De la Spritul de Justitie la Profesionalism In Mass Media Contemporana Romaneasca

Rezumat

Această lucrare de licență tratează subiectul jurnalismului de investigație,  un gen jurnalistic care are ca obiective principale anchetarea din punct de vedere jurnalistic a unor carențe ale societății, cum ar fi: erori ale sistemului judiciar, corupție, abuzuri, pe care anumite persoane încearcă să le ascundă de ochiul public.

În procesul de definire și descriere complexe a acestui tip de jurnalism, lucrarea de față va conține definirea riguroasă a termenului, caracteristile acestui tip jurnalistic și pericolele lui, structura acestuia, diferența dintre jurnalismul de investigație și jurnalismul obișnuit dar și prezentarea modului în care se desfășoară o anchetă jurnalistică, a redactării și a publicării acestui tip de jurnalism. De asemenea, prezenta lucrare va prezenta cele mai importante cazuri de corupție descoperite cu ajutorul jurnaliștilor de investigație și modul în care acestea au fost soluționate după ce cazul a intrat în atenția jurnaliștilor.

Acest lucru a fost pobil prin inspectarea unor publicații online care au prezentat cazul de la început până la verdictul final. Așadar, vor fi analizate în detaliu anumite articole din mediul online, pentru a demonstra că multe cazuri de corupție s-au soluționat doar cu ajutorul jurnaliștilor de investigație și că fără acest interes de a afla adevărul din partea lor, mulți corupți care acum sunt închiși ar fi încâ în libertate.

Curprins

Introducere……………………………………………………………………………………

I. Jurnalismul de investigație………………………………………………………………

1. Definirea conceptului……………………………………………………………………

Caracteristici……………………………………………………………………………..

1.2 Beneficii………………………………………………………………………………….

1.3 Colectarea faptelor……………………………………………………………………….

1.4 Abordarea informației……………………………………………………………………..

Clasificarea anchetei……………………………………………………………………….

2. Subiectul anchetei…………………………………………………………………………

2.1 Pericolele jurnalismului de investigație……………………………………………………

3. Sursele………………………………………………………………………………………

Clasificarea surselor…………………………………………………………………………

Tipuri de surse………………………………………………………………………………

4. Jurnalistul de investigație………………………………………………………………….

Investigarea sub acoperire………………………………………………………………….

5. Interviul…………………………………………………………………………………………………………….

5.1 Tipuri de interviu……………………………………………………………………………

6. Realizarea anchetei………………………………………………………………………………………………….

6.1 Etapele investigării………………………………………………………………………….

Planul de acțiune…………………………………………………………………………….

7. Redactarea…………………………………………………………………………………..

8. Deontologia investigației jurnalistice………………………………………………………

8.1 Jurnaliștii în fața justiției…………………………………………………………………….

II. Studiu de caz: Analiza dosarelor descoperite de jurnaliștii de investigație……………

9. Planul cercetarii…………………………………………………………………………….

9.3 Metodologia…………………………………………………………………………………

Cazul Watergate…………………………………………………………………………….

10. Analiza datelor……………………………………………………………………………..

Introducere

Este o meserie riscantă, însă potrivit lui Jonathan Calvert: „ După unele reportaje primești 5 telefoane, după altele 20. Când primești 100 de telefoane este jurnalism de investigație”. După cum spunea și Charles Moore, editorul lui Daily Telegraph: „ Dacă activitatea unui jurnalist de investigație merită să fie lăudată, atunci aceasta este, cu siguranță, o recunoaștere a faptului ca ea este necesară”.

I. Jurnalismul de investigație

Jurnalismul de investigație este un gen jurnalistic care are ca obiective principale anchetarea din punct de vedere jurnalistic a unor carențe ale societății, cum ar fi: erori ale sistemului judiciar, corupție, abuzuri, pe care anumite persoane încearcă să le ascundă de ochiul public.

Jurnalismul de investigație nu este doar o „formă veche de jurnalism” bine făcut, ci trebuie să îndeplinească patru condiții esențiale pentru ca presa de acest gen să funcționeze. În primul rând, subiectul trebuie să pornească din inițiativa jurnalistului. Ancheta mai trebuie să aibă și un interes public evident deoarece prezintă fenomene, mecanisme, sisteme cu grad sporit de generalitate. De asemenea, cazurile de corupție, abuzurile, nedreptățile, erorile sistemului social, politic, economic sau administrativ să fie de mare amploare, iar o ultimă condiție pentru presa de investigație este ca subiectul să rămână necunoscut publicului și ținut ascuns.

Jurnalismul de investigație se deosebeșe de jurnalismul obișnuit prin cațiva factori categorici. Ancheta solicită informații extinse în termeni cantitativi, dar și calitativi. A cincea întrebare a materialului obișnuit ”de ce?” devine principală în anchetă, „Cine-le” nu mai este doar un simplu nume, ci devine o personalitate, „Ce-ul” nu este doar un eveniment lipsit de importață, ci un fenomen având cauze și consecințe, „Când-ul” nu este doar prezentul știrilor, ci devine o poveste, iar „Unde-le” nu mai este o simplă adresă, ci un loc specific în care unele lucruri devin mai mult sau mai puțin posibile.

Cea mai importantă muncă a jurnalistului de investigație este de a căuta adevărul. După cum a spus câștigătorul premiului Pulitzer, Walter Lippmann, în colecția sa de eseuri: „Nu poate fi nicio lege mai mare în jurnalism decât să spui adevărul și să-l faci de rușine pe cel care a comis infracțiunea."

Jurnalismul de investigație a fost dezbătut în numeroase opere, fiecare autor exprimându-și opinia în ceea ce privește acest subiect.

Definirea conceptului

Nu e ușor să dai o definiție cuprinzătoare anchetei. Broucker spune că ancheta este acel demers jurnalistic care caută a afla în plus, a înțelege și a nuanța o informație conținută de o știre, un reportaj, o relatare.

Pe de altă parte, Clark A. Mollenhoff este pesimist, afirmând că: „ Jurnalismul de investigație este o profesiune precară. În cea mai mare parte înseamnă ore, zile și, uneori, săptămâni de muncă plicticoasă, de scotocire prin documente. Înseamnă interviuri nesfârșite cu oameni care nu vor să vorbească, piste care nu duc nicăieri, frustrarea de a avea prea multe începuturi cu un sfârșit edulcorat sau cu rezultate neconcludente.”

Definirea riguroasă a acestei specii este cu atât mai importantă cu cât, în presa românească a ultimului deceniu, jurnalismul de investigație face obiectul a tot mai numeroase confuzii. În principiu, jurnalismul de investigație satisface patru mari cerințe: este rezultatul inițiativei proprii a ziaristului, care, în baza documentării personale, oferă o perspectivă susținută cu probe asupra unui subiect, subiectul este de mare interes, iar abordarea gazetarului merge de la dezvăluirea cazurilor concrete până la conexiuni care să denunțe un fenomen, vizează carențe din viața comunității- corupție, abuzuri, erori ale sistemului social, administrativ, etc și abordează întotdeauna chestiuni pe care autoritățile, instituțiile sau personale interesate se straduie să le ascundă.

Michael Voirol definește ancheta comparând-o cu reportajul și afirmă că: „Reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este spectacolul unui eveniment, subiectul anchetei este o problemă.” [1992; 58]. În acest context, o problemă înseamnă o chestiune complicată care trebuie lămurită pentru public. În prima situație ancheta este o dezvăluire, iar în a doua ipostază ea capătă atributele dezbaterii. Indiferent despre care situație este vorba, subiectul trebuie să se înscrie în sfera evenimentului și este obligatoriu să intereseze un număr mare de oameni.

Ancheta este un gen de informare aprofundată, iar ținta ei este să răspundă la întrebarea „de ce?”, motiv pentru care trebuie să fie promptă, completă, onestă, echilibrată și să asigure informarea corectă.

Caracteristici

Ancheta este cel mai pretențios gen jurnalistic și presupune descoperirea unor informații noi, puțin cunoscute sau chiar necunoscute, uneori ascunse cu rea-credință. Rolul anchetatorul este de a reuni informațiile găsite și a le aduce la cunoștința publicului larg. Opusă reportajului, ancheta presupune perseverență, rigoare, analiză și publicarea adevărului. Ancheta jurnalistică se sprijină pe culegerea de informații de la numeroși interlocutori.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale anchetei este acumularea de fapte, colecționate și structurate pentru a crea un drum cat mai favorabil spre o explicație. Sursele, cu cât sunt mai contradictorii, cu atât prezintă mai multe șanse de a cuprinde adevărul. Timpul, în acest gen jurnalistic, este un factor decisiv. Cu cât tipul de care dispune un ziarist este mai lung, cu atât demersul său va fi mai profund, informațiile mai numeroase și rezultatul mai revelator.

Investigația e regina presei și modul cel mai rapid prin care te poți afirma ca ziarist. Nu oricine poate provoca însă o lovitură de presă. O ancheta nu trebuie să-și propună neapărat să se ajungă la demiteri sau arestări spectaculoase. Cert e că, dacă se vorbește despre presă ca a patra putere în stat, aceasta se datorează și marilor cazuri de corupție descoperite în politică sau mediul financiar.

Aflată la intersecția dintre reportaj și cercetare detectivistă, ancheta de investigație trebuie să ajungă în final la secrete păzite cu strășnicie. Pentru că lupta cu instituțiile, cu oamenii influienți sau cu marile interese economice este vădit inegală, ziaristul se vede obligat să apeleze la metode mai puțin ortodoxe pentru a-și obține informația. O anchetă serioasă costă mult și niciun ziarist nu începe o investigație fără a prezenta redactorului-șef un studiu de fezabilitate, care să conțină – de la mijloacele prin care se poate proteja de un eventual proces, până la bugetul estimat: deplasări, lucru în arhive, cheltuieli personale sau fonduri necesare achiziționării unui document important. Pentru că volumul de muncă este enorm și documentarea plină de neprevăzut, o anchetă se realizeară în luni de zile.

Ca text scris, ancheta permite o gamă larga de procedee jurnalistice. Contează efectul, și mai puțin mijloacele prin care îl obținem: reportaj, interviu sau portret. După cum afirma și Michael Voirol (1992, pp. 58-60): „ ancheta începe din clipa în care ziaristul caută răspuns la o anumită întrebare, mergând direct la sursă”. Michael Voirol are dreptate când spune că, dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Dacă subiectul reportajului este un spectacol, subiectul anchetei trebuie să fie o problemă.

Schema cea mai folositoare pentru o anchetă reușită e: conflictul – argumentele unei părți – argumentele celeilalte părți – faptele – părerea specialiștilor – concluzia (cine are dreptate).

Jurnalismul de investigare diferă substanțial de alte tipuri de jurnalism și există o serie de elemenete care îl disting. Ancheta nu înseamnă un rezumat sau o înșiruire de fapte, ci se referă la o cercetare efecuată de reporter care folosește adesea materialul brut. Poate fi vorba de o intervievare exhaustivă sau de o alăturare și comparare a faptelor și cifrelor. În multe cazuri, roadele și originalitatea vin din descoperirea unor scheme și conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.

Beneficii

Acest tip de jurnalism aduce și o serie de beneficii pentru public, instituție și jurnaliști. În primul rând, ancheta produce subiecte cu valoare adăugată, informații în exclusivitate, sigure sau care promit mai mult control asupra propriei vieți. Jurnalismul de investigație nu este doar un produs jurnalistic, ci este și un serviciu, iar serviciul în cauză are puterea de a schimba ceva, de a face viața mai bună și oamenii mai puternici. Viața acestora se poate schimba ca și consecință a ceea ce scriem și a probelor pe care le aducem.

În al doilea rând, deși ancheta solicită un efort uman, financiar și logistic susținut, investigația nu trebuie considerată un lux pentru instituțiile mass-media. Acele medii care intreprind și girează investigații jurnalistice convenabile și le utlizează pentru a spori o valoare, pot să fie foarte rentabile. ( Canard Enchaine, The Economist Group – MH). Instituțiile de presă investigative câștigă astfel influență și prestigiu în rândul comunitații de profil, acces la informație și valoare jurnalistică și comercială.

În al treilea rând, în ceea ce privește jurnaliștii, anchetele le vor aduce, contrar așteptărilor, mai mulți prieteni decat dușmani. Aceștia vor dobândi și o clasificare profesională peste a celorlalți jurnaliști, abilități căutate pe această piață. De asemenea, vor învăța și cum să își stăpânească frica, să gestioneze mai bine propriile îndoieli și să capete o înțelegere mai profundă a lumii.

3.4 Colectarea faptelor

Ancheta este mai mult o chestiune de metodă, în care trebuie să aduni fapte. Este exact opusul articolul de opinie, supozițiile sunt interzise, demonstrația se sprijină pe realități, iar faptele trebuie notate cu precizie și în întregime, astfel încât să poată fi exploatate din plin în momentul redactării.

Ce fapte se caută? În primul rând evenimentele, ceea ce s-a întâmplat, unde și când anume și ce persoane au fost implicate. La fel de prețioase sunt și cifrele, care ajută la descrierea exactă a subiectului, urmate de declarații. Tot aici vorbim și de extrasele din documente care sunt de neînlocuit deoarece garantează verificitatea faptelor și a informației de referință. De asemenea, un loc, unde jurnalistul a fost, o reuniune sau audiență la care jurnalistul a asistat aduc un plus de credibilitate anchetei și, nu în ultimul rând, testele care servesc la stabilirea realității faptelor și la dezmințirea unei alegații.

Se bănuiește adesea că s-a comis o ilegalitate, dar nu există dovezi și nici altcineva nu le posedă. Trebuie așadar strânse dovezi, lucru care cere mult timp și efort, iar de asemenea s-ar putea să fie nevoie și de mai mulți reporteri. În mod clar, nu trebuie pierdut timpul dacă subiectul este o problemă importantă pentru cititori.

Faptul că cineva încearcă să țină informațiile secrete este o caracteristică a jurnalismului în general. În munca gazetărească de zi cu zi există totuși, pentru o serie întreagă de motive practice, un punct în care te oprești și relatezi ce ai aflat sau n-ai aflat. Munca jurnalistului de investigare începe în punctul în care rutina zilnică încetează. Nu acceptă secretomania și refuzul autorităților de a furniza informații, le află singur.

Jurnalismul de investigare poate trata aproape orice subiect sau domeniu al vieții publice. Există totuși două categorii generale care sunt cele mai prolifice: activitățile și organizațiile care operează în zone îndepărtate sau izolate de public și persoanele, instituțiile care sunt împinse pe neașteptate în lumina reflectoarelor, deși par să fi „venit de nicăieri”. Sunt oameni și instituții care par să nu aibă niciun trecut. Dar trebuie să aiba, și în acel trecut aproape sigur se află un subiect jurnalistic bun.

3.5 Abordarea informației

În jurnalism totul pleacă de la modul de abordare a informației. Reportajul se centrează pe întrebarea „cine?” și pe actorii evenimentului, în timp ce ancheta revine insistent la provocatoarea întrebare „de ce?”. Fără a neglija contextual ( Unde? Când? Cum?), o bună anchetă trebuie să demonstreze mecanisme, ajungând la informații adeseori ascunse, greu accesibile.

Înainte de a porni la muncă, jurnalistul trebuie să acopere două exigențe esențiale: definirea corectă și riguroasă a câmpului tematic și alegerea unghiului de atac. De aici pleacă toate – inclusiv o mare economie de timp și energie.

În ceea ce privește redactarea, ancheta permite o largă paletă de procedee jurnalistice. Finalmente, contează efectul, și mai puțin mijloacele prin care îl obținem: reportaj, interviu sau portret. În afara cerințelor stilistice obișnuite (claritate, acuratețe, incisivitate etc), ancheta oferă o mare libertate de acțiune, refuzând modele și soluții de-a gata. Practica arată că un bun jurnalist de investigație se formează în 8-10 ani, iar în lipsa talentului specific, niciodată.

Un alt aspect al anchetei are în vedere publicul țintă deoarece, de foarte multe ori, ancheta nu îi țintește pe cei direct implicați în problemă, deși ei sunt „personajele” textului. De exemplu, o anchetă pe tema copiilor străzii ar fi în zadar țintită câtre aceștia și familiile lor, în schimb apar alte ținte, alți factori responsabili cum ar fi: școala, biserica, ministerele implicate, ONG-urile, legislativul sau situația adopțiilor.

Philippe Gaillard [1986; 75-76] afirmă că: „ Ancheta se aplică subiectelor la ordinea zilei, dar în marginea știrilor, a actualității calde. Tratează mai mult sau mai puțin profund o problemă destul de vastă sau un astept al ei. Ancheta are drept scop aprofundarea unei probleme. Cel mai adesea economice, sociale sau culturale. Este foarte riguros organizată.”

Jurnalismul de investigare poate fi abordat de oricine îndeajuns de hotărât să ducă o treabă până la capat și să facă față inevitabilelor frustrări. Nu e nevoie de talente speciale, dar există câteva lucruri care fac munca mai ușoară și pe jurnalist mai eficient în activitatea sa. Cunoașterea legilor privind accesul public la informație este extrem de important. Unele investigații au scos la iveală documente secrete furnizate jurnaliștilor, dar mult mai multe au ieșit la lumină când reporterii au descoperit că există anumite evidențe sau registere pe care au dreptul de a le consulta. Toate cazurile din istorie arată cât de important este ca jurnaliștii să descopere ce documente există, să le examineze și să le folosească în investigațiile lor.

Regula și istoria investigațiilor care s-au bucurat de succes, impun ideea ca ancheta să fie publicată doar în momentul în care cercetarea a fost încheiată, fie pentru a nu bloca accesul la alte informații, fie pentru a nu pune instituția de presă în situația jenantă de a-și cere scuze. Etica reportajului de investigare este mai incertă până când impactul publicării anchetei nu confirmă utilitatea investigării. Informația fiind de regulă ascunsă, investigația se desfășoară la limita eticii și a legislației. Singura modalitate de apărare a jurnalistului de investigare vizează evitarea conflictului de interese.

La final, odată publicată ancheta, întrebarea fundamentală atât a jurnalistului, cât și a publicului este: „ Și acum ce urmează?” În mod normal, justiția se va autosesiza și va verifica toate informațiile publicate.

3.6 Clasificarea anchetelor

Jose De Broucker propune o clasificare, împărțind anchetele în două mari categorii: informative și interpretative. El remarcă faptul că elementele de anchetă sunt prezente și în alte genuri publicistice. Se poate întâmpla deci să facem investigație fără să ne fi propus în mod special asta.

În ciuda diversității de realizare, cele două tipuri de anchetă au în comun: lungimea – subiectul anchetei presupune mult spațiu necesar prezentării faptelor, durata – ancheta cere mult timp pentru documentare, riscul de a o rata – nu orice investigație nimerește de la început o pistă bună, noutatea – orice anchetă trebuie să fie originală, să aducă în discuție fapte noi.

Ancheta informativă dezvăluie informațiile ascunse, identifică informațiile virtuale (potențiale) și reconstituie informațiile lacunare.

Așadar, ziaristul de investigație își propune să ajungă la ceea ce este ascuns sau disimulat. Pentru el contează mai puțin punctul de plecare al anchetei, care de regulă are la baza o infomație oarecare, o bârfă, o indiscreție, decât starea de alertă care este mult mai importantă pentru declanșarea anchetei. În scrierea anchetei se pot folosi ca atare unele indicii, dar e bine să le punem sub semnul condiționalului, care indică deontologic că ziaristul nu pretinde a avea ultimul cuvânt. El semnalează doar o posibilitate demnă de a fi luată în seamă.

Punctul de plecare într-o asemenea anchetă îl contituie tot un fapt obișnuit, insignifiant chiar, dar care să trimită la gravitatea unui fenomen. O altă cale de a ajunge la informațiile virtuale este ancheta de opinie. Prin intermediul ei, putem semnala o problemă existentă, dar încă neformulată ca atare. Acest tip de anchetă pornește de la un eveniment puternic și care impune ziaristului o refacere a întregii istorii. Cele mai bune pentru reconstituirea informațiilor lacunare sunt: un scandal politic, un accident aviatic, un atac terorist etc. Ancheta retrospectivă își propune să reconstituie întregul film al întâmplării, circumscriindu-l corect în timp și spațiu.

Ancheta interpretativă, pe de altă parte, se diferențiază de cea informativă deoarece nu vizează decât sensul, semnificația faptelor. Este un bun prilej de a îmbogății informația comună, pe care graba și lipsa spațiului publicistic o fac eliptică. Pe scurt, această anchetă nu se adresează atât prezentării faptelor, cât valorizării, judecării lor.

Capitolul 2. Subiectul anchetei

Subiectul unei anchete provine fie dintr-o știre, dintr-un comunicat, din ziare sau jurnalele de știri, dintr-o declarație, formulare, discuție sau chiar dintr-o întâmplare. Subiectul poate să vină din inițiativa jurnalistului, de la o victimă a sistemului sau de la o sursă. Jurnalistul de acest tip nu crede nimic, nu acceptă coincidențele, pune totul la îndoială, observă, cercetează și face conexiuni. Acesta își va crea mai apoi o bază de date în care sunt puse laolaltă toate informațiile cumulate.

Pentru ca subiectul să fie unul de calitate trebuie să fie actual, activ, să stârnească interesul, să aibă tipicitate, impact vizibil și, dacă este posibil, să provoace consecințe – demiteri, demisii, îndreptări ale erorilor, anchete judiciare sau chiar procese. De cele mai multe ori, subiectul se află sub ochii jurnaliștilor, ascuns sub o formulare sau comunicat oficial, prezent în ziare sau în jurnalele de știri, în frânturi de discuții întâmplătoare, în spațiile publice, sau pur și simplu, plutind în aer. Așadar, subiectul poate să apară în orice moment pentru un jurnalist care este pregătit și are predispoziția să îl înțeleagă. Acesta trebuie să transforme toate informațiile adunate în probe și să înceapă ancheta cu informațiile cel mai ușor de obținut, dificultatea sporind cu avansarea acesteia.

Se spune că un subiect bine ales face ca articolul să fie pe jumătate scris, iar în anchetă orice subiect poate deveni interesant prin bogăția informației. Adeseori, drumul urmat poate fi mai interesant decât adevărul la care se ajunge la final. Important este să existe dovezi, credibilitate, iar afirmațiile să fie justificate prin fapte. O bună investigație începe cu un subiect interesant și, neapărat, cu o ipoteză de lucru, cu o suspiciune, cu o mare curiozitate. Jurnalistul de investigație poate trata aproape orice subiect sau domeniu al vieții publice.

Subiectele pentru investigații ajung la reporteri fie ca informații dezvăluite de contacte fie ca informații descoperite accidental.

Cazul cel mai faimos de investigație jurnalistică a fost cazul Watergate. Acesta a început în iunie 1972, cu o spargere la sediul Partidului Democrat din clădirea Watergate din Washington și s-a terminat doi ani mai târziu, cu demisia celui mai puternic om de pe planetă, președintele Richard Nixon. Rolul președintelui și al echipei sale în spargerea de la care a pornit totul n-ar fi fost niciodată cunoscute dacă nu ar fi existat niște reporteri de investigație, cărora li se datorează totul: Carl Bernstein și Bob Woodward de la Washington Post.

Până să rezolve cazul, cei doi jurnaliști au avut multe de suferit din partea susținătorilor lui Nixon, dar și din partea șefilor lor care aveau suspiciuni față de munca lor. Au avut de înfruntat zilele, săptămânile și lunile irosite cu urmărirea unor piste false, erorile, nenumăratele ore de căutare a acelei informații vitale, îndoielile de sine, criticile și invidia colegilor. La toate acestea s-au adăugat serile târzii, nopțile și weekend-urile din propriul timp liber pentru a lucra la caz.

Îndârjirea celor doi constituie o lecție valoroasă. Bernstein și Woodward au fost glorificați, au scris un best-seller, iar Hollywood-ul a făcut un film inspirat din ancheta lor. Într-adevăr, cartea All The President`s Men este probabil cea mai reușită descriere în limba engleză a detaliilor ce țin de jurnalism.

Subiectele de anchetă apar foarte des în realitatea cotidiană iar, conform lui Michael Voirol [1992; 59], etapele realizării acesteia sunt în număr de cinci. În primul rând se formulează întrebarea pornind de la o problemă adevărată, mai apoi se face bilantul informațiilor existente, urmat de formularea ipotezei și verificarea acesteia, iar în ultimul rând se trage concluzia. Evident, ancheta corect condusă poate ajunge la concluzii care nu au fost niciodată anticipate iar, ca orice demers logic, ipoteza trebuie verificată pas cu pas.

2.1 Pericolele jurnalismului de investigație

Dacă vorbim despre jurnalismul de investigație, atunci trebuie să vorbim și despre pericolele la care se expun cei care-l realizează.

Jurnalismul de investigație, în Europa apuseană și în Statele Unite, nu implică un pericol mai mare decât plictiseala- ore nesfârșite de adâncire în documente și dosare, zile irosite cu surse care se dovedesc neproductive. În multe alte țări, totuși, riscurile există.

În Rusia, de exemplu, reporterul Dmitri Kholodov de la Moskovski Komsomoleț care investiga corupția din armată, a primit un telefon într-o zi de toamnă din 1944 de la o sursă anonimă care i-a spus că o valiză cu documente îl așteaptă într-o anumită stația. Kholodov a ridicat valiza, a dus-o în biroul său, iar când a deschis-o valiza a explodat. Un alt exemplu ar fi și cazul jurnalistului de investigație Julia Plotnekova, care lucra pentru ziarul Kvek, și care a dispărut, din Moscova, pe 24 aprilie 1992. Cadavrul ei a fost găsit într-o pădure, două zile mai târziu. Unii au considerat crima ca un avertisment către alți jurnaliști care s-ar încumeta să investigheze crima organizată. La fel a pățit și reporterul peruan Adolfo Isuiza Urquia, care făcea o investigație privind comerțul cu droguri, pentru cotidianul La Republica, în vara anului 1992. În luna august acesta a dezvăluit numele unui important traficant de droguri, protejat de forțele armate. Câteva zile mai târziu, pe 27 august, cadavrul lui a fost descoperit în râul Huallaga: fusese torturat și înjunghiat.

Lista jurnaliștilor de investigație uciși în cursul investigațiilor ar putea umple multe pagini. Nu există niciun dubiu asupra faptului că în țările unde crima organizată este larg răspândită, jurnalismul de acest tip este o potențială profesiune mortală. Oricine are în vedere investigarea acestor zone trebuie să cântărească foarte atent toate riscurile la care se expune. Reporterii morți nu pot scrie!

Capitolul 3. Surse

Informațiile necesare unei anchete sunt furnizate de surse, iar identificare acestora face parte din planul de desfășurare al investigației. Sursele de informare pot fi umane, materiale sau observația directă și personală a ziaristului. Orice persoană sau obiect care furnizează informații referitoare la un anumit subiect poate constitui o sursă.

Pentru jurnalistul de investigație, sursa înseamnă subiecte, finalizarea anchetei, reprezintă principalul instrument al jurnalistului în găsirea informațiilor și dovedirea cu probe a afirmațiilor sale. După confidențialitate, sursele pot fi de 3 feluri: sursele anonime, al caror nume nu va apărea nicioadă explicit și care nu vor fi citate, susele semianonime care vor fi citate doar sub o formă generică și sursele explicite, care pot fi citate cu numele, funcția sau orice alte date de identificare. Jurnaliștii trebuie să ofere surselor ocazia, pretextul și motivația necesară pentru a accepta să vorbească despre ceea ce știu.

Se spune că atunci când este trezit în miezul nopții, un pompier trebuie să se echipeze rapid și să fugă să stingă incendiul. Ziaristul se ocupă de altceva. El trebuie să dezvăluie cititorilor cine a aprins chibritul și de ce. Aflarea adevărului nu e însă la îndemâna oricui. În mod obligatoriu ziaristul are nevoie de surse. Aici se poate vorbi de contactele personale ale acestuia, de politicieni, rapoarte oficiale, grupuri de presiune, organizații internaționale, poliția și alte servicii de urgență, ba chiar consultarea presei.

3.1 Clasificarea surselor

În accepțiunea jurnalistică de zi cu zi, prin surse se înțeleg persoanele fizice care furnizează informații ziariștilor. Așadar, putem identifica trei categorii de surse, trei moduri prin care ziariștii intra în posesia informațiilor: surse materiale, surse orale și observația personală.

Sursele materiale constituie toate informațiile pe care un gazetar le găsește pe un suport palpabil, material. Acestea pot fi un document, o pagina Web, o înregistrare audio sau video. Avantajul acestor tipuri de surse este că informația pe care o conțin este neperisabilă și poate fi prezentată în fața unei instanțe. Acestea sunt, cel puțin teoretic, cele mai sigure probe, dat fiind faptul că reprezintă în cel mai înalt grad uma lăsată de o activitate umană pe un suport material. Cu toate acestea, sursele materiale nu trebuie preluate și folosite în mod necritic, fără o atentă evaluare a conținutului sau a provenienței lor.

Sursele orale furnizează acele informații pe care ziaristul le află în mod nemijlocit din gura unor oameni, prin interviuri, indiferent de calitatea, poziția și atitudinea lor în raport cu subiectul investigat. Ideal ar fi ca ziaristul să imprime pe suport magnetic toate informațiile respective, astfel încât sursele orale să devină surse materiale.

Observația personală este o resursă rar folosită, din păcate, în jurnalismul de investigație. Avantajul folosirii acestui tip de resursă în materialele de investigație este că informațiile astfel obținute denotă faptul că reporterul a fost acolo, la locul faptei, și nu s-a mulțumit doar să scrie ceea ce a văzut, a căutat să afle mai multe dedesubturi. Cititorul va aprecia, poate fără să-și dea seama, acest efort.

Mulți jurnaliști stau perioade îndelungate de timp în mijlocul celor despre care vor să scrie pentru a observa cat mai în detaliu subiectul anchetat. Din acest punct de vedere, cel mai faimos jurnalist este germanul Gϋnter Wallraff, care a trăit și a lucrat doi ani de zile pretinzând că e imigrant turc pentru a dezvălui exploatarea acestei categorii în Germania. Același lucru s-a întâmplat și cu doi ziariști americani la mijlocul anilor '70, care au pretins vreme de aproape un an că sunt soț și soție și vor să își deschidă un bar, pentru a dezvălui corupția în sistemul de autorizare. La aceste operațiuni de tip undercover trebuie evaluate din timp riscurile, etica și aspectele legale.

Observația personală nu impune de fiecare dată operațiuni sub acoperire, uneori chiar și simpla prezență a ziaristului la unele evenimente îl pot transforma într-un martor și într-o sursă pentru el însuși. Observația personală a acestuia poate ajuta ca materialul să fie o poveste ușor de citit, o resursă importantă în jurnalismul de investigație fiind chiar interviul cu „ținta”. Un bun jurnalist trebuie să-i observe toate gesturile, de la mișcările pe care interlocutorul le face, până la momentele de nervozitate trădate prin ridicare a tonului, transpirație, semne de irascibilitate la întrebările dificile etc. Astfel de elemente pot fi extrem de convingătoare dacă sunt inserate bine în articol.

O altă clasificare a surselor le împarte în: surse din interior și informatori, și surse ostile. Așadar, un loc aparte îl ocupă sursele din interior și informatorii, deoarece ar fi greu de imaginat realizarea unei anchete fără sprijinul unei surse din interior. O sursă credibilă ar trebui să fie situată în vârful ierarhiei instituției, asta ca pistele pe care le oferă să aibă valoarea unei informații, iar confirmarea informației să fie tot atât de valoroasă. Cât despre informatori, jurnalistul are obligația de a evalua motivația lor pentru a elimina orice pericol de manipulare. Oricare ar fi însă motivația informatorului, cele mai importate sunt calitatea, adevărul și acuratețea informației pe care o furnizează.

Sursa ostilă este, de regulă, persoana țintă a investigării. În timpul interviului țintă, poziția jurnalistului constă în adoptarea unei atitudini care să favorizeze informarea deoarece, chiar și în acest moment al investigației, jurnalistul colectează informații.

Așadar, jurnaliștii trebuie să știe ce fel de informație conține un anumit document. Investigarea pe care aceștia o elaborează este aridă și necesită mult timp, motiv pentru care aceasta trebuie începută cu identificarea și confirmarea surselor posibile.

3.2 Tipuri de surse

În funcție de posibila lor atitudine față de subiectul pe care jurnalistul îl documentează, există trei tipuri de surse orale: expertul, sursele partizane și sursele de interes uman.

Expertul este sursa cea mai credibilă, e o persoană neimplicată în dispută, dar care e avizată în domeniu, are suficiente cunoștințe despre aceasta și poate emite o opinie credibilă și o perspectivă solidă.

Sursele partizane sunt părțile implicate în subiect și care, de fapt, îl și creează. Oricare dntre ele poate avea un interes real sau poate avea interese ascunse. Fără ele, conflictul nu există, deci subiectul nu există. Desigur, avem aici de-a face cu două categorii de surse partizane: cele intresante ca subiectul să fie publicat, numite surse amabile, și cele interesate ca acesta să nu apară, numite surse ostile sau "ținte".

Sursele de interes uman sunt persoanele neimplicate direct în subiect, dar care au suferit într-un fel sau altul din cauza subiectului investigat sau de pe urma unor fenomene similare.

În concluzie, jurnalistul trebuie să le ofere surselor ocazia, pretextul și motivația necesară pentru a accepta să vorbească despre ceea ce știu. Acesta are un singur obiectiv, acela de a aduna cât mai multe informații despre subiectul pe care îl investighează. El poate juca două roluri, acela de expert, care cunoaște dinainte cele mai multe dintre răspunsuri și poate aprecia din plin informațiile câteodată ocolite pe care o sursă le poate furniza, și rolul de inocent, care se adresează unei surse pentru că știe foarte puțin și vrea să fie luminat la minte, ipostază care permite formularea unor întrebări simple și, la fel de bine, întrebări foarte complexe. Ce trebuie ținut minte este că jurnalistul dispune de mai multe informații decât oricare sursă și mai multe decât toate sursele sale împreună.

Capitolul 4. Jurnalistul de investigație

Un bun jurnalist este curios și nesatisfăcut, acesta vrea să știe, să înțeleagă, să meargă mai departe până la fondul problemei. La finalul anchetei, jurnalistul le va împărtășii cititorilor rezultatul cercetărilor sale, încercând să le satisfacă acestora așteptările.

Jurnalistul trebuie să se înarmeze cu răbdare, să nu se descurajeze și să nu se mulțumească cu răspunsuri parțiale, să aibă o pasiune pentru faptul concret deoarece ancheta nu suporta teoriile sau propunerile, ci e nevoie întotdeauna de un răspuns, de o demonstație sau o concluzie. Un ziarist bun trebuie să își aleagă o metodă de lucru, să observe cum avansează, să își noteze tot, să își pună informațiile în ordine etc. Acesta trebuie să dea dovadă de o abilitate psihologică iesită din comun în raport cu fiecare interlocutor în parte deoarece, de cele mai multe ori, intervievații sunt gata să îl manipuleze. Jurnalistul trebuie să îi convingă să mărturisească, să creeze momente de încredere și să fie modest. Un bun jurnalist de investigație trebuie să fie minuțios pentru a nu lăsa nimic în umbră.

Curtis D. MacDougall [1982, 227] schițează un portret ideal al reporterului de investigație, pe care îl descrie: „Ca orice alt tip de reporter, dar cu calități accentuate. El o face pe detectivul, dar nu acceptă candid orice explicație. Iar faptul că este confruntat cu multe situații delicate, îi pune la încercare integritatea.” Pe de altă parte pentru David Anderson și Peter Benjaminson [1976; 4], reporterul de investigație se distinge „Printr-o răbdare extraordinară, prin credința că cineva acționează împotriva binelui public. Adesea, ceea ce îl deosebește pe reporterul de investigare de ceilalți reporteri, este voința de a cerceta cât mai adânc.”

Jurnalistul de investigație trebuie să cunoască sursele standard de referință, deoarece în toate societățile există o cantitate mult mai mare de informații disponibile decât ar crede majoritatea. O mare parte din aceste informații pot fi găsite, dacă nu sunt ușor accesibile, prin intermediul unor surse de referință standard, cum ar fi: liste ale publicațiilor oficiale, rapoarte de la corpurile legislative, liste ale insituțiilor publice, registre privind proprietarii companiilor sau registre de instituții care primesc finanțare de la guvern. Este de datoria oricărui reporter ce intenționează să facă muncă de investigație să știe ce informații îi pot oferi asemenea surse de referință.

Contactele sunt foarte importante în ceea ce privește jurnaliștii de investigație. Toți reporterii au nevoie de contacte, cu atât mai mult jurnaliștii de acest tip care au nevoie și de un gen special de contacte care pot fi utili pentru o serie întreagă de subiecte: avocați, responsabili ai serviciilor de telefonie, ai centrelor de înmatriculare a mașinilor, cei care pot da sfaturi și care pot asigura accesul la documente oficiale.

Jurnalistul de investigație trebuie să aibă flerul necesar pentru a identifica perspectiva unui subiect pe care un întreg mecanism oficial se străduiește să-l țină ascuns opiniei publice, să găsească metodele de a verifica și proba într-un mediu ostil descoperirea sa, precum și să facă publică această perspectivă, în interesul legitim al comunității.

Jurnalistul de investigare trebuie de asemenea să aibă cunoștinte de lucru pe computer, deoarece din ce în ce mai mult, documentele și registrele sunt stocate în computere, lucru care a condus, în Europa și Statele Unite, la apariția jurnalismului de investigare asistat de computer.

Ziaristul de investigație are nevoie, pe langă o bogată experiență în domeniu, de câteva calități personale de neînlocuit: curaj, intuiție, perseverență, dinamism, rapiditate în mișcare, spirit de observație acut. Investigația e o problemă de îndrăzneală și de temperament, lucru care nu stă la îndemâna oricui.

Jurnalismul de investigație diferă substanțial de alte tipuri de jurnalism, dar poate fi abordat de oricine care este hotărât să ducă o treabă până la capăt și să facă față inevitabilelor frustrări. Nu e nevoie de talente speciale pentru a face această muncă, dar există totuși câteva lucruri care fac munca mai ușoară. Un jurnalist de investigație trebuie să cunoască legile prinvind accesul de informații, acest lucru fiind extrem de important deoarele unele investigații au scos la iveală documente secrete furnizate jurnaliștilor, dar mult mai multe au ieșit la lumină când reporterii au descoperit că există anumite evidențe și registre pe care au dreptul să le consulte. De asemenea, jurnalistul trebuie să cunoască sursele de referință standard deoarece există o cantitate mult mai mare de informații disponibile decât ar crede majoritatea, iar o mare parte din aceste informații pot fi găsite prin intemediul unor surse de referintă standard: liste ale publicațiilor oficiale, rapoarte de la corpurile legislative, liste ale unor instituții publice etc. Jurnalistul de investigație mai are nevoie de un gen special de contacte, nu doar cu cei care le pot oferii informații ci și cu cei care pot fi utili pentru o serie întreagă de subiecte: avocați, responsabili ai serviciilor de telefonie, ai centrelor de înmatriculare a mașinilor, cu cei care pot da sfaturi și care pot asigura accesul la documente oficiale. Nu în ultimul rând, jurnaliștii de acest gen trebuie să aibă cunoștințe de bază în lucrul cu computerul, lucru care presupune folosirea programelor cu aplicație la bazele de date.

„ Ei mint! Ei mint! Ei mint!” i se transmitea editorului de la Evening Standard ( Londra) pe vremea când era un tânăr ziarist. El spunea că dacă ei mint cineva trebuie să descopere adevărul. Aici intervine rolul jurnalistului de investigație. Activitatea acestuia este necesară pentru cei care admit că, cel puțin uneori, a relata ce spun autoritățile, sau chiar a analiza informațiile lor, nu este suficient, deoarece autoritățile pot avea o agendă care este contrară interesului general, căci există oficial și politicieni care sunt marcați de ignoranță sau de interesul propriu, și există sisteme care acționează în detrimentul oamenilor care nu se pot face auziți.

De cele mai multe ori, investigația pornește de la un zvon, iar întrebările obsedante ale jurnalistului sunt două: Cine deține această informație? și Cine este dispus să o trimită mai departe? Pistele numeroase vor fi treptat reduse la o temă mai specifică, ce va face obiectul textului principal. În tot acest timp, regula de fier „scrie cu cititorul tău în minte” va fi respectată. Altfel spus trebuie ca jurnalistul să ajungă la punctul comun dintre aspectele: Cui folosește? și Cine citește?

Investigarea înseamnă cercetarea în detaliu a contextului. De ținut minte este faptul că fiecare element din context va fi verificat prin încrucișarea surselor. Toate pistele și informațiile trebuie să conducă la o singură problemă principală și la o singură persoană care, de cele mai multe ori, este interlocutorul jurnalistului în interviul țintă.

Morala tuturor investigațiilor întreprinse vreodată este ca jurnalistul de investigație să pună mâna pe orice document poate și să nu arunce nimic. Niciodată nu se poate știi când documentele, notele, rapoartele se vor dovedi utile. După luni de zile după ce s-a obținut un raport aparent nesemnificativ, poate apărea ceva care să îi confere, deodată, importanță. Jurnalistul trebuie să transfere toate interviurile și observațiile deoarece sunt mult mai ușor și mai rapid de consultat. În plus, această practică le permite șefilor să participe mai eficient în discuțiile privind subiectul.

Jurnalistul trebuie să păstreze legătura cu sursele, deoarece atâta timp cât o investigație este în curs, nu există „sursă veche”. De cele mai multe ori, oamenii care lucrează în domeniul pe care îl investighează își vor aminti detalii, vor intra în posesia unor informații noi sau vor fi în măsură să găsească semnificația noilor informații obținute de jurnalist. Oricare din aceste motive este suficient pentru a convinge jurnalistul să îi sune în mod regulat. „Fie și faptul că o anume sursă nu răspunde la telefon sau nu ne sună după ce îi lăsăm un mesaj indică ceva semnificativ”( Carl Bernstein și Bob Woodwar, All the President`s Men).

Denise King, în cartea sa „Get the Facts on Anyone” spune că un jurnalist va afla foarte multe informații utile despre o persoană investigând la locul ei de muncă. De pildă, în baza de date a instituției respective, ziaristul trebuie să găsească o serie de informații importante despre persoana anchetată. În schimb, dacă cercetarea are ca subiect o instituție sau o organizație, acesta va trebui să examineze trecutul directorilor.

În concluzie, pe parcursul muncii de investigație și al culegerii faptelor, jurnalistul trebuie să noteze nu doar ceea ce spun interlocutorii, ci și elementele de reportaj și portet care dau viață articolului și îl umanizează. Acesta trebuie, pe tot parcursul desfășurării anchetei, să fie la curent cu subiectul pe care îl cercetează. De asemenea, ziaristul trebuie să facă regulat bilanțul materialelor care s-au acumulat, să verifice cât mai des cu putință toate faptele culese în timpul convorbirilor și să își ia din timp măsuri de siguranță în cazul eventualelor chemări în instanță.

4.1 Investigarea sub acoperire

Jurnalistul de investigație poate să își realizeze ancheta și sub acoperire, fiind o metodă de investigare excepțională, dar o soluție extremă. Aceasta se realizează fără declararea intenției sau a identității, fiind asemuită cu o actiune de spionaj. Este considerată cea mai grea metodă de investigare având un potențial periculos, iar deconspirarea acesteia poate duce la urmări imprevizibile și incontrolabile. Jurnalistul care realizează o anchetă sub acoperire se supune la o serie de riscuri. Acesta ar putea să fie cunsiderat un intrus în mediul respectiv și ocolit, ar putea să îi fie descoperite intențiile, dar nu și identitatea sau chiar să îi fie deconspirate identitatea și ocupația.

Dincolo de modul clasic de a verifica o informație, există câteva trucuri la care jurnalistul apelează pentru a-și verifica informațiile. Și cum poate fi mai bine susținută o anchetă jurnalistică decât atunci când ziaristul pătrunde în „câmpul de investigație” și încearcă să verifice pe propria-i piele dacă lucrurile stau așa cum a auzit el. O astfel de încercare are însă succes numai dacă jurnalistul se miscă neobservat printre sursele sale. Asta înseamnă de fapt documentarea sub acoperire.

O astfel de acțiune presupune, în primul rând o bună stăpânire de sine și anticiparea reacțiilor tuturor celor cu care vine în contact în cursul documentării. De asemenea, ziaristul trebuie să cunoască foarte bine regulile jocului în lumea în care intră sub un alt nume și cu un alt statut decât cel de jurnalist.

La regulile specifice unei investigații jurnalistice clasice se mai adaugă câteva pe care ziaristul trebuie să le respecte când se hotărăște să facă o astfel de treabă. El trebuie să se asigure că nu face nimic ilegal, să evalueze riscurile la care se expune atât în timpul documentării cât și după publicarea articolului, să stabilească cu precizie „ținta” și să afle cât mai multe detalii despre ea, să învețe bine regulile din lumea în care pătrunde, să anticipeze persoanele cu care va avea de-a face și să stabilească de la început ce poate obține de la fiecare, să se asigure că poate aduna probe și mărturii cu care să își susțină afirmațiile pe care le va face în articol și să păstreze o legătură discretă cu cineva apropiat încât să poată primi ajutor în cazul în care situația scapă de sub control.

Documentarea sub acoperire presupune experiență, curaj și o bună stăpânire de sine, iar planul său trebuie să fie întocmit de la bun început și să aibă soluții pentru cele mai neprevăzute împrejurări.

Anchetele realizate sub acoperire reprezință, în același timp, o operațiune de durată și poate fi extrem de jenantă în cazul în care jurnalistul e descoperit. Acest lucru poate duce și la ratarea investigației. Lucrul sub acoperire echivalează cu pătrunderea în spatele frontului inamic fără acte de identitate. Acest tip de investigație este foarte puțin practicat, dar totuși există unele situații în care acesta este singurul mod în care poți scoate adevărul la suprafață.

Există multe riscuri în cazul investigațiilor sub acoperire, atât pentru anchetă, cât și pentru jurnalist. În primul rând, e vorba de o înșelătorie, așa că ar fi bine ca neregulile despre care se scrie să fie îndeajuns de serioase încât să justifice o asemenea lipsă de onestitate. Apoi, dacă se investighează sub acoperire activițăți infracționale, se prea poate ca jurnalistul să fie târât în ele, ceea ce face ca acțiunile acestuia să fie și mai greu de apărat. În al treilea rând, pericolele fizice într-o asemenea situație pot fi imense și pot persista multă vreme după ce jurnalistul a iesit din umbră pentru a scrie articolul.

Există o serie de investigații sub acoperire care au produs memorabile articole de calitate. O astfel de investigație s-a produs la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, cand reporterul Nellie Bly, pe numele ei real Elizabeth Cochran, de la New York Times a simulat demența pentru a pătrunde într-un azil din Blackwell`s Island și astfel a putut scrie un expozeu șocant. Ceea ce a aflat a fost publicat mai târziu în cartea Zece zile într-o casă de nebuni. Tot aici putem vorbi și de editorul lui Pall Mall Gazette, W.T Spead, care a dezvăluit prostituția infantilă din Londra victoriană „cumpărând” o fetiță de 13 ani de la mama ei și, sub stricta lui supervizare, petrecând destul timp singur cu ea, a dovedit că fetița ar fi putut fi folosită în aproape orice scop imoral. Obiectivul faimosului său serial privind prostituția infantilă a fost de a revela amploarea acesteia și de a milita pentru schimbarea legii.

Capitolul 5. Interviul

Principala arma de atac a jurnalistului de investigație este interviul, acesta fiind nevoit să convingă persoanele implicate să vorbească înainte de publicarea anchetei.

Așadar, se va acorda o atenție deosebită intervievării, fiind totodată și principalul instrument de documentare. Niciun interviu nu începe agresiv, ostil sau acuzător. Dimpotrivă, trebuie să se înceapă precaut, cu una-două întrebări de încălzire, cu o întrebare al cărei răspuns îl cunoaștem, pentru a verifica onestitatea locutorului. Primele minute ale întrevederii sunt decisive, iar surâsul si amabilitatea fac parte din interviu. Interlocutorul nu trebuie întrerupt prea des, deși uneori sunt situații în care, sacrificând o oră pentru discuții neinteresante pentru tema anchetei, câștigi încrederea celuilalt. În acest caz, ziaristul trebuie să fie un bun psiholog, el poate mima anumite naivități cerând, de pildă, explicații tehnice pe care deja le cunoaște. De regulă, cea mai incomodă întrebare se pune la final, când ziaristul închide carnetul de note și reportofonul. Caracterul confidențial al răspunsului nu trebuie să deranjeze. Chiar dacă nu se poate folosi direct informația primită, ea va confirma sau nu dacă ancheta merge pe drumul cel bun.

Într-o anchetă totul contează: felul în care vorbești cu cineva, cum te îmbraci, cum insiști, cum prezinți avantajele oferite de o atitudine cooperantă etc. Sinceritatea și lipsa ostilității ajută, dar nu țin loc de informație.

Lucrurile se complică teribil în ceea ce privește suportul imagistic al anchetei. Pentru a obține fotografiile celor implicați, documente și acte majore, ziaristul are nevoie de bani, amabilitate și nu în ultimul rând, de noroc.

Maniera de a conduce un interviu est foarte importantă pentru un ziarist, acesta nu trebuie să fie preocupat dacă pune cele mai potrivite întrebări sau dacă a adoptat atitudinea cea mai adecvată față de intervievat, ci să se concentreze pe informațiile pe care le primește.

Un bun ziarist trebuie să pună întrebările în așa fel încât să obțină informația de care are nevoie, să urmărească și să contracareze intențiile de a fi manipulat sau intoxicat cu informații false, să evalueze rapid informațiile neașteptate pe care interlocutorul i le dă și să vadă unde duc ele în interesul subiectului și să observe reacțiile intervievatului la întrebările dificile și să le noteze discret.

5.1 Tipuri de interviu

Există mai multe tipuri de interviu, o prima clasificare împărțind acestă tehnică în două modele diferite: interviul clasic, care reprezintă acea discuție dintre un jurnalist și o persoană anume, de obicei o personalitate, programată din timp, care are toate premisele de a aduce informații și a produce lucruri noi sau de interes public, și interviul neconvențional, care se referă la orice discuție dintre un ziarist și un interlocutor- sursă, în care unul pune întrebări, iar celălalt oferă răspunsuri, jurnalistul încercând să obțină informații de interes public despre un subiect anume.

Înafară de această clasificare, interviul se împarte în trei tipuri pe care le clasificăm după posibila atitudine a celor intervievați. Există așadar interviul deschis, interviul discret și interviul-cheie.

În timpul unui interviu deschis, ziaristul strânge fapte și informații referitoare la subiectul său de la oameni dispuși să i le ofere. Această formă de interviu nu ridică probleme deosebite de abordare din partea ziaristului. Interlocutorii pot fi, în cazul în care ei declanșează investigația, oameni nemulțumiți de o anumită stare de lucruri pe care vor să o îndrepte prin intermediul presei sau, dacă subiectul se naște din inițiativa ziaristului, intervievații pot fi experții abordați de el pentru a afla răspunsuri în legătură cu sistemul pe care îl investighează. În conducerea acestui tip de interviu, singura grijă a ziaristului este să pună suficient de multe întrebări pentru a fi sigur că înțelege bine sistemul.

În ceea ce privește interviul discret, din acest moment jurnalistul începe să calce pe nisipuri mișcătoare. Odată lămurit cu sistemul și cu regulile sale generale, ziaristul începe să strângă informații din ce în ce mai sensibile care îi vor conferi produsului caracterul de investigație. Subiecții acestui tip de interviu nu mai sunt atât de dispuși să vorbească. Aceștia, chiar dacă nu sunt implicați în subiect, cunosc destul de mult despre acesta.

Interviul-cheie este un interviu specific jurnalismului de investigație și reprezintă momentul în care jurnalistul vorbește cu cel pe care îl investighează. Acest tip de interviu trebuie făcut la sfârșitul investigației, pentru ca jurnalistul să aibă timp să se documenteze în prealabil și să se înarmeze cu o atitudine adecvată. Pentru a găsi cea mai bună atitudine, ziaristul trebuie să-și fixeze foarte bine scopul interviului, acela de obține informații, nu de a face o impresie artistică și de a primi răspunsuri la toate întrebările pe care le-a ridicat documentarea sa până atunci. Atitudinea jurnalistului este extrem de importantă întrucât trebuie să facă un om să vorbească și, în același timp, să-i arate că nu crede tot ce i se spune. Unul dintre cele mai bune stiluri de a lua un interviu este acela de a fi prietenos, amabil și de a pune întrebări dificile cu zâmbetul pe buze deoarece, de multe ori, interlocutorii nu realizează gravitatea unei întrebări tocmai pentru că atitudinea jurnalistului le câștigă încrederea.

Capitolul 6. Realizarea anchetei

Realizarea unei anchete poate să dureze mult timp, fiind un proiect complex, ambițios și dificil. Investigația poate să devină prea vastă, prea vagă sau prea difuza, iar jurnalistul poate sfârși prin a se pierde în prea multe detalii. A evalua sistematic munca sa îl poate ajuta în regăsirea firului pierdut. Jurnalistul care lucrează la un subiect trebuie periodic să se întrebe care e maximul pe care îl va putea obține la sfârșitul cercetărilor și care e minimul care ar putea face materialul publicabil. Evaluarea acestui moment al anchetei înseamnă a avea un plan care să cuprindă persoanele care trebuie abordate, documentele necesare anchetei, locurile ce trebuie văzute personal de către ziarist și alte lucruri relevante pentru materialul său.

O bună documentare face ca ancheta să fie scrisă pe jumătate. Un ziarist cu experiență știe foarte bine că multe lucruri depind hotărâtor de organizarea corectă a documentării, de slabilirea prealabilă a unui planning amănunțit.

După MacDougal (1982), ancheta implică mai multe faze: concepție- studiu de fezabilitate – decizie – plan de bază – cercetare – reevaluare – decizie finală – concepere și publicarea textului. Dintre toate aceste momente constructive, ne vom opri asupra studiului de fezabilitate care este mai mult decât o schiță detaliată a viitoarei anchete. Acest sudiu trebuie să acopere mai multe puncte: câți cititori pot fi interesați de subiectul propus, estimarea efectului, ce presiuni se vor face asupra ziarului de către „țintă” și cum se va evita un proces.

Ancheta generează mai multe informații decât un articol obișnuit, informații care trebuie gestionate și care cer o organizare continuă, aceasta fiind parte integrantă din procesul de cercetare, scriere și publicare. În caz contrar, produsul anchetei va fi mai greu de compus, de explicat, de apărat. Ordinea materialelor presupune a ști ce documente ai și ce conțin, locul fiecărui „activ” al anchetei, legătura dintre fapte pe baza „activelor”. Acest proces presupune crearea unei baze de date, o arhivă care permite regăsirea ușoară a faptelor printre documente și structura subiectului, care prin organizare și completare continuă baza de date.

Ancheta jurnalistică nu este o simplă prezentare a unor fapte grave, ci explică mecanisme, sisteme, fenomene, vorbește despre cine le generează și ce se află în spatele acestora. Scrierea unei anchete este diferită de scrierea unei știri. Jurnalistul trebuie să folosească simultan regulile de scriere ale unei ficțiuni, evitând totuși să compună o ficțiune. Conștient sau nu, acesta își inserează în text propriile emoții și subiectivități.

Am putea spune că există două planuri în care poate fi sintetizată activitatea jurnalistului de investigație: un plan general care arată realitatea așa cum este ea, cunoscută de jurnalist și transmisă publicului și un plan specific. Mai întâi, jurnalistul de investigare se află de la început într-o atitudine sceptică, apoi de adversitate față de varianta oficială asupra realității. Această adversitate este doar o modalitate de apărare, iar finalitatea investigării este una singură: eliminarea disfuncțiilor, odată dovedite. Pe scurt, într-o formă sau alta, ținta jurnalismului de investigare este corupția.

După cum afirmă David Burnham corupția este „ mult mai mult decât o temă morală. Este, în realitate, o fisură a birocrației. Corupție înseamnă că birocrația nu mai poate recruta oamenii potriviți. Îi atrage pe cei nepotriviți și îi respinge pe cei potriviți. Înseamnă că disciplina este trimisă la naiba. Înseamnă, cu siguranță, că legile sunt subminate.”

6.1 Etapele investigării

De ce se inițiază o anchetă? Deoarece se pune o întrebare care necesită un răspuns, iar acesta va aduce o informație cu totul nouă și inedită. Un eveniment, o afirmație sau o bârfă vor naște o serie întreagă de întrebări. Jurnalistul își pune aceste întrebări gândindu-se la cititorii săi, deoarece nu e suficient ca acesta să își satisfacă propria curiozitate. Punând întrebarea nu are siguranța aflării unui răspuns corect, ba chiar s-ar putea înșela amarnic, motiv pentru care acesta trebuie să cerceteze lucrurile mai amănunțit. În această muncă, trebuie să se apropie cât mai mult de subiect, să verifice tot ceea ce găsește, să acumuleze probe și să se îndoiască de bunul mers al lucrurilor.

Ziaristul de investigație trebuie să urmeze câțiva pași coerenți, care să-i asigure atingerea deziderantului propus. Acesta trebuie să dezvăluie acele lucruri de interes general pe care autoritățile sau diverse organizații sau instituții se străduiesc să le țină departe de ochii publicului. Acest proces de investigare ia forma unei spirale care pleacă de la ideea inițială – sau de la un simplu zvon ajuns la urechea ziaristului- și ajunge pe pagina de ziar sau pe ecranul televizorului.

Așadar, există această dorință de a ști, mai e nevoie doar de cadrarea problemei. Oricare ar fi subiectul, una sau două convorbiri telefonice cu experții în domeniu reprezintă mijloace de evaluare a problemei și posibilitatea de a obține un rezultat, iar o scurtă discuție în echipă îi permite ziaristului să-și întărească prima impresie și să stabilească împreună cu aceasta dacă problema este interesantă și pentru cititori.

Punctul de pornire este talentul ziaristului de a vedea dincolo de evenimentul „alb”, de informația seacă, cea care străbate în viteză paginile ziarelor sau jurnalele de știri. Ideea se naște numai dacă jurnalistul se întreabă de ce se petrece un fapt oarecare și cum anume s-a ajuns la acest fapt care constituie un eveniment în presă.

Jurnalistul de investigație trebuie să aibă un „defect profesional”, acela de a-și pune din reflex toate întrebările respective în fața oricărei informații sau la auzul oricărui zvon. Acesta trebuie să privească lucrurile cu un scepticism continuu și, atunci când presupunerile sau zvonurile care-i ajung la ureche primesc confirmări, trebuie să ia informația în serios și să treacă la verificări aprofundate.

Un alt punct de plecare într-o investigație îl constituie informațiile primite de la sursele bine plasate în diverse locuri din sistemul administrativ sau social, surse pasagere sau cultivate de-a lungul timpului. Avantajul este că, pe lângă informația primară, ziaristul are șansa de a afla și alte detalii despre subiectul în sine.

O dată cristalizate ideea, zvonul sau informația primară, ziaristul intră în priză. „Ținta” sa este însă vagă, la fel ca și formularea unei probleme. Așadar, alături de informația brută, el așează una după alta propunerile sale, care configurează planul de ipoteze. Acesta, țesut în jurul informației primare, al zvonului sau al simplei idei, configurează punctul de vedere pe care ziaristul de investigație va încerca să îl probeze. Dintre toate variantele pe care le intervievează, el se oprește de obicei asupra uneia, care va deveni și subiectul propriu-zis al căutărilor sale.

Între primele întrebări pe care le ridică o anumită problemă și munca de teren propriu-zisă, ancheta de lungă durată cere o pregătire mai îndelungată. În această etapă, jurnalistul trebuie să se concentreze pe subiectul și obiectul cercetării, pentru a da informației un contur cât mai precis.

O dată formulată problema, ziaristul de investigație trebuie să verifice dacă realitatea corespunde negrelor sale bănuieli din planul de ipoteze. Primul pas este întocmirea unei liste cu informațiile primare de care dispune și pe care trece apoi să le verifice. Ziaristul trebuie să facă o distincție clară între ceea ce știe sigur și ceea ce presupune.

Veridicitatea informațiilor primare este vitală: în funcție de acestea, ziaristul evaluează datele problemei și decide dacă va declanșa sau nu investigația propriu-zisă. O dată cu informațiile despre problema în sine, ziaristul adună și informații despre viitoarele surse pe care le-ar putea folosi în cazul în care va aprofunda investigația.

Ziaristul știe ce anume dorește de la subiectul său, are un punct de plecare, și-a formulat limpede problema, are habar de „butoanele” pe care trebuie să apese mai departe pentru a intra în miezul chestiunii și are idee care sunt regulile în câmpul în care urmează să sape. Tot în această fază, el poate defini ținta asupra căreia își va concentra atenția, în efortul său de a-i denunța incompetența, abuzul, reaua-credință în raport cu interesele comunității.

În general, ziariștii își pun la curent editorii cu presupunerile lor și cu subiectele pe care le întrezăresc în materie de investigații jurnalistice. Asta pentru că decizia de a publica sau nu un articol îi aparține editorului. Sigur, ziaristul poate decide singur să pornească la drum și să investigheze un subiect, dar el își asumă astfel riscul de a rămâne cu articolul nepublicat. Indiferent însă care e motivul pentru care editorul blochează investigația, el este obligat să-i explice ziaristului decizia sa. Jurnalistul de investigație poate anticipa însă, de cele mai multe ori, poziția editorului față de subiectul său și poate decide, în funcție de aceasta, dacă merge sau nu mai departe.

6.2 Planul de acțiune

O dată luată decizia de a declanșa investigația, e necesară schițarea unui plan de acțiune. Deși poate părea birocratic și plictisitor, planul de acțiune are meritul de a-l ajuta pe jurnalist să inventarieze toate locurile prin care trebuie să treacă pentru a obține cât mai multe informații.

Planul de acțiune înseamnă anticiparea documentelor de care reporterul are nevoie, a persoanelor cu care trebuie să vorbească și a lucrurilor pe care trebuie să le afle. Ziaristul Lars Moller propune două instrumente pentru schițarea planului de acțiune: harta ideilor și inventarul surselor posibile.

Harta ideilor reprezintă punerea pe hârtie a tuturor ideilor legate de subiectul-temă, urmată de o clasificare a acestora în funcție de importanța lor. Procedeul e simplu și rapid: se scrie în mijlocului unei coli de hârtie enunțul subiectului și din el se ramifică toate posibilele surse.

Inventarul surselor reprezintă un set de întrebări la care ziristul trebuie să încerce să dea un răspuns. Fiecare dintre aceste răspunsuri poate înseamna identificarea uneia sau mai multor potențiale surse.

( eventual un grafic cu inventarul surselor posibile)

Capitolul 7. Redactarea

Ancheta jurnalistică nu este o simplă prezentare a unor fapte grave, ci explică mecanisme, sisteme, fenomene, vorbește despre cine le generează și ce se află în spatele acestora. Scrierea unei anchete este diferită de scrierea unei știri. Jurnalistul trebuie să folosească simultan regulile de scriere ale unei ficțiuni, evitând totuși să compună o ficțiune. Conștient sau nu, acesta își inserează în text propriile emoții și subiectivități.

A scrie înseamnă a alege și a ordona. Cititorul trebuie să știe de la început despre ce este vorba. Pentru asta, însuși ziaristul trebuie să fi înțeles care este adevărata miză a anchetei sale. Urmează apoi textul propriu-zis care este conceput în trepte, dintre care nu lipsesc prezentarea faptelor, un mic istoric al lor deopotrivă cu introducerea actorilor principali, sinteza opiniilor exprimate, stabilirea vinovăției sau a gradului de implicare și concluziile.

Totul trebuie să fie dinamic, clar, fără amănunte de prisos. Chiar dacă ancheta dezvoltă mici paranteze explicative și ia în discuție aspecte colaterale, textul trebuie să se îndrepte ferm și credibil spre o concluzie.

Ancheta suportă elemente de culoare, de limbaj familiar, puțin umor dacă e cazul, dar, mai presus de toate, trebuie să troneze acuratețea și corectitudinea informației. A pune cap la cap opinii polemice nu reprezintă o investigație, ancheta în sine e o vânătoare de contradicții care lămurește cine sunt actorii evenimentului, ce s-a întâmplat defapt, ce mecanisme au declanșat incidentele, daca există alte cauze ascunse și ce interese sunt în joc.

Un articol de investigație este, în general, mai dificil de redactat decât oricare altul. Pe de-o parte, jurnalistul gestionează o cantitate mare de informații care depind logic una de alta, iar el trebuie să decidă ce va pastra și ce nu, și pe de altă parte, prezintă situații complicate și trebuie să fie preocupat să se facă înțeles de către cititor.

Există câteva reguli generale pe care ziaristul trebuie să le aibă în vedere în ceea ce privește punerea în text a unei investigații jurnalistice. Acesta trebuie să formuleze problema încă din primele fraze pentru a face atent cititorul și a-l ajuta să se poziționeze față de subiect. Un bun început poate fi acela care pleacă de la consecințele provocate de situația pe care o investighează sau ar putea de asemenea să lege investigația de evenimentul cel mai recent care a avut legătură cu ea. Un jurnalist priceput trebuie să explice tot deoarece, chiar dacă acesta s-a familiarizat cu numele, funcțiile și combinațiile tuturor celor implicați în investigație, cititorul află de toate acestea pentru prima dată.

De asemenea, ziaristul trebuie să evite toate informațiile care nu se încadrează în schema logică a articolului și să prezinte faptele așa cum s-au petrecut, accentuând prejudiciile de orice natură. Acesta nu trebuie să facă de unul singur încadrări specifice Justiției deoarece, în calitate de jurnalist, trebuie să constați nu să condamni. Atunci când ziaristul trebuie să citeze anumite suse sau chiar „ținta”, acesta trebuie să se limiteze la câteva cuvinte-cheie, deoarece citatele lungi sunt plictisitoare. Totodată, jurnalistul poate să introducă în text mai multe subtitluri care să articuleze textul și să pună în valoare logica sau să se folosească de fotografii relevante, dar fără să aglomereze pagina.

Jurnalistul are nevoie de o metodă de redactare, iar pentru a nu se împotmoli, trebuie să urmeze mai multe etape. Înainte de a scrie, acesta va pune în ordine tot ceea ce a adunat.

Prima etapă este citirea documentelor adunate, care nu au fost răsfoite în întregime, urmată de recitirea notelor pentru a le impregna în memorie, apoi urmează momentul recenzării, a concluziei. În acestă a treia etapă, jurnalistul se întoarce la punctul de plecare, la întrebarea inițială și elaborează răspunsul, lucru care poate lua ceva timp. Următoarea etapă se referă la surmontarea handicapurilor proprii anchetei, cum ar fi lungimea, abundența informațiilor, complexitate sau tehnicitatea. Ca o ultimă etapă, înainte de a trece la scris, este nevoie de stabilirea unui plan detaliat.

Principalele calități pe care trebuie să le atingă ancheta sunt: coerență, consistență și claritate, primele două referindu-se la aranjarea dovezilor și a informațiilor în concordanță cu unghiul de abordare ales.

Textul se va dezvolta piramidal, urmărind firul povestirii ca o demonstrație a informațiilor. Textul nu este o pledoarie și nici expresia indignării omenești. Textul numit anchetă este un text de informare, motiv pentru care tonul este neutru, iar informația echilibrată. Nu jurnalistul se exprimă, ci fapele comunică.

Jurnalistul are nevoie de sprijinul sefilor și al echipei. Redactorul șef trebuie să fie pregătit pentru cazul în care proiectul este de durată. Șefii și reporterii vor trebui, de asemenea, să ia din timp o decizie fundamentală, și anume dacă investigația se va constitui dintr-o serie de articole tipărite pe măsură ce sunt scrise sau dintr-o „bombă” publicată numai atunci când documentarea este completă. Totuși, în orice mod ar fi publicată, operațiunea de investigare trebuie monitorizată îndeaproape de o persoană cu funcție de decizie. Un rol cheie al acesteia este să pună continuu întrebări reporterilor cu privire la subiect. Editorii trebuie să analizeze constant dovezile împreună cu reporterii.

În concluzie, după cum spunea și Mark Hunter „ Acceptați adevărul a ceea ce ați descoperit. Este mai greu de făcut, decât de crezut și aceasta face noblețea muncii voastre. Dacă munca v-a dat dreptul să rostiți un recuzitoriu, faceți-o. Păstrați măsura, fi-ți drept, rămâneți în limitele a ceea ce știți că este absolut adevărat. Dar nu negați, sub nicio formă, ceea ce ați dovedit”.

8. Deontologia investigației jurnalistice

Profesioniștii din mass-media au datoria de a impune la locul de muncă respectarea cu strictețe a codului etic al jurnaliștilor. Acesta este practic ghidul fără de care reporterii, redactorii și editorii nu pot să-și mențină produsul muncii lor la cote înalte de credibilitate.

Codul etic cuprinde reguli cunoscute sau cel puțin intuite de către cei din presă, însă din păcate puțini au înțeles că au obligația de a le aplica în munca de zi cu zi. Atunci când li se aduc reproșuri, jurnaliștii vorbesc mai degrabă de dreptul lor de a publica informații, decât de motivele pentru care au făcut-o.

A pune în practică regulile expuse în codul eticii înseamnă a-ți respecta statutul de jurnalist profesionist. De exemplu, cu cât cererea pentru presa de scandal crește, cu atât normele etice devin mai greu de aplicat. Așadar, instituțiile de presă tind să caute reguli din ce în ce mai flexibile, în timp ce multe nici nu vor să audă de etică. Din nefericire, există numeroase motive pentru a evita regulile de etică.

Planurile morale după care se ghidează în permanență jurnaliștii sunt trei la număr. Primul, și poate cel mai important, implică latura profesională, legată de codul etic autoimpus, ori insuflat de o anumită instituție de presă, intervenind aici elemente precum „nu ai voie să furi informații”, sau „nu ai voie să distorsionezi informațiile”. Un al doilea plan vizează aspectul civic cetățenesc, potrivit căruia jurnalistul trebuie să servească interesul public. În al treilea rând, jurnalistul se confruntă în munca sa cu o latură umană, deloc de neglijat. Cele mai dificile probleme de etică implică luarea unei hotărâri cu privire la alegerea unui plan, atunci când ele se află în conflict.

Cele trei mari planuri morale după care se ghidează jurnaliștii pot fi cântărite cu ajutorul a două componente de bază: judecata și moralitatea. Mai puțină judecată sau o moralitate îndoielnică duce la mai puține probleme de etică. Majoritatea ziarelor românești fac propagandă în aproape fiecare pagină. Unele dintre ele promovează un anumit partid, altele reflectă interesele personale ale unei singure persoane și câteva îmbină armonios cele două tendințe. Pe de altă parte, se poate ușor observa că cititorii cumpără ziarele perfect conștienți de ceea ce vor citi.

Trebuie să admitem că problemele de etică nu se regăsesc printre cele mai intense preocupări ale patronilor de televiziuni, ziare, reviste sau site-uri. De aceea, responsabilitatea cade pe umerii jurnaliștilor. Ei trebuie să fie conștienți că luarea unei decizii corecte este o abilitate la fel de importantă ca și îndemânarea de a scrie, de a edita sau de a fotografia.

Principiile jurnalistice ne învată că pentru a vorbi de o presă liberă trebuie să scriem sau să spunem tot ceea ce știm și că integritatea profesională este piatra de temelie a credibilității unui jurnalist.

Potrivit Codului Deontologic Unic, revizuit în octombrie 2009, jurnalistul trebuie să își exercite profesia în scopul servirii interesului public. Acesta este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel. Are dreptul de a fi informat asupra politicii editoriale ale instituției, de a se opune cenzurii și de asemenea are dreptul la clauza de conștiință. Jurnalistul are libertatea de a refuza orice demers împotriva principiilor eticii.

Jurnalistul va evita să se afle într-o situație de conflict de interese, pentru asta se recomandă ca acesta să nu fie membru al vreunui partid politic. Mai mult decât atât, acesta trebuie să depună anual o declarație de interese la conducere insituției unde își desfășoară activitatea.

Ziaristul nu va accepta cadouri în bani, în natură sau orice alte avantaje care îi sunt oferite pentru influențarea actului jurnalistic și mai mult decât atât, îi sunt interzise înțelegeri care ar putea afecta imparțialitatea sau independența sa.

Jurnalistul nu are voie să distorsioneze intenționat informația, să facă acuzații nefondate, să plagieze, să folosească fără drept fotografii sau înregistrări video deoarece săvârșește abateri profesionale de maximă gravitate. Acesta va face demersuri rezonabile pentru a verifica informațiile înainte de a le publica. De asemenea, are datoria de a corecta orice eroare semnificativă apărută în materialele publicate, și de a oferi dreptul la replică atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptățită și rezonabilă.

În relatarea faptelor și a opiniilor, jurnalistul va acționa cu bună-credință, deoarece nu are dreptul de a prezenta opinii drept fapte. Acesta trebuie să exprime opinii pe o bază factuală.

În ceea ce privește viața privată, acesta este dator să respecte acest drept, iar amestecul este permis numai atunci când interesul public prevalează în fața protecției imaginii persoanei.

Jurnalistul va proteja identitatea minorilor implicați în evenimentele cu conotație negativă, exceptie făcând situațiile în care interesul public cere ca minorii să fie identificați sau în cazurile în care jurnalistul acționează cu acordul părinților sau al tutorilor.

Acesta este dator să nu discrimineze și să nu instige la ură și violență. Jurnalistul trebuie să respecte prezumția de nevinovăție, adică niciun individ nu va fi prezentat

drept făptuitor până când o instanță nu s-a pronunțat în acest sens. De asemenea, nu se vor aduce acuzații fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să își exprime punctul de vedere.

Ziaristul are obligația de a păstra confidențialitatea surselor în cazul în care acestea solicită acest lucru, dar și în cazul în care dezvălurilea identității le poate pune în pericol viața, integritate fizică, psihică sau locul de muncă.

Așadar, jurnalistul va obține informații în mod deschis și transparent, iar folosirea tehnicilor speciale de investigație este justificată atunci când există un interes public și informațiile nu pot fi obținute prin alte mijloace.

Maniera în care jurnalistul abordează subiectul său trebuie să îi inspire receptorului o anumită încredere, să fie convins că ziaristul nu dorește altceva decât informarea promtă și onestă, în interesul exclusiv al publicului. Un demers jurnalistic bun trebuie să vizeze un interes public, trebuie să nu se antureze în procese de intenție ci să se sprijine pe fapte concrete, articolul trebuie să fie publicat imediat ce jurnalistul și-a verificat informația primară și, nu în ultimul rând, trebuie să urmărească subiectul până la capat. Respectarea acestor reguli îi poate conferi jurnalistului dreptul de a se socoti de bună-credință, adică preocupat exclusiv de informarea publicului.

Informația dezvăluită de ziarist poate fi uneori revoltătoare, motiv pentru care este absolut obligatorie prezentarea punctului de vedere al „țintei”, deoarece nu sunt rare cazurile în care o discuție cu „ținta” clarifică acțiunile acesteia și infirmă informația oferită sau, pur și simplu, prezentarea punctului de vedere al acesteia dovedește cititorului preocuparea jurnalistului de a afla adevărul și respectul pentru dreptul fiecăruia de a se apăra.

Jurnalistul nu trebuie să fie onest doar față de receptor și de „țintă”, ci și de sursele orale care sunt încurajate astfel de încrederea pe care el le-o inspiră.

De asemenea, acesta trebuie să protejeze sursele și să-și ia angajamente față de ele. Ziaristul nu trebuie să atribuie niciodată sursei o altă calitate decât cea pe care o are în dorința de a demonstra publicului că a apelat la experți, de asemenea să nu atribuie acesteia presupunerile și comentariile sale, să nu scoată din context afirmațiile sursei, să nu-i divulge niciodată numele dacă au convenit la anonimat, iar atunci când sursele sale sunt în pericol de a fi descoperite să nu le abandoneze, ci să le ajute.

Din punct de vedere deontologic, jurnalistul care face o investigație sub acoperire are de urmat o regulă de fier, aceea de a nu fi provocator. Dat fiind că o astfel de documentare presupune elaborarea unei situații în care ziaristul urmează să intre incognito, de la scenariu la provocare nu mai e decât un pas. Jurnalistul trebuie să țină cont că el intră în acea situație pentru a constata ceva anume, nu pentru a comite el o ilegalitate.

Campania de presă reprezintă șirul de investigații jurnalistice de-a lungul cărora ziaristul urmărește un subiect pe care mai apoi îl dezvoltă. Aceasta presupune o motivație aparte, solicită resurse considerabile de timp și efort, spațiu editorial din belșug și implicarea unui număr mare de oameni.

Campania de presă are ca priorități slujirea unor cercuri de interese care pot ridica serioase probleme de etică. Într-o campanie de presă în care inițiativa de a face investigația nu a aparținut jurnalistului, acesta trebuie să-și pună de la bun început cateva probleme și anume: în ce măsură dezvăluirile sale răspund nevoii de informare, care sunt interesele pe care campania sa le slujește, cine și ce anume are de câștigat sau de pierdut din campania sa, dacă investigație e sau nu folosită ca o formă mascată de șantaj și dacă nu cumva interesele investigației contravin cu interesul comunității.

O dată găsite răspunsurile la întrebările ce vizează onestitatea demersului său, jurnalistul trebuie să aleagă dacă intră în joc sau dacă refuză implicarea într-o investigație de a cărei bună-credință nu este convins.

Codurile deontologice funcționale în țările cu tradiție prevăd o clauză de conștiință, adică libertatea jurnalistului de a spune „nu”. Aceste coduri se referă nu doar la jurnaliști, ci și la editori sau la patronii instituțiilor media, care au datoria să respecte dreptul ziaristului de a refuza să-și trădeze propriile convingeri cu privire la situația pe care o investighează.

8.1 Jurnaliștii în fața justiției

Jurnaliștii de investigație sunt cei mai expuși proceselor de presă, principalele acuzații ce li se pot aduce fiind acelea de insultă și calomnie. În sistemul judiciar românesc, un proces de presă este imposibil de evitat dacă cineva nemultumit de afirmațiile unui ziarist ține morțiș să îl intenteze. Plângerile se fac direct la instanță și, oricât de nefondate ar fi motivele invocate împotriva ziaristului, procesul se judecă. Din acest motiv este recomandat ca ziariștii să se împace cu ideea că nu pot evita procesele și să se concentreze pe câștigarea lor, atât prin modul în care își documentează și redactează materialele, cât și prin strategia de apărare în cazul unui proces intentat.

Legislația românească în ceea ce privește delictele de presă și-a păstrat în linii mari principiile care o guvernează. Un proces de insultă este perfect evitabil, e suficient ca ziaristul să nu folosească epitete și adjective dure, chiar dacă documentarea l-ar îndreptății să o facă, iar în ceea ce privește calomia, lucrurile sunt puțin mai nuanțate, dat fiind că această infracțiune vizează afirmarea unor fapte determinate. Evitarea unei condamnări se face prin prezentarea informațiilor documentate și se lasă la latitudinea cititorilor să le judece.

În sistemul juridic românesc, instanța supremă este litera legii. Judecătorul examinează în ce măsură o faptă poate fi sau nu încadrată în textul unei legi și poate pronunța o condamnare sau o achitare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează după principiul de drept anglo-saxon intitulat common law, prin care se atribuie valoare supremă precedentelor judiciare, adică hotărârilor anterioare ale Curții Europene. Așadar, în ceea ce privește problematica presei, Convenția Europeană a Dreptul Omului conține un singur articol, cu două aliniate. În primul aliniat, al articolul 10 din CEDO este stipulat faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații fără amestecul autorităților publice, iar aliniatul (2) prevede că exercitarea unor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială, apărarea ordinii, protecția sănătății etc.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanțele românești și prevalează asupra legislației naționale în cazul în care între cele două există contradicții. Cu alte cuvinte, dacă un ziarist insultă un politician, fapta lui poate fi sancționată fără drept de apel de către legea internă.

CEDO judecă delictele de presă după interesul public pe care îl ridică subiectul abordat și buna-credință cu care acționează ziaristul. Curtea se arată, totodată conștientă de diferența dintre adevărul jurnalistic și adevărul judiciar, de diferența dintre mijloacele de care dispune un ziarist pentru aflarea adevărului și cele de care dispun organele judiciare.