Dealurile DE Sare. Destinatii ALE Turismului DE Sanatate

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM

DEALURILE DE SARE

DESTINAȚII ALE TURISMULUI DE SĂNĂTATE

Îndrumător: Absolvent:

conf. dr. arh. Mihaela Ioana Maria Agachi stud. Ioana Pântea

CLUJ-NAPOCA

IUNIE 2015

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM

DEALURILE DE SARE

DESTINAȚII ALE TURISMULUI DE SĂNĂTATE

-LUCRARE DE DISERTAȚIE-

Absolvent: stud. Ioana Pântea

Îndrumător: conf. dr. arh. Mihaela Ioana Maria Agachi

CUPRINS

(Fig. 1)a: Bulgări de sare gemă

(Fig. 2)b: Zăcământul de sare de la Slănic Prahova

(Fig. 3)c: Salina Praid

Cap 1. INTRODUCERE. ENUNȚAREA TEMEI

MOTTO: “Leacul pentru orice este apa sărată: transpirația, lacrimile sau marea.” (Isak Dinesen)

Lucrarea de față își propune analiza și studierea legăturii dintre prezența dealurilor de sare și formarea izvoarelor cu apă sărată, la întâlnirea cu sursele de apă. Astfel, devine evidentă necesitatea perspectivei istorice din antichitate si parcurgerea până în zilele noastre.

Sarea gemă, sarea de bucătărie sau clorura de sodiu este o rocă monominerală care s-a format cu aproximativ 13-14 milioane de ani în urmă. Ea a fost la început obținută după retragerea sau secarea parțială a unor lacuri sau mări, pentru ca mai târziu să fie descoperită în saline. În trecut, sarea era chiar monedă de schimb, istoricul Plinius cel Bătrân relatând că în anumite perioade, militarii romani erau plătiți în bulgări de sare. În enciclopedia “Istoria naturală”, acest naturalist roman considera sarea ca pe un leac “bun la toate” – boli, dureri.

De asemenea, cuvântul “salariu” din limba română provine din latinescul “salarium” și are legătură directă cu sarea pe care o primeau soldații (lat. sal, salis). În timpul Imperiului Roman, prezența sării pe masă era semn de bunăstare pentru acea familie.

Sarea (clorura de sodiu, sare gemă, sarea de bucătărie), datorită calităților sale, a avut și are o mare importanță în alimentație. Din acest motiv, a fost utilizată începând cu Neoliticul timpuriu, perioadă în care avem dovezi că se obținea sarea din apă sărată, prin fierbere în vase de ceramică. Totodată, sarea este singurul minereu care este folosit și ca aliment, care pentru multe secole a constituit elementul de bază pentru conservarea mâncării în perioada în care nu exista congelator și nu apăruse pasteurizarea. Ca mineral, sarea este terapeutică și se folosesșe în cură de tratament.

România, numită și “solnița” Europei, se consideră că ar putea da sare la toată planeta întrucât dispune de zăcăminte bogate, de exemplu doar cel de la Slănic Prahova ar putea asigura nevoia de sare a întregii planete pentru o perioadă de 400 de ani. Acest minereu este atât de important întrucât fără el mâncarea nu ar avea gust, iar industria chimică nu ar mai fi la fel de prosperă. Prin electroliza sării se obțin concomitent două produse valoroase: soda (cu o largă întrebuințare în industria hârtiei, a lacurilor, săpunurilor, vopselelor, coloranților, în industria maselor plastice etc) și clorul (din care se obține policlorura de vinil – PVC și altele).

Zona saliferă din țara noastră este uriașă și se întinde pe o fâșie lată de câțiva kilometri ce începe de la malul Oltului, la Ocnele Mari și cuprinde în întregime partea subcarpatică a Moldovei și Munteniei. În aceste zone există saline în exploatare sau închise la Doftana, Slănic Prahova, Târgu Ocna și Cacica.

În Transilvania, dealurile de sare cuprind salinele de la Praid, Ocna Dejului, Ocnele Romane (părăsite), Turda, Ocna Mureșului și Ocna Sibiului (părăsită). În Maramureș, zăcăminte de sare gemă deosebit de consistente sunt cunoscute la Coștiui, Glod și Șugatag. În Moldova, astfel de zăcăminte sunt cunoscute la Cacica, Oglinzi, Târgu Ocna, muntele de sare de la Meledic. În Muntenia, cele mai bogate și usor accesibile zăcăminte de sare se află la Lopătari, Bisoca și Slănic Prahova. În Oltenia, zăcămintele de sare sunt mai puține, cele mai importante fiind la Ocnele Mari lângă Râmnicu Vâlcea. Fiecare dintre aceste zone cuprind mai multe masive care, la rândul lor, au numeroase ramificații.

(Fig. 4)a: Structura cristalină a apei ca răspuns la diverși factori

(Fig. 5)b: Cristale de apă de proveniență diferită

Prezența sării și a manifestărilor saline pot contribui la creșterea economică a unei zone și implicit la creșterea nivelului de trai prin dezvoltare turistică.

Dincolo de utilizarea practică a acestui mineral, încă din cele mai vechi timpuri sarea a fost considerată un element primordial, purificator, ca simbol al vitalității, sănătății, bogăției, ospitalității și frăției.

În jurul tuturor masivelor de sare gemă, atât în apropierea acestora, cât și la distanțe considerabile, sunt întâlnite numeroase sărături, izvoare, lacuri și pâraie cu apă sărată. Câteva lacuri de apă sărată se află la distanțe considerabile față de masivele de sare gemă. Cele mai importante dintre acestea sunt lacurile de la Brăila și Amara, precum și lacul sărat de la Cahul (Republica Moldova).

Un element foarte întâlnit în natură alături de sare este apa. Când apele subterane vin în contact cu straturile de sare, ele dizolvă sarea și astfel se formează izvoarele sărate.

Apa este cea mai comună substanță de pe pământ, fiind totodată indispensabilă vieții. Ea reprezintă unul dintre cele patru elemente primordiale ale existenței, alături de aer, pământ și foc.

În mitologie, apa reprezintă un simbol al vieții, al purității și regenerării, cunoscând diverse ipostaze precum cea de element al genezei, al metamorfozei, al nemuririi sau cea de element distrugător. “Viața omului este direct dependentă de calitatea apei, atât cea din noi, cât și cea din afara noastră.”

Elementul acvatic a fost integrat în cadrul construit prin amplasarea tuturor așezărilor umane în imediata vecinătate a unui curs de apă, drept mărturie stau dovezile despre existența locuințelor lacustre ancestrale. Integrarea apei în interiorul locuinței încă din Antichitate, precum și crearea unor spații ce au ca punct principal elementul acvatic au pus bazele programului arhitectural de mai târziu al băilor cu ape minerale și termale.

Izvoarele apelor au proprietăți diferite de la un loc la altul întrucât chiar apa este caracterizată de alte particularități. Masaru Emoto, un cercetător creativ din Japonia, a publicat în cartea “Mesajele apei” fotografii și informații privind modificarea structurii moleculare a apei dată de efectul sunetelor, cuvintelor, gândurilor și sentimentelor. Prin intermediul unor tehnici simple, acesta a fotografiat la microscop cristalele de apă rezultate în urma dezghețării mostrei.

Astfel, japonezul a descoperit faptul că “apa din izvoarele curate de la munte are o structură geometrică cristalină foarte simetrică și bine formată. Apa din zonele poluate industrial și apa din bazinele de stocare are o structură evident distorsionată și nesimetrică.”

Orice apă care este tratată prin mijloace artificiale, inventate de om, este considerată a fi apă moartă, care și-a pierdut energia și deci nu mai are viață. De asemenea, s-a demonstrat faptul că animalele simt diferența dintre apa naturală pură și apa purificată artificial, alegând întotdeauna apa de izvor, care este încărcată de energii naturale. Astfel se explică de ce programul arhitectural al băilor a apărut în zonele cu izvoare naturale de apă, cum ar fi izvoarele minerale, clorosodice sau cele termale.

De asemenea, Masaru Emoto a obținut cristale de apă superbe prin expunerea mostrelor de apă la fragmente din muzică clasică precum Simfonia nr. 6 Pastorala de Beethoven sau Lacul lebedelor de Ceaikovski, dar și cristale urâte atunci când a expus apa unui cântec aparținând genului heavy-metal, când cristalele chiar s-au fărâmițat.

(Fig. 6)a: Diferite cristale de apă, reacție la cuvântul “mulțumesc” din mai multe limbi

(Fig. 7)b: Cursul lin al unui pârâu

(Fig. 8)c: Transportul zbuciumat al apei

Starea de energie dată de efectul apei naturale asupra organismului se poate explica prin simplul fapt că apa are memorie, lucru demonstrat în anul 1988 de cercetătorul francez Jacques Benveniste. Studiul acestuia a arătat faptul că apa are puterea deosebită de a reține caracterul alergen al unei substanțe cu care a intrat în contact chiar și după mult timp, până la puritatea sa originară. Orice substanță care intră în contact cu apa își lasă amprenta asupra structurii acesteia, motiv pentru care se știe că strămoșii noștri foloseau vase de argint pentru a transforma apa obișnuită în apă vindecătoare, fiind bine cunoscute și în zilele noastre proprietățile vindecătoare ale argintului.

Emoțiile umane, atât cele pozitive cât și cele negative, au o deosebită influență asupra structurii moleculare a apei. “Am descoperit astfel că frazele și cuvintele bazate pe adevăruri universale, cum ar fi iți mulțumesc sau iubire și recunoștință, dau naștere unor hexagoane simetrice și încântătoare. În schimb, dacă expunem apa unor cuvinte sau fraze negative, precum prostule sau război, ea dă naștere unor cristale urâte și diforme.”

În funcție de vârstă, o ființă umană este alcătuită în stadiul de făt aproape în totalitate din apă, după naștere din 80% apă, ca mai apoi cantitatea de apă să scadă treptat odată cu înaintarea în vârstă, pentru ca la atingerea pragului de 50% apă să murim. Astfel, rezultă faptul că suntem dependenți de apă, lucru bine știut de strămoși ce nu considerau posibilă apariția unei așezări umane în alt loc decât în preajma unei surse de apă naturală. În zilele noastre, acest lucru a devenit irelevant la nivel tehnologic întrucât putem transporta apa pe distanțe de sute de kilometri folosind presiuni înalte. Natura a avut întotdeauna râuri și pârâuri cu un curs lin și ușor curbat, însă sistemele de alimentare cu apă au multe coturi drepte, ce distrug structura naturală a apei. Astfel, apa se deformează din ce în ce mai mult pe măsură ce trece de coturi și își pierde din simetrie și din frumusețe. Oamenii poluează apa atât prin transportul ei zbuciumat, cât și din punct de vedere spiritual întrucât aceasta înmagazinează toată ura, răutatea și stresul actual. Din acest motiv, apa este aproape moartă atunci când ajunge în organismul nostru.

Masaru Emoto a studiat apa de la robinet din diferite orașe ale Japoniei și a observant faptul ca aceasta și-a pierdut energia sa naturală și a murit. Clorul adăugat în apă pentru a ucide bacteriile este otrăvitor și îi distruge structura naturală. Astfel, japonezul consideră că apa de la robinet în care s-a adăugat clor este principalul motiv al apariției unor boli diverse precum dermatita atopică, pierderea memoriei, demență sau chiar cancer. Din acest motiv, nu ne rămâne decât să ne reîntoarcem la natură, evitând pe cât posibil orice modificare aparută ulterior în structura elementelor pe care le consumăm.

Utilizarea apei izvoarelor sărate în scopuri terapeutice este probabil la fel de veche precum este și folosirea acesteia la consumul alimentar. Pe parcursul Evului Mediu, tratamentele utilizând ape minerale (și ape clorosodice) se practicau în mănăstiri și probabil nu este întâmplător faptul că în apropierea multor mănăstiri vechi din zona subcarpatică a Moldovei (Neamț, Sihăstria, Bistrița, Horaița, Tazlău) se găsesc “izvoare tămăduitoare”.

“România este una din cele mai bogate țări din Europa, cu ape minerale, variate. Are aproape 120 de stațiuni balneare, vreo 60 cu interes local, și instalații primitive, restul centre de îngrămădiri omenești importante (…) Varietatea izvoarelor e mare, în bună parte în legătură cu marile unități geologice. În podișul moldovenesc, în stepa Munteniei ori în Câmpia Banatului se găsesc ape minerale cu mult sodiu, cu sulfat de sodiu în deosebi. În zona saliferă din dealurile subcarpatice ori din jurul depresiunii Transilvaniei domină apele sărate concentrate; apele sulfuroase sunt frecvente în zona marginală a flișului carpatic. Apele cu iod și brom sunt specifice

(Fig. 9)a: Sursă de apă sărată în stațiunea Băile Oglinzi

(Fig. 10)b: Izvor cu apă minerală

regiunilor petrolifere; borvizurile sunt localizate în preajma erupțiilor vulcanice terțiare, iar apele radioactive atârnă de masivele granitice.”

Cele mai răspândite ape minerale, în legătură directă cu zăcămintele de sare, sunt cele sărate sau amare (cu sulfat de Mg), unele având chiar iod și brom în compoziție. În această categorie intră izvorul fierbinte (56°) de la Băile Herculane, cele de la Oglinzi și Bălțătești (Neamț), Govora și Călimănești (Vâlcea), Sărata-Monteoru (Buzău), Solca (Bucovina), Copeana (Cluj).

Izvoarele cu apă minerală sunt integrate în sfera izvoarelor cu apă sărată, doar că prezintă un grad redus de salinitate și sunt exploatate în scopuri terapeutice. Cercetările efectuate în județul Neamț au evidențiat existența a 70 de izvoare minerale, sărate în majoritatea cazurilor.

EGIPTUL ANTIC

(Fig. 11)a: Fabricarea uleiurilor în civilizația egipteană

(Fig. 12)b: Achiziționarea de ulei esențial

(Fig. 13)c: Ungerea unei femei cu ulei aromat (Fig. 14)d: Ungerea faraonului cu ulei

Cap 2. PERSPECTIVA ISTORICĂ ASUPRA CULTURII BALNEARE

MOTTO: “Natura este medicul bolilor.” (Hipocrate)

Primele forme de valorificare a proprietăților terapeutice ale apelor cu proprietăți curative își au originea la istoria băilor în ape termale. Ritualul îmbăierii s-a consacrat drept tradiție în istoria unor popoare, astfel încât unele așezări umane au dobândit un anumit specific datorită existenței acestor izvoare termale în vecinătate și au fost numite drept stațiuni balneare sau balneoclimaterice. În acest mod, profilul acestor așezări a fost unul determinant atât din punct de vedere economic, cât și în ceea ce privește funcția urbană.

Istoria termalismului (“utilizarea folosirii apelor minerale și amenajarea stațiunilor termale” ) debutează în jurul anului 3000 î.Hr., încadrare posibilă datorită mărturiilor existente în Franța, Italia, Grecia și Egipt.

Noutatea acestui program arhitectural ce are origini atât de vechi apare în a doua jumătate a secolului XX, când au avut loc noi cercetări în ceea ce privește proprietățile miraculoase ale izvoarelor. Astfel, și-a făcut apariția o nouă terminologie, cea de SPA, existând două posibilități în ceea ce privește originea acestui termen. Prima consideră că acest cuvânt reprezintă abrevierea sintagmei latine Salus Per Aquae care înseamnă “sănătos cu ajutorul apei”. A doua variantă se consideră a fi mai credibilă și susține că termenul ar proveni de la stațiunea balneoclimaterică belgiană din regiunea Valonia, ce este numită chiar Spa și este cunoscută din Evul Mediu pentru izvoarele sale cu nenumărate proprietăți terapeutice.

Adesea, în România, cuvântul “spa” este asociat cu “wellness”, lucru oarecum incorect întrucât “Wellness înseamnă procesul de a deveni conștienți de a face alegeri pentru o viață sănătoasă și împlinitoare (…) o stare fizică, mentală, și bunăstarea socială completă, și nu doar absența bolii sau a infirmității ” potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Pe scurt, wellness definește o stare de bine.

2.1 Antichitatea egipteană

Dintre popoarele antice, se știe faptul că romanii și egiptenii erau cei mai pretențioși în ceea ce privește igiena corporală, la egipteni existând totodată și motivația religioasă. Ei considerau că “un corp murdar exprimă lipsa de smerenie în fața zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu cenușă, care avea o putere mare de curățare a pielii, iar pentru un miros plăcut, după spălare foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă importanță igienii decât aspectului exterior.”

Alimentul principal în Egiptul antic era pâinea împreună cu alte alimente din făină. Clerul prescria pâinea fără sare, care era socotită drept “element impur”.

Fiind o regiune unde abundă sărurile, egiptenii utilizau pentru spălare natron (hidroxid de sodiu, o formă de sare naturală găsită în Egipt) care, în amestec cu diverse uleiuri, dădea un fel de săpun, iar ca atare era folosit la mumificare. Documentele istorice menționează că însăși Cleopatra apela la băi în Marea Moartă (ce are o concentrație de 32% săruri și minerale) pentru a-și păstra frumusețea și tinerețea.

GRECIA ANTICĂ

(Fig. 15)a: Îmbăierea femeilor (Fig. 16)b: Îmbăierea bărbaților

(Fig. 17)c: Dușul la vechii greci

(Fig. 18)d: Cadă grecească din palatul lui Nestor (Fig. 19)e: Ruina unei băi grecești

Celebra Cleopatra a fost prima femeie ce a scris un manual de îngrijire pentru femei întrucât ea însăși folosea mâlul Nilului pentru a-și încreți părul, iar din mâl și urină își prepara măști cosmetice. În anul 1372 î.Hr., egiptenii de viță nobilă se spălau cu apă minerală, foloseau o mască corporală din argilă, iar corpul era exfoliat cu un amestec de nisip și uleiuri esențiale. După baie, pentru masaj se foloseau uleiuri esențiale de palmier, măsline sau alte ierburi parfumate. De asemenea, se îmbăiau frecvent în lapte amestecat cu miere, în care adăugau puțin ulei parfumat. Înainte de a intra în cadă, corpul era frecat cu un amestec de sare de mare și cremă de lapte.

“Egiptenii erau un popor suficient de îndrăgostit de imagine, încât cutumele igienei să se conformeze în funcție de acest deziderat. Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod de protecție a corpului împotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea claselor sociale care își puteau permite destul de scumpele articole de calitate. Însă și igiena corporală era respectată într-un grad semnificativ mai mare decât la alte civilizații din Antichitate. Pe post de săpun, locuitorii de pe malurile Nilului apelau la o combinație făcută din cenușă și argilă, care avea capacitate de curățare a pielii. Săpăturile arheologice au adus la lumină băi și sisteme de împrăștiere a apei, care atestă că le era cunoscută ideea de duș. Mai mult, primele băi publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca aparținând perioadei primelor trei secole î.Hr. pe lângă dușuri și căzi, acestea erau dotate și cu sobe care puteau încălzi apa. Sistemele de irigații dezvoltate în Egipt au pus practic baza înțelegerii igienei în context urban, al ființei sociale printre ale cărei atuuri se numără și o îngrijire corporală care o evidențiază și o face mai atractivă. Herodot scria despre obiceiurile egiptenilor: “Au grijă să poarte in proaspăt spălat tot timpul. Își circumcid copiii de dragul curățeniei, mai degrabă ar fi curați decât arătoși”. O atitudine care nu va mai reveni în istoria lumii decât în Imperiul Roman și apoi în secolul XX.”

2.2 Antichitatea grecească

Încă din Grecia antică, terapia cu sare a fost recomandată de Hipocrate pentru diverse probleme respiratorii (astm bronșic, bronșită cronică). Fiind situați atât de aproape de apa de mare, grecii au folosit în avantajul lor sarea de mare încă din cele mai vechi timpuri, astfel femeile o utilizau sub formă de exfoliant sau ca tratament facial.

Sarea a fost venerată în antichitatea grecească, unde era utilizată ca ofrandă adusă zeilor, în cadrul ritualurilor de sacrificiu.

În ceea ce privește apa, copiii greci erau învățați de mici să facă baie și să înoate la malul mării sau în râuri, cei din Sparta făceau baie zilnic în Eurotas, chiar și pe timp de iarnă. Un proverb al perioadei spunea: “Prost e acela care nu știe nici să citească, nici să înoate” Îmbăierea a fost o trăsătură importantă a culturii grecești, ce a fost la început accesibilă doar oamenilor înstăriți, dispunând de băi private, pentru ca mai apoi să apară și băile publice.

În perioada lui Homer, îmbăierea era folosită în scop de curățare, întreținere corporală și igienă generală. Epoca lui Hipocrate aduce o schimbare întrucât îmbăierea era considerată mai mult decât o simplă măsură igienică, dovedindu-se benefică în terapia multor boli și se pornea de la ipoteza că bolile derivau dintr-un dezechilibru al fluidelor corpului. Astfel, pentru recâștigarea echilibrului se recomanda o schimbare a obiceiurilor și mediului, care includea îmbăierea, transpirația, plimbarea și masajul. Băile erau deseori combinate cu sporturile.

ROMA ANTICĂ

(Fig. 20)a: Vechiul traseu al Via Salaria

(Fig. 21)b: Tablou după băile romane de la Bath

(Fig. 22)c: Băi romane circulare la Bath, Anglia

Deși există elemente care să ateste că baia, în accepțiunea modernă a termenului, a fost cunoscută și utilizată de sumerieni, asirieni și babilonieni, cel care face prima mențiune scrisă

despre baie este Homer în a sa Iliada, unde vorbeste despre pasiunea grecilor pentru îmbăiat. Ruinele unei băi descoperite în Olynthus și datând de pe timpul lui Alexandru Macedon conferă o

imagine asupra băilor grecești. Apa era adusă de la distanțe mari, din izvoare montane, cu ajutorul unor conducte din lut ars. Căzile aveau forma unor vase largi din marmură, în care oamenii stăteau în picioare, ținând cont de sfatul lui Hipocrate conform căruia era mai sănătos să faci baie stând în picioare decât tolănit.

Încă din secolul VI, Pisistrate și fiii săi au înzestrat Atena cu fântâni monumentale, unde femeile veneau să-și umple hidriile (vas grecesc de argilă arsă sau de metal în formă de pară răsturnată, cu trei mânere ). Întrucât apa venea de sus, persoanele se puteau spăla ca la duș, scene ce au fost păstrate pe numeroase vase.

“Ca și eroii lui Homer, grecii din epoca clasică se îmbăiau în băi individuale ca să se spele sau să se destindă. Căzile puteau fi din lut ars modelat, din piatră sau din cărămizi mici lipite cu mortar și acoperite cu un strat de tencuială. Băile din Olint erau dreptunghiulare și aveau fundul mai ridicat în partea din spate, așa încât se putea sta așezat. Nu aveau gaură de scurgere. Corpul nu putea sta cufundat în întregime; cel ce făcea baie trebuia să se stropească singur sau să fie udat de un servitor (cu un vas sau un burete). Pentru spălatul picioarelor se folosea un lighean de metal, nu prea adânc, sprijinit pe trei picioare care adesea se termina cu gheare de leu. În epoca clasică, cel mai răspândit tip de lavabou se pare că a fost un bazin rotund și adânc așezat pe un picior înalt, amplu la bază și împodobit în partea de sus cu un capitel, de obicei ionic (…). Aceste bazine erau de piatră sau lut ars. Se umpleau cu mâna (iarna cu apă încălzită în prealabil) și se goleau tot așa. Din secolul al V-lea, dar mai cu seamă în veacul următor, atenienii aveau băi publice cu piscine și căzi plate, de tipul celor de la Olint. Aceste căzi erau așezate în formă de coroană în jurul unei săli rotunde (…) “Proprietarul băii” (balaneus) percepea o taxă de intrare minimă (doi halkoi) și dirija munca sclavilor băieși, care încălzeau apa, turnau apă clienților, apoi îi frecau cu ulei. Grecii se duceau la băile publice și ca să se întâlnească cu prietenii și să stea de vorbă. Oamenii săraci rămâneau mai mult timp acolo, ca să se încălzească fără mare cheltuială.”

Grecii nu cunoșteau săpunul, dar în schimb foloseau fie un bicarbonat de sodiu impur, extras din pământ, fie o soluție de potasiu obținută din cenușă de lemn, fie o argilă specială adusă din Cimolos, una din insulele Ciclade. Obiceiul era ca baia să se facă înaintea mesei de seară, astfel expresia “a face baie” a devenit sinonima cu “a merge la cină”.

2.3 Antichitatea romană

În perioada Imperiului Roman, accesul la sare reprezenta un privilegiu acordat claselor superioare. În cadrul armatei, de exemplu, doar ofițerii primeau un supliment de bani la sold ce purta numele de salarium și era oferit pentru ca aceștia să-și poată achiziționa sare.

Totodată, unul dintre principalele drumuri purta numele de Via Salaria și reprezenta parcursul pe care sarea din Ostia (port antic) era transportată spre Roma și spre alte teritorii ale imperiului.

Sarea juca un rol foarte important în gospodărie pentru că era principalul mijloc de conservare. Ca și semn al importanței sării, în majoritatea caselor exista o solniță de argint.

Dintre toate popoarele, cei care au avut un veritabil cult al băii au fost romanii. Odată cu epoca imperială, băile au devenit “cafenele” unice în felul lor, în care se întalnea crema intelectualilor latini, cele mai mari având chiar grădini sau biblioteci.

TERMELE ROMANE

(Fig. 23)a: Termele lui Dioclețian

(Fig. 24)b: Termele lui Caracalla

(Fig. 25)c: Planul termelor lui Dioclețian (Fig. 26)d: Planul termelor lui Caracalla

Începând cu secolul IV î.Hr., Roma s-a extins cu rapiditate și, drept urmare, a crescut și nevoia de apă. Întrucât puțini erau cei care aveau apă curentă în locuință, romanii au construit sute de bai publice și private. Prima baie publică din Roma a fost alimentată de apeductul Aqua Virgo, pentru construcția căruia Marcus Agrippa și-a folosit o mare parte din avere.

Băile sau “termele” romane erau construite după un model standard ce era respectat cu sfințenie. Singurul lucru ce putea varia era mărimea construcției, cea mai mare baie fiind a împăratului Dioclețian cu o capacitate de 6000 de locuri. Deși filosoful Seneca susținea că singura modalitate lăudabilă de a face trupul să transpire este nu baia, ci munca fizică grea, romanii nu luau în seamă acest lucru și aproape că nu exista persoană care să nu aprecieze baia. Despre unii împărați precum Tiberiu sau Caligula avem informații precum că și-ar fi petrecut zile întregi în terme.

Termele erau complexe ansampluri arhitecturale, ample ca suprafață, acoperind mai mult de 11 hectare, cu băi publice, băi termale, piscine în aer liber, vestiare, săli și spații rezervate sportului, biblioteci, curți interioare, locuri de plimbare și săli de conferință. Celebre ca frumusețe, bogăție și eleganță, termele erau centrul existenței citadine în care societatea romană își desfășura existența.

Termele au fost defapt băi publice la scară mare, însă nu reprezentau decât o parte a băilor din lumea romană. Orașele romane profitau de balneum – băi găsite peste tot înainte ca Agrippa sa construiască primele terme.

Termele romane erau edificii impunătoare, dotate cu numeroase săli și încăperi capabile să pună la dispoziția publicului proceduri complexe de băi calde și reci ce puteau fi combinate cu exerciții fizice. Erau un fel de instituții publice în care oamenii se adunau atât pentru igienă, cât și pentru contacte sociale, întâlniri sau discuții.

“Fiecare baie romană conținea patru săli. Prima dintre ele, numită tepidarium, era cea mai largă și mai luxoasă din toată terma. Aici, clienții se relaxau în apa răcoroasă a bazinului și erau unși de către sclavi cu uleiuri parfumate. Urma trecerea în caldarium, o sală plină cu căzi individuale, umplute cu apă caldă și încălzite de un uriaș cazan, plasat chiar sub podeaua de piatră. În laconicum, clientul stătea foarte puțin timp, fiind supus unui masaj aspru, urmat de curățirea pielii cu o lamă de silex, numită strigil. În fine, ultima sală, frigidarium, conținea o piscină cu apă foarte rece, destinată revigorării organismului.”

Băile romane aveau o semnificație deosebită mai ales prin utilizarea lor la o scară foarte largă, dar și prin funcționalitatea lor diversificată. De ele beneficiau nu doar cei cu situație materială, ci toți membrii societății, inclusiv sclavii. Construite ca monumente publice, ele ofereau posibilitatea tuturor membrilor societății de a-și petrece o mare parte a timpului în aceste spații, într-un mod cât mai divers.

“Departe de ținuturile de acasă, legiunile romane construiau propriile băi la izvoarele minerale și termale din ținuturile nou cucerite. Exemple se găsesc în toată Europa, inclusiv în Dacia. Prezența militară era adesea cheia dezvoltării unor astfel de stațiuni climaterice. Acestea serveau nu numai pentru recuperarea soldaților răniți, dar deopotrivă pentru odihna și recreerea soldaților sănătoși. În opoziție cu grecii care se îmbăiau după exerciții fizice intense, romanii considerau băile mult mai importante decât gimnastica. Pe lângă curățare, exerciții, socializare, relaxare și venerarea zeilor, în terme se aplicau tratamente medicale. Balneția includea aplicații de

ANTICHITATEA JAPONEZĂ

(Fig. 27)a: Pictură reprezentând îmbăierea la japonezi (Fig. 28)b: Pictură reprezentând o baie publică tradițională – santo

(Fig. 29)c: Baie publică santo – îmbăiere femei

(Fig. 29)d: Baie privată – ofuro

(Fig. 31)e: Baie termală – onsen

apă pe zonele dureroase, imersii ale corpului în apă și consumarea de cantități excesive de apă (…) Romanii au construit instalații balneare în vechile stațiuni dacice, corespunzând actualelor localități Băile Herculane (Thermae Herculi) și Călan (Aquae), de exemplu. Au fost edificate, de asemenea, unele stațiuni noi, ca acelea de la Buziaș, Săcelu ori Bala. Apele de la Govora sau Călimănești au fost și ele cunoscute și frecventate de romani.”

Diferența existentă astăzi între baia cu apă obișnuită având rol igienic și baia cu ape minerale nu era bine definită. Baia igienică, de purificare sau curățire a trupului, era un concept respectat nu numai de romani, ci și de greci sau alte popoare. Îmbăierea a fost considerată una direct terapeutică atunci când avea rolul de a vindeca o boală. Însă, ambele tipuri de băi promovau sănătatea, percepută nu doar ca o lipsă a bolii, ci și ca o stare bună atât fizică, mintală, cât și socială.

Apa proaspătă era o problemă foarte importantă a orașelor, întrucât se știa că apa murdară aduce boli. Astfel, pentru transportul apei, romanii au construit apeducte, canale amplasate pe pante înalte, pentru ca apa să curgă de-a lungul lor și să ajungă în oraș.

Romanii au inventat încălzirea centrală la băile publice și la case, realizată prin intermediul unor spații lăsate între pereții dubli sau sub pardoseală, prin care circula aer cald (produs în cuptoare subterane, în care sclavii întrețineau focul permanent).

2.4 Antichitatea japoneză

Întrucât nu dețineau depozite de rocă de sare, japonezii erau nevoiți să extragă sarea din apa oceanului, prin inundarea plajelor, de unde mai apoi se lua nisip și se usca. Ulterior, sarea s-a extras din apa de râu sau chiar de mare, iar saramura astfel obținută era concentrată prin fierbere.

“A fost remarcat faptul că în Japonia, sarea (shia) este considerată ca un puternic purificator, mai ales în apa de mare. În cea mai veche carte șintoistă, Kojiki, sarea își poate afla o origine mitologică. Marele Kami, întinat de faptul că dorise să-și revadă soața aflată în Infern, s-a dus să se purifice prin abluțiuni în apa mării (…) Unii japonezi răspândesc zilnic sare pe pragul casei și înăuntrul ei, după plecarea unei persoane detestabile. Campionii de sumo – luptă japoneză tradițională – risipesc sare pe ring înaintea luptelor, în semn de purificare și astfel încât înfruntarea să se desfășoare în spiritul loialității.”

În șintoism, jertfele s-au adus încă din vechime și au constat în animale și chiar oameni, cu prilejul funeraliilor împărătești. Pregătirea pentru jertfă și rugăciune se face în moduri diferite: “Imi – este propriu preoților și constă în abstinență și spălări, Misogi – aparține laicilor și se caracterizează prin abluțiuni cu apă sărată și clătiri cu apă proaspătă, Harai – plata pentru o faptă rea este făcută către preotul unui sanctuar“.

Unul din principiile care stau la baza ritualului japonez de îmbăiere este “Puritatea corpului este indispensabilă pentru purificarea sufletului”, denumită ofuro.

Băile japoneze au păstrat, mai mult decât altele, tradițiile băilor antice romane. Clădirea care adăpostește o baie publică tradițională poartă numele de santo și cuprinde o încăpere foarte mare, despărțită la mijloc de un paravan înalt ce asigura separarea pe sexe, alături de un rând de dușuri de-a lungul unui perete și un bazin, în care se intra numai după spălarea în prealabil a corpului la duș. Atmosfera creată este una plăcută, relaxantă și creează toate condițiile pentru o odihnă eficientă. “ În timpul băii de aburi, multe japoneze ronțăie gheață. S-a constatat

PERIOADA EVULUI MEDIU

(Fig. 32)a: Tabloul “Cina cea de Taină”, Leonardo da Vinci

(Fig. 33)b: Băi private – cadă simplă

(Fig. 34)c: Băi publice– cadă dublă (Fig. 35)d: Interior hammam

că, astfel, se stimulează eliminarea transpirației, se previne supraîncălzirea corpului și se poate suporta mai ușor aerul fierbinte (…) După baia de aburi, se intră în jacuzzi cu apă foarte rece după care, se poate merge din nou la patul de scânduri specific încăperilor destinate băii de aburi.”

“Baia privată deține un loc foarte important în mediul de viață japonez. Ea se numește ofuro – literal “vânt-foc de onoare”. Toată familia japoneză se îmbăiază înainte de cină (iar apa care se folosește e atât de fierbinte încât pentru un occidental pare mai degrabă o tortură medievală decât o plăcere). În general toate casele au baie, doar cei săraci nu au baia lor și folosesc băile publice, care sunt de altfel foarte numeroase și la o distanță mică de casă. Un amănunt care ar putea părea ciudat pentru occidentali este faptul că toți membrii familiei folosesc aceeași apă în cada de baie. Trebuie menționat însă și că, înainte de a intra în cadă, ei se așează pe un grătar de lemn aflat alături și își toarnă deasupra apă, săpunindu-se bine; în baie se intră deci doar pentru plăcerea statului în apă și nu pentru spălatul efectiv. Metoda nu e ideală, dar e economică. Ordinea băii se face după rangul în familie, întâi capul familiei, apoi toți ceilalți bărbați, femeile rămânând întotdeauna la urmă. Temperatura apei este menținută constantă prin întreținerea focului într-o sobă sub cadă. Stima pentru musafir se arată cu acest prilej prin faptul că vizitatorul va avea întotdeauna prioritate.”

2.5 Perioada Evului Mediu

În perioada Evului Mediu, sarea era foarte scumpă, fiind considerată prețioasă și astfel putea fi cumpărată doar de nobilii de rang superior. În ceea ce privește dispunerea la masă, lorzii perioadei stăteau la mese înalte, iar sarea era dispusă astfel încât doar cei de rang înalt puteau să aibă acces la ea. În acea perioadă, sarea era atât de scumpă încât era denumită “aurul alb”.

În această perioadă au apărut și unele superstiții legate de sare. Dacă vărsau sare, oamenii credeau că asupra lor se va întâmpla o nenorocire. De exemplu, în tabloul “Cina cea de Taina” de Leonardo da Vinci, Iuda Iscarioteanul are în față o solniță răsturnată. Până în secolul XVIII, la banchete, poziția socială a unei persoane era indicată prin rolul ocupat la masă în raport cu solnița.

După căderea Imperiului Roman de Apus, a apărut un dezinteres generalizat față de igienă. Noii cuceritori, barbarii veniți din stepele Asiei, nu aveau nici cea mai mică înclinație spre curățenie. Totodată, distrugerea termelor romane a făcut ca și interesul populației autohtone pentru îmbăiat să scadă. În aceste condiții, din cauza mizeriei, își fac apariția ciuma și holera, puse însă de Biserica creștină pe seama unei pedepse divine. Mai mult, preoții creștini numesc termele “catedrale ale cărnii”, făcând aluzie la orgiile desfășurate în aceste locuri în perioada romanilor. Astfel, temându-se de focul Gheenei, lumea începe să le ocolească și mai mult.

“În secolul al XIV-lea, în Europa, igiena a început să fie ignorată și considerată chiar periculoasă. Acest lucru se petrecea în contextul izbucnirii primei și celei mai mari epidemii de ciumă (1348-1350), care a făcut milioane de victime. Ciuma fusese adusă din Asia, de șobolanii de la bordul navelor de comerț. Medicii timpului au avansat ideea că boala se transmite prin aer și apă. Se credea că apa se infiltra în porii pielii și depozita germenii pe care îi transporta. Concepția pielii impermeabile la boli s-a menținut până în secolul XVIII și a avut repercursiuni asupra atitudinii față de corp. Pentru a se evita îmbolnăvirea organismului, pielea trebuia ferită de contactul cu aerul, soarele și apa. Igiena corporală ignora apa. Renunțându-se la îmbăiere, inul a

PERIOADA SECOLELOR XVIII-XIX

(Fig.36)a: Îmbăierea în secolul XVIII

(Fig. 37)b: Mașini pentru îmbăiat

(Fig. 38)c: Vila Benescu din Băile Govora (Fig. 39)d: Vedere Băile Olănești, anul 1904

început să fie folosit pentru păstrarea igienei personale. Având proprietatea de absorbire a sudorii și sebumului, inul a devenit un semn de rafinament și curățenie a celui care îl purta.”

În perioada lui Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”, aristocrația franceză practica “igiena seacă” – oamenii fie își ștergeau corpul cu un prosop uscat, fie încercau să acopere mirosurile cu parfum. În secolul al XVII-lea, parfumurile erau la mare căutare, alături de inul alb.

În secolul al XVIII-lea, apa nu mai era privită drept o amenințare asupra sănătății, iar băile au devenit iarăși acceptabile. Apa și-a recăpătat locul de drept și chiar a apărut săpunul.

La englezi, în jurul anului 1500, nunțile aveau loc în general în luna iunie deoarece singura baie din an se făcea în luna mai și astfel, în prima lună, viitorii soți încă miroseau acceptabil. Oricum, ca să mascheze cât de cât mirosul de transpirație, miresele purtau în brațe un buchet de flori. Prin cuvântul “cadă” se înțelegea un butoi mare plin de apă caldă, în care stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul. În aceeași apă, urmau la spălat, unul după altul, fiii și restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor și, mai apoi, a copiilor, în ordinea descrescătoare vârstelor. În final, se zice că apa era atât de murdară încât “puteai pierde un bebeluș prin ea.”

Băile medievale erau încăperi dotate sumar cu o cadă din lemn, de multe ori un simplu butoi, departe de sistemele sofisticate de canalizare din termele romane.

“În a doua jumătate a Evului Mediu, din amestecul tradițiilor s-a născut un nou concept – baia turcească (hammam). Binefacerile băii turcești au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. O baie turcească presupune trecerea prin mai multe etape și încăperi: întâi “camera caldă”, unde aerul cald, uscat, produce transpirație; urmează stropirea cu apă rece și imediat pătrunderea într-o încăpere unde este și mai cald, numită “camera fierbinte”: aici se transpiră din nou. Urmează spălarea și un masaj al întregului corp. În final, se ajunge într-o ultimă încăpere, cea de relaxare, unde se rămâne un timp, pentru răcorire.”

În secolul XVII, în Europa devin faimoase pentru apele lor cu puteri tămăduitoare, câteva locuri precum: Montecatini și Lucca în Italia, Varna în Bulgaria, Vichy, Bourbon și Lancy în Franța, Epsom și Tunbridge în Anglia. Odată cu emigrarea europenilor în America de Nord, în secolul XVIII și XIX, s-a extins ideea de utilizare a apelor cu proprietăți curative. Astfel, au apărut stațiuni renumite și astăzi, cum ar fi Bedfort Springs, Pennsylvania, White Sulphur Springs, West Virginia și Hot Springs Arkansas.

De-a lungul timpului, în jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a zonelor cu nămoluri terapeutice, au apărut diverse forme de punere în valoare a acestora.

2.6 Perioada secolelor XVIII – XIX

După secolul al XVIII-lea, sub influența filosofiei Luminilor și conceptului de reîntoarcere la natură, are loc redescoperirea stațiunilor balneare și deci, o renovare a acestora. În jurul anilor 1800, a crescut interesul pentru cultura îmbăierii, iar cercetătorii au analizat apele minerale, dorind să le îmbunătățească folosirea în medicină.

Până la sfârșitul secolului XIX, cura internă reprezenta tratamentul de bază, tratându-se anemii, afecțiuni ale aparatului digestiv, ale colonului, ficatului, ale aparatului respirator și afecțiuni genitale. Adeseori, cura internă se combina cu cea externă.

PERIOADA SECOLULUI XX ȘI CEA A ZILELOR NOASTRE

(Fig. 40)a: Anul 1910, la ieșirea dintr-o mașină de îmbăiat (Fig. 41)b: Vedere de la începutul sec. XX

(Fig. 42)c: Îmbăierea la începutul secolului XX

(Fig. 43)d: Îmbăierea în secolul XXI

“La cumpăna secolelor XVIII-XIX, băile publice reapar și în paralel se dezvoltă și industria săpunului, produs devenit accesibil tuturor categoriilor sociale. Sporirea constantă a nivelului de trai la orașe aduce cu sine introducerea, mai întâi în castele și vile, apoi în casele oamenilor simpli, a apei curente. Fenomenul ia o amploare și mai mare o dată cu producerea energiei electrice și apariția încălzirii centrale, ajungându-se până într-acolo încât, la construirea oricărei clădiri, să se prevadă expres dotarea ei cu săli de baie.”

În România, în secolul al XIX-lea și imediat după pătrunderea în Țările Române a influenței de tip Occidental, își fac apariția primele stațiuni balneare, fie ca urmare a unor inițiative particulare, fie din inițiativa epitropiilor de la Iași sau București. Astfel apar stațiunile Olănești (1830), Căciulata și Călimănești (1854), Govora (1874), Slănic Moldova (1877), Slănic Prahova (1885), Sărata Monteoru (1895).

“În această perioadă sunt “descoperite”, publicate și susținute proprietățile curative ale apei izvoarelor din zona de salifer, care sunt comparate cu apele minerale din celebrele stațiuni balneare ale vremii – Kissingen, Vichy, Carlsbad, Marienbad (apele izvoarelor de la Bălțătești, județul Neamț, sunt analizate în 1810, 1839, 1856, 1885; cel de la Mănăstirea Neamț – în 1856, 1864 și 1877; izvoarele din Piatra Neamț – în 1882; cele de la Tazlău și de la Oglinzi – în 1888). La fel ca și în Occident, sezonul băilor se deschide la 15 mai și se închide la 15 septembrie. De cele mai multe ori se insista în presa vremii asupra prețurilor scăzute în comparație cu cele din marile stațiuni europene, prețuri care le fac accesibile unui număr mai mare de bolnavi. Cu toate acestea, “moda băilor” nu capătă o amploare foarte mare, stațiunile balneare fiind frecventate cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX.”

2.8 Perioada secolului XX și cea a zilelor noastre

În perioada secolului XX, numărul stațiunilor balneare a continuat să crească și odată cu aceasta s-au diversificat și serviciile oferite. Totodată, s-au schimbat atât obiceiurile, cât și componența lor socială. Dacă până la sfârșitul secolului XIX, stațiunile erau vizitate în special de aristocrați, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, vizitarea a devenit accesibilă tuturor.

“La începutul secolului XX sunt editate două lucrări fundamentale în balneologie, atât din punct de vedere științific, cât și practic, datorate lui Alex. Șaabner-Tuduri, Apele minerale și stațiunile climaterice din România (1900), care i-a atras supranumele de “părintele balneologiei române” și lui Gh. Baiulescu, Hidroterapia medicală (1904), prima lucrare științifică în domeniu, scrisă în românește. În 1906, D. Scurtu publică lucrarea de popularizare, foarte mult apreciată, Calauza stațiunilor balneare și climaterice din România.”

Dacă ne gândim asupra faptului că, România, posedă toate cele 11 categorii de ape minerale cuprinse în clasificările europene (ape oligominerale, carbogazoase, alcaline, alcalino-teroase și feroase, feruginoase, arsenicale, cloruro-sodice, iodurate, sulfuroase, sulfatate și radonice), toate tipurile de nămoluri terapeutice și toate formele de climat (excitant, sedativ, stimulant), ne putem da seama de ce, la un moment dat, funcționau 232 stațiuni balneare. Însă, după anul 1990, multe din stațiuni au căzut în paragină și încercările de readucere la viață a acestora sunt destul de palide din cauza stării precare a drumului de acces.

Începutul secolului XXI readuce la viață complexele balneare, acestea fiind mai prospere datorită faptului ca au devenit o ramură importantă a turismului. Se poate vorbi chiar de o nouă “epocă de aur” în ceea ce le privește întrucât multe din aceste centre au fost extinse sau

modernizate. De asemenea, în unele locuri apar clădiri noi, astfel putem spune că numărul acestor centre de tratament este în creștere.

“De-a lungul veacurilor, interesul manifestat în folosirea apei în medicină a oscilat de la un secol la altul și de la națiune la națiune creându-se diferite opinii, de la entuziasm la critică, de

la folositor la dăunător. Astăzi, terapia balneară, ca și hidroterapia în ansamblu, are parte de o atenție sporită din partea multor specialiști din domeniul medical, extinzându-se asupra aspectelor de fitness și remodelare corporală.”

VILLA PARK MED&SPA

(Fig. 44)a: Stațiunea din Ciechocinek, după Al Doilea Război Mondial

(Fig. 45)b: Exteriorul clădirii Villa Med&Spa (Fig. 46)c: Perspectivă interioară

(Fig. 47)d: Perspective interioare

Cap 3. DOCUMENTAREA TEMEI ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ

MOTTO: “În zilele noastre, turistul asociază experiența trăită în stațiune cu relaxarea, luxul, serviabilitatea și îngrijirea, așteptând să fie răsfățat. Aceste plăceri sunt intensificate de oportunitatea participării la diverse activități sportive, de recreere, de divertisment și prin deconectarea de stresul cotidian.” (traducere după Huffadine, Margaret, “Resort Design”, Editura McGraw-Hill Professional,1999, pp.1)

În zilele noastre, numărul persoanelor care utilizează apa sărată sau apa minerală cu scopul îmbunătățirii sănătății sau doar pentru relaxare este în continuă creștere. Viața în oraș si tot ceea ce presupune modernismul duce la apariția stresului și astfel a diverselor afecțiuni. Astfel, pe lângă ape, factorii naturali de cură și conceptul de reîntoarcere la natură revin puternic în actualitate, sporind numărul celor care apelează la turismul balnear.

Specialiștii din domeniul balnear consideră că balneologia este o modalitate curativă capabilă să mențină, să amelioreze sau să refacă sănătatea, rolul primordial revenind factorilor terapeutici naturali, proprietăților apei și nămolurilor.

În ultima perioadă, din ce în ce mai multe hoteluri și centre de tratament destinate turiștilor sunt gândite astfel încât să impresioneze prin concept și design inovator.

3.1. Villa Park Med&Spa Ciechocinek, Polonia

Istoria apelor sărate de la Ciechocinek începe din vremuri îndepărtate, cele mai vechi înregistrări datând din secolul XIII.

Anul 1836 a fost unul decisiv pentru istoria acestui oraș întrucât, într-un han local, s-au instalat patru căzi de baie pentru tratament. În acel moment, 120 persoane aveau avantajul de a fi făcut baie în apa sărată. Acest lucru avea să dea naștere la “Întreprinderea apelor de munte sănătoase” , punctul de plecare al stațiunii și cel care avea să-i aducă recunoștința la nivel internațional. Cum pentru acel moment, căzile de baie pentru tratament erau ceva unicat, numărul lor a fost în continuă creștere și astfel, Ciechocinek a devenit un oraș din ce în ce mai popular, iar numărul caselor, reședințelor și diverselor pensiuni a fost în continuă creștere.

Astăzi, ca și în trecut, Ciechocinek atrage pacienți nu doar pentru calitățile apelor curative, ci și pentru peisajul pitoresc, numeroasele piețe și parcuri, care împreună cu o climă minunată și confortabilă, micile cafenele, fântânile și numeroasele turnuri alcătuiesc farmecul parcurgerii la pas a orașului.

Ciechocinek își merită pe deplin numele de “Perla poloneză a stațiunilor de sănătate” și este una dintre cele mai populare din Polonia.

Numele de “Villa Park Med&Spa” nu este unul ales la întâmplare – acest complex modern este situat în vecinătatea parcului istoric Zdrojowy, ce este amplasat la doar câțiva pași de turnurile Ciechocinek.

Hotelul își întâmpină turiștii cu 67 camere și apartamente luxoase, amplasate în clădirea principală și în vile detașate. Clădirea principală a hotelului oferă o varietate de camere, de la cele Basic, la Standard, Studio, Deluxe și, mai apoi, apartamente Business cu două balcoane și cadă de hidromasaj.

Institutul Med&Spa este un loc unde tradițiile stațiunii Ciechocinek întâlnesc modernitatea, profesionalismul medical, precum și numeroase terapii inovative, tratamente și

EDEM IM PARK RHEINFELDEN

(Fig. 48)a: Hotelul Schützen, anul 1925 (Fig. 49)b: Hotelul Eden

(Fig. 51)d: Bazinul exterior

(Fig. 50)c: Exteriorul hotelului Eden im Park

(Fig. 52)e: Perspectivă exterioară

ritualuri. Toate acestea în atmosfera relaxantă a parcului Zdrojowy. Din acest motiv, tema institutului este copacul – un simbol al puterii și echilibrului natural.

Sunt prezente 20 de saloane moderne unde poți avea grijă de sănătatea și frumusețea ta într-un mod individual sau să te cinstești cu o bine meritată porție de relaxare.

După cum mândria Ciechocinek-ului este apa sărată extrasă din adâncul pământului, Villa Park se laudă cu Saltaris Spa, ce are la bază bogățiile naturii. Este un spațiu modern, special conceput pentru hotel, ce permite pe deplin evidențierea calităților factorilor curativi ai mediului cu apă sărată, împreună cu o relaxare profundă. Elementele minerale prezente în apa sărată au un efect benefic asupra sistemului respirator, reduc stresul și tensiunea și se dovedesc utile în cazul afecțiunilor precum nevralgii, reumatism și diverselor afecțiuni ale coloanei vertebrale.

3.2 Eden im Park Rheinfelden, Elveția

Rheinfelden este cel mai vechi oraș Zähringer din Elveția, ce a primit titlul în anul 1130, fiindu-i acordat de către Duke Konrad von Zähringer.

Istoria acestui oraș a fost una zbuciumată întrucât a fost cetate austriacă împotriva Franței, pentru ca mai apoi, să fie bombardat în anul 1678, iar în 1744 să fie ocupat de francezi.

Însă, lucrurile au început să se schimbe începând cu anul 1844, când au fost descoperite două saline, una în Rheinfelden, ce nu mai este în funcțiune, și cealaltă la Riburg. În același timp ce sarea a început să fie extrasă, unica și naturala apă sărată a fost și ea folosită pentru îmbăiere. În perioada imediat următoare, hotelurile au devenit spa-uri cu apă sărată, primul dintre acestea fiind “Schütz” în anul 1846.

În zilele noastre, alături de principalele hoteluri ale sale “Schützen” și “Eden”, centrul de reabilitare Rheinfelden, spitalul Schützen și centrul spa ce include cea mai mare stațiune cu apă sărată din Elveția, Rheinfelden este un centru modern pentru sănătate și wellness.

Amplasat la doar 200 de metri de gara din Rheinfelden și 5 minute față de centrul orașului și de fluviul Rin, Hotelul Edem im Park este dotat cu piscină exterioară, piscină interioară, o zona spa cu saună, baie de aburi, centru fitness și traseu Kneipp.

Hotelul Eden im Park din Rheinfelden, Elveția este descris ca un loc aflat în strânsă legătură cu paradisul, întrucât este amplasat într-un parc. Momentele de relaxare sunt amplificate aici de bazinul cu apă sărată, de cel cu aburi și de saună. De asemenea, acest hotel beneficiază de tratamente de masaj și cosmetice, însă, totodată, și de pachete la spa. Vara, oaspeții se pot bucura de terasa situată în vecinătatea bazinelor sau de umbra copacilor din spațiosul parc.

Partea de hotel conține camere spațioase, fiecare fiind dotată cu un balcon ce are priveliște spre parc și spre piscină. Restaurantul hotelului oferă atât meniu european, cât și un meniu asiatic.

3.3 Eurothermen Resort Bad Ischl, Austria

Bad Ischl este un oraș balnear din sudul Austriei, situat în centrul regiunii Salzkammergut. Acesta a fost menționat în acte pentru prima dată în anul 1262 sub numele Iselen, pentru ca în anul 1563 să fie deschisă prima mină de sare din zonă. Mai apoi, în anul 1571 s-a amenajat și un lac cu apă sărată.

Atunci când în secolul XIX, apa sărată a intrat în folosință pentru scopuri medicale, Ischl a devenit curând o stațiune balneară la modă, cu numeroși oaspeți respectabili precum Prințul Klemens Wenzel von Metternich sau arhiducele Franz Karl al Austriei. Deschis în anul 1828, Hotelul Post a fost primul din zona Salzkammergut, pentru ca, mai apoi, în anul 1849 fiul lui Franz Karl, împaratul Franz Joseph I al Austriei să aleagă acest oraș pentru reședința sa de vară.

EUROTHERMEN RESORT BAD ISCHL

(Fig. 53)a: Tablou al lui Ernst Welker cu Bad Ischl, anul 1857 (Fig. 54)b: Vedere Bad Ischl

(Fig. 55)c: Perspectivă exterioară de la nivelul accesului

(Fig. 56)e: Vedere de ansamblu

(Fig. 56)d: Perspectivă bazin exterior

De avantajele stațiunii Bad Ischl au beneficiat împăratul Franz I și familia sa. Doctorul Wirer, medicul personal al împăratului, a recomandat băi în apă sărată pentru fratele lui Franz I astfel încât să se trateze de reumatism. Datorită acestui fapt, stațiunea a devenit una prestigioasă. De asemenea, sarcina ducesei Sophie ce nu putea avea copii, se spune că s-ar datora tot acestor ape sărate.

Astăzi, spa-ul din Bad Ischl este unul de renume în Austria, cu o deosebită încărcătură istorică. Trecutul imperial al acestuia se simte la fiecare pas, începând cu accesul în cladirea din perioada monarhică. Este prezent un mixaj între succesul tradiției și Zeitgeist-ul modern ce este omniprezent la acest centru spa din Bad Ischl.

Acest spa este destinat persoanelor singure, cuplurilor sau familiilor și este dotat cu bazin cu apă sărată, jacuzzi cu apă sărată, zonă în aer liber cu râul leneș, precum și zonă de odihnă spațioasă pentru întreaga familie. De asemenea, sunt prezente 8 saune cu oaze de liniște și o zonă lounge spațioasă ce este destinată momentelor personale de odihnă și relaxare.

La fel ca în întreaga regiune, sarea și apa sărată domină în Salzkammergut Spa. Aurul alb ocupă poziția centrală odată cu relaxarea în bazinul cu apă sărată, în jacuzzi-ul cu apă sărată și în sauna relaxantă. Acesta chiar domină întregul spa din punct de vedere vizual. Pietre de sare cu iluminare din spate conferă o atmosferă unică și plăcută.

Bunăstarea și sănătatea acestui centru spa sunt conferite de puterea sării și de numeroasele dotări precum piscine cu apă sărată, grota cu apă sărată, infuzii de sare sau băi cu apă sărată și împachetări cu nămol sărat. Piscina interioară cu apă sărată are o temperatură de 34ºC, șezlonguri, jeturi de masaj pe sub apă și un jacuzzi cu apă sărată ce are temperatura de 36ºC.

3.4 Rupertus Therme in Bad Reichenhall, Germania

Orașul balnear cu apă sărată Bad Reichenhall, situat în inima regiunii Berchtesgaden, este un loc unde se îmbină armonios băile alpine cu apa sărată și masajul.

Un motiv deloc neglijabil ce face ca acest loc să fie apreciat este dat de inhalațiile de apă sărată alpină din izvoarele minerale – această apă ajută la întărirea sistemului de aparare al organismului și al căilor respiratorii.

Sarea, “aurul alb” a fost întotdeauna o sursă de bogăție și putere. Cu greu putem spune că o altă regiune a fost mai strâns legată de istoria sării decât sud-estul Bavariei de sus. Sarea a fost extrasă aici de mai bine de 1300 de ani. În jurul anului 700, Duke Theodo a predat o parte substanțială din producția de sare lui Rupert, Episcopul din Salzburg. Multe mănăstiri și familii nobile erau acționari la salină. Apa sărată era turnată într-un număr mare de tigăi, de unde se extrăgea sarea folosind foarte mult lemn.

La începutul secolului XIX, salina Reichenhall producea 10.000 de tone de sare pe an. Deși doar 50 de oameni lucrau în ture la extragerea sării, câteva sute de muncitori erau necesari pentru a asigura necesarul de lemne.

Orașul idilic balnear Bad Reichenhall este situat aproape de granița dintre Bavaria și Austria, la scurtă distanță de Salzburg.

Situat în mijlocul unui peisaj fabulos de munți și izvoare, Rupertus Therme din Bad Reichenhall se învecinează cu un parc mare și se bucură de climat alpin blând, fiind o stațiune plină de viață și totuși liniștită în același timp.

Cu toate că temperatura bazinului interior are doar 32-33ºC, apa este foarte plăcută poate și datorită temperaturii comfortabile a mediului ambiant. La interior, bazinele sunt relativ mici, dispuse în cascadă și pot avea bule, dușuri pentru gât și multe altele.

RUPERTUS THERME

(Fig. 57)a: Perspectivă exterioară (Fig. 58)b: Perspectivă interioară

(Fig. 59)c: Bazinele exterioare (Fig. 60)d: Jocuri de culoare

UNIEJÓW THERMAL SPA AND POOL COMPLEX

(Fig. 61)e: Perspectivă exterioară (Fig. 62)f: Vedere de ansamblu asupra bazinelor

Cu siguranță că punctul culminant la Rupertus Therme este marele bazin exterior. Aici apa sărată are temperatura de 34-35ºC, care este potrivită pentru șederea îndelungată. În plus, acest bazin are un pasaj de curgere, fântană de apă și multe jeturi de aer cu bule mici și mari.

La primul etaj este amplasat un jacuzzi mare cu apă la temperatura de 36ºC, un bazin cu apă caldă la temperatura de 38-40ºC, un bazin cu apă rece și două solarii.

Însă, punctul culminant al Rupertus Therme se află la nivelul subsolului, unde există o piscină cu apă sărată ce are un conținut de sare de 12%. Aici se observă foarte repede conținutul ridicat de sare, această apă sărată fiind foarte bine întreținută și conferă senzația de plutire și de relaxare deplină. Totuși, există și un dezavantaj – cel el supraaglomerării de oameni ce poate apărea uneori.

3.5 Uniejów Thermal Spa and Pool Complex, Polonia

Apele sărate și termale de la Uniejów sunt benefice în tratamentul multor afecțiuni, cum ar fi artrită reumatoidă, recuperări post-operatorii, boli ale pielii, probleme legate de nas, urechi, laringe și gât sau discopatie.

Acest complex deține piscine interioare și exterioare, precum și un centru spa. Bazinele exterioare au fost conectate cu cele interioare și suplimentate cu apă sărată și termală. Această soluție permite utilizarea bazinelor pe tot parcursul anului și indiferent de condițiile exterioare. De asemenea, complexul găzduiește un bazin cu apă sărată și o piscină separată exterioară împărțită în sectorul principal și sectorul pentru copii. Suprafața totală de apă a tuturor zonelor este de aproximativ 1500 m2.

Este un loc unde fiecare poate găsi un spațiu care să-i facă plăcere, fie el cald sau rece. O gamă largă de diferite saune, o sală de masaj, o piscină cu apă sărată și fierbinte, o piscină de gheață, precum și o cameră cu zăpadă ce nu va oferi doar o experiență de neuitat, dar care relaxează corpul și îl umple de energie.

Piscina cu apă rece are suprafața de 5 m2 și o temperatură a apei de 10ºC, ce răcorește corpul după saună. La această temperatură, apa are un efect plăcut de răcire și uniformizează temperatura corpului, prevenind supraîncălzirea corpului și având efecte benefice asupra sistemului circulator, stimulând și hrănind întregul corp. Totuși, baia într-o astfel de apă ar trebui să nu dureze mai mult de 10 minute.

Bazinul cu apă sărată și fierbinte este destinat persoanelor care doresc o încălzire a corpului, apa fiind extrasă de la o adâncime de 2000 de metri și având numeroase beneficii întrucât hidratează, relaxează și încălzesc corpul. De asemenea, s-a observat o îmbunătățire în cazul persoanelor ce suferă de reumatism și este recomandată tuturor persoanelor întrucât alungă stresul, oboseala și oferă senzații plăcute.

Bazinul pentru copii are adâncimea de 1,2 m și este destinat tinerilor vizitatori. Acesta deține nu castel în interior, loc de o mare atractivitate pentru copii întrucât are formă de labirint.

Micul bazin cu apă sărată și hidromasaj este localizat în apropierea bazinului de înot. Are adâncimea de 1,10 m și ocupă o suprafață de 133 m2.

În interior, complexul are un bazin recreațional pentru copii cu un vapor de pirați, un alt bazin cu apă sărată ce leagă spațiul exterior de cel interior și un turn al apei sărate. Acesta este o structură alcătuită din lemn de conifere (pin sau molid), ce este echipat cu o pompă ce distribuie apa sărată. Astfel, aerul este saturat cu iod, brom și o serie de microelemente precum magneziu, potasiu sau fier. Astfel microclimatul creat este asemănător celui de la malul mării, dar expunerea la iod în acest turn pentru 45 minute este echivalentul a 3 zile pe malul mării în perioada descărcării atmosferice, când o cantitate mai mare de iod este in aer.

(Fig. 63)a: Stațiuni balneare din România și recomandări de utilizare

(Fig. 64)b: Tabel privind infrastructura turistică – numărul locurilor de cazare

Cap 4. DOCUMENTAREA TEMEI ÎN ROMÂNIA – STAȚIUNI/ CENTRE DE TRATAMENT

MOTTO: “În România, îmbăierea în ape minerale are o istorie impresionantă și o popularitate din timpuri imemorabile. Astăzi, terapia spa atrage o deosebită atenție din partea mai multor specializări medicale” (traducere după introducerea capitolului “O introducere în istoria întreținerii sănătății prin apă în România” din Voinea, Alexandra; prof. univ. dr. Baran, Andra, “Repere iatro-istorice“, Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr. T. Popa” Iași, specializarea Balneofiziokinetoterapie și Recuperare, pp.172)

România se înscrie printre țările europene cu un remarcabil potențial balnear întrucât aici se află 1/3 din apele minerale, sărate și termale prezente în Europa. Astfel, din aproximativ 8000 de izvoare sunt folosite doar în jur de 2000, conform datelor furnizate de raportul Consiliului Mondial pentru Călătorii, organism al Organizației Mondiale a Turismului.

Situate, de regulă, în zone pitorești cu un potențial turistic diversificat, aceste stațiuni balneare pot oferi posibilitatea practicării diverselor tipuri de turism (cultural, istoric, religios, de iarnă, de cunoaștere a naturii etc.).

În România, principalii factori naturali de cură sunt apele minerale, sărate și termale, nămolurile, climatul temperat (aer puternic ionizat și climat tonifiant), apa salină a Mării Negre, plaja și aeroionizarea specifice litoralului și salinele.

Indicațiile de cură acoperă un număr mare de afecțiuni, cele mai numeroase fiind: reumatismale, cardiologice, ortopedico-traumatice, neurologice, respiratorii, digestive, ale rinichilor, hepatobiliare, ginecologice, dermatologice etc.

“Focusându-ne pe bazele de tratament, pot spune că în ultimii ani o rețea destul de bogată, existentă peste tot în țară, a început să fie renovată și modernizată de investitori privați care au înțeles valoarea activității de turism balnear. Luați în vedere că în aproape toate stațiunile se găsesc hoteluri cu baze proprii de tratament, e adevărat, cele mai multe construite în anii `70-`80 din secolul trecut, dar care asigură servicii pentru un număr mare de persoane interesate în tratarea diverselor afecțiuni sau întreținerea stării de sănătate. Privatizarea în turismul balnear a fost mai târzie și mai grea din cauza valorii mari a fiecărei unități, și, după o perioadă în care nu s-a investit în ele, în ultimii ani mai multe hoteluri cu baze de tratament, aparținând sectorului privat, au fost modernizate și dotate cu echipamente moderne. Mă refer la hoteluri din stațiunile Băile Felix, Vatra Dornei, Sovata, Tușnad, Covasna, Buziaș, Călimănești-Căciulata, și lista poate continua.”

Cu milioane de ani în urmă, în Transilvania, au început să se formeze masele de sare, încă de pe vremea când Depresiunea Transilvania era acoperită cu apă. Sarea care s-a depus în apa mării, s-a acumulat datorită presiunii de la suprafață și astfel au luat naștere munții de sare.

4.1 Stațiunea Sovata

Sovata este o stațiune montană aflată în județul Mureș, ce a fost atestată documentar încă din secolul al XVI-lea. Aceasta se află la poalele Munților Gurghiului, fiind înconjurată de dealuri, dintre care cel mai interesant este Muntele de Sare, un uriaș depozit de sare, după cum îi spune și numele.

STAȚIUNEA SOVATA

(Fig. 66)b: Muntele de Sare din Sovata

(Fig. 65)a: Vechiul Munte de Sare

(Fig. 67)c: Lacul Ursu – vedere de sus (Fig. 68)d: Lacul Ursu

(Fig. 69)e: Lacurile Roșu și Verde (Fig. 70)f: Lacul Aluniș

Specialiștii susțin că, în tinerețea planetei noastre, până la acest loc se întindea Marea Mediterană, pentru ca, după retragerea apelor, să rămână în urmă Muntele de Sare.

Începuturile exploatării sării din zona Sovata datează încă din perioada romană, deși se cunoaște că minele de la Praid și Sovata și-au desfășurat activitatea și în Evul Mediu. De asemenea, primii locatari ai orașului Sovata au fost paznici de sare, trimiși cu scopul de a păzi muntele de sare.

“Arboretele de pe Sărături”, așa cum poartă numele acest munte de sare, este acoperit de vegetație, inclusiv de arbori. Un astfel de loc mai există doar în Israel, lângă Marea Moartă, însă vegetația este inexistentă și zona pustie. Din acest punct de vedere, acest munte de sare este unic pe mapamond întrucât este înconjurat cu vegetație abundentă.

Pentru a pune în valoare unicitatea zonei, în 26 iulie 2011, Primăria Sovata împreună cu Agenția de Dezvoltare Regională Centru, au semnat contractul de finanțare al proiectului “Drumul Sării Sovata – Reabilitare și extindere infrastructură de vizitare a vegetației naturale Lacul Ursu și arboretele de pe sărături”.

Din relatarea primarului orașului Sovata, Peter Ferenc, “Drumul Sării” cuprinde Rezervația “Lacul Ursu și arboretele de pe sărături”, ce se întinde pe o suprafață de 79 hectare, cuprinde două lacuri amenajate, Ursu și Aluniș, precum și alte cinci lacuri neamenajate, respectiv lacurile Roșu, Verde, Paraschiva, Mierlei și Șerpilor.

Edilul a arătat astfel că se dorește crearea unui spațiu cât mai mare de recreere pentru turiști, nu doar pentru cei care vin la tratament – întrucât Sovata este renumită prin apele sale sărate, prin nămolurile sapropelice , prin locurile de plimbare și locurile de recreere.

“Asta dorim să dezvoltăm prin acest proiect, ca turiștii care vin la tratament la Sovata să aibă posibilități de a se plimba într-o zonă foarte sănătoasă pentru că aerul este bogat în sare, în mijlocul naturii, în mijlocul pădurii, unde plimbarea și apoi odihna pe o bancă este deosebit de importantă pentru cei care ne vizitează” , a relatat Peter Ferenc.

Pentru a evidenția unicitatea zonei, istoricul Jozsa Andras a realizat un studiu din care a reieșit faptul că atât Lacul Ursu, cel mai vizitat din Stațiunea Balneoclimaterică Sovata, cât și întreaga zonă, deține trei recorduri mondiale: primul record mondial se referă la faptul că Lacul Ursu este cel mai mare și cel mai cald lac helioterm din lume, al doilea record ar fi că este singurul lac cu apă sărată înconjurat de o vegetație bogată și diversă, datorită solului vulcanic ce s-a depus de-a lungul vremii, iar al treilea record mondial este legat de apariția Lacului Ursu, ce se cunoaște cu o precizie de un minut. Acesta susține faptul că Lacul Ursu s-a format în 1875, la data de 27 mai, ora 11:00, pe fostul loc al unei pășuni unde curgeau două pârâiașe. Istoricul spune că la această dată și oră, în urma unei ploi torențiale, apele au antrenat fânul și resturile vegetale ce se găseau pe pășune și au astupat gaura din muntele de sare. Astfel s-a ajuns la un lac cu o adâncime de 3000 de metri.

Renumele stațiunii Sovata se datorează celor șapte lacuri cu ape clorosodice, ce prezintă fenomenul de heliotermie. Mai exact, în perioada verii, temperatura apei poate varia în funcție de

(Fig. 71)a: Lacul Tineretului și o parte din amenajare

(Fig. 72)b: Perspectivă

(Fig. 74)d: Plan amenajare

(Fig. 73)c: Perspectivă

(Fig. 75)e: Perspectivă spre lac și amenajare

acumularea de căldură solară în apa sărată. Apa caldă este protejată de un strat de apă provenită din râulețe, ce nu se combină cu apa caldă, ci rămâne la suprafață. Acest lucru face ca temperatura Lacului Ursu să varieze între 10-20ºC la suprafață, 30-40ºC la adâncimea de un metru și 40-60ºC la adâncimea de un metru și jumătate. Numele de Lacul Ursu provine de la forma pe care o are acesta – a unei piei de urs.

Cea mai recentă atracție a stațiunii este Lacul Tineretului, unicul lac cu apă dulce din zonă, unde turiștii se pot îmbăia și se pot plimba cu bărcuțele. (experiență personală)

“Pe vremuri a fost o zonă mlăștinoasă care s-a umplut cu apă. După aceea în baza anumitor studii a fost desecată zona. Noi am refăcut aceste studii, am refăcut acest lac și va fi mai mult o zonă pentru tineret, o zonă unde cei care doresc întradevăr să se dea cu bărcile sau să sară în apă dulce, pentru că în apa sărată acest lucru este interzis, atunci pot veni la Lacul Tineretului. Astfel și tinerii se pot simți bine la Sovata.”

La baza compoziției arhitecturale stă interpretarea unor reguli preluate chiar din mediul natural, care la prima vedere ar părea defapt “nereguli”. Câteva dintre aceste reguli banale, dar esențiale sunt: lipsa unghiurilor drepte, a liniilor paralele, a suprafețelor orizontale mari, suprapunerea și alăturarea de straturi și volume diverse într-un mod natural, organic. Toate acestea întrucât elementele accidentale și accentele majore sunt rare în mediul natural întrucât totul tinde spre echilibru.

“La conceperea unei clădiri în mediul natural încercăm, pe cât se poate, să urmărim regulile acestuia. Elementele carteziene apar în măsura în care sunt impuse de cerințe funcționale sau din nevoia de control rațional al spațiului și al structurii.

În cazul acestui proiect am avut de-a face cu un mal șerpuit, cu variații de adâncime sub apă ale terenului, cu pădurile de fag care înconjoară zona. Am încercat să înscriem în acest mediu o clădire cu aria desfășurată de peste 600 mp, pe un singur nivel și un ponton de circa 1300 mp“ arh. Korodi Szabolcs, autor al proiectului de amenajare.

Clădirea se compune din trei volume principale, primul fiind pergola de circa 30 metri lungime, așezată pe barajul lacului. Aceasta are rol de semnal și de separare a zonei de parcare de clădirea așezată pe luciul apei. Pergola este și un ecran ce filtrează zgomotul din zona ștrandului. Volumul principal se extinde pe o lungime de aproximativ 80 metri, urmărește conturul lacului și adăpostește toate funcțiunile necesare unui ștrand de 400 de persoane. Primul corp al intrării și administrației este organizat astfel încât, pe timpul iernii, să poată funcționa ca vestiar pentru patinatori și, prin urmare, este termoizolat. Pontonul este elementul principal pentru funcționarea ștrandului, geometria sa formând o rază cu centrul în partea îngustă a văii și cu deschidere către nord-vest, zona mai largă a lacului.

“Structura portantă a ștrandului s-a realizat integral din lemn: sute de stâlpi bătuți în fundul lacului, planșee și pereți din bârne și scânduri de lemn. La majoritatea pardoselilor s-au folosit tehnici uscate. Un aspect mai puțin controlat este comportarea în timp a lemnului în mediul umed. S-a lucrat cu lazur gros și subtire din comerț, s-a luat în considerare experiența proprie a meșterilor cu privire la materialele pe care le-am folosit și am experimentat rețete tradiționale propuse de specialiștii Muzeului Astra din Sibiu.“

STAȚIUNEA PRAID

(Fig. 76)a: Muntele de sare Praid

(Fig. 77)b: Salina Praid

(Fig. 78)c: Ștrandul Praid

4.2 Stațiunea Praid

Încă din perioada romanilor, Praid era o localitate importantă, de unde se exploata, ca și acum, sarea.

Muntele de sara Praid reprezintă, de fapt, o rezervație naturală de tip geologic în comuna Praid din județul Harghita. Are o suprafață de 60 hectare și cuprinde Dealul Sării, ce reprezintă cel mai mare zăcământ de sare din țară. Potrivit specialiștilor, masivul ar conține trei miliarde de tone de sare, ceea ce reprezintă o raritate din punct de vedere geologic. Din acest motiv, zona a fost declarată areal natural protejat de interes național.

Muntele de sare nu este chiar un munte, ci mai degraba un deal varfurile sale cele mai importante (Varful Zoltan și Varful sarea) atingând înălțimea de 550 metri.

La Praid, interesant nu este doar aspectul de la suprafață întrucât în subteran se găsește una dintre cele mai mari mine de sare de pe continentul nostru, transformată în loc de tratament al afecțiunilor respiratorii, dar și punct turistic de mare importanță în zonă.

Secole de-a rândul, muntele de sare din Praid le-a asigurat existența localnicilor, care au exploatat această resursă. Mina rămasă în urma acestei activități, un adevărat orășel subteran, asigură astăzi existența localității prin turism și activitate terapeutică, ce aduce aici mii de persoane pe zi. Pentru o cură de sănătate, specialiștii recomandă petrecerea a câteva ore pe zi în mina de sare.

În orășelul format sub pământ se intră cu autobuzul printr-un tunel de peste un kilometru, de unde mai apoi se coboară câteva sute de trepte. În inima muntelui de sare se găsește o bază de tratament, dar și biblioteci, locuri de joacă pentru cei mici, cafenele și chiar un loc de rugăciune.

Muntele de sare de la Praid are rădăcina la circa trei kilometri sub pământ, reprezentând cea mai mare adâncime din Europa și fiind poate cel mai mare munte de sare de pe continent. Pârâul Corund taie în două acest munte de sare, formând în timp canionul de sare – o adevărată minune naturală, cu stânci masive și creste de sare, lapiezuri de sare, doline și mici grote/peșteri de sare.

Pe lângă atracțiile din subteran, în Praid există și un ștrand cu apă sărată. Însă, simpla respirare a aerului puternic ionizat din zonă este binefăcătoare. În această zonă se găsesc izvoare cu apă hipertermală (49ºC) și sărată.

În stațiune există un ștrand amenajat cu apă sărată, iar lângă acesta se găsesc căzi cu apă sărată și fierbinte, foarte eficiente în tratarea reumatismului. Apa sărată și iodurată are un efect calmant, relaxant fizic și psihic.

Cel mai mare ștrand cu apă sărată din România, cu suprafața de 5200 mp, a fost deschis la Praid în data de 28 iunie 2014, pe locul fostului ștrand ce era deteriorat și închis de câțiva ani.

Ștrandul are două bazine pentru copii ce pornesc de la 60 de centimentri adâncime, ajung la 90 centimetri și apoi ating adâncimea maximă de 1,20 metri.

“Între bazinele destinate copiilor și piscina mare, dotată cu un bar și care are adâncimea maximă de 1,60 metri – există o zonă de trecere de un metru, sub un pod, o zonă de interconectare a bazinelor. Este cel mai mare ansamblu de acest fel din Transilvania și din România” , a declarat Ilie Colorian, șeful Serviciului de Turism de la Salina Praid.

Zona de plajă ocupă o suprafață vastă de 2478 mp și cuprinde zona bazinelor și terasa amplasată pe acoperișul unei clădiri ce face parte din ansamblu.

STAȚIUNEA OCNA ȘUGATAG

(Fig. 79)a: Ocna Șugatag – vedere de ansamblu (Fig. 80)b: Lacul Gavril

(Fig. 81)c: Ștrand Ocna Șugatag – vedere de ansamblu

(Fig. 82)d: Perspectivă

În corpul clădirii cu etaj este amplasată o linie de autoservire, bucătăria, un bar, o terasă-restaurant descoperită și una acoperită, iar la parter se găsește un magazin cu produse proprii salinei, împreună cu vestiarele, dușurile, toaletele, precum și un punct de prim-ajutor.

Constructorul Ioan Petrea de la Izorep Târgu Mureș a afirmat despre acest ștrand că “depășește, din punct de vedere arhitectural, orice construcție de acest gen ridicată până în prezent în România, iar calitățile terapeutice sunt de necontestat, apa din bazine fiind una dintre cele mai bogate în sare din țară și având o concentrație de 220 de miligrame de clorură de sodiu pe litru.”

Din spusele directorului Salinei Praid, Seprodi Zoltan, urmează a se demara construirea unui hotel de patru stele vis-à-vis de ștrand, dar care necesită fonduri de aproximativ 15 milioane de euro, conform studiului de fezabilitate. De asemenea, se dorește realizarea unei zone de camping față în față cu baza de tratament și , totodată, dezvoltarea bazei de tratament din salină cu un nivel mai jos. Se urmărește și separarea zonei de agrement de cea de tratament, astfel încât persoanele suferinde să se poată bucura de liniște și intimitate.

4.3 Stațiunea Ocna Șugatag

Stațiunea balneoclimaterică Ocna Șugatag se află în județul Maramureș, la doar 20 de kilometri de orașul Sighetu Marmației și la poalele munților Țibleș și Gutâi.

Localitatea Ocna Șugatag a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1355, fiind un loc important de extragere a sării.

La sfârșitul secolului al XIV-lea se începe exploatarea sării, în cadrul unor ocne organizate prin “Cămara Regală a Sării”. În anul 1896 la Ocna Șugatag erau deschise trei ocne (active sau inactive), dar mai apoi, în anul 1950, din cauza infiltrațiilor masive de apă dulce, tavanul minei s-a prăbușit și ocnele au fost închise. Pe locul lor, de-a lungul timpului, s-au format lacurile sărate.

Împrejurimile localității Ocna Șugatag oferă numeroase posibilități pentru plimbări. De asemenea, în localitate și în împrejurimi se pot vizita casele specific maramureșene și bisericile din lemn, cu acoperiș și turn înalt în patru ape, acoperite cu șindrilă.

Liant între cele două municipii maramureșene, Baia Mare și Sighetu Marmației, se poate spune că Ocna Șugatag a schimbat de-a lungul timpului “blestemul sării” pe profitul obținut din turism. Astfel, în localitatea care adăpostește cel mai mare lac antroposalin din România, lacul Gavril, oamenii au înteles că sarea este cea care le poate aduce profit, și deci, au transformat comuna maramureșeană dintr-o salină într-o oază de sănătate. Astăzi, aici există trei hoteluri, un motel, două cabane și 24 de pensiuni turistice.

“La începutul secolului al XVIII-lea, când minele erau incluse în domeniul austro-ungar, sarea de la Ocna Șugatag, cunoscută pentru calitatea de excepție, era exploatată în plăci și bulgări și era exportată în Ungaria, Rusia, Cehoslovacia, Austria, chiar și-n Africa de azi.”

Specialiștii spun că apele minerale, sodice și clorurate de la Ocna Șugatag au o concentrație de sare de 119 g/l. În vecinătatea acestor lacuri antroposaline sunt Vechile Băi, ce au fost repuse în funcțiune și au intrat în circuitul turistic, zona devenind una preferată pentru turiștii veniți să stea la cort. Cel mai adânc lac este Tăul fără Fund, care are 33 de metri, însă atracția este lacul Gavril, care deși are adâncimea de 30 metri, este considerat a fi cel mai mare lac antroposalin din România, având o suprafață de 2,35 hectare. Pe lângă dimensiune, un alt lucru care crește gradul de fascinație al acestui lac este reprezentat de stratul de apă dulce de la suprafața sa, care face posibilă existența peștilor.

STAȚIUNEA SLĂNIC PRAHOVA

(Fig. 83)a: Muntele de sare de la Slănic Prahova

(Fig. 84)b: Perspectivă interioară din Mina Unirea

(Fig. 85)c: Grota Miresii și Lacul Miresii

În stațiunea Ocna Șugatag, pe lângă obișnuitele băi calde, electroterapie, hidroterapie, termoterapie și masaj medical, se tratează afecțiuni și în mod naturist. Un complex local oferă servicii de fitoterapie, reflexoterapie, presopunctură și masaje speciale, prin valorificarea resurselor naturale (a plantelor medicinale și a fructelor de pădure).

Alături de aceste ape minerale și clorosodice, climatul specific de depresiune intramontană cu veri răcoroase și ierni reci, constituie și el un factor de cură deosebit. În stațiunea Ocna Șugatag se tratează afecțiunile reumatismale degenerative, afecțiuni neurologice periferice și afectiuni ginecologice.

“Baza de tratament a stațiunii oferă două bazine și trei vane cu ape minerale încălzite, instalații pentru fizioterapie, electroterapie și termoterapie, sală de masaj și gimnastică, instalații cu aerosoli, două bazine mari și unul mic cu apă rece pentru băi și aerohelioterapie.”

4.4 Stațunea Slănic Prahova

Situată pe valea pârâului cu același nume și la distanța de 40 kilometri de Ploiești și 100 kilometri de București, stațiunea Slănic Prahova este una dintre stațiunile balneoclimaterice apreciate datorită factorilor naturali de cură și a climatului plăcut, cu un aer puternic ozonat.

Slănicul este încadrat de două șiruri de dealuri ce se desfășoară pe direcția nord-sud, fiind în totală concordanță cu aspectul general al Subcarpaților, la altitudinea de peste 500 de metri. La partea superioară, dealurile au aspectul unor platouri largi de pășune și păduri.

Slănic Prahova este o stațiune balneoclimaterică deosebită deoarece include Muntele de Sare și două saline mari.

Orașul Slănic Prahova este cunoscut pentru băile Baciului, Baia Verde și Baia Rosie, precum și pentru Salina Veche și Salina Nouă.

Exploatarea în mod organizat a sării a început în anul 1689, iar între anii 1689-1800, aici s-au deschis trei mine, cunoscute în prezent ca Baia Verde. Exploatarea sării se efectua în salina în formă de clopot , însă în urma prăbușirii tavanelor și datorită prezenței apelor ce le-au inundat, au rezultat trei lacuri cu apă sărată. Mai târziu, între anii 1800-1854, pe versantul vestic al Slănicului se deschid alte două noi ocne (Baia Baciului și Grota Miresei), care, suferind aceleași procese de transformare, au devenit lacurile sărate ce deservesc astăzi stațiunea.

Aceste lacuri antroposaline ce au rezultat prin acumularea apei meteorice în spațiul vechilor ocne, sunt renumite datorită efectului terapeutic dat de nămolul sapropelic și de apa sărată.

Deși istoria zonei datează din timpuri străvechi, cea a stațiunii balneare este mai recentă.

“În anul 1877, A. Bernard realizează cea dintâi analiză a apei sărate a lacurilor din localitate. Prima consemnare referitoare la eficacitatea terapeutică a lacurilor datează din 1885, când un ofițer bolnav de reumatism venit la Slănic în cârje, pleacă vindecat după o serie de băi.”

Stațiunea Slănic se înscrie în categoria stațiunilor balneare cu ape clorosodice concentrate, dar și în a celor care pot oferi un microclimat subteran de salină.

Mina Unirea (Salina Veche) este situată la o adâncime de 208 metri, ocupă o suprafața de 53000 mp și a fost deschisă vizitării după anul 1970. Circuitul turistic urmărește un traseu ce scoate în evidență elemente spațiale de interes turistic în structura masivului de sare. Acestea sunt reprezentate de cute ce se dezvoltă pe zeci de metri, ce sunt marcare prin benzi colorate divers, cu nuanțe de gri și alb, ce evidențiază diverse caracteristici mineralogice (structură, textură, mod de cristalizare) și gradul de puritate al sării. Aici se pot admira basorelieful lui Mihai Viteazu sau statuile lui Mihai Eminescu, Decebal și Traian.

STAȚIUNEA BĂLȚĂTEȘTI

(Fig. 86)a: Pavilionul central, anul 1967 (Fig. 87)b: Parc de tei și brazi, anul 1979

(Fig.89)e: Vedere,1979

(Fig. 88)c: Vedere, anul 1978 (Fig. 89)d: Electroterapie, anul 1979

(Fig. 90)e: Vedere, anul 1980 (Fig. 91)f: Vedere, anul 1983

“Muntele de sare de la Slănic Prahova este o capodoperă a naturii, admirată cândva și de kaiserul Wilhelm al Germaniei, de regele Gustav al Suediei și de împăratul Hirohito al Japoniei. Grota Miresii și Lacul Miresii, care apare ca un iceberg fascinant. Legenda spune că o tânără fată, părăsită în ziua nunții, s-ar fi aruncat din înălțimea muntelui sărat în apă, care de atunci se cheamă Lacul Miresii.”

Izvoarele cu apă minerală ce au în compoziție compuși ai calciului, clorului, sodiului, sulfului (utilizate încă din 1885, moment în care stațiunea a început să se dezvolte) și lacurile (Baia Baciului, Baia Roșie, Baia Porcilor, Lacul Verde) ce au o concentrație mare de sare, sunt utilizate în tratarea unor boli reumatismale degenerative și diartritice, celor aflați în stări posttraumatismale, celor suferinzi de boli ale sistemului nervos periferic, boli ginecologice, boli respiratorii, boli dermatologice și boli vasculare.

“Bazele de tratament oferă balneoterapie (lacurile saline, bazinele, sălile de băi calde clorosodice, de plante și sălile de duș-masaj, duș gigant, duș scoțian), termoterapie (nămol sapropelic, parafinat), hidrokinetoterapie și kinetoterapie individuală și colectivă, electroterapie de joasă și medie frecvență analgezică și de electrostimulare (galvanizare simplă, ionizări, băi galvanice, curenți dinamici) și electroterapie de înaltă frecvență (unde scurte, ultra-sunete, microune), magnetoterapie, fototerapie, laser-terapie, masoterapie.“

4.5 Stațiunea Bălțătești

Stațiunea balneoclimaterică Bălțătești este așezată în Depresiunea Neamț, la 34 kilometri de Piatra Neamț și la 11 kilometri de Târgu Neamț, la altitudinea de 475 metri, având în apropiere numeroase obiective turistice naturale (“Codrii de aramă” – o pădure de goruni seculari și “Pădurea de argint”-o pădure de mesteceni de 200 ani) și antropice (Cazinoul de la Bălțătești ce datează de la mijlocul secolului XIX, mănăstirile Văratec, Agapia, Horaița etc), de mare interes atât la nivel național, cât și internațional.

Comuna Bălțătești a fost consemnată documentar încă din secolul XVIII, fiind cunoscută datorită izvoarelor minerale clorurate, sulfatate, iodice, bromurate, de o concentrație de până la 280 g/l. Însă, de existența izvoarelor de slatină din această zonă se știe de mult timp, chiar din epoca bronzului, fiind folosite la extragerea sării.

“În 1810 principele Gheorghe Cantacuzino, proprietarul moșiei Bălțătești, află de existența unor “izvoare tămăduitoare” pe pământul său, de unde apa era scoasă și transportată la Mănăstirea Văratec, unde servea la tratamentul reumatismului. În apropierea acestor izvoare, în număr de trei, amenajate din vechime și numite de către săteni “fântânile cu slatină rea”, principele construiește două barăci din lemn, folosite pentru băi de către familie și cunoscuți. Băile cu slatină erau utilizate în tratamentul reumatismului, a guturaiului, a afecțiunilor de piele. După 1850 proprietarul din acea vreme a moșiei, principele Știrbei, construiește stabilimentul balnear, pe care îl vinde, în 1878, doctorului Dimitrie Cantemir. Acesta transformă “stabilimentul de slatină” într-o adevarată stațiune, construind cea mai mare parte a clădirilor și a instalațiilor. Tot doctorului Cantemir i se datorează și descoperirea unui al patrulea izvor de apă sărată, folosit pentru cură internă, și încercarea de a introduce în circuitul farmaceutic a “sării de Bălțătești”, solvent cu efecte purgative și diuretice.”

În urma analizelor efectuate de Petru Poni în anul 1850, de Steinner și Kony în 1883 și Franz Humael în 1939, a reieșit faptul că apele minerale de la Bălțătești erau cele mai bogate în

(Fig. 92)a: Vedere de ansamblu asupra stațiunii

(Fig. 93)b: Vedere

(Fig. 94)c: Hotel Topolița (Fig. 95)d: Hotel Ozana

săruri (clorură de sodiu, sulfați și iod) dintre toate apele omologate la acea vreme în Europa.

În anul 1938, stațiunea cunoscuse faima datorită efectelor curative ale izvoarelor sale. Pe atunci, stațiunea dispunea de două hoteluri, cinci vile și instalații moderne pentru apă caldă. Prospectele vremii recomandau apele pentru tratamente ginecologice, în afecțiuni precum reumatism articular și muscular cronic, gută, nevroze, rahitism, paralizii, în tratamentul căilor respiratorii.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, stațiunea este în mare parte distrusă, iar activitatea a fost întreruptă până în 1953, an în care băile încep din nou să funcționeze. Între anii 1971-1974, stațiunea este refăcută și devine permanentă, iar în anul 1993 este preluată de Ministerul Apărării Naționale, ce a făcut unele modernizări ale bazei tehnico-materiale. Astăzi, are patru hoteluri de categoria două stele: Bălțătești, Narcisa, Topolița și Ozana.

“Când în anul 1900, la Expoziția de la Paris, președintele unui juriu internațional decerna o medalie de aur apelor minerale de la Bălțătești (o a doua, tot de aur, a fost decernată în 1906 la București), ar fi trebuit ca acestuia să i se povestească două fapte: primul, că țăranii din Bălțătești descoperiseră, de peste 150 de ani, calitățile curative ale apelor care țâșneau din pământurile Bălțăteștilor, și al doilea, că aceleași ape le produseseră multe necazuri. E vorba de unele fântâni săpate pentru apă de băut, pe care, după truda săpării cu mijloacele anilor aceia trebuiau să le astupe ca fiind “fântâni de slatină rea” (“slatină” = baltă rea, sărată, saramură).“

Stațiunea Bălțătești deține o bază de tratament dotată cu echipamente medicale moderne ce asigură servicii medicale balneofizioterapeutice și de recuperare medicală. Totuși, ea încă mai păstrează amprenta perioadei comuniste, reprezentată de arhitectura clădirilor și de design-ul interior.

În prezent, în cadrul Sanatoriului de balneofizioterapie și recuperare medicală ”Dr. Dimitrie Cantemir”, stațiunea oferă servicii medicale de balneofizioterapie și recuperare medicală prin proceduri de acupunctură, hidrokinetoterapie în bazin, kinetoterapie la sală, aerosoli și proceduri de balneație externă pentru afecțiuni reumatismale și inflamatorii, neurologice, ginecologice, nevroze și ale aparatului respirator. Se poate vorbi și de climato-terapie datorită abundenței ionilor negativi din atmosferă.

4.6 Stațiunea Oglinzi

Stațiunea Băile Oglinzi este amplasată într-o microdepresiune din sud-estul Culmii Pleșului, ce poartă numele de Poiana Dăscăliței, la aproximativ 3 kilometri nord de orașul Târgu Neamț. Se află la o altitudine de 480 metri, într-o zonă de climat temperat-continental moderat, în care domnește liniștea, străjuită de păduri de fag, stejar și conifere. Acest deal, Culmea Pleșului, este considerat a fi un “deal de sare” de către localnici și nu numai.

În urmă cu peste 100 de ani, oameni interesați de efectele terapeutice ale apelor minerale de la Oglinzi, ridicau aici primele amenajări balneare, punând temelie Băilor Oglinzi. Există dovezi că bazele stațiunii Oglizi au fost puse de Carol I.

La mijlocul veacului trecut, în anul 1856, când balneologia capătă amploare și la noi în țară, apele de la Oglinzi au fost analizate chimic, odată cu cele de la Bălțătești, de către Theodor Steinner, pentru a li se stabili eficiența terapeutică.

STAȚIUNEA OGLINZI

(Fig. 96)a: Vedere generală din anul 1922

(Fig. 97)b: Hotel Carol în anul 1910

(Fig. 98)c: Vedere generală, anul 1927

În 1875 și 1888, Petre Poni, întemeietorul școlii românești de chimie, a făcut aici noi analize care au pus încă o dată în evidență calitățile de excepție ale apelor de la Oglinzi. Concluzia analizelor arată că apele minerale, prin compoziție, fac parte din clasa apelor minerale clorurate, sodice și bromurate, asemănătoare apelor minerale din renumitele stațiuni balneare europene de la Reichenthall (Bavaria), Ischl (Austria) și Hall (Tirol), iar nămolul de culoare neagră, unsuros, cuprindea pe lângă substanțe saline și fier, fosfați ca și substanțe organice.

Tabelul comparativ cu izvoare de ape clorosodice concentrate din Europa (1888)

Comparând analiza apelor, se constată că cele de la Oglinzi sunt superioare multor stațiuni cunoscute din Europa, ca în cazul Reichenhall, unde mergeau mulți români la tratament.

Reichenhall ( Analize Oglinzi ( Analize

Buchner) Poni )

Clor. de sod. 224,36 252,7194

Clor. de mag. 1,800 –

Br. de mag. 0,030 0,0309

Iod. de mag. – urme

Sulf. de sodiu 2,000 1,2229

Sulf. de potasiu 0,611 1,2815

Sulf. de mag. – 1,0825

Sulf.de calciu 4,159 3,0217

Carb. de calciu 0,1010 0,0752

Carb. de litiu – 0,0042

Carb. de fier 0,0007 0,0062

Fosf. de alum. – 0,0007

Borat de mag. – 0,0006

Anhid. silicica 0,010 0,0067

Suma sub. fixe 233,00 269,4479

Anhid. carb. in bicarb. 0,0042

Anhid. carb. libera 0,1485

(Marele dicționar geografic al României)

(Fig. 99)a: Casa de Mașini și Sala de Hidroterapie

(Fig. 100)b: Vedere din fața Hotelului Carol în anul 1905

(Fig.101)c:Fostul restaurant al stațiunii

După compoziția chimică a apelor și a efectelor curative, Stațiunea Oglinzi ocupă locul 5 în Europa, fiind recomandată pentru tratamentul reumatismului, al inflamațiilor splinei și ficatului, al hemoroizilor, al unor boli de piele, al limfatismului și al unor boli cronice la femei.

“În apropiere de Bălțătești, la numai 15 kilometri spre nord, se află Stațiunea Oglinzi, înființată în 1889 de către “Consiliul Comunal al urbei Neamț”, aflată sub supravegherea medicilor de la spitalul din Târgu Neamț. Izvoarele cu apă sărată au fost cunoscute și exploatate de populația primelor așezări din zonă, unul din scopurile urmărite fiind, probabil, și cel terapeutic. Până spre mijlocul secolulului al XIX-lea localnicii folosesc apa izvoarelor din Poiana Dăscăliței fără o supraveghere medicală.”

În urma forajelor efectuate și datorită repartiției izvoarelor cu apă sărată, s-a evidențiat existența unei lame subțiri de sare de maxim 130 de metri, care se dezvoltă dinspre orașul Târgu Neamț spre nord-est pe circa 4 kilometri. În acest zăcământ, sarea este impură cu o concentrație de 70-90% NaCl, dar din cristalizarea mineralului conținut în apa izvoarelor de aici, rezultă o sare curată.

Înca din anul 1889 se încheiaseră lucrările de amenajare a drumului ce duce din bariera orașului până la fântânile de slatină din Oglinzi, iar mai apoi, în 1890 încep lucrările pentru construirea Băilor Oglinzi.

Sub conducerea inginerului francez Pierre Papon de Lumeinge (inginer de mine), apele sunt captate și înmagazinate în trei puțuri centrale, cu 242 metri de galerii subterane, debitul apei în termen mediu fiind de 10000 litri în 24 de ore.

Băile Oglinzi, deschise în iunie 1893, au cunoscut o perioadă de dezvoltare și de interes deosebit până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dispunând de o bază de tratament foarte bine dotată și de personal medical calificat.

În iunie 1893, medicul de atunci al băilor, L. Văleanu, scria în prospectul de prezentare a Băilor Oglinzi : “Stabilimentul se compune dintr-o clădire pentru băi și dușuri, apoi din clădirea numită “Castelul apelor”, în care se află mașina de aburi, pompa și două rezervoare. Aceste două clădiri sunt în legătură printr-un canal subteran, în care sunt așezate toate tuburile. Câteva clădiri secundare și un număr mare de rezervoare, completează totul. În clădirea principală se află cabinele precum și două săli cu dușuri, două piscine, o sală de așteptare și cabinetul medical. Cabinele sunt foarte confortabile și elegant aranjate. În fiecare cabină se afla câte o cadă de porcelană și o dușă ce poate varia între cald și rece. Dușurile și bazinele sunt de asemeni îmbrăcate în porcelană”.

Băile se dezvoltă continuu pănă în anul 1939, când existau trei hoteluri confortabile și bine dotate, șase vile moderne, un casinou, două pavilioane pentru băi (clasa I cu două bazine și 24 cabine de clasa a II-a, mai modeste). Astăzi se mai pastrează doar fostul hotel “Carol “.

În anul 1939, de-a lungul „ bulevardului Carol „- loc de promenadă pentru turiști, se înșiruiau semețe hotelurile Carol, Ferdinand și Creangă, Cazinoul, vilele și pavilioanele pentru băi. Stampele vremii prezentau atmosfera și afluxul de turiști din această mică stațiune pe care o numeau „Perla Moldovei”. Renumele acestor băi se răspândește în toată țara, iar condițiile de confort și tratament se îmbunătățesc.

În etapa de maximă dezvoltare, ca urmare a calităților deosebite a apelor și a eficacității deosebite a tratamentului, stațiunea se dezvoltă necontenit, și cuprindea:

Trei hoteluri din cărămidă, cu etaj, acoperite cu șindrilă ;

Patru vile, din care una pentru personalul băilor ;

Cazinoul ;

(Fig.102)a: Fostul Hotel Creangă

(Fig.103)b: Hotelul Carol și fostul Cazinou

(Fig.104)c:Fosta Vilă Barsch

Băile clasa I și cabinetul medical ;

Băile clasa a II – a și a III – a;

Rezervorul de apă dulce ;

Fântâna arteziană ;

Foișorul pentru orchestră ;

Casa pentru serviciul medical cu trei camere din cărămidă, acoperită cu tablă ;

Casa pentru personalul băilor, cu 7 camere făcute din lemn, acoperită cu șindrilă ;

Casa pentru bufet cu două camere din cărămidă, acoperită cu șindrilă;

Castelul de apă – unde se aflau mașinile, construită din cărămidă și acoperită cu tablă ;

Șura din lemn pentru magazie și grajd ;

Baraca de lemn acoperită cu tablă, pentru puțul “Carol”, care servea și drept atelier de fierărie și spălătorie ;

Ghereta pentru gardiști și pentru soldații de pază ;

Patru puțuri cu apă minerală ghizduite cu stejar ;

Două rezervoare de zid pentru apa minerală și potabilă;

Un rezervor din lemn pentru apa potabilă, unit cu castelul de apă ;

Sera din lemn cu 17 ferestre, cu canal și cuptor .

În timpul celor două războaie mondiale, stațiunea a trecut prin perioade dificile. În anii Primului Război Mondial, clădirile au fost rechiziționate armatei, aici fiind cantonat o parte din Batalionul Vânătorilor de Munte din Târgu Neamț, care au produs multe stricăciuni. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, localitatea a fost supusă bombardamentului, iar instalațiile de tratament au fost distruse, stațiunea încetându-și practic activitatea.

Începând cu anul 1952, mai mulți cercetători și medici de la Institutul de Medicină Fizică, Balneologie și Recuperare Medicală din București, prin lucrările lor, atrag atenția asupra apelor minerale din zona Băilor Oglinzi.

Între anii 1970-1972 au fost construite patru pavilioane de cazare pentru 100 locuri, care, împreună cu Hotelul Carol (singura construcție rămasă din vechea stațiunea), funcționează ca tabără școlară în timpul verii.

În anul 1986 Oficiul Județean de Turism Neamț, demarează lucrările de construcție în cadrul Stațiunii Oglinzi a două pavilioane destinate serviciilor de cazare, masă și tratament. Lucrările au fost finalizate în anul 1988, când s-au finalizat două hoteluri cu câte două etaje, într-o arhitectură tradițională specifică zonelor montane. Pavilionul A dispune de un număr de 50 locuri de cazare și restaurant la parter cu 120 de locuri. Pavilionul B are un număr de 40 de locuri de cazare și bază de tratament la parter cu o capacitate de 500 proceduri pe tură. Proiectul de dezvoltare era propus pentru o perioadă mai mare de timp, tinzând spre o capacitate de 1.000 de locuri de cazare și modernizarea bazei de tratament.

În prezent, Stațiunea Oglinzi oferă doar servicii turistice de bază : cazare și masă. Agrementul turistic este slab reprezentat în oferta stațiunii iar balneologia, care ar putea fi motivația principală pentru creșterea gradului de ocupare a stațiunii, este inexistentă. Valorificarea apelor clorosodice de la Oglinzi – Târgu Neamț reprezintă condiția dar și șansa ca stațiunea să cunoască o îmbunătățire a situației financiare și asigurarea funcționalității permanente.

Apele terapeutice de la Oglinzi sunt clorurate, sodice, sulfatate, bromo-iodurate, cu o mineralizație totală până aproape de saturație și tratează afecțiuni reumatismale degenerative,

(Fig.105)a: Aleea din fața hotelului construit în (Fig.106)b: Pavilionul A al hotelului constrit în

anul 1988 (pavilionul A) anul 1988

(Fig.107)c: Pavilionul B (Fig.108)d: Hotelul Carol

(Fig.109)e: Izvorul cu apă sărată (Fig.110)f: Perspectivă

afecțiuni reumatismale inflamatorii, cronice, afecțiuni reumatismale, afecțiuni ale aparatului respirator, afecțiuni ginecologice, afecțiuni dermatologice etc.

Demersurile inițiate de SIF Transilvania,ca acționar majoritar la SC Băile Oglinzi SA, au condus la încheierea unui contract de parteneriat între Consiliul Local Târgu Neamț și Stațiunea Oglinzi SA, care are ca obiect prioritar reabilitarea și dezvoltarea Băilor Oglinzi. În baza acestui contract, Consiliul Local a pus la dispoziția stațiunii suprafața de 67.360 mp, teren situat în zona izvoarelor cu ape minerale și clorosodice.

Proiectul de dezvoltare a stațiunii Oglinzi presupune construirea unui hotel de patru stele cu 120 camere, construirea unui centru spa de 2000 mp, achiziționarea de dotări wellness (1500 mp), amenajarea unui centru de conferințe de 1500 mp (ce cuprinde trei săli, din care două pentru seminarii de maxim 70 persoane și o sală organizată modular pentru conferințe de 120 persoane, eventual expoziții, alte evenimente, bar, salon de protocol), modernizarea și ridicarea gradului de confort a celor două hoteluri existente.

În momentul de față se lucrează la sistemul de canalizare, însă, chiar dacă finalizarea proiectului avea ca termen anul 2016, lucrările propriu-zise de costruire a bazei de tratament nu au fost începute din lipsă de fonduri.

Încadrarea amplasamentului față de

orașul Târgu Neamț și față de Cetatea

Neamțului

Studiu de însorire – axe și perspective valoroase

Cap 5. DEZVOLTAREA TEMEI ÎN LEGĂTURĂ CU PROIECTUL PERSONAL

MOTTO: “Arhitecții și urbaniștii ar trebui să-și scrie pe planșetă acest motto. Dacă edificiul este conceput ca lipsit de viață, monumental, menit a fi privit și nu folosit, simetria i se va potrivi foarte bine, căci ea reprezintă perfect autoritarismul politic și birocratic. Dar dacă edificiul trebuie să răspundă unor funcțiuni și conținuturi specifice, el nu mai poate fi simetric, căci simetria și, în general, consonanța supun fiecare element celui ce îl precede sau urmează, celui ce se află deasupra sau dedesubt.” (traducere de arh. Ana Gabriela Tabacu a cărții lui Zevi, Bruno, Codul anticlasic (limbajul modern al arhitecturii), Editura Paideia, București, 2000 , pp.67)

Locația pe care am ales-o pentru a-mi realiza proiectul de diplomă nu este una întâmplătoare, aflându-se la 3 kilometri de orașul meu natal, Târgu Neamț. Așadar, este vorba despre stațiunea Băile Oglinzi, de apele căreia au beneficiat bunicii noștri, însă care acum nu mai există sub forma de stațiune-bază de tratament, ci funcționează pe timpul verii ca tabără pentru copii. Deși nu este varianta ideală, cel puțin clădirile existente nu se află în paragină, și, măcar un sezon, copiii beneficiază de aerul curat și de liniștea zonei.

Proiectul meu de diplomă cu tema “Centru de tratament și recuperare Băile Oglinzi”dorește să readucă la viață atmosfera de odinioară a stațiunii, într-o variantă modernă, dar pe locația celor două hoteluri, Creangă și Ferdinand, distruse în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, prin deschiderea unei baze de tratament, arealul Târgu Neamț-Băile Oglinzi poate constitui centrul coordonator al zonei turistice a mănăstirilor din această parte a Moldovei. În paginile anterioare am evidențiat calitățile de excepție ale acestor ape minerale, clorurate, sodice și bromurate de înaltă concentrație care au purtat denumirea de “băi regale”, fiind preferate de Carol al II-lea. În acea perioadă, se spune că ar fi ocupat locul doi în Europa, după renumitele ape de la Karoly Vary, Cehia.

În zilele noastre, în urma analizelor efectuate a reieșit faptul că apele, în funcție de compoziția chimică și efectele curative, ocupă locul cinci în Europa. Totuși, ele nu sunt exploatate și nu aduc nici un beneficiu persoanelor suferinde, așa cum ar fi normal.

Din documentele de care am facut rost personal de la prof. Mircea Facaș, consilier în management turistic, am aflat de calitățile și istoria Băilor Oglinzi. Astfel am considerat oportună și absolut necesară crearea unui Centru de tratament și recuperare în această zonă cu un potențial deosebit, dar care nu este exploatată.

Centrul de tratament propus se înscrie în liziera pădurii prin preluarea formei acesteia și accentuarea centralității. Corpul în prelungire este destinat strict celor trei zone de tratament ce au caracter diferit (balneoterapie, kinetoterapie și fizioterapie) și spațiului destinat bazinelor. Această zonă are acces separat de la exterior, având și o zonă privată de parcare. În imediata vecinătate a recepției se găsesc vestiarele-filtru destinate adoptării unei ținute adecvate în funcție de tratamentul dorit. Eventuala prezență a persoanelor cu dizabilități a fost luată în calcul, astfel încât există dotările necesare pentru ca acestea să nu se simtă în inferioritate.

Zona bazinelor: conține patru bazine de dimensiuni și temperaturi diferite, însă toată apa este extrasă din izvorul cu apă minerală și clorosodică existent în această zonă. Pe lângă tratarea diverselor afecțiuni, efectul acestor băi este unul relaxant și tonifiant.

Zona de fizioterapie: cuprinde un birou pentru cadrele medicale, un cabinet de aerosoli, o încăpere unde se fac împachetări cu nămol și parafină, un cabinet de actinoterapie, o încăpere destinată băilor galvanice și una în care tratamentele sunt făcute cu ajutorul curenților de înaltă/joasă frecvență.

Zona de kinetoterapie: este alcătuită dintr-o sală de gimnastică, o încăpere în care se fac procedurile de masaj și un birou pentru kinetoterapeut.

CONCEPT

Liziera pădurii Înscriere în liziera pădurii Prelungirea corpului Decalarea corpului de

prin preluarea formei circulare pentru dispunerea bazinelor bazine și tratamente

a acesteia și accentuarea și zonelor de tratament

centralității

PLAN DE SITUAȚIE

Zona de balneoterapie: cuprinde două saune uscate, o saună cu aburi, o saună umedă, o încăpere destinată băilor parțiale, un bazin de hidrogimnastică, un bazin cu bule și un bazin de hidromasaj.

Complexul conține, pe lângă funcțiunile uzuale de tratament, și un hotel de patru stele pentru 77 persoane, un restaurant pentru 96 persoane, un salon pentru micul dejun de 36 persoane la interior și 28 persoane în zona de terasă, două săli de întruniri de 16 persoane și o sală de conferințe de 79 persoane. De asemenea, la parter se găsește un bar de zi cu terasă proprie și vedere spre zona bazinelor, iar la ultimul nivel un café-bar ce oferă o vedere panoramică atât din interior, cât și de pe terasa amplă de care este deservită.

Accesul în hotel se realizează separat față de accesul de la tratamente, existând și o legătură între aceste corpuri pentru a facilita circulația. Camerele de cazare sunt dispuse deasupra zonei de intrare și recepție, astfel oferind o ambianță plăcută, un caracter protector și o mai bună perspectivă asupra împrejurimilor.

La nivelul parterului, recepția este un punct foarte important din zona de primire și este dispusă în vecinătatea scării principale a hotelului, a celor două lifturi și a scării ce duce la demisol, unde se află restaurantul. Zona de recepție este în legătură directă cu încăperea unde se depozitează bagajele, cu zona de așteptare și cu barul de zi ce are terasă proprie. Scara spre demisol conduce la un spațiu de relaxare liniștit și luminat zenital, ce se află adiacent restaurantului, care are, totodată, și acces direct din exterior datorită pantei terenului.

Salonul pentru mic dejun se află la etajul 1 al clădirii și este destinat persoanelor cazate în incinta hotelului. Acesta deține și o terasă ce poate funcționa în perioada călduroasă.

Partea de hotel conține 24 camere de o persoană, 16 camere de două persoane cu pat matrimonial sau cu două paturi, un apartament și șase duplexuri la partea superioară. Conform normativului, a fost necesar ca una dintre camerele de o persoană să fie adaptată pentru persoanele cu dizabilități.

Ultimul etaj, pe lângă dormitoarele de la duplex, mai deține un café-bar cu terasă proprie ce oferă perspective valoroase asupra împrejurimilor.

Zona de administrație se află la nivelul parterului, în vecinătatea celor două recepții și cuprinde: biroul secretarei, arhiva, biroul directorului cu grup sanitar și o sală de ședințe.

Întâmpinarea restaurantului se face de o recepție cu garderobă pentru invitați. La același nivel se află oficiul și liftul ce asigură opțiunea de room-service. De asemenea, se mai găsește bucătăria cu toate spațiile necesare, o zonă lounge cu acces internet, un grup sanitar pe sexe și cu încăpere destinată persoanelor cu dizabilități. Restaurantul poate fi accesat de cei cazați direct din casa scării sau cu ajutorul celor două baterii de lift, dar și de către cei aflați la conferințe.

Fiecare nivel de cazare va avea două scări închise, două lifturi, o cameră curat (cu liftul pentru lenjerie murdară, liftul pentru lenjerie curată, spațiu destinat depozitării obiectelor de curățenie și grup sanitar pentru cameristă) și un lift pentru deservire etaj ce asigură room-servie-ul.

Subsolul dispune de toate spațiile tehnice necesare și are un număr de 20 de locuri de parcare pentru public și 6 locuri de parcare pentru personal, accesul la ele făcându-se printr-o rampă cu dublu sens. La nivelul subsolului se face recepția marfă și se înlătură deșeurile menajere. Totodată, există o încăpere destinată întreținerii bazinelor, centrala termică ce are acces direct din exterior printr-o scară, centrala de ventilație cu priză de aer, un atelier de întreținere, o încăpere cu grupul electrogen și un vestiar pentru personalul de întreținere. O altă zonă importantă de la acest nivel este adăpostul de protecție civilă în caz de calamități ce are toaletă uscată și ieșire de salvare. Separat de aceste funcțiuni a fost proiectată o spălătorie pentru lenjerie și prosoape, având un traseu spedific și bine definit. Astfel, lenjeria murdară este trimisă de la etajele superioare prin lift, de unde este preluată și introdusă în camera pentru depozitarea lenjeriei murdare, își urmează traseul prin spălătorie, uscătorie, călcătorie, iar apoi ajunge în depozitul de lenjerie curată, de unde este preluată și, cu ajutorul liftului creat în acest scop, ajunge la camere.

PLAN PARTER

Centrul de tratament si recuperare a fost gândit să funcționeze pe toată perioada anului, întrucât în anotimpul rece pot fi cazați diverși sportivi. În acest sens, a fost dispusă și o sală de forță utilă menținerii tonusului muscular și antrenamentului.

PERSPECTIVE

Cap 6. CONCLUZII

MOTTO: “Pădurile și apele minerale sunt două resurse de care ne batem joc: una exploatată la extrem, cealalaltă…lăsată să curgă la canal. Privatizări nereușite, investitori cu diverse grade de seriozitate, lipsa de coerență a statului în definirea apei minerale și administrarea ei ca resursă strategică, toate arată o lipsă de prețuire pentru ce ne-a fost dat cu generozitate de la natură.” (citat preluat din emisiunea “România, te iubesc!”, difuzată în data de 19 aprilie 2015 despre “Izvoarele de nepăsare” )

În urma elaborării acestei lucrări, aș dori să readuc în discuție nu doar importanța și calitățile sării și a apei, ci și importanța istoriei în apariția și dezvoltarea unor noi centre de recuperare și tratament. Din exemplele menționate în această lucrare a reieșit faptul că, majoritatea stațiunilor cu ape clorosodice se află în imediata vecinătate a unor dealuri de sare, care fie au fost exploatate sub formă de mină, fie au rămas nealterate de mâna omului.

Însă, țara noastră nu este bogată numai în resurse, ci și în locații de tip cultural sau arhitectural. Astfel, pe lângă beneficiile conferite de apele minerale și clorosodice asupra sănătății, mai putem vorbi și de relaxarea conferită de vizitarea unor monumente istorice fie ele situate în oraș sau în mijlocul pădurii. Un astfel de exemplu este Monumentul Vânătorilor de munte situat pe Culmea Pleșului, ridicat pentru a comemora jertfa eroilor neamului din timpul Primului Război Mondial. Acesta este situat la aproape 100 metri deasupra orașului Târgu Neamț, e înconjurat de păduri, iar la inaugurarea sa din 29 iunie 1939 a participat și regele Carol al II-lea.

Din păcate, în zilele noastre nu se mai pune accent pe păstrarea a ceea ce este vechi și valoros, pe ceea ce reprezintă istoria și cultura noastră. Majoritatea clădirilor cu o arhitectură deosebită sunt lăsate în paragină, ajung să fie locuite de oameni ai străzii pentru ca, mai apoi, să fie distruse de ignoranța și nepăsarea noastră.

Pentru a nu se pierde din valoarea acestor monumente istorice, ele ar trebui restaurate în primul rând și, dacă este nevoie, suplimentate prin apariția unor centre de tratament noi. Din cauza lipsei de dotări moderne, mulți români preferă să își petreacă vacanțele în străinătate în loc să aibă această posibilitate chiar la noi în țară.

În majoritatea cazurilor, hotelurile și dotările aferente nu au fost modernizate de mulți ani, astfel nu ajung să atingă pragul de confort așteptat de public. Dacă s-ar investi bani în acest sens, nu numai că am beneficia de calitățile minunate ale apelor din țara noastră, dar am putea deveni un punct forte al Europei în ceea ce privește turismul, așa cum am fost odinioară.

Cap 7. BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Alexianu, Marius; Weller, Olivier; Brigand, Robin, Izvoarele de apă sărată din Moldova subcarpatică. Cercetări etnoarheologice, Editura Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2007

Berlescu, Elena, Stațiunile balneare de-a lungul timpului și azi, Editura Medicală, București, 1971

Cavruc, Valeriu; Chiricescu, Andrea, Sarea, timpul și omul, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe, 2006

Masaru, Emoto, Mesaje de la apă și de la Univers, Editura Divin, Brașov, 2012

Simionescu, Ion, Țara noastră – oameni, locuri, lucruri, Editura Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol II”, 1938

Stati, Sorin; Stati, Ioana, Enciclopedia civilizației grecești, Editura Meridiane, București, 1970

Ștefănescu, Costin, Stațiuni balneare și climaterice din România, Editura Meridiane, București, 1967

Vais, Dana, Locuire, Editura Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1997

Vitanos, Claudiu Alexandru, Imaginea României prin turism, târguri și expozțtii universale, în perioada interbelică, Editura Mica Valahie, București, 2011

Voinea, Alexandra; prof. univ. dr. Băran, Andra, Repere iatro-istorice , Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr. T. Popa” Iași, specializarea Balneofiziokinetoterapie și Recuperare

ARTICOLE

Facaș, Mircea, consilier în management turistic, studiu asupra Băilor Oglinzi, în vederea stabilirii necesității unei noi baze de tratament cu hotel și săli de conferințe

Korodi, Szabolcs, “Reguli Naturale”, în Zeppelin nr.110/2012

SURSE WEB

http://adevarul.ro/locale/targu-mures/sovata-salina-praid-1_51fa3cd2c7b855ff56954513/index.html

http://www.almanahmedical.eu/inpage/istoria-frumusetii/

Aspecte religioase

http://www.armonianaturii.ro/Atitudine/Mesajele-apei

http://www.asociatiaturismprahova.ro/ro/idei-de-vacanta/natura/rezervatii-naturale-si-arii-protejate/rezervatia-geologica-muntele-de-sare-de-la-slanic

http://atlas.usv.ro/geoconcept/articole.php/Ghidul-tău-pentru-stațiunea-balneoclimaterică-Bălțătești/40

http://www.bavaria.by/bad-reichenhall-alpine-brine

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2565

http://www.cesavezi.ro/obiective-turistice/4-obiective-geografice/147-muntele-de-sare-praid

http://www.cesavezi.ro/obiective-turistice/14-statiuni/621-statiunea-slanic-prahova

http://www.ciechocinek.pl/index.php?lang=2

http://colegiuldecomunicatii.ro/colegiul_tehnic/files/proiect/proiect%20european/website%204isd/Web%20site/aplicatii_arhitectura.html

Povestea sarii din bucate

http://www.desprespa.ro/SPA/SPA-si-Wellness/Istoria-spa

http://dexonline.ro/definitie/hidrie

http://dexonline.ro/definitie/termalism/paradigma

http://en.wikipedia.org/wiki/Bad_Ischl

http://www.e-scoala.ro/comunicare/principii_semiotica_culturala.html

http://www.eva.ro/casa-si-familie/acasa/baia-ritual-si-metafora-articol-5532.html

http://www.eurothermen.at/en/bad-ischl/thermal-spa/salzkammergut-thermal-spa/

http://www.fabricadecarne.ro/agricultura-si-cresterea-animalelor-in-egiptul-antic-si-palestina

http://www.financiarul.ro/2014/11/13/nicu-radulescu-optbr-turismul-balnear-a-atras-investitii-de-150-milioane-de-euro-avem-o-problema-cu-migratia-personalului-medical/

http://www.garbo.ro/articol/Frumusete/12992/6-secrete-de-frumusete-ale-femeilor-grecoaice.html

http://greenly.ro/apa/din-nou-despre-apasi-memoria-ei

http://ibexfairstay.ch/hp526/Hotel-EDEN-im-Park-Rheinfelden.htm

Ce înseamnă wellness?

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/zoom-milenii-de-igiena-115028.html

http://www.jw.org/ro/publicatii/reviste/g201411/apeducte-romane-inginerie/

Istoria Sapunului

http://www.lacul-ursu.ro/muntele-de-sare

http://www.mediculmeu.com/sanatatea-familiei/pielea/baia-de-aburi-si-sauna–tratament/baia-japoneza.php

http://www.medieval-life-and-times.info/medieval-food/spices-in-medieval-times.htm

Sarea in ritualuri magice

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=203:shintoismul-calea-zeilor&catid=52:reportaje&Itemid=73

Comuna Ocna Șugatag

http://www.primariaraucesti.ro/comuna/turism.php

http://protlc.net/latinitate-si-dacism/

http://pro-natura.ro/?page_id=1171

https://razvanpascu.ro/2012/07/22/romania-e-frumoasa-47-canionul-de-sare-praid-si-tinovul-de-la-fantana-brazilor-corund/

http://www.revistamagazin.ro/content/view/39/8/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ocna_Șugatag,_Maramureș

http://romania.directbooking.ro/prezentare-praid-informatii-poze-imagini-38.aspx

http://www.romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/lacul-de-la-ocna-Șugatag–unicat-pe-continent-193631

„Arboretele de pe Sărături”, MUNTELE DE SARE din România, UNIC pe mapamond

http://www.roturism-info.ro/Localitati/Maramures/Ocna%20Sugatag.html

http://www.salrom.ro/slanic-prahova.php

http://www.slanic.ro/tratament.html

http://statiunea-slanic.ro/prezentare-slanic-prahova/

http://stirileprotv.ro/stiri/travel/s-a-deschis-cel-mai-mare-strand-cu-apa-sarata-din-romania.html

http://www.termyuniejow.pl/en/thermal-spa-and-pool-complex

http://www.tourismus-rheinfelden.ch/de/welcome/history/

http://www.turism-transilvania.ro/location/muntele-de-sare-de-la-sovata

https://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/b/59/

http://www.villapark.pl/en/#!/spa/saltaris-spa/

Statiunea Oglinzi – Judetul Neamt

http://www.wellnessinfo.info/Rupertustherme-Bad-Reichenhall-Deutschland_Testbericht

http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102002405

http://www.ziare.com/articole/zacaminte+sare+romania

http://www.ziare.com/economie/comert/sarea-comoara-din-adancurile-romaniei-1085990

http://ziarullumina.ro/sanatate/balneologie-si-naturopatie