De la Scânteia la Adevarul

=== e7aebc20cdc9e997943b403da1813cb020383f36_155002_1 ===

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL PRESEI

1.1Tiparul și primele publicații

1.2 Inceputurile presei in România

1.3 Presa scrisă-principala sursă de informare la inceputul sec.20(după 1900)

CAPITOLUL II
ADEVERUL-SCÂNTEIA-ADEVĂRUL

2.1 Apariția ziarului Adeverul

2.2 Ziarul „Adeverul”la București

2.3 Evoluția ziarului în perioada comunistă

CAPITOLUL III EPOCA ADEVĂRUL HOLDING

3.1Componentele trustului

3.2Controverse legate de Dinu Patriciu

3.3Actualitate și perspective

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Presa românească este o componentă fundamentală a societății noastre, deoarece gazetele reflectă pe deplin viața economică, socială și culturală așa cum este ea și modificările ce apar odată cu trecerea timpului.Publicațiile au adus în atenția oamenilor diverse situații care în lipsa acesteia ar fi trebuit să rămână ascunse, să fie trecute sub tăcere. Ziarele au garantat democrația și au luptat pentru idei pe care le considerau a fi juste, dar au existat și situații în care s-au transformat în instrumente de manipulare a opiniei cititorilor.Presa a fost în multe cazuri cea care a demascat abuzuri, care a construit și a dărâmat cariere ale unor lideri politici, care a scos la lumină adevărul.Ziarul „Adevărul” are o tradiție îndelungată, ce începe din secolul al XIX-lea și continuă în prezent.În zilele noastre există un concern denumit “Adevărul” care include mai multe publicații, o mare parte a articolelor făcându-și apariția în mediul virtual. „Adevărul” a fost inițial un ziar regalist, de-a lungul vremii trecând dintr-o tabără în cealaltă, după cum au fost vremurile.La început buna sa reputație a fost câștigată și datorită publicării în paginile sale a operelor scrise de mari scriitori români cum ar fi: I.L.Caragiale, George Coșbuc, Ion Minulescu, George Călinescu, Mircea Eliade, etc..Ziariștii angajați la această gazetă au dat dovadă în multe situații de profesionalism atunci când au prezentat diverse evenimente.De ce o lucrare despre ziarul „Adevărul” și despre trecerea de la denumirea „Scânteia” purtată în comunism la vechea denumire?Deoarece este liderul ziarelor din România și a dovedit că poate renaște din propria cenușă, că poate ieși cu fruntea sus din situații ingrate și că rețeta pe care o utilizează este un câștig pentru societatea românească. „Adevărul” este una dintre puținele publicații care au reușit în ultimii ani să treacă chiar și peste frământările interne și să își păstreze poziția dominantă în presa românească.Se poate spune că în perioada actuală este cel mai citit ziar deoarece a reușit să își păstreze echilibrul, să aducă colaboratori valoroși care să înlocuiască vechii ziariști ce au părăsit publicația din diverse motive.De ce să se scrie despre ziarul „Adevărul” ? Poate pentru că a demonstrat că este un ziar modern, dinamic, care se adaptează vremurilor cu mare ușurință și care poate constitui un model de evoluție pentru foarte multe din celelalte ziare.

CAPITOLUL I SCURT ISTORIC AL PRESEI

1.1Tiparul și primele publicații

Încă de la apariția lor, mijloacele de informare au fost ținta unor abordări diverse, de la o susținere necondiționată până la critici virulente aparținând unor personalități cu totul deosebite.

De exemplu, Diderot afirma că informarea prin presă este o trăsătură definitorie a oamenilor ignoranți, care nu prea citesc, omul de știință nefiind prea convins de utilitatea ziarelor.Apariția tiparului a reprezentat una dintre cele mai mari invenții ale omenirii, care a făcut ca răspândirea informațiilor să se realizeze mult mai rapid decât până în acel moment fiind un factor evident de propagare a științei și culturii, care în acest fel au devenit accesibile maselor largi, până atunci fiind apanajul câtorva învățați.

„Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăși devine norma arhetipală a vieții sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepție și explorare într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuși este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci și modelele interdependenței colective”.

Factorul favorizant pentru dezvoltarea presei este o guvernare în care se respectă principiile democratice, în vreme ce guvernările despotice au încetinit evoluția presei.

„În general, cu cât o formă de guvernământ este mai dependentă de o opinie publică favorabilă, cu atât este mai probabil ca aceasta să sprijine o presă liberă. Când oamenii de rând contribuie în mod semnificativ la hotărârea destinului lor politic, răspândirea informațiilor și a opiniilor politice este un proces important. (…) Eforturile îndelungate de a încetățeni principiul fundamental al libertății presei pot fi localizate în timp în epoca declinului vechilor monarhii feudale și a apariției noilor concepții despre democrația politică”

Există numeroase criterii în funcție de care se clasifică ziarele:

1)după difuzare

-ziare de dimineață

-ziare de prânz

-ziare de seară

2)după aria în care circulă

-ziare naționale

-ziare regionale

-ziare locale

3)după conținut

-ziare cu caracter general care oferă tot felul de informații din diverse domenii

-ziare specializate pe un anumit domeniu

4)după format

-ziare de format mare

-ziare de format tabloid

5) după tiraj

-de tiraj mare

-de tiraj mic și mediu

Deocamdată nu se crede că vor surveni modificări ale atitudinii avute de public în raport cu mijloacele de informare tipărite, cel mai mare dușman al acestora fiind Internetul, deoarece marile ziare pentru a ține pasul cu timpurile actuale au ediții on-line.

„Cercetările asupra tipului de folosire, a satisfacțiilor și gratificațiilor oferite cititorilor de către cotidiene indică faptul că acestea sunt strâns implicate în viețile de zi cu zi ale oamenilor de rând. Aceste ziare oferă anumite servicii și satisfacții unice. Când ziarul nu apare, i se simte lipsa. Aparent, el joacă un rol în sistemul nostru de comunicare, rol greu de înlocuit cu alternative, cel puțin pentru moment. Astfel, deși mass-media de ultimă oră și posibil și altele care vor urma reprezintă o provocare pentru ziare, acestea rămân un complex de cultură instituționalizat, fiind unul din modurile noastre fundamentale de comunicare de masă”318

Primele periodice publicate au fost almanahurile și calendarele primul dintre acestea fiind tipărit la Mainz, în anul 1448, aceste publicații fiind considerate a fi precursori ai publicațiilor periodice.

În secolul al XVII-lea se poate spune că a apărut presa periodică propriu-zisă în mai 1605, la Anvers, își face apariția o foaie cu titlul „Știrile recente” care aducea la cunoștință oamenilor tot ce era nou , apariția având loc la intervale neregulate la început, după un timp această foaie fiind periodică. Primul săptămânal cunoscut se va tipări la Strasbourg în august 1609, titlul acestuia fiind „Aviso-Relation oder Zeitung”. În marile capitale europene Paris, Roma sau Londra presa va apărea câțiva ani mai târziu .

În Franța, începând din anul 1611, a fost tipărit „Mercure Français”, care era actualizat anual, iar în Anglia primele publicații vor fi scoase în anul 1622, acestea fiind săptămânale.

În anul 1631 apare la Paris cel dintâi periodic săptămânal care se numea „La Gazette”, care avea patru pagini, fiind tipărit inițial în 300 de exemplare ajungând în timp scurt la 1200 exemplare.

În Italia primul săptămânal a fost tipărit în anul 1636 la Florența, iar la Roma în 1640, în Spania primul săptămânal apare la Madrid în anul 1661, iar în Rusia țarul Petru I înfințează un ziar în anul 1703.

În Franța iși face apariția în 1665 „Journal des savants” ce inaugurează publicațiile cu tematică culturală și științifică, iar anul următor englezii au preluat ideea zirul englez fiind denumit “Philosophical Transaction”.

De la apariția primei gazete și până la primul război mondial cel mai important rol a revenit presei franceze care a experimentat cele mai multe formule și tehnici utilizate în jurnalismul modern, publicațiile franceze fiind primele care ating tiraje de 1 milion de exemplare la debutul secolului al XX-lea.

Primul cotidian a fost tipărit în Germania, în Leipzig, în anul 1660, și a fost intitulat Leipziger Zeitung, ziarul acesta încetându-și existența în anul 1921.

În Anglia, la Londra, primul cotidian este tipărit în 1702 și poartă numele Daily Courant, iar în Franța primul cotidian apare în anul 1777, fiind denumit „Journal de Paris”.

În ziua de azi majoritatea cotidienelor, oriunde în lume, apar dimineața devreme , noaptea fiind propice pentru procesul de tipărire a ziarelor.

Ziarele de seară au publicul lor și se mențin în marile orașe, oferind o completare a informației oferite de cotidienele de dimineață (cu informații bursiere, în general). Dintre aceste publicații cele mai importante sunt France-Soir, Le Monde, La Croix, Les Echos (Franța), Standard , Birmingham Evening Mail, Liverpool Echo, Manchester Evening News (Anglia), NY Post, News-Day (SUA), Corriere della Sera (Italia).

În Japonia, ziarele au tiraje foarte mari și fiecare cotidian important are ediții de seară, cel mai mare tiraj fiind înregistrat de “Yomirai Shimbun” care are în jur de 5 milioane de exemplare.

1.2 Începuturile presei în România

În timpurile noastre se consideră că prima manifestare pe teritoriul publicisticii a avut loc în anul 1731, prin publicația „Calendarul românesc”, ce era redactat de dascălul Petru Șoanul, în Transilvania. Calendarele și almanahurile au fost destul de populare în rândul maselor, menținându-se apoi, în paralel cu dezvoltarea altor forme de manifestare jurnalistică, și diversificându-și în permanență conținutul în concordanță cu noile sfere de interes apărute, care au avut drept cauză dezvoltarea noilor științe și creșterea numărului de oameni ce știau să citească.

Astfel, pe lângă publicațiile de interes general, apar altele, care aveau ca centru de interes domenii precum cele științifice, pedagogice, literare, medicale, muzicale, agricole, sportive, tipografice etc.

Urmează apariția în peisajul jurnalistic a altor periodice : „Calendarul “ din Moldova din anul 1785, „Calendarul “ de la București din 1794, „Courier de Moldavie” în anul 1790.

Alte publicații ale vremii sunt revistele dintre care prima va fi tipărită la Cernăuți, în anul 1820, „ Chrestomaticul românesc”, iar în Transilvania, în anul 1837, apare la Brașov „Foaia Duminicii”.

Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri și Negruzzi, prin atitudinea lor lucidă și responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne. „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. […] Traducerile însă nu fac o literatură." afirmă Kogălniceanu în „Introducție” la „Dacia literară,” în 1840 anul . Articol-program al romantismului românesc, „Introducția” se axează pe evidențierea necesității de realizare a unei literaturi naționale originale și pune în mișcare o schemă de idei generale.

Literatura pașoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european și parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez (Prefața la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) și articolul-program Introducție,ce a fost publicat de Kogălniceanu în 1840.

Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez și aplică principiile acestuia, cu particularitățile curentului național-popular de la revista „Dacia literară”. Scriitorii generației pașoptiste au cultivat teme și motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație pentru o lirică a patriotismului ardent și natura – coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară și mitologiile orientale.

Fantezia creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel și contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor pașoptiști.

Jurnalismul românesc devine tot mai profesionist pe măsură ce apar noi publicații cum ar fi “Curierul românesc”(1829), “Albina românească”(1829) și “Gazeta de Transilvania”(1838).

„Curierul românesc” este tipărit la București, de două ori pe săptamână ,de la data de 8 aprilie 1829 la 19 aprilie 1848 și de pe 29 noiembrie la 13 decembrie 1859.

Fig1.Ziarul „Curierul românesc”

Primul ziar românesc avea un număr de patru pagini și utiliza alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite și în limba franceză, care era cunoscută de toți intelectualii vremii.

Din anul 1844 s-a trecut în mod treptat la folosirea alfabetului latin pentru tipărirea acestei publicații.

Apariția „Curierului“ se realiza săptămânal sau în unele cazuri, bisăptămânal, iar pentru o scurtă perioadă ziarul a apărut de cinci ori pe săptămână.

Abonamentul pe un an la acest ziar costa doi galbeni împărătești „plus cheltuiala poștiilor analoghicește după depărtare“, primul tiraj fiind de 280 de exemplare, care au fost scoase la tiparnița Mitropoliei din București.Mai târziu, conducătorul ziarului , Ion Heliade Rădulescu și-a adus tipografi din Ungaria , iar în 1830 a reușit să facă la București o tipografie.

A fost un debut greu, deoarece neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească totul, să se descurce cu problemele apărute de la tipar până la distribuție și balanță economică între costuri și încasări.

Din când în când, cei doi redactori ai primului ziar românesc îi „amenințau“ pe cititorii lor că gazeta își va înceta apariția dacă în decurs de câteva săptămâni nu se parafau 200 de noi abonamente, deorece costurile se măreau odată cu trecerea vremii.

Câteodată gazeta nu apărea săptămâni în șir, iar când era din nou tipărită, cititorii aflau că pauza s-a datorat slăbiciunii trupești a unui dintre cei doi ziariști, fapt care l-a silit să se ducă la băi.

În „Înștiințarea“ ce a fost scrisă de Ion Heliade Rădulescu ca introducere a ziarului se arată că acesta va cuprinde „o culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazeturile Evropii, înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului, cele dinlăuntru și slobode săvîrșiri ale statului nostru, precum și judecăți însemnate, sfaturi și hotărâri ale Divanului pentru îmbunătățirea patriei“. Cu alte cuvinte, primul ziar românesc – „Curier românesc“ – se dorea a fi o gazetă de știri externe, economice și interne. Apariția primului număr este precedată de înștiințarea semnată de I. Eliad și C. Moroiu ,în care „dătătorii gazetelor” făgăduiau:

”O culegere de cele mai folositoare și interesante lucrări din gazeturile Evropii

Însemnări pentru creșterea și sporitatea literaturii românești

Înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului

Cele din lăuntru și slobode săvârșiri ale statului nostru,precum și judecăti însemnate, sfaturi și hotărâri ale divanului pentru îmbunătățirea patriei; voințe ale divanului pentru publicarea a vreunei pricini

Vânzări și mezaturi deosebite, și , în sfârșit multe însemnări folositoare ,precum pentru curățenia orașelor, pentru păzirea sănătății, pentru depărtarea boalelor celor grele. ”

În primul număr, Heliade Rădulescu publica articolul „Istoria pe scurt a gazetei“, în care lansa o mustrare generală pentru înapoierea publicistică în care se afla neamul românesc: „Trebuie să mărturisim, rumânilor, ca să nu ni se pară așa cu greu că rușine trebuie să ne fie că abia acum ne-am deșteptat și am simțit lipsa ei. Dar vremea de îndreptare la cei ce cu dinadinsul voiesc a începe odată nu este trecută… Destul este să vedem aceasta și să începem cei care zicem că suntem floarea neamului a ne fi rușine să fim mai jos decât pleava celorlalte neamuri“.

În vestul Europei primele ziare apăruseră deja de la începutul secolului al XVII-lea. Ion Heliade Rădulescu a pornit la drum cu năzuințe mărețe: visa că gazeta sa va fi citită cu lacrimi de bucurie în ochi în toate casele. „Tineri, bătrâni, bărbați și femei, învățați și mai de rând, cu toții vor fi bucuroși că țin în brațe o gazetă în limba lor. Chiar și copiii – afirma Heliade Rădulescu – vor lăsa jocurile lor și se vor aduna împrejurul mumelor și taților să citească cu ochii lor „Curier românesc“.

Începând cu luna ianuarie 1830 , Ion Heliade-Rădulescu publică „Adaos literar” la „Curierul românesc” care pe toată luna va ieși o dată și se va întinde asupra literaturii românești ,asupra lămuririi și desăvârșirii limbii și prin urmare va cuprinde multe bucăți și poezii ce vor sluji de pildă spre desăvârșirea stilului și a gustului. Heliade a publicat pentru prima dată , în „Curierul românesc” , operele sale precum și poezii de Iancu Văcărescu , V.Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac.

În Postul Paștelui, paginile publicației „Curier românesc” aveau un caracter predominant religios.

În unele numere apăreau mai mult știri externe despre ultimele invenții, în altele se punea accent mai mare pe cursuri de literatură și retorică. Alteori pe zvonuri cu privire la intențiile țarului sau pe tratate de versificație.

Înainte de a fi un ziar propriu-zis, „Curierul românesc“ a fost un mijloc de întărire a identității naționale iar presa de la noi s-a format sub influența mișcării iluministe de eliberare a românilor.

Anul 1829, anul în care a apărut primul ziar românesc, coincide cu sfârșitul dominației otomane și începutul administrației militare ruse în Țara Românească.

În aceste condiții, Ion Heliade Rădulescu și alți intelectuali din spațiul românesc încercau să consacre ideea individualității culturale a acestui neam.

De aceea, George Călinescu îl consideră pe Ion Heliade Rădulescu drept „cea mai importantă personalitate literară după Cantemir“. Heliade Rădulescu a mai editat, ca suplimente pentru „Curierul românesc “ publicațiile „Muzeu național“ (din 1836 – gazetă literară și industrială! Aici apare pentru prima dată rubrica meteo în subsolul ultimei pagini) și „Curier de ambe sexe“ (1837 – ziar literar destinat mai ales femeilor, în care se mai amestecau anecdote și chiar tipare de rochii).

Primul ziar românesc „Curier românesc“, își propunea să fie o gazetă de știri externe, economice și interne, care să aducă informație românilor.

Eliade Rădulescu a mai editat, în calitate de suplimente pentru „Curierul românesc “ publicațiile „Muzeu național“ (din 1836 – gazetă literară și industrială) în care apare pentru prima dată o rubrică meteo în subsolul ultimei pagini și „Curier de ambe sexe“ (1837 – ziar literar care era destinat în mod preponderent femeilor.

La scurtă vreme după apariția „Curierului“, la București, apărea la Iași, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, ziarul „Albina românească“ (1 iunie 1829) iar între cele două publicații s-a născut un spirit de concurență nejustificat.

  Albina Românească este primul ziar în limba română tipărit in Moldova care a  fost o gazetă politico-literară, ce  a apărut  la Iași  bisăptămânal în două perioade (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835) și  3 ianuarie 1837  până la 2 ianuarie 1850.

La apariția “Albinei Românești” inițiatorii publicației afirmau: „nu se află azi în lumea politică neam carele, între alte  ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației (s.n.) un jurnal periodic”

Cele două ziare și-au încetat apariția destul de curând, „Curierul " în anul 1859, iar „Albina” în anul 1850. În ceea ce privește presa românească din Ardeal, pe data de 12 martie 1838 vedea lumina tiparului, în orașul Brașov, primul ziar politic al românilor ardeleni, ce a fost denumit „Gazeta de Transilvania”, condus de George Barițiu și, mai târziu, de Iacob Mureșianu.

De pe data de 3 ianuarie 1849 ziarul s-a numit „Gazeta transilvană”, iar de la 1 decembrie 1849 „Gazeta Transilvaniei”.În perioada1 ianuarie – 25 iunie 1838 publicația a avut ca supliment „Foaie literară”, iar între 2 iulie 1838 și 24 februarie 1865 „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

În primul număr al Foii literare, George Barițiu a publicat un articol pe care l-a intitulat „Traducere”, în care susține părerile pe care le avea Heliade cu privire la traducerea în românește a celor mai importante opere aparținând literaturii universale: „Într-adevăr, meritul traducătorilor buni este mare,îmbogățirea limbii prin traduceri de treabă și descoperirea visteriilor din literatură a altor popoare acestea sunt meritele lor”.

Apărută într-o perioadă deosebit de dificilă pentru publicațiile românești, revista Dacia Literară a reprezentat un nou inceput pentru literatura română, fiind o noutate a presei, care îmbina articolele din domeniul literar cu cele politice.

Într-o perioadă în care puținele publicații existente în Țările Române prezentau preponderent fapte politice, Dacia Literară a fost importantă pentru presa românească, prin caracterul său preponderent literar.

Toate acestea sunt menționate în articolul-program al revistei, ce era semnat de Mihail Kogălniceanu în calitatea sa de editor. Revista a apărut la 30 ianuarie 1840 și marchează un punct de cotitură în literatura românească, militând pentru unirea spirituală a tuturor românilor.

În ciuda titlului dat de cei care au fondat publicația , revista nu și-a propus să se axeze în mod exclusiv pe literatură.

Fig.2 Revista „Dacia Literară”
1.2.1” Scrieți,băieți,orice,numai scrieți! ”

În primul număr al revistei, sub titlul „Introducție”, M. Kogălniceanu, care a fost întemeietorul revistei, publică un articol- program care sintetizează în patru puncte idealurile literare pe care le împărtășeau scriitorii pașoptiști:

– Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre din operele acestora

Îngrijorat de sărăcia literaturii române, din acele timpuri, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu făcuse un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Interpretînd acest îndemnul doar din punct de vedere cantitativ, multe publicații existente în acea epocă au încurajat apariția unei literaturi mediocre, în mod frecvent imitată după creații de proastă calitate occidentale, pervertind gustul publicului.

Mihail Kogălniceanu a lansat un avertisment asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic

-Crearea unei literaturi care să aibă specific național, deoarece în loc să imite scriitorii străini, românii pot avea o literatură autohtonă, cu teme inspirate din istorie, natură și folclor.

Preluată din estetica romantică de pe plan european, această triplă recomandare se va regăsi în operele create de scriitorii pașoptiști.

– Un alt deziderat îl constituia lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin

-Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să fie creat un sistem de valori la care să adere în mod conștient publicul român.

M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei respective : „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

În introducție,articolul prezintă realitățile existente în acea vreme cu privire la publicațiile naționale fiind menționate circumstanțele politice existente în trecut ce au împiedicat dezvoltarea presei până la momentul respectiv.

Jurnalistul aduce în discuție și celelalte ziare naționale care apăruseră până în acel moment, Curierul Românesc (1829, IH Rădulescu),Albina Românească (1829, Gh Asachi) si Foaia Inimii(1838, G Baritiu).

Conform opiniei lui Kogălniceanu, acestea ,,au mai mult sau mai puțin o coloră locală” și includ prea multă politică fără să pună accentul necesar pe literatură.

Din porunca domnitorului din acea vreme, după primele trei numere, revista este suspendată și va mai apărea abia după 1859, în ediția a doua.

La Brașov a apărut din martie și până în iunie 1849 și “Espatriatul” lui Cezar Bolliac,ce avea legătură cu guvernul revoluționar maghiar și care a militat pentru realizarea unei împăcări româno-ungare și pentru o luptă comună împotriva tiraniei. „…astăzi – se scria în primul număr – nu sunt luptele între cutare și cutare nație, între cutare și cutare împărat; astăzi este o singură luptă în toată Europa; este lupta între Libertate și Tiranie, între popoli și dinastii”. Se mai adăuga: „…numai o unire a noastră cu maghiarii poate ținea frunte Panslavismului, care se întinde cu pași uriași peste nația noastră..”.

În Țara Românească, unde regimul revoluționar a durat peste trei luni în anul 1848 , se remarcă apariția unui număr important de ziare și activitatea cea mai intensă pe acest tărâm al publicațiilor periodice

La București au fost editate numeroase gazete revoluționare: „Pruncul român”, „Poporul suveran”, „Konstituționalul”, „Reforma”, „România”, „Monitorul”, dar și o publicație în limba greacă – “Luminătorul poporului” avându-l ca redactor pe Mihail Hristidis.

Acestora mai trebuie să li se adauge „Învățătorul satului”, care a fost pus sub responsabilitatea lui Bălcescu. La Craiova a apărut publicația „Naționalul “ între 24 august și 13 septembrie 1848, avându-i ca redactori pe Teodor Strâmbeanu și pe Petre Cernătescu care afirma în programul său, dorința de a forma „mai întâi pre oameni” și de a fi „vrășmașu de moarte al abuzurilor, nedreptăților, hoțiilor și asupririlor, ce se vor face pe față, și pe dos, prin mână și pre supt mână”.

O altă publicație importantă a vremii, denumită „Poporul suveran” l-a avut inițial ca redactor pe Dimitrie Bolintineanu, căruia aveau să i se adauge Alexandru Zane și Nicolae Bălcescu, iar apoi și Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu și Petre Teulescu.

O altă mișcare literară ce și-a căutat propriul drum în cultura română și care a avut un rol important în cultura noastră prin revista „Convorbiri literare” a fost „Junimea”, întemeiată, ca asociație literară, culturală și științifică, în anul 1863, la Iași de un grup format de cinci tineri veniți de la studii din străinătate, care se numeau Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti , Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu.

Pogor și Carp se formaseră la școlile din Franța, ceilalți la universitățile germane, in timp ce conducătorul de drept al grupării, Titu Maiorescu, ardelean de origine, a studiat atât în Franța, cât și în Germania.

Junimismul reprezintă un curent literar și cultural din a doua jumătate a secolului XIX reunind o întreaga pleiadă de poeți, dramaturgi, romancieri, istorici și filozofi care schimbă în mod radical evoluția culturii românești.

Titu Maiorescu se dovedește a fi un spirit de formație clasică, receptiv la valorile științifice, critic lucid al fenomenului cultural desfășurat anterior în România, puternic revigorat prin Unirea celor două principate române Moldova și Țara Românească de la 1859.

Un moment remarcabil în presa românească este reprezentat de anul 1867, atunci când se înființează, sub conducerea lui Iacob Negruzzi „Convorbiri literare”, una dintre cele mai importante reviste din literatura română.

Fig.3 Revista “Convorbiri literare”

Spiritul critic este trăsătura esențială a Junimii, ce consta într-o evaluare de ansamblu a societății românești din a doua jumătate a secolului XIX și a noilor instituții adoptate de statul român, societatea elaborând celebra teorie a formelor fără fond, care stipulează faptul că întreaga evoluție de după anul 1848, și poate chiar dintr-o perioadă mai timpurie, de pe la 1820, a stat sub semnul unei lipse de autenticitate care a falsificat întregul spirit public românesc.

Formele neautentice, împrumutate fără a avea vreo justificare, nepotrivite realităților românești, sunt repudiate, respectul adevărului fiind una dintre calitațile  impuse de mentorul Junimii, Titu Maiorescu.

Acestor idei fundamentale le sunt supuse, prin analiză critică, toate manifestările sociale, politica, știința, invățământul, teatrul, artele,care, în lipsa unui corespondent profund in realitățile românești , sunt „producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”.

1.2.2Presa și marii scriitori
Lucrul cel mai important pe care l-a realizat Junimea prin revista „Convorbiri literare”a fost promovarea unor scriitori care au rămas mari valori ale literaturii române și ale literaturii europene cum ar fi Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici.
Poeziile lui Eminescu au marcat profund toată creația poeților care au urmat influența lui asupra generațiilor ulterioare fiind indubitabilă.Ceea ce l-a făcut remarcat în veacul său a fost o inteligență extraordinară, dublată de o memorie remarcabilă.Conform lui Titu Maiorescu „Eminescu este omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind”, cercetând poporul român și obiceiurile lui, ocupându-se de valorificarea scrierilor bunilor săi prieteni Creangă ori Slavici, studiind operele celor mai mai mari filozofi, istoria poporului român sau probleme economice, făcând comentarii referitoare la problemele economice ale țării sale.”

Există o temă fundamentală în creația eminesciană, care revine obsedant în cele mai multe opere care aparțin poetului, și anume tema curgerii timpului, a continuei deveniri ce conferă poeziilor eminesciene o atmosferă aparte, inconfundabilă.

Ion Creangă a fost un scriitor român a cărui legătură de prietenie cu Mihai Eminescu care l-a încurajat în publicarea scrierilor sale este de netăgăduit.Autorul este considerat unul dintre marii scriitori ai literaturii române, îndeosebi pentru opera sa principală, lucrarea „Amintiri din copilărie”.

G.Călinescu spunea despre Ion Creangă „Realismul rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor.Întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție improvizată”Tinerețea lui Creangă este binecunoscută datorită cărții sale „Amintiri din copilărie” prin care a rămas cunoscut în cultura română.La insistențele lui Eminescu, a frecventat „Junimea” unde face lectura scrierilor sale, publicând apoi în revista „Convorbiri literare” poveștile sale binecunoscute „Soacra cu trei nurori” și „ Capra cu trei iezi”.

Între anii 1875 și 1883 , scrie cele mai importante lucrări ale sale sfătuit fiind să la pună pe hârtie de Eminescu, care și-a dat seama de marele lui har de povestitor, toate poveștile fiind publicate în „Convorbiri literare”.

Umorul pe care îl are Ion Creangă izvorăște din înțelepciunea tăranilor din rândul cărora provenea, scrierile sale fiind și în ziua de astăzi pline de prospețime, împletind în ele răul cu binele, prostia și inteligența, rezultatul fiind un întreg armonios.

Alt scriitor român reprezentativ pentru perioada marilor clasici este Ion Luca Caragiale, cunoscut în calitate de dramaturg, nuvelist, pamfletar, ziarist, director de teatru, unul dintre cei mai importanți scriitori români. Prima piesă scrisă de Caragiale a fost „ O noapte furtunoasă”, care s-a bucurat de o atenție deosebită la „Junimea” și a fost publicată în „Convorbiri literare” în anul 1879, unde vor apărea toate piesele pe care autorul le-a scris.Pe data de 15 martie 1876 a apărut la București ziarul “Timpul”, care aparținea conservatorilor ce erau la putere în acele vremuri, iar în scurt timp, deoarece puterea a fost preluată de liberali, va deveni principalul ziar al opoziției.

Ziarul era susținut din punct de vedere financiar prin cotizațiile pe care le dădeau membrii partidului, deși o parte a acestora printre care se numărau P.P Carp și Th.Rosetti doreau desființarea publicației.)

Denumit “Ziar politic, comercial, industrial și literar”, “Timpul” avea la conducere inițial pe Gr.H.Grandea care se remarcase prin activitatea de la “Curierul Bucureștilor”.

La începutul anului 1877, la conducerea gazetei va fi numit Titu Maiorescu, care a contribuit la ascensiunea ziarului care a reușit să devină unul dintre cele mai importante ziare, atrăgând cititorii atât datorită abordării sale cât și prin calitatea jurnaliștilor cu care colabora.

Publicația va cunoaște momente dificile din punct de vedere financiar lucru pe care Slavici îl spunea într-o scrisoare care îi era adresată lui I Negruzzi : „Mă vei crede că nu ți-am scris până acum fiindcă mi-a fost peste putință să găsesc câteva momente de liniște sufletească. Sunt vreo 14 zile de când aproape nimeni nu mai vine pe la redacția „Timpului”, încât singuri doi inși, eu și Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la „Războiul”, fiindcă la “Timpul” nimeni nu-l mai plătește și omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de trei luni de zile bani. (…) Trăiesc numai eu știu cum, corecturi, reviste externe, notițe de prin ziare, varietăți, aceasta e zilnica mea hrană”

Ziarul avea rubrici cum ar fi “Știri telegrafice din țările străine”, “Știri telegrafice ale Timpului” sau “Cronica internă”.

În acest ziar lucrau trei scriitori ale căror nume aveau mare greutate în epoca respectivă: Eminescu, Caragiale și Slavici.

Articolele politice au fost date de Maiorescu lui Slavici, iar la insistențele lui Slavici i se propune lui Eminescu să se angajeze la ziar pe post de redactor.

Datorită venirii poetului în redacția gazetei sunt publicate mai multe articole literare sau științifice de sociologie, istorie socială precum și analize aprofundate ale stării de lucruri existe în țară.

La puțină vreme după angajarea lui Eminescu este adus la ziar și Caragiale care publică articole în stilul său caracteristic, care este binecunoscut din operele pe care le-a scris.

Exista o polemică a ziariștilor de la „Timpul” cu cei de la „Românul” care era foarte apreciată de cititori.

Ziarul liberal „era atacat în cultura lui superficială și în concluziile lui grăbite de un om care-și chibzuia fiecare gând și care măsura forma potrivită cu dânsul”, Eminescu dând dovadă de foarte mult talent în aceste dispute.

În anul 1884 Ioan Slavici a plecat la Sibiu, unde apare pe data de 14 aprilie primul număr al „Tribunei” sub conducerea sa, autorul spunând că „Tribuna” este „cea mai scumpă dintre creațiunile mele” .

La ziar scriitorul a impus utilizarea limbii române literare, cea care a fost dezvoltată de scriitorii români cum ar fi : Eliade, Alecsandri, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, ce erau frecvenți pomeniți în paginile ziarului pentru a fi cunoscuți și de ardeleni.

Din punct de vedere politic, Slavici era convins că cea mai potrivită soluție pentru românii transilvăneni era monarhia austro-ungară căreia trebuiau să îi fie fideli, iar șansa lor de a trăi mai bine era o constituție federală, iar unirea cu ceilalți români se poate realiza doar printr-o activitate intensă în domeniul culturii.

Pentru a publica lucrări literare a înființat „Foița Tribunei” în care a prezentat multă literatură populară, ce era considerată a fi baza literaturii române, luând modelul „Convorbirilor literare” și al „Daciei Literare”.

1.3 Presa scrisă-principala sursă de informare la inceputul sec.20(după 1900)

Crearea statului unitar român la 1 Decembrie 1918 a marcat puternic atât viața economică, cât și pe cea socială, politică și culturală de pe teritoriul țării noastre. Populația României a crescut ,iar suprafața țării aproape s-a dublat.Aceasta a dus la un schimb mai rapid de idei între provinciile istorice și la apariția unui public al ziarelor mult mai extins, concurența pe piață fiind mult mai acerbă.

Încrâncenarea luptelor și concentrarea tuturor forțelor pentru câștigarea războiului a dus la încetarea tipăririi revistelor și la existența a mai puține ziare, de aceea activitatea în domeniul jurnalistic a fost reluată complet după război.

O bună parte dintre cei care fuseseră colaboratori ai ziarelor și revistelor antebelice muriseră în această perioadă( Șt.O.Iosif, G.Coșbuc, Al.Vlahuță, Al.Macedonski).Intrarea în rândul politicienilor a făcut ca legătura altor oameni de litere de exemplu N.Iorga, O.Goga, C.Stere cu literatura și jurnalismul să devină tangențială.

Locul lor a fost luat de alți scriitori care până atunci nu fuseseră foarte cunoscuți ( E.Lovinescu, C.Petrescu, L. Blaga, Nechifor Crainic, George Călinescu).

Intreg continentul european intră într-o perioadă de transformări majore, de efervescență în toate domeniile și de creare a unor noi alianțe.

Începe să se manifeste tendința de integrare și sincronozare a culturii românești cu cultura universal, tendință observabilă și în jurnalele vremii. Noul val de scriitori încearcă o valorificare a specificului românesc in cadrul lărgit al culturii europene .

În această epocă se impun nume mari în presa română, care beneficiază și de experiența generațiilor anterioare, care au fost deschizătorii de drumuri, făcând parte din epoca marilor clasici.Dintre cercurile literare cu cea mai mare influență în epocă , menționăm în primul rând „Sburătorul”, care a apărut după încheierea războiului sub conducerea lui Eugen Lovinescu.Caracteristica principală a scriitorilor ce au aderat la această mișcare o reprezenta tendința modernistă, cu toată apartenența lor la generații diferite.

Reprezentanți de seamă ce s-au raliat acestei idei sunt considerați Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu.

Cercul a promovat un concept inovator pentru literatura română și anume acela al „sincronizării” cu marea cultură europeană. Referitor la concepția colaboratorilor revistei, Sburătorul scria „O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică: cântecul din fluier sau înjurătura națională pot fi specifice, fără a deveni și valori estetice(…) cât timp nu pot zice e frumos pentru că e românesc, a mai vorbi de specific în critica literară românească înseamnă a nu face disociație între categorii diverse”

Un alt curent existent în epocă a fost promovat de revista „Gândirea “care apare la Cluj în anul 1921, mutându-se apoi la București, unde impactul ideilor sale se amplifică.

Fondatorii și colaboratorii acestei publicații au încercat să urmeze idei tradiționaliste și să facă cunoscut ceea ce este caracteristic „sufletului național și vieții românești”Ei au preluat unele influențe semănătoriste conform cărora istoria și folclorul domină specificul unui popor.

Prin intermediul revistei se încearcă valorizarea miturilor românești, a obiceiurilor și credințelor ce aparțin din timpuri străvechi fondului cultural național. Deși în paginile revistei este combătut modernismul, este acceptată „poezia nouă”

Reprezentanți de succes, care și-au legat numele de „Gândirea” sunt: Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Nichifor Crainic.

După cum precizează Ov.S.Crohmălniceanu „Rezumarea numai la latura materială a vieții neamului ar fi fost -se credea la „Gândirea” slăbiciunea viziunii semănătoriste.Noua orientare își propune să aducă aici o completare, scoțând în evidență și rolul factorilor spirituali .Între aceștia, religia ortodoxă ar deține o prioritate incontestabilă.”

În același timp cu publicația „Gândirea”, Nichifor Crainic a scos și ziarul „Calendarul”. În sumarele „Gândirii”, s-au aflat, pentru un timp, și alți scriitori de seamă, ca Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Ion Vinea.

Având o singură întrerupere, înregistrată în anul 1933, prestigioasa revistă a apărut până pe data de 23 august 1944.

Cu timpul, gruparea care se ralia ideilor promovate de “Gândirea” s-a mărit, impunându-și orientarea și altor publicații, cum ar fi : „Ramuri” (1919 – 1929; 1934 – 1945), „Năzuința” (1922 – 1029), „Familia” (1926 – 1929; 1934 – 1944), „Darul vremii” (1930), „Datina” (1930 – 1932), „Secolul” (1932), „Gând românesc” (1933 – 1940), „Linia dreaptă” (1935 – 1938), „Rânduiala” (1935, 1937 – 1938), „Sfarmă-Piatră” (1935 – 1942).

O revistă care avea un caracter mai aparte ce a apărut în perioada interbelică, care era scrisă cu un înalt nivel artistic, a fost „Bilete de papagal” (1928 – 1929, 1930, 1937 – 1938, 1944 – 1945), care era condusă de Tudor Arghezi, care a lansat în paginile ei un număr foarte mare de tineri scriitori.

Printre aceste foi cu idei subversive se numărau: „Socialismul”, „Tineretul socialist”, „Scânteia”, „Lupta de clasă”, „Iașiul socialist”, „Raza”, „Slova”, „Cultura proletară”, „Bluze albastre”, ”Era nouă” și altele.

Singura publicație antebelică ce a apărut și după primul război mondial a fost „Viața Românească”. Această revistă a fost criticată pentru poziția sa pentru neutralitate manifestată înainte de război.

Atacuri pe această temă s-au mai produs din partea foștilor oponenți ideologici cum ar fi Iorga și Lovinescu chiar după 1918.Nucleul acestei grupări a fost constituit din Ibrăileanu, Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction.

În paginile acestei reviste au publicat majoritatea autorilor reprezentativi ai perioadei citând dintre aceștia pe Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, deoarece această publicație avea un mare prestigiu, câștigat în decursul anilor.

Oamenii de litere din acest cerc aveau o dublă influență, una a maselor populare a căror nemulțumire creștea din pricina nedreptăților la care erau supuse și pe de altă parte cea a păturii mijlocii dornice să găsească un mod de îndreptare a situației prin reforme și nu prin metode ce presupuneau violență și poate chiar vărsare de sânge.

Grupul raliat în jurul revistei „Viața Românească” credea că „singura formă de organizare echitabilă și posibilă a tării noastre” este „democrația rurală”

Un curent interesant a fost cel promovat de „Cuvântul literar și artistic” care a publicat în 1928 „Itinerariu spiritual”, scris de Mircea Eliade . Acest text a născut o dispută în publicațiile vremii pe tema „noii generații”.

Din grupul colaboratorilor la această revistă au făcut parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, care au pornit o adevărată cruciadă împotriva „bătrânilor”punându-le în spate toate păcatele.

În același timp, ei promovează intens ideea necesității afirmării altei „generații” care se grăbește să-și găsească un loc sub soare.

Mentorul lor a fost Nae Ionescu, căruia mulți dintre oamenii de litere ce participau la proiect i-au fost studenți și care a exercitat o adevărată fascinație asupra minților tinere.

1.3.1 Mari jurnaliști și mari directori de ziare „Șantajul și etajul”

În perioada interbelică, presa românească începe să aspire la idealul pe care îl are orice gazetă modernă: preț de copertă scăzut, tiraj mare și finanțare realizată din reclamă la orice fel de produs (la înghețată, la cremă de bătături, la boiangerii ”care desfid concurența” și franzelării „în condiții higienice”, la pantofi: „Reputația încălțămintei «Mociornița» se datorește atât confecțiunii trainice cu mașinile de cusut americane «Good Year», cât, mai ales, tălpii de calitate superioară, fiind tăbăcite prin sistemul lent) acestea fiind câteva reclame adăpostite în paginile ziarelor.

În această perioadă apar marii directori de gazete și marii jurnaliști, ca Stelian Popescu (fondatorul și conducătorul ziarului „Universul”), Pamfil Șeicaru (fondatorul și conducătorul ziarului „Curentul”, cu sediul în strada Eforie din București), Nichifor Crainic (mentorul revistei „Gândirea”), dr. Ilie Rădulescu (directorul ziarului de extrema dreaptă „Porunca Vremii”), Radu Gyr…
Propaganda politică, manifeste politice, îndemnuri electorale și critica acțiunilor adversarilor politici erau nelipsite din ziare, la fel ca și în zilele noastre.

Fiecare publicație își avea propriile orientări politice: „Adevărul”, „Dimineața”, „Facla” erau gazete democratice, de centru-stânga, „Universul” era de centru-dreapta, „Curentul” și „Cuvântul” de dreapta sau, uneori, de extrema dreaptă.În articole precum „Bătaie de joc de banul nostru”, miniștrii erau certați deoarece își luaseră pălării de la Londra. În alt loc citim că „Ședința începând la o oră nepotrivită, după-masă, doi senatori s-au absentat, preferând ca astăzi să doarmă acasă”.

Presa interbelică a demonstrat având documente că, în anul 1933, primarul Protopopescu a atribuit pavarea unei străzi din București, fără a avea loc o licitație, unor apropiați, familia Rudenberg, fără ca până atunci firma familiei respectivă să mai fi făcut o asemenea lucrare în capitală.
Poetul Sandu Tudor care era director al ziarului „Credința” și prozatorul Zaharia Stancu au fost implicați într-un proces, dar și într-un șantaj, primul fiind cel care a pierdut și care s-a ales cu două săptămâni pe care le-a petrecut la închisoarea Văcărești.

Sentințele se prescriau din doi în doi ani, iar calomnia se pedepsea doar formal, așa că, pentru a-și face dreptate, unii apelau la metode ceva mai vechi: duelul.

Petru Comarnescu l-a provocat la duel pe Zaharia Stancu, ajungând până la trimiterea de martori. Duelul nu a avut loc, deoarece Comarnescu a obținut ceea ce dorea. Mircea Vulcănescu, un om de peste 130 de kilograme, neavând încredere în justiție, dă o fugă până la redacția ziarului „Credința” și îi trage o bătaie lui Sandu Tudor, care insinuase că Asociația culturală „Criterion” ar include și așa-numiți „cavaleri de curlanda” (homosexuali).

Pamfil Șeicaru a devenit specializat în campanii dure duse împotriva unor puternice societăți industriale, bancare, comerciale, care, pentru a potoli furia jurnaliștilor și a-și păstra renumele plăteau sume importante de bani.

Se pare că în acest mod a reușit „Curentul” să-și construiască într-un timp scurt un sediu impunător și să achiziționeze o tipografie modernă. „Invidioșii” au lansat atunci vorba „Șantajul și etajul”.

Între anii 1932 – 1938, Pamfil Șeicaru a fost deputat în Parlamentul României, timp de 2 legislaturi.
Greșelile de tipar au fost coșmarul pe care îl aveau ziariștii interbelici, căci, pentru orice literă greșită, trebuia să se toarne din nou un rând întreg. La transcriere puteau, bineînțeles, să apară alte erori, „astfel că, de multe ori, îndrepți o greșală și se fac în locul ei cinci”.

În aceste condiții, corectorul ajunge să fie considerat coautor, deoarece schimbările de sens capătă uneori valoare literară. În loc de „Un înger intrigant” apărea de exemplu „Un înger intrigat”, în loc de „o picătură de gelatină” – „o pictură de gelatină” etc. Nu e de mirare că Geo Bogza ajunge să se entuziasmeze : „Unde ești tu, paginator genial cu zâmbet de drac, cu suflet de înger, scăpărând din degete miracolul unei ironii depășind hotarele? Dacă în noaptea paginației ai fost conștient de actul pe care îl săvârșești, cât te invidiez…”

1.3.2 „Universul” – elita presei Românești

O altă publicație importantă în secolul XX a fost ziarul „Universul”, care a luat ființă la finalul secolului al XIX-lea în anul 1884, ideea apariției având-o ziaristul italian Luigi Cazzavillan care venise în țările Române în calitate de corespondent de război.

Pe data de 20 august 1884 apărea primul număr din acest ziar, în format mic și având doar două pagini, tirajul fiind doar de 500 de exemplare, ajungând apoi, la scurtă vreme, în 3000 exemplare.

Copiind în mod evident ziarele italiene ale perioadei, noua publicație a adus o serie de transformări cu privire la modul de a face presă în România din acele timpuri.

Universul era îmbogățit cu multe ilustrații, cu reclame, iar prețul ziarului era de 5 bani, relativ scăzut pentru acea perioadă. 

Dorința conducerii ziarului a fost ca acesta să fie independent politic, deviza publicației fiind cea a întemeietorului ei care spunea: "Nici cu ăla, nici cu ăla: ăsta e Universul!".

Articolele pe care le publica Universul erau relativ seci, numai cu scop informativ , menținându-și astfel o linie nepărtinitoare față de curentele politice, câștigând mai mult aprecierea cititorilor.

Administrat negustorește, după cum făcea o constatare Pamfil Șeicaru, Universul a devenit și o afacere de un mare succes. Acest fapt i-a permis fondatorului ziarului să mai editeze câteva publicații care aveau tematici total noi pentru România sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX , în acest mod apărând Tezaurul Familiei ca foaie de modă și caricaturi, Universul literar sau Veselia.

A fost primul ziar românesc care a avut în conținut rubrici de „fapt divers" dar și de „mica publicitate", având, de asemenea, știri senzaționale din acele vremuri care erau scrise simplu, astfel încât să fie înțelese de publicul larg .

Un avantaj al acestui ziar consta în faptul că apărea dimineața devreme, în jurul orei 7.00, în timp ce ziarele celelalte ajungeau pe piață abia după prânz.

La câțiva ani de la apariția sa , ziarul „Universul" ajunsese la un tiraj zilnic de 40.000 de exemplare, pe când „concurența" abia reușea să atingă undeva în jurul a 5.000 exemplare.
Fiind organizat conform cu toate regulile moderne ale jurnalismului , ziarul a rezistat și după ce a murit moartea întemeietorul său, Cazzavillan murind la finalul anului 1903, la vârsta de 51 de ani.

După ce a trecut un deceniu în care a fost condus de următorul soț al văduvei lui Cazzavillan, ce se numea Nicolae Dumitrescu Câmpina și după cei doi ani de suspendare a apariției, atunci cînd exista ocupația germană a Bucureștiului, adică între anii 1916-1918, Universul cunoaște o nouă perioadă de înflorire după anul 1920, atunci când conducerea ziarului e preluată de Stelian Popescu (1874 – 1960), care a fost ministru al justiției în câteva dintre guvernele perioadei interbelice.

Gazeta avea, pe vremea maximei sale dezvoltări, 700 de sucursale în toată țara, fiind tipărit în cinci ediții zilnice.

Gazeta Universul avea corespondenți în marile orașe ale Europei, paginile publicației cuprinzând articole diverse, ce erau legate de politică, societate, sport, modă, etc.

Ziarul de pe strada Brezoianu nu a fost doar o simplă gazetă între cele ale vremii, ci o adevărată instituție în jurul căreia s-a format o elită de jurnaliști, nu foarte cunoscuți, care umpleau mereu cafenelele de pe Calea Victoriei.

Universul, beneficia și de o tipografie ce putea atunci când se cerea să scoată 200.000 de exemplare pe zi.

În anul 1943, Stelian Popescu a lăsat conducerea gazetei unuia dintre ginerii săi, Ion Lugojanu iar după anul 1945, o dată cu venirea la putere a comuniștilor, ziarul Universul a fost condus de un "comitet de redacție" și a fost închis definitiv în anul 1953.

Instaurarea puterii comuniste a fost o lovitură pentru presă, deoarece acceptarea și promovarea unui tipar total neadaptat societății civile și nevoilor sale de informație, de cunoaștere a dus la un regres al acesteia. Funcțiile sociale, de educare au fost înlocuite de tendința tot mai mare de a îndoctrina din puncte de vedere ideologic întreaga populație.

Jurnaliștii suferă o transformare în propagandiști, iar presa “funcționează ca o mașină de mobilizare a maselor”.

Această situație nu era mult deosebită de cea interbelică, în privința profesionalismului de care dădeau dovadă jurnaliștii, aceeși abordare pătimașă manifestându-se și în comunism.

Partizanatul a înlocuit obiectivitatea, articolele de idei, de comentariu sunt preponderente în dauna celor care ofereau doar informații, stilul personal ia un avans important în fața impersonalității.

Nicolae Ceaușescu a fost preocupat după ce a preluat puterea să afle pârghiile de control și de dirijare a presei scrise și audio-vizuale. Concepția sa privind rolul pe care gazetarul îl avea în societate s-a făcut cunoscută prin legea presei din anul 1974.

La Congresul al IX-lea al PCR desfășurat în iulie 1965, noul secretar general a reamintit presei că principala ei misiune era aceea de a prezenta mesajul oficial al partidului și să construiască cetățeni devotați socialismului. Informarea, educarea sau distrarea populației erau sarcini secundare ale mass-media pe care trebuia să le facă printre altele.

Avertismentul lui Ceaușescu de la congres nu a fost unul de fațadă iar pe data de 15 octombrie 1965 a convocat la sediul CC al PCR consfătuirea pe țară a „lucrătorilor din presă și radioteleviziune“, ocazie pentru a putea trasa unele„indicații prețioase“.

În opinia liderului suprem al țării, mass-media trebuia să verifice „dacă cuvântul partidului,  politica partidului, a guvernului este cunoscută de masele largi“.

Gazetele și emisiunile radio-tv aveau sarcina „să oglindească părerea maselor largi“Principala nemulțumire ape care o avea Ceaușescu era legată de prezentarea problemelor economice în mass-media deoarece considera că materialele referitoare la industrie și agricultură erau lipsite de profunzime, fiind redactate „din vârf de condei“.

Fuseseră organizate la Comitetul Central dezbateri care aveau ca temă îndeplinirea planului, însă acestea avuseseră drept rezultat articole „superficiale“, care nu analizau „mai adânc, mai serios, viața economică“. Nicolae Ceaușescu ajunsese la constatarea că presa își făcuse prostul obicei să relateze doar realizările, ignorând neajunsurile.

În mass-media nu existau discuții cu privire la evenimentele negative, cum ar fi delapidările sau furturile.

Presa trebuia să găsească metode prin care să se poată combate aceste fenomene, spunea cu convingere Nicolae Ceaușescu..

Viziunea lui Nicolae Ceaușescu cu privire rolul mass-media în ansamblul societății socialiste s-a concretizat odată cu Legea nr. 3/1974 privind presa din Republica Socialistă România prin care mass-media beneficia de primul act normativ din istoria României.

Dar, în loc să realizeze o reglementare a statutului „celei de-a patra puteri în stat“, legea nu făcea altceva decât să afunde presa în ideologie și să înăsprească controlul partidului. Subordonarea pe care mass-media trebuia să o aibă față de PCR era enunțată încă din primele paragrafe:„Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste, să promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieții și activității sociale“.

O altă atribuție pe care trebuia să o aibă mass-media era să „exercite un rol activ în cunoașterea de către mase a politicii interne și externe a Partidului Comunist Român“.

De asemenea, presa milita pentru „transpunerea în viață a programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, a societății comuniste“. 

Legea presei a fost emisă în contextul în care se făceau pregătiri pentru Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974).

În Raportul Comitetului Central pe care l-a prezentat prezentat la Congres, Nicolae Ceaușescu a solicitat mărirea ponderii factorului ideologic în discursul jurnalistic.

Secretarul general al partidului afirma că „presa, radioul, televiziunea și toate mijloacele de informare în masă să desfășoare, în viitor, o activitate mai susținută pentru unificarea eforturilor întregului popor în direcția înfăptuirii Programului PCR și Directivelor“.

În același timp, liderul Partidului Comunist Român dorea „mai multă fermitate“ din partea „organelor de presă“, în sensul sporirii criticii față de lipsurile societății. Nicolae Ceaușescu a făcut recomandarea presei pentru prima dată să intensifice promovarea „politicii de pace și colaborare internațională“ a României socialiste. În anii care au urmat, paginile ziarelor și programele radio-tv au prezentat în exces asemenea subiecte, care arătau cât de iubitori de pace erau românii.

Publicațiile din acea vreme erau, în majoritatea lor, instrumente controlate de guvern, în mod direct sau indirect, prin măsuri ce se refereau la hârtie, tipărire, numărul de tiraje, difuzare.

Perioada 1965-1970 poate fi văzută drept un reviriment al presei românești, numărul de publicații crescând destul de mult, de la 110 la aproape 700 de titluri.

Această tendință a fost pe o perioadă scurtă, politica permisivă inițial a lui Nicolae Ceaușescu modificându-se, destul de rapid, într-o dictatură, în care rolul fundamental al presei era acela de a întreține cultul personalității „conducătorului iubit”.

Conținutul articolelor este supus unor controale din ce în ce mai riguroase, relațiile cu alte țări sunt tot mai greu de menținut, în condițiile în care nu se admite recepționarea posturilor de radio sau de televiziune străine, jurnaliștii suferind o mutație profesională caracteristică regimurilor dictatoriale: din ochii ațitiți asupra greșelilor puterii, devin servitorii acesteia.

O caracteristică a presei în perioada comunistă a fost utilizarea limbii de lemn cu anumite construcții (expresii) ce erau folosite în mod obsesiv pronumele „eu” era înlocuit tot mai des de cel colectiv „noi” , care în opinia comuniștilor făcea o diferență între comuniști și capitaliști.

În starea de fapt existentă în epocă, în care teroarea își făcea tot mai mult simțită prezența, când dușmanii de clasă se regăseau în cele mai multe cazuri în rândul intelectualilor, ce erau văzuți ca fiind clasa ce ajuta clasa muncitoare la îndeplinirea țelurilor mărețe, e ușor de înțeles de ce în România comunistă nu au existat forme de opoziție, ziare care să dezvăluie adevărul.

O analiză efectuată cu privire la publicațiile din perspectiva periodicități acestora, a relevat faptul că, la nivelul anului 1989, din cele 495 de titluri, 36 erau cotidiene, naționale și regionale, restul de 459 împărțindu-se între săptămânale, bi-lunare, lunare, trimestriale și anuale.

Tirajele cele mai mari le aveau ziarele Scânteia, peste un milion de exemplare, și Scânteia tineretului, aproximativ 250 000 de exemplare.

Legea presei din 1974 face următoarele precizări: „În Republica Socialistă România presa îndeplinește o înaltă misiune social-politic, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii socialiste. Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii P.C.R., a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste (…), contribuie prin întreaga sa activitate la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate (art.1). Presa își desfășoară activitatea sub conducerea P.C.R. – forța politică conducătoare a întregii societăți din R.S.R. (art.2)”.

După anul 1989 privatizarea presei scrise a fost finalizată rapid, acest tip de media dovedindu-se a fi actorul social cu cel mai mare dinamism al reformei și în genere perioadei de tranziție. .

Tirajele ziarelor, adevărate barometre care atrag publicitatea, au avut variații foarte mari în perioada scursă din 1989.

Dacă în anul 1990, Adevărul și România liberă erau difuzate în 1,53 milioane exemplare și respectiv 1,49 milioane exemplare pe zi, în câțiva ani, publicul fiecărui ziar se stabilizează, cotele reale de audiență fiind acum de ordinul miilor, aceștia reprezentând cititori fideli ai publicațiilor.

CAPITOLUL II
„ADEVERUL” – „SCÂNTEIA” – ”ADEVĂRUL”

2.1 Apariția ziarului ”Adeverul”

În data de 15 august anul 1888 – apare ziarul Adeverul , fondatorul cotidianului fiind pe vremea respectivă Alexandru Beldiman,prieten al lui Alexandru Ioan Cuza și fostul prefect de poliție al orașului București care era un antiregalist convins și care a fost editorul și redactorul primei serii ce a apărut inițial în 1871 , la Iași pentru o perioadă destul de scurtă.

După câteva luni, ca urmare a atacurilor neîntrerupte împotriva regelui, ziarul este suprimat, iar Beldiman este arestat și dat în judecată.

Fig 4 Ziarul Adeverul de la Iași

Juriul, în care prim-jurat era V. Alecsandri, a dat un verdict de achitare, însă “Adeverul” nu va mai fi reluat decât peste 16 ani, la București.

2.2 Ziarul „Adeverul “ la București

Din grupul de redactori ai seriei a doua ce a început în 1888 au făcut parte, lângă directorul politic al ziarului ce era Al. V. Beldiman, și Gr. Ventura care avea funcția de prim-redactor, fiul său, Const. Ventura (care semna Un gălățean), I. S. Spartali ce se ocupa de traducerea de romane-foileton, I. Hussar ce a fost redactor al părții politice din anul 1889,și C. B. Stamatin-Nazone.

Fig.5 Ziarul „Adeverul” de la București

Un conflict ce apare între Beldiman și proprietarul tipografiei unde era tipărit ziarul, Toma Basilescu (cel care va scoate un alt ziar, cu același titlu, în perioada 24 martie și 26 iulie 1892), este urmat de o reorganizare a redacției, din care se retrage Gr. Ventura, care era în dezacord cu vederile democratice ale directorului Beldiman .

În consecință, pentru doi ani, postul de prim-redactor este ocupat de I. N. Roman.

În luna septembrie a anului 1893, ziarul „Adeverul” se apropie de mișcarea socialistă, atunci când în redacție vine Anton Bacalbașa ca prim-redactor, și ziariștii socialiști I. Teodorescu și C. D. Anghel, care era fratele poetului D. Anghel. Din anul 1892, redactor al părții literare va fi Traian Demetrescu.

Colaboratori ai revistei mai erau G. Ibrăileanu, E. Vaian (redactor), Laura Vampa, Ed. Dioghenide (redactor) și C. Mille, mai întâi fără să-și semneze articolele, iar de la data de 5 ianuarie 1894 scriind sub propria semnătură.

Alți colaboratori erau C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere (care își semna articolele Un observator ipohondrie), Zamfir C. Arbore, C. A. Filitis, sociologul Iosif Bolocan ș.a.

Partea culturală și literară a ziarului, care avea și suplimentele cu această tematică („Adevărul literar”, „Adevărul ilustrat”, „Adevărul de joi”), era redactată de scriitori care aveau vederi politice și idei estetice moderne (C. Mille, A. Bacalbașa, Tr. Demetrescu, A. Stavri).

În cadrul polemicilor literare ale acelei perioade, ziarul a susținut, în mod deosebit prin publicistica lui C. Mile și A. Bacalbașa, necesitatea unei arte cu caracter național și militant.

Cronica dramatică a fost realizată până în anul 1892 de Gr. Ventura, după aceea de A. Bacalbașa, de I. Bacalbașa și, spre sfârșitul secolului, de Emil D. Fagure. Erau prezente de asemenea, cronici muzicale sau de artă plastică dezbătând probleme specifice epocii.Traian Demetrescu a scris cronică parlamentară, având o rubrică numită „Fizionomia Senatului”, a făcut traduceri din ziarele franceze și a publicat numeroase poezii, schițe și nuvele.Anton Bacalbașa, pe lângă bogata colaborare în domeniul politic sau de comentator avizat al vieții intelectuale din acea perioadă, a publicat versuri, schițe umoristice, parodii.

Pe prima pagină erau publicate articole portret ce erau dedicate unor personalități culturale și politice și care erau redactate în mod obișnuit de I. Hussar, Tr. Demetrescu, A. Bacalbașa sau C. Mille.

Ziua de 10 mai, care era ziua regelui Carol I, și care devenise sărbătoare națională era prezentată în „Adeverul „ drept „zi de doliu național”, din cauza semnificației care îi fusese atribuită de conducerea ziarului, potrivit convingerilor pe care aceasta le avea.
Din anul 1888 și pînă în prezent, ziarul „Adevarul „ a trecut prin mai multe etape care au definit evoluția pe care a avut-o.

În ziar au apărut articole de diverse feluri:rușinoase,apreciate,capodopere jurnalistice,etc…

Acest ziar a apărut ca un ziar anti – regalist și și-a cîștigat o reputație foarte bună publicînd opere ale marilor scriitori români din secolul XX. În fiecare zi de joi , „Adevărul“ publica în pagina 1 texte semnate I.L. Caragiale.

O parte din „Momente și schițe“ a apărut pentru prima dată în „Adevărul“. Mulți ani la rând, marii scriitori ai literaturii române au scris în „Adevărul literar și artistic“: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, George Coșbuc, George Călinescu, Brunea Fox, Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Panait Istrati, George Topârceanu și alții…

În anul 1895 Alexandru Beldiman îi vinde lui Constantin Mille ziarul „Adeverul“ iar prin inovațiile pe care le aduce gazetei, Mille devine „părintele ziaristicii moderne române“, așa cum scrie pe piatra sa funerară din cimitirul Bellu.

Tot în 1895, prim-redactor este numit C. Bacalbașa care, cu încetul, modifică și componența redacției. Alături de militantul socialist Al. Ionescu, redactor și corector din 1894, sunt angajați I. C. Bacalbașa, G. Russe-Admirescu, C. Balaban și Vespasian Pella; aceste schimbări aduc și o orientare politică nouă, ”Adevărul” îndepărtându-se de gazetele socialiste, dar rămânând un cotidian democratic, antidinastic, republican.

Independența de vederi ce erau exprimate în mod tranșant, atitudinea protestatară (împotriva corupției existente în justiție și administrație, împotriva brutalităților pe care conducerea armatei ca și împotriva politicianismului), propaganda pe care gazeta a făcut-o pentru votul universal și pentru drepturile femeii, campaniile în favoarea celor asupriți, cu precădere a țărănimii, și în problema unității naționale au făcut ca ”Adeverul” să fie unul dintre cele mai însemnate și mai citite ziare din ultimele decenii din secolul al XlX-lea și din primele ale celui următor.

În anul 1898 se inaugurează Palatul Sărindar, care era noul sediu al ziarului „Adeverul“. Clădirea copia modelul pe care îl avea palatul Figaro, din Paris. Fosta redacție a ziarului „Adeverul “ mai există și azi pe strada Constantin Mille, însă se poate spune că este o ruină.

Până să se mute în noua reședință, redacția și administrația pe care o avea ziarul “Adeverul” își avea sediul în câteva camera existente în pasajul Băncii Naționale, unde aveau un post telefonic (cu numărul 25) , echipa fiind foarte mândră de noul sediu pe care îl considerau „ceva într-adevăr european” .

Ziariștii scriau că palatul „Adeverului” se constituie într-o dovadă a simpatiei pe care publicul cititor o are pentru ziar, o dovadă care era văzută de toată lumea, iar cei care se ocupau de gazetă mulțumeau publicului care îi ajutase să ridice acest palat.

“Palatul a însemnat mai mult decât o performanță arhitecturală- întâia oară un ziar își permitea luxul de-a oferi fiecărui redactor un birou separat”. Această clădire a suferit mai multe modificări fiind mărită până la dimensiunile pe care le-au observat oamenii care au trecut, până în anul 1995 pe strada Sărindar, unde era Întreprinderea Poligrafică Luceafărul. După anul 1900, echipa de redacție se schimbă de mai multe ori, printre noii gazetari veniți la ziar găsindu-se B. Brănișteanu, Emil D. Fagure (cronicar dramatic și comentator al actualității literare), Simon Pauker (secretar de redacție și la „Dimineața”), Ion Teodorescu, Albert Honigman, Const. Graur.

În această perioadă sunt introduse rubrici noi (economică, religioasă, militară, de drept etc.) și se scot, în continuare, reviste-satelit cum ar fi „Belgia Orientului” (umoristică; 1903-1905), „Viața literară” (1906-1908), etc…

În luna noiembrie a anului 1904 se realizează o restructurare a paginilor gazetei, cu obiectivul de a face o distribuire mai modernă, mai potrivită a rubricilor.

Tot în acea perioadă , C. Mille începe să scrie seria de însemnări intitulată “Letopisiți”, care continuă cu succes de public mai mulți ani.Pe lângă „Adeverul“, Mille a deschis o nouă gazetă care apărea în fiecare dimineață și care se numea „Adeverul de dimineață“ (devenită în decembrie 1904 „Dimineața – organ de informațiuni și reportagii“).

Între anii 1900 și 1916, articolele din ziar, ce erau dedicate politicii sau comentariilor sociale, mențin tonul viu, polemic, de multe ori vehement.

În paginile consacrate culturii și literaturii este adoptat un alt ton, mai așezat, care prezenta diferențe vizibile în comparație acela din perioada când prim-redactor era A. Bacalbașa.

Printre redactorii gazetei se găsesc, în continuare, mulți scriitori tineri: Toma Dragu, Aida Vrioni, Ana Holda, Ecaterina Racoviceanu-Fulmen, B. Nemțeanu, Dinu Dumbravă, N. D. Cocea (care va înființa apoi, finanțat de C. Mille, revista „Facla”), I. Russu Abrudeanu.

Responsabilitatea în ceea ce privea alcătuirea paginilor literare a revenit lui A. Honigman, Iosif Nădejde sau, pentru puțin timp, lui C. Al. Ionescu-Caion.

Critica dramatică era realizată de I. C. Bacalbașa, Emil D. Fagure, Al. Mavrodi iar de la Paris, soseau corespondențe ale poetei Elena Văcărescu.

Orientarea politică a ziarului Adeverul se păstrează, deși se pot evidenția unele nuanțe noi, care erau în pas cu evoluția socială. Gazeta continuă campaniile pentru vot universal ori pentru drepturile politice ale femeilor, iar după anul 1914, ziarul a luat parte în mod activ la campania pentru intrarea României în război alături de Franța și Anglia. Ca urmare, în luna octombrie 1916, Adevărul este suspendat de comandamentul german de ocupație, iar clădirile redacției și tipografia sunt rechiziționate.Ziarul avea să reapară la începutul anului 1919, deoarece în timpul războiului majoritatea ziarelor și-au încetat apariția. După primul război mondial, director și președinte al consiliului de administrație este tot C. Mille.

Situația financiară dificilă pe care o avea ziarul îl obligă însă, în august 1920, pe cel ce se afla la conducere de un sfert de secol să cedeze drepturile sale de proprietate societății „Cultura națională” și să se retragă.

Povestea lui Mille la „Adeverul“ are deci finalul în anul 1920, atunci când vinde ziarul către bancherul Aristide Blank.

Un comitet de redacție interimar, alcătuit din B. Brănișteanu, Emil D. Fagure (prim-redactor) și A. Honigman, a condus ziarul între august 1920 și noiembrie 1921, atunci când directori devin Constantin Graur și fostul secretar de redacție I. Rosenthal, cel care se va retrage în anul 1924, fiind înlocuit de Em. Socor, care a fost director până în 1933.

Aspectul pe care îl avea ziarul se modifică, se produce o modernizare atât ca structură, cât și din punct de vedere grafic.

Sunt introduse pagini speciale (de cultură, de teatru, pentru femei etc.) și se aleg colaboratori foarte importanți din mediile artistice, literare sau științifice și politice.

Orientarea democratică a gazetei se menține, însă cu timpul, mai ales după 1930, își fac apariția unele fluctuații de opinie, manifestate în mod concret prin luări de poziție care vor stârni reacții ferme, uneori violente ale ziarelor care se poziționau în centru și dreapta, dar și ale unui cotidian de însemnătatea și răspunderea pe care o avea „Universul”.

Chiar dacă în redacția Adevărului, în anii de după primul război mondial, continuă să se găsească unii dintre vechii redactori (I. Teodorescu, G. Millian-Maximin, B. Brănișteanu), echipa a fost modificată în mai multe rânduri. De-a lungul vremii, până în anul 1937, au făcut parte din această echipă Mihail Sevastos, Lascăr Sebastian, Horia Roman, Al. Graur, M. Graur, Mircea Grigorescu, Al. Sahia, Eugen Jebeleanu, George Macovescu.

Rubricile care erau destinate culturii și literaturii au rămas, în tradiția ziarului, substanțiale, variate și au reflectat tot timpul preocupările și pozițiile pe care le avea un anumit segment al intelectualității.

Din anul 1936 și până în 1937 director va fi Mihail Sadoveanu, iar din comitetul de redacție au făcut parte, între alții E. Lovinescu.

În anul 1937 publicația „Adeverul“ este interzisă de guvernul condus de poetul Octavian Goga și de A.C. Cuza.

Acești doi oameni politici doi fuseseră până atunci o țintă pentru acizii jurnaliști de la „Adeverul“, care se folosiseră de libertatea presei pentru a-ți exprima opiniile.

În anul 1946 „Adeverul“ reapare după nouă ani de pauză forțată, iar pe data de 31 martie 1951 apare ultimul număr din ziarul „Adeverul“ înainte de a fi închis de comuniști.

După cel de-al Doilea Război Mondial, B. Brănișteanu este prim-redactor al ziarului Adeverul (până în anul 1947), periodicul fiind condus de un comitet de redacție care se găsea, mai ales din 1948, sub influența puterii comuniste

În ultima perioadă de apariție, (1946-1951), numărul colaboratorilor ziarului se micșorează, printre ei numărându-se Demostene Botez, Cezar Petrescu, F. Brunea-Fox, Gala Galaction.

Între anii 1947 și 1948, Tudor Arghezi a publicat pe prima pagină a ziarului seria de articole intitulată “Tablete”, în care sunt surprinse multe din frământările și accidentele epocii.

Articolul de fond din ultima ediție este un mesaj al redacției către cititori, care a început cu următoarele cuvinte : „Ziarul „Adeverul” încetează astăzi”, dispariția având loc atunci la numărul 18.039.

2.3 „Scînteia „,continuator al „Adeverului „

Ziarul „Scânteia „” a fost considerat continuatorul cotidianului „Adeverul” în perioada comunismului.

Sărbătorile naționale din acea perioadă precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile ziarului Scânteia așa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarășului Stalin  și tuturor „oamenilor muncii”. Ziarul „Scanteia „ a devenit cel mai important cotidian al vremii în perioada comnistă.

Fig 6.Ziarul “Scânteia”

Alături de revista „Lupta de clasa”, care a fost transformata in „Era socialista”, ziarul a constituit principalul mijloc de transmitere in rândul maselor populare a ideologiei regimului comunist.

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la apariția primului număr al ziarului „Scânteia”, pe data de 15 august în anul 1981, Nicolae Ceaușescu i-a felicitat și le-a mulțumit tuturor redactorilor și colaboratorilor pe care îi avea ziarul iar, in final, a conferit ordinului “Victoria socialismului” acestei publicații. Sărbătorirea apariției primului număr al oficiosului partidului reprezenta, de fapt, în perioada comunistă Ziua Presei din România, ceea ce era dovada faptului că “Scânteia” era considerată cea mai importantă publicație a vremii.

Pe 15 august, de Ziua Presei, în fiecare an în centrul atenției se afla “Scânteia”, principalul cotidian al țării.

Acest ziar era, de altfel, cel mai vândut ziar din țară având un tiraj de peste 1.800.000 de exemplare zilnic la începutul anilor 80.

Dar nici ziarul cel mai important al României nu era lipsit de probleme. În anii 80, în urma unor greșeli și defecțiuni care au apărut la unele imprimate ce erau executate de Combinatul poligrafic “Casa Scînteii” s-au făcut controale la întreprindere în urma cărora au fost constatate mai multe neajunsuri.

O parte dintre acestea se refereau la slaba calitate a materialelor folosite la imprimare (hârtie, cerneală).

În acea perioadă Ziarele „Scânteia” și „România liberă” aveau tiraje speciale, de câte 3.000 de exemplare, care erau destinate conducerii de partid, exportului.

Acestea erau tipărite pe hârtie având calitate superioară iar restul tirajului, care era destinat marii mase a cititorilor, ce apărea pe hârtie mult mai slabă din punct de vedere calitativ.

În societatea comunistă, mai ales în perioada în care la conducere a fost Ceaușescu, propaganda și manipularea erau politică în presa românească.

Oamenii erau dezarmați, intoxicați și hrăniți cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă a acestora, la o îndoctrinare progresivă

Amestecul de adevăruri parțiale cu minciuni foarte credibile, a creat într-un final acel produs hibrid care a fost numit de comuniști „informație oficială”.

În primele zile ale Revoluției din anul 1989 ziarul se numea tot „Scânteia”.

„Scânteia” a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, până la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.

„Ne consideram niște meseriași care ne luăm un salariu și care ne facem treaba. Cred că am fost privilegiat că am fost la această secție, „Probleme cetățenești”, unde erau permise și anchete”, spunea Ion Marin fost ziarist la „Scânteia”.„Nimeni nu făcea disidență, nimănui nu-i trecea prin cap să zică „Jos Ceaușescu”, dar toată lumea aștepta să se întâmple ceva”, afirma Sergiu Andon

Din data de 25 decembrie al aceluiași an ziarul își schimbă numele în „Adevărul”și era tipărit în „Casa presei libere”.

În clădirea mamut se tipărea cel mai puternic ziar de propagandă al Partidului Comunist,în care lucrau peste 300 de jurnaliști. Se mai știe faptul că dacă voiai să cumperi o anumită carte,era nevoie să ai abonament la “Scînteia”.

„Scînteia” era o mare minciună, care era doar în interesul partidului și sub supravegherea Comitetului Central, pe vremea aceia libertatea presei fiind o iluzie.
În luna decembrie din anul 1989, în România se tipăreau aproape 500 de publicații. Erau pe primul rând ziarele naționale, „Scînteia” sau „România Liberă”.

Existau și reviste culturale sau reviste dedicate unui anumit domeniu, de exemplu „Flacăra”, „Femeia”, „Munca” sau „Sportul” majoritatea fiind instrumente ale propagandei politice.
La sfârșitul anilor '80, ziarul “Scînteia” avea în spate peste patru decenii în slujba Partidului Comunist.

Pe data de 22 decembrie a anului 1989 Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central.

Reînvierea „Adevărului“ nu este o pagină care a fost scrisă cu mândrie deoarece modul în care acest ziar a reapărut pornește din teama unor ziariști care aveau deprinderi comuniste în fața unor vremuri necunoscute.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, atunci când în Piața Universității din București mureau oameni care erau împușcați de armată, câțiva kilometri mai la nord, în Casa Scînteii, ieșea de sub tipar ultimul număr al ziarului „Scînteia“ în varianta comunistă.

Discursul pe care l-a susținut Nicolae Ceaușescu, pe data de 21 decembrie 1989 de la balconul Comitetului Central, acoperea prima pagină fiind redactat cuvânt cu cuvânt.

Discursul nu includea și sincopa pricinuită de explozia din piață, în vreme ce dictatorul rostea această frază: „Doresc, de asemenea, să adresez mulțumiri inițiatorilor și organizatorilor acestei mari manifestări populare, considerând aceasta ca o…“.

Aici s-a oprit de fapt tirania ceaușistă însă în „Scînteia“ tirania a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în piață: „…considerând aceasta ca o expresie a întregului nostru popor de a acționa cu toată putearea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenței, integrității și suveranității României“.

Aceasta a fost ultima dezinformare pe care a făcut-o „Scînteia“ comunistă în formula ei veche.

Tot în ziua aceea,după fuga lui Nicolae și Elena Ceaușescu a mai apărut un număr al ziarului cu o altă denumire care a anunțat căderea dictaturii.

„Iubitul fiu al poporului”a devenit dintr-o dată „nemilosul dictator”, în acele zile fiind creată o nouă limbă de lemn plină de exprimări utilizate în exces.

„Noul antet, noua ediție a ziarului Scînteia. Să vedem cum arată. Iat-o! Ziarul nostru apare astăzi, în câteva ore, într-o ediție specială, într-o expresie patriotică nouă, adevărată, ca ziar al poporului”, spunea atunci, la TVR, Ion Caramitru.
A doua zi s-a făcut un anunț la TVR în care se spunea că ziarul Adevărul a apărut într-o nouă ediție ca ziarul poporului.
Tipografii și ziariștii au hotărît să-i dea denumirea „Scînteia poporului”.

La 22 decembrie 1989, ora 12.09, Nicolae și Elena Ceaușescu fugeau cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central și se îndreptau spre nordul orașului.

Lăsau sub ei monumentala Casă a Scânteii care era plină în acele moment de ziariști speriați. Pentru prima dată în cariera lor jurnalistică erau liberi să facă un ziar, însă nu știau cum să procedeze.Redactoru șef le-a dat posibilitatea atunci ziariștilor să scrie ceea ce doresc.

„Acest Ion Mitran ne spune: Duceți-vă! Noi am zis că ne ducem așa, să căscăm gura, da el a zis: duceți-vă și rețineți ce se întâmplă, că s-ar putea să scrieți. Deja am facut ochii bulbucați, cum naiba să scrii de ce era, noi credeam că se merge pe mușamalizare”, își amintește Sergiu Andon.

Printr-un proces-verbal al Adunării Generale a membrilor redacției ziarului „Scînteia“: „Adunarea generală a hotărât în unanimitate, la propunerea conducerii redacției, încetarea apariției ziarului «Scînteia».

În aceeași adunare a ziariștilor de la acest ziar, la propunerea unui comitet format de inițiativă care era alcătuit din Constantin Stănescu, Ion Mitran, Viorel Sălăgean, Anghel Paraschiv, Dumitru Tinu, Ion Marin și Ștefan Ciochinaru, s-a hotărât editarea unui nou ziar cotidian, cu o platformă ce avea ca izvor idealurile revoluționare și care avea statutul de publicație independentă.

Numele pe care aveau să îl dea ziarului s-a hotărât în unanimitate să fie «Adevărul», care să fie un continuator al vechiului ziar «Adevărul», ce a apărut în perioada 1888 – 1950.

S-a mai luat decizia ca în perioada următoare să se procedeze la o restructurare de mari proporții a colectivului redacțional, iar cine nu poate face față cerințelor pe care le presupune noul ziar să se pensioneze sau să-și găsească de lucru în altă parte. Primul număr al noului ziar «Adevărul» a apărut în ziua de 25 decembrie 1989”.

Sergiu Andon, care a fost ziarist la „Scînteia“ și apoi la „Adevărul“, își aduce aminte că ziarul PCR a mai „agonizat“ două zile după fuga lui Ceaușescu.„A fost o perioadă de două zile în care s-a căutat un titlu. Cineva a venit cu ideea neinspirată să i se zică «Scânteia poporului». A apărut două numere și după aceea s-a trecut la “Adevărul“

„Scînteia poporului“ a fost o încercare din partea ziariștilor care nu știau ce turnură aveau să ia evenimentele. Ziarul a purtat aceasta denumire timp de trei zile.După aceste trei zile cu denumirea de „Scânteia poporului” in ajunul Crăciunului, ziarul apare ca „Adevărul”

Cum se putea în același timp să fii și comunist și de partea Revoluției care tocmai avusese loc ?

În această situație, pe data de 24 decembrie 1989, în ziarul „Scînteia poporului“ au apărut câteva rânduri care au scandalizat o țară întreagă: „Toți cei ce pot folosi o armă, la arme! Cetățeni, tovarăși, membri ai Partidului Comunist Român! Dușmanul poate fi răpus fără întârziere și definitiv prin lupta unită a tuturor, acum, în aceste clipe!“.

Românii care se deșteptaseră din lungul somn din perioada comunistă s-au întrebat „cum adică membri ai Partidului Comunist Român? Atunci, de ce mai striga toată țara „Jos comunismul!”? Atunci, îndemnul la luptă nu e cumva împotriva Revoluției?“.

Ion Marin, care a fost și el fost ziarist atât la „Scînteia“ cât și la „Adevărul“, își amintește: „Anghel Paraschiv a trântit acel articol aiurea pe prima pagină care spunea „Comuniști, la arme!”.

În acea zi, coloane de oameni s-au îndreptat spre Casa Scînteii să ia cu asalt redacția, considerând că este un îndemn la contrarevoluție“.

Din ce în ce mai tensionați și mai preocupați de viitorul lor, ziariștii și-au dat seama că trebuie să mute decisiv și să se rupă de orice legătură cu trecutul.

„Viorel Sălăgean și-a adus aminte că are pe acasă câteva ziare «Adeverul» din interbelic. El a propus să ne numim «Adevărul». Am luat capul ziarului și l-am reprodus ca atare după ziarul adus de el“, a spus Romulus Căplescu, vechi ziarist la rubrica internațională la „Scânteia”.

Fig.7 Ziarul Scânteia Poporului
„Am trecut nu din dictatură în libertate, nu din socialism în ceea ce s-a numit mai târziu capitalism, ci am fost cu toții ca și când am fi ieșit dintr-o închisoare imensă”, apreciază Ion Marin de la publicația “Adevărul”.

În ajunul Crăciunului, foștii ziariștii ce lucraseră la „Scânteia“ terminau tipărirea primul număr din jurnalul „Adevărul“, seria nouă.

Dumitru Tinu, care era ziarist expert în politică externă, a scris un articol ce se dorea a fi un soi de argument pe prima pagină: „Ziariștii colectivului nostru redacțional, care din primele ore ale Revoluției s-au făcut purtătorii de cuvânt ai voinței populare, aduc la lumina tiparului faptele de înălțător eroism pentru apărarea libertății, demnității și valorilor naționale într-o nouă expresie publicistică: «ADEVĂRUL».

Este numele acestui cotidian politic și social, care continuă activitatea desfășurată în aceste zile eroice de «Scînteia poporului».Colectivul redacțional al ziarului «Adevărul» aderă la programul general al Frontului Salvării Naționale”.

Apariția noului ziar a avut loc în prima zi de Crăciun, atunci când românii au văzut că pe străzi circula din mână-n mână, privit de oameni cu interes, un nou ziar: „Adevărul“.

Se poate spune însă că primele cuvinte de sub frontispiciul publicației erau, izvorâte din experiența anterioară a ziariștilor, din „Scînteia“: „Amplă conlucrare a tuturor forțelor creatoare ale țării!“, urmată de „Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale“.

Acestea au fost condițiile în care produs renașterea „Adevărului“, care era un nume de tradiție al presei românești, a cărui publicare a fost reluată în conjuncturi nu foarte fericite.

Odată cu trecerea anilor, „scânteiștii“ au renunțat să mai scrie, lăsând locul ziariștilor tineri.

„Adevărul“ a trecut prin foarte multe încercări însă a devenit „Crucișătorul presei românești“ un ziar care era respectat de concurență, temut de mai-marii vremii pentru influența pe care o avea în rândul maselor, fiind căutat de cititori.

La primele sale apariții, 2,1 milioane de exemplare tipărea ziarul „Adevărul“ în primele săptămâni ale anului 1990.

Ziariștii au vrut să își mute sediul în fosta redacție a ziarului de tradiție, deoarece jurnalul „Adevărul” de după 1990 s-a văzut ca un continuator al cotidianului înființat de Alexandru Beldiman.

Redactorii au vrut chiar să mute birourile în vechea clădire de pe strada Sărindar, în locul unde fusese redacția „Adeverului” până în 1951.

„Voiam să fugim de butada asta că în toate capitalele presa e în centru și circul la periferie, iar la București e exact invers. Circul era pe vremuri pe locul actualului Intercontinental, chiar în centru, iar presa la marginea orașului, la Casa Presei”, povestește ziaristul Sergiu Andon.

Mutarea nu s-a mai putut face din cauza spațiului mic existent în Palatul Sărindar, așa că „Adevărul” a rămas până în anul 2007 în Casa Presei Libere.

„La etajul întâi, unde era redacția „Scânteia”, m-am speriat de secerile și ciocanele basoreliefate pe pereți. Era un hol imens în care se poate intra cu tancul” , își amintește jurnalistul Cristian Tudor Popescu, care a fost ziarist la „Adevărul” în perioada 1990-2004.

Acel edificiu din Sărindar, unde se afla redacția „Adeverul” de la începutul secolului trecut, există și în ziua de astăzi azi, însă este o ruină.

În anul 1990, „Adevărul“ era ziar de stat deoarece de la clădire, la tipografie și mașinile de scris, totul era proprietatea statului.

Puterea nou instalată FSN-istă a început Revoluția la Televiziunea de stat și a continuat-o la prinipalul ziar de stat.

Condițiile au fost acelea în care „Adevărul“ a intrat de îndată sub influența noii conduceri.

„În seara de 22 decembrie am primit o vizită în redacție. Doi domni amintind de comisarii revoluției din octombrie 1917 au venit în inspecție pe la redacțiile ziarelor. Unul dintre ei era Darie Novăceanu. Veniseră în seara când încă nu se așezaseră apele. Cineva, atunci, a gândit că e important să existe un control asupra presei“, spunea Dumitru Tinu, fostul director al publicației, în ultimul său interviu televizat, ce a fost acordat Eugeniei Vodă, la TVR.

Cum și-a făcut apariția Darie Novăceanu și în ce condiții s-a produs acest fapt? Ion Marin, fost ziarist la “Scînteia“ și „Adevărul“,  a dat următoarele explicații:

„În zilele Revoluției, am ajuns la concluzia că noi nu prea suntem legitimi. Prea eram toți de la «Scînteia». Se dorea aducerea unui director care nu lucrase la vechiul ziar comunist. Cineva a venit cu Darie Novăceanu. El și-a făcut o echipă din oameni care nu lucraseră la «Scînteia»: Magdalena Boiangiu, Cristian Tudor Popescu și alții“.

Cel care „a venit cu Darie Novăceanu“ și l-a susținut să preia conducerea ziarului a fost chiar Petre Roman, premierul apreciat de milioane de români imediat după Revoluție.

Mircea Bunea, care a fost de asemenea gazetar atât la „Scînteia“, cât și la „Adevărul“, spunea că Novăceanu avea în birou un tablou cu el și cu Roman la o coridă în Spania, semn că prietenia lor nu era recentă.

Dovada prieteniei puternice existente între Novăceanu și Roman avea să se vadă în timp prin sprijinul necondiționat pe care l-a acordat puterii „Adevărul“ în vara marcată de tensiuni a anului 1990, atacurile ziarului la adresa lui Ion Iliescu, în anul 1991, atunci când relațiile dintre președinte și premier se deterioraseră, încercarea lui Novăceanu de a privatiza ziarul în condițiile în care guvernul era acționar cu peste 90%.

Mai poate fi amintit și postul de ambasador al României în Spania pe care Novăceanu l-a primit în momentul când el a trebuit să pleca din redacția „Adevărul“, după tentativa nereușită pe care a avut-o de a face din Executiv acționarul cu puteri depline la „Adevărul“.

Însă pentru istorie, aceste întâmplări prin care a trecut ziarul sunt detalii.

Important este doar faptul că de la Revoluția de la sfârșitul lui 1989 și până la jumătatea anului 1991, ziariștii de la gazeta „Adevărul“ au continuat să facă ceea ce făceau și pe vremea când pe frontispiciu era „Scînteia“, adică să scrie sub influența ideilor promovate de conducerea statului.

Cristian Tudor Popescu a fost angajat ziarist la „Adevărul“ în primăvara anului 1990 și își amintește cu destul de puțină plăcere de ziarul la care lucra atunci:

„Dacă privim standardele de presă occidentală, din punct de vedere jurnalistic, «Adevărul» era o catastrofă. Era un ziar plin de păreri, opinii în neștire, de la secția scrisori până la cultură toată lumea își dădea cu părerea. Informație puțină și era firesc pentru că astea erau reflexele comuniste. Ziarul «Scînteia» nu era un ziar de informație, era un ziar de antiinformație. Principala lui menire era să blocheze informația, nu să o dea în ziar. Existau reflexele presei de propagandă, să se scrie articole de poziție prin care să fie influențată opinia publică“.

„Adevărul“ era un ziar care trebuia să fie citit, nu răsfoit, deoarece pozele pe care le prezenta erau rare și nesemnificative pe cele 4 sau în unele cazuri 6 pagini, caricaturile erau fără haz, iar titlurie articolelor nu aveau o legătură prea mare cu subiectul textului.

Pe prima pagină era prezent în fiecare zi câte un text scos din Biblie, iar în unele zile, Darie Novăceanu publica în chenarul editorialului de fond câte o poezie din lirica personală. Dacă din punct de vedere editorial „Adevărul“ era o catastrofă, din punct de vedere logistic el începea să se comporte ca marile ziare cu tradiție din Europa.

Publicația avea în acele timpuri trimiși speciali în toată lumea, de la Tiraspol la Strasbourg și de la New York la Moscova.

„Adevărul“ a realizat transmiterea unor reportaje de la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1990, de la fața locului, din Italia.

Conform unui sondaj IRSOP ce s-a făcut în octombrie 1990, „Adevărul“ era preferat de un procent de 64% din cititorii de ziare.

Profilul tipic al cititorului ziarului „Adevărul“ era: bărbat, cu vârsta cuprinsă între 33 și 44 de ani, de profesie muncitor.

Publicația „Adevărul“ era, cu bune și rele, inerente începuturilor, un ziar puternic. Deputații și senatorii României răspundeau la articolele publicate în paginile „Adevărului“ direct de la pupitrul din plen.

Din data de 28 decembrie 1989, „Adevărul“ a început să publice în foileton cartea scrisă de Mihai Pacepa, „Orizonturi Roșii“, „care dezvăluie în toată hidoșenia ei fața unei dictaturi odioase“.

„Adevărul“ milita ca Premiul Nobel Pentru Pace din anul 1990 să fie acordat poporului român.

Însă era vizibil faptul că la ziarul cu denumirea nouă lucrau aceiași oameni care lucrau și la “Scînteia”, deoarece influența școlii vechii și folosirea limbii de lemn erau constante.

Doar conducerea ziarului a fost schimbată ca ziarul “Adevărul”să nu mai fie asociat cu “Scînteia-comunista”.
Revoluția din 1989 a creat posibilitatea pentru reapariția ziarului „Adevărul“: înspăimântați de aversiunea pe care popor o avea față de fostele structuri comuniste, ziariștii de la „Scînteia“ utilizează infrastructura pe care o aveau la dispoziție și anunță editarea unui nou ziar pe care îl numesc „Adevărul“, ca un continuator al cotidianului înființat de Beldiman în 1888.
Pe data de 20 mai 1990 la primele alegeri libere ce s-au organizat după căderea comunismului, ziarul „independent“ „Adevărul“, care era un instrument de propagandă al Frontului Salvării Naționale, a apărut cu o primă pagină albă, pe care scria atât: „Avem nevoie de liniște, oameni buni!“. Era chiar sloganul electoral adoptat de Frontul Salvării Naționale, practic încununarea unei campanii de dezinformare desfășurate până la alegeri.

În anul 1991 „Adevărul“ scapă de dictatura ce fusese instaurată după Revoluție de Darie Novăceanu, directorul pe care FSN l-a impus la conducerea ziarului.

„Adevărul“ a fost privatizat prin metoda MEBO, ziariștii devenind acționari.

În anul 2003 în prima zi a anului, moare Dumitru Tinu, care era directorul consiliului director al ziarului „Adevărul“într-un accident de mașină.

Un fapt straniu a fost acela că ultimul său editorial a purtat titlul „Spre stația Speranței“. În anul 2005 redacția „Adevărul“ s-a rupt în două, Cristian Tudor Popescu, redactorul-șef, și alți ziariști cu greutate părăsind Casa Presei pentru a edita un nou ziar,  „Gândul“.

În anul 2006, Dinu Patriciu cumpără pachetul majoritar de acțiuni al Societății Adevărul de la Ana Maria Tinu, fiica lui Dumitru Tinu. Ulterior, în jurul acestui cotidian s-a construit trustul de presă Adevărul Holding, care include mai multe publicații.

A urmat o perioadă în care „Adevărul“ a sfidat criza pe care o traversa presa scrisă, deschizând zeci de redacții regionale și tipărind milioane de cărți care erau vândute împreună cu ziarul. În anul 2012 Cristian Burci cumpără Adevărul Holding de la Dinu Patriciu iar site-ul adevarul.ro își modifică structura, incluzând, pe lângă știri, cea mai mare platformă de bloguri din România. Toate acestea sunt datorită faptului că Generația revoluției a ieșit in stradă în anul 1989.

CAPITOLUL III EPOCA „ADEVĂRUL HOLDING”

3.1Componentele trustului

„Adevărul Holding” nu are o istorie prea îndelungată, acest grup de presă fiind fondat de către Dinu Patriciu în anul 2006, după ce acest om de afaceri a cumpărat ziarul Adevărul.

Însă cotidianul, care este cea mai important component al trustului, a fost înființat aproape de finalul secolului al XIX-lea, de atunci trecând prin „confiscari, incendieri, arestări și redenumiri”, după cum se releva  într-un articol aniversar al publicației. 

În anul 2012 a început o nouă etapă din viața trustului din Pipera, grupul de media care are operatiuni de presă scrisă, online, carte, televiziune și radio, fiind cumpărat în întregime de către Cristian Burci, care este fondatorul canalului Prima TV, al radioului Kiss FM și al Graffiti BBDO, această din urmă companie ce a fost înființată în anul 1990 fiind prima agenție de publicitate din România.

Anii 2010-2012 au fost dificili pentru „Adevărul Holding”, grupul care a fost înființat de Dinu Patriciu având mari datorii atât către furnizori cât și către angajați.De exemplu, salariații trustului urmau să încaseze pe data de 5 septembrie 2012 încă o parte din banii rămași restanță din luna iunie.

Problemele financiare ale trustului au apărut în momentul în care compania a investit în mod masiv în lansarea de produse noi și marketing, acestea întâmplându-se mai ales din 2008, adică exact în perioada de criză, ani care au dus la o scădere accentuată a veniturilor din publicitate pentru presa scrisă.

Practic, în anul 2008, care a fost cel mai bun an pentru publicitatea românească, veniturile făcute în print erau estimate la 82 de milioane de euro, în timp ce în anul 2012 este prognozat ca acestea să fie de 23 de milioane de euro, conform agenției de media Initiative.

Imediat după Revoluția din 1989, această publicație a funcționat pentru scurt timp având denumirea de „Scânteia Poporului", ulterior devenind „Adevărul".

În anul 1991, redactorul-șef al ziarului a devenit Dumitru Tinu,iar în 1996 acesta a devenit director al jurnalului, funcția de redactor-șef fiind preluată de către Cristian Tudor Popescu, care a ocupat aceasta pozitie până în anul 2005 când a plecat pentru a fonda cotidianul “Gândul”.

Tinu era pe lânga funcția de director general și acționarul majoritar al Adevarul S.A, el având 80% din acțiuni în compania care edita „Adevarul”.

Pe data de 1 ianuarie 2003, Tinu a murit într-un accident de automobil, în urma morții acestuia având loc un adevărat scandal pentru preluarea Adevarul S.A ca moștenire.

Această bătălie s-a dus, pe de o parte, între Tamara Tinu care era soția lui Dumitru Tinu și Ana-Maria Tinu (fiica acestuia) și, de cealaltă parte, Andrei Tinu, fiul ilegitim al jurnalistului cu Emilia Iucinu, acest băiat nefiind recunoscut ca moștenitor de către soția și fiica lui Tinu.

In luna iulie a anului 2006, Ana Maria Tinu, fiica ziaristului decedat, a vândut acțiunile pe care le deținea tatăl său către Dinu Patriciu, acest om de afaceri dorind să construiască cel mai puternic trust din presa scrisă din România.În acest scop , a înființat Adevărul Holding, compania în care se regăsesc brandurile media ce au fost lansate din anul 2006 și până acum.

Dinu Patriciu a realizat o investiție de zeci de milioane de euro în cumpărarea cotidianului. Avea să facă și rebranduirea acestuia adăugând în portofoliu tabloidul „Click” „ (cel mai citit ziar din Romania), lansarea revistelor „Foreign Policy”, „Forbes Romania”, „OK! ” Romania, a rețelei de cotidiene gratuite „Adevărul de seară” (care nu au mai putut fi susținute și au fost închise între timp din cauza crizei)”

O sumă semnificativă a fost investită în campania de marketing prin care a încercat să vândă produsele realizate de companie alături de cărți, albume ori CD-uri cu muzica sau filme.

Deși acest model al vânzării de ziare alături de cărți a fost lansat de ziarul „Cotidianul”, Adevărul Holding a investit cel mai mult dintre toate companiile de presa existente în România în cărți și CD-uri, compania făcând o adevărată revoluție pe această piață în toamna anului 2008 atunci când a lansat colecția „100 de cărți pe care trebuie sa le ai în bibliotecă”

În acest mod într-o perioadă în care toate instituțiile de presă ce erau prezente pe piața din România tăiau cât se putea din costuri, prin inchiderea unor publicații, concedieri și reorientarea către varianta online, „Adevărul Holding” continua să lanseze noi titluri.

Cel care a contribuit masiv la această dezvoltare a fost Răzvan Cornețeanu, cel care a venit în anul 2006 la „Adevărul” dupa ce activase înainte timp de 13 ani la Ringier, grupul elvetian care deține Libertatea” si Unica”. 
Insă după ani trei ani și jumătate în care s-au făcut investiții masive și de dezvoltare continuă, in luna aprilie 2010 Cornețeanu a părăsit „Adevărul Holding”, iar la conducerea companiei a venit Peter Imre, cel care de 12 ani era director de corporate affairs în cadrul producătorului de țigări Phillip Morris.Obiectivul său declarat era acela de a transforma trustul de presă „într-o afacere mai puternică”, dar care „să fie și profitabilă”.Din acea perioadă atunci când s-a scris despre Adevărul tema a fost mai mult despre demisii, întârzieri de salarii, restructurări, închiderea unor publicații (de exemplu, Adevărul de seară).

Compania a preluat revista pentru femei „Tango” în luna iunie 2010, iar in iunie 2011 a lansat săptămânalul „Cațavencii”, această publicație fiind realizată de fosta echipă a revistei Academia Cațavencu și Mircea Dinescu.

Cațavencii a fost lansat după ce „Academia Cațavencu” a devenit proprietatea omului de afaceri Dan Adamescu, proprietarul ziarului România Liberă”, însa în anul 2012 echipa acestui săptămânal a anunțat faptul că s-a desprins de „Adevarul Holding”,și este editată de Patetic Media, o companie care este deținută de Doru Bușcu și Mircea Dinescu.

În timpul scurs din anul 2012, trustul „Adevărul” a venit cu noi surprize pentru cititorii săi, situația sa cunoscând o redresare.

3.2 Dinu Patriciu – un investitor controversat

Personalitatea lui Dinu Patriciu se poate spune că a fost destul de controversată, unii oameni considerându-l un vizionar și un om de afaceri priceput, care a știut unde să facă investiții, alții având despre el o părere proastă, văzându-l ca pe un escroc ce s-a folosit de un anumit context și de implicarea sa în politică pentru a se îmbogăți.

Despre Dinu Patriciu  se poate   spune că este fondatorul „Adevărului” modern și că visul său a fost să facă din „Adevărul” o companie multinațională.

Adică păstrând proporțiile, un fel de News Corporation sau Time Warner din această regiune, în Balcani, Europa Centrală, Republica Moldova, Ucraina, Georgia ( țară pentru care avea o anume slăbiciune , deoarece era un mare admirator al guvernării neoliberale a lui Saakașvili, cu care se găsea în relații foarte apropiate).

Din multe motive (dintre care unele îi sunt imputabile lui, altele, nu), proiectul nu a evoluat așa după cum și l-a imaginat.

Însă chiar în aceste condiții, „Adevărul”, care un nume de referință în presa românească din zilele noastre , are încă la bază ideea lui Dinu Patriciu.

Eurosceptic și libertarian din convingere, susținea ideea nu doar că statul social trebuie desființat, ci și aceea conform căreia  sănătatea, serviciile publice, educația trebuie privatizate total.

Mai avea convingerea că marile firme ar face chiar și o mai bună diplomație decât statele , deoarece guvernele mai mult încurcă, pun piedici, inventează singure probleme pe care caută să le rezolve ulterior, cu scopul de a-și justifica birocrația, după cum obișnuia el să spună.

Curios este însă faptul că tocmai acest eurosceptic a  finanțat primul birou al unei companii media private românești amplasat în capitala Uniunii Europene.

Ca și alte idei și proiecte de-ale lui, nu a rezistat în timp. Însă, în orice caz, ideea pe care o avea Patriciu nu era să se oprească la biroul existent la Bruxelles.

Companie media pe care ar fi dorit-o realizată în viitor ar fi urmat să aibă birouri la Washington, Londra, Beijing, Singapore.

„S-ar putea spune că acesta era un plan nebunesc, însă dar cine a mai avut de atunci o astfel de perspectivă în media din România?

În ziua de azi, în multe cazuri, gândirea pe care o au conducătorii trusturilor de presă pare a nu depăși liga județeană. „ e de părere Ovidiu Nahoi.

Este greu ca cineva să se pronunțe cu privire la cauzele pentru care proiectul media „Adevărul” nu a fost acela pe care îl visa Dinu Patriciu.

Se poate doar lua în considerare faptul că dacă acest proiect ar fi reușit (în parte, bineînțeles, deoarece în totalitate era practic imposibil)  presa românească în întregul ei ar fi arătat astăzi mai bine.  Dinu Patriciu a intrat pe piața media românească în toamna lui 2006, atunci când a cumpărat ziarul „Adevărul”, care era de pe atunci unul dintre cele mai prestigioase titluri din istoria presei autohtone.

Tot în această perioadă a făcut și altă achiziție și anume cotidianul „Averea”, care a devenit mai apoi tabloidul Click.

În jurul acestor două titluri, Patriciu a realizat construcția trustului de presă „Adevărul Holding”, în care a investit la început zeci de milioane de euro.

Investițiile masive făcute și politica sa agresivă de inserturi au crescut foarte mult tirajele publicațiilor care erau patronate de Patriciu, dar visul „mogulului” nu a durat decât câțiva ani.

După anul 2011, atunci când Dinu Patriciu a avut de înfruntat mari probleme financiare și a stopat realizarea investițiilor , afacerile sale din domeniul media au început să intre în declin, iar în anul 2012 „Adevărul Holding” a intrat în insolvență.

La scurt timp după acest eveniment , Dinu Patriciu a vândut trustul de presă. „Când am ajuns pe aeroport în România, i-am cerut asistentei să-mi aducă ziarele. Îmi place mirosul de cerneală. Îmi place hârtia care foșnește. Și am primit niște publicații de 16 pagini, de 24 de pagini… Acum vreo trei ani, Adevărul avea 48 de pagini, 64 de pagini, chiar 96 de pagini. Acum, astea nu sunt ziare. Sunt niște ruine. Ziarul adevărat,  cel pe care îl iei acasă, este acela gros, cărămida de la Times sau New York Times (…) În România mai pot exista două-trei ziare de acest gen” spunea Dinu Patriciu, în anul 2013.

Cristian Tudor Popescu afirma, în cadrul unui interviu pe care l-a acordat ziarului Adevărul: „N-am înțeles niciodată ce i-o fi trebuit lui Dinu Patriciu să cumpere cel mai mare ziar politic al țării ca să-l transforme într-un pliant de mall. Putea s-o facă de la zero, cu banii ăia o lua de la zero. Cum, dom’le, iei un Rolls Royce și-l pui drezină pe calea ferată? Ce dracu’!“

Odată cu trecerea anilor, dorința lui Patriciu de a face din Adevărul cel mai mare holding de presă din România s-a dovedit a fi falimentară.

Ziaristul Cătălin Tolontan a scris pe blogul său, în anul 2012: „Patriciu a cheltuit 100.000 de dolari pe zi cu trustul Adevărul”.

3.3Actualitate și perspective

Ultimul val de sondaje realizat de Biroul Român de Audit Transmedia (BRAT) în anul 2015 arată că „Adevărul Holding” este în continuare lider detașat de piață.

În perioada iunie-septembrie a anului 2015 „Adevărul Holding” 11,4 milioane de exemplare, acest număr reprezentând aparoape cât vânzările unor trusturi concurente la un loc( Ringier România7,3 mil , Convergent Media 1,97 milioane, Burda România 1milion .Editura Evenimentul și Capital 1milion.

„Week-end Adevărul” este cel mai citit ziar ce apare în week-end cu aproximativ 13500 exemplare ce se vând săptămânal, iar „Historia” este cea mai vândută revistă lunară de cultură, cu 11000 de exemplare . „Dilema Veche” este cea mai vândută revistă săptămânală de cultură, având circa 6000 exemplare vândute.

Ziarul “Click” este cel mai vândut din România, cu 85000 exemplare pe zi comparativ cu „Libertatea” ce avea 59000. Blogurile adevarul.ro sunt o platformă online care cuprinde text bloguri profesionale, analize și comentarii argumentate ce sunt semnate de autori care provin din diverse domenii: de la scriitori și artiști la specialiști în politică externă sau drepturile omului.

Prin textele publicate pe Blogurile adevarul.ro, trustful își propune să aducă un plus de valoare dezbaterilor existente în mediul online românesc.

Nu de puține ori, vocile curajoase care stârnesc controverse, sunt blamate sau elogiate. Platforma de bloguri adevarul.ro a dorit să își asume misiunea riscantă de a încuraja dialogul deschis între comunități, chiar dacă acestea au divergențe.

Diversitatea este unul dintre principiile fondatoare ale acestei platforme, de aceea platform realizează promovarea unor oameni ce au opinii diametral opuse în aceeași măsură, astfel încât cititorii, săfie informați, cât mai exact, cu privire la tema respectivă.

Abordările, ideile și principiile pe care le are orice participant la platformă depind în mod exclusiv de acesta.

Dincolo de personalitățile din viața publică din România, inițiatorii proiectului noi consider că cei mai interesanți bloggeri sunt cei necunoscuți.

Creatorii platformei cred în puterea pe care o au mesajele existentee pe bloguri și au speranța că lumea ar fi mai frumoasă dacă oamenii s-ar confrunta cu condeiul în mână. Comentariile sunt moderate de departamentul Community Desk al redacției „Adevărul“, iar bloggerii nu au posibilitatea de a șterge comentarii.

În schimb, bloggerii adevarul.ro au libertatea de a-și publica singuri textele pe adevarul.ro, astfel că intervenția editorilor asupra acestor articole este una care să se încadreze în termenii și condițiile stabilite de comun acord prin Ghidul de bune practici.

Cu toate că „Adevărul” încurajează dialogul, opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri și nu reprezintă neapărat poziția ziarului. 

CONCLUZII

Ziarul „Adevărul” a avut o istorie tumultoasă, care s-a desfășurat pe o perioadă îndelungată, de la sfârșitul secolului alXIX-lea până în zilele noastre.A trecut atât prin vremuri bune, cât și prin vremuri deosebit de dificile, aceste perioade succedându-se cu repeziciune.

Adevărata valoare a acestui ziar o constituie angajații săi care sunt creatori de frumos și fără de care ziarul nu putea ajunge la performanțele pe care le-a atins.Ziarul a avut angajați cu renume în domeniul lor de activitate încă din primii ani ai existenței sale zbuciumate. În majoritatea cazurilor a știut să își păstreze valorile și să le susțină în cele mai dificile situații pe care le-a întâmpinat. De-a lungul existenței sale, în majoritatea cazurilor, această gazetă a fost adepta liniei de echilibru între punctele de vedere, respingând în mod categoric opiniile radicale, care incitau la ură și dezbinare.O perioadă controversată a istoriei sale a fost cea comunistă, atunci când ziarul a fost oficiosul puterii din acel moment.Dar acele timpuri au fost grele pentru întreaga presă românească a cărei libertate de a-și exprima opiniile a fost îngrădită în mod evident.Adevărul nu mai este azi un simplu ziar, ci este un trust de presă cu multe componente care dorește să dețină supremația în continuare pe piața românească.

Publicațiile trustului sunt dintre cele mai diverse, în diferite domenii de activitate și nu servesc numai ca izvor de informații pentru realitatea imediată în economie, politică sau cultură iar prin cărțile și CD-urile pe care le-a vândut împreună cu ziarele a contribuit în mod esențial la răspândirea culturii.

Publicațiile sale analizează fenomene care au avut loc în trecut, legate de istoria noastră, însă în același timp comentează tendințe care pot deveni realități în viitor.

Nu în ultimul rând, trustul desfășoară o activitate susținută în mediul on-line, deoarece pentru generațiile tinere acesta a devenit terenul de manifestare principal.

BIBLIOGRAFIE

1.Călinescu G , Ion Creangă, EPL, 1966

2. Cioculescu, Șerban , Istoria literaturii române III – Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

3.Coman, Mihai , Manual de jurnalism, ed Polirom, Iași , 2009

4.Coman ,Mihai , Introducere în sistemul mass-media, Ed a IV-a , Polirom Iași, 2016

5.Coman ,Mihai, Mass media în românia post-comunistă, ed Polirom Iași, 2003

6. Crohmălniceanu O , Literatura română între cele două războaie mondiale, Epl,1967

7 . Peter Gross, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Iași, Ed. Polirom, 1999

8. Dicționarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic

9. Nicolae,Iorga, Istoria presei românești, 1999

10. M c L u h a n , Marshall–– Galaxia Gutenberg, Buc., Ed. Politică, 1975

11. MelvinL. De Fleur & Sandra Ball –Rokeach –– Teorii ale comunicării de masă, Iași, Ed. Polirom,1999

12. Petcu , Marian , Tipologia presei românești, Iași, Ed. Institutul European, 2000

13.. Petcu ,Marian, Istoria jurnalismului și a publicității în România,ed Polirom Iași, 2007

14.Petcu ,Marian, Istoria jurnalismului din românia în date, ed Polirom Iași, 2012

15. R ă d u i c ă Georgeta & R ă d u i c ă Nicolin –– Dicționarul presei românești, Buc., (1731-1918), Ed. Științifică, 1995

16.Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Polirom Iași , 2004

17. Torouțiu E , Studii și documente literare, vol II, Ed.Junimea, Iași, 1931

18. Poporanismul anacronic” în Sburătorul nr.4,5-1926

Resurse internet

19. https://dorinpopa.wordpress.com/cursuri-mass-media-sistem-si-proces/

20. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/presa-romaneasca-in-1848

22. http://www.revistatimpul.ro/view-article/3014

23. http://epochtimes-romania.com/news/istoria-presei-vi–182698

24. http://www.gandul.info/stiri/presa-interbelica-romaneasca-883313

25. www.libertatea.ro/stiri/reportaj/acum-127-de-ani-aparea-ziarul-universul-primul-mare-cotidian-romanesc-628733

26. http://www.darabaneni.ro/social/ata-presaa-povestea-celui-mai-celebru-ziar-din-romania-inte/

27. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-preluat-ceausescu-controlul-asupra-presei

28. https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/generatia-revolutiei/generatia-revolutiei-pe-22-decembrie-1989-scanteia-apare-cu-doua-numere-opuse-ca-viziune-171061

29. http://evz.ro/scanteia-ziarul-cu-doua-fete-703714.html

30. http://adevarul.ro/news/adevarul-125-ani/video-1989-1990-lungul-drum-scinteii-adevarul-revolutia-tovarasilor-ziaristi-1_5236d0a0c7b855ff568bafda/index.html

31. https://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/136792/istoria-adevarul-holding.html

32. https://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-ziar-romanesc-aparut-aprilie-1829-sa-rusine-rumanilor-abia-ne-am-desteptat-1_54fb201c448e03c0fd5360f8/index.html

33. https://foaienationala.ro/curierul-romanesc-primul-ziar-din-romania-inceputurile-literarutii-moderne.html