai grave. Rănile provocate de gloanțe, sau alte arme, au afectat anumite zone ale corpului. Protestatarii care au suferit astfel de răni, au fost găsiți mai târziu morți, sau au fost văzuți doar de unii martori, deorece trupurile acestora au dispărut. Mulți dintre acei morți au prezentat răni prin împușcare, plasate, în conformitate cu mărturiile date de unele persoane, în zona capului, frunții. Cu toate acestea, nimeni nu a mărturisit că au asistat direct la o execuție de acest tip. Acest lucru reprezintă și faptul în care cronologia evenimentelor nu este clară, din cauză că majoritatea mărturiilor reprezintă dovezi indirecte și neclare.

În ceea ce privește implicarea personalului medical în represiune, se poate vorbi de o colaborare între unii membri ai personalului medical și forțele de ordine. În primul rând, unii șefiide instituții medicale aveau relații strânse cu procuratura, șefi de Securitate și de Miliție, dar și cu cei care aveau funcții importante în partidul comunist. Rodica Novac, președintele Direcției Sanitare Județene Timiș, precum și Ovidiu Golea, președinte al Spitalului Județean din decembrie 1989, apar ca martori la acea vreme și mai târziu au efectuat investigații cu privire la evenimentele care au avut loc în spitale. Implicarea lor este de remarcat la un moment

de mare importanță pentru Revoluția Română, declanșată la Timișoara: furtul cadavrelor martirilor de la morgă și încărcarea lor într-un camion-frigider care le-a dus la crematoriul Cenușa din București pentru incinerare. Acțiunile realizate doctorul-profesor asociat Petru Ignat, șef al departamentului de Chirurgie al spitalului județean, sunt, de asemenea controversate. El apare în mai multe ipostaze ca un colaborator zelos cu organele de represiune, și mai ales avea legături de prietenie cu unele persoane din partid și cele din conducerea locală.

În timpul revoluției și până căderea lui Ceaușescu, spitalele au fost asediate pentru a limita accesul protestanților la asistență medicală. Miliția și trupele speciale (toate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne), precum și trupele armatei au înconjurat unitățile medicale, în special spitalele județene, deoarece acolo erau aduși cei mai mulți dintre răniți. În cadrul spitalelor județene funcționa Institutul de Medicină Legală și acolo se aflau și principalele morgi din județe. Prin urmare, foarte puțini oameni au avut acces la locurile în care erau ținute persoanele decedate în stradă. În cadrul acestor spitale erau realizate intervențiile chirurgicale pentru a salva viața victimelor revoluției, însă tot aici erau desfășurate anchetele asupra victimelor. O parte din personalul medical a colaborat cu procurorii și membrii de instrucție de la securitate, chiar pentru amenajarea unor spații destinate interogatoriilor. Alții au decis să ia un risc și pentru a proteja revoluționarii. Unii medici le-a oferit consiliere cu privire la ce să spună și au sugerat că ei trebuie să pretindă precum că au ajuns în zona afectată din întâmplare, sau pur și simplu trebuie să ascundă unele informații cu privire la prezența lor în spital. Medicii au dat somnifere sau au anesteziat unii protestatari răniți pentru ca aceștia să nu fie în stare să ofere multe detalii procurorilor. Există diferite ipoteze, dintre care unele necesită o analiză atentă.

În timp, presa a analizat numeroase fapte misterioase despre evenimentele care au avut loc în unitățile medicale. Aceasta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la contradicțiile dintre mărturii, precum și asupra decalajelor dintre faptele prevăzute în diverse mărturii și cele înregistrate de procurorii care au inițiat investigații pentru dezvăluirea adevărului, dar de asemenea, presa internațională și-a exprimat punctul de vedere asupra neglijențe din partea instanțelor care au judecat diverse cauze și persoane implicate în revoluție. Analiza actuală a modului în care mass-media a acoperit toate aceste evenimente și contradicții subliniază o câteva fapte, care rămân neclare, precum și convingerea că numeroase aspecte nici nu au intrat sub atenția procurorilor după revoluție. Sau, dacă ar fi fost luate în considerare toate mărturiile, acestea nu ar fi fost privite ca suficient de relevante. Destul de mulți experți au recunoscut faptul că, în ciuda evenimentelor extrem de grave care au avut loc în spitale, nimeni nu a fost tras la răspundere, nimeni nu a fost găsit vinovat, de fapt, foarte puțini au fost chiar investigați.

Una din imaginile din spital, care a impresionat lumea, a fost realizată de Benjamin Young, autorul unui comentariu pertinent asupra filmului “Videogramele unei revoluții” (de Haron Farocki și Andrei Ujică). Această poză importalizează momentul în care o femeie purtând o cască de protecție ce îi cade jos, strigă de durere în timp ce este așezată de câțiva oameni pe un pat din spital. Medicii așteptau să scoată din corpul femeii două gloanțe, însă expresia îndurerată de pe fața ei s-a schimbt atunci când ea a observat plutind camera video desupra patului. Ea a confirmat faptul că aparatul de fotografiat rula și s-a concentrat pe ceea ce spunea, cu toate că abia suporta durerea. Femeia ar fi îndemnat pe ceilalți să continue lupta pentru înlăturarea regimului comunist, spunând acest lucru în câteva cuvinte: "Amintiți-vă de morți și continuați revoluția!".

Este o percepție diferită asupra rolului camerei filmare și al televiziunii, în general, în dezacord complet cu grupul de teoreticieni reprezentat de Jean Baudrillard. Modul în care filmul este produs, prin punerea împreună a unor imagini capturate de amatori, poliție, sau profesioniști de la televiziuni străine și din România, a fost analizat de Constantin Pârvulescu. Specialistul de la Timișoara a surprins modul în care victimele Revoluției ar fi fost afectate de discursul emoțional post-revoluționar, invocând convingerile publice care au circulat în acel moment, care nu au fost confirmate și nici dovedite.

Unul dintre misterele persistente se referă la soarta unor militari. Unii au fost uciși, iar alții răniți. Cine i-a ucis și i-a rănit pe militari înainte de căderea lui Ceaușescu, cât și după căderea regimului? Este greu de spus. Uneori un pic de adevăr iese la iveală. Presa a fost, de asemenea, confuză la acel moment. Jurnaliștii fostului regim (activiști de partid) au părut să nu fie atât de mult de partea poporului, dar de partea noii puteri. Din cauză că toate abordările sunt marcate printr-un grad de servitute, precum și din cauză că există o lipsă de experiență în abordarea liberă a acestor subiecte, are loc denaturarea problemei. Ziarul “Luptătorul Bănățean”, succesor al ziarului „Drapelul Roșu”, și predecesorul ziarului „Renașterea bănățenă” a reușit să se apropie de un jurnalism profesionist, prin intermediul unui raport realizat în spitale, printre răniți. Mărturiile aparținând unor răniți au fost înregistrate în propoziții scurte. Există câteva mărturii care dovedesc relevanța lor chiar și după două decenii după ce au fost înregistrate.

Printre cele mai grave cazuri, se enumeră și cazul lui Florin Popa, din Târgoviște, care s-a întors acasă fără un picior. El a făcut parte din grupul care a apărat Directoratul Radio-Televiziunii de pe strada Demetriade. De la balconul unui apartament, unde se ascundeau servanți ai lui Ceaușescu, a fost deschis focul. Grav rănit, în ciuda eforturilor depuse de chirurgi, piciorul stâng al militarului a fost amputat. Georgian Băran pretinde că doar un miracol l-a salvat de la moarte pe militar. Fără o picătură de avere, cei doi copii minori ai săi au rămas orfani.

El s-a alăturat unui grup de soldați într-o misiune pentru a neutraliza doi inamici care au fost ascunși în cabina de comandă a unei macarale. Un schimb puternic de focuri a urmat, și atunci când se părea că ucigașii au fost eliminați, a urcat pentru a se asigura că inamicii au fost eliminați. Dar unul dintre ei era încă nevătămat, și, atunci când colegul său a ridicat ușa de la cabină, picioarele și un braț al acestuia au fost ciuruite cu gloanțe. "Nu am căzut, spune el acum, și colegul meu nu a avut nici o intenție, am fost conștient, am știut că trebuie să se grăbească și să coboare, înainte ca să pierd prea mult sânge, și mușchii mei să devină reci".

Un alt coleg al său, Aurel Mantaluță, s-a ales cu o cicatrice îngrozitoare pe obrazul drept. Aceasta a fost determinată de un glonț. Mâna dreaptă a acestuia a fost bandajată, iar picioarele imobilizate. Din ceea ce își amintește el, el rememorează următoarele: "Eu ca plutonier și subofițerul Constantin Vâlceanu am condus mașina de pe strada Giarmata. Când am fost în fața primului bloc de apartamente la sfârșitul liniei de troleibuz 14, un obiect a fost aruncat de la un apartament pe capota mașinii, care a explodat și apoi mașina a fost cuprinsă de flăcări. Amândoi am ieșit din mașină, și am încercat să caute un adăpost. Dar am fost răniți.

Tot am reușit să spunem unul altuia: "Costică, m-au lovit". "Sunt rănit, de asemenea", colegul meu mi-a spus, de asemenea, că e tatăl a doi copii, la fel ca mine, și a murit imediat. E o rușine! Avea doar 37 de ani!”

Întrebarea la care toți jurnaliștii căutau un raspuns este: Cine a împușcat în acești oameni? Cel puțin până căderea lui Ceaușescu, civilii nu aveau arme de foc. Aici se face o referire la protestatari, revoluționari care nu au fost membri din structurile stat și din partidul comunist. După ce Ceaușescu a încercat să scape, cei care în realitate au tras în protestari și au fost de partea dictatorului au fost acuzați de crimele comise. Însă nici unul nu a fost găsit cu adevărat vinovat, în ciuda mărturii suficiente, ce susțineau că unii erau chiar vinovați de represiunea produsă. Mai târziu au fost pierdute toate urmele ce demonstrau vinovăția acestora. Au fost, de asemenea, persoane care au fost ucise din cauză că au fost considerați teroriști, dar e imposibil de aflat dacă aceste cazuri au fost de fapt adevărate. Acum, pare incorect ca unele pagini de hârtie ce conțin cuvântul "terorist" să fie plasate pe mormintele unora dintre victime. Dar chiar și atunci, în acele momente pline de emoții, momente de foc, atunci când fiecare persoană care a avut o armă ar fi putut trage chiar și în proprie umbra, nu au existat dovezi clare ce ar confirma aceste fapte. Nici în Timișoara, nici în București,Sibiu sau Cluj.

Rapoartele presei nu ofereau prea multe detalii despre cei vinovați, dar ofereau mai mult detalii cu privire la victime. În rapoartele menționate anterior, jurnaliștii au oferit detalii semnificative și interesante despre militarii ce se aflau pe paturile de spital. Majoritatea jurnaliștilor doreau să afle cine sunt cei care au ascultat întocmai de ordinele date de dictator. Acesta nu a fost un exercițiu de imaginație pentru jurnaliști, deoarece nimeni nu avea nevoie de o creație fictivă și nici de o istorie rescrisă, iar realitatea trebuia să fie prezentată într-un mod dur, cât mai apropiat de cele întâmplate. În unele cazuri, chiar militarii au tras în alți militari, iar civilii au intervenit în aceste confruntări, mulți dintre fiind înarmați, după răsturnarea regimului comunist. Și totuși, nimeni nu a aflat cine putea să se ascundă într-o cabină de comandă a unui turn de macara sau alte locuri de acest gen. Nu s-a aflat nici cine ar fi aruncat cu un obiect exploziv, dintr-un apartament, omorând un om și rănind altul. Nu există nici un răspuns, și nici nu va exista vreodată.

Chiar și presa a fost nevoită să accepte acest adevăr și să se obișnuiască cu el. Există cazuri în care justiția pur și simplu nu a fost în stare să rezolve un caz, acest lucru datorându-se mai multor motive, de la incapacitatea și lipsa de reacție a organelor competente, până la tendința de a ascunde anumite aspecte. Plus la aceasta și situația obiectivă în care nu exista nicio dovadă sau dovezile erau prea puține pentru a incrimina pe cineva, a avut un efect negativ asupra justiției din acel moment.

Problema a fost prezentată în mod clar atunci când au fost reexaminate cazurile victimelor. Data de 22 decembrie 1989 ora 12:06 constituie un punct de echilibru, când Nicolae Ceaușescu a decolat într-un elicopter de pe acoperișul construcției Comitetului Central și astfel și-a pierdut puterea în stat. Până în acest moment, ca urmare a unor acțiuni represive, 172 de oameni au murit în întreaga țară, dintre care 70 în Timișoara și 54 în București. Au fost 1187 răniți, dintre care 604 în București și 368 în Timișoara. Numărul celor deținuți de către forțele de ordine, de asemenea, a fost destul de mare și s-a ridicat la 1623, dintre care 800 au fost reținuți numai în Timișoara. După ce a plecat de la putere Ceaușescu și până la 31 decembrie 1989, un număr de 1.032 persoane au fost ucise, reprezentând o cifră impresionantă, așa cum nu a fost niciodată dovedit faptul că a existat cel puțin un "terorist", cel puțin un individ care a deschis în mod deliberat focul asupra apărătorilor noii puteri sau asupra cetățenilor neimplicați. Jumătate din cei uciși au fost în București (capitala) și de asemenea au fost înregistrați 1275 răniți, mai mult de jumătate din numărul total, adică 2245 de oameni. Numărul celor deținuți în București de către forțele de ordine a ajuns la 1779 de oameni, iar cei mai multe dintre aceștia au fost privați în mod ilegal de libertate.

Având în vedere inexistența unor inamici identificabili, singura ipoteza acceptabilă este faptul că forțele armate ale celor două ministere (de Interne și al Apărării Naționale) au tras în orice persoană care părea suspectă, fără discriminare. În rezultatul acestor împușcături, colegi ai lor sau civili nevinovați au fost uciși. Aceste este un context ideal, care l-ar face pe Constantin Pârvulescu să vorbească, atunci când el va analiza prezența acestui tip de evenimente în producții cinematografice, despre tragedii fără eroi: „Ontologia înșelătoare a filmul televizual, cuplată cu un dramatism irațional, și cu absența unui inamic, a declanșat discuții referitoare la modul de abordare a istoriei luptătorilor revoluționari”.

Astfel, presa internațională a avut un rol foarte important în revoluția română deoarece a oferit mai multe informații despre revoluție, populației care se afla în zona frontierelor și recepționau canale de televiziune străine. Anume datorită acestor informații revoluția din România s-a propagat rapid în toate orașele din vestul României și apoi din restul țării.

Capitolul V. METODOLOGIA CERCETĂRII

Din cauza complexității fenomenelor existente în societatea din perioada actuală este necesară o multitudine de cunoștinte tot mai variate și mai prețioase, care nu pot să fie dobândite numei prin intermediul experiențelor trăite de o persoană pe parcursul vieții sale, și astfel între fiecare persoană și restul lumii se inflitrează în mai multe etape o entitate ce are rolul de mediator, care poate fi reprezentată printr-o instituție ce se ocupă de adunarea informațiilor, selecția acestora, gruparea acestora după criterii rezonabile și în ultimul rând difuzarea acesteia către persoanele interesate.

Prin conceptul de comunicare, se înțelege participarea unor mai mulți membri dintr-un grup în diferite activități prin intermediul procesului de comunicare, pentru a atinge diverse scopuri care posedă un caracter comun pentru toți.

Formarea unei opinii are loc în majoritatea cazurilor ca o enumerare de valorizări sau aprecieri caracteristice unui fenomen/eveniment sau unei idei din perioada actuală, ce face referire la probleme concrete, specifice, ale căror apariție este caracterizată de orice situație în care luarea deciziilor este un lucru recomandat sau chiar necesar, iar decizia luată diferă mult de alternativa corespunzătoare acesteia.

Astfel, procesul de pregătire a unei anchete se bazează pe atingerea următoarelor etape, definite mai jos:

Definirea problemei care trebuie să ofere un răspuns ce corespunde în același timp pentru cele trei principii diferite: claritate, fezabilitate și pertinență. Astfel, orice definire a problemei spuse anchetei trebuie să aibă un scop și câteva obiective. Scopul cercetării este reprezentat de procesul de stabilire a rolului deținut de comunicarea de masă în constituirea opiniei societății, dar și în evoluția la modul general al problemei analizate. Obiective constituie niște pași care trebuie atinși în procesul de analiză a problemei definite.

Formarea unui eșantion sau stabilirea populației care trebuie să fie analizată în cazul problemei definite anterior.

Procesul de elaborare al instrumentelor utilizate, care în funcție de caz poate fi chestionar, o fișă de observație sau interviu.

Realizarea cercetării pilot și îmbunătățirea instrumentelor, în cazul în care acest lucru este necesar.

Fixarea calendarului după care va avea loc ancheta și garantarea tuturor măsurilor necesare pentru ca aceasta să decurgă după calendarul stabilit.

Garantarea mijloacelor și instrumentelor indispensabile pentru ca deplasarea pe teren a operatorului de interviuri/chestionare să fie realizată în mod normal.

Oferirea unor soluții pentru problemele care ar putea să fie întâlnite de către operatori în cadrul deplasării pe teren.

Fixarea unui mod prin care se poate verifica rezultatele obținute de operatori.

Formarea unei echipe de operatori, în cazul în care este necesar cel puțin un operator pentru deplasarea pe teren.

Gruparea datelor obținute din deplasarea pe teren și analiza acestora.

Formarea unei concluzii în ceea ce privește datele obținute și scopul inițial al anchetei de cercetare.

V.1 Conceptul de metodologie și principii metodologice

Conceptul de „metodă”, provine de la cuvântul grecesc methodos, ce semnifică o cale, un mijloc prin care se realizează ceva, un mod prin care poate fi expusă o problemă sau un alt lucru. În mod asemănător, ca și în cazul celorlalte științe și mai ales în filosofie, prin metodologie se are în vedere un mod cercetare utilizat, o multitudine de reguli și principii, care se referă la cunoașterea și transformarea situației reale, din punct de vedere obiectiv. O metodă este reprezentată (conform definiției existente în Dicționarul de filozofie) prin „aspectul teoretic cel mai activ al științei, care jalonează calea dobândirii de cunoștințe noi”.

Conceptul de „tehnică” provine din cuvântul grecesc tekne, care semnifică un procedeu utilizat, sau chiar un vicleșug utilizat pentru atingerea unui anumit scop. Acest concept este definit de un ansamblu de prescripții metodologice, ce sunt reprezentate în mare parte de reguli și procedee, care sunt utilizate în scopul obținerii unei acțiuni eficiente, atât în domeniul producției de elemente materiale, cât și în domeniul producției de elemente cu caracter spiritual. În cazul producției de elemente cu caracter spiritual, sunt utilizate tehnici de cunoaștere, pentru calcularea unor parametri, pentru crearea unor lucruri noi. La fel, conceptul de tehnică poate fi utilizat și în cadrul altor domenii în care activează omul, cum ar fi sportul sau luptele, în care se utilizează tehnici sportice și respectiv tehnici de luptă. Prin conceptul de Procedeu se înțelege o „manieră de acțiune”, prin care se pot utiliza instrumentele de investigare, care sunt reprezentate în principal de instrumente cu caracter material, cum ar fi de exemplu foile de observație, fișele de înregistrare, ghidurile pentru interviuri, testele realizate pe hîrtie sau pe aparate electronice de afișare. Prin intermediul acestor instrumente, un cercetător are posbilitatea de a cunoaște din punct de vedere științific fenomenele socioumane ce se desfășoară în timp real.

Având în vedere definiția termenilor prezentați anterior („metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de investigare”), este posibilă precizarea conținutului corespunzător termenului de „metodologie”, în așa mod cum acesta este folosit în domeniul cercetărilor socio-umane cu caracter empiric.

Metodologia în domeniul științelor sociale și în cazul celora care studiază comportamentul persoanei din punct de vedere social posedă două aspecte diferite:

Primul aspect se referă la analiza cu caracter critic, care este specifică activității de cercetare.

Al doilea aspect este specific procesului de elaborare a unor recomandări pentru îmbunătățirea acestei activități.

Paul Lazarsfeld era de părere că metodologia cuprinde șase teme importante:

Determinarea obiectului de studiu în oricare cercetare cu caracter empiric,

Analiza conceptelor,

Analiza metodelor și tehnicilor caracteristice cercetării,

Analiza raportului dintre metodele și tehnicile utilizate,

Sistematizarea informațiilor dobândite în cercetarea empirică,

Elaborarea raționamentelor.

V.2 Tipuri de cercetări socioumane

Cercetările care se utilizează în mod concret în domeniul sociologiei, indiferent că sunt de teren sau posedă un caracter empiric, au apărut înaite de apariția utilizării conceptului de „sociologie” de către Auguste Comte, în 1839, în cea de-a 47-a lecție din al său Cours de philosophiepositive: ”Cred că trebuie să cutez a întrebuința de acum înainte acest termen nou, exact echivalent expresiei mele, întroduse mai de mult, de fizică socială pentru a putea arăta într-un singur nume această parte complementară a filosofiei naturale, care se referă la studiul pozitiv al totalității legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”. Începutul cercetărilor de teren din domeniul sociologiei are o legătură directă cu prima revoluție cu caracter industrial din Anglia, atunci când scriitorii, poeții au utilizat diferite documente statistice, rapoarte despre diferite date statistice, toate fiind obținute de către anchetele sociologice realizate de jurnaliști. Astfel, anchetele din domeniul sociologiei și-au făcut apariția datorită modificărilor ce au avut loc în societate, revoluțiilor din industriile grele, dar și din cauza aprofundării fenomenului sărăciei.

Ancheta sociologică posedă o particularitate foarte importantă în cadrul universului cercetărilor din sociologie empirice, al căror desfășurare include și deplasarea pe teren a operatorilor. Această particularitate se manifestă prin faptul că aceea că acest tip de anchetă folosește cel mai mult chestionarul sau interviul pentru dobândirea informațiilor indispensabile pentru o analiză ulterioară. Plus la aceasta, ancheta utilizată în cadrul științelor sociale utilizează una dintre modalitățile cu caracter interogativ pentru dobândirea datelor necesare.

Acesteia îi sunt caracteristice următoarea expresie: „ancheta sociologică posedă un caracter neexperimental, prin care se înțelege că cercetătorul posedă o posibilitate redusă de control asupra variabilelor și datelor colectate prin intermediul instrumentelor. Este o „anchetă socială”, care este dificil de definit întrucât aceasta corespunde unei „varietăți foarte largi de cercetări, începând de la analizele clasice asupra sărăciei până la sondajele asupra opiniei publice, anchetele pentru planificarea orașelor, cercetarea pieței, precum și nenumăratele investigații organizate de institutele de cercetare”. În majoritatea cazurilor, ancheta utilizată în științele sociale are posibilitatea de a combina o modalitate interogativă de dobândire a datelor cu studiul documentelor sau cu o observație științifică. Aceasta se deosebește de alte metode de cercetare din sociologie prin faptul că se folosește în mare parte chestionarul/interviul pentru dobândirea datelor și evitarea experimentelor.

V.3 Cercetarea de tip calitativ și cercetarea de tip cantitativ

Cercetarea calitativă a aparut la sfârșitul anilor ’60, în spațiul anglo-saxon, sub denumirea de qualitative research, semnificând o formă de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigmă sau un stil de cercetare în științele socioumane. Savanții care utilizează cercetarea de tip calitativ se confruntă cu mai multe opțiuni referitoare la colectarea datelor, din punct de vedere al dezvoltării teoretice și practice al următoarelor domenii: naratologie, transcriere poezii, etnografie clasică, analize pentru stat sau guvernamentale, analize de cercetare și demonstrare a serviciilor, focus grupuri, analiza cazurilor, observarea participanților, revizuirea calitativă a statisticilor, și multe altele. Metodele calitative sunt de asemenea prezente în alte abordări metodologice, cum ar fi cercetarea acțiunilor, care are baze sociologice sau teoria actorului de rețea. Cea mai comună metodă este reprezentată de interviul de cercetare calitativă, dar formele de colectare a datelor pot include, de asemenea, discuții de grup, observația și reflecția detaliilor, diferite texte, imagini, și alte materiale. Foarte populare în rândul cercetătorilor calitative sunt studiile de fotografii, documente publice și oficiale, documente personale și articole istorice adăugate în plus la imaginile din domeniul mass-media și literatură.

Cercetarea calitativă clasifică adesea datele în modele (sau analize tematice) ca bază pentru organizarea și raportarea rezultatelor (de exemplu, activitățile de la domiciliu; interacțiunile cu guvernul). Cercetătorii ce utilizează analiza calitativă, de multe ori sunt asociați cu domeniul educației, și de obicei se bazează pe următoarele metode de culegere a informațiilor: observația participanților, observația celorlalte persoane, detalii cuprinzătoare, reviste pline de informații, interviuri structurata, interviuri semi-structurate, interviuri nestructurat, și analiza documentelor și materialelor. Modalitățile de participare și observare pot varia foarte mult de la o configurație a cercetării la alta așa cum o realizează cei care sunt specialiști în domeniu. Observarea participanților reprezintă o strategie de învățare reflexivă, nu o singură metodă de observare. Aceasta a fost descrisă ca o joncțiune continuă între participarea și observarea persoanelor. În observarea participanților, cercetătorii de obicei tind să devină membri ai unei culturi, grup, sau ai unei personalități, și tind să adopte roluri pentru a se conforma la o anumită personalitate. În acest sens, obiectivul cercetătorului este de a obține o imagine mai aproape în cultura practicilor, motivațiilor, și emoțiilor. Se susține că abilitatea cercetatorilor de a înțelege experiențele dintr-o cultură poate fi inhibată în cazul în care aceștia observă unele detalii fără a participa în discuție.

Datele care sunt obținute sunt simplificate (texte de mii de pagini în lungime), după o temă definită sau un model, sau după o reprezentare a unei probleme sistemice sau de abordare. Acest pas într-o analiză teoretică a datelor sau analiză tehnică este detaliat mai departe (de exemplu, analiza în funcție de sex poate fi efectuată; analiza politicilor comparative poate fi dezvoltată). O ipoteză alternativă de cercetare este generată, care prevede în cele din urmă baza declarației de cercetare pentru a continua activitatea în domeniu.

Unele metode calitative distincte sunt reprezentate de utilizarea focus-grupurilor și a interviurilor cu actorii cheie, acestea din urmă de multe ori fiind identificate prin tehnici sofisticate. Tehnica focus-grupului presupune un moderator care facilitează o discuție de grup mai mică dintre indivizii selectați pe un anumit subiect. Aceasta este însoțită de înregistrarea video și imprimarea datelor, și este utilă într-o abordare de cercetare coordonată, ce studiază fenomenele în diverse moduri și în diferite medii, cu diverse părți interesate, care sunt adesea excluse din procesele tradiționale. Această metodă este o deosebit de populară în cercetarea de piață și testarea de noi inițiative cu unii utilizatorii/lucrători.

În domeniul științelor naturale și științele sociale, cercetarea cantitativă este investigarea empirică sistematică a fenomenelor observabile prin tehnici statistice, matematice sau computaționale. Obiectivul cercetării cantitative este de a dezvolta și folosi modele matematice, teorii și/sau ipoteze, care au o legătură față de fenomenul studiat. Procesul de măsurare este esențial pentru cercetarea cantitativă, deoarece acesta oferă legătura fundamentală dintre observație empirică și expresia matematică a relațiilor cantitative. Datele utilizate în cercetarea cantitativă sunt reprezentate de orice tip de date care sunt în formă numerică, cum ar fi numere, procente, etc. Cercetătorul analizează datele cu ajutorul statisticilor. Acesta speră ca numerele vor da un rezultat imparțial care poate fi generalizat pentru o populație mai mare. Cercetarea calitativă, pe de altă parte, se bazează pe întrebări generale și colectează date nonnumerice de la fenomene sau participanți la anumite evenimente. Cercetătorul caută teme și descrie informațiile din teme după modele, care sunt exclusive pentru acel set de participanți.

În domeniul științelor sociale, cercetarea cantitativă este utilizată pe scară largă în psihologie, economie, demografie, sociologie, marketing, sănătate și dezvoltare umană, științe politice, și mai puțin frecvent în antropologie și istorie. Cercetarea din domeniul științelor matematice, cum ar fi fizica, de asemenea este cantitativă prin definiție, deși utilizare acestui termen diferă în context. În științele sociale, termenul se referă la metode empirice, originare din pozitivismul filosofic și istoria statisticii, care se deosebesc de metodele de cercetare calitative. Metodele calitative produc informații, ce se referă doar la cazurile particulare studiate, și prin urmare orice concluzie mai generală se bazează doar pe ipoteze. Metodele cantitative pot fi folosite pentru a verifica care dintre aceste ipoteze sunt adevărate. O analiză cuprinzătoare a 1274 de articole publicate în primele două cele mai populare reviste de sociologie între 1935 și 2005, a constatat că aproximativ două treimi din aceste articole cuprind metode cantitative.

V.3.1. Diferențele între cercetarea calitativă și cea cantitativă

De obicei în cazul în care au loc discuții despre aspectele cercetării calitative, se realizează multiple comparații cu cercetarea cantitativă. Cercetările de tip cantitativ a vieții sociale sunt subsumate pozitivismului și preiau tiparul cunoașterii existent în cadrul științelor naturale. În ceea ce privește tiparul cunoașterii, pozitivismul se referă la promovarea monismului metodologic, a unității metodelor utilizate în cadrul cercetării tuturor fenomenelor.Din această cauză măsurarea devine un ideal al științelor și are drept scop explicarea prin cauze, orice caz individual fiind teoretic subordonat legilor generale.

După Howard S. Becker cercetarea calitativă diferă de cea cantitativă prin cinci caracteristici:

Raportarea la pozitivism. Atât perspectiva calitativă, cât și cea cantitativă s-au format în cadrul tradiției pozitiviste și neopozitiviste. Așa cum se știe, în orientarea pozitivistă cunoașterea sociologică se realizează ca si cunoașterea naturii, în mod obiectiv. Postpozitiviștii sunt de părere că realitatea socială nu poate fi decât aproximată, nicidecum deplin cunoascută. Utilizându-se metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoașterea integrală a aceastei realități.Cercetarea calitativă, apărută în cadrul tradiției pozitiviste, tinde să modifice canoanele științei pozitive, chiar dacă utilizează metode și date cantitative.

Acceptarea punctelor de vedere postmoderne. Cercetătorii calitativiști sunt atașați poststructuralismului și postmodernismului. Ei resping criteriile științificității pozitiviste și caută criterii alternative pentru evaluarea activității lor de cercetare (verosimilaritatea, emoționalitatea, responsabilitatea personală, credibilitatea, praxisul politic, textele “mai multor voci” și dialogurile cu subiecții). Unii cercetători, mai toleranți, acceptă că metodele pozitiviste conduc și ele la cunoașterea societății, dar că aceste metode nu sunt singurele posibile și nici mai bune sau mai rele decât altele. In replică, cercetătorii cantitativiști pretind că metodele lor sunt singurele metode științifice și consideră postmodernismul ca un atac împotriva rațiunii și adevărului.

Surprinderea punctului de vedere al individului. Ambele orientări vizează punctul de vedere al individului. Totuși, prin intermediul interviurilor adâncite și al observațiilor participative, cercetările calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetătorii atașați principiilor pozitiviste acuză cercetările calitative de subiectivism, impresionism și denereliabilitate.

Investigarea constrângerilor vieții cotidiene. Cercetarea calitativă urmărește în mai mare măsură decât cea cantitativă cunoașterea acestor constrângeri, făcând apel la viziunea emică, idiografică și la studiul de caz. Cercetarea cantitativă studiază adesea viața socială indirect, nomotetic sau etic, bazându-și concluziile pe calcule statistice și probabilistice, pe un număr mare de cazuri și pe eșantionare.

Asigurarea descrierilor ample constituie cel de-al cincelea criteriu de demarcație a cercetărilor calitative față de cele cantitative. Intr-adevăr, cercetările calitative se disting prin bogăția descrierilor, utilzând texte etnografice, narațiuni istorice, mărturisiri, fotografii, istorii ale vieții, ficțiuni materiale biografice și autobiografice etc. Spre deosebire de acestea, în cercetările orientate cantitativ abundă modelele matematice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil impersonal.

Cercetarea cantitativă versus calitativă poate fi asemănată cu un proces liniar, în care cercetătorul, înainte de a începe cercetarea de teren, își construiește un model a fenomenului ce urmază a fi investigat, formuleaza un set de ipoteze și operaționalizează conceptele.

După cum a fost menționat, pentru a trece peste limitele unei metode sau tehnici, ele pot fi folosite convergent,asupra combinării paradigmelor și metodelor de tip calitativ și cantitativ s-au afirmat și mai multe puncte de vederi. “Puriștii” susțin că paradigmele și metodele nu trebuie să fie combinate; “situaționiștii” susțin că anumite metode sunt apropiate de specificul situațiilor și, deci, pot fi combinate; “pragmatiștii” apreciază că pot fi utilizate in cadrul aceluiași studiu metode integrate. Mixarea metodelor a fost susținută încă în anii '60 de către Donald T. Campbell în măsurarea trăsăturilor psihice prin aboradarea multimetodă-multitrăsătura. Mai recent, J. C. Green, V. J. Caracelli și W. F. Graham (1989) au identificat cinci scopuri pentru combinarea metodelor în cadrul aceluiași studiu: triangularea, complementaritatea, dezvoltarea, inițierea și expansiunea studiului.

V.4. Tematica cercetării

Între abordarea teoretică și empirică există o determinare reciprocă, procesul cunoașterii realizându-se printr-o continuă pendulare. Privind totodată prin prisma problemei temporalității, putem afirma faptul ca inițial teoria servește ca și cadru de referință spre verificare, iar ulterior (din punct de vedere al posteriorității) aceasta prezintă o funcție de interpretare a rezultatelor obținute empiric. În sens larg, teoria înseamnă „ un corp de propoziții cât de cât articulate, într-un raport de congruență”. Mai mult decât atât, fiind vorba de o problemă mai puțin structurată, prin intermediul cercetării calitative se pot afla mai multe, teoria fiind rafinată ulterior.

Astfel temele de cercetare sunt reprezentate de următoarele:

1. Rolul comunicării de masă în formarea percepției fenomenului.

2. Determinarea relației dintre factorii formării opiniei publice și funcțiile acesteia, în contextul enunțat.

3. Cunoașterea cauzelor ce au determinat o amplă reacție din partea societății civile.

4. Stabilirea raporturilor de dependență dintre factorii ce au acționat (cu diverse intensități) asupra evoluției evenimentelor ce constituie fenomenul în sine.

5. Impactul manierei de prezentare a evenimentelor în presa scrisă (modalitate specifică de comunicare, aparținand formei comunicării de masă) asupra societății.

V.5. Fundamentul cercetării – abordare, paradigmă și teorie

Abordarea reprezintă o componentă postmodernistă, conform căreia cunoașterea este relativă, adevărul este un construcție social determinată cultural, iar metodologia posedă o sursă fenomenologică și interpretativă, datele acesteia fiind de tip calitativ. Munca este calitativă, utilizând logica și argumentele bazate pe un simț comun.

Paradigma comunicării (cu fundament în domeniul științelor sociale), care este utilizată în fundamentul cercetării este reprezentată de o perspectivă cu caracter evolutiv. O astfel de paradigmă se bazează foarte mult pe evoluție. Prin intermediul unei perspective cu caracter evolutiv, se realizează o comparație dintre societate și un organism viu. Herbert Spencer a fost un promotor și un reprezentant foarte important al acestui curent de gândire. Postulatele corespunzătoare paradigmei prezentate anterior sunt următoarele:

Prin termenul de societate se poate subînțelege o mulțime de elemente între care există o legătură și care formează un sistem de activități între care există o corelație, se repetă în timp și constituie un model general pentru alte activități;

Un model al societății definit anterior suferă modificări periodic pe parcursul timpului, și în același timp are loc o diferențiere și o specializare continuă a formelor acestuia, ceea ce rezultă din modificările suferite pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;

Formele noi dintr-o societate apar ca niște lucruri inovative sau sunt preluate din cadrul altor societăți, de către unele persoane, ce caută modalități mai eficiente pentru atingerea anumitor scopuri, ce sunt considerate importante pentru acea societate;

Orice formă socială care oferă un suport persoanelor în atingerea scopurilor cât mai eficient, trebuie să fie în corespondență cu orice valoare existentă în acea societate, din cauză că se urmărește adoptarea formelor sociale, reținerea acestora, pentru ca acestea să devină componente stabile ale societății aflată într-o perioadă de dezvoltare. În ceea ce privește formele care au o eficiență scăzută, se urmărește abandonarea acestora în majoritatea cazurilor.

Orice raționament posedă un aspect compus, atât deductiv (folosind modul de abordare top-down, ce se manifestă printr-o trecere de la lucruri generale, la altele mai specifice) cât și inductiv (din punctul de vedere al unei perspective calitative). Teoria care în cele mai multe din cazuri este considerată propice înțelegerii din punctul de vedere al perspectivei comunicaționale, și a fenomenului este reprezentată de teoria "fluxului de comunicare în două trepte". Acest model realizează operații în special în cadrul societăților cu caracter tradițional și al grupurilor cu caracter primar, cum ar fi de exemplu o familie. Cu alte cuvinte, această teorie inovativă determină o modificare importantă a unei perspective: "indivizii nu mai sunt văzuți ca entități uniforme, izolate; ei intră în relații interpersonale si intergrupale, nu răspund imediat și uniform la mesajele mass-media. Este, oricare ar fi limitele lui, un model mai realist”. Astfel, se poate afirma că odată cu apariția modelului asociat "fluxului de comunicare în două etape" a apărut și termenul de "lider de opinie".

În dependență de caracteristicile modelului, populația este mai mult influențată de convorbirile ce au loc între diverse persoane, care posedă un acces la informațiile oferite de presă și care tratează în cea mai mare parte a timpului subiecte referitoare la probleme importante din societate. Astfel de persoane sunt considerate a fi cei care formează prima etapă a fluxului de comunicare, însă din punct de vedere al practicii jurnalistice sunt considerați a fi lideri de opinie. Prin termenul de lider de opinie nu se are în vedere anume o persoană din domeniul politic, al presei și nici nu se referă neapărat la o personalitate care este foarte cunoscută de public. Un lider de opinie reprezintă o persoană care face parte dintr-o anumită clasă din societate și la un moment dat posedă mai multe informații despre un anumit subiect decât celelalte persoane din societate. La rândul lor, aceștia pot fi clasificați în două categorii: lideri de opinie formali/lideri de opinie informali. Un lider de opinie formal are capacitatea de a influența opinia societății prin intermediul statului său din societate, iar un lider de opinie informal influențează opinia publică prin talentul său și personalitatea sa.

V.6. Obiectivele și ipotezele cercetării

Obiectivele cercetării sunt reprezentate de următoarele:

1. Determinarea modului în care a fost prezentat de presă fenomenul analizat.

2. Stabilirea rolului jucat de presă în influența opiniei publice pe plan național, în ceea ce privește revoluția din 1989.

3. Examinarea rolului jucat de comunicarea în masă asupra activiștilor implicați în fenomenul studiat.

Ipotezele cercetării stabilite sunt următoarele :

În constituirea opiniei publice, factorii cu caracter micro-sociologic(grupul de apartenență, mijloacele colective de informare în masă) posedă un nivel mai mare de influență, comparativ cu factorii cu caracter macro-sociologic (statutul social, ideologie, apartenența politică, cultura, nivelul de educație) și factorii cu caracter morfologic (sexul, vârsta, mediul de trai, repartiția populației în spațiu, densitatea populației);

Presa a fost unul dintre factorii, care au generat o reacție socială referitoare la întregul fenomen din decembrie 1989.

Modul în care conducerea statului a reacționat după declanșarea fenomenului analizat a influențat comportamentul populației pe parcursul evenimentelor din fenomenul analizat.

V.7. Metoda de lucru și instrumentele cercetării

Analiza documentelor

La fel ca și în cazul utilizării unor alte metode, se poate afirma că persoanele determină apariția inevitabilă în viața zilnică a unor documente sau acte. În sens larg, se subînțelege că orice persoană lasă în mod continuu urme în orice activitate pe care o prestează, însă într-un mod spontan recurge la interpretarea și analizarea acelor urme, adică documente și acte. Analiza din punct de vedere științific a documentelor din domeniul sociologiei, adică pe acelea care provin din lumea obișnuită, dar nu doar pe acelea ce sunt considerate a fi oficiale, s-a transformat în principala cale și în alte științe precum antropologia, sociologia și psihologia socială. Acest lucru s-a întâmplat în ultimele decenii în România.

Atunci când se ia în considerare analiza documentelor, prin document se subînțeleg diverse articole, publicații care în urma clasificării documentelor din domeniul social, efectuată de S. Chelcea, pot fi catalogate drept documente scrise (în funcție de natura acestuia), publice (în funcție de persoana căreia îi sunt destinate) și neoficiale (în funcție de persoana care le-a emis). Diferite categorii de documente au fost incluse în mai multe tipuri de cercetări, iar din punct de vedere al sociologiei, este important de realizat o diferență dintre analiza cantitativă și cea calitativă. Cu toate acestea, diferența dintre aceste două tipuri de analiză nu este foarte mare, mai ales atunci când se are în vedere analiza documentelor.

Instrumentele cercetării

Analiza de conținut

Reprezintă o metodă care face referire la analiza cantitativă a documentelor, prin care se urmărește evidențierea temelor, atitudinilor, valorilor sau modelelor după care are loc asocierea dintre o temă și o evaluare a atitudinilor și valorilor. Analiza de conținut este caracteristică oricărui tip de document în care sunt conținute diverse date complicate, și care posedă o valoare comunicațională înaltă. Acestea provin din mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de seamă, rapoarte, legi și decrete, corespondență personală dintre persoane importante etc.

Analiza de conținut prezintă mai multe avantaje printre care cele mai principale sunt reprezentate de următoarele:

Conferă un nivel crescut de importanță interpretării documentelor,

Posedă o importanță majoră în analiza bazată a proiecțiilor din sfera științifică,

Subliniază evoluția în paralele a unor teme și aprecieri pentru o perioadă mai mare de timp,

Aplicarea acesteia are loc de obicei în cazul documentelor care nu au fost generate direct pentru sfera cercetării și prin urmare intervenția distorsiunilor referitoare la raportul dintre cercetător și subiect nu este posibilă, în comparație cu intervenția distorsiunilor din cazul experimentelor, anchetelor etc.,

Posedă un avantaj epistemic,

Posedă un cost scăzut în comparație cu celelalte metode de cercetare.

Pe lângă avantaje, analiza de conținut posedă și limitări în utilizare sau dezavantaje, unele fiind caracteristice în special acesteia, iar altele au un caracter mai general. Cele mai importante dintre acestea sunt prezentate în figura de mai jos:

Problema metodologică este cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. Traian Rotariu (1991) consideră că respectiva grilă și categoriile trebuie să fie: exhaustive, exclusive și obiective.

În cadrul unei analize clasice de conținut, problema constă în faptul că modul în care are loc interpretarea atitudinilor, valorilor și intențiilor autorului, care sunt investigate nu pot fi rezolvate doar prin evidențierea unor date statistice.

Se realizează o diferență între analiza pe plan orizontal, ce face referire la proprietățile documentului și analiza pe plan vertical, care se referă la analiza cauzelor, antecedentelor și intențiilor care au determinat generarea documentului.

Grila de analiză

Unități de analiză utilizate

Unitate de reperaj – lungimea textului în care este recunoscută tema

Unitate de context – lungimea minimă a textului ce trebuie citit pentru a desemna dacă tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru; în ce categorii de articole (de informare/de opinie )

Unitate de înregistrare – articol

Tipuri de analiză de conținut utilizate:

Conceptuală – ce presupune observarea frecvenței și prezenței conceptelor principale (cuvinte sau sintegme),

Relatională – presupune observarea relației dintre concepte,

Calitativă – se bazează pe determinarea temelor, atribuirea secvențelor de text, scrierea concluziilor,

Pe plan orizontal (determinarea proprietăților fiecărui document) și vertical (determinarea fiecărei cauze, antecedent și intenție).

Interviul

Interviul ca tehnică de investigație în domeniul științelor sociale/umane

Interviul utilizat în scopul investigațiilor din domeniul științelor sociale poate fi definit drept o tehnică de dobândire, prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor, a informațiilor verbale de la persoane și grupuri de persoane, pentru a fi posibilă verificarea ipotezelor sau pentru realizarea unei descrieri din punct de vedere științific a unui fenomen social. Baza interviului constă dintr-o comunicare verbală dintre operatorul de interviu și respondent și ca și în cazul chestionarului utilizează întrebări și răspunsuri pentru transmiterea fluxului de informații. Principala deosebire dintre chestionar și interviu este că în cazul interviului informațiile obținute sunt verbale, iar în cazul chestionarului acestea sunt înregistrate sub formă de răspunsuri scurte pe hîrtie. Convorbirea este o componentă principală în tehnica interviului, în vreme ce întrevederea reprezintă doar o condiție care ușurează procesul de transmitere a informațiilor într-o singură direcție: de la persoana care răspunde la întrebările acordate spre cel care administrează interviul și acordă întrebările. Cel mai important plus al interviurilor este reprezentat de faptul că este un mijloc eficient prin care se pot identifica variabilele și legăturile dintre acestea. Prin intermediul interviurilor se pot stabili niște ipoteze de cercetare valide, care prezintă interes pentru toți.

Avantajele și dezavantajele utilizării interviului în științele socioumane

Kenneth D. Bailey în lucrarea sa, prezintă atât avantajele, cât și dezavantajele interviului, semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate: flexibilitatea mai ridicată a răspunsurilor, observarea comportamentelor nonverbale, asigurarea standardizării condițiilor de răspuns, asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, colectarea unor răspunsuri spontane, asigurarea unor răspunsuri personale, asigurarea răspunsului la toate întrebările, precizarea datei și locului convorbirii, studierea unor probleme mai complexe. Dar ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje și limite: costul ridicat, timpul îndelungat, erorile datorate operatorilor, imposibilitatea consultării unor documente, neasigurarea anonimatului, lipsa de standardizare, dificultăți în accesul.

Ancheta cu ajutorul interviului poate fi utilizată în diverse stadii ale procesului de cercetare și pentru atingerea a diverse scopuri:

Explorarea și prepararea unei anchete prin intermediul chestionarului,

Analiza unei probleme și formarea unei surse importante din care pot fi dobândite informațiile,

Definirea unei anchete sau replasarea acesteia în dependență de rezultatele dobândite în prealabil prin intermediul chestionarelor sau surselor documentare.

Pe parcursul acestui studiu, interviul este utilizat cu funcție complementară.

După cum este ulterioară, paralelă sau corelativă altor mijloace de anchetă, ancheta prin interviu nu îndeplinește aceeași funcție. Ea poate să rafineze înțelegerea datelor, fie să le completeze, fie să contribuie la construirea și la interpretarea lor. Informațiile dobândite prin utilizarea interviului ca instrument, vor fi supuse și unei analize cantitative și calitative prin folosirea analizei discursului.

Analiza discursului face parte din metodele de analiză a documentelor.

Obiectivul analizei de conținut astfel realizate este dublu: să stabilizeze modul de extragere a sensului și să producă rezultate ce răspund obiectivelor cercetării. Printr-o astfel de analiză se evidențiază sistemele de reprezentări transmise prin discurs.

Caracteristici principale ale acesteia:

Analiza de conținut implică ipoteze, este hiperselectivă;

Studiază sensul discursurilor; este o lectură exogenă, structurată de obiectivele analistului;

Ignoră coerența explicită a textului și procedează la extragerea din întreg a unor unități elementare reproductibile;

Vizează simplificarea conținuturilor;

Posedă ca funcție obținerea unui efect de inteligibilitate și presupune o parte de interpretare.

Cadrul îndrumător al conversației utilizat este următorul:

Ghid de interviu

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre ’’fenomen’’, in cadrul grupurilor din care faceai parte?

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Ce te-a determinat să iei atitudine?

O decizie la nivelul carui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi ca ar fi generat o schimbare in lanț a întregii situații?

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afisat si al discursurilor sustinute?

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalitati din medii ca cel academic, economic etc?

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Grila de analiză

Tipurile de analiză folosite :

Analiza interviu cu interviu; unitatea de decupaj – fragmentul de discurs;

Analiza tematică – presupune adunarea „în sac” a temelor;

Analiza relațiilor de opoziție – surprinde opoziția conceptelor/ termenilor; afirmații și acțiuni

V.8 .Universul cercetării

Universul cercetării este reprezentat din doua tipuri de esantion:

1. Articole publicate în ziarele ASTRA, Tineretul liber, Gazeta de Transilvania în perioada 23 decembrie 1989-11 ianuarie 1990, ce se referă la revoluția anticomunistă.

2. Persoane din fiecare sex (F/M) născute in perioada anilor `50, `60 `70, ce locuiesc in orasul Iași, ce au fost implicate în evenimentele din decembrie 1989.

Criterii de includere :

persoane născute în perioada anilor `50, `60 `70,

persoane din municipiul Iași,

persoane atât de gen feminin cât și de gen masculin,

persoane care au participat la manifestări.

Criterii de excludere:

persoane născute înainte sau după perioada anilor `50, `60 `70,

persoane ce nu au domiciliul în Iași,

persoane care nu au participat la manifestări.

V.9. Analiza datelor

Analiza de conținut

Pentru obținerea informațiilor au fost monitorizate arhivele ziarelor și publicațiilor ASTRA, Tineretul liber și Gazeta de Transilvania în perioada 23 decembrie 1989-19 ianuarie 1990. Au fost selectate articole ce conțin cel puțin unul dintre următoarele cuvinte cheie sau expresii: revoluție, căderea regimului comunist, proteste, manifestanți, martiri, eroi, nu vom uita, liberate, sânge, focuri, armata, popor, Ceaușescu.

Alegerea publicațiilor în care este redat fenomenul, s-a realizat în baza următoarelor criterii:

Ziar/gazetă, care era disponibil la nivel național sau mai multe județe.

Un tiraj de peste 13.000 exemplare.

Un număr minim de 150.000 cititori estimat pentru fiecare ediție a ziarului/gazetei.

Din cauză că nu există statistici privind numărul de persoane care aveau acces la publicațiile mass-media, și televiziune, nu se poate cunoaște în mod exact care este volumul universului pentru această cercetare, însă volumul acestuia poate fi estimat la aproximativ 10 milioane de persoane. La fel nu se cunoaște nici cifra de difuzare a publicațiilor din acea perioadă, din cauză că acestea erau distribuite în format tipărit pe hîrtie. În continuare vor fi prezentate câteva informații despre fiecare din publicațiile incluse în acest studiu:

Ziarul ASTRA. Tipărit în Brașov. Ediția specială din data 23 decembrie 1989 a fost tipărită în 50.000 exemplare și a fost distribuită gratuit populației. În prezent este la fel funcționabil.

Ziarul Tineretul liber. Este un ziar care a apărut în 1989, ca urmaș al ziarului Scînteia Tineretului. În prezent este desființat.

Gazeta de Transilvania. Publicația a apărut în 1990 și a preluat numele unui ziar vechi care a fost înființat în Brașov și a circulat în Transilvania din 1838 până în 1944. În 2009 publicația și-a suspendat activitatea.

În cazul acestei analize se urmărește obținerea unor date despre:

Frecvența articolelor în care au fost prezentate date despre revoluția anticomunistă, despre conflicte politice, aspect economice și despre nivelul de trai, despre localitățile implicate în revoluție, precum și date despre „fenomenul” revoluției anticomuniste(manifestații, discursuri lideri de opinie, protestatatari).

Principalele teme abordate de jurnaliști în articole, în concordanță cu subiectul studiului.

Secțiunile la care au fost publicate articolele avute în atenție.

Conotația titlurilor.

Tonul articolelor, în dependență de temele abordate.

Scopul articolului: de strictă informare; de exprimare a opiniei; de critică directă;

Este un fapt evident că în timpul revoluției, până când regimul comunist nu a fost deturnat, presa din România nu a relatat nimic despre acele evenimente, din cauză că aceasta era subordonată regimului, și Ceaușescu a utilizat-o doar pentru propagandă și pentru a convinge populația să nu participe la proteste de genul celor din Timișoara. Însă, după ce Ceaușescu a fost capturat, iar cenzura a fost dată jos, a apărut o primă publicație liberă, care relata adevăratele evenimente din revoluția anticomunistă. Astfel, pe data de 23 decembrie 1989 ziarul ASTRA din Brașov a publicat o ediție specială cu articole dedicate doar revoluției române. Pe prima pagină era imprimat mesajul: “LIBERTATEA, a fost cîștigată prin lupte și sînge-trebuie păstrată cu sfințenie, solidaritate și fără violență”. Acest mesaj transmite că scopul final al revoluției a fost atins, și ceea ce a fost obținut reprezintă ceva inestimabil de valoros pentru fiecare dintre cetățeni. În continuare a fost publicat un articol în aceeași ediție care enumeră toate aspectele negative ale cenzurei, nivelului de trai din perioada comunistă și îndeamnă cetățenii să jure că nu vor uita niciodată prin ce au trecut și ce au făcut pentru a obține o nouă viață(liberă). În dreapta articolului este o prezentată o scurtă cronologie a evenimentelor din timpul revoluției și un articol dedicat dicatatorului întitulat:”Dictatorul este laș!”.

În cadrul acestuia este realizată o scurtă descriere a modului în care acesta a încercat să fugă și a crimelor făcute de acesta în timpul aflării în funcție. Mai jos este prezentată o fotografie cu titlul “Armata e cu noi”, care prezintă bucuria oamenilor în momentul aflării că armata nu se mai subordonează regimului. Pe pagina a doua este prezentat un articol cu titlul “Europa e cu noi”, în care este relatat modul în care statele occidentale susțin schimbările din România.

Mai jos este redat un apel la calm, ordine și omenie, pentru ca cei care mai sunt în stradă să evite acțiunile provocatoare, care pot duce la noi incidente grave.Pe pagina a treia autorii au publicat un articol în care îndeamnă cetățenii să aibă o inițiativă și responsabilitate pentru alegerea unei conduceri noi, fără a repeta greșelile din trecut. În dreapta mai sus, a fost publicată și o fotografie în care sunt prezentați câțiva susținători ai generalului Milea, evidențiind faptul că poporul îi mulțumește celui care nu a dorit să tragă cu armele în oamenii simpli. Un articol interesant, intitulat “Nu sîntem fasciști!”, prezintă date referitoare la protestele populației și anume populația nega faptul că erau fasciști, așa cum au fost numiți de conducerea comunistă la mitinguri și televiziune. Mai mult, într-un articol seprezenta faptul precum scriitorii, gazetarii, artiștii și tipografii de asemenea au fost de partea populației de rând, însăți prin faptul că au contribuit la redactarea acestei ediții speciale, chiar în zilele revoluției. În articolul “Clipa adevărului”, este prezentată contribuția tinerilor în timpul revoluției, sacrificiile pe care aceștia le-au făcut. În final pe ultima pagină a ziarului este prezentat imnul României, iar alături un articol întitulat “Întoarcerea acasă”, care prezintă faptul că în sfârșit după 25 de ani, cultura românească reînvie!

În data de 4 ianuarie 1990, au apărut mai multe publicații despre revoluția care a avut loc cu o săptămână în urmă. Primul articol apărut în ziarul Tineretul liber prezenta faptul că revoluția din România a avut loc într-un context în care în mai multe state din Europa de Est au avut loc revoluții prin intermediul cărora s-a trecut la o nouă conducere(democratică). În același ziar, a apărut și un articol cu titlul “Adeverința de revoluție”, care prezintă faptul că această revoluție a fost cea a tinerilor: “A acelor tineri pe care îi credeam pierzanți, loosers cum zic americanii, a acelor tineri despre care credeam că n-au nici un ideal, nici o credință, fiiindcă Dumnezeu le fusese luat de Ceauescu, iar în dicatator nu aveau cum să creadă”. Un alt articol, din aceeași publicație este întitulat “Agenția T.A.S.S despre atitudinea U.R.S.S față de regimul Ceaușescu”. În cadrul acestuia se prezintă faptul că conducerea de la Kremlin în ultimii ani premergători revoluției a încercat să modifice viziunea lui Ceaușescu despre democrația în socialism și să îl convingă să renunțe la anumite practici împotriva poporului. Cu toate că conducerea de la Kremlin avea relații de prietenie cu conducerea de la București, nu a fost posibilă convingerea lui Ceaușescu în privința unor lucruri, și astfel acesta a dus până la capăt unele lucruri greșite, care au dus la o revoltă a populației. Un alt articol din ziarul Tineretul liber, cu numele de “Anonimele și anonimatul”, scris de Dan Dumitrescu, făcea o prezentare a modului în care populația României era supravegheată de cei din Direcția Securitate, fiind expusă afirmația lui Ceaușescu, ascunsă față de cetățeni: “Nicăieri în Pactul de la Varșovia populația nu era mai bine supravegheată ca în România. Cine altul în întregul Pact are un ofițer de securitate pentru cinsperezece oameni!”. Acest articol prezintă cum după revoluție erau scoase la iveală diverse lucruri ascunse de regim, care prezentau o latură și mai negativă a conducerii!

“Armata cu poporul”, un alt articol din aceeași publicație, prezintă cum a avut loc lupta dintre teroriști pe de o parte și armata și popor pe de altă parte. Această discuție a avut loc în cadrul unei conferințe de presă, realizată de Rompres. Generalul Vasile Ionel, având multiple informații despre acest subiect, a afirmat că nu se știa exact care era numărul teroriștilor însă aceștia au fost distruși complet, mai ales după anunțarea morții dictatorului. Prin intermediul unui alt articol(“Concert pentru eroii revoluției”), s-a prezentat modul în care au sărbătorit succesul revoluției românii de peste hotare. De exemplu în Israel, pianistul român Radu Lupu a organizat un concert caritabil pentru victimele revoluției, iar banii adunați au fost donați familiilor victimelor. O fotografie impresionantă publicată de ziarul Tineretul liber, a fost intitulată “Eroii for fi veșnic printre noi”, aceasta prezentând modul în care au fost comemorate victimele după sfârșitul revoluției. Un alt articol pe aceeași temă, este intitulat “Nu vom uita niciodată”, în care sunt prezentate amintirile lui George Stanca, un participant la demonstrații anticomuniste, care a povestit despre starea victimelor aflate în spitale, modul în care acestea au fost îngrijite și chinurile celor apropiați. Acele amintiri redau momentele grele din zilele în care represaliile comuniste erau cutremurătoare, iar dicatatorul era încă la putere. Un ultim articol, din publicația ziarului Tineretul liber din 4 ianuarie 1990, era intitulat “Liberatea de a vorbi despre liberate”, în care este prezentată o schimbare majoră, prin eliminarea cenzurii comuniste.

Un alt ziar, care a publicat articole despre revoluție este Gazeta Transilvaniei. Astfel, pe data de 11 ianuarie 1990, a fost publica un articol cu numele “Comunicat”, care prezintă faptul că ziua de 12 ianuarie 1990 va fi declarată zi de doliu în memoria victimelor revoluției, cât și acțiunile care trebuie să urmeze în această zi. Un alt articol, intitulat “În căutarea celor decedați și a soldatului necunoscut”, prezintă modul în care erau căutați cei care au dispărut în timpul evenimentelor ce au avut loc în timpul revoluției. O parte din cei decedați, au dispărut din cauza regimului care a șters urmele, unii au decedat în spitale, iar alții chiar în stradă… În acieași zi în care a fost publicat articolul “Comunicat”, a fost publicat și un alt articol, cu numele de “Întrebăm” scris de Ermil Rădulescu. În cadrul acestui articol, este relatat faptul că București și Timișoara au fost declarate drept orașe martire, și se dezbate ideea dacă ar fi trebuit declarate și alte orașe ca martire? Se prezintă o argumentare în acest sens, pentru Brașov de exemplu, care ar fi un candidat alături alte orașe precum Sibiu, Oradea, Iași. Pe data de 19 ianuarie 1990, Gazeta Transilvaniei a mai publicat un articol cu numele “Din comunicatul FSN”, în care erau prezentate următoarele acțiuni ale Frontului Național în ceea ce privește constituirea unei noi conduceri democratice în mai multe etape.

În figurile de mai jos va fi prezentată o sistematizare a articolelor:

Figura 6. Frecvența articolelor.

Figura 7. Tematica articolelor

Analiza discursurilor

Așa cum menționăm și în partea prezentării metodologiei cercetării, ancheta prin interviu este folosită în două scopuri: analiza problematicii studiului, precum și completarea anchetei realizate în prealabil prin analiza de conținut.

Realizând o analiză tematică, am identificat următoarele teme în discursurile intervievaților:

Surse de informare;

Presa scrisă și audio-vizuală;

Critici la adresa clasei politice;

Sistemul de guvernare;

Viziunea asupra situației;

Aprecieri privitor la manifestații; Enumerare de soluții;

Acțiuni personale și de grup;

Acestea sunt și cele ce vor ghida următoarele concluzii.

Așa cum s-a menționat și în partea în care s-a prezentat metodologia cercetării, ancheta prin interviu este utilizată în două scopuri: analiza problematicii studiului și completarea anchetei realizate în prealabil prin analiza de conținut.

Subiectul revoluției din 1989 a devenit subiect de interes pentru persoanele intervievate chiar de cand acesta a luat amploare. La prima întrebare (De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?) cele mai multe persoane au afirmat că au devenit interesate de acest fenomen de când au aparut primele probleme în oraș: „Aș putea spune că a devenit de…bine, era un anumit interes încă de la început, ca să zic așa, dar a devenit de mai interes cand au aparut problemele”; iar aceste probleme sunt reprezentate de protestele care s-au desfășurat în toate orașele: „De la apariția primului protest în oraș”.

O parte dintre cei intervievați afirmă că au devenit interesați de acest fenomen la apariția zvonurilor precum că la Iași se organizează un protest anticomunist (premisă a revoluției), iar o altă parte afirmă că la apariția primelor noutăților despre proteste anticomuniste din alte orașe ale țării: „De când au apărut primele noutăți despre revoluție în presa românească”. Acest lucru se datorează faptului că orașul Iași se află destul de departe de orașele din Ardeal și București, unde revoluția s-a răspândit mult mai rapid.

La întrebarea a doua (Din ce surse te informai/informezi despre subiect?) persoanele intervievate au răspuns că au folosit informațiile din presă ca sursă de informare sau prin intermediul comunicării cu membrii din familie, cunoștințele, rudele și alte persoane apropiate: „M-am informat prin comunicare cu alte persoane”, „Mă informam din cele ce spuneau cunoscuții mei, nu aveam timp să citesc ziare și să privesc televizorul”. Sursa principala de informare menționată de subiecți a fost presa scrisă: „De când au apărut primele noutăți despre revoluție în presa românească”, „Din tot ce a apărut în presa din România”.

Subiecții studiului afirmă că revoluția din 1989 a fost și este subiect de discuție al întâlnirilor cu membrii grupurilor din care fac parte, dar nu a reprezentat sau reprezintă o prioritate: ”In 1989 purtam discuții cu părinții și cu persoanele care îmi erau apropiate”, „Mai aduceam vorba despre acest subiect…bine, când eram în România adică, acum că am fost 10 luni în străinătate nu prea am mai avut eu un grup de apropiați cu care să discut eu de Revoluție pe aici, cel puțin românii cu care m-am întâlnit nu prea erau atât de interesați, cu mici excepții…”. În mod evident la această întrebare (Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre “fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?) toate persoanele intervievate au dat un răspuns afirmativ, din cauză că acestea au făcut un schimb de informații cu persoane din diferite grupuri, aceasta fiind sursa lor de informare:” Da, am vorbit cu prietenii mei despre aceasta”. De unde deducem faptul că subiectul face parte din domeniile de interes personale, ale fiecăruia în parte, prezentând o legătură strânsă de semnificații.

În ceea ce privește dorința persoanelor de a căuta informații suplimentare despre evenimente asemănătoare ce au avut loc în cadrul revoluției (Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?), 4 persoane au afirmat că au căutat informații din cauză că au dorit să fie mai informate, iar celelalte nu au căutat informații din cauză că nu au avut posibilitatea să facă acest lucru: „Situații similare au fost menționate, au fost menționate, nu că am preluat eu inițiativa, ca să zic așa, dar acum ați adus vorba am mai auzit”, “Da, am dorit ca să fiu informată și întrebam pe alte persoane”. În mod evident persoanele mai tinere au fost cele care au dorit să caute informații despre situații asemănătoare, față de de cele mai în vârstă, care nu au avut posibilitatea.

La întrebarea (Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?) majoritatea persoanelor intervievate au afirmat că au participat la un protest sau mai multe, puțini dintre aceștia au încercat să convingă și alte persoane să vină la protest sau au realizat alte acțiuni, și au fost mai activi. Atitudinea pe care au luat-o cu toții ( manifestată fie prin implicarea în cadrul protestelor, fie impartasind opinii in grupul de prieteni sau in familie) are ca și punct interior( emoțional) de plecare principal spiritul protectiv asupra orasului in care traiesc, dar mai ales gândirea în perspectivă, care se identifica cu ușurință la toți: „Am fost destul de activ, am convins destul de multe persoane să vină la protest”, „Am participat doar la un protest, dar nu la multe, din cauză că mi-a fost frică”. Acest lucru se poate datora faptului că majoritatea persoanelor au rămas înspăimântate de aflarea noutăților despre victimele de la Timișoara și alte orașe, și din această cauză nu au avut curajul să pornească la lupte în stradă, participând doar la proteste pașnice.

În ceea ce privește motivarea persoanelor intervievate (Ce te-a determinat să iei atitudine?), cuantificarea răspunsurilor poate fi observată în graficul de mai jos:

Figura 8. Motivarea participanților; Intrebarea cu numarul 6

Astfel, se poate observa că nivelul de trai insuportabil cel mai mult a motivat persoanele să ia atitudine, alături de celelalte motive: noutățile primite, mortea protestanților din Timișoara, posibilitatea de a fi liber și cenzura.

La întrebarea (O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi ca ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?), distribuția răspunsurilor este prezentată mai jos:

Figura 9. Răspunsuri interviu întrebarea nr. 7

Jumătate din persoanele intervievate, nu știu ce fel de decizie ar fi schimbat situația din timpul revoluției, în timp ce altele consideră că o decizie la nivel economic, social ar fi schimbat situația în timp ce doar una consideră că nici o decizie nu ar fi schimbat lucrurile din cauză că majoritatea populației nu mai suporta nivelul de trai din acea perioadă.

La întrebarea (Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat și al discursurilor susținute?), patru persoane au afirmat că au perceput destul de bine atitudinea liderilor politici, din cauză că și-au dat seama de intențiile lor din acțiunile care le-au realizat: „Am perceput-o bine, dacă mă refer la Ceaușescu și generalii implicați”, „Am perceput-o bine, din acțiunile lor și mi-am dat seama ce au de gând să facă”, însă celelalte patru persoane au afirmat că nu au perceput atitudinea politicienilor din cauză că nu au avut posiblitatea să urmărească acțiunile acestora: „am perceput-o din cauză că nu m-am informat despre așa ceva”; sau din cauza fricii induse de cei aflati la conducere: „În perioada aceeaa nimeni nu putea sa aibă o parere. Acum cand ma gandesc, deja e trecut”.

Astfel, la întrebarea (Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?), numai două persoane au răspuns pozitiv: „Da, am ascultat din curiozitate miting-urile comuniștilor de condamnare a evenimentelor din Timișoara”, „Da, am ascultat discursul lui Ceaușescu din curiozitate, să aflu ce atitudine avea”; și 6 dintre acestea au răspuns negativ la această întrebare. Acest lucru se datorează faptului că în acea perioadă puține persoane aveau acces la televiziune, iar presa nici nu difuza toate informațiile existente, ci doar pe acelea permise de regim. La ultimele două întrebări din cadrul interviului, răspunsul la întrebări este reprezentat în figurile de mai jos:

Figura 10. Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Figura 11. Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

La întrebarea cu numărul 10: „Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?”, majoritatea persoanelor au răspuns că nu știu dacă se așteptau la o astfel de reacție din partea societății, din cauză că nu erau suficient de informate și nu puteau să prevadă vreo reacție din partea societății, însă două persoane erau convinse de faptul că o revoluție va avea loc, luând în considerare situația socială din ultimii ani înainte de 1990.

La ultima întrebare: „Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?”, majoritatea persoanelor au căzut de acord că presa românească nu a avut un rol important în revoluția din decembrie 1989, din cauză că aceasta era controlată de stat și nu transmitea toate informațiile reale și existente, iar pentru persoanele din orașul Iași nici presa internațională nu a avut un rol important din cauză că locuitorii orașului Iași nu au avut acces la canale de televiziune străine, insa au fost si persoane care considera ca presa a avut un impact asupra felului in care a evoluat acest fenomen: „Da. Mass-media a avut un rol important, nu neapărat în evoluția mișcărilor de stradă. Nu cred că a avut un rol în acest… din acest punct de vedere. În schimb, mass-media, ca și politicienii, a avut într-adevăr un rol capital în a reuși să dezbine societatea românească și mai mult decât o fac grupările politice, pretinzând că o informează”.

Pentru a conchide, voi face câteva observații. În primul rând, se remarcă faptul că interesul pentru subiect a determinat și o informare complexă, mass-media nefiind chiar în topul surselor. În al doilea rând afirmațiile acestora nu sunt în nici într-un caz într-o relație de opoziție cu acțiunile pe care le-au întreprins, opiniile fiind însoțite de argumente practice, ce denotă o bună cunoaștere a conceptelor discutate. Și nu în ultimul rând, efectele comunicării în masă sunt mai reduse în cazul indivizilor ce își diversifică sursele, dar corelând sensul discursurilor intervievaților cu principala temă abordată de mass-media, în prezentarea fenomenului, observăm că cele două coincid.

CONCLUZII

Comunicarea este un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu, în orice caz, unul dintre actele ce stau la baza legăturii sociale. Emitentul în cazul studiului il constituie mass-media, presa scrisă mai exact. Cum s-a realizat întregul process,v-om enunța în cele ce urmează.

În urma realizării acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că ipotezele cercetării au fost parțial confirmate. Prima ipoteză care se referă la faptul că factorii cu caracter micro-sociologic au avut un nivel mai mare de influență decât factorii cu caracter macro-sociologic este confirmată, din cauză că grupul de apartenență și mijloacele colective utilizate pentru informare au influențat mai mult asupra opinie persoanelor intervievate decât alți factori cum ar fi sexul, vârsta, nivelul de cultură, apartenența politică, nivelul de educație. Acest lucru s-a văzut mai ales că comunicarea în familie sau în cercul de prieteni al persoanelor intervievate, a fost aproape cea mai importantă sursă de comunicare în timpul fenomenului analizat. Orice persoană prin comunicare într-un grup de mai multe persoane la serviciu, familie sau în alte locuri publice, putea afla mai multe informații decât prin intermediul presei, mai ales că dacă o persoană avea rude în zona în care a izbucnit revoluția(Județul Timișoara), aceasta putea afla mult mai rapid de ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale revoluției, iar dacă aceasta se baza pe informațiile comunicate de presă, putea să rămână neinformată, știind că în acea vreme presa era subordonată regimului și nu prezenta informațiile reale.

Un alt aspect este că într-adevăr vârsta, sexul și nivelul de educație nu a influențat asupra atitudinii persoanei față de revoluție sau asupra motivării acesteia de a participa în acele evenimente. De exemplu, au fost intervievate persoane de vârste diferite și sex diferit, iar printre factorii care i-au determinat să ia atitudine sau să ia parte la evenimentele existente în revoluția anticomunistă, în cele mai multe cazuri se refereau la nivelul greu de trai prin care au trecut în acea perioadă, cenzura care nu permitea desfășurarea în mod liber a unor activități, noutățile cumplite despre oamenii din alte orașe, dar și speranța că acest regim poate fi deturnat și că orice om va putea trăi mai bine.

A doua ipoteză, care se referă la faptul că presa a fost unul dintre factorii care au generat o reacție socială referitoare la întregul fenomen din decembrie 1989, nu este confirmată. În primul rând, presa românească care era activă pe perioada revoluției era subordonată regimului și aceasta a devenit liberă abia atunci când Ceaușescu a fost judecat și executat. Cu toate că presa internațională a avut un rol foarte important pentru cei din Timișoara și alte județe de la granița de Vest a României, pentru Iași presa internațională nu a avut un rol important din cauză că majoritatea locuitorilor din Iași nu au avut acces la astfel de canale de televiziune din statele occidentale. Poate că au avut acces la canale din URSS(din cauză că Iașul se afla la graniță cu URSS), însă acele canale nu prezentau informațiile adevărate despre începutul revoluției române. Cei din județele de vest ale țării puteau să colecteze diverse informații de la posturi de televiune maghiare și chiar franceze, germane și engleze care se difuzau în Belgrad și Budapesta. Pentru locuitorii Iașului, comunicarea cu alte persoane a avut un rol mult mai important decât presa.

Faptul că mass-media a reprezentat unul dintre factorii generatori ai reacției sociale, nu poate fi confirmat în totalitate. Cel puțin poate fi vorba de un factor cu intensitate redusă ( comunicând subtil, fară a atrage atenția), deoarece temele abordate de cotidiane rezonau cu nemulțumirile protestatarilor.

A treia ipoteză, care se referă la faptul că modul în care conducerea statului a reacționat după declanșarea fenomenului analizat a influențat comportamentul populației pe parcursul evenimentelor din cadrul revoluției, este confirmată din cauză că majoritatea persoanelor intervievate, cu excepția celora care nu s-au informat suficient, au afirmat că au perceput atitudinea liderilor politici, în special a lui Ceaușescu și a generalilor implicați, prin intermediul acțiunilor lor. Acțiunile lui Ceaușescu care au determinat această percepție sunt reprezentate de teleconferințele în care acesta a condamnat protestele de la Timișoara și a ascuns faptul că acolo s-au împușcat oameni. Dar mai ales, faptul că acesta în cadrul unui miting ce a avut loc la București și s-a retransmis în direct de către televizunea națională, a fost huiduit de oameni, a influențat și mai mult comportamentul oamenilor, din cauză că în urma acelui incident revoluția s-a extins în toată țara, inclusiv, au început și protestele la Iași.

În ceea ce privește analiza documentelor, adică a articolelor ce au apărut spre finalul revoluției și la sfârșitul acesteia, aceasta a demonstrat că cei ce activau în presa românească erau de partea poporului în timpul revoluției și au încercat să informeze oamenii cât mai bine, însă cei din direcția securitate și alte structuri subordonate regimului au împiedicat acest lucru. Totuși, la finalul revoluției, presa a fost cea care a contribuit la prezentarea adevărului.

ANEXĂ

Selecție articole

ASTRA, ediția 23 decembrie 1989.

Gazeta de Transilvania-Comunicat, 11 ianuarie 1990.

Gazeta din Transilvania-Din comunicatul FSN, 19 ianuarie 1990.

Gazeta de Transilvania-În căutarea celor decedați și a soldatului dispărut, 11 ianuarie 1990.

Gazeta de Transilvania-Întrebam, 11 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Adeverința de revoluție, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Agenția TASS despre atitudinea URSS, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Anul revoluțiilor, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Armata cu poporul, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Concert pentru eroii revoluției, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Eroii vor fi veșnic printre noi, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-libertatea de a vorbi, 4 ianuarie 1990.

Tineretul liber-Nu vom uita niciodată, 4 ianuarie 1990.

Interviurile

Primul interviu:

Data nașterii: 12.09.1955

Sex: Masculin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: De când au apărut primele noutăți despre revoluție în presa românească.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Doar din informațiile ce au apărut în presa românească după sfârșitul revoluției.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Da, și atunci obișnuiam și acum port discuții uneori despre revoluție.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Nu am avut posibilitatea, și nu am căutat.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Da, am fost doar la protest.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: M-a făcut să iau atitudine faptul că am auzit noutăți de la alte persoane precum că în Timișoara au fost împușcați oameni, iar la televizor nu se spunea acest lucru.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Nu cred că o astfel de decizie ar fi schimbat situația, din cauză că oamenii erau disperați și nu mai puteau suporta traiul de atunci.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afisat si al discursurilor sustinute?

Răspuns: Am perceput-o bine, dacă mă refer la Ceaușescu și generalii implicați.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu am ascultat, pentru că nu am avut posibilitatea.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Desigur, nimeni nu poate sta liniștit când află de crimele comise de Ceaușescu în Timișoara.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Nu, în perioada revoluției presa românească era controlată de stat, iar la cea de peste hotare nu am avut acces.

Al doilea interviu

Data nașterii: 15.04.1956

Sex: Masculin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: Aș putea spune că a devenit de…bine, era un anumit interes încă de la început, ca să zic așa, dar a devenit de mai interes cand au aparut problemele.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Da, acum informațiile sunt mai sporadice, dacă nu mă înșel. Bine, înafara grupurilor dedicate acestui subiect adică nu mai circulă veștile atât de tare.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre ’’fenomen’’, in cadrul grupurilor din care faceai parte?

Răspuns: Mai aduceam vorba despre acest subiect…bine, când eram în România adică, acum că am fost 10 luni în străinătate nu prea am mai avut eu un grup de apropiați cu care să discut eu de Revoluție pe aici, cel puțin românii cu care m-am întâlnit nu prea erau atât de interesați, cu mici excepții…

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Situații similare au fost menționate, au fost menționate, nu că am preluat eu inițiativa, ca să zic așa, dar acum ați adus vorba am mai auzit.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Nu, nu, aici…aici în Elveția n-au avut vreo chestie de genu ăsta…

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afisat si al discursurilor sustinute?

Răspuns: Cam ca toți oamenii mai raționali, ca să zic așa, și care nu trăiau numai în prezent și care mai aveau și o oarecare memorie a unor anumite evenimente, discursurile principalilor jucători, au fost de o dublicitate, nu pot să zic acum inegalabilă, că se iau la întrecere ei…

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalitati din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu, nu. Nu mi-am consumat timpul cu așa ceva.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Da și nu, ca să zic așa. În sensul că, într-adevăr mă așteptasem să fie unele discuții, dar nu de asemenea amvergură. Deacemenea unele persoane, și apropiați de-ai mei și altele, au jucat, mă rog, cartea, cum să zic..

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Da. Mass-media a avut un rol important, nu neapărat în evoluția mișcărilor de stradă. Nu cred că a avut un rol în acest… din acest punct de vedere. În schimb, mass-media, ca și politicienii, a avut într-adevăr un rol capital în a reuși să dezbine societatea românească și mai mult decât o fac grupările politice, pretinzând că o informează.

Al treilea interviu:

Data nașterii: 07.09.1958

Sex: Feminin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: De când am văzut că în oraș oamenii protestează împotriva lui Ceaușescu.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Mă informam din cele ce spuneau cunoscuții mei, nu aveam timp să citesc ziare și să privesc televizorul.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Da, am vorbit în familie și cu cei apropiați despre aceasta.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Nu am putut căuta.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Am fost doar la protest.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: Noutățile pe care le-am primit de la cei din jur.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Nu știu ce să spun…

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afisat si al discursurilor sustinute?

Răspuns: Nu am perceput-o din cauză că nu m-am informat despre așa ceva.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Nu știu, nu pot să mă pronunț în acest sens.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Nu cred că a avut, din cauză că nu s-a scris așa de mult despre această revoluție.

Al patrulea interviu:

Data nașterii:17.05.1959

Sex: Feminin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: Exact din 1989, pentru că am prins intreaga perioadă.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Nu prea aveam pe atunci de unde să mă informez, iar acum la vârsta mea nu mă mai interesează subiectul.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre ’’fenomen’’, in cadrul grupurilor din care faceai parte?

Răspuns: In 1989 purtam discuții cu părinții și cu persoanele care îmi erau apropiate.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Nu.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Nu am participat cu nimic, am preferat să stau deoparte.

Răspuns: Ce te-a determinat să iei atitudine?

Nu am luat nici un fel de atitudine.

O decizie la nivelul carui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi ca ar fi generat o schimbare in lanț a întregii situații?

Răspuns: Nu știu.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat si al discursurilor susținute?

Răspuns: În perioada aceeaa nimeni nu putea sa aibă o parere. Acum cand ma gandesc, deja e trecut.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalitati din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Sincer nu.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Probabil ca a ajutat, dar mai mult cred ca mințile oamenilor din politica au facut totul posibil.

Al cincilea interviu

Data nașterii: 21.03.1963

Sex: Masculin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: De când au apărut zvonuri în oraș că se organiza un protest împotriva regimului comunist.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: M-am informat din presă, de când au apărut primele știri în România despre revoluția din 1989.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Da, am vorbit cu prietenii mei despre aceasta.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Am încercat să caut informații de la alte persoane.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Am fost destul de activ, am convins destul de multe persoane să vină la protest.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: Posibilitatea de a scăpa de acel regim comunist.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Consider că o decizie la nivel economic ar fi putut schimba situația, dar nu cred că comuniștii ar fi făcut o decizie corectă pentru a schimba situația.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat și al discursurilor susținute?

Răspuns: Am perceput-o excelent, din acțiunile întreprinse.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Da, am ascultat din curiozitate miting-urile comuniștilor de condamnare a evenimentelor din Timișoara.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Da, m-am așteptat, după ce au trecut printr-o perioadă așa de grea.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Nu a avut, din cauză că în timpul revoluției nu am avut nici o sursă de informare din presă, numai după sfârșitul revoluției au apărut noutăți în presă.

Al saselea interviu:

Data nașterii: 29.07.1966

Sex: Feminin

.

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: Am devenit interesată de când am văzut în oraș primul protest împotriva lui Ceaușescu.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: M-am informat prin comunicare cu alte persoane.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Am vorbit cu mai multe persoane de acest subiect.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Nu am căutat, alte persoane mi-au povestit câte ceva.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Am participat doar la un protest, dar nu la multe, din cauză că mi-a fost frică.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: nivelul de trai insuportabil.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Nu știu să răspund la această întrebare.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat și al discursurilor susținute?

Răspuns: Nu am perceput-o, din cauză că nu eram informată bine despre acțiunile lui Ceaușescu.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu am citit și nici nu am ascultat, din cauză că nu am avut posibilitatea.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Nu știu să răspund la această întrebare.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Nu știu să răspund la această întrebare.

Al saptelea interviu:

Data nașterii: 12.12.1975

Sex: Masculin.

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: De la apariția primului protest în oraș.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Din tot ce a apărut în presa din România.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Da, cu multe persoane am vorbit despre acest subiect.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Da, am căutat să fiu cât mai informat.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Am participat la proteste.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: Cenzura, care exista în toate domeniile, ce părea ceva penibil atunci.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Cred că o decizie din domeniul social ar fi schimbat situația, din cauză că traiul oamenilor era foarte greu.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat și al discursurilor susținute?

Răspuns: Am perceput-o bine, din acțiunile lor și mi-am dat seama ce au de gând să facă.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Da, am ascultat discursul lui Ceaușescu din curiozitate, să aflu ce atitudine avea.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Nu știu să răspund la această întrebare.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Nu cred.

Al optulea interviu:

Data nașterii: 11.11.1978

Sex: Feminin

De când a devenit fenomenul din Decembrie `89, de interes pentru tine?

Răspuns: De când am văzut în oraș că oamenii au început a protesta.

Din ce surse te informai/informezi despre subiect?

Răspuns: Din comunicarea cu cei din familie.

Obișnuiai/obișnuiești să porți discuții despre „fenomen”, în cadrul grupurilor din care făceai parte?

Răspuns: Purtam discuții cu cei din familia mea.

Ai căutat informații despre situații asemănătoare ce s-au întâmplat în alte state?

Răspuns: Da, am dorit ca să fiu informată și întrebam pe alte persoane.

Ai participat la manifestații, ai scris despre acest subiect sau ai fost activ in alt mod?

Răspuns: Doar ma fost la câteva proteste.

Ce te-a determinat să iei atitudine?

Răspuns: Nivelul de trai în care am ajuns la acea perioadă.

O decizie la nivelul cărui domeniu (social, economic, juridic etc.), crezi că ar fi generat o schimbare în lanț a întregii situații?

Răspuns: Cred că nu pot să dau un răspuns la această întrebare.

Cum ai perceput atitudinea liderilor politici, prin prisma comportamentului afișat și al discursurilor susținute?

Răspuns: Am perceput-o bine, din câte îmi amintesc.

Ai citit/ascultat discursuri cu impact, ale unor personalități din medii ca cel academic, economic etc?

Răspuns: Nu, din cauză că nu am avut atunci posibilitatea.

Te așteptai la o astfel de reacție din partea societății civile?

Răspuns: Cred că nu pot să dau un răspuns la această întrebare.

Crezi că mass-media a avut un rol important sau cel puțin a contribuit la modul în care a evoluat întregul fenomen?

Răspuns: Cred că nu pot să dau un răspuns la această întrebare.

Bibliografie

Siteografie

www.portalulrevolutiei.ro.

http://www.academia.edu/2237045/Introduction_to_Communication_Studies

https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&ved=0CDQQFjAD&url=http%3A%2F%2Fwww.academiaromana.ro%2Fpro_pri%2Fdoc%2Fst_c03.doc&ei=otylU-HjMM2y7AbbnYGIDQ&usg=AFQjCNE1WEdXwSaFMWyOw-Yr3NZFdvro4w&sig2=pAktFCOp7VqmwY3F1W7i7g&cad=rja

Cărți

W. Schrumm ,apud Drăgan I., note de curs, Sociologia comunicării in masă.

Rus, Flavius Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Editura Institutul European, Iași, 2002.

Defleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra., Teorii ale comunicării de masă,1989, trad. de Harabagiu D. și Harabagiu C., Editura Polirom, Iași, 1999.

Apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

Stancu Șerb, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999.

Denis Mcquail, Comunicare, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Apud Ioan Radu, Petru Iluț, Liviu Maftei, Psihologie socială, Editura Exe S.R.L.,Cluj-Napoca, 1994.

Boudon Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.

Drăgan Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura „ȘANSA”, București, 1996.

M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007.

Haralamb Culea, apud. Haineș Rosemarie, „Televiziunea și reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Ziandidin Sardar apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iași, 2000.

Riffel, Remi – “L'elite des journalistes”, Paris, PUF, 1984.

R.K. Merton,Apud Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rockeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom Iași.

Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rockeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom Iași, 1999.

Cicero, apud. S. Tămaș –„Dicționarul politic – Instituțiile democrației și cultura civică”, Ed. Academiei Române, București, 1993.

John Locke, apud. C Beciu – „Comunicarea politică”, Ed. comunicare. ro, București, 2002.

C. Zanfir și E. Vlăsceanu – „Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1998.

Gellner – „Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii săi”, Ed. Polirom, Iași, 1998.

J. Habermas – „Spațiul public. Arheologia publicității ca dimensiune constitutivă a societății burgheze”, Ed. Polirom, Iași, 1998.

D. Reynie apud. M. Coman – „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Lamizat, Silem apud. M. Coman – „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, ed. Polirom, Iași, 2003.

B. Miege „ Spațiul public:perpetuat, lărgit și fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spațiu public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002.

E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti.

B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iași, 2000.

Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981.

Mc. Quail, Denis – The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James Ed. Mass Communication and Society, Edward Arnold, 1977.

Friedrich Engels, Ion Dragan, Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda în societatea contemporană, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980.

J.Stoetzel, A. Girard , Sondaje de opinie publica, Editura științifică și enciclopedică, București, 1975.

Septimiu Chelcea, Opinie publică. Strategii de pesuasiune și manipulare, Editura Economica, București 2006.

Le Bon, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995.

G Tarde, Opinia si multimea, Editura COMUNICARE.RO, București, 2007.

Drăgan Ion, Comunicarea, Vol I, Editura RAO, București, 2007.

Sven Windahl, Denis Mcquail, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Editura COMUNICARE.RO, București, 2004.

The Romanian Revolution of December 1989, Peter Siani-Davies, New York, 2005.

Timisoara: The Real Story Behind the Romanian Revolution, Árpád Szőczi, Berlin, 2013.

Kaufmann J. C. (coord.), Ancheta și metodele ei, Editura Polirom, București, 1998.

Didier Julia, Dicționar de filosofie, Ed.Univers Enciclopedic, 2009.

Paul Lazerfield F. and Robert K. Merton, ‘Mass Communication, Popular Taste, and Organized Social Action’, in L. Bryson (ed.), The Communication of Ideas. New York: Harper.

Dicționar de sociologie.Coordonatori:L.Vlăsceanu,C.Zamfir,(coautor),Editura Babel,1993.

Becher,Sociological Work: Method and Substance, Chicago: Adline, 1970, collected papers, including two previously unpublished: "On Methodology" and "Field Work Evidence.

Rotariu, T.,Iluț, P. , Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică. Iași: Polirom, 1997.

Iluț Petru, Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, Iași, 1997.

Rotariu, T. – Curs de metode și tehnici de cercetare sociologică, Cluj: Universitatea din Cluj, 1991.

Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.

D. Kenneth, Bailez, Method of Social research, New Zork, The Free press, 1978, p.183