DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE [624141]

UNIVERSITATEA ,,PETRU MAIOR’’ DIN TÎRGU MUREȘ FACULTATEA
DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii : DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Conf. dr. SABĂU -POP Olimpiu -Aurelian

Absolvent: [anonimizat]
2017

UNIVERSITATEA ,,PETRU MAIOR’’ DIN TÎRGU MUREȘ FACULTATEA
DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii : DREPT

NEGLIJEN ȚA ÎN SERVICIU

Coordonator științific:
Conf. dr. SABĂU – POP Olimpiu – Aurelian

Absolvent: [anonimizat]
2017

CUPRINS

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 1
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA
INFRACȚIUNILE SE SERVICIU ………………………….. ………………………….. …….. 3
1.1. Cadrul de reglementare și incriminarea infracțiunilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul ………………………….. ………………………….. …………………………. 3
1.2. Evoluția reglementărilor privind infracțiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 5
1.3. Elemente comune infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul …….. 8
CAPITOLUL II: ASPECTE PRIVITOARE LA FUNCȚIONARII PUBLIC I
ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ A ACESTORA ………………………….. ……………… 12
2.1. Reglementări privind funcția și funcționarul public în România ……………… 12
2.2. Considerații cu privire la răspunderea penală ………………………….. …………… 16
2.3. Răspunderea funcționarului public ………………………….. ………………………….. 19
2.4. Funcționarul public – subiect activ al infracțiunii ………………………….. ……… 22
CAPITOLUL III: CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE
NEGLIJENȚĂ ÎN SERVICIU ………………………….. ………………………….. …………. 25
3.1. Conținutul juridic al infracțiunii ………………………….. ………………………….. … 25
3.2. Condiții preexistente ………………………….. ………………………….. ……………….. 29
3.2.1. Obiectul juridic specific al infracțiunii ………………………….. ……………… 30
3.2.2. Obiectul material al infracțiunii ………………………….. ……………………….. 32
3.3. Subiecții infracțiunii ………………………….. ………………………….. ………………… 34
3.4.1. Subiectul activ al infracțiunii ………………………….. ……………………….. 34
3.4.2. Subiectul pasiv al infracțiunii ………………………….. ……………………….. 35
CAPITOLUL IV: CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII ….. 37
4.1. Latura obiectivă a infracțiunii ………………………….. ………………………….. …… 38
4.1.1. Elementul material ………………………….. ………………………….. …………….. 38
4.1.2. Urmarea imediata ………………………….. ………………………….. ……………… 43
4.1.3. Legătura de cauzalitate ………………………….. ………………………….. …… 45
4.2. Latura subiectiva a infracțiunii ………………………….. ………………………….. …… 47

CAPITOLUL V: FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI …………………………. 51
5.1. Formele infracțiunii ………………………….. ………………………….. …………………. 51
5.2. Modalități normative ………………………….. ………………………….. ……………….. 56
5.3. Sancțiuni ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 58
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 62
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 64

LISTĂ DE ABREVIERI

Alin. – alineat
Art. – articol
C. pen. – Codul Penal
Ed. – Editura
H. G. – Hotărâre de Guvern
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
NCP – Noul Cod Penal
nr. – număr
O. G. – Ordonanță a Guvernului
O. U. G. – Ordonanță de urgență a Guvernului
Op. cit. – Operă citată
p. – pagina
pct. – punctul

1
”Infracțiunea este ceea ce omul săvârșește prin faptă, vorbă sau scris, sau
cu dol sau din culpă, și este interzis sub pedeapsă de legea în vigoare, neputând fi
scuzat prin nicio cauză justă. ” – Tiberio Deciani

INTRODUCERE

Prezenta lucrare are ca obiect infracțiunea de neglijență în serviciu, încadrată
de legiuitorul român în categoria infracțiunilor de serviciu, axându -se pe scoaterea în
evidență a aspectelor doctrinare și jurisprudențiale apărute de -a lungul timpului în
domeniul dreptului penal, în speță a infracțiunilor de serviciu.
Deoarece avem un parlament ales, care reprezintă poporul, sistemul din țara
noastră este caracterizat în doctrină de teoreticieni drept un sistem de democrație
reprezentativă, caracterizat pri n faptul că puterea supremă în stat nu este exercitată în
mod direct de popor, el fiind reprezentat de parlamentul ales. În democrațiile
reprezentative intervin și separația puterilor în stat, adică puterea legislativă care este
realizată de parlament, put erea executivă realizată de guvern și autoritățile
administrației publice locale și puterea jurisdicțională care este exercitată de
autoritățile judecătorești.
Atunci când vine vorba de respectarea strictă a legilor de către organele
administrative și de către funcționarii publici apar foarte multe probleme, iar actele
normative nu sunt întru totul respectate, iar cei vătămați sunt întotdeauna cetățenii, iar
funcționarii publici prin îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu pot să
aducă văt ămări drepturilor și libertăților cetățenilor, să încalce reglementările în
domeniu.

2
Vorbind de infracțiunile de serviciu, așa cum le spune și denumirea dată de
legiuitor, acestea se săvârșesc în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul, de
către un funcționar public sau un funcționar, iar în sensul legii penale, prin funcționar
se înțelege acea persoană care cu titlu permanent sau temporar exercită o funcție de
demnitate publică sau o funcție publică de orice natură sau o persoană care exercită un
serviciu de interes public.
Pornind de la faptul că însăși Constituția României prevede la art. 52 ”Dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică”, consider că tema ”Neglijența în serviciu”
este una de actualitate și care prin natura sa infracțional ă, poate duce la încălcarea
drepturilor și libertăților cetățenilor de către autoritățile publice prin intermediul
funcționarilor publici.
Prin consacrarea acestui drept în legea fundamentală, dar și prin incriminarea
faptelor care aduc atingere drepturilor și libertăților cetățenilor, săvârșite de
funcționarii publici, în legătură cu serviciul, legiuitorul încearcă să acorde o
importanță deosebită garantării drepturilor cetățenilor care se adresează instituțiilor
statului.
Fără o incriminare a fa ptelor săvârșite în timpul serviciului de funcționarii
publici, care ar putea duce la vătămarea drepturilor și intereselor cetățenilor, aceștia ar
fi lipsiți de orice putere în ceea ce privește apărarea lor.

3
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA
INFRACȚIUNILE DE SERVICIU

Infracțiunile în legătură cu serviciul reprezintă categoria infracțiunilor a căror
latură obiectivă nu se înscrie în activitatea specifică prin care angajații își exercită
serviciu, însă au o legătură directă cu acea stă activitate, pe care o influențează într -un
mod oarecare.
Infracțiunile de serviciu, sunt acele infracțiuni de drept comun, care nu au
nicio legătură cu sarcinile de serviciu, dar care sunt săvârșite cu prilejul îndeplinirii
unor sarcini de serviciu, fie la locul de muncă, fie într -o deplasare în interes de
serviciu.

1.1. CADRUL DE REGLEMENTARE ȘI INCRIM INARE AL
INFRACȚIUNILOR DE SERVICIU

Necesitatea apărării prin mijloace de drept penal a activității statale și obștești,
în ansamblul ei, decurge din însăși procesul de făurire și perfecționare continuă a
aparatului de stat și obștesc, de dezvoltare și adâncire a democratismului vieții sociale
și de stat în orânduirea socialistă.1
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, erau încadra te în Codul
penal din 1968, în categoria infracțiunilor care aduceau atingere activității
organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege.

1 A se vedea, Oliviu, Augustin Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică,
București, 1976, p. 231

4
Faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu săvârșite de funcționari, care
pot prejudicia grav, prin consecințele lor activitatea de serviciu, ca și interesele legale
ale persoanelor, precum și faptele săvârșite de particulari în legătură cu atribuțiile de
serviciu ale celor dintâi, fapte care pot aduce și ele grave prejudi cii activității de
serviciu, prezentând pericol pentru societate, au fost incriminate și incluse de legiuitor
în categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.2
Infracțiunile care aduceau atingere activității organizațiilor de stat,
organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege au fost cuprinse in
partea specială a Codului penal, fiind grupate în mai multe capitole, în funcție de
natura relațiilor sociale ce constituie obiectul lor juridic generic.3 Conform Codului
penal din 1968, din categoria acestor infracțiuni făceau parte faptele penale care
aduceau atingere serviciului în organizațiile de stat sau obștești, faptele care aduceau
atingere justiției, regimului juridic al armelor sau celui referitor la exercitarea u nei
profesii. Din aceeași categorie făceau parte și faptele penale care aduceau atingere
siguranței circulației pe căile ferate.
Pentru a se asigura desfășurarea normală a relațiilor sociale, toți indivizii
trebuie să respecte ordinea socială care implică o conduită potrivit normelor morale și
juridice.
Pentru cei care nu își adaptează conduita conform cu prevederile legale și
tulbură relațiile sociale prin fapte ilegale, se impune necesitatea aplicării constrângerii
juridice, deoarece se consideră că aceștia lezează interesul public.
Din teoria și practica judiciară penală putem distinge faptul că interesul public
implică ocrotire a prin lege a tuturor relațiilor sociale, menite să asigure buna
desfășurare a vieții sociale și economice a unei comunități, motiv pentru care legea
penală sancționează și interzice acele fapte care aduc atingere activității de interes
public.

2 A se vedea, Octavian Loghin, Tudorel Toader , Drept penal român. Partea specială ., Casa de editură și
presă ”Șansa” SRL, București 1994, p.318
3 A se vedea, Octavian Loghin,Avram Filipaș , Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și peagogică,
Bucur ești, 1983, p. 201

5
Capitolul II din Titlul V al Noului Cod penal este consacrat infracțiunilor de
serviciu (art. 295 -309). Din categoria infracțiunilor de serviciu face parte și
infracțiunea de neglijență în serviciu, infracțiune ce urmează să o analizăm în
următoarele capitole ale prezentei lucrări.

1.2 EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND INFRACȚIUNILE DE
SERVICIU

Dreptul penal feudal, așa cum este el conturat în a doua jumătate a secolului al
XVIII -lea, este rodul unei lungi evoluții istorice. Sistemul pedepselor și al
incriminărilor s -a dezvoltat treptat, în cea mai mare măsură necodificat și sub
influența cutumel or, dreptului roman și a celui canonic, dar și a unor acte legislative
izolate.
Sfârșitul sec. al XV -lea și sec. al XVI -lea, provoacă în toată Europa
occidentală apariția legilor ca principal izvor de drept penal.
În restul Europei, de -abia în epoca de descompunere a feudalismului, când
puterea monarhică se întărește în detrimentul feudalilor și se simte nevoia unor legi
penale unitare aplicabile pe întregul teritoriu al statului, apar o serie de legi penale,
denumite de regulă ”Ordonanțe”. Putem aminti ca fiind mai importante: Leyes de
Toro(1505) în Spania, Le grand coustumier(1453) în Franța etc. 4
Toate aceste colecții de norme penale, erau departe de ceea ce noi azi numim
”coduri”, ele cuprinzând doar înșiruiri de reguli, de pedepse și de incriminări , fiind de
cele mai multe ori dispoziții de circumstanță, fragmentare și care de cele mai multe
ori rămâneau fără aplicare. Întrucât nu se putea vorbi de o codificare a normelor
penale în perioada feudală, sfera ilicitului penal a fost imprecisă și nesigur ă.

4 A se vedea, Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1965, p. XXVI

6
În toate aceste legiuiri găsim însă pretutindeni prezente: lipsa de drepturi a
individului, cruzimea pedepselor, incriminări bazate pe ignoranță și superstiție,
inegalitatea represiunii în funcție de clasa din care făcea parte infractorul, caracterul
colectiv al răspunderii penale, arbitrarul judecătorilor, sălbăticia procedurilor.5
Dacă este să facem o scurtă analiză a momentului în care Cesare Beccaria își
scrie cartea despre infracțiuni și pedepse, dreptul penal apare ca o operă comună
tuturor popoarelor Europei occidentale, având un singur scop, acela de a salva vechiul
edificiul al feudalității.
Infracțiunea constituie nucleul în jurul căruia se structurează orice sistem de
drept penal, iar infracțiunile care aduc atingere activității organizațiilor de stat,
organizațiilor obștești au fost incriminate tocmai pentru a se asigura b una desfășurare
a aparatului de stat, a organizațiilor obștești și pentru a combate orice fenomene
negative care împiedică sau aduc atingere în orice mod activității acestora.
În ceea ce privește funcțiile publice, ilicitul penal a cunoscut schimbări
serio ase în ultimii ani, mai ales prin particularizarea răspunderii penale în sfera
combaterii corupției, lupta împotriva corupției și, în special împotriva corupției în
domeniul funcției publice. Această ”luptă” împotriva fenomenului de corupție a
devenit în u ltimii ani o prioritate pentru România, dar și la nivelul Uniunii Europene,
motiv pentru care Consiliul Europei a adoptat o serie de acte normative cu privire la
corupție.
Codul penal din 1968 a reglementat în Titlul VI al Părții speciale infracțiunile
care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de
lege. Inițial denumirea Titlului VI al Părții speciale era „Infracțiuni care aduc atingere
activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activit ăți reglementate
de lege”.
În cuprinsul acestui titlu s -au regăsit cele mai numeroase texte, acesta
cuprinzând o arie vastă de incriminări, dar care aveau același obiect juridic generic:
„fasciculul de relații sociale a căror existență este asigurată prin apărarea unor valori

5 A se vedea, Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 74

7
sociale ca: bunul mers al organizațiilor de stat, precum și al celor obștești, interesele
legale ale persoanelor, înfăptuirea justiției, siguranță circulației pe căile ferate”.6
Acest titlu era structurat în patru capitole, primul cap itol cuprinzând
infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul(art. 246 -258).
Din categoria infracțiunilor de serviciu făceau parte în vechea reglementare:
abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, neglijența în păstrarea secretului de stat,
purtarea abuzivă, luarea de mită și primirea de foloase necuvenite. Principala
caracteristică comună a acestor infracțiuni o reprezintă existența unui subiect activ
calificat, în sensul că acestea pot fi săvârșite doar de către o categorie determinată de
persoane.
Din categoria infracțiunilor în legătură cu serviciul făceau parte traficul de
influență și darea de mită. Aceste infracțiuni erau subclasate într -o altă categorie,
deoarece se deosebeau de infracțiunile de serviciu prin faptul că subiectul activ al
acestora poate fi orice persoană, însă faptele sunt săvârșite în legătură cu activitatea
unui funcționar public.
Așa cum s‐a remarcat în literatura de specialitate7, „deși au o mare varietate,
toate aceste infracțiuni au fost cuprinse într‐un singur ti tlu datorită trăsăturii esențiale
comune, constând în aceea că, prin săvârșirea lor, se aduce atingere unor relații
sociale de aceeași natură”.
Odată cu modificarea Codului penal, s -a modificat și structura infracțiunilor.
Astfel, Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009, care a intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014, conform dispozițiilor art. 246 din Legea nr. 187/2012,
reglementează în Titlul V al Părții speciale ”Infracțiunile de corupție și de serviciu”,
fiind structurat în două capitole , primul capitol reglementează infracțiunile de
corupție(art. 289 -294), iar al doilea capitol reglementează infracțiunile de serviciu(art.
295-309).

6 A se vedea, Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV,
Editura Academiei – Ed. All Beck, București, 2003, p. 63.
7 A se vedea, Florentina Dragomir , Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H. Beck, București,
2011, p. 79.

8
Codul penal din 1968, reglementa împreună atât infracțiunile de serviciu cât și
infracțiunile de corupție sub denumirea de ”Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul”. Această clasificare a legiuitorului român a fost aspru criticată încă de la
publicarea Codului, subliniindu -se faptul că pentru o clasificare ”perfectă” ar fi trebuit
să fie cuprinse numai infracțiunile de serviciu.
Restabilind ordinea valorilor sociale ocrotite de legea penală și, pe cale de
consecință, ordinea incriminărilor, Codul penal din 2009 a realizat o despărțire a
clasificării celor două tipuri de infracțiuni, ordonându -le prin așezarea într‐o poziție
reglementară preeminentă a infracțiunilor de corupție fiind generată de importanța
dată procesului de combatere a corupției, atât în România, cât și în contextul social‐
politic european.
Existența categoriei infracțiunilor de serviciu, evidențiază faptul că legiuitorul
și-a dorit să asigure desfășurarea în condiții corespunzătoare a serviciilor publice și
prin mijloace de drept penal, iar faptul că această categorie de infracțiuni se regăsește
încă din vechea reglementare, nu poate decât să confirme faptul că indiferent de
perioada și de forma de guvernământ pe care România a avut -o, funcționarii statului
au fost mereu supuși la astfel de fapte.

1.3. ELEMENTE COMUNE INFRACȚIUNILOR DE SERVICIU SAU ÎN
LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Existența acestui grup de infracțiuni evidențiază grija legiuitorului de a asigura
și prin mijloace de drept penal desfășurarea în condiții corespunzătoare a serviciului
în organizațiile de stat sau obștești.8
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul constituie o grupă ce
cuprinde acele fapte de pericol social care sunt săvârșite de către funcționari sau alți

8 A se vedea, Octavian Loghin, Avram Filipaș, Op. Cit. 1983, p. 201

9
salariați pin încălcarea îndatoririlor de serviciu, sau de către alte persoane, dar în
legătură cu modul de exercitare a serviciului de către funcționari sau alți salariați.9
Principala caracteristică comună a infracțiunilor de serviciu este obiectul
juridic special care este reprezentat de relațiile sociale care privesc buna desfășurare a
serviciului precum și corectitudinea și atitudin ea de care funcționarii trebuie să dea
dovadă în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Întrucât activitățile de interes public, precum și celelalte activități
reglementate de lege, se realizează prin intermediul funcționarilor, este necesar ca
aceștia să își îndeplinească corect atribuțiile de serviciu, fără a realiza surse de venit
necuvenite de pe urma exercitării acestor atribuții ori să le exercite într -un mod
abuziv.
Faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu săvârșite de funcționari, care
pot prejudicia grav, prin consecințele lor activitatea de serviciu, ca și interesele legale
ale persoanelor, precum și faptele săvârșite de particulari în legătură cu atribuțiile de
serviciu ale celor dintâi, fapte care pot aduce și ele grave prejudicii ac tivității de
serviciu, prezentând pericol pentru societate, au fost incriminate și incluse de legiuitor
în categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.10
În raport cu legea penală din 1969, Noul Cod penal român nu a preluat
sistematiz area din Codul penal din 1969 unde în cadrul Titlului VI din Partea specială
intitulat ”Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor
activități reglementate de lege”, în Capitolul I intitulat ”Infracțiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul”, cuprindea și infracțiunile de corupție. Noua reglementare
consacră infracțiunilor de corupție și de serviciu un titlu separat.

9A se vedea, Oliviu Augustin Stoica, Drept penal. Partea specială , Ed. Didactică și pedagogică,
București, 1976, p. 233
10 A se vedea, Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și
presă ”Șansa” SRL, București, 1994, p. 318

10
Deși cele două categorii de incriminări au fost așezate în despărțăminte
separate – Capitolul I consacrat infracțiunilor de corupție și Capitolul II dedicat
infracțiunilor de serviciu – totuși ele prezintă unele aspecte comune.11
În ceea ce privește aspectele comune ale infracțiunilor de serviciu și de
corupție, ”unite” de legiuitorul român în Noul Cod penal, cea mai importantă
caracteristică comună a lor este obiectul juridic comun, care constă în relațiile sociale
pentru a căror evoluție corespunzătoare este necesară apărarea interesului public, care
devine o valoare socială comună acestor infracțiuni.
Nu vom intra în detalii privind infracțiunile de corupție, deoarece categoria
care ne privește în mod direct în tematica prezentei lucrări este cea a infracțiunilor de
serviciu, consacrate de Noul Cod penal în Capitolul II al Titlului V din Partea
specială.
În ceea ce privește aspectele comune ale infracțiunilor de serviciu, cea mai
importantă caracteristică este obiectul juridic generic care constă în relațiile sociale ce
privesc buna desfășurare a atribuțiilor de serviciu.
În acest sens, pretinzându -se, prin intermediul dispoziției normei juridice
penale, o anumită conduită a funcționarilor, altor salariați, sau în unele cazuri, oricărei
persoane care prin acțiunea sa poate periclita aceste relații sociale.12
Obiectul material la aceste infracțiuni este de ce le mai multe ori însăși
obiectivizarea atribuțiilor de serviciu precum și actele materiale care încorporează
atribuțiile subiectului activ.
În cazul neglijenței în serviciu, a delapidării, etc poate apărea și o valoare
concretă care este corespunzătoare obiectului juridic adiacent, dar acest fapt îl vom
analiza pentru infracțiunea de neglijență în serviciu în cadrul capitolului III al
prezentei lucrări.

11 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod
penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 291
12 A se vedea, O. Loghin, Op. Cit., 1983, p. 201

11
În sensul art. 175 din Noul Cod penal, la majoritatea infracțiunilor subiect
activ este unul califica t, funcționar public, iar subiectul pasiv este de regulă statul,
titular al interesului public care se apără prin lege.
Această categorie a infracțiunilor de serviciu se săvârșește de regulă cu
intenție directă sau indirectă, însă în cazul infracțiunii d e neglijență în serviciu,
aceasta se săvârșește din culpă, însă vom detalia într -un alt capitol acest fapt, în
prezentul subcapitol ne vom ralia doar la chestiunile comune infracțiunilor de
serviciu.
Infracțiunile de serviciu sunt sancționate cu pedeapsa închisorii. În unele
cazuri, noua lege penală prevede amenda ca alternativă a închisorii; totodată, prevede
și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.13
De regulă, pentru infracțiunile din prezentul capitol, acțiunea penală se pun e în
mișcare din oficiu.14
Putem concluziona că există elemente comune ale acestor infracțiuni în toate
elementele esențiale pentru ca fapta să fie infracțiune, existând însă și excepții, așa
cum am dat exemplul infracțiunii de neglijență în serviciu și care o vom analiza mai
detali at în următoarele părți ale prezentei lucrări.

13 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 362
14 A se vedea, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea Specială, Ediția a 4 -a, revizuită și actualizată,
Ed. Hamangiu, București, 2009, p 236

12
CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVITOARE LA FUNCȚIONARII PUBLICI ȘI
RĂSPUNDEREA PENALĂ A ACESTORA

Cel mai important aspect care definește infracțiunile de serviciu, este funcția
publică, prin intermediul funcționarilor publici.
Corpul funcționarilor publici, este în prezent una din cele mai vulnerabile
categorii de angajați din România, fiind cei mai predispuși la săvârșirea unor
infracțiuni de corupție sau de serviciu.
Având în vedere importanța care o au funcționarii publici în cadrul categoriei
infracțiunilor de serviciu, în următoarele pagini voi face o scurtă prezentare a funcției
publice.

2.1. REGLEMENTĂRI PRIVIND FUNCȚIA ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN
ROMÂNIA

Funcționarul public, istoric vorbind, indiferent de epocă și de forma de
organizare, trebuie privit într -o dublă ipostază: cea de cetățean, pe de o parte, cu
drepturi și libertăți fundam entale, cât și cea de angajat al aparatului administrativ, pe
de altă parte, cu drepturi și libertăți speciale conferite în baza postului deținut.15 Din
aceste motive, a fost necesară instituirea unor reglementări legislative a răspunderii
penale a funcțion arilor publici.

15 A se vedea, Carmen Mariana Mihalache, Răspunderea penală a funcționarului pu blic, Ed.
Hamangiu, București, 2011, p. 2

13
Din punct de vedere istoric, este atestat faptul că împăratul roman Hadrian a
realizat primul statut al funcționarilor publici, statul roman fiind recunoscut
dintotdeauna pentru preocuparea față de buna administrare și organizare.
Primele statute ale funcționarilor publici români sunt legate de primele
așezăminte politice, echivalentul constituțiilor moderne, aflate sub semnul puterilor
străine care ne -au cucerit și care au statuat un anumit regim politic pentru Țările
Române.16
Primel e reglementări existente, care au tratat într -o formă coerentă și mai
precisă calitatea de funcționar public au fost prezente, prin existența Regulamentelor
Organice din Moldova și Muntenia în anii 1831 -1832.17
Conceptul de funcționar public, precum și cel de administrație publică au
apărut în România, încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, considerat
reformator al celor două concepte. Odată cu intrarea în vigoare a Constituției
României din 1866, se consacră pentru prima oară caracterul indivizibi l al statului
român și numele oficial de România al țării noastre,
. Până la adoptarea Constituției din 1866, au apărut numeroase reglementări
pentru diferite funcții, fără a exista însă o reglementare unitară în acest sens, însă toate
transformările politice prin care România a trecut, au dus la apariția unui cadru jurid ic
unitar, denumit statut, dar și la crearea unui sistem legislativ specific pentru
funcționarii publici care făceau parte din aparatul administrativ al statului.
Constituția din 1866, prevedea faptul că doar cetățenii români vor putea ocupa
funcții publ ice, cetățenii străini având acest drept numai în situații excepționale.
În 1847 a fost utilizat pentru prima dată termenul de statut, momentul în care
se adoptă Statutul slujbașilor poliției din Capitală.

16 A se vedea, Gh. Lupu, Gh. Avornic, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina, Chișinău, 1997, p. 109
17 A se vedea, Olivian Mastacan, Răspunderea penală a funcționarului public – ed. A IV -a revăzută și
readăugită, E d. Universul juridic, București, 2011, p. 8

14
Cu toate că România s -a dezvoltat foarte mult după adoptarea Constituției din
timpul lui Alexandru Ioan Cuza, termenul de funcționar public a fost utilizat în legea
fundamentală a statului abia în anul 1923, când a fost adoptat prin intermediul
Constituției din același an, Statutul funcționarilor publ ici. Apariția Codului muncii în
1950, nu a făcut decât să transforme funcția publică într -un raport de muncă obișnuit,
nemaiexistând niciun statut special, al funcționarilor publici până la apariția României
democrate.18
În prezent, noțiunea de funcționar public o regăsim în Constituția României,
Legea nr. 188/1999 – Statutul funcționarilor publici și în Codul penal.
Constituția României formează un cadru legislativ principal de reglementare a
dispozițiilor care stau la baza funcției publice și a funcțion arului public. Se pot sesiza
astfel în cadrul Constituției României articole care fac trimitere directă către
instituțiile publice, prin care legiuitorul și -a exercitat atribuțiile astfel: – art. 16 alin.
(3) prevede faptul că ”Funcțiile și demnitățile pub lice, civile sau militare, pot fi
ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară,
statul român garantând egalitatea, de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea
funcțiilor și demnităților publice”; sau preveder ile art. 73 alin. (3) lit. j) care susțin
faptul că ”Reglementarea Statutului funcționarilor publici se face numai prin lege
organică”.19
Adoptarea Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, a marcat
un nou pas spre depolitizarea funcției publice și crearea unor servicii publice
performante, permanente și stabile, atrăgând asupra funcțiilor publice răspunderea
penală, civilă, disciplinară, care se vor aplica în momentul încălcării atribuțiilor de
către funcționari.
Funcționarul public este definit într -un mod sensibil apropiat de forma
anterioară a legii, el fiind persoana numită, în condițiile legii, într -o funcție publică.
Pornind de la definiția funcției publice, așa cum a fost analizată încă din perioada
interbelică, și raportându -ne la reglementarea actuală, observăm că funcția publică e

18 A se vedea, Carmen Mariana Mihalache, Op. Cit., p. 33-35
19 A se vedea, O. Mastacan, Op. Cit., p. 8 -9

15
strâns legată de conceptul de funcționar public, ca element intrinsec al serviciului
public.20
Conform Legii 188/1999, modificată și completată prin Legea nr. 132/2002,
funcționarul public este de aseme nea, definit ca fiind persoana numită într -o funcție
publică, unii autori de specialitate considerând că inclusiv fapta de remunerare, deci
de plată periodică sub forma salariului este un element esențial în considerarea unei
persoane ca făcând parte din c ategoria funcționarilor publici.21
Codul penal prevede noțiunea de funcționar public la art. 175, fiind prea puțin
cunoscută și cercetată această noțiune din perspectiva Codului penal.
În noul Cod penal, conform art. 175 alin. (1), noțiunea de funcționar public
corespunde persoanei care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație
exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură, exercită
atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul reali zării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătorești, exercită singură sau împreună cu alte
persoane, în cadrul unei regii autonome, al unui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuț ii legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia. Totodată, conform alin. (2) l aceluiași articol,
funcționar public este acea persoană care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autoritățile publice sau care es te supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
În acest sens, din punct de vedere al dreptului penal, funcționarul public este
sustras din legăturile create între acesta și autoritățile publice, legături promovate în
special de dreptul administrativ, astfel ambele științe definind generic funcționarul
public ca fiind acea persoană care exercită o funcție publică.22

20 A se vedea, Florinița Ciorăscu, Cristian Gheorghe Gălățanu, Funcția publică. Noțiune și evoluții
normative, articol publicat în Reformele administrative și judiciare în perspectiva integrării europene,
Caietul Științific al Institutului de Științe Administrative ”Paul Negulescu”, nr. 6, Sibiu, Ed. Burg,
2004, p. 347
21 A se vedea, Lucian Chiriac, Drept administrativ – partea generală, Ed. Universității ”Petru Maior”,
Tîrgu -Mureș, 2004, p. 250
22 A se vedea, Mircea Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 74

16
În sensul Codului penal, spre deosebire de Statutul Funcționarilor publici, nu
au relevanță titlul însărcinării și nici modalitatea învestirii (alegere, numire,
repartizare), fiind suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite o însărcinare în
serviciul unei autorități sau instituții publice ori al altei persoane juridice de interes
public.23

2.2. CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA PENALĂ

Dacă, în mod normal, atitudinea și acțiunea semenilor noștri față de anumite
dispoziții legale sunt de respect și de înfăptuire a acestora, există și situații care impun
intervenția le gii, atunci când nu se respectă dispoziția acesteia. 24
Noțiunea de răspundere nu este specifică dreptului, ea fiind utilizată în aproape
toate sferele vieții sociale, motiv pentru care în funcție de natura normei încălcate și
răspunderea este diferită, ac easta poate fi de natură morală, politică, juridică. Astfel
putem spune că fiecărui domeniu al vieții sociale îi corespunde o altă formă de
răspundere.
Ceea ce ne interesează pe noi, este răspunderea juridică, care nu are un
concept legal, legiuitorul făc ând referire în cazul răspunderii juridice doar la condițiile
care necesită aplicarea acesteia. Cu toate acestea, definirea conceptului de răspundere
juridică există în cadrul anumitor puncte de vedere comune din literatura juridică de
specialitate.
Răspu nderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în
urma încălcării normelor de drept, printr -un fapt ilicit, și care determină suportarea

23 A se vedea, Elena -Giorgiana Simionescu, Petre Dungan , Funcționarul publi c și răspunderea penală
în Noul Cod penal și în legile speciale, Ed. Hamangiu, 2016, p.25
24 A se vedea, Elena -Giorgiana Simionescu, Petre Dungan , Op. Cit., 2016, p. 43

17
consecințelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de
constrâ ngere a statului, în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.25
Răspunderea juridică, în funcție de apartenența normelor juridice la o ramură
de drept, prezintă mai multe forme, printre care răspunderea juridică de drept civil, de
drept administrativ, de drept penal și altele.
Fiind atât o formă a răspunderii juridice , cât și o instituție fundamentală a
dreptului penal, răspunderea penală este cea care reprezintă importanță în analiza
noastră, urmând să o detaliem în cele ce urmează.
Răspunderea penală este una din formele răspunderii juridice, aceasta precum
și celelalte forme ale răspunderii juridice se aplică nu doar în scopul încetării
conduitei ce contravine dreptului, ci și în scopul sancționării persoanelor ce urmează o
asemenea conduită, pentru a preveni repetarea acesteia pentru viitor.26
Cu toate că într -o societate normală conformarea la exigențele normelor
juridice reprezintă o atitudine ideală a indivizilor, datorită creșterii fenomenului
infracțional, în prezent, există situații în care membri societății nu se supun cerințelor
legale și săvârșesc infr acțiuni, situații în care ordinea de drept nu va mai fi înfăptuită
prin conformare ci prin constrângere, aplicându -se în acest caz sancțiunile stabilite
prin dispozițiile legale încălcate.
În literatura de specialitate, în legătură cu definirea conceptul ui de răspundere
penală, se subliniază că: ”aceasta constituie însuși raportul juridic de constrângere,
născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de
altă parte, raport ce este unul complex, al cărui conținut îl formează dreptul statului,
ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a -i aplica
sancțiunea prevăzută pentru fapta comisă și de a -l constrânge să o execute, precum și

25A se vedea, Elena -Giorgiana Simionescu, Petre Dungan , Op. Cit., 2016, p. 44
26A se vede a, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu , Drept penal – partea generală , Ed. Didactică și
Pedagogică, București 1992, p. 260.

18
obligația infractorului de a răspunde penal pentru fapta s a, în vederea restabilirii
ordinii de drept, și instaurării autorității legii”.27
Răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal,
care alături de instituția infracțiunii și cea a sancțiunilor formează bazele oricărui
sistem de dr ept penal.28
Codul penal român nu oferă o definiție a răspunderii penale, în art. 17 alin. (2)
din Codul penal menționându -se în mod expres faptul că ”infracțiunea este singurul
temei al răspunderii penale”, în timp ce art. 9 alin. (1) al Codului penal sta tuează
faptul că ”acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor
care au săvârșit infracțiuni.”29
Astfel, putem spune că temeiul răspunderii penale constă atât în existența unei
dispoziții incriminatoare cât și în săvârșirea unei infracțiuni.
Într-un sens mai restrâns, răspunderea penală poate fi percepută ca fiind
obligația unei persoane de a răspunde în fața legii, deci de a suporta o sancțiune
penală datorită faptului că a comis o infracțiune, răspunderea penală „nu este un
elem ent al infracțiunii, ea este efectul, consecința infracțiunii.30. Unii autori doctrinari,
au definit răspunderea penală ca fiind un ansamblu de drepturi, respectiv de obligații
corelative ale subiecților raportului juridic penal, care se realizează prin int ermediul
forței de constrângere a statului exercitată asupra infractorului, în condițiile și formele
prevăzute de lege, toate acestea în scopul restabilirii ordinii de drept, dar și a
„resocializării infractorului”.31

27A se vedea, Ion Ristea, Drep t penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 217
28A se vedea, Vintilă Dongoroz , Explicații teoretice ale Codului penal român , Vol. IV, Ed. Academiei
Române, București 1972, p. 99.
29 A se vedea, Carmen Mariana Mihalache, 2011, p. 42
30A se vedea Gaston Stefani et Georges Levasseur, Droit pènal gènèral et procèdure pènale , Paris,
Dalloz 1964, p. 226
31 A se vedea, Ion Mircea , Temeiul răspunderii penale în R. S. România , Ed. Științifică și
Enciclopedică, București 1987, p. 168.

19
2.3. RĂSPUNDEREA FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Răspunderea propriu -zisă a funcționarilor publici, poate interveni atunci când
aceștia încalcă cu vinovăție, din intenție sau culpă, îndatoririle de serviciu ce le revin
astfel atrăgând răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, confo rm
legii.32
În literatura franceză, răspunderea administrativă este definită ca fiind o
răspundere autonomă față de cea de drept privat, care se întemeiază pe autoritatea
publică, fără a exclude răspunderea personală a funcționarilor, fiind guvernată de
reguli speciale.
Indiferent de forma de manifestare și de titularul răspunderii, aceasta ia naștere
în urma raportului ce se stabilește între oameni, fie că este vorba de doi particulari sau
un particular și organe ale statului, fie doar între organe ale st atului.
Atât răspunderea administrativă cât și cea penală sunt condiționate de
existența unei culpe de o anumită gravitate.
Potrivit doctrinei, se pune însă accent pe cinci tipuri de răspundere a
funcționarilor publici și anume: răspunderea disciplinară , ale cărei fundamente sunt
încălcarea normelor specifice raportului de serviciu; răspunderea contravențională,
caracterizată prin săvârșirea unor fapte antisociale penalizate de lege sub forma
contravențiilor; răspunderea patrimonială, răspundere ce apare și acționează conform
dispozițiilor art. 52 din Constituție și Legii 554/2004, a contenciosului administrativ;
răspunderea civilă, care nu are legătură directă cu funcția publică exercitată de
funcționar, ci mai degrabă cu natura faptelor săvârșite de fun cționarul public care
produc prejudicii terților neimplicați în vreun fel în activitatea profesională a
funcționarului; iar cea de -a cincea este răspunderea penală, răspundere care are

32 A se vedea , Lucian Chiriac , Op. cit., 2004, p. 272.

20
legătură cu faptele care iau forma infracțiunilor săvârșite de funcțion arul public, care
răspund în fața legii prin prisma prevederilor Codului penal sau a unor legi speciale.33
Răspunderea funcționarilor publici este asemenea oricărui salariat și constă în
respectarea unor reguli și norme impuse în cadrul social de muncă în scopul bunei
desfășurări a procesului de muncă. Când vorbim de funcționarii publici, această
răspundere intervine și în cazul în care încalcă atribuțiile pe care le au în cadrul
raporturilor de servici dar și dacă încalcă normele de comportament din int eriorul sau
din afara unității administrative.
Așa cum am amintit mai sus, ne vom ralia în descrieri doar asupra răspunderii
penale, fiind cea care ne interesează în studiul prezentei lucrări. Astfel, putem spune
că răspunderea penală a funcționarului publ ic, este acea răspundere care intervine
pentru faptele săvârșite de funcționarul public în timpul serviciului, sau infracțiuni
care au o legătură cu exercitarea funcției publice și întrunesc cumulativ toate criteriile
ca acestea să fie pedepsite prin inter mediul legii penale.34
Răspunderea penală a funcționarilor publici, a fost reglementată prin Codul
penal încă de când era în vigoare Codul penal din 1865. Aceleași reglementări le
regăsim și în prezent, în cadrul Codului penal, dar această formă a răspunde rii
funcționarilor este amintită și în cadrul Statutului funcționarilor publici, la art. 75.
Răspunderea penală intervine după săvârșirea unei abateri, „pe terenul răului
înfăptuit”, acestea putând surveni chiar și în timpul exercitării funcției publice, în
legătură cu exercitarea funcției publice sau prin abaterea de la norme stabilite, care
însă nu au legătură directă cu funcția dar afectează prestigiul, în cazul funcționarilor
publici.35
Deoarece în cazul funcționarilor publici vorbim de o răspundere p enală
specială, este necesar să evidențiem o serie de diferențe, între aceasta și răspunderea

33 A se vedea, Olivian Mastacan , Op. cit ., 2011, p. 19.
34 A se vedea , Alexandru Negoiță, Drept administrativ și știința administrației , București 1993, p. 91.
35 A se vedea, Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ – ediția a II -a revăzută și adăugită, Ed.
Nemira, București 1996, p. 675

21
penală care intervine în cazul oricăror particulari în momentul în care sunt trași la
răspundere.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, face trimitere, în
materia răspunderii penale a funcționarului public, la principiile generale de drept
consacrate de Codul penal. Astfel, conform prevederilor art. 75 și art. 86 din Statutul
funcționarilor publici, legiuitorul precizează care sunt cazuril e în care intervine
răspunderea funcționarilor publici, dar și o serie de reguli care se aplică în cazul în
care se declanșează și încetează un proces penal împotriva unui funcționar public, cu
soluția de achitare a funcționarului cercetat.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 75 și art. 86 din Statutul funcționarilor
publici, acestea nu fac altceva decât să reglementeze cadrul general al răspunderii
penale, cazurile speciale ale acesteia fiind de competența Codului penal, cât și a
legilor penale în vigoare care sancționează conduitele ilicite ai căror autori sunt
funcționarii publici și care aduc atingere valorilor sociale protejate de legea penală.36
Tragerea la răspundere penală a funcționarului public se realizează conform
procedurilor stabilite prin intermediul dispozițiilor Codului de procedură penală, unele
reguli speciale fiind prevăzute în Constituție, în Statutul funcționarilor publici și în
alte legi.
Conform tratatelor de drept penal general și a surselor științifice existente,
instituția răspunderii penale are ca punct central de referință, ordinea dispozițiilor
juridice cuprinse în Codul penal român, aceasta fiind tratată după cea a infracțiunii și
pedepsei.37
În ceea ce privește infracțiunile săvârșite de funcționarii publici în timpul
serviciului sau care au legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă, acestea
sunt prevăzute în cadrul Statului funcționarilor publici, alături de sancțiunile ce le sunt
aplicate. Cu toate acestea, pe lângă Legea cadru privind funcți a publică, legiuitorul
reglementează această categorie de infracțiuni și în cadrul Codului penal și în alte
legi speciale.

36 A se vedea, Carme n Mariana Mihalache, Op. Cit., 2011, p. 42
37 A se vedea, Costică Bulai, Manual de drept penal, Ed. All B eck, București 1997, p. 310 -321

22
Concluzionând cele mai sus enunțate, putem spune că răspunderea penală a
funcționarului public, constă în aplicarea unei forme de r ăspundere juridică din partea
statului, în scopul de a preveni și de a înceta o conduită care este contrară legii, dar și
în scopul de a sancționa persoanele care desfășoară activități ce îndeplinesc toate
elementele specifice unei infracțiuni, precum și p entru prevenirea ca acestea să se
repete pe viitor.

2.4. FUNCȚIONARUL PUBLIC – SUBIECT ACTIV AL INFRACȚIUNII

Codul penal român se referă în cadrul Titlului V din partea specială la o
conduită abuzivă a funcționarului public, care nu își îndeplinește atribuțiile de serviciu
sau le îndeplinește într -un mod defectuos, aducând atingere persoanelor, drepturilor
acestora și intereselor publice.
Coroborând dispozițiile Codului penal român cu cele cuprinse în art. 75 din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul fu ncționarului public, conchidem că premisele
instituirii răspunderii penale a funcționarului public sunt similare cu cele specifice
existenței infracțiunii (fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și
incriminată de legea penală).38
Astfel , având în vedere pericolul social generic pe care legiuitorul îl prevede la
incriminarea faptei penale dar și pericolul social concret pe care organul de urmărire
penală îl are în vedere conform cu art. 72 din Codul penal, putem să vorbim atât de o
răspun dere penală generică a funcționarului public cât și de o răspundere penală
concretă a acestuia.
Răspunderea penală concretă a funcționarului public există atâta timp cât
elementele specifice ale infracțiunii sunt îndeplinite sub aspectul laturii subiect ive și a
celei obiective.

38 A se vedea, Carmen Mariana Mihalache, Op.cit., 2011, p. 44

23
Așa cum am mai amintit, art. 175 C. pen. Definește noțiunea de funcționar
public, din punct de vedere al dreptului penal.
Legiuitorul penal are în vedere ca subiect al răspunderii penale, așa cum
rezultă din art. 175 alin. (2) C. pen., și funcționarul care, din perspectiva dreptului
penal, este asimilat fie cu funcționarul public, fie cu ”salariatul care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice” decât cea avută în vedere la primul
alineat.39
Din dispoziți ile Codului penal conchidem că funcționarul poate fi și un salariat
în serviciul unei persoane juridice private sau mixte care servește sau nu interesului
public, având un contract individual de muncă fie pe perioadă determinată sau
nedeterminată, plătit s au voluntar. Practica judiciară vine în sprijinul acestei afirma ții,
susținându -le.40
Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, funcționarul public nu este un
salariat comun, statutul său oferindu -i privilegiul de a fi „protejat”, dar și judecat
conform unor legi speciale, aplicarea normelor din Codul muncii se face doar dacă
acestea nu contravin cu normele juridice speciale prevăzute de statut.
Astfel s -a dorit de către legiuitor ca funcționarul public, persoana apolitică,
stabilă, profesionistă, e ficientă și imparțială să fie ocrotită în fața abuzurilor de putere
exercitate asupra acesteia, însă să controleze și eventualele abuzuri de putere pe care
aceasta le -ar putea săvârși asupra altor subiecți de drept. Toate acestea, în scopul
servirii intere sului general, dar și în scopul menținerii unui echilibru din perspectiva
răspunderii penale în această ramură ai salariaților mai speciali ai statului. 41
Pentru a deveni subiect activ al infracțiunilor de serviciu, sau de corupție, titlul
cu care a fost însărcinată persoana sau modalitatea prin care a fost învestită în funcție

39 A se vedea, Carmen Mariana Mihalache, Op.cit., 2011, p . 51-52
40 A se vedea, Decizia nr. 396/1995 a Curții de Apel București [S -a constatat de instanță faptul că prin
îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu pe întreaga perioadă de gestiune, de către inculpatul
având funcția de gestionar , al unei so cietăți comericiale, producând o tulburare însemnată a bunului
mers al societății comerciale, există infracțiunea de neglijență în serviciu , în forma unității naturale]
41 A se vedea , Ilie Pascu, Valentin Lazăr , Drept penal. Partea specială , Ed. Lumina Lex, București
2004, p. 314 -315.

24
nu are nicio relevanță pentru stabilirea calității de funcționar public, singura condiție
este ca persoana să exercite o sarcină în cadrul unei autorități publice, instituții
publice sau a altei persoane juridice de interes public
Observarea îndeaproape a subiecților infracțiunii precum și stabilirea
obiectului juridic al acestora p oate reprezenta o modalitate de diferențiere a
infracțiunilor care se află într -o legătură directă cu exercitarea funcțiilor publice și
celelalte tipuri de infracțiuni prevăzute de legea penală.
Astfel vom observa că în cazul acestor tipuri de infracțiuni, obiectul juridic
este unul complex, referindu -se îndeosebi la relațiile social -juridice, la drepturile și
interesele persoanelor particulare, ocrotite în mod egal de legislația și normativul
juridic, drepturi ce sunt lezate, vătămate fie periclitate ori a menințate prin săvârșirea
acestor infracțiuni.42
În cadrul infracțiunilor care au legătură directă cu funcția publică, în cele m ai
multe cazuri vom observa că subiectul activ este un funcționar public, forma calificată
a infracțiunii fiind cea care o carac terizează. Există însă cazuri în care subiect activ al
unei astfel de infracțiuni nu este un funcționar sau o persoană care nu are atribuții în
exercitarea funcției publice, cum este de exemplu cazul infracțiunii de dare de mită,
unde subiectul va trebui s ă îndeplinească o serie de condiții cerute de lege pentru a fi
considerat subiect al acesteia. 43

42 A se vedea , Ioana Vasiu , Drept penal român, partea specială. Vol. II , Ed. Albastră, Cluj -Napoca
1997, p. 322.
43 A se vedea Decizia nr. 644/2000 a Î.C.C.J [Î.C.C.J a stabilit în una din deciziile sale faptul că
angajatul unei societăți private nu este ”funcționar public” și, pe cale de consecință, nu poate fi subiect
activ al infracțiunii de neglijență în serviciu]

25
CAPITOLUL III
CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE NEGLIJENȚĂ
ÎN SERVICIU

Nucleul în jurul căruia se structurează orice sistem de drept penal este
infracțiunea, concepția asupra infracțiunii se răsfrânge și astfel determină conținutul
tuturor celorlalte instituții penale.
Cu ajutorul noțiunii de ”infracțiune” putem deosebi fap tele ilicite penale, adică
cele care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii, de cele licite care nu
întrunesc aceste elemente ale infracțiunii. Astfel, unicul temei al răspunderii penale
rămâne infracțiunea, fără de care nu putem vorbi de răspu ndere.
Infracțiunea de neglijență în serviciu este prevăzută la art. 298 Noul Cod
penal, iar în următoarele pagini voi prezenta această faptă ilicită a funcționarului
public.

3.1. CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII

Legiuitorul, observând că în reali tatea obiectivă se comit fapte care aduc
atingere sau pun în pericol valorile fundamentale ocrotite de lege, procedează la
descrierea lor în normele de incriminare, altfel spus, prin descrierea în norma de
incriminare se definește un tip particular de fapt e ilicite.44
E necesar să amintim faptul că noțiunea de infracțiune, este definită în ambele
Coduri penale de legiuitorul român și sunt reglementate trăsăturile esențiale ale
acesteia.

44 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept penal. Partea generală.
Edtția a 4 -a, Ed. Hamangiu 2016, p. 142

26
În ceea ce privește definiția generală a infracțiunii, se remarcă deo sebiri
esențiale între cele două legi penale. În concepția Codului penal anterior, infracțiunea
este definită în art. 17, ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu
vinovăție și prevăzută de legea penală.45
Noul Cod penal definește într -un m od diferit noțiunea de infracțiune, art. 15
din Noul Cod penal intitulat ”Trăsături esențiale ale infracțiunii”, definesc
infracțiunea ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o. Prin această nouă reglementare,
legiuitorul renunță la ideea că pentru a fi infracțiune, fapta trebuie să prezinte un
pericol social, astfel pericolul social nu mai reprezintă o trăsătură esențială a
infracțiunii.
Așa cum am mai amintit în capitolele a nterioare, legiuitorul în Noul Cod penal
prevede faptul că singurul temei al răspunderii penale este infracțiunea.
Infracțiunea este cercetată în doctrina penală și sub aspectul conținutului și al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Este necesar să
specificăm faptul că nu trebuie confundat conținutul infracțiunii cu trăsăturile
esențiale a le acesteia, trăsăturile regăsindu -se în cadrul conținutului și pun în evidență
caracterul penal al faptei. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare și poate fi
definită ca o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracțiune.
Având în vedere cele amintite anterior, conținutul infracțiunii poate fi definit
ca fiind totalitatea condițiilor obiective și subiective cerute de norma de incriminare
pentru ca un anumit tip de faptă să constituie infracțiune.46
Condițiile comune ale tuturor conținuturilor particulare de incriminare sunt
cuprinse în cadrul noțiunii de ”conținut generic al infracțiunii”. În timp ce trăsăturile

45 A se vedea, Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai
Adrian Hotca, Ioan Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală. Ediția A II -a,
revăzută și adăugită, Ed. Universul Juri dic, București, 2014, p. 109
46 A se vedea, Costică Bulai, Bogdan Nicoale Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2007, p.166

27
particulare ale fiecărei incriminări, prin care acestea se deosebesc între ele, sunt
studiate de partea specială a dreptului penal, trăsăturile comune și generale ale tuturor
conținuturilor particulare de incriminare sunt studiate în cadrul părții generale a
științei dreptului penal.47
Clasificarea conținuturilor particulare din norma de incri minare se face după
diferite criterii, tocmai pentru ca normele juridice penale de incriminare din Codul
penal și din legile speciale să fie interpretate și aplicate în mod corect.
Astfel, această clasificare a conținuturilor se realizează după structura lor și
amintim din această clasificare conținutul juridic și conținutul constitutiv.
Conținutul juridic cuprinde ansamblul de condiții cerute de norma de
incriminare pentru existența unui anumit tip de incriminare, condiții care vizează toate
elementele acelei infracțiuni: obiectul, subiecții, locul, timpul și actul de conduită, cu
cele două laturi: latura obiectivă și latura subiectivă.48
Noul Cod penal la art. 298 incriminează infracțiunea de neglijență în serviciu,
conținutul fiind în mare parte asemăn ător cu cel al reglementării anterioare, unde
infracțiunea de neglijență în serviciu se regăsea la art. 249. Pentru a asigura o
jurisprudență unitară în materie, legiuitorul a ales să utilizeze o formulare mai clară,
motiv pentru care între reglementările din Codul penal anterior și Noul Cod penal
există câteva diferențe.
Când vorbim de conținutul constitutiv, trebuie să avem în vedere faptul că
acesta este o parte a conținutului juridic și nu poate lipsi din descrierea faptei
incriminate prin norma penal ă. Acesta se referă doar la condițiile ce privesc
activitatea materială și cea psihică pe care norma de incriminare le cere.
Conținuturile particulare se clasifică după variantele de incriminare în conținut
de bază (varianta tip a infracțiunii), conținut atenuat (varianta atenuată a infracțiunii),
conținut agravat (varianta agravată a infracțiunii).

47 A se vedea, Costică Bulai, Bogdan Nicolea Bulai, Op. Cit., 2007, p. 167
48A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu , Op. Cit., 2016, p. 145

28
Neglijența în serviciu este prevăzută în art. 298 din Noul Cod penal, coroborat
cu art. 308 și 309, iar conform acestor dispoziții, infracțiunea de neglijenț ă în serviciu
este incriminată într -o variantă tip, o variantă atenuantă și o variantă agravată.
Conținutul de bază este alcătuit din totalitatea condițiilor necesare pentru
existența unei anumite incriminări.49
În ceea ce privește infracțiunea de neglije nță în serviciu, varianta tip, conform
art. 298 C.pen., constă în încălcarea din culpă de către un funcționar a unei îndatoriri
de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin
aceasta se cauzează o pagubă ori o văt ămare a drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.50
Conținutul atenuat este alcătuit din conținutul de bază al faptei incriminate,
care împreună cu alte dispoziții conduc la o atenuare (micșorare) a gravi tății faptei
incriminate.
Coroborând art. 298 al Codului penal cu dispozițiile art. 308 Cod penal,
rezultă varianta atenuată a infracțiunii de neglijență în serviciu. Această variantă este
posibilă atunci când fapta descrisă la varianta tip este săvârșită de o persoană care
exercită permanent sau temporar cu sau fără remunerație o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintre cele p -revăzute în art. 175 alin. (2) sau în
cadrul oricărei persoane juridice. 51
Conținutul agravat al fapt ei incriminate este format din condițiile de bază, care
în anumite circumstanțe determină o gravitate mai mare a faptei.

49 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p.145
50 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Mirela Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, Ilie
Pascu, Ioan Chiș, Costică Păun, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod penal comentat.
Partea specială, Ediția a II -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.547
51 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Mirela G orunescu, Maxim Dobrinoiu, Ilie
Pascu, Ioan Chiș, Costică Păun, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu, Op. Cit., 2014, p. 547

29
Potrivit art. 298 C. pen. Coroborat cu art. 309 C. pen., în cazul în care
neglijența în serviciu descrisă anterior la varianta tip s au atenuată a produs consecințe
deosebit de grave, vorbim de o variantă agravată a infracțiunii.
Vorbind de infracțiunea de neglijență în serviciu, incriminarea are un caracter
subsidiar, cedând locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale unde a utorii
sunt tot funcționari care din culpă și prin neîndeplinirea corectă a îndatoririlor de
serviciu produc urmări specifice domeniului respectiv.52
Astfel, având în vedere cele amintite mai sus, putem spune pe scurt că
totalitatea elementelor care define sc și particularizează o infracțiune formează
conținutul acesteia.

3.2. CONDIȚII PREEXISTENTE

Legea penală reglementează conduita oamenilor în raport cu valorile sociale,
interzicând acele comportări care pot aduce atingere acestora.
Astfel, prin incriminarea unei fapte, legiuitorul ocrotește în mod direct o
anumită valoare socială și, prin aceasta, relațiile sociale care au luat naștere și se
desfășoară în jurul și din cauza acestei valori.53
Cunoașterea obiectului juridic are o deosebită relevanță în sistematizarea
faptelor incriminate și care se ierarhizează în raport cu importanța valorii sociale
ocrotite, ceea ce permite o corectă încadrare juridică a faptelor concrete și o corectă
stabilire a naturii și a limitelor speciale ale pedepse lor ori interpretare a normei
juridice.54

52 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. cit., 2013, p.384
53 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op.cit., p.147 -148
54 A se vedea, Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed, C.H. Beck, București,
2008, p. 311 -312

30
În literatura de specialitate se face distincția între obiectul juridic și obiectul
material al infracțiunii.

3.2.1. Obiectul juridic al infracțiunii

Obiectul juridic se poate înfățișa ca obiect juridic gen eric și ca obiect juridic
special, iar acesta din urmă poate fi simplu sau complex. 55
Obiectul juridic generic reprezintă gruparea relațiilor sociale comune unui
grup de incriminări precum persoana umană, securitatea națională, proprietatea,
autoritatea d e stat, capacitatea de apărare a țării etc.56
Astfel, obiectul juridic generic ajută legiuitorul să sistematizeze infracțiunile
în cadrul fiecărui titlu din partea specială a Codului penal.
De exemplu, Titlul V al părții speciale a Noului Cod penal intit ulat
”Infracțiuni de corupție și de serviciu” conține două grupe de infracțiuni distincte și
anume infracțiunile de corupție și infracțiunile de serviciu.
Cele două grupe de infracțiuni sunt unite însă prin același obiect juridic
comun: relațiile sociale pentru a căror evoluție corespunzătoare este necesară apărarea
unei valori sociale comune: interesul public; acesta promovează buna desfășurare a
activității unităților publice și a serviciilor de interes public, precum și buna
desfășurare a activității al tor persoane juridice.57
În ceea ce privește categoria infracțiunilor de serviciu, categorie din care face
parte și infracțiunea de neglijență în serviciu, obiectul juridic generic este alcătuit din
relațiile sociale privind bunul mers al relațiilor de se rviciu.

55 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 148
56 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016 , p. 148
57 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit, 2013, p. 291

31
Obiectul juridic special reprezintă obiectul propriu zis al infracțiunii, adică
obiectul specific al fiecărei infracțiuni.
Între obiectul juridic generic și obiectul juridic special există un raport de
subordonare, în sensul că obiectul juridic special reprezintă o parte din ansamblul de
relații care constituie obiectul juridic generic. Orice faptă prevăzută de legea penală,
prin atingerea adusă obiectului său special, aduce atingere sau pune în pericol și
obiectul juridic generic corespunzător.58
Obiectul juridic generic se deosebește de obiectul juridic special prin legăturile
ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori.
Obiectul juridic special se împarte în obiect juridic special simplu si obiect
juridic special complex. Astfel, relațiile sociale care privesc o singură valoare socială
formează obiectul juridic special simplu, în timp ce relațiile care privesc două sau mai
multe valori sociale, una dintre ele fiind în principal ocrotită, iar alta în secundar,
formează obiectul juridic speci al complex.
În cazul infracțiunii de neglijență în serviciu, obiectul juridic special este unul
complex.
Obiectul juridic special al infracțiunii de neglijență în serviciu este reprezentat
de relațiile sociale referitoare la desfășurarea în bune condiți i a activității oricărei
autorități, instituții publice, persoane juridice, cu capital majoritar sau integral de stat
sau persoane juridice private ori persoane care exercită un serviciu de interes public,
relații periclitate prin îndeplinirea neglijentă a atribuțiilor de serviciu a unei persoane
din subordine, iar pe de altă parte și relațiile sociale referitoare la interesele legale ale
cetățenilor.59

58 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op.cit., 20 16, p. 149
59 A se vedea, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială conform Noului Cod penal, Ediția 2, Ed.
C.H. Beck, București, 2014, p. 475 -476

32
Astfel, putem spune că neglijența în serviciu are ca obiect juridic principal
relațiile sociale care depi nd de exercitarea corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu
ale funcționarilor.60
Relațiile sociale care privesc drepturile și interesele legitime ale unei persoane
fizice sau juridice determină obiectul juridic secundar al infracțiunii de neglijență în
serviciu.
Prin incriminarea acestei fapte, s -a avut în vedere buna desfășurare a activității
de serviciu care presupune îndeplinirea corectă și cu conștiinciozitate de către
funcționarii publici, precum și de către ceilalți funcționari, a îndatoririlor lo r
profesionale, în scopul de a nu se vătăma interesele publice ori interesele legale ale
cetățenilor.61

3.2.2. Obiectul material al infracțiunii

Prin obiect material se înțelege bunul, lucrul, corpul persoanei asupra căruia
este îndreptată activitatea materială descrisă în normă și care este pus, efectiv, în
pericol sau vătămat.62
Nu toate infracțiunile au un obiect material, ci doar acelea la care valoarea
socială ocrotită reprezintă un lucru material, caz în care vătămarea are loc prin ace sta,
fiind astfel obiectul material al infracțiunii.
Obiectul material are importanță din cel puțin două puncte de vedere. Astfel,
cunoscând obiectul material al infracțiunii putem realiza încadrarea juridică a faptei în
mod corect, de asemenea prin int ermediul obiectului material se poate stabili cu
ușurință care este pericolul social al faptei.

60 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, op.cit., 2013, p.384
61 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex,
2000, p. 75
62 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 151

33
În ceea ce privește infracțiunile de serviciu, obiectul material reprezintă însăși
obiectivizarea atribuțiilor de serviciu, actele materiale ce încorporează a tribuțiile
subiectului activ.63
Vorbind strict despre infracțiunea de neglijență în serviciu, de regulă la aceasta
obiectul material lipsește. Există însă anumite situații în care se poate ”defini” un
obiect material.
În cazul în care acțiunea ce constit uie elementul material s -a exercitat asupra
unui lucru, de exemplu, redactarea defectuoasă a unui înscris, neglijență în
întrebuințarea unor bunuri, în astfel de situații există un obiect material al infracțiunii.
64
Obiect material al infracțiunii poate f i și corpul unei persoane în situația în
care, ca urmare a încălcării din culpă a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar
public sau funcționar, sunt vătămate interesele legale ale unei persoane, în sensul că i
se produce efectiv o vătămare aceste i persoane. Va exista un obiect material al
infracțiunii în cazul faptei unui medic, care nu a luat toate măsurile pentru
desfășurarea în bune condiții a operației de vaccinare, din care cauză s -a produs
uciderea din culpă a unei persoane de către agentul sanitar. În acest caz, medicul va
răspunde pentru neglijență în serviciu, iar agentul sanitar pentru ucidere din culpă.65
Putem conchide, subliniind pe scurt faptul că obiectul material al infracțiunii
de neglijență în serviciu constă atât în actele mater iale ce încorporează atribuțiile
subiectului activ, cât și în valoarea concretă asupra căreia se îndreaptă acțiunea sau
inacțiunea incriminată.66
Stabilirea întinderii pagubei ori a prejudiciului produs prin săvârșirea faptei și
care trebuie reparat, sunt operațiuni care necesită cunoașterea obiectului material al
faptei incriminate.

63 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 361
64 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 476
65 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 476
66 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op.cit., 2013, p.384

34
3.3. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Raportul juridic de conformare, prin nerespectarea acestei obligații de către
destinatarul legii penale prin săvârșirea unei infracțiuni, se tra nsformă într -un raport
juridic de conflict. Acest raport juridic de conflict are subiecți precis determinați, pe
de o parte persoana fizică sau persoana juridică vătămată prin săvârșirea faptei ilicite
și pe de altă parte statul și infractorul.
Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate într -un raport juridic penal de
conflict, fie ca urmare a săvârșirii infracțiunii, fie a suportării consecințelor generate
de săvârșirea acesteia.67
În doctrina penală se face distincție între subiectul activ, care es te persoana
care săvârșește fapta ilicită – infractorul și subiectul pasiv care este persoana
vătămată, asupra căreia se săvârșește fapta ilicită – victima.

3.3.1. Subiectul activ al infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi definit ca pe rsoana fizică sau juridică ce
săvârșește ori contribuie la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală și
îndeplinește condițiile răspunderii penale.68
La majoritatea infracțiunilor de serviciu subiectul activ este un subiect
calificat, adică este neces ar ca autorul în momentul săvârșirii faptei să îndeplinească
niște condiții speciale prevăzute în norma de incriminare. Subiectul calificat mai este
denumit în literatura de specialitate și subiect activ nemijlocit.

67 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 152
68 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016 p. 152

35
Infracțiunea de neglijență în servici u este una din infracțiunile din categoria
celor de serviciu, motiv pentru care având în vedere cele mai sus enunțate, deducem
că subiectul activ ala acesteia este unul calificat.
Astfel, având în vedere prevederile Codului penal, subiect activ nemijloci t al
infracțiunii de neglijență în serviciu nu poate fi decât un funcționar public sau o
persoană din cele prevăzute la art. 308. Din Codul penal.
În capitolul anterior am clarificat noțiunile de funcționar public și funcționar
în concepția Codului penal , motiv pentru care nu considerăm oportună reluarea
acestor noțiuni.
Fiind o infracțiune din culpă, nu este posibilă participația.69 În condițiile
prevăzute la art. 52 C. pen., este posibilă forma participației improprii. În acest caz,
autorul va răspunde pentru neglijență în serviciu, iar instigatorul sau complicele va
răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu.
Coautoratul este posibil în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu, atunci când
îndeplinirea unei obligații incumbă unui colectiv (conciliu, comisie etc.)70

3.3.2. Subiectul pasiv al infracțiunii

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau persoana juridică
titulară a valorii sociale vătămate sau periclitate prin săvârșirea infracțiunii. Poate fi
subiect pasiv al infracțiunii, așadar, orice persoană care a suferit răul creat prin
comiterea infracțiunii.71
Subiectul p asiv se împarte în literatura juridică de specialitate în subiect pasiv
general și subiect pasiv special. Subiectul pasiv general este în toate cazurile statul,
deoarece consecințele tuturor infracțiunilor tulbură ordine de drept și lezează valorile

69 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 476
70 A se vedea, Gheorg he Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op.cit., 2013, p. 386
71 A se vedea, Ilie Pascu , Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 161

36
fundam entale al societății. Subiectul pasiv special este persoana fizică sau persoana
juridică care suferă consecințele unei infracțiuni.
Subiectul pasiv special poate să se înfățișeze ca subiect pasiv principal și
subiect pasiv special secundar. Aceste catego rii de subiecți pasivi apar în cadrul
infracțiunilor complexe, unde are calitatea de subiect pasiv principal titularul valorii
sociale principal ocrotite prin infracțiunea respectivă și de subiect pasiv secundar
titularul valorii sociale în secundar ocroti te.72
În cazul infracțiunilor de serviciu avem atât un subiect pasiv principal cât și
unul secundar. Astfel, subiectul pasiv principal, ca și titular al intereselor publice ce se
apără prin aceste incriminări este statul.
Subiectul pasiv secundar este pe rsoana fizică sau juridică care a fost
prejudiciată într -un drept al său.
Infracțiunea de neglijență în serviciu are ca subiect pasiv secundar persoana
fizică sau juridică căreia i s -a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime .73

72 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 161
73 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 477

37
CAPITOLUL IV
CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

Datorită faptului că în viața de zi cu zi se comit diferite fapte care pun în
pericol valorile fundamentale ocrotite de lege sau le pun în pericol, legiuitorul a desic
să descrie toate condițiile pe care le consideră necesare pentru ca acea faptă să fie
definită drept o normă de incriminare.
Conținutul constitutiv este o parte a conținutului juridic și se referă numai la
condițiile referitoare la activitatea materială și cea psihică cerute de norma de
incriminare, adică la acele condiții care devin rele vante prin fapta subiectului și care
vizează latura obiectivă și latura subiectivă ale infracțiunii.74
Dacă condițiile ce privesc locul săvârșirii, subiecții sau obiectul faptei
incriminate pot lipsi de la unele incriminări, deoarece conținutul constitutiv al
infracțiunii este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conținutul
juridic al infracțiunii, condițiile care privesc actul de conduită fiind extrem de
importante.
Conținutul constitutiv cuprinde două laturi: latura obie ctivă și latura
subiectivă, pe care le vom analiza în următoarele pagini și din punct de vedere al
caracteristicilor generale din partea generală a Codului penal, dar și raportate la
infracțiunile de serviciu, mai concret privind infracțiunea de neglijență în serviciu.

74 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu , Op. Cit., 2016, p. 145

38
4.1. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

Prin latura obiectivă înțelegem activitatea fizică, materială desfășurată de
subiect și susceptibilă să producă o schimbare în lumea înconjurătoare, prin lezarea
ori punerea în pericol a unei valori sociale și a relațiilor sociale corespunzătoare
acesteia. 75
Latura obiectivă cuprinde în cazul fiecărei infracțiuni următoarele
componente: elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.
În cazul infracțiunilor de serviciu, latura obiectivă constă într -o acțiune sau
inacțiune, privitoare la un act de serviciu și care, în principal, produce o lezare (sau
uneori numai o stare de pericol) a relațiilor sociale de serviciu.76

4.1.1. Elementul material

Elementul material constă în activitatea materială desfășurată de subiect, fiind
o componentă obligatorie a laturii obiective. Existența unei activități materiale
reprezintă o condiție a răspunderii penale a unei persoane.
Pe scurt, putem spune că, însuși actul de conduită interzis sau impus prin
norma de incriminare, reprezintă elementul material.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr -un cuvânt
sau printr -o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, astfel elementul
material al laturii obiecti ve a infracțiunii poate fi realizat prin două modalități: prin
acțiune sau comisiune sau prin inacțiune sau omisiune.

75 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 163
76 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 362.

39
Acțiunea (comisiunea) este o formă de existență a manifestării exterioare care
se caracterizează printr -o atitudine pozitivă, adică o c onsumare de energie îndreptată
spre producerea unei transformări în lumea exterioară.77
Acțiunea cu relevanță penală presupune o faptă voluntară a omului; acesta
poate să acționeze nemijlocit ori folosindu -se de forțe exterioare pe care le
dinamizează și le pune în serviciul său.78
Ca modalitate a elementului material, acțiunea înseamnă a face ceva ce legea
interzice.
Inacțiunea (omisiunea) este tot o formă de manifestare exterioară, prin care
făptuitorul adoptă o atitudine negativă, pasivă, în sensul că nu face ceea ce legea îl
obligă să facă și, în acest fel, lasă câmp liber unor energii să acționeze și să producă
rezultatul pe care legiuitorul, prin interdicția faptei, urma să îl evite.79
Sub forma inacțiunii, elementul material este prezent în norma d e incriminare
sub forma unui cuvânt sau a unei expresii, care poartă denumirea de verbum regens.
La majoritatea infracțiunilor, elementul material poate consta într -o singură
acțiune sau inacțiune, însă există și excepții când la unele infracțiuni element ul
material constă în mai multe acțiuni ce trebuie realizate cumulativ.
În afară de verbum regens, în descrierea unor acțiuni în norma de incriminare
sunt cuprinse și unele cerințe esențiale, cum ar fi cele privitoare la modul de executare
a acțiunii, mi jloacele folosite, locul și timpul săvârșirii faptei etc.80
Lipsa uneia dintre cerințele esențiale care fac parte din conținutul constitutiv al
faptei incriminate înlătură existența infracțiunii.

77 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheor ghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 163
78 A se vedea, Grigore Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în R.D.P. nr. 2/1999, p.
19
79 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 163
80 A se vedea, Ilie Pascu, A ndreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 164

40
În raport cu modalitatea elementului material (acțiune sau inacțiune),
infracțiunile se clasifică în infracțiuni comisive, care constau în executarea unui act
pe care legea îl interzice, și infracțiuni omisive, care se caracterizează prin
neexecutarea unui act pe care legea îl ordonă.81
În cazul infracțiunilor o misive avem o clasificare a acestora în infracțiuni
omisive proprii și infracțiuni omisive improprii.
Infracțiunile omisive proprii au ca și caracteristică principală faptul că
elementul lor material constă întotdeauna într -o inacțiune, într -o neîndeplin ire a unei
obligații impuse de legea penală.
Infracțiunile omisive improprii au ca și caracteristică principală faptul că
elementul lor material constă întotdeauna într -o acțiune prevăzută de norma de
incriminare. Trebuie să specificăm însă, că rezultatu l prevăzut de norma de
incriminare poate să se producă și printr -o acțiune fără ca aceasta să fie prevăzută în
conținutul infracțiunii.
Având în vedere infracțiunile de serviciu, elementul material al laturii
obiective a acestora, se realizează, în cele mai frecvente cazuri, printr -o acțiune. În
cazul unora dintre infracțiunile analizate, elementul material poate fi realizat și printr –
o inacțiune, constând, de exemplu, în neîndeplinirea cu știință a atribuțiunilor de
serviciu, cum e cazul neglijenței în s erviciu.82
Vorbind de infracțiunea de neglijență în serviciu, fapta are același obiect
material ca și în cazul abuzului în serviciu. Pe cale de consecință, elementul material
al infracțiunii de neglijență în serviciu este reprezentat de încălcarea unei îndatoriri de
serviciu de către un funcționar public (sau un funcționar), prin neîndeplinirea acesteia
sau prin îndeplinirea ei defectuoasă.83
Având în vedere cele mai sus enunțate, vorbim deci despre un element
material al laturii obiective care presupune încălcarea unei îndatoriri de serviciu,

81 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 165
82 A se vedea, Tudorel Toader, Op. cit. , 2009, p. 235
83 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 477

41
realizându -se printr -o acțiune sau inacțiune. Acțiunea constă în îndeplinirea
defectuoasă a respectivei îndatoriri, în timp ce inacțiunea constă în neîndeplinirea unei
îndatoriri de serviciu.84
În ceea ce privește e lementul material al infracțiunii de neglijență în serviciu,
există o inadvertență, în sensul că textul folosește expresia ”încălcarea din culpă” care
ar presupune o acțiune, după care se evidențiază prima modalitate a elementului
material, ”neîndeplinirea acesteia”. Dar din interpretarea art. 298 C. pen., rezultă că
infracțiunea este una comisivă, omisiunea apărând în acest caz ca modalitate de
săvârșire a acțiunii.85
Prin îndatorire de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui
funcționar pub lic (sau funcționar) potrivit normelor care reglementează serviciul
respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu.86
Activitatea de serviciu este reglementată prin diferite acte normative, precum
legi, hotărâri ale Guvernului, dispoziții, statut e etc.; unele dintre aceste dispoziții
având aplicabilitate generală, adică prevăd îndatoriri cu caracter general ale tuturor
categoriilor de funcționari, iar altele stabilesc reguli și îndatoriri specifice pentru
fiecare categorie de funcționari.
În lite ratura juridică s -a ridicat problema dacă dispozițiile individuale date
unui funcționar de către organul ierarhic superior, constituie pentru acesta o îndatorire
de serviciu și, dacă în consecință încălcarea din culpă a unei asemenea dispoziții poate
realiza conținutul infracțiunii de neglijență în serviciu.87
Într-un articol în Revista Română Dreptul, autorul Doru Pavel ”soluționează”
această problemă, susținând că dispoziția dată de organul ierarhic superior care se
întemeiază pe o prevedere a legii a căr ei aplicare intră în competența sa constituie o

84 A se vedea, Tudorel Toader, Op. Cit., 2009, p. 245
85 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 477
86 A se vedea, Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oan cea, Iosif Fodor, N. Iliescu, Costică Bulai, R.
Stănoiu, V. Roșca, Explicaț ii teoretice ale Codului penal român – Partea specială, vol. IV, Ed.
Academiei, București, 1972, p. 104
87 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea , Op. Cit., 2000, p.77

42
îndatorire de serviciu pentru subordonat, astfel încât nerespectarea ei din culpă
angajează răspunderea penală pentru infracțiunea de neglijență în serviciu.88
Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea
acelei îndatoriri, fie prin îndeplinirea ei în mod defectuos.89
Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu sau îndeplinirea în mod defectuos a
unei îndatoriri de serviciu poate prezenta forme și modalități concrete, variate, în
funcție de specificul fiecărui serviciu, precum și în funcție de sfera și natura
îndatoririlor de serviciu ale subiectului activ.90
Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu înseamnă omiterea, neefectuarea
unui act care trebuia să fie îndeplinit ori r ămânerea făptuitorului în stare de pasivitate.
Neîndeplinirea unei îndatoriri poate fi totală, atunci când făptuitorul nu își
îndeplinește în întregime îndatorirea de serviciu, ori parțială atunci când aceasta este
îndeplinită numai în parte, poate viza o singură îndatorire de serviciu sau chiar mai
multe asemenea îndatoriri.91
Îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu altfel decât aceasta trebuie efectuată
presupune îndeplinirea defectuoasă a ei.
În cazul infracțiunii de neglijență în serviciu există o cer ință esențială
existenței elementului material al laturii obiective. Această cerință constă în
necesitatea ca funcționarul public sau persoana din cele prevăzute la art. 308 C.pen. să
se afle în exercițiul atribuțiilor de serviciu.
Putem conchide prin a menționa faptul că infracțiunea de neglijență în serviciu
presupune îndeplinirea a două condiții și anume aceea ca subiectul activ să aibă
calitatea de funcționar public sau oricare categorie de funcționar menționată în
dispozițiile art. 308 C.pen, iar cea de-a doua condiție se referă la subiectul pasiv, care

88 A se vedea, Doru. Pavel, Considerații teoretice privind infracțiunile de serviciu în R. R. D. nr.
10/1967, p. 37
89 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 477
90 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea , Op. Cit. , 2000, p.79
91 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 478

43
nu poate să fie decât o persoană fizică sau juridică care a suferit o vătămare a
drepturilor sau intereselor sale.

4.1.2. Urmarea imediată

Este o componentă obligatorie a laturii obiective și c onstă în schimbarea, în
lumea obiectivă, pe care o produce săvârșirea acțiunii sau inacțiunii interzise de legea
penală ori atingerea adusă în orice mod uneia dintre valorile sociale care formează
obiect al ocrotirii penale. Urmarea imediată constă, așadar , în rezultatul nemijlocit al
acțiunii sau inacțiunii și presupune fie schimbarea stării anterioare existente, fie o
leziune (vătămare) materială.92
Săvârșirea oricărei fapte incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate
să se înfățișeze ca o conse cință materială sau nematerială a acțiunii sau inacțiunii,
adică sub forma unei modificări substanțiale a obiectului (leziune, vătămare) sau sub
forma unei schimbări a situației obiectului, ca urmare a modului cum s -a acționat
asupra valorii sale ocrotite.93
Astfel, urmarea imediată apare fie ca o vătămare efectivă a obiectului, fie sub
forma unei stări de pericol.
Acolo unde legiuitorul a prevăzut, explicit sau implicit, condiția producerii
unui anumit rezultat constând într -o anumită schimbare produsă în lumea materială,
obiectivă, infracțiunea a fost denumită infracțiune de rezultat sau materială.94

92 A se vedea, Grigore Antoniu, Costică Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed.
Hamangiu, București, 2011, p. 927
93 A se vedea, Grigore Antoniu, Urmarea imediată. Contribuții la clarificarea conceptului, în R.D.P. nr.
1/1999, p. 31
94 A se vedea, Florin Streteanu , Op. cit., 2008, p. 350

44
Infracțiunile de rezultat sunt acelea din al căror conținut constitutiv face parte
și producerea unui anumit rezultat material, adică o anumită vătămare.95
În ceea ce privește infracțiunea de neglijență în serviciu, urmarea imediată este
explicit arătată în norma de incriminare și constă într -o pagubă ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime a persoanelor fizice sau juridice.96
Într-o opinie a sa, Tudorel Toader consideră că urmarea imediată în cazul
infracțiunii de neglijență în serviciu are un caracter alternativ și presupune o tulburare
însemnată a bunului mers al unui organ de stat ori al unei alte unități din cele care se
referea art. 145 d in vechiul Cod penal; o pagubă patrimoniului acesteia; ori o
vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.97
În literatura juridică de specialitate există și o opinie conform căreia urmarea
imediată a infracțiunii constă, în principal, în crear ea unei stări de pericol pentru
relațiile de serviciu din unitatea în care își desfășoară activitatea subiectul activ.
Această urmare principală este condiționată, însă, de apariția a două urmări secundare
alternative: producerea unei pagube sau cauzarea u nei vătămări a drepturilor ori
intereselor legitime ale unei persoane.98
Indiferent care este opinia cărei ne raliem, concluzia este aceeași, și anume că
urmarea imediată a infracțiunii de neglijență în serviciu constă în vătămarea
drepturilor sau interese lor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Interesele legale la care se face referire în art. 298 din Noul Cod penal, sunt
drepturile persoanelor regăsite direct sau indirect în lege și în acte normative, statutele
sau regulamentele date în apli carea acesteia.99

95 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 169
96 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479
97 A se vedea, Tudorel Toader, Op. Cit., 2009, p. 246
98 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 201 3, p. 386
99 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 378

45
Referitor la vătămarea intereselor legale ale unei persoane, infracțiunea
subzistă numai atunci când vătămarea prezintă o anumită importanță pentru persoana
vătămată, neavând relevanță dacă prejudiciul este evaluabil în bani sau nu.100
Pentru ca infracțiunea de neglijență în serviciu să existe, urmările prevăzute de
art. 298 trebuie sa fie realizate efectiv.
Prin coroborarea art. 298 din Noul Cod penal cu prevederile art. 309 NCP
rezultă varianta agravată a infracțiunii de neglijență în serviciu.
În cazul variantei agravate a infracțiunii de neglijență în serviciu, urmarea
imediată constă în producerea de consecințe deosebit de grave. Conform art. 183 C.
pen., prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei. 101
Ori de câte ori prin aceeași faptă s -au produs consecințele prevăzute de norma
de incriminare, indiferent că vorbim de varianta tip a infracțiunii sau de varianta
agravată, nu vom avea un concurs de infracțiuni ci o singură infracțiune cu pluralitate
de urmări.

4.1.3. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este o componentă obligatorie a laturii obiective a
conținutului constitutiv, cu toate că nu este prevăzută explicit în norma de
incriminare, ceasta rezultă în mod impli cit.
Legătura de cauzalitate ca element constitutiv al faptei incriminate nu a fost
reglementată de legiuitorul român nici în Codul penal anterior și nici în noua
reglementare penală.

100A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Op. Cit., 2000, p. 78
101 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479

46
Cu toate acestea, putem defini legătura de cauzalitate ca fiind acea relație de la
cauză la efect între elementul material sub forma acțiunii sau inacțiunii voluntare,
consecințe a făptuitorului și urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare.102
Deoarece la infracțiunile de serviciu vorbim despre in fracțiuni de rezul tat, în
cele mai multe cazuri, între fapta comisă și urmarea produsă în mod efectiv, este
obligatoriu să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că activitatea infracțională
constituie cauza determinantă a pagubei produse sau a vătămării.
Infracțiunea de neglijență în serviciu fiind o infracțiune de rezultat apare
necesară întotdeauna stabilirea legăturii de cauzalitate între acțiunea, inacțiunea
făptuitorului și urmarea cerută de norma de incriminare.103
Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu presupune
atât dovedirea că autorul și -a exercitat în mod incorect atribuțiile de serviciu, dar și
faptul că rezultatul purtării incorecte a funcționarului este în mod nemijlocit, o urmare
secundară alternativă prevăzută de norma de incriminare.104
În cazul infracțiunilor de serviciu, legătura de cauzalitate rezultă de cele mai
multe ori din materialitatea faptelor (ex re).105
Din practica judiciară în domeniu, s -a statuat că prin simpla existență a unor
lipsuri, chiar dacă vorbim despre sume de bani atâta vreme cât nu se dovedește culpa
penală a inculpatului, nu vom vorbi despre o infracțiune de neglijență în serviciu,

102 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 170
103 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479
104 A se vedea în acest sens, Decizia nr. 31/2005 a C.A. Suceava, Secția penală [Inculpata, având
funcția de inspector de specialitate în cadrul D.G.A.I.A. Botoșani, nu și -a îndeplinit obligația de a
verifica îndeplinirea condițiilor de acordare a licenței de fabricație societății comerciale în cauză.
Aceasta nu a verificat mai multe condiții necesare pentru buna funcționare a societății, iar în urma unui
control s -a descoperit faptul că materia primă, în speță ouă, achiziționată de diferiți comercianți în
perioada 17 -20.10. 2001 conținea bacilul ”Salmonella BO Teyphi Murium”. Ouăle în urma utilizării lor
în diferite preparate de panificație au ajuns în consumul mai multor persoane printre care adulți și copii,
producând îmbolnăvirea lor. Având în vedere aceste a, instanța a decis că între fapta inculpatei și
rezultatul produs, adică îmbolnăvirea oamenilor, există o legătură de cauzalitate.] http://portal.just.ro
105 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013 , p.362.

47
motiv pe ntru care doctrina stabilește că nu orice nerespectare a obligațiilor de serviciu
poate atrage răspunderea penală pentru neglijența în serviciu, ci numai aceea care a
determinat producerea urmării secundare alternative specifice acestei infracțiuni. 106

4.2. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

Latura subiectivă este o parte componentă a conținutului constitutiv al
infracțiunii.
Prin latura subiectivă înțelegem atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului
față de componentele laturii obiective, adică față de elementul material, urmarea
imediată și legătura de cauzalitate dintre acestea.107
Elementele componente ale laturii subiective sunt: elementul subiectiv,
mobilul și scopul.
Când vorbim de elementul subiectiv al laturii subiective a infracțiunii, vorbim
de fapt despre vinovăție și modalitățile ei.
Putem defini elementul subiectiv ca fiind acel component al laturii subiective
constituit din formele și modalitățile vinovăției, adică acel element care reflectă
atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta sa, exprimată în forma de vinovăție
cerută de lege pentru ca acel tip de faptă să constituie infracțiune.
Vinovăția ca trăsătură esențială a conceptului de infracțiune nu t rebuie văzută
din aceleași perspective ca și vinovăția element subiectiv, componentă a laturii
subiective a conținutului infracțiunii.

106 A se vedea în acest caz, Decizia nr. 346/1992 a Tribunalului Constanța, Secția penală, în Revista
Dreptul nr. 8/1992, p. 87
107 A se vedea , C. Bulai, Bogdan Nicolae Bulai, Op. Cit., 2007, p. 189

48
Vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, are un înțeles mult mai larg,
existând ori de câte ori se constată un a dintre formele și modalitățile descrise în Codul
penal, începând cu intenția directă și terminând cu culpa simplă (neglijența); în timp
ce vinovăția, ca element subiectiv al infracțiunii, presupune acea atitudine psihică a
făptuitorului exprimată în form a cerută de dispozițiile legale pentru existența faptei
incriminate.108
Conținutul normei de incriminare al unei fapte determinate nu descrie decât
foarte rar elementul subiectiv, motiv pentru care legiuitorul a instituit vinovăția ca
trăsătură esențială a infracțiunii în cadrul părții generale a Codului penal la art. 16
alin. (2), (3), (4) și (5). Regulile după care se determină forma de vinovăție ca
element subiectiv al incriminărilor sunt stabilite de legiuitor în cadrul art. 16 alin. (6),
potrivit cărui a ”Fapta constând într -o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când
este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când
legea o prevede în mod expres.”
După cum se observă din conținutul art. 16 alin. (6), au fost instituite două
reguli de stabilire în norma de incriminare a intenției sau culpei ca formă a
vinovăției.109
Prima regulă este cea conform căreia forma de vinovăție identificată în norma
de incriminare este intenția, conform căreia ori de câte ori o faptă c onstă într -o acțiune
sau o inacțiune, forma de vinovăție ca element subiectiv este intenția directă sau
indirectă, dacă nu se prevede în mod expres în norma de incriminare culpa ca formă a
vinovăției.
A doua regulă are în vedere stabilirea culpei ca form ă de vinovăție a
elementului subiectiv.
Potrivit acestei reguli, la toate normele de incriminare a unor fapte la care
elementul material constă într -o acțiune sau într -o inacțiune, iar legiuitorul hotărăște
să le incrimineze și când sunt săvârșite din cul pă, aceasta trebuie să se precizeze, fie

108 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Ghe orghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 175
109 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 176

49
chiar în denumirea marginală a unor astfel de incriminări, fie în conținutul normei de
incriminare.110
În cazul infracțiunilor de serviciu, principala formă de vinovăție a făptuitorilor
este intenția directă sau indir ectă, există însă și excepții unde textul legal prevede ca
formă de vinovăție culpa.
Infracțiunea de neglijență în serviciu se săvârșește numai din culpă. Culpa va
fi dedusă numai din împrejurările concrete în care s -a comis fapta și nu după chestiuni
abstracte, motiv pentru care doctrina i -a însușit acesteia un caracter relativ. În acest
sens, practica judiciară nu este deloc săracă. 111
Infracțiunea de neglijență în serviciu este una din excepțiile de la regula
conform căreia forma de vinovăție a infracțiun ilor de serviciu este intenția.
Legiuitorul ține să specifice la art. 298 NCP faptul că infracțiunea de neglijență în
serviciu se săvârșește doar din culpă: ”încălcarea din culpă de către un funcționar
public a unei îndatoriri de serviciu…”. Astfel, avân d în vedere prevederile legale,
deducem că forma de vinovăție a laturii subiective este culpa cu cele două forme ale
sale: ușurința și neglijența.
Făptuitorul în cazul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu prevede
posibilitatea producerii rezu ltatului socialmente periculos, dar consideră fără temei că
acesta nu se va produce, ori nu l -a prevăzut, deși trebuia și putea să -l prevadă.112
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea urmarea faptei sale se apreciază în
raport cu împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, se va ține cont și de

110 A se vedea, Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Op. Cit., 2016, p. 177
111 A se vedea în acest sens, Decizia nr. 325/2004 a C.S.J., complet de 9 judecători [În speță s -a decis
că nu constituie infracțiune de neglijență în serviciu, fiind săvârșită fără forma vinovăției sub forma
culpei, fapta inculpatei, care având funcția de operator al unui ghișeu bancar a eliberat în mod repetat
sume de bani mai mari decât trebuia, baza unor bilete la ordin care erau semnate în alb de
administratorul societății și completate ulterior pe numele altor furnizori și cu sume mai mari, de către
contabila șefă. Prezentarea contabilei șefe , nu putea să ridice nicio suspiciune angajatei băncii,
deoarece era direct împuternicită de Consiliul de administrație în acest sens având drept de semnătură
bancară.]
112 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Op. Cit., 2000, p. 80

50
persoana care a săvârșit fapta, mai exact de pregătirea sa profesională, de experiența
pe care o are în munca respectivă, precum și alte aspecte ce țin de funcția pe care
făptuitorul o ocupă.
Se va cons idera că este realizat elementul subiectiv al neglijenței în serviciu în
toate cazurile în care făptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor specifice
acestei infracțiuni, dar a crezut fără temei că acestea nu se vor produce ori nu le -a
prevăz ut, deși trebuia și putea să le prevadă.113
În situația în care culpa făptuitorului nu poate fi reținută sub niciuna din cele
două forme, fapta nu constituie infracțiune de neglijență în serviciu.
În raport cu cele arătate, se trage concluzia că, dacă făptuitorul a fost în
imposibilitate să prevadă urmările faptei sale, nu există culpă și nici infracțiune, fiind
vorba de caz fortuit. Organele judiciare, cu ocazia soluționării cauzelor, trebuie să
constate existența culpei din partea făptuitorului.114

113 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479
114 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Op. Cit., 2000, p. 81

51
CAPITOLUL V
FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI

Până la producerea rezultatului, săvârșirea unei infracțiuni poate parcurge mai
multe faze.
Conceperea ideii de a săvârși infracțiunea, momentul deliberării sau hotărârea
de a săvârși infracțiunea, cu toate că nu au relevanță penală sunt momente prin care
psihicul făptuitorului trece până la exteriorizarea acestora prin săvârșirea faptei ilicite.
Formele și modalitățile pe care infracțiunea le îmbracă au o relevanță juridică
foarte importantă, întrucât prin cunoașterea lor putem aprecia care este sancțiunea
aplicabilă în mod just fiecărei infracțiuni, motiv pentru care în următoarele pagini voi
prezenta atât din punct de vedere general, cât și din perspectiva infracțiunilor de
serviciu și al celei de neglijență în serviciu aceste modalități, forme și sancțiuni.

5.1. FORMELE INFRACȚIUNII

Infracțiunea este, întotdeauna, o activitate umană, o faptă a omului.
Asemănător oricărei activități conștiente, activitatea infracțională presupune o
desfășurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea urmărilor
periculoase.115
În ceea ce privește desfășurarea activității infracționale până la obț inerea
rezultatului socialmente periculos, în doctrina penală sunt cercetate mai multe etape
de care se leagă diverse consecințe juridice.

115 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, I oan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi,
Valerică Lazăr, Drept penal. Partea generală, E d. Eu ropa Nova, București, 1997, p. 176

52
Orice infracțiune intenționată este precedată, întotdeauna, de o perioadă de
formare a laturii subiective, în care se naște gândul de a săvârși -o și hotărârea de a o
comite. Acest proces psihic – formarea atitudinii psihice cu privire la faptă și urmări –
se petrece exclusiv în conștiința făptuitorului și reprezintă prima etapă, denumită, în
general, perioada internă sau intelectuală, pe care o comportă săvârșirea oricărei
infracțiuni. Odată cu luarea hotărârii infracționale, perioada internă se încheie iar
latura subiectivă a infracțiunii apare pe deplin realizată în toate competențele sale,
urmând a rămâne neschimbată, până la momentul săvârșirii acțiunii proiectate. 116
Perioadei interne îi urmează, activitatea infracțională propriu -zisă, numită
perioada externă și care se desfășoară în timp, din momentul realizării primelor acte
materiale și până în momentul producerii r ezultatului socialmente periculos.
Astfel, putem spune că doctrina penală este unanimă în a distinge două
perioade în care se desfășoară activitatea infracțională: perioada internă și perioada
externă.117
Întotdeauna, înaintea începerii unei activități fiz ice susceptibile de a duce la
realizarea unei infracțiuni, există o perioadă internă de formare a laturii subiective a
infracțiunii, astfel că orice activitate susceptibilă de a duce la realizarea elementului
material al infracțiunii va fi precedată de o a titudine psihică față de fapta ce se va
comite.
Perioada internă are la bază trei momente importante și anume momentul
inițial sau cel al conceperii infracțiunii, când făptuitorul dă naștere ideii de a săvârși o
infracțiune. De exemplu, momentul în care s ubiectul fiind determinat de un anumit
mobil dorește să realizeze un scop, iar pentru atingerea acestuia este nevoie de
mijloace care aparțin unei activități infracționale, pe care subiectul și le concepe,
înseamnă că în mintea lui s -a născut ideea de a să vârși infracțiunea. Al doilea
moment, este cel al deliberării, moment care corespunde cu o cântărire a motivelor
subiectului de a trece la acțiune ori de a se abține. Momentul final, este cel al luării
hotărârii, când acesta ia decizia să săvârșească fapta ilicită. Această perioadă fiind una

116 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, I oan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi,
Valerică Lazăr, Op. Cit., 1997, p. 176
117 A se vedea, Vintilă Dongoroz , Drept penal, ”Tirajul” Institut de arte grafice, Bucu rești 1939, p. 256

53
interioară, nu are relevanță penală și nu este incriminată, deoarece nu reprezintă o
manifestare a individului în sfera relațiilor sociale.
Atât în legiuirile din vechime cât și în dreptul penal modern simpla cugetare
(nuda cogitatio) nu a fost și nu este sancționată (cogitatonis poenam nemo patitur).118
Faza internă, psihică, precede faza externă chiar și în situațiile în care timpul
de la luarea hotărârii până la executarea infracțiunii este foarte scurt.
Trecerea la efe ctuarea activităților materiale care sunt menite să asigure
realizarea hotărârii infracționale conduc la intrarea în faza externă sau de înfăptuire a
infracțiunii.
Această perioadă începe din momentul în care persoana care a luat hotărârea
de a săvârși o infracțiune pășește la prima manifestare externă prin care se tinde la
înfăptuirea rezoluției și sfârșește în momentul când activitatea fizică voită, în baza
hotărârii luate, a ajuns la punctul său final și, de asemenea, s -a produs rezultatul în
dimensiuni le sale definitive. 119
Perioada externă a activității infracționale în care se realizează latura obiectivă
a infracțiunii este susceptibilă de etape, faze. Aceste etape se autonomizează printr -un
anumit grad de realizare a hotărârii infracționale și de periculozitate socială.120
Întrucât și aceste faze în care se poate afla activitatea infracțională, prezintă
pericol social, s -a pus, în literatura juridică și în legislație, problema incriminării și
sancționării lor.121
Subiectul, după ce a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, începe procesul,
desfășurat în timp, de înfăptuire și din punct de vedere obiectiv, a acesteia. În acest
moment activitatea subiectului devine potențial aptă să producă rezultatul socialmente

118 A se vedea, Vintilă Dongoroz, Op. Cit., 1939, p. 256
119 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi,
Valerică Lazăr, Op. Cit., 1997, p. 179
120 A se vedea, Maria Zolyneak , Drept penal. Partea generală, vol. II, Iași, 1976, p. 117.
121 A se vedea, N. Iliescu , Problema incriminării și sancționării actelor preparatorii, în Studii juridice,
Ed. Academiei, București, 1960, p. 485

54
periculos. Dacă acest rezultat se va pr oduce, latura obiectivă a infracțiunii va fi în
întregime realizată și, cum latura subiectivă există deja, conținutul infracțiunii va fi
complet realizat, ceea ce înseamnă că ne găsim în fața formei tipice a infracțiunii,
adică a unei infracțiuni consumate . În acest caz va exista o concordanță perfectă între
ceea ce subiectul a hotărât și ceea ce a înfăptuit, adică între cele două laturi –
obiectivă și subiectivă – ale infracțiunii.122
În funcție de fazele de desfășurare a activității infracționale, s -au cont urat în
doctrina penală formele pe care infracțiunea le poate avea în raport cu gradul de
realizare a laturii obiective și a periculozității sociale.
Astfel, în literatura juridică de specialitate se recunoaște că pot exista atâtea
forme de infracțiune cât e faze are activitatea infracțională, distingându -se în acest
sens: actele preparatorii; tentativa; fapta consumată; fapta epuizată.
Actele preparatorii, reprezintă prima fază a perioadei externe a activității
infracționale și sunt acele acte de pregătire care s -au realizat de făptuitor pentru
realizarea hotărârii infracționale, ele constau în diferite acte și activități de procurare
de date care vor fi folosite la comiterea infracțiunii. Orice infracțiune intenționată,
pentru a fi realizată în condiții opt ime, necesită existența actelor preparatorii, iar
infracțiunea de neglijență în serviciu fiind una din culpă, nu va fi susceptibilă de acte
pregătitoare.
În ceea ce privește tentativa ca și formă a infracțiunii, aceasta este forma
infracțiunii care march ează trecerea la executarea acțiunii, însă realizarea acesteia nu
s-a înfăptuit integral, ori nu a generat producerea rezultatului socialmente periculos.
Toate reglementările referitoare la sancțiunile de drept penal și referitoare la
răspunderea penală, în cazul tentativei vor fi aplicabile doar dacă legea prevede
expres că tentativa se pedepsește.
Există anumite infracțiuni care sunt incompatibile cu no țiunea de tentativă,
adică aceasta nu este posibilă, datorită conținutului subiectiv sau a conținutului

122 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi,
Valerică Lazăr, Op. Cit., 1997, p.180 -181

55
obiectiv al infracțiunii. Printre acestea se numără și infracțiunile din culpă, deoarece
nu există în cazul lor o rezoluție infracțională și nu se va pu tea susține că ne aflăm în
fața trecerii la executare a unei hotărâri infracționale, motiv pentru care infracțiunea
de neglijență în serviciu este incompatibilă cu tentativa.
Noțiunea de fapt consumat a infracțiunii reprezintă săvârșirea în întregime a
faptei și producerea rezultatului socialmente periculos.
Infracțiunea se consideră consumată atunci când actele de executare au fost
duse până la capăt, reprezentând forma tipică a infracțiunii în raport cu fazele
activității infracționale., atrăgând întot deauna răspunderea penală.
În cazul infracțiunilor de serviciu, actele pregătitoare nu sunt incriminate. În
ceea ce privește tentativa, aceasta se pedepsește doar în câteva cazuri, precum
delapidarea, obținerea ilegală de fonduri și deturnarea de fonduri.
Consumarea infracțiunilor are loc, după caz, în momentul când acțiunea
făptuitorului este dusă până la capăt, respectiv la expirarea termenului în care actul
trebuia îndeplinit. Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul pot fi săvârșite,
de regulă, în forma continuată, cunoscând și un moment al epuizării.123
Consumarea faptei la infracțiunile de serviciu depinde de ipotezele incriminate
ale elementului material și de producerea urmării prevăzute de lege. 124
Deoarece unele infracțiuni de servi ciu sunt susceptibile de forma continuată,
ele se epuizează în momentul în care se săvârșește ultima acțiune sau inacțiune.
Având în vedere că infracțiunea de neglijență în serviciu este o infracțiune ce
se săvârșește din culpă, actele pregătitoare și ten tativa nu sunt posibile, pe cale de
consecință nu sunt incriminate.
Având în vedere acestea, infracțiunea de neglijență în serviciu este incriminată
doar în forma consumată, ea nu poate fi comisă în formă continuată..

123 A se vedea , Tudorel Toader, Op. Cit., 2009, p. 235 -236
124 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 362

56
Această infracțiune se consumă în momentul când s -a executat acțiunea
incriminată ori în momentul când în care a expirat termenul în care actul trebuia să fie
efectuat și s -a produs vreuna din urmările imediate cerute de lege.125
Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii efecti ve a urmării
secundare alternative prevăzute de lege. Din acest punct de vedere, neglijența în
serviciu este o infracțiune de rezultat și nu de pericol.126

5.2. MODALITĂȚI NORMATIVE

Cu toate că, ca și entitate juridică infracțiunea este unitară, aceasta prezintă pe
lângă formele amintite mai sus și o serie de modalități.
Modalitățile infracțiunii sunt acele variațiuni pe care le prezintă infracțiunea în
cauză, în funcție de modul și împrejurările în care a fost săvârșită, ele fiind o creație a
infractorului, spre deosebire de variantele infracțiunii care sunt o creație a
legiuitorului.127
Modalitățile infracțiunilor se împart în modalități normative și modalități
faptice, prin intermedi ul cărora se poate realiza o încadrare juridică corectă a faptei
săvârșite.
Modalitățile faptice sunt acele modalități care nu au corespondent în variantele
prevăzute în norma incriminatoare, însă ele determină configurația faptei concrete,
gradul de peri col social și rezonanța socială produsă. Distincția între cele două tipuri
de modalități prezintă, printre altele, și importanță practică, putând ajuta la calificarea
și încadrarea juridică corectă a faptei săvârșite.128

125 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479
126 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 388
127 A se vedea, Costică Bulai , Drept penal roman, Partea generală, Vol. I, București, 1992, p . 182
128 A se vedea, Costică Bulai , Drept penal roman, Partea generală, Vol. I, București, 1992, p. 183

57
Modalitățile normative sunt acele comportamente descrise de norma de
incriminare ca fiind proprii comiterii faptei incriminate. 129
Modalitățile normative, pot fi simple sau agravate. Vorbim de modalități
simple atunci când toate comportamentele descrise de norma de incriminare au același
regim sancționator, iar atunci când pentru sancționarea lor se prevede o pedeapsă mai
grea, vorbim de modalitățile agravate ale infracțiunii.
În ceea ce privește modalitățile infracțiunilor de serviciu, distingem faptul că
unele infracțiuni sunt prevăzute atât în forma lor simplă cât și în forma agravată, iar
prin coroborarea prevederilor infracțiuni lor cu cele ale art. 304 alin. (2) NCP sau art.
308 NCP, obținem o variantă atenuată a infracțiunilor de serviciu.
În ceea ce privește infracțiunea de neglijență în serviciu, în opinia autorului
Alexandru Boroi există două modalități normative.
Astfel prima modalitate constă în neîndeplinirea de către un funcționar public
(sau funcționar) a unei îndatoriri de serviciu; a doua modalitate normativă constă în
îndeplinirea defectuoasă de către un funcționar public (sau funcționar) a unei
îndatoriri de servi ciu. Pe lângă aceste modalități normative, neglijența în serviciu
poate prezenta diferite modalități faptice, determinate de circumstanțele concrete în
care a fost săvârșită fapta.130
În cazul variantei tip a infracțiunii de neglijență în serviciu, sunt pre văzute
două modalități normative: prima modalitate constă în neîndeplinirea de către
subiectul activ a unei îndatoriri de serviciu; a doua modalitate constă în îndeplinirea
defectuoasă a îndatoririi de serviciu. În realitate, infracțiunea de neglijență în serviciu
poate prezenta diferite modalități faptice, în raport de situațiile și împrejurările
concrete în care a fost comisă infracțiunea.131

129 A se vedea, http://legeaz.net/dictionar -juridic/modalitati -ale-infractiunii , accesat la data de
15.06.2017
130 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479
131 A se vedea, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Op. Cit., 2000, p. 81

58
Pe lângă varianta tip, infracțiunea de neglijență în serviciu prezintă și o
variantă agravată, dar și una atenuan tă.
Astfel conform art. 309 NCP, infracțiunea de neglijență în serviciu este mai
gravă în cazul în care fapta a produs consecințe deosebit de grave, caz în care limitele
speciale de pedeapsă se majorează cu jumătate. Când vine vorba de consecințe
deosebit de grave, art. 183 NCP clarifică această noțiune, fiind specificat că prin
consecințe deosebit de grave se înțeleg acele pagube materiale mai mari de 2.000.000
lei.
Potrivit art. 308 alin. (1) NCP, dispozițiile art. 298 NCP se aplică în mod
corespunzător și faptelor săvârșite de către persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) NCP ori în cadrul oricărei
persoane juri dice. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în art. 298
NCP se reduc cu o treime. 132

5.3. SANCȚIUNI

Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încălcării normelor
penale.133 Se poate spune că sancțiunile penale evidențiază importanța valorilor
sociale ocrotite de legea penală prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestor
valori, având rolul unor amenințări cu anumite privațiuni și suferințe inevitabile în
cazul în car e se încalcă normele penale.
Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, se restabilește ordinea de drept, se
realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea celui sancționat, cât și
prevenirea săvârșirii de către alții de fapte interzise prin normele penale. Sancțiunile
de drept penal reprezintă o instituție de bază a dreptului penal care alături de instituția

132 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p 388
133 A se vedea, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Ediția a
VII-a revăzută și adăug ită, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 181

59
infracțiunii și instituția răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept
penal.134
Reglementarea sancțiunilor de dre pt penal este importantă pentru întreaga
reglementare penală, înscriindu -se ca aspect esențial al principiului fundamental al
legalității și contribuind așa cum s -a arătat, la realizarea ordinii de drept atât prin
conformare cât și prin constrângerea exerc itată față de cei care au nesocotit
dispozițiile normelor penale.135
Consecința săvârșirii unei infracțiuni este răspunderea penală, iar consecința
răspunderii penale este sancțiunea.
Legiuitorul român a prevăzut în Codul penal ca și sancțiuni de drept pen al
pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative, singurele sancțiuni penale
fiind pedepsele. Pe lângă acestea, în legislațiile penale există și o serie de sancțiuni cu
caracter administrativ sau sancțiuni civile care se aplică numai în anumite ca zuri,
pentru soluționarea unor conflicte de drept penal.
Fiind principalele sancțiuni penale, vom vorbi pe scurt despre pedepse, care ne
interesează și din punct de vedere al infracțiunilor de serviciu, în speță al infracțiunii
de neglijență în serviciu.
Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută
de lege, aplicată de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii
de infracțiuni.136
Doctrina împarte pedepsele în mai multe categorii, dar vom aminti do ar
pedepsele principale, complementare și accesorii.
Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancționarea
infractorului, sunt prevăzute în lege pentru orice infracțiune, se pot aplica singure sau
însoțite de alte pedepse complementare, accesorii și de alte sancțiuni de drept penal.137

134 A se vedea, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Op. Cit., 2009, p. 182
135 A se vedea, Costică Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, 1997, p. 276
136 A se vedea, Costică Bulai, Op. Cit., 1997, p. 283

60
Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită
prin pedeapsa principală. Pedepsele complementare sunt prevăzute de lege, aplicate
de instanța judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală.138
Pedepsele accesorii decurg din executarea pedepselor principale privative de
libertate și constau în interzicerea unor drepturi, condamnatului, pe durata executării
pedepsei privative de libertate.
Infracțiunile de servici u sunt sancționate cu pedeapsa închisorii. În unele
cazuri, noua lege penală prevede amenda ca alternativă a închisorii; totodată, prevede
și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.139
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu se rviciul sunt sancționate cu
pedeapsa închisorii. La infracțiunile de neglijență în serviciu, pedeapsa cu închisoarea
este prevăzută alternativ cu amenda.140
Unele dintre infracțiunile de serviciu sunt prevăzute și în forma agravată.
Această circumstanță agr avată face referire, în cazul infracțiunii de neglijență în
serviciu, la producerea unui rezultat ce constă în consecințe deosebit de grave.
În ceea ce privește infracțiunea de neglijență în serviciu, sancțiunea aplicabilă
este alternativă, legiuitorul l ăsând la aprecierea instanței, în funcție de gravitatea
faptei dacă va aplica pedeapsa cu închisoarea sau amenda.
Pentru varianta tip a infracțiunii de neglijență în serviciu, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, când fapta este co misă de un funcționar
public și închisoarea de la 2 luni la 2 ani sau amenda, când este săvârșită de un
funcționar.141

137 A se vedea, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Op. Cit., 2009, p. 194
138 A se vedea, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Op. Cit., 2009, p. 203
139 A se vedea, Gheorghe Ivan, Mari -Claudia Ivan, Op. Cit., 2013, p. 362
140 A se vedea , Tudorel Toader, Op. Cit., 2009, p. 236
141 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 479

61
În varianta agravată, limitele pedepsei se majorează, conform art. 309 C. pen.,
cu jumătate. 142
Urmările imediate ale infracțiunii sunt pr evăzute de lege cu caracter alternativ,
iar nu cumulativ; dacă se produc toate urmările activității infracționale, se va reține
comiterea unei singure infracțiuni de neglijență în serviciu.143
În ceea ce privește aspectele procesuale, în cazul infracțiunii de neglijență în
serviciu, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală realizându -se
de organele de poliție.

142 A se vedea, Alexandru Boroi, Op. Cit., 2014, p. 480
143 A se vedea, Mihail Udroiu , Fișe de drept penal. Partea specială, Ediția a II -a, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p. 390

62
CONCLUZII

Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să
rămână în limite determinate, în primul r ând, prin raportare la importanț a valorii
sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să
crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv
condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă.
Întrucât instituția infracțiunii are un rol foarte important în dreptul penal,
legiuito rul a trecut la o definire a sa , prima dată derivată din trăsăturile ei esențiale,
fiind prezentată ca fiind o faptă c e prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție
și prevăzută în legea penală.
Prin definirea infracțiunii, se stabilesc reguli de drept, conform cărora orice
faptă incriminată de legea penală trebuie să îndeplinească anumite condiții care să o
deosebească de alte fapte precum contravențiile sau abaterile.
Faptul că legiuitorul a ales să instituie o răspundere penală și pentru
funcționari, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, consider că a fost nu doar o
necesitate, dar fiind incrimi nate din cele mai vechi timpuri aceste fapte, demonstrează
faptul că cei care au avut funcții în cadrul instituțiilor statului au fost predispuși
întotdeauna la săvârșirea de fapte contrare legii, care să prejudicieze statul sau
cetățenii.
Răspunderea penală a funcționarului public, constă în aplicarea unei forme de
răspundere juridică din partea statului, în scopul de a preveni și de a înceta o conduită
care este contrară legii, dar și în scopul de a sancționa persoanele care desfășoară
activități ce î ndeplinesc toate elementele specifice unei infracțiuni, precum și pentru
prevenirea ca acestea să se repete pe viitor.
În ceea ce privește infracțiunile de serviciu, acestea odată cu modificările
aduse prin Noul Cod penal au început să capete limite noi, unele chiar beneficiind de
reduceri de pedepse prin norma incriminatoare. Este evident că în actualul context,

63
astfel de modificări nu sunt cele mai potrivit, însă așa cum ne -am obișnuit de ani buni,
legislativul nostru face legi pentru ei și nu pentru noi .
Infracțiunea tratată în prezenta lucrare, și anume, infracțiunea de neglijență în
serviciu este una destul de vag tratată de doctrina penală, însă practica judiciară ne dă
exemple destul de bune în acest sens. Au existat la nivelul Guvernului la inceput ul
acestui an și discuții pentru abrogarea articolului din Codul Penal care cuprinde
infracțiunea de neglijență în serviciu. Ne putem întreba dacă era un lucru bun, dacă nu
era, evident părerile au fost și sunt împărțite, însă din punctul meu de vedere ace astă
abrogare a art. 289 NCP, care incriminează fapta funcționarului de a încălca
îndatoririle de serviciu prin îndeplinirea defectuoasă a acestora sau neîndeplinirea lor,
nu era cea mai bună variantă. De ce? În primul rând pentru că odată dezincriminată
fapta de neglijență în serviciu, dacă printr -un act al unui funcționar public sau a unui
funcționar, era încălcat un drept sau o persoană era prejudiciată în vreun fel, acesta nu
mai putea fi tras la răspundere, iar persoana respectivă ar fi rămas cu prejud iciul.
În al doilea rând, o dezincriminare a acestei infracțiuni ar fi dus la o conduită după
bunul plac al funcționarilor, iar în această situație ar fi avut de suferit prejudicii atât
cetățenii cât și statul.
Cesare Beccaria în celebra sa lucrare, ”Despre infracțiuni și pedepse” spunea
faptul că este mai bine să se prevină infracțiunile decât să fie pedepsite, acesta fiind
scopul principal oricărei bune legislații, însă realitatea este cu totul alta, mijloacele
folosite fiind în cea mai mare parte greșite și potrivnice acestui scop.
Pentru prevenirea infracțiunilor nu este necesar doar ca ele să fie prevăzute
într-o normă penală incriminatoare, este necesar ca legile să fie clare și simple pentru
ca toți cetățenii să se concentreze asupra respectăr ii lor și nu asupra nerespectării
acestora.
În fine, consider că cel mai bun mod în care infracțiunile de corupție și de
serviciu pot fi prevenite în România este de a se aplica și de a se respecta legile
începând cu cei aflați la conducere, pentru că as tfel se va insufla acea idee că legea
este egală pentru toți și va indemna la o mai bună respectare a tuturor normelor
penale.

64
BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Grigore Antoniu, Costică Bulai

2. Cesare Beccaria

3. Alexandru Boroi

4. Costică Bulai, Bogdan Nicoale
Bulai

5. Costică Bulai

6. Lucian Chiriac

7. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe
Nistoreanu

Dicționar de d rept p enal și procedură
penală , Editura Hamangiu , București,
2011

Despre infracțiuni și pedepse,
Editur a Științifică București, 1965

Drept penal. Partea specială conform
Noului Cod pena l, Ediția 2, Editura
C.H. Beck, București, 2014

Manual de drept penal. Partea
genera lă, Editura Universul Juridic,
București, 2007

Manu al de drept penal, Editura All
Beck, București 1997

Drept administrativ – partea generală
Editu ra Universități i ”Petru Maior”,
Tîrgu -Mureș, 2004

Drept pena l- partea generală, Editura
Didactică și Pedagogică, București
1992

65
8. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu,
Ioan Molnar, Gh. Nis toreanu,
Alexandru Boroi, V. Lazăr

9. Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian
Hotca, Mirela Gorunescu,
Maxim Dobrinoiu, Ilie Pascu,
Ioan Chiș, Costică Păun, Norel
Neagu, Mircea Constantin
Sinescu

10. Vasile Dobrinoiu, Nicolae
Conea

11. Vintilă Dongoroz

12. Vintilă Dongoroz

13. Vintilă Dongoroz

14. Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I.
Oancea, Iosif Fodor, N. Iliescu,
Costică Bulai, R. Stănoiu, V.
Roșca
Drept penal. Partea generală, Editura
Europa Nova, București, 1997

Noul Cod penal comentat. Partea
specială, Ediția a II -a, revăzută și
adăugită, Ed. Uni versul Juridic,
București, 2014

Drept penal. Partea specială, vol. II,
Ed. Lumina Lex, 2000

Drept penal, București, 1939

Explicații teoretice ale Codului penal
român. Partea specială, vol. IV, E ditura
Academiei – Ed. All Beck, București,
2003

Explicații teoretice ale Codului penal
român , V ol. IV, Ed. Academie i
Române, București 1972

Explicații teoretice ale Codului penal
român – Partea specială, vol. IV, Ed.
Academi ei, București, 1972

66
15. Florentina Dragomir

16. Antonie Iorgovan

17. N. Ilie scu

18. Gheorghe Ivan, Mari -Claudia
Ivan

19. Octavian Loghin, Tudorel
Toader

20. Octavian Loghin, Avram Filipaș

21. Gh. Lupu, Gh. Avornic

22. Olivian Mast acan

23. Carmen Mariana Mihalache

Răspunderea penală a magistratului,
Ed. C. H. Beck, București, 2011

Tratat de drept administrativ – ediția a
II-a revăzută și adăugită, Ed. Nemira,
București 1996

Problema incriminării și sancționării
actelor preparatorii, în Studii juridice,
Ed. Academiei, București, 1960

Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, Ed. C.H. Beck,
București, 2013

Drept penal român. Partea specială.,
Casa de editură și presă ”Șansa” SRL,
București 1994

Drept penal. Partea specială, Ed.
Didactică și pe agogică, București,
1983

Teoria generală a dreptului, Ed.
Lumina, Chișinău, 1997

Răspunderea penală a funcționarului
public – ed. A IV -a revăzută și
readăugită, Ed. Universul juridic,
București, 2011

Răspunderea penală a funcționarului
public, Ed. Hamangiu, București, 2011

67
24. Constantin Mitrache, Cristian
Mitrache

25. Ion Mircea

26. Alexandru Negoiță

27. Ilie Pascu, Andreea Simona
Uzlău, Gheorghe Muscalu

28. Ilie Pascu, Traian Dima, Costică
Păun, Mirela Gorunescu, Vasile
Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca,
Ioan Chiș, Maxim Dobrinoiu

29. Ilie Pascu, Valentin Lazăr

30. Mircea Preda

31. Ion Ristea

32. Elena -Giorgiana Simionescu,
Petre Dungan
Drept penal român. Partea Generală,
Ediția a VII -a revăzută și adăugită, Ed.
Universul Juridic, București, 2009

Temeiul răspunderii penale în R. S.
România, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București 1987

Drept administrativ și știința
administrației, București 1993

Drept penal. Partea generală. Edtția a
4-a, Ed. Hamangiu 2016

Noul Cod penal comentat. Partea
generală. Ediția A II -a, revăzută și
adăugită, Ed. Uni versul Juridic,
București, 2014

Drept penal. Partea specială, Ed.
Lumin a Lex, București 2004

Drept administrativ, Ed. Lu mina Lex,
București, 2006

Drep t penal. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2011

Funcționarul public și răspunderea
penală în Noul Cod penal și în legile
speciale, Ed. H amangiu, 2016

68
33. Gaston Stefani et Georges
Levasseur

34. Oliviu Augustin Stoica

35. Florin Streteanu

36. Tudorel Toader

37. Tudorel Toader, Maria -Ioana
Michinici, Anda Crișu -Ciocîntă,
Mihai Dunea, Ruxandra
Răducanu, Sebastian Rădulețu

38. Mihail Udroiu

39. Ioana Vasiu

40. Maria Zolyneak

Droit pènal gènèral et procèdure
pènale , Paris, Dalloz

Drept penal. Partea specială , Ed.
Didactică și ped agogică, Bucure ști,
1976

Tratat de drept penal. Partea generală,
vol. I, Ed, C.H. Beck, București, 2008

Drept penal român. Partea Specială,
Ediția a 4 -a, revizuită și actualizată,
Ed. Hamangiu, București, 2009

Noul Cod penal – Comentarii pe
articole, Editura Hamangiu, 2014

Fișe de drept penal. Partea specială,
Ediția a II -a, Ed. Universul Juridic,
București, 2015

Drept penal român, partea specială.
Vol. II , Ed. Albastră, Cluj -Napoca
1997

Drept penal. Partea generală, vol. II,
Iași, 1976

69
II. Articole, studii, note adnotări,
sinteze

1. Grigore Antoniu

2. Grigore Antoniu

3. Florinița Ciorăscu, Cristian
Gheorghe Gălățanu

4. Doru Pavel

Elementul material din norma de
incriminare, în R.D.P. nr. 2/1999

Urmarea imediată. Contribuții la
clarificarea concept ului, în R.D.P. nr.
1/1999

Funcția publică. Noțiune și evolu ții
normative, articol publicat în
Reformele administrative și judiciare
în perspectiva integrării europene , în
Caietul Științific al Institutului de
Științe Admi nistrative ”Paul
Negulescu”, nr. 6, Sibiu, Ed. B urg,
2004

Considerații teoretice privind
infracțiunile de s ervici u în R. R. D. nr.
10/1967

70
III. Legislație

1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire
a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003

2. Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal p ublicat ă în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009 , cu modificările și completările ulterioare

IV. Jurisprudență

1. http://www.jurisprudenta.com/
2. http:// www.jurisprudenta.org/
3. http://www.scj.ro/736/Cautare -jurisprudenta
4. http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx

1