De la Parohia Episcopală la Parohia Prezbiterială, Considerații Istorice, Liturgice și Canonice

De la parohia episcopală la parohia prezbiterială, considerații istorice, liturgice și canonice.

Partea I

În primele trei veacuri ale istoriei Bisericii au intervenit mutații importante în planul organizării bisericești, schimbări care aveau să-și pună amprenta asupra organizării ecleziastice ulterioare. Initial, cresterea numărului creștinilor a necesitat înmulțirea comunităților episcopale. Astefel ca Biserica Africii și a Italiei Centrale a inceput să cunoască în secolul al III-lea o crestere a numarului scaunelor episcopale. În alte zone însă, îndeosebi în Asia Mică, s-a recurs la o altă modalitate: episcopii orașelor mari au trimis prezbiteri pentru a deservi noile comunități; mai mult, ei au privat în parte, pe vechii episcopi de țară (horepiscopi) de drepturile lor episcopale, reducându-i pe unii chiar la starea de preoți de parohie. În felul acesta, episcopul urban (de oraș) se va impune, aflandu-se la conducerea mai multor comunități sau parohii. Pe de altă parte, o anumită ierarhie va începe să se contureze chiar între comunitățile episcopale, în funcție de anumite caracteristici: originea apostolică directă (vechimea), prestigiul politic al orașului, ponderea numerică a locuitorilor, prestanța și notorietatea episcopilor care au ilustrat prin faptele și scrierile lor, scaunele pe care le-au ocupat.

Nevoile practice insurmontabile, cum ar fi creșterea rapidă a numărului de creștini în prima jumătate a secolului al III-lea, precum și absența prelungită a episcopilor din Bisericile lor în timpul persecuțiilor de la mijlocul acestui secol au condus la apariția în istorie a parohiilor, ca adunări euharistice separate, centrate în prezbiter, în cadrul Bisericii episcopale.

Acest lucru a dus și la alte dezvoltări corespunzătoare funcțiunilor episcopilor și ale prezbiterilor. Un studiu comparativ al textelor liturgice și canonice din primele patru secole a demonstrat că, în timp ce la început numai episcopul era hirotonit pentru a oferi „darurile euharistiei”, incepand cu secolul al IV-lea, acest privilegiu ce aparținea exclusiv episcopului, a fost adăugat prezbiterilor, fapt ce reiese din formularele de rugăciune pentru hirotonirea acestora. Distincția fundamentală care făcea în continuare diferența între cele două trepte ale sacerdoțiului, cea episcopală și cea prezbiterială, a rămas oficiul hirotoniei ca drept exclusiv al episcopului.

Această dezvoltare a marcat consolidarea parohiei. Dar înainte ca această dezvoltare să fie ferm asimilata în conștiința Bisericii, calea a fost pregătită de apariția parohiei în practică, despre aparitia careia s-a stabilit, pe baza dovezilor oferite de izvoare, că datează de la mijlocul secolului al III-lea.

Totuși, după cum era și normal, acest demers nu putea rămâne fără implicații ecleziologice.Păstrarea inițială a singurei Euharistii „aflată sub conducerea episcopului” în fiecare Biserică era expresia vie a unității Bisericii lui Dumnezeu peregrina în acel loc, într-un singur trup desăvârșit, Trupul întreg al lui Hristos. Fragmentarea acestei singure Euharistii ar fi sfârșit prin a echivala cu cea mai gravă schismă.

Adunările pe care le prezidau preoții (prezbiterii) aveau la origine un caracter mai degrabă catehetic decât liturgic. Aceste adunări se reuneau pentru învățătura și pentru rugăciune, însă niciodată pentru săvârșirea Euharistiei. Astfel preoții învățau, însa nu săvârșeau Euharistia in absenta episcopului. Ei pregăteau catehumenii și propovăduiau prin lectura Scripturii și rugăciune. Adunarea condusă de către preoți, fără oficierea Euharistiei, era văzută ca un „obicei străvechi” in anumite Biserici locale. În Alexandria, miercurea și vinerea, se citea Sf. Scriptura iar didascalii o explicau.

De aceea, tensiunea existentă între Euharistia parohială centrată pe prezbiter și singura (unică) Euharistie centrată în episcop nu lipsea cu desăvârșire din conștiința Bisericii primare. Practica fermentum-ului și a altor mijloace prin care a fost descurajată răspândirea si fragmentarea adunărilor euharistice, încercându-se păstrarea Euharistiei centrată în prezbiter într-o relație de dependență organică și esențială de unica Euharistiei oficiata de episcop, a oferit aceasta soluție prin care, parohia nu forma o unitate euharistică independentă și autosuficientă, ci o extensie în spațiu a singurei Euharistii centrate în episcop.

Astfel, prezbiterul săvârșea Euharistia în numele episcopului, care rămânea singurul și adevăratul conducător al trupului mistic al Bisericii lui Dumnezeu. Locurile synthronon-ului au fost împrăștiate, însă ele nu au format centre distincte ale unității euharistice. Erau doar simple raze ale aceluiași cerc dependent în mod constant de singurul centru ce era ocupat de episcop. Astfel, chiar și după apariția parohiilor, fiecare Biserică locală a continuat să formeze un cerc deplin, un singur trup, însuși trupul lui Hristos, manifestat în istorie printr-o singură Euharistie.

De la parohia episcopala la parohia prezbiteriala, consideratii istorice, liturgice si canonice.

Partea a II-a. Fermentumul si antimisul semnul unitatii Bisericii in episcop

Apariția și stabilirea parohiilor (enoriilor) ca adunări euharistice distincte în cadrul parohiei episcopale, în conștiința Bisericii – a creat problema menținerii unei singure Euharistii sub conducerea episcopului, în ciuda existenței și înmulțirii parohiilor. Încercarea Bisericii primare de a găsi o soluție acestei probleme este descrisă în practica numită fermentum. Aceasta consta în trimiterea, împreună cu câțiva slujitori, a unei părți din Euharistia ce fusese săvârșită de episcop către cei care nu putuseră participa la ea, și mai ales către acele adunări a căror Euharistie fusese săvârșită de prezbiteri (parohii). În cazul acesta din urmă, prezbiterul trebuia să amestece partea din Euharistia episcopală în Euharistia săvârșită de el însuși. Obiceiul pare să fi fost foarte răspândit în Apus, dar mai puțin în rest. Semnificația sa pentru istoria unității Bisericii era mult mai importantă decât cea atribuită de obicei. Fermentum-ul prezintă în mod tulburător ezitările Bisericii privind renunțarea la principiul săvârșirii unei singure Euharistii, ca expresie a unității sale.

Căci cum altfel putem explica faptul că, în mijlocul temerilor, persecuțiilor și al condițiilor unei clime nefavorabile, doi acoluți – o funcție stabilită tocmai în acest scop – traversau drumurile și adesea mergeau dincolo de porțile orașului pentru a duce adunărilor parohiale o parte din Euharistia săvârșită sub conducerea episcopului? Oare Euharistia prezbiterului nu era suficientă? Evident, fermentum a reprezentat, pentru Biserica primară, mai mult decât un simplu simbol al unității: era expresia unei necesități fundamentale.

Deplina justificare a acestui lucru constă tocmai în convingerea Bisericii că o Euharistie independentă de cea unică, sub conducerea episcopului, era de neconceput și că, în consecință, Euharistia din parohie, săvârșită de prezbiter, necesita într-un fel prezența episcopului în cadrul ei. Deci, din punct de vedere istoric, fermentum reprezintă o perioadă în care vechile elemente ale conștiinței privind unitatea Bisericii în Euharistie și în episcop au continuat să supraviețuiască în Biserică. Prin urmare, dispariția sa a coincis, în Răsărit, cu sfârșitul secolului al IV-lea, adică cu perioada în care, parohia devenea stabilă atât în teorie, cât și în practică. Insă, în Roma conservatoare, acesta a dispărut mult mai târziu – probabil după secolul al IX-lea fiind păstrat sub diferite și uimitoare forme liturgice.

Dar, chiar dacă fermentum-ul dispăruse, principiul exprimat de acesta într-un mod atât de elocvent s-a păstrat sub forma numeroaselor elemente din Liturghie. Acest principiu, care alcătuia baza relației dintre singura Euharistie sub conducerea episcopului și Euharistiile conduse de prezbiterii din mai multe parohii, consta, după cum am văzut, în nevoia de a asigura în vreun fel, prezența vie a episcopului în Euharistia parohială, astfel încât, în realitate, nu existau mai multe Euharistii în cadrul aceleiași Biserici, la fel cum era la început. Detalierea tuturor acestor elemente ar presupune, desigur, un studiu special al istoriei cultului euharistic după secolul al IV-lea.

Nu trebuie considerat doar o simplă întâmplare faptul că, după apariția parohiei, când dreptul de a săvârși Euharistia era deja acordat prezbiterilor prin hirotonire, toate textele păstrate ale Liturghiilor folosesc numele episcopilor și nu ale prezbiterilor. În mod cert, aceste Liturghii ar fi folosit numele prezbiterilor dacă în Biserica primară prezbiterul ar fi devenit, prin parohie, conducătorul unei adunări euharistice independente, adică egal cu episcopul în ceea ce privește Euharistia. Dimpotrivă, majoritatea lucrărilor despre învățatura și instructia catehetică a oamenilor au fost păstrate sub numele prezbiterilor (didascalilor), în vreme ce formularele Liturghiilor au fost retinute sub semnatura episcopilor demonstrand astfel ca Euharistia a rămas în mod esențial o slujire episcopală.

Este remarcabil faptul că, și astăzi, pomenirea numelui episcopului, chiar la momentul suprem al Anaforalei, a rămas un element absolut indispensabil în Liturghia prezbiterului și pare să existe din timpuri foarte vechi. Faptul că prezbiterul are datoria de a pomeni numele nu al oricărui episcop, ci tocmai al episcopului din acel loc în care se săvârșește Euharistia, indică importanța acestui lucru, care are tocmai scopul de a face din Euharistia parohială, condusă de prezbiter, o componentă organică și inseparabilă a singurei Euharistii condusă de episcop, prin care Biserica lui Dumnezeu din acel loc este unită într-un singur trup. Dacă prezbiterul săvârșea Euharistia independent de cea episcopală și numai datorită dreptului primit la hirotonire, nu ar fi normal ca el să pomenească numele episcopului care 1-a hirotonit sau pe cel al episcopului din Biserica din care provine?

Concluzii asemănătoare pot rezulta probabil din necesitatea săvârșirii Euharistiei pe un antimis ce poartă semnătura episcopului. Prezența sfintelor moaște din Altar, mai ales în cazurile în care nu fusese sfințit deja un paraclis, a condus la acordarea unei importanțe fundamentale antimisului. Totuși, se pare că, paralel cu acest scop, antimisul reprezenta de asemenea și expresia vie a necesității unei permisiuni din partea episcopului, ca o condiție preliminară pentru orice Euharistie nonepiscopală. Această ipoteză este susținută de următoarele izvoare, care sunt de obicei trecute cu vederea. Începând cu scrierile lui Dionisie Areopagitul se sugerează faptul că există o relație între antimis și dependența prezbiterului de episcopul său. După cum citim la acesta, așa cum preotul nu poate săvârși mirungerea fără mirul pe care doar episcopul îl binecuvântează, tot astfel nu poate „săvârși tainele comuniunii divine decât dacă simbolurile acestei comuniuni au fost așezate pe cel mai sfânt dintre altare”. Că această afirmație se referă la un fel de antimis și nu doar la sfințirea săvârșită de episcop o singură dată pentru totdeauna reiese din faptul că aceste „simboluri” sunt așezate pe un altar deja sfințit („cel mai sfânt”).

De la parohia episcopala la parohia prezbiteriala, consideratii istorice, liturgice si canonice.

Partea a III a. Antimisul si Mirungerea, semnul unitatii Bisericii in episcop

Ideea conform căreia antimisul semnifică dependența prezbiterului față de episcop în săvârșirea Euharistiei nu lipsește din cele câteva izvoare care ne oferă informații despre folosirea sa în Biserica primară. Canonul 31 al Sinodului Trulan (691-692) specifică faptul că nici unui prezbiter nu i se permitea să săvârșească Euharistia într-un paraclis fără permisiunea episcopului local. Balsamon, unul dintre primii care ne oferă informații despre antimise, în interpretarea sa, leagă acest canon de antimis, scriind: „Datorită acestui lucru, se pare, antimisele erau împărțite, provenind de la episcopul local… nu numai ca o consacrare, inaugurare și sfințire (a paraclisului), ci și pentru a arăta că ritul săvârșit în paraclis are loc cu acordul episcopal”.

Trebuie menționat faptul că, în acea perioadă, episcopul nu oficia niciodată într-un paraclis, adică într-o Biserică individuală ce nu avea tron episcopal. Astfel, necesitatea unui antimis, în ceea ce privește paraclisele, este pusă în legătură nu cu Euharistia episcopului, ci cu cea a prezbiterilor. O altă sursă privind antimisul, mitropolitul anonim din Vella (începutul secolului al III-lea), spune că antimisele sunt date prezbiterilor, „iar ei nu pot oficia fără ele” Astfel, antimisul apare în izvoare ca fiind un fel de urmaș al fermentum-ului, unit cu principiul dependenței Euharistiei parohiale față de episcop – un principiu pe care fermentum-ul, după cum am văzut, 1-a expus într-un mod atât de tulburător în timpurile mai vechi.

Utilizarea Sfântului și Marelui Mir ca materie în taina Mirungerii, prin care noul botezat primește plinătatea darurilor Duhului Sfânt și pecetea lui Hristos, a apărut în momentul în care înmulțindu-se numărul convertiților la creștinism, episcopii care în mod personal oficiau și administrau Taina Mirungerii prin gestul punerii mâinilor deasupra neofiților, nu au mai putut administra personal această Taină. Ei au fost nevoiți să transmită preoților dreptul de a administra Taina, în numele lor cu undelemnul sfințit de ei personal. Sfințirea untdelemnului pentru Mirungere, așa cum se arată în can. 6 al Sin. local de la Cartagina era și a rămas un drept exclusiv episcopal ce constituie până astăzi semnul sau expresia concretă a autocefaliei Bisericilor locale. Episcopul invocă Sfântul Duh asupra mirului ce devine întrucâtva prelungirea mâinii sale și astfel preoții pot fără prezența fizică a episcopului dar în comuniune cu el, să săvârșească ungerea cu Sf. Mir, îndată după ridicarea din apa botezului.

La toate acestea ar trebui adăugată și ezitarea foarte mare cu care a procedat Biserica față de împărțirea singurei Euharistii conduse de episcop, odată ce aceasta fusese impusă dintr-o necesitate practică. O lectura atentă a Călătoriilor Egeriei, arată că, și în secolul al IV-lea, în foarte populata Biserică a Ierusalimului, unde se îmbulzeau credincioși veniți din toate colțurile lumii creștine, se săvârșea o singură dumnezeiască Euharistie, indiferent de numărul foarte mare de credincioși. Aceasta era Euharistia condusă de episcopul de Ierusalim, fiind săvârșită în așa-numita ecclesia major cu alte cuvinte, în catedrală, iar la sărbători, credincioșii se adunau la celelalte Biserici pentru săvârșirea Euharistiei, dar nu în grupuri, ci toți laolaltă, sub conducerea episcopului, iar în aceste zile „marea Biserică” nu era folosită. Avem aici de-a face cu o remarcabilă încercare de salvare a singurei Euharistii originare, sub conducerea episcopului, de la prăbușirea sub presiunea necesității apariției parohiilor. Această descurajare a răspândirii adunărilor euharistice, ce fusese atât de mult uitată de cei din Apus în Evul Mediu și mai târziu chiar de ortodocși, ca rezultat al influenței apusene -, trebuie să fie fundamentul ce evidențiază interzicerea de către canoane a săvârșirii mai multor Euharistii în aceeași zi, de către același preot, la același altar.Această prohibiție este veche și, după cum este ea formulată în secolul al VI-lea în Apus (Sinodul de la Auxerre), conține precizările conform cărora nu se pot săvârși două Liturghii în același timp, la același altar, iar dacă episcopul a săvârșit Liturghia la un altar, nimeni nu mai are voie să o săvârșească în acea zi.

Prin toate aceste elemente din viața liturgică a Bisericii primare, relația recunoscută de aceasta dintre Euharistia parohială și cea episcopală este clar evidențiată. Departe de a fi o unitate euharistică independentă și autonomă, parohia a apărut ca o extindere în acea regiune a bisericii episcopale(parohie episcopală, biserică locală) în care unica Euharistie se săvârșea sub conducerea episcopului. Prin urmare, Euharistia săvârșită de prezbiteri necesita nu doar permisiunea episcopală, ci și prezența vie a episcopului, astfel încât, în realitate, nu exista decât un singur altar (monogenes thysiasterion) în întreaga Biserica locală condusă de episcop. Astfel, parohia a sfârșit prin a fi distribuția în spațiu a synthotron-ului prezbiterilor, în timp ce singurul și adevăratul centru al unității euharistice era tot Scaunul episcopal, din care fiecare Euharistie parohială își extrăgea substanța.