De la spatiul urban imaginat la spatiul urban real [607304]

De la spatiul urban imaginat la spatiul urban real

SERBAN BIANCA
SEM. A, AN IV

CUPRINS

1. SOCIETATE
2. VIZIUNE ASUPRA LUMII
3. OBIECTE
4. ORAS IDEAL
5. ORAS GRADINA
6. UNIVERS KAFKIAN
7. UNIVERSUL CA UN “GAND ”

„Dacă spectrul comunismul ui nu mai bântuie Europa, umbra orașului, regretul a ceea ce
a murit fiind ucis, poate și vinovată, a inlocuit /inlocuieste vechea groază. I maginea
iadului urban în fabric atie nu mai este fascinant, iar oamenii se grăbesc spre consumul
ruinelor orașelor antice din punct de vedere turistic, în convingerea că își vor vindeca
nostalgia. ”

Omul a inc eput sa creeze opere de arta din momentul in care a inceput sa
considere minuni le naturii, adica sa judece obiectivele viziunii sale pentru a descoperi
continutul vietii. Am definit opera arhitecturala ca invelis static al unui continut dinamic:
viata . Continutul in consecinta se afla in conflict cu invelisul sau, conflict caruia
arhitectul ii pune capat, atat in planul constructiei, cat si in plan artistic.
Atunci cand arhitectura vrea sa provoace un sentiment intens al spatiului trebuie
sa le confere s i un suflu de viata. Si mai trebuie sa le insereze in forma mediului, care
ne atrage si ne obliga sa ne deplasam spre centrul sau. In ceea ce priveste
ansamblurile urbane libere, se poate gasi, in studiul ,, Spatiul si grupurile ur bane ale
vechi lor greci” o judecata asupra punctului de vedere in virtutea caruia, cladirile celor
mai vechi erau dispuse in ansamblu urban potrivit unor anumite unghuri optice. Spatiul
constituie fondul invizibil, dar comun si primordial , al obiectelor lumii exterioare; fiecare
obiect sensibil nu exista decat prin raport cu un anume fond. Arhitectura se sprijina pe
acest fundal si incearca sa se integreze cu o anumita semnificatie.

1. Societate, experienta
-cultura
Orasul a jucat un rol deosebit i n constituirea culturii si civilizatiei mondiale.
Fenomenul urban, deseori asimilat cu fondarea civilizatiei , apare ca o caractecristică
majoră a organizării societătilor umane timp de cinci milenii, adică de la începutul epocii
istorice propriu- zise. Orasul este expresia socială (care nu poate fi separată de alte
manifestări ale vietii sociale ale epocii date) si proiectia problemelor epocilor

consecutive. Născut dintr -o necesitate de protectie, de comoditate, de schimb, de
circulatie a oamenilor, orasul a evoluat si si -a diversificat în timp functiile. Fondarea
oricărui oras este legată de conditii specifice geografice, de traditiile religioase ale
timpului, cât si de ansamblul organizării sociale si politice.
Orasul nu este o simplă reflectare a echilibrului sau a dezechilibrului societătii. El
este locul informării si formării, schimbării si memoriei, care favorizează intensitatea si
inovatiile, dezvoltă multiplele schimburi de ordin social, economic, politic, cultural.
Dispozitiv sp atial complex, totodată colectiv si individual, public si privat, orasul
necesită, când dorim să- l abordăm, o reflexie globală si o analiză interdisciplinară
modernă.
O meditatie asupra orasului presupune o conceptie despre spatiul si timpul
proprii unei c ivilizatii. Loc de întindere spatială si concentrare temporală a valorilor
civilizatiei si culturii, orasul este o unitate spatio- temporală semnificativă a unei
experiente existentiale cu spiritualitate milenară colectivă.
-civilizatie
Orasele sunt considerate obiecte si subiecte ale culturii si civilizatiei.
Concentrările urbane au permis elaborarea regulilor de civilizatie bazate pe necesitătile
si idealurile societătii. Catalizator al evolutiilor sociale, orasul este reflectarea
cunostint elor, valorilor si aspiratiilor civilizatiilor.
Modul in care oamenii isi conceptualizeaza mediul de viata, cadrul construit si
amenajat ,arhitectura in ultima instanta, este dependent nu numai de caracteristicile
fizice ale mediului inconjurator, ci si de pozitia pe care o ocupa ei in cadul structurilor
sociale, de natura si nivelul de complexitate specifice codurilor care le sunt accesibile apropierii, de masura in care atributele mediului raspund asteptarilor lor.

-societate
Desi societate este un spirit creator, ea nu este creatorul operei de arta. Opera
de arta este intotdeauna produsul unui individ, cel putin in ceea ce priveste conceptia,
iar aceasta pentru ca este o opera de imaginatie. Artistul traieste insa in societate, ei i

se adreseaza si ea este aceea care ii furnizeaza : mijloacele financiare, mijloacele
tehnice, nevoile sale, in masura in care artistul care are constiinta tuturor acestor date
este capabil sa le exploateze: ceea ce insea mna a le subordona simbo lismului estetic al
artei sale.
Aceasta este, de fapt, marea sa misiune, o misiune care apare cu mai multa
claritate pentru a rhitect, omul care da forma la ceea ce societatea ii furnizeaza ca
material amorf de nevoi, de sentimente, ganduri si tendinte. Pentru a modela insa o
unitate, arhitectul trebuie sa descopere prin intuitie, sa dezvaluie sent imentul dominant
si semnificatia profunda, sa descopere si sa defineasca altfel spus ,,spiritul timpului
sau” aflat in societate in stare difuza.

2. viziune asupra lumii
-spatiu al –culturii
-spiritului
-ordinii
O întreagă operă de artă sau arhitectură in sine devine metafora.,,Identitatea
este sursa oamenilor de experienta si inteles" declarat de Castells . In orice caz
,contractand deformarea arhitecturală creata de puterea necontrolată a globalizării ,fara
a recurge la repertoriul istoric,este nevoie de o societate exprimând arhitectura propriei
realităti. Pentru a realiza asta Castell (1996) evidentiaza ca trebuie sa ne întoarcem la
locuri,cultura si oameni.In relatie cu aceasta necesitate,arhitectura a devenit un mediu
de expresie cultural dobândind importanta in crearea si dezvoltarea identitatea socială
(Delanty si Jones,2002). O asemenea abordare de design are capabilitatea de a
asigura ,,reîncarnarea" identitătii existente fara a respinge total vechea identitate si
dezintegrandu se cu întelesuri familiare,experientele sau coduri împărțite ale societății.
Din punctul de vedere al lui Draaisma , metaforele ca structuri literare si stiintifice
sunt reflexia unei anumite ere,culturi si mediu. Aceeasi situatie este valabilă si in cazul
arhitecturii. Identitatea nouă si diferita a fiecarei ere angajând designul bazat p e
metafore e reflectat in arhitectura prin metamorfoza culturii existente. In loc a fi un
mediu pentru crearea noilor identităti si prin urmare imbogatind cultura existenta
,metaforele sunt unelte transmitatoare de identitate culturala dintr un loc in altul.

Conform principiilor filozofii transcendentale , Frank Lloyd Wright,unul dintre
figurile importante din arhitectura secolului 20,spune ca natura si si procesele naturale
care le a observat sunt principiile ghidante sau principalele metafore ale abordării lui de
design.Wright a descoperit ordinea si pr incipiul unitatii in natura.Conform lui ,,ordinea a
dat viata formei lui si unitatea a dat forma vietii lui" .
Ce anume dintr -un spațiu îl face ca acesta să ne rămână impregnat în memorie,
să ne trezească dorința de a reveni acolo? Cum ne îmbogățește și ce anume ne
potențează o anumită trăire, o anumită percepție? Aspectele mai puțin tangibile ale
designului și ale experien ței: efemerul, emoționalul, conștientizarea mediului
înconjurător prin intermediul simțurilor. Dificil de identificat, capturat și exprimat,
atmosfera oferă calități omniprezente -pe care noi, ca arhitecți și interpreți ai mediului
natural și construit – trebuie să le descoperim și să le înțelegem pentru a le putea apoi
genera prin intermediul meseriei noastre
Astfel orasul este definit drept locul prin excelentă al schimbărilor de ordin social,
experientă care apreciază deformările cantitative si calitative pe care le suferă
societatea. Atunci când societatea este coruptă, gresit întocmită sau nedreaptă,
„mediului construit – arhitectură sau oras – îi este adresat un discurs încă mai critic,
pentru că deseori orasul este privit drept cauză primă a degradării, sau cel putin sălasul
acesteia”. Tentativele de redefinire globală a orasului se fac adeseori în conformitate cu
proiectii im aginare si utopice care nu apartin în exclusivitate discursului arhitectural
însusi, ci si teoriilor sociale, politice, economice, etice si estetice. Dacă realitatea cerea
timp spre a fi rescrisă, imaginarul autorilor / cetătenilor sugera alternative posibile
aproape imediate. „Orasul este metafora dominatiei umane asupra spatiului fizic si, din
această perspectivă, spatiu al culturii, spiritului, ratiunii si ordinii, care se opun toate
naturii, materiei amorfe si inconstiente. Iată de ce orasul este privit drept alternativă
ontologică la spatiul fizic, eponim al haosului”. Astfel, orasele modelează imaginarul si
viata tutu -ror civilizatiilor. „Un raport subtil, dar cât se poate de real, leagă arhitectura de
ideologii, de imaginarul social si pol itic, de o anumită viziune a lumii.” . Discursul urban si
meta -urbanismul – orasul regândindu- se pe sine – sunt si rămân teme favorite ale ima-
ginarului.

3.Obiecte
-spatiu -materialitate(imobile, magistrale)
– spiritualitate( istorie, traditii, cultura)
Toate aceste modele au sugerat simboluri diferite, iar functiile acestor orase
(religia, politica, cultura, estetica, economia, tehnologia) se ierarhizau sau se combinau
în mod diferit conform exigentelor si asteptărilor fiecărei societăti. In diversele utopii –
microsocietăti de la antici până la moderni arhitectura, functionarea si principiul social sunt tratate împreună.
Orasul devine, prin dezvoltarea unor diferite forme ideale, un obiect sau un
„laborator” privilegiat al stiintelor sociale, care si -au constituit demersul într -o mare
măsură si datorită dimensiunii imaginare.
Wright a încercat sa descopere modelul natural al structurilor si secretele ordinii
naturii. El concepea natura ca un organism si,similar,el sugera ca in conceptul lui de
arhitectura organică o clădire e un organism. El considera o constructie ca o entitate
vie, un produs de circumstantă ,un raspuns unificat unei functi i, o forta înconjurătoare si
materială si arhitectul ca un ,,instrument al naturii" . Declarația sa, "o clădire demnă c a
un copac in mijlocul naturii" reflecta o astfel de perceptie.
Cartea lui Paul Scheerbart ,,Glassarchitectur e"ce a fost publicată în acelasi an.
Conform poetului , intr o lume utopista transparenta si splendida ,unde toata arhitectura
este compusă din sticla ,dihotomia mediilor interioare si exterioare vor fi eliminate. Ca
rezultat,intr -un asa mediu,nu vor fi probleme etice.Taut e inspirat de propriul aforism
,,Lumina vrea cristal".
Mendelson foloseste termenii ,,natura" si cosmos referitor la natura schimbabila
de materie si energie.El a avut tendința de a explica propriul spatiu arhitectural in
termeni de lumina si masa corespunzând energiei si materiei in teoria lui Einstein .
Clădirea lui numita Turnul lui Einstein sau Observatorul Potsdam ,este asociată Einstein
si teoria relativității precum si expresiei metaforice paradigma relativității si in acelasi
timp cu Pavilionul de Sticla al lui Taut .

Arhitectura este o „artă a spațiului”, ea se regaseste în relațiile omului cu mediul
natural. Substanța arhitecturii pendulează între materia primă de modelat și cadrul
natural în care se doreste sa aiba loc sau sa se instaleze.
Mijloacele arhitecturale, modul in care se creeaza o posibila relatie cu mediul
natural, ar putea influenta dezvoltarea, in mod armonios, a omului, inca de la o varsta frageda, caracterizata de cunoastere prin intermediul curiozitatii si al explorarii continue,
ce are loc in atat cu prezenta cat si cu participarea spatiului. Pentru ca spatiul sa aiba o
influenta reala asupra individului si sa conduca catre întelegerea unei realitati complexe,
acesta are nevoie sa se foloseasca de perceptie, atât ca referinta, cât si ca instrument de lucru.
Pur produs social, orasul este, m ai întâi de toate, spatiu definit prin materialitatea
(imobile, magistrale…) si spiritualitatea sa (istorie, traditii, cultură…). Astfel, orasul este
mai mult decât un loc în spatiu, el este o lume materială si spirituală, „organism
fundamental specializat în transmiterea valoril
or intelectuale si spirituale” . Arhitectura ne
mișcă, ea ne poate stârni amintiri, dar totodată poate provoca si emoții profunde, directe, cum ar fi să ne transmită un sentiment
de siguranță sau nesiguranță. Arhitectura
este, uneori, chiar capabilă să ne aducă într -o stare spirituală.
Spațiile arhitecturale influențează starea emoțională a unei persoane;
interacțiunea dintre mediu și ocupantul acestuia. În societatea contemporană, există
tendința de a înlocui ideea de emoție c u aceea de senzație. Același lucru este transferat
poate într -o manieră involuntară, și în arhitectură, într -un secol al vitezei și tehnologiei,
dominat de cuvinte ca date, progres tehnologic și computerizare, iar arhitectura tinde astăzi să devină pur viz uală și spectaculară; impresionează privirea, dar uită de
dimensiunea umană a firii omenești. Valorile esențiale ale arhitecturii sunt: atmosfera, lumina, umbra, materialitatea si tactilitatea. Emoțiile în arhitectură, fie ele pozitive sau
negat ive sunt indisolubil legate de noțiunea de atmosfera.
Arhitectura reprezintă o dualitate i ntre fizic – tangibil și intangibil – efemer și
percepție. Imaterialul în arhitectură este la fel de important ca și fizicul în arhitectură. În timp ce partea rațio nală și funcțională a acesteia trebuie se se îngrijească de materialul

și obiectivul vieții umane, partea nematerială nu trebuie să neglijeze nevoile emoționale,
sufletești, profund umane și prin urmare, să încerce să răspundă acestora.

4. Oras ideal
Reinventarea realitătii îsi găseste expresie cel mai frecvent în utopie. „Orasul
utopic implică cu necesitate o dimensiune absolut transcendentă si, într -o anumită
măsură, ideală. El reprezintă o instaurare a unei culturi si / sau ideologi i superioare
în(tru) realitate”. Orasul utopic este o consecintă a reformării societătii.
În traditia o ccidentală, o veritabilă gândire referitoare la urbanism ia nastere
odată cu Platon care expune, în Republica si mai ales în Legi, principiile care trebuie să
stea la baza instaurării orasului ideal. Despre importanta orasului în viata urbei antice
vorbest e faptul că acropola Atenei, centru religios si al puterii politice a cetătii, este un
vast sanctuar grupând culte multiple, dintre care cel principal este cultul Atenei, zeita
întelepciunii, dar si al orasului (Orasul devine templu al legii umane în fata cosmosului
circular).
Urbanismul clasic se întoarce la formulele estetice ale Antichitătii. Printre alti
arhitecti clasici, Alberti este primul care reia problema platoniciană a cetătii ideale. Modelarea spatială a unei dorite realităti viitoare a sugerat utopii diferite, cum ar fi
Utopia lui Thomas Morus, cetatea soarelui lui Tommaso Campanella, cetatea ideală a lui Anton Francesco Doni, orasul ideal al lui Albrecht Dürer. Ceva mai târziu, Charles
Fourier propune înlocuirea orasului cu falansterul (palat s ocial locuit în comun de 1600
persoane). Owen preconizează crearea „satelor armoniei si cooperării”. Cabet se pronuntă pentru orasul cu plan în tablă de sah, Icara, care reflectă ideea unui trai
comunitar.
Conexiunea dintre spațiul urban și timp: „Spațiul nu este nimic altceva decât
incripția timpului în lume, spațiile sunt realizările, incripțiile în simultaneitatea lumii
exterioare a unei serii de timpuri, ritmurile orașului, ritmurile populației urbane […] orașul
va fi regândit și reconstruit pe ruinele actuale numai când vom fi înțeles ca el este o

desfășurare a timpului […] și că acest timp este al locuitorilor săi, și pentru ei trebuie să- l
organizăm, în sfârșit, într -un mod uman” o afirma Lefebvre, în 1967 în contextul unor
dezbateri urbanistice din timpul alegerilor legislative din Franța, dobândește o cu totul
altă semnificație, și aceasta în mod ironic, având în veder e orientarea marxistă a
gânditorului, dacă este aplicată la ceea ce se întâmpla, urbanistic, în Berlin și în București, în aceeași perioadă. Ca inscripție a timpului istoric care, atunci, însemna
pentru Germania de Est și România perioada de consolidare a puterii regimului
comunist, orașul este „regândit și reconstruit conform i deologiei comuniste, organizat la
polul opus dezideratului umanist al filozofului francez într-un mod inuman, pentru a
putea fi transformat într -un gigantesc aparat de control al locuitorilor săi”.
Comunicarea unor semnificatii pri n arhitectura e importanta atat pentru practica
utilizarii obiectelor arhitecturale cat si pentru perceptia lor psihoafectiva, saracia, ca si
supraincarcarea sau confuzia se mantica fiind la fel de daunatoare pentru capacitatea
arhitecturii de a semnifica si de a avea efecte pozitive asupra oamenilor. Orice c ladire
transmite in mod constant, datorita caracteristicilor sale fizice, mesaje, si nu numai
vizuale ci si acustice, termice, etc., c are pot fi percepute de simturi si decodificate dupa
experienta personala a subiectul ui receptor. Oamenii percep si interpreteaza cadrul
construit, spat iul amenajat, asa cum se constituie atitudinea lor, reactia lor in relatia cu
acestea .
S-au facut astfel de analize in cadrul cercetarii specializate vizand reactiile
fiziologice, psihologice si sociale ale oamenilor fata de cladiri, in spec ial fata de cele de
locuinta, dar si unele cercetari cu un orizont mai larg deschis spre revelarea a ceea ce
semnifica edificiile pentru oameni, prin prisma a ceea ce afirm a ei in aceasta privinta. In
cadrul experientei arhitecturale semnificatiile pot inspira o comunicare de perceptii si interpretari printre actorii acesteia- arhitecti, public – sau pot cunoaste, dimpotriva,
diferentieri substantiale. Experientele general u mane si orizonturi socio- culturale care ii
deosebesc pe oameni conduc la diferentieri in semnificat iile pe care acestia le acorda
mediului in care traiesc.

5. Oras gradina
Pe de altă parte, proiectele de orase ideale conce pute de utopistii si reformatorii
secolului al XIX -lea si al XX -lea au tins să fie puse în aplicare: orasul -grădină al lui
Ebenezer Howard (care s -a transformat de facto, într -un oras -dormitor), orasul regional
a lui Patrick Geddes si a lui Lewis Mumford, monumentalismul lui Haussmann,
megalomania totalitaristă a lui Hitler, Stalin, Mussolini si Franco.
Urbanismul modern a generat si el concepte originale, cum ar fi orasul deschis
(anti-urban) al lui Wright, orasul linear al lui Soria, „orasul radios” al lui Le Corbusier
care se leagă de traditia orasului -grădină, cât si de cea a orasului -monumentelor si
constituie versiunea modernizată si asezată pe verticală a falansterului.
Urbanismul progresist, a cărui influentă este predominantă în secolele XIX si XX
„decurge în mare măsură din modelele utopice precum cel al lui Fourier, care,
vehiculând o ideologie anti -urbană, a condus la întelegerea echivocă a distinctiei
traditionale dintre sat si oras” .

6. Univers Kafkian
-oras=,,masini de locuit”
-omul=masina
Marea vină a acestui urbanism progresist „a fost aceea de a prezenta orasul
viitorului, cu imobilele sale colective uriase, furnicar cu numeroase celule de locuit
dotate cu tot confortul, ca pe un loc al fericirii absolute (…), de a- i fi impus idealul
nemărturisit al unui univers kafkian, care se reflectă în crearea unui spatiu destructurat
si a unor gigantice ‘masini de locuit’ destinate omului -masină” .
„Silueta marelui oraș, acoperișurile cu coșurile lor, turnurile și cupolele la orizont!
Cât de grăitoare este o singură privire aruncată asupra Nürnbergului și Florenței,
asupr a Damascului și Moscovei, asupra Pekinului și Benaresului! Berlinului și
Bucureștiului, aceste considerații asupra sufletului orașului, cu două capitale europene
care vorbesc, poate într -o limbă mai as pră și mai apăsată decât altele, despre tumult ul
istoriei acestui ultim veac, p entru că, toate acestea au istorie și sunt istorie . Acestei
interacțiuni di ntre istorie (individuală și colectivă) și spațiu urban (singularizat prin cele

două mari orașe anunțate deja) îi este consacrat studiul de față. Realizat din
perspectiva și cu mijloacele criticii literare, problemele legate de spațiu și spațialitate,
după 1990 încoace, din ce în ce mai des în centrul di verselor abordări din domeniile
diverse, lucrul care a îndreptățit apariția și încetățenirea, în lumea anglo- saxonă, a
formulei de spatial turn (cotitura, revoluția spațială, după modelul lui linguistic turn din anii 60- 70). Această schimbare de priorit ăți sau, mai degrabă, punere diferită a
accentelor față de tradiția culturală a secolului 20, care are în centrul canonului său preocuparea pentru timp, are ca rezultat, printre altele, o „reflecție asupra istoriei
pornind de la determinantele ei spațiale și o investigație a modificărilor suferit e de
percepția noastră spațială” .
Eseul încearcă să demonstreze că a existat întotdeauna o anumită interacțiune
între istoria individuală și colectivă, pe de o parte, și spațiul urban, pe de altă parte.
Abordarea folosește mijloacele de critică literară și vede problema prin lentile
aparținând multor domenii științifice: literare, știință, teoria culturii, filozofie etc. atunci
când privesc aspectul privitor la perspectiva spațială.
Pornind de la raporturile dintre Oraș și Istorie, ca ipostaze specific e ale unui
anumit spațiu și timp real, trecând la experiența colectivă a trăirii și a perceperii acestor raporturi în comunism, pentru a ajunge la experiența profund individualizată a unui
spațiu și timp ficțional.
În București, populația se confrunta, ca de altfel toți locuitorii marilor orașe
românești, cu consecințele programul de distrugere a satelor și de urbanizare forțată, lansat de Partidul Comunist Român în anii 50 -60. Acesta presupusese, până spre
sfârșitul anilor 60, construcția de noi cartiere muncitorești de blocuri la periferii, urmând ca, de la începutul anilor 70, să fie afectate și marile centre istorice.
Prin natura sistemului totalitar și al tipului de control social pe care îl impune,
raportului dintre sine și celălalt dobândesc valențe specifice: tensiunea dintre individ și
stat, dintre un „eu singularizat, angrenat în acțiuni mai mult sau mai puțin subversive
sau, dimpotrivă, încercând să supraviețuiască prin adaptare și conformism, și acei „ei
care reprezintă aparatul de represiune modelează viața cotidiană în comunism și
produce diverse tulburări î n configurarea „sinelui spațial individual și colectiv. O funcție

esențială a spațialității sinelui este aceea legată de libertatea de mișcare, care, sub
diverse forme, es te restrânsă sau anulată în dictatură. Cazul unic al Berlinului, oraș
împărțit în două spații distincte, peste noapte, permite o investigare detaliată a acestor fenomene. Pentru toți locuitorii Berlinului de Est (cu siguranță, și pentru cei din Vest, dar
în alte forme), separarea ideologică comunism – capitalism era reflectată în dihotomia
impusă de ideologia de partid .
Din punct de vedere psihologic, confruntarea cotidiană cu această interdicție
spațializată nu se poate traduce decât printr -un fenomen de blocaj și autoreprimare
care echivalează, propriu- zis, cu ridicarea unui al doilea zid, de data asta în psihicul
individual și colectiv. În cazul autorului român, configurația spațială a sinelui se
formează tot de- a lungul unei frontiere care implică, însă, alte dih otomii între sine și
celălalt, în speță opoziția (de multe ori fracturată, ambiguizată) între spațiul real al orașului și spațiul imaginar, generat de narator de- a lungul multiplelor sale viziuni care
străpung, în manieră romantică, vălul anost al realităț ii, dezvăluind alcătuiri mitice și
fantastice. Iată imaginea Bucureștiului într -unul dintre aceste momente fanice: „Eram în
vârful unei construcții gigantice, în care până la urmă am recunoscut unul dintre blocurile vechi din centru, înconjurat de cupole de aramă, ca niște sâni monstruoși. Cât
vedeam cu ochii, Bucureștiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se- ntindea cu
acoperișurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a
CECului, bilele din vârful hotelului Negoiu și al clădirii ASE -ului, ciupercile sucite ale
bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu poliomielită, falusul Foișorului de Foc, totul
înțesat de un popor de st atui înfățișând gorgone și atlași și cherubini […] . Profuziunea
de detalii realiste îmbinate cu tablourile de un fantastic șocant , naratorul însuși sfârșind
prin a fi îngrozit de acest alt București pe care îl contemplă cu fascinație și după care,
paradoxal, tânjește. Este, aici, o modalitate de refugiu în fața banalității vieții din spațiul
urban încorsetat de comunism, dar și o manieră de revoltă în fața aces teia. Chiar dacă
regimul comunist dispune de chipul orașului după bunul său plac, intervenind în același timp în viețile locuitorilor identificați cu acesta, influențându- le și dirijându -le în diferite
grade, există o lume subterană care nu poate fi adusă niciodată sub controlul său.

Mircea Cărtărescu descrie: monumentele, străzile, bloc urile, arhitectura complicată și
pulsând de viață a orașului real există doar în măsura în care textul le- o permite, ba
chiar sunt generate de nevoile fanteziei creatoare. „Singuratică și posomorâtă pe valul
său de pământ, Casa Poporului, ce nu fusese nici odată nici casă, nici a poporului, își
aștepta ceasul astral, cel pentru care fusese de fapt ridicată, căci nici tiranul, nici arhitecta ce încă se juca în secret cu păpușile, nici munictorii ce cădeau zilnic de pe
schele, rupându- și oasele în cofrajele de beton și înfingând- se-n țepele fiarelor din
subsoluri, nu bănuiseră vreaodată că monumentul megalitic din Dealul Spirii nu fusese ridicat întru glorificarea primului Președinte al țării și nici ca dar prețios făcut poporului
care murea de foame în jurul s ău,
Orașul ca loc al memoriei germane și românești au în comun și un alt aspect:
tema fundamentală, care structurează totodată și modalitățile narative de organizare a materiei textuale, a memoriei. În plus, fiecare dintre cele trei personaje principale este
prezentat în cursul scrierii producerii acelui text c are ar fixa, odată pentru totdeauna,
datele fluide ale memoriei și ar oferi un tablou cuprinzător atât al experienței individuale a copilăriei și a tinereții petrecute în comunism cât și al istoriei colective a unei generații
întregi.

7. Univers =ca un gand
-subiectivitate
-gandire
-experienta trairii
Comentând teza lui Ștefan Lupascu despre asemănarea coerentei Universului cu
un gând , filozoful Michel Random constata că înteleptii marilor traditii si fizicienii
moderni se întâlnesc în ideea că Universul reprezintă mai curând forma unui gând
decât o realitate .
Corpul cu care operam in viata de zi cu zi este undeva între două extreme:
acesta este ca un organism care înregistrează schimbarea culturală, dar la un anumit
nivel fundamental rămâne fără corupție și capabil să susțină dorințele și judecata

autentice; de asemenea, un cor p care nu are sens în afara circumstantei cotidiene.
Forța biologică devine o forță culturală; "Ex istă sublimare și în consecință cultură."
Pentru Marcuse, trupul era locul esențial în care lupta dialectică dintre afirmare și
negare, realitate și utopie , societatea și sinele s -au luptat. Mai mult decât ceilalți
gânditori ai școlii din Frankfurt, Marcuse l -a studiat pe Freud și pe a folosit teor iile sale
psihologice ca pe un diagnostic al omului unidimensional. Scopul lui a fost să
înlocuiască o epistemologie rațională cu un a sensibil a; lăsând corpul să gândească.
Astfel, imaginarul social a generat si orase imaginate conform a două m odele :
modelul El -Dorado, orasul bogătiei absolute, situat oriunde există pete albe în
geografie. Pe de altă parte, Modelul Tombouctou, splendoare arhitecturală strămutată
în altă geografie si investită cu calităti ulterior neconfirmate.
Aceste metamorfoz e dinamice ale formelor utopice a oraselor exprimă
perenitatea imaginarului urban care creează modele adecvate epocii, necesitătilor, si
aspiratiilor sociale. Reflectând asupra polivalentei spatiului urban, Ciprian Mihali face
următoarele constatări referi tor la binomul oras utopic / oras real: orasul utopic este un
oras văzut de sus, de un ochi rece, care cuprinde totul în orizontul său; acest oras
perfect este, însă, un oras mort, adică unul din care lipseste confuzia, haosul si
securitatea. Realitatea cotidiană însă este orasul văzut de jos, de aproape, de la nivelul
pasilor, este orasul prins în istoria sa si în istoriile sale . Astfel, orasul ne obligă, prin
sensurile sale unice si prin interdictiile sale, să fim asemenea lui, povestitori si bricoler i,
producând „colaje prin alianta dintre citate ale trecutului si extrase ale prezentului,
pentru a face din ele serii (procese gestuale, itinerarii na- rative), în care contrariile
simbolizează” .
În toate timpurile, orasul i -a ajutat pe arhitecti, filoz ofi si scriitori să -si exprime si
să-si reprezinte timpul, punând în discutie raportul problematic pe care omul îl întretine
cu spatiul înconjurător si cu lumea.
Spațiul urban care este, prin excelență, un „loc al memoriei culturale, orice
(re)întâlnir e cu orașul ducând nu numai la retrăirea episoadelor din copilărie, ci și la
„amintirea imaginilor colective. Rememorarea propriei vieți și reconstrucția trecutului
istoric au loc, la nivel narativ, simultan cu producerea unei textualizări a spațiului urban

prin care orașul real este, de fapt, dublat de unul literar, transformat într -o carte a
memoriei, cu timpul singura adevărată, singura care contează.
Impotriva oricărei idealizări a realității si a oricărei personificări a sentimentelor, a
avut loc o reconstruire a lumii fizice din punctul de unde ea transformă realul in sensibil,
combina pure efecte estetice si dramatice in ceva existent in sine si pentru sine , “o
producție a realității”.
Se da atenție lum ii viselor si a inconștientului, i nvincibilul nu mai este structura
nevăzuta a realului, s -a crezut ca secretele psihologice ale omului ar fi mai in măsura sa
dezvăluie situația spiritului uman; s -a căuta t recuperarea unei dimensiuni psihice de
proveniența romantica si cu caracter aventuros, la care el a intervenit cu natura.
Evoluția practicii estetice, nu se pot neglija reușitele extrem de importante pe care o
asemenea acțiune a reușit sa le dobândească. Structurarea dincolo de fațada si
aducerea la suprafața a unor mișcări si figuri cufundate in ungherele asculte ale
inconștientului ducea la dezvăluirea unei alte realități umane: aceea a viselor, a
activității subconștiente, a coșmarurilor si a neliniști lor, realitatea ce nu se putea
compara cu cealaltă, bine- cunoscuta si clasificata. Totodată sa elabori si un limbaj
bazat pe surpriza apropierilor lipide de sens comun si in contradicție cu noțiunile
general acceptate.
Aceasta cuprinde un mesaj pe care spectatorul trebuie sa i l descopere, o viată
din acea sculptura. Dar imaginea este ambigua si enigmatica, pentru ca provine din
sentimente si stări sufletești particulare: viată lăuntrica a indiv idului, c are este
considerata ca un univers de sine stătător, desprins de lucrurile de care este legat, nu se poate ridica la rolul de model general, tocmai pentru ca este lăsata in voia ei, deci
rămâne de nepătruns in “monologul ei interior”.
Vis si realitate sunt 2 elementecare se completează reciproc, iar prin contopirea
lor se ajunge la formulări vizionare si utopice.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gaston Bardet, Problčmes d’urbanisme, Paris, Dunot, 1948
2. Augustin Ioan, Repede ochire asupra culturii urbane ideale, in: Arhitectura care
nu există (imaginar, virtual, uto pie), Bucuresti, Paideia, 1999
3. The Urban Space of Memory. , Mircea Cărtărescu, Thomas Brussig
4. E.H. Gombrich , Istoria artei ,
5. Jean -Louis Harouel, Istoria urbanismului, Bucuresti, Meridiane, 2001
6. Michel Random, Universul reprezintă mai curând forma unui gând decât o
realitate, In: Petre Răileanu, Fin du siecle : un nou început, Bucuresti, Atlas,
1999
7. Dimensiunea socială a imaginarului urban , Elena Prus
8. Michel de Certeau, L’invention du quotidien. 2. Habiter, cuisiner, Paris,
Gallimard, 1980