De la Morarit la Arta Culinara
[NUME_REDACTAT] și lucrări de autor în edituri
BÂRZEA, Cezar, Arta și știința educației, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1995.
CANTACUZINO, Șerban, Re-Architecture, [NUME_REDACTAT]/[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1989
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. I, București, [NUME_REDACTAT], 1954.
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. II, București, [NUME_REDACTAT], 1957.
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. III, București, [NUME_REDACTAT], 1958.
CHOAY, Françoise, Alegoria patrimoniului, [Editions du Seuil, 1992 et 1996], București, copyright asupra ediției în limba română [NUME_REDACTAT], 1998.
CHOAY, Françoise, Pentru o antropologie a spațiului, [Editions du Seuil, 2006], București, copyright asupra ediției în limba română [NUME_REDACTAT] din România, 2011.
CURINSCHI VORONA, Gheorghe, Arhitectură.Urbanism.Restaurare, [NUME_REDACTAT] București, 1996
CURINSCHI VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, București, [NUME_REDACTAT], 1981.
ECO, Umberto, Cum se face o teză de licență, [NUME_REDACTAT], Constanța, 2000
GIBALDI, Joseph, MLA Handbook for Writers’of [NUME_REDACTAT], 7th edition, MLA, 2009
JACOBS, Jane, Death & Life of the [NUME_REDACTAT] Cties, [NUME_REDACTAT] House, [NUME_REDACTAT], 1961
JOFFROY, Pascale, La rehabilitation des batiments. Paris: [NUME_REDACTAT], 1999
MURRAY, Rowena, How to Write a Thesis, [NUME_REDACTAT] Press, 2006
Neufert, ediția a 37-a în limba română
RUSSEY, William E.; Ebel, [NUME_REDACTAT]; Bliefert, Claus, How to Write a [NUME_REDACTAT] Thesis: [NUME_REDACTAT] Guide for Students,[NUME_REDACTAT]-VCH, 2006
STEVENS CURL, James, Dictionary of architecture, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 1999
ȘERBĂNESCU, Andra, Cum se scrie un text, [NUME_REDACTAT], Iași, 2001
TĂNĂSOIU, Radu, [NUME_REDACTAT] școlare, [NUME_REDACTAT], București, 1979.
VAIS, Gheorghe, Programe de arhitectură, [curs], Cluj-Napoca, [NUME_REDACTAT] Tehnice din Cluj-Napoca, 1998.
Documente emanate de la diverse organisme și instituții
[NUME_REDACTAT] ale României – Alba, dosar Moara „[NUME_REDACTAT]”
Articole în reviste
[NUME_REDACTAT], nr. 73/aprilie 2009, articol Un loc pentru oraș, autor Ștefan GHENCIULESCU.
Resurse în format electronic
http://arhitectura-1906.ro/2012/03/bastionul-theresia-gradina-cu-vise/
http://dexonline.ro/
http://en.wikipedia.org/wiki/Culinary_art
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alba_iulia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucucătărie
http://www.apulum.ro/
http://www.archdaily.com/100778/culinary-art-school-gracia-studio/
http://www.archdaily.com/121226/institute-for-the-culinary-arts-hdr-architecture/
http://www.arhiforum.ro/agora/despre-conversii
http://www.arhiforum.ro/proiecte/reabilitare-bursa-de-marfuri-rahova
http://www.cjalba.ro/
http://www.flickr.com/photos
http://www.howtowriteadissertation.co.uk/
http://www.igloo.ro/articole/restaurarea-bastionului-theresia-din-timisoara/
http://www.internationalstudent.com/study-culinary-arts/what-is-culinary-arts/
http://www.old.edu.ro/
http://www.pavilionunicredit.ro
http://www.urbanistique.ro/%E2%80%98packing-industry%E2%80%99-reconversia-platformelor-industriale-scenariu/
http://www3.tvr.ro/decorsistil/2010/11/reabilitare-bursa-de-marfuri-bucuresti-autorarh-mario-kuibus/
Cuprins
DE LA MORĂRIT LA ARTĂ CULINARĂ
– CONVERSIE FUNCȚIONALĂ –
[NUME_REDACTAT]
Proiectul de diplomă ales presupune realizarea unei academii de artă culinară, care vine să satisfacă, prin caracteristicile sale funcționale, nevoile de ordin gastronomic din România, dar și a potențialilor consumatori de pe raza [NUME_REDACTAT] Iulia. Având ca și grup țintă amatorii de preparate culinare, proiectul își propune să devină o componentă socială de factură artistică, urmând să contribuie la ridicarea nivelului de educație și cultură al societății.
Ansamblul adăpostește o multitudine de spații a căror funcțiuni dovedesc apartenența la programul de arhitectură destinat instituțiilor de educație. Astfel, clasificate în funcție de caracterul lor public, regăsim: spații destinate manifestărilor artistice cu caracter individual sau colectiv, spații de alimentație publică, amfiteatru, bibliotecă, spații pentru desfășurarea activităților de creație (colective sau individuale), săli de curs, seră experimentală, cazare studenți, spații destinate administrației, parcaje (exterioare și interioare), spații tehnice, vestiare pentru personalul angajat și studenți și spații de depozitare.
Factorul istoric, precedentele de formare a academiilor de artă culinară, sunt bazate pe conversia cladirilor vechi, uneori cladiri industriale (datorită spațiului generos pe care îl oferă). Tema propusă pentru acest sit ia în considerare inexistența unei școli de artă culinară în țară, dar și existența unei clădiri într-o zona industrială dezafectată, care poate deveni monument, în cadrul unui oraș în curs de dezvoltare culturală și turistică.
Cert este că există un major potențial turistic care organizat pe principiile dezvoltării durabile, poate să includă diferite forme ale turismului (de nișă), odată cu menținerea integrității ecologice și socio-culturale, aceasta este în final și scopul acestei documentații. [NUME_REDACTAT] deține un număr considerabil de producători în industria alimentară cât și producători locali, care realizează produse tradiționale. Proprietățile din imediata vecinăte sunt hale de depozitare, care pot fi mutate lângă centura orașului pentru o accesibilitate mai ușoară, iar parcele astfel eliberate pot fi folosite ca terenuri agricole care să producă o parte din necesarul de materie primă utilizată în cadrul academiei de artă culinară.
Odată cu realizarea acestei teme, potențialul de dezvoltare economico-social al localității va crește considerabil integrând-o în circuitul economic și turistic regional și național.
Obiectivele principale ale academiei sunt calificarea personalului specializat în arta culinară și funcțiunile complementare, familiarizarea studenților cu produsele folosite prin intermediul lotului experiemental, a serei și a târgurilor organizate în municipiu, dar și crearea unui reper la nivel național.
Găsirea unei soluții prin care valoarea artistică istorică și cea contemporană să formeze un ansamblu, reprezintă provocarea care stă la baza alegerii direcției de dezvoltare a proiectului.
Întregul ansamblu trebuie să păstreze aceeași caracteristică generală și anume continuitatea în timp. Dacă din punct de vedere funcțional, programul arhitectural stabilește clar modul în care trebuie să fie alcătuit ansamblul, limbajul arhitectural denotă apartenența acestuia la program și transmite mesajul care a stat la baza formării conceptului arhitectural.
Programul arhitectural abordat este relativ tânăr, deoarece sistemul de funcționare și implicit tipurile de funcțiuni conținute nu pot să se adreseze decât unor subiecți ce provin dintr-o societate cu un anumit grad de cultură, o societate care dorește și poate să progreseze din punct de vedere cultural. Preocuparea pentru segmentul artistic al existenței umane, ca și acțiune de masă, ce apare la începutul perioadei moderne, este factorul ce a determinat apariția acestor tipologii de ansambluri în cadrul programului destinat instituțiilor de educație.
Capitolul I
Perspectiva istorică
1.1. Arta culinară. [NUME_REDACTAT] perioada preistorică, în prepararea mâncării se foloseau metodele: spălarea în apele curgătoare, detașarea unei părți comestibile dintr-un cadavru sau fruct, desfacerea scoarței, pisarea cu mâna sau cu ajutorul cuțitului (și nu numai cu dinții).
Focul este începutul bucătăriei propriu-zise. Aceasta a apărut în urma unui ritual: împărțirea colectivă și totodată devorarea obiectului sacrificat, apoi îmbălsămarea parțială (asociată cu cea funerară). Această tehnică evidențiază un ritual aparte și un ansamblu al practicilor culinare, care nu se produce întâmplător. Un moment aparte în evoluția și istoria culinară îl vor declanșa alimentele care vor schimba substanțial gustul, dar și metodele de păstrare și conservare a produselor. Sarea, un element aparte care va juca un rol primordial în conservarea alimentelor, înlocuiește temporar funcția conservării pâna la apariția frigiderului, la începutul secolului XIX.
În perioada antichității, inventarierea și dezvoltarea agriculturii reprezentau principalele aptitudini gastronomice ale omului. Spre exemplu, carnea de pește, legumele și fructele constituiau principala alimentație a egiptenilor. Mierea, care era produsă în stupuri de pământ și reprezenta principalul ingredient în deserturi și alte meniuri. Bucătăria greacă, se face remarcată prin texte precum: „Peștii de Dorion”, „Arta bucătarului” de Chrysippe de Tyane și „Prăjituri” de Iatroclés și de Mendés. Intrând în contact cu popoarele asiatice, care erau bogate prin comerț și navigație, grecii creditează diverse rețete și obiceiuri.
Pe timpul romanilor, bucătăria era văzută ca și o artă. Peștele afumat și sărat era cel mai consumat de către populație, precum și peștele în combinație cu arpagic. În patiserie și bucătărie se utilizeazau ca ingrediente principale: undelemn, miere, lapte, făină de orz, carne de pasăre și iepure, care se serveau cu salată grecească. [NUME_REDACTAT], după cucerirea Greciei, cetătenii au preluat nu doar mitologia, ci și gastronomia grecilor, care pas cu pas a început să se rafineze. La târgurile de sclavi, un pedagog era cu mult mai puțin cotat decât un bucătar.
Pe timpul regilor, alimentația era constituită din legume și o fiertuă din grâu (numită puls – echivalentul mămăligii). În cea mai propice perioada a sa, civilizația romană a progresat cu o serie de rețete și astfel, arta sa culinară a fost purtată la culme. Meniurile utilizate erau îmbogățite cu miere, numeroase legume, fructe, fripturi, diverse mirodenii adunate din întreg Imperiul.
A fost necesară chiar si apelarea la curierii din Apenini pentru a cauta zăpadă în vederea gatirii unor deserturi reci pentru Împărat. În ceea ce privește această idee a luxului culinar, aceasta se va regăsi chiar și la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care cerea preparate înghețate.
În perioada [NUME_REDACTAT], în vremea Cruciadelor, Occidentul remarcă o primă revoluție alimentară prin introducerea caiselor și șarlotelor, fructe și legume orientale. La sfârșitul [NUME_REDACTAT], Occidentul era aprovizionat din plin cu carne, cu pește oceanic sau de apa dulce. În aceea vreme, consumul cărnii de balenă era frecvent în Franța, însă necesita, ce e drept o fierbere îndelungată. În castelele regilor și principilor existau bucătării mobilate abundent și gigantice și totodată prezențau un personal numeros specializat. În timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea bucătăria era mai simplă și mai metodică. Bucatele se serveau într-o ordine mai logică și igienică: supe, antreuri, fripturi, salate, dulciuri, deserturi. Se generalizează folosirea furculiței, lingurii și șervetului, dar și schimbarea tacâmurilor și farfuriilor după fiecare fel. Bucătăria regală franceză, devine celebră și cunoscută în toată Europa. Sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea se exclud felurile indigeste, diverse sosuri și amestecuri. Apoi, sub conducerea lui Napoleon, va prinde din nou contur epoca gurmanzilor, inițiând obiceiul dineurilor și serbărilor îmbelșugate. Bucătăria italiană progreseaza începând cu Roma, iar mierea reprezenta și aici, unul dintre principalele ingredinte ale bucătăriei.
[NUME_REDACTAT] s-a remarcat prin a doua revoluție alimentară, introducând în Europa alimente de pe continentul american precum ciocolata, curcanul, porumbul, ardeiul, cartoful și roșia. În 1788, [NUME_REDACTAT] introduce cartoful ca și o metodă de regim alimentar, dând astfel dovadă de o mai bună știință a mâncării.
În prezent suntem spectatori ai încercărilor de a amesteca toate deliciile din numeroase bucătării provenite din diverse colțuri ale lumii. Servirea specialităților culinare străine, mai mult sau mai puțin exotice, au loc chiar în casele noastre, fără a mai fi nevoiți să le servim în restaurante cu diverse specifice. Comerțul internațional global al alimentelor este principalul responsabil în această privință, ușurând cu mult accesul la asemenea varietăți de mâncăruri. Epoca contemporană, este caracterizată printr-o scurtare a timpului de preparare a alimentelor, un proces care rezidă în mare parte prin cerințele vieții profesionale, prin societatea timpului liber și chiar prin piața alimentelor gătite industrial. În acest context, lanțurile de tip restaurant fast-food au cel mai mult de câștigat într-o perioadă de câțiva ani.
„Gastronomia este studiul relației dintre cultură și alimentație. Deseori se greșește considerând că termenul gastronomie se referă exclusiv la arta de a găti, dar aceasta este doar o mică parte a acestei științe. Nu se poate spune întotdeauna că un bucătar este de asemenea și un gurmand. Din punct de vedere etimologic, cuvântul "gastronomie" derivă din greaca antică, yαστήρ (gastér) semnificând "stomac" și νόμoς (nómos) – "cunoaștere" sau "lege".”
Gastronomia relaționează în termeni de cultură cu științele sociale și cu artele frumoase, iar din punctul de vedere al aparatului digestiv al corpului uman, cu științele naturale, acestea datorându-se studiului acestei ramuri, ale diverselor componente culturale pe care le prezintă în general mâncarea și alimentația, ca și elemente de bază.
Un gurmand, desfășoară ca principale activități gustarea, experimentarea, cercetarea, descoperirea, înțelegerea precum și documentarea în scris a mâncărurilor și alimentelor. Gastronomia poate fi descrisă și prin complexitate. Dacă urmărim cu atenție, putem observa că, în jurul mâncărurilor există teatru, pictură, dans, literatură, arhitectură, sculptură și chiar muzică, cu alte cuvinte, arte frumoase. Dar complexitatea nu stopează aici, chiar mai mult există chimie, biologie, matematică, fizică, agronomie, antropologie, geologie, precum și psihologie, istorie, sociologie și filozofie.
„Primul studiu de bază al gastronomiei este probabil eseul numit ”Fiziologia gustului” (”Physiologie du goût”) publicat de [NUME_REDACTAT] Brillat-Savarin în anul 1825. Spre deosebire de tradiționalele cărți de bucate, această lucrare se ocupă de relația dintre simțuri și mâncare, tratând delectarea de la masă ca pe o știință.”
Prima universitate din lume dedicată principiilor culinare și gastronomice a fost fondată în anul 2004 în orașul Bra, în Italia, purtând numele de Universitatea de [NUME_REDACTAT] (Università degli Studi di [NUME_REDACTAT]). Principalul obiectiv al universității era crearea unui centru unde metodele de cultivare și protejarea biodiversității să coreleze gastronomia cu științele agricole în scopuri de cercetare și educație.
Deoarce preparatele culinare fac parte din viața noastră de zi cu zi și ne pot defini un stil de viață fie că vorbim de necesitate, pasiune sau plăcere, iată câteva din momentele importante din istoria artei culinare:
1640: s-a inaugurat prima cafenea în Veneția;
1650: s-a publicat prima carte pentru gătit intitulată „[NUME_REDACTAT] De la Campagne”, care se adresa în mare parte bucătarilor neprofesioniști;
1673: [NUME_REDACTAT] a inventat autoclava cu abur;
1680: ciocolata, cafeaua și ceaiul s-au răspândit în toată Franța;
1694: [NUME_REDACTAT] publică cartea “[NUME_REDACTAT] alla Moderna”, în care apar primele referințe cu privire la roșii și înghețată;
1724: s-a deschis prima fabrică de sticle pentru vin în Bourdeaux, Franța;
1751: s-a publicat prima rețetă pentru preparatul “chowder” – o supa preparată din pește, scoici, porumb, cartofi și ceapă;
1765: [NUME_REDACTAT], a deschis primul restaurant în Paris;
1796: a fost publicată prima carte americană pentru gătit, de către un autor american pe nume [NUME_REDACTAT];
1800: la Boston s-a înființat prima școală de gătit care preda arta culinară americană și pregătea în același timp elevii să transmită mai departe cunoștiințele lor pe această temă;
1862: [NUME_REDACTAT] testează procesul pasteurizării;
1863: Președintele american [NUME_REDACTAT] declară „[NUME_REDACTAT]” ca fiind o sărbătoare națională americană;
1873: a fost publicat primul dicționar gastronomic “[NUME_REDACTAT] de cuisine” de [NUME_REDACTAT];
1896: a fost publicată prima carte de bucate ce îi aparține lui [NUME_REDACTAT] Farmer, carte ce este și în prezent utilizată ca o referință importantă în istoria acestei arte;
1941: debutul revistei „Gourmet”;
1946: a fost înființat Institutul de [NUME_REDACTAT], prima școală culinară în care au fost predate cursuri ce pregăteau adevărați maeștri și șefi bucătari.
1960: apariția cărții "Mastering the Art of French cooking" (Arta bucătăriei franțuzești), în care [NUME_REDACTAT] a reinterpretat numeroase rețete tipic franțuzești și le-a tradus pe înțelesul tuturor. Julia a apărut și în emisiuni televizate, având și un serial propriu, care a transformat-o într-o celebritate;
1961: [NUME_REDACTAT] publică o carte în care descrie rețete pentru deserturi: “[NUME_REDACTAT] Royal et Bourgeoise”
1984: apariția [NUME_REDACTAT] Francez. Acest institut și-a propus o incursiune în lumea gastronomică franceză, cu toate că era situat în [NUME_REDACTAT]. Inițiativa îi aparținea lui [NUME_REDACTAT] Hamilton, americană născută și crescută în Brooklyn. Institutul își propunea să predea tehnici culinare franțuzești, în așa fel încât să poată fi aplicate în orice bucătărie regională.
1986: s-a fondat compania „[NUME_REDACTAT]”.
1.2. Istoria educației. Evoluția instituțiilor școlare
Școala a reprezentat, din totdeauna, un mijloc important de cunoaștere și transmitere a resurselor informaționale ale timpului. Educația a apărut odată cu primele forme de existență socială și avea scopul de a transmite experiențele de viață. Organizarea de către societate a instituțiilor care asigurau instruirea, educarea tinerilor, a dus la conturarea unui program funcțional în arhitectură, anume școala.
1.2.1. Educația în antichitate
Procesul educațional a cunoscut diferite forme de manifestare de la primele sfaturi pedagogice, care apar în „Iliada” și „Odiseea”, până la gimnaziile antice. Aceasta se conturează ca fenomen social, determinând apariția teoriei care-l guvernează: pedagogia.
Chiar dacă școala s-a dezvoltat la început în aproape toate civilizațiile antice, datorită învățaților pe care i-au oferit omenirii, Roma și Grecia antică, se situează pe primul plan al conturării și definirii educației și pedagogiei. Marele filozof grec Socrate, este considerat primul teoretician al pedagogiei, iar Heraclit și Democrit sunt doi filozofi care au contribuit la definirea teoretică a educației. Platon va continua mai apoi ideile lui Socrate, aplicând principiile sale pedagogice în școala pe care a înființat-o în Atena. Aristotel a pus bazele unei școli în Atena, denumită “paripatetica” (de la “peripateo”= merg, mă plimb), datorită modului său de predare în timpul unor plimbări. În această perioadă, relația socio-psihică are caracterul de unicitate: un îndrumător la un elev. Acest lucru era posibil datorită faptului că doar oamenii liberi beneficiau de educație, numărul elevilor fiind astfel mult mai mic. Sistemul educativ presupunea discuții bilaterale între filozof și discipol.
Arhitectura antică, a cunoscut importante invovații și realizări și în domeniul arhitecturii clădirilor de școli. Prima școală, ca dotare organizată a unei așezări apare în marile centre comerciale și administrative ale civilizațiilor Eufratului: Babilon, Ninive, Dur-Sarukin. Aici școlile alături de “Bibliotecile din Lut”, se aflau în cartierele preoților.
În orașul elenistic, construit după planurile arhitecților, gimnaziul la fel ca și teatrul, blauterionul, stoa, templul sau bazilica comercială, era unul din obiectivele orașului. Acest lucru subliniază importanța deosebită a gimnaziului în ansamblul vieții sociale.
Gimnaziile cuprindeau o curte interioară, înconjurată de portice. Curtea a jucat un rol deosebit în păstrarea caracterului de unicitate a procesului educativ, deoarece îndrumătorul putea să se ocupe de un elev sau grup mai mic de copii, în timp ce ceilalți erau ocupați cu exercițiile fizice. În jurul acestui spațiu erau organizate alte încăperi care adăposteau săli pentru băi (“ablutio”), pentru studiu, cu bănci de piatră dispuse perimetral, încăperile gimnaziului și bibliotecile cu lucrările maeștrilor.
1.2.2. Educația în evul mediu
Procesul educativ a cunoscut transformări în [NUME_REDACTAT], datorită orientării societății către religie și a spiritului ei dominant. Dacă în unele cazuri, educația cavalerească, școala breslelor și negustorilor, relația își păstrează raportul de unicitate, în restul cazurilor pierde dialogul, elevul fiind considerat un obiect ce trebuie educat. Pe lângă relația de unicitate, mai apare în cadrul universităților și în unele școli mănăstirești sau orășenești, relația profesor – grup de elevi. Acest tip de învățământ colectiv a dus la apariția unui spațiu educativ.
Planul școliilor din această perioadă, a universităților în deosebi, vor avea la bază conceptul gimnaziului antic cu spații organizate în jurul unei curți interioare. Educația meseriașilor, negustorilor și a cavalerilor nu au necesitat spații special construite , procesul derulându-se în capelă sau în atelier unde se puteau desfășura și activități practice.
Pentru tipul de învățământ colectiv a fost necesară realizarea unor construcții speciale, datorită creșterii complexității funcționale. Un exemplu de astfel de școală mănăstirească este prezentat într-un manuscris de la mănăstirea [NUME_REDACTAT] din Elveția. Aici, alături de biserică și școală se mai găsea infirmeria și locuințe. Totul e inspirat de modul de organizare a unui castru roman, iar școala respecta principiile gimnaziului antic.
Școala orășenească nu beneficia de o construcție specială, aceasta găsindu-se în construcțiile destinate locuirii. Spațiul în care se desfășura întregul proces era o singură încăpere. Aceste școli erau răspândite în mai toate orașele medievale în secolul XV.
1.2.3. Eduația în renaștere
În această perioadă, marile personalități ale vremii, au conturat noi teorii de o deosebită importanță pentru evoluția procesului educativ. Dintre aceștia, A. Comenius, pedagog ceh, s-a ocupat de problemele teoretice și practice ale școlii. În lucrarea sa „Didactica magna” conturează primul mare sistem de instrucție-educație unitar.
Comenius acordă o importanță deosebită clădirii școlii, ca fiind direct implicată în procesul educativ: „să pregătim întâi școala după cum pasărea își pregătește mai întâi cuibul”. [NUME_REDACTAT], școala trebuia organizată pe mai multe trepte sau “stadii educative”, în funcție de vârsta copiilor. Aceștia aveau fiecare locul său stabilit. Tot el considera necesară realizarea unor spectacole școlare.
Datorită noilor sisteme pedagogice privind construcțiile școlare inițiate de Comenius și J. Locke, s-a format un sistem funcțional de școli, cu un program arhitectural prestabilit.
1.2.4. Educația în sec. XVIII – XIX
Școala devine acum o necesitate a procesului social, fiind chiar una din lozincile revoluționarilor burghezi, care doreau preluarea puterii politice de la exponenții societății feudale. Școala are astfel un caracter mai cuprinzător, capătă noi valențe democratice. Datorită eliminării religiei din școli, a criticării programului școlilor de tip feudal, școlile din această perioadă vor cunoaște înnoiri.
I. H. Pestalozzi și I Fr. Herbart, sunt considerați fondatorii școlii moderne, alături de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Concluziile conceptului lor asupra educației stau la baza pedagogiei moderne. Principiile pedagogice au fost aplicate în cazul școliilor organizate sau construite sub îndrumarea lui, cum ar fi: la Neuhof în 1770, o școală populară agricolă, la Stantz în 1789 și la Iverdon în 1805. Școala de la Stantz era adăpostită de clădirea unei foste mânăstiri. Aici învățau 80 de elevi în patru clase, beneficiind și de alte spații ca ateliere de lucru practic, bibliotecă, dormitoare, sală de mese, capelă. Institutorii aveau locuințe proprii.
1.2.5. Educația în sec. XIX
Marxismul va domina pe plan filozofic cu o filozofie care conferă mișcărilor sociale muncitorești, fundamentul teoretic al materialismului dialectic și al materialismului istoric. Teoria marxistă cu privire la modul de producție și condiționarea conștiinței sociale de către existența socială a permis dezvăluirea specificului educației ca fenomen social. Aceasta era concepută ca un fenomen obiectiv, care a apărut în societate din nevoia transmiterii experienței de muncă și a pregătirii omului pentru activitatea socială.
În afara structurării și plasării educației în contextul social, contribuția marxistă la formarea unui sistem educativ științific mai cuprinde studii privind formarea personalității umane, aspectul educației multilaterale și învățământul politehnic.
Arhitectura clădirilor de învățământ cunoaște interesante realizări în acest secol. Relația profesor-elev este de opoziție, devine o relație unilaterală, de la profesori la elevi, care sunt vazuți ca simpli “subiecți de educat”.
Tot în această perioadă putem distinge trei tipuri de planuri ale construcțiilor de școli. Planul compact, este unul dintre acestea, în a doua jumătate a secolului XIX, deprins din planul academic. Era bazat pe simetrie, funcțiuni compacte, caracteristici influențate de sistemele constructive folosite și de arhitectuta vremii.
Pe lângă școlile de tip academic, de mare capacitate, exista și tipul școlilor populare, școli mai mici, cu 4 – 8 clase. Acestea erau amplasate în orașele mici, sau cartiere mărginașe ale orașelor mari, departe de centru, această situare permițându-le imagini mai plastice și chiar unele inovații funcționale.
Principalul spațiu al școlii englezești îl constituia o sală comună de 10×12 m, înconjurată de cinci clase. De menționat este faptul că acest spațiu putea deveni mai amplu prin cuprinderea a trei clase, acestea fiind compartimentate doar cu panouri ușoare de lemn. Această inovație a spațiului flexibil va marca un salt calitativ în gândirea suprafețelor funcționale destinate învățământului.
Tot aici putem vorbi și de școala de tip cantonală. Aceasta se regăsește cu precădere în orașele din Elveția, între anii 1890 – 1900. Au un hol marginit de câte o clasă, clasele beneficiind de o bună iluminare (și ventilare) pe trei laturi.
1.2.6. Educația în sec. XX
Începutul secolului XX a avut consecințe în dezvoltarea teoriei educației și a construcțiilor de școli. Creșterea numărului de școli de la sfârșitul sec XIX nu a dus și la o evoluție valoric calitativă a programului arhitectural. În aceste condiții de desfășurare a procesului educației încercările de rezolvare a problemelor învățământului tradițional s-au conturat, mai întâi, în plan teoretic. Astfel au apărut la începutul sec. XX mai multe curente și teorii pedagogice, care au contribuit și la definirea arhitecturii școlilor din acea perioadă.
Pedagogia utilitaristă – legată de numele A. Binet, W. Lay, E. Neuman spunea că „numai cunoscând legile de dezvoltare ale copilului putem să-l conducem către un ideal în educație”. Această introducere a copilului în câmpul vizual de studiu al psihologilor, a dus la transformări și în concepția obiectului arhitectural, adică la noi amenajări în structura funcțională a școlii.
Pedagogia pragmatistă – I. Dewey considera că procesul de învățământ nu trebuie să se desfășoare exclusiv în clase, ci și în alte spații sub forma organizării de alte activități. Apare ideea desfințării sălilor de clasă, ca element inovator în evoluția programului școlii și a modului său de organizare.
Educația nouă – școala activă este un alt curent pedagogic avându-i ca principali exponenți pe Ed. Demolins, M. Montessori, O. Decroly, A. Ferriere. Acest curent a dus la realizarea de școli noi, ca o reacție față de tradiționalismul școlilor oficiale. Din punct de vedere al programului arhitectural a dus la apariția unui spațiu comun, de întâlniri, care putea fi în interior sau exterior. Ideile enunțate în această mișcare au avut un important rol în dezvoltarea școlii din perioada interbelică, aceasta suferind transformări în conceptul arhitectural – constructiv denumit ”școala igienică”.
Mișcarea pentru educația artistică – F. Avenarius, a apărut ca o reacție la efectele negative ale industrializării școlilor. Avenarius pleda pentru reintroducerea ”poeziei în școală”, spațiul școlii cunoscând astfel o mare grijă pentru latura estetico – artistică. Această mișcare a avut ecouri și în țara noastră, fiind îmbrățișată de Al. Vlăhuță, G. Coșbuc, I. L. Caragiale, care pledau pentru învățarea frumosului de către copii.
1.2.7. Arhitectura școlilor la începutul sec. XX
Școlile din prima jumătate a sec. XX vor urmării tipologia de plan a școlilor construite în secolul precedent. Excepții sunt doar școlile populare sau unele școli izolate, școli – experiment. Mai târziu, se va observa o îmbogățire a programului arhitectural al școlii: apariția unităților specializate (laboratoare), spații comune de întâlnire (interioare sau exterioare), mobilarea flexibilă a claselor pentru o adaptare cât mai facilă la diverse activități apărute.
Datorită existenței unui număr mare de clădiri școlare din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, nu se poate vorbi de apariția de noi școli, sau de adoptare de noi soluții arhitecturale.
Abia, în jurul anului 1930 apar primele școli moderne, denumite ”școli igienice”. Școala igienică avea toate caracteristicile arhitecturii acelor ani și va fi prezentă în mai toate țările, având treptat trăsături specifice: un program arhitectural bogat, diversificat, regim de înălțime mic (P, P+1), cu partituri funcționale asimetrice, tentaculare, clase dispuse de-a lungul coridoarelor, cu finisaje corespunzătoare, curate.
Proiectarea școlilor din această perioadă (1900 – 1940) cunoaște două direcții importante. Prima este construirea școlilor cu un caracter și volum tradițional, cu partituri academice, tradiționale, simetrice. A doua cale e rezultatul procesului de modernizare a școlii, care s-a concretizat în școala igienică. Aceasta era caracterizată de partituri mai puțin rigide, dar care păstrează totuși caracterul arhitecturii tradiționale, având o imagine sobră a fațadelor.
Procesul de modernizare a școlii a dus și la apariția, a diferite tipuri, tipologii de plan. Planul tentacular (”fingers”), caracterizat de dispunerea claselor sub forma unor tentacule, fapt ce asigura o bună iluminare și însorire. Cel mai reprezentativ exemplu pentru acest tip de plan îl constituie planul pentru o școala din Frankfurt care însă nu a fost realizat.
Școala deschisă avea ca principală trasatură organizarea claselor doar la nivelul parterului, cu posibilitatea prelungirii lor în exterior cu o ”clasă în aer liber”. Dintre cele mai reușite școli de acest gen sunt: [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] – arh. R. Neutra (1935), școala din Suresues – arh. Beaudoin și Lods (1935) și școala din Basel – arh. Bauer (1938 – 1939).
Școala funcțională era caracterizată de un spațiu simplu, funcțiuni bine organizate, rezolvare cu maximum de eficiență economică, volume simple, dar expresive.
O variantă a școlii funcționale este partiul compact, cu spațiile organizate în jurul unui hol central, multifuncțional. Exemple sunt: școala populară din Celle – arh. O Haesler (1929), gimnaziul Oeregard-Herlup – Danemarca – arh. B. Haghen (1923).
Școala igienică a constituit un pas important în evoluția construcțiilor de școli, reprezentând un punct de plecare pentru realizările școlilor contemporane.
1.2.8. Evoluțiea educației românești
Numeroase vestigii arheologice, descoperite pe tot teritoriul țării noastre, dovedesc un anumit nivel de civilizație, perpetuat din generație în generație, prin intermediul „învățării” celor tineri de către membrii adulți ai grupurilor sociale.
Așezările și cetățile dacice din munții Orăștiei și fortificațiile din jurul centrului de la [NUME_REDACTAT], erau în ultimul secol al erei noastre în plină dezvoltare al statutului geto-dac. Gimnaziul, instituția consacrată în educația grecilor antici, a pătruns pe teritoriul țării noastre prin intermediul coloniilor Histria și Tomis-Callatis. De gimnaziul din Callatis se leagă și numele lui Apollonius, un gimnaziar de seamă, considerat în aceea vreme un binefăcător public.
Săpăturile arheologice au scos la iveală tăblițe cerate (tabulae cerate) și ”stili” din metal sau os care constituiau instrumente de scris. Acest lucru atesta existența în [NUME_REDACTAT] și Dacia a unor școli elementare. Pe lângă acestea mai funcționau colegii, asociații meșteșugărești, care organizau învățarea meșteșugarilor în ”schoala”.
Evoluția educației în țara noastră între secolele XIV și XVIII era caracterizată de trăsături specifice, determinate de ideologia bazată pe religia ortodoxă.
În secolele XIV-XV se poate vorbi de apariția unei gândiri pedagogice și a școlilor de sine stătătoare. Prima lucrare pedagocică românească era considerată „Învățăturile lui [NUME_REDACTAT] către fiul său Teodosie”, în care domnitorul țării românești expune directive de conduită pentru fiul său și „alți domni”. Primele școli organizate se pot considera școlile de la: Cenad (Arad) sec. XI, școala sătească de la Orăștie sec. XIV, școala din Șchei (Brașov) sec. XV, școala cetății Râșnovului sec. XV.
În secolele XVII-XVIII procesul de definire al școlii românești era în plină dezvoltare, ca urmare și a dezvoltării economice. Astfel, pe lângă școlile începătoare bisericești și mănăstirești, apar școli noi cu caracter laic, de gramatică, școli orășenești și chiar sătești.
Important de remarcat este înființarea în 1813, din inițiativa lui [NUME_REDACTAT], a unui curs de matematici și de inginerie în limba română, care forma ingineri hotarnici și arhitecți.
La începutul sec. XIX în [NUME_REDACTAT] apar tot mai multe măsuri legate de dezvoltarea și organizarea învățământului. Tot atunci sunt răspândite, prin [NUME_REDACTAT], în București și în țară, un număr de modele de școli, proiecte tip.
De o importanță deosebită este legea învățământului din 1865, elaborată de [NUME_REDACTAT] Cuza, care a ajutat la conturarea evoluției învățământului, precum și mișcarea filozofico-iluministă premergătoare revoluției din 1848. În „Petițiunea – proclamație a revoluționarilor din Moldova”, se enunța necesitatea unei reforme școlare și necesitatea construirii de școli populare în comune și construirea unui liceu în reședințele de județ.
Printre promotorii acestor reforme se numără: Gh. Asachi, Gh. Lazăr, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, S. Bărnuțiu, D. Bolintineanu.
1.2.9. Arhitectura construcțiilor școlare în [NUME_REDACTAT] care au adăpostit școlile pe teritoriul țării noastre, chiar dacă au urmărit evoluția generală din celălalte țări, au prezentat și unele particularități.
Cele mai vechi școli sunt legate de mânăstiri sau biserici. Este și cazul școlii de slovenie de pe lângă mânăstirea Sf. [NUME_REDACTAT] din sec. XVI, sau al școlii de la mânăstirea Sf. Sava din sec. XVII. Aceste școli, nu au beneficiat în prima lor perioadă de existența unei clădiri proprii, funcționând în chilii sau alte locații improvizate. Odată cu transformarea lor, acestea au împrumutat tipul de plan al locuinței tradiționale românești, sau al mânăstirilor. Toate aceste școli erau gândite pe modelul tipului de plan concentrat, asemeni locuinței mari orășenești.
Spre sfârșitul secolului, ca urmare a influiențelor școlilor din [NUME_REDACTAT] și Apuseană, construcțiile școlare au preluat trăsături specifice ale arhitecturii acelei perioade, atât în ceea ce privește tipul de plan cât și plastica volumelor, care se afla sub influența neoclasicismului și academismului.
În prima jumătate a sec. XX, evoluția educației și a școlilor românești cunoaște două etape: prima, înainte de primul război mondial, caracterizată de apariția unor noi teorii moderne privind învățământul, prin contribuția marelui pedagog [NUME_REDACTAT]; a doua, în perioada interbelică. Astfel școlile au primit noi dotări: biblioteci școlare, laboratoare, spații pentru desfășurarea serbărilor școlare.
La începutul sec. XX, creșterea numărului de școli într-o perioadă scurtă, a condus la construirea unui număr corespunzător de clădiri care să le poată adăposti, acestea fiind construite în marea lor majoritate după proiecte elaborate de arhitecți.
Totodată s-au construit pentru învățământul secundar, școli monumentale, exemplificate de liceul [NUME_REDACTAT] – arh. F. Montaureanu, având o arhitectură severă. Pe lângă acest tip, școala primară a beneficiat și ea de construcții ridicate după primele proiecte tip, ca și proiectul întocmit de arh. G. Mandrea în 1890 pentru o școală primară cu 4 clase.
Activitatea de proiectare va fi normată prin „Regulamentul pentru construcția localurilor de școli primare, urbane și rurale” din 10 august 1893. Acest regulament a stat la baza unui alt studiu de tipizare. „Proiectul complet al școlii primare de 4 Săli de clasă” semnat de arh. C. Nedelescu, în 1897.
A doua etapă de dezvoltare a școlii românești (perioada interbelică), este caracterizată de trăsăturile școlii precontemporane.
În anul 1924, Legea învățământului prevede încă trei clase obligatorii. Școala precontemporană românească se afla într-o situație grea în această perioadă datorată numărului mare de elevi, lipsei învățătorilor și a construcțiilor școlare. Cu toate dificultățile materiale, s-au construit totuși o serie de localuri destinate învățământului. Proiectarea acestor școli a cunoscut două direcții, urmărind principalele curente din arhitectura vremii: o arhitectură conservatoare, tradițională și una modernă.
S-au construit astfel școli monumentale, destinate învățământului secundar, care fără să aducă inovații de natură arhitecturală, se remarcă prin dotări deosebite: laboratoare, cabinete, muzeu, săli de sport, spații exterioare pentru recreații.
Școala contemporană românească (după 1945) este dominată de schimbările radicale intervenite în dezvoltarea social politică a țării noastre, de instaurarea societății socialiste.
Dezvoltarea explozivă a educației în România a reprezentat, sub aspectul organizării mijloacelor materiale necesare acestor acțiuni, deosebite probleme. Dintre acestea, construcțiile de școli au constituit principala problemă dupa anul 1945. Cuprinderea unui număr tot mai mare de copii în școli, a fost una din principalele cauze care au reclamat construirea de noi școli. Efortul de proiectare și realizare a școlilor a evoluat în trei etape.
Prima etapă, (anii 1945-1959), a însemnat construirea în sate și orașe de școli mici cu 2-4-7 săli de clasă.
Etapa a doua (anii 1959-1966), s-au proiectat școli cu 4 și cu 8 clase în mediul rural, școli de 8-16-24 clase în mediul urban. Acestea se caracterizau prin imagini arhitecturale contemporane, cu deschideri mari, încăperi luminoase, eficiență în utilizarea terenului și spațiului construit, o dotare mai bună cu elemente auxiliare funcționale, un mobilier mai bine studiat (adaptabil).
În a treia etapă (1966-1968), s-au elaborat o largă gamă de proiecte corespunzător cu cerințele învățământului. S-au întocmit proiecte pentru școli generale cu 8-16-24 săli de clasă și licee cu 8-12-16-20 săli de clasă. Se remarcă o serie de îmbunătățiri ca: separarea funcțiunilor de învățământ de serviciile generale; planul mai liber, cu circulații mai scurte; spații specializate mai mari, cu iluminare bilaterală.
1.3. Academia de artă culinară. [NUME_REDACTAT] de artă culinară face parte dintr-un program arhitectural care înglobează în structura sa componente din mai toate programele, excepție făcând cele destinate sportului, clădirile pentru sănătate, turism și cultelor. Aceasta trebuie să prezinte o structură funcțională clară, care vine să satisfacă nevoile grupului țintă.
„Academia este o societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. Școală de învățământ superior.”
Întru-cât există mai multe instituții care dețin academii de artă culinară, am ales să studiez istoria „[NUME_REDACTAT] Bleu” întru-cât este prima care a format o asemenea instituție și care este cea mai dezvoltată la ora actuală.
Pe plan internațional școala de artă culinară este sinonim cu expertiză, inovație, tradiție și rafinament; calități care sunt meticulos tratate de [NUME_REDACTAT] Bleu.
Numele „[NUME_REDACTAT]” ([NUME_REDACTAT]) este încărcat cu istorie și patrimoniu. Acesta a excelat din anul 1578, când regele Henry al III-lea a creat „L’Ordre des Chevaliers du [NUME_REDACTAT]” ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]), cel mai exclusivist ordin din Franța până în anul 1789. Membrii, incluzând roialitățile, erau premiați cu [NUME_REDACTAT] Duh, de care era atârnat cordonul albastru și erau numiți „[NUME_REDACTAT]”, iar banchetele somptuase ce urmau după aceste ceremonii au devenit legendare.
În 1895, [NUME_REDACTAT], jurnalist francez, a fondat o publicație culinară săptămânală, intitulată „La Cuisinière [NUME_REDACTAT]”, care s-a publicat timp de șaptezeci de ani și a devenit referință pentru cea mai mare colecție de rețete din lume. Astfel s-au format principiile de bază ale [NUME_REDACTAT] Blue: demonstrații informative, practică predată de instructori experimentați, ingrediente rafinate și tehnici fundamentale.
După popularitatea publicării, prima școală [NUME_REDACTAT] Bleu și-a deschis porțile în Paris în 1895. Primul curs s-a ținut pe 14 ianuarie 1896, în [NUME_REDACTAT]. Legendarul bucătar chef [NUME_REDACTAT] a fost unul dintre primii profesori. Rețeta a fost un succes, dar abia din 1998 au început cursurile și în [NUME_REDACTAT] ale Americii. Astăzi există 30 de școli [NUME_REDACTAT] Bleu răspândite pe 5 continente. Educația este bazată pe arta culinară, patiserie și brutărie, dar și ospitalitate și managementul restaurantelor, toate bazate pe teorie și practică.
La final, absolvenții primesc râvnita diplomă „Le Diplôme [NUME_REDACTAT]”, specializarea în grad și certificatul eliberat de institutul [NUME_REDACTAT] Bleu la care s-a absolvit.
1.4. Conversia
„Conversia este, pentru a evita dezafectarea, schimbarea de funcțiune a clădirii.”
„Re/achitecture – refolosirea și renovarea unei clădiri vechi a cărei calitate nu mai funcționează ca originala intenție” sau poate fosta intenție nu mai coincide cu noile intenții. Este termen folosit și explicat de [NUME_REDACTAT] în „Re-Architecture, [NUME_REDACTAT]/[NUME_REDACTAT]” unde sublinia această depășire a momentului restaurării exacte și reverențială și se abordează o atitudine mai liberă și mai creativă față de schimbările pe care le-ar putea suferi o clădire veche „de la clădirea ca obiect de artă către clădirea ca produs al întregului sistem socio-economic.”
“Conservare este acțiunea de a (se) conserva și rezultatul ei. Instinct de conservare = instinct de apărare pe care îl manifestă omul și animalele în scopul menținerii ființei proprii. Tratament la care sunt supuse unele produse perisabile pentru a le feri de alterare (uscare, sterilizare, congelare, refrigerare etc.).” Conservarea a devenit o știință care are doar un scop – a păstra.
Ceea ce desemnează acum, în arhitectură, conservarea a fost un proces ce a alăturat un lung șir de interogații ale verbului “a conserva” ce poate nici azi nu își au răspunsul complet sau corect: de ce?, care?, cum?, cât?, când?, unde?, cine?… și ele au făcut să apară diferite ramuri și specialități cu diferite denumiri.
Intervențiile asupra unei clădiri cu valențe de monument istoric se subsumează unor concepte precum restaurarea, conservarea, reabilitarea, conversia, e.t.c.. Fiecare dintre aceste concepte delimitează mai mult sau mai puțin precis un context de abordare metodologică a monumentului.
Spre exemplu, din Carta de la Veneția aflăm că restaurarea este o operațiune extrem de specializată, ce are ca scop să prezerve și să reveleze valoarea estetică și istorică a monumentului bazându-se pe respectul pentru materialul original și documentul autentic, acționând cu necesitate în virtutea unor principii (restaurarea se oprește acolo unde începe ipoteza, lizibilitatea intervenției, etc.). Conservarea și restaurarea sunt intervenții aflate în strânsă legătură.
Conversia, în schimb, este în esență un proces de reciclare; ea presupune schimbarea funcțiunii inițiale a unei clădiri, prin readaptarea acesteia la noile cerințe de utilizare. Când se aplică clădirilor istorice, conversia respectă mai mult decât reabilitarea nevoia de conservare pe termen lung a edificiului, ținând cont de informația arhitecturală valoroasă a monumentului. De fapt pentru o clădire monument conversia reprezintă acel punct de legătură fermă cu timpul prezent, cu dinamica socială, economică, ecologică și culturală a zilelor noastre. Conversia trebuie să ajungă să reprezinte punctul de conciliere între conservare și dezvoltare.
Conversia este procesul prin care unui obiect i se modifică parametrii existenți și i se transformă capacitățile „latente” în unele active „vii” și folositoare. Conversia sau re-utilizarea metamorfozată în arhitectură este procesul de adaptare al clădirilor sau ansamblurilor la noi folosințe, prin investirea lor cu noi funcțiuni și legături atât pe plan micro cât și macroteritorial.
[NUME_REDACTAT] Cantacuzino spunea că în prezent „ Accentul s-a schimbat […] de la restaurarea exactă și reverențială spre o atitudine mai liberă și mai creativă față de schimbările pe care le-ar putea suferi o clădire veche; de la clădirea ca obiect de artă către clădirea ca produs al întregului sistem socio-economic.”
Schimbarea funcțiunilor clădirilor este un proces firesc, cu o lungă istorie în spate. Având în vedere faptul că structura unui edificiu trăiește în general mai mult decât funcțiunea sa, clădirile de-a lungul timpului au fost inevitabil adaptate, succesiv, pentru tot felul de noi utilizări. În țesutul urban schimbările au avut loc lent de-a lungul istoriei, cu excepția situațiilor în care cataclismele naturale sau războaiele au intervenit distrugător. De-a lungul generațiilor, față de mediul fizic înconjurător s-a instaurat, în general, un sens al continuității și stabilității. Până la [NUME_REDACTAT] modelul comun era acela al readaptării clădirilor la noi utilizări, abia atunci, când au existat și mijloacele practice de a o face, a devenit o practică uzuală demolarea și construirea unei clădiri noi.
[NUME_REDACTAT], abația din Fontevrault a fost utilizată ca penitenciar, cea din Royaumont a fost convertită în filatură, mănăstirea din Villeneuve-les-Avignon a fost transformată în ateliere și locuințe, exemplele ar putea continua pentru a demonstra vechimea unei forme de conversie cu un caracter suficient de primar, având în vedere că viza doar aducerea unei funcțiuni noi în locul uneia vechi, dispărută sau anulată.
Asocierea schimbării de uz cu conservarea unei clădiri a apărut abia în secolul al XIX- lea. Este perioada în care castelul Versailles a fost transformat în [NUME_REDACTAT]. De atunci, în Franța și nu numai, numeroase castele, palate episcopale, mănăstiri și alte monumente istorice au fost amenajate în muzee și centre culturale.
După cel de-al doilea [NUME_REDACTAT] schimbările au fost din ce în ce mai rapide, iar demolările clădirilor devenite de prisos au devenit practică obișnuită în ariile urbane. Prin plecarea activităților industriale și comerciale din ariile centrale în zonele suburbane sau rurale, în urma politicilor de planificare, o serie de clădiri care au adăpostit aceste activități, care ocupau terenuri a căror valoare creștea au fost demolate pentru a face loc unor clădiri cu funcțiuni mai profitabile (magazine, birouri). [NUME_REDACTAT] postbelică construirea de locuințe publice ridicate de autoritățile locale la marginea orașelor a dus la abandonarea fondului de locuințe existent. Odată cu locuințele, bisericile și alte clădiri comunitare așezate central au devenit de prisos, unele dintre acestea au fost demolate, altele doar părăsite. Este bine cunoscută mișcarea „[NUME_REDACTAT]” care a determinat la începutul secolului XX, în [NUME_REDACTAT] și Anglia o idealizare a suburbiei și implicit a încurajat abandonul zonelor centrale.
Reversiunea gradată a acestui curent este sesizabilă abia de câțiva zeci de ani. Din fericire, începând cu [NUME_REDACTAT] Publice din 1967 emis în Anglia, s-au deschis noi perspective prin introducerea obligativității desemnării ariilor de conservare măsură ce a intrat treptat în multe legislații naționale. Prin aceasta conservarea a devenit mai mult decât identificarea de clădiri individuale cu valoare istorică și arhitecturală. Importanța și valoarea acestor arii de conservare a fost înțeleasă de opinia publică, abia după ce s-au pierdut suficiente repere familiare ce nu reușeau a fi substituite de noua arhitectură, de o calitate adesea nesatisfăcătoare.
În ziua de azi faptul că politicile de conservare, ce presupun și găsirea de noi funcțiuni pentru clădirile vechi, trebuie integrate politicilor de planificare, este general acceptat atât în Europa de vest cât și în America.
Revigorarea practicii de conversie a clădirilor dezafectate la noi, corespunde cu instaurarea unei noi mentalități, care pledează pentru menajarea resurselor oricare ar fi ele, prin urmare și protejarea patrimoniului imobiliar față de dezvoltarea economică și urbană cu orice preț, dar și reutilizarea lui prin investirea cu noi funcțiuni. Schimbarea corespunde totodată și cu o evoluție recentă și în materie de arhitectură și urbanism. O nouă generație de arhitecți încearcă să reinterpreteze și să revalorizeze urmele și mărturiile arhitecturii vechi, inventând un limbaj arhitectural compatibil cu acestea.
Din cele expuse mai sus încep să transpară câteva dintre argumentele care se invocă în favoarea conversiei edificiilor cu statut de monument istoric. Conversia reprezintă o resuscitare complexă a unui astfel de edificiu, este o soluție economico-socială valoroasă și în relație cu planificarea urbană se poate constitui într-un factor de dezvoltare a unei anumite zone. Nu în ultimul rând, adaptarea la o nouă funcțiune reprezintă o provocare creativă pentru orice arhitect.
Conversia restabilește un reper, oferă spre reevaluare o prezență arhitecturală familiară dar reînprospătată și, în același timp, redă în circuitul funcțional o piesă din țesutul urban. Nu doar meritul arhitectural și istoric al unei clădiri amenințate concentrează azi atenția. Practic, întregul fond de clădiri este perceput ca o oportunitate de regenerare urbană prin potențialul său economic, social și chiar ecologic. În alegerea reabilitării sau conversiei criteriul economic este unul puternic. Nu există doar preocuparea de a menține materialul unei clădiri vechi, ci și introducerea de noi standarde și servicii pentru mediul ambiant, standarde economic eficiente.
[NUME_REDACTAT] există foarte multe clădiri monument istoric ce nu mai au o funcțiune vie și care incubă în grija financiară a statului. Acesta investește sume mari pentru a le menține ca repere istorice, prin programe naționale de susținere a restaurării lor. Acest efort financiar nu este dublat prin găsirea unei soluții de autosusținere, măcar parțială, a monumentelor respective. Concesionarea pe termen lung în contrapartidă cu investiții majore în conservarea și restaurarea monumentelor istorice efectuate de investitor cu scopul de a susține o conversie de funcțiune este deocamdată un fenomen puțin extins.
Pe lângă aceste valențe economice ale conversiei poate mai importante sunt cele sociale. În cazul unor clădiri ce au deținut inițial o funcție de reprezentare socială conversia recrează un reper și îl reinvestește cu valențe simbolice în mentalitatea societății.
Prima teorie din anii 60’ de acest fel, este apărută în afara profesiunii arhitecturale și urbanistice ca reacție la programele de refacere urbană din [NUME_REDACTAT] ale Americii din aceeași perioadă, în „Death & Life of the [NUME_REDACTAT] Cities”.
Din interiorul profesiunii, cel care a refuzat, cu forță și determinare, practica și ideile moderniste, a fost [NUME_REDACTAT]. În cartea „Complexity and Contradiction in Architecture”, apărută în anul 1966 el discuta și recomanda o reînsuflețire a „prezenței trecutului”, în proiectele de arhitectură, subliniind că arhitectura creată anterior curentului modernist era capabilă să înglobeze concomitent mai multe sensuri ale înțelesului.
[NUME_REDACTAT] afirmă că diferența contrastantă dintre ceea ce e vechi și ceea ce e nou va produce în timp un peisaj a cărui profunzime nu va putea fi egalată de nici o altă perioadă similară. Țelul estetic este acela de mai mult contrast și complexitate, pentru a putea face vizibil procesul de schimbare, de evoluție.
Arhitecții post-moderniști investesc forma cu o mai multă valoare decât funcțiunea, inversând deliberat motto-ul modernist: „Forma urmează Funcțiunea”.
În orașul contemporan, [NUME_REDACTAT] acceptă condițiile date de întinderea nelimitată și de ne-ocupare. El caută să descopere calități în interiorul limitelor orașului și este susținător al ideii din secolul al XIX-lea de a remodela fără a distruge orașul existent, însă deosebirea față de predecesorii săi, constă în alegea a ce și cum să construiești. Principala sa strategie este aceea de a indentifica orașele, cu o delimitare clară între spațiul construit și spațiul rămas liber. Tocmai această delimitare clară va epura condițiile existente.
[NUME_REDACTAT] considera de asemenea că specificitatea locului este extrem de importantă, direcție care-l conduce la construirea deliberată a vecinătăților.
Avantajele conversiei: din punct de vedere economic, conversia unui ansamblu existent aduce câteva beneficii dar și inconveniente. Evitarea demolării va realiza o economie cel puțin egală cu cantitatea de energie prevăzută pentru dezvoltarea viitoare. Studiile efectuate pe piețele cu exemple de profil au arătat că beneficiile obținute din operația de conversie, privită din punct de vedere comercial, sunt superioare celor de conservare și restaurare.
În ceea ce privește aspectul inovației, conversia clădirilor aflate în patrimoniul industrial este o provocare pentru specialiști, de la arhitecți la ingineri până la istorici și sociologi, numeroasele exemple certificând acest lucru. Procesul este din ce în ce mai utilizat, rezultatul obținut fiind de fiecare dată diferit, creând o multitudine de noi locuri și în care să păstreze semnificația moștenirii patrimoniale. Tratând procesul de conversie din punct de vedere al beneficiilor naturale, mai exact un concept de dezvoltare durabilă, se poate constata că o colaborare eficientă cu protejarea patrimoniului istoric și cu evitarea poluării, arată că operația de conversie este una dintre cele mai viabile soluții de reutilizare. Studii din domeniu au arătat că în anul 2001, constuirea clădirilor noi a însumat cca. 40% din cantitatea de energie globală, 25% din producția de lemn, 16% din sursele de apă și jumătate din cantitatea emisiilor poluante.
Dezavantajele conversiei: calitățile de eficiență ale unei clădiri nou construite, pot fi mult mai bune decât ale unei clădiri refuncționalizate. Din punct de vedere funcțional, restricțiile constructive date de ansamblul existent pot creea probleme în eficiența exploatării unei clădiri sau a unor clădiri. Un alt factor care duce de multe ori la compromis este înălțimea liberă a etajelor. Dacă este să analizăm costurile prestării unei structuri existente, acestea pot crește substanțial pe parcursul lucrării odată cu descoperirea unor nereguli fie ele de orice natură, care nu au fost descoperite la momentul cercetărilor inițiale.
Capitolul II
Documentarea temei în arhitectura contemporană
În capitolul de față, voi face analiza unor ansambluri, din perspective obiective, astfel încât în urma studiilor să rezulte direcțiile de dezvoltare și principiile ce stau la baza funcționării programului propus. Se urmărește identificarea unor ansambluri, care prin caracterul lor, să furnizeze date necesare de temă, date legate de programul general de arhitectură ce urmează a fi abordat și informații legate atât de structura funcțională cât și de cea economico-financiară.
Preluarea datelor se va face nuanțat, deoarece exemplele studiate fac parte din diferite sisteme sau programe, care conțin, pe lângă componenta de bază și componente sau procedee necesare în studiul propus. Existând prea puține exemple care ar reproduce întru totul cerințele autoimpuse pentru prezentul proiect, am identificat, totuși cazurile pe care le voi prezenta în continuare, care au componente similare cu tema propusă. Cum am mai amintit, neexistând o structură clară, o schemă funcțională a acestui nou program, voi prelua din analizele următoare, elementele necesare concretizării proiectului concept.
Am ales ca și exemple câteva cazuri care au, sau conțin elemente similare cu proiectul pe care îl propun, pentru a identifica modul în care arhitectul a reușit să acopere toate cerințele temei. Aceste cerințe sunt: scopul construcției, componentele funcționale, schema funcțională, inserția urbană a obiectului de arhitectură, compoziția arhitecturală și nu în ultimul rând, limbajul arhitectural.
Pentru a obține informații relevante pentru întocmirea temei de proiect, se stabilesc ca fiind necesare următoarele direcții de analiză:
Programul (apartenența la programul de arhitectură);
Scopul (rațiunea funcțională a ansamblului);
Grupul țintă (subiecții sau categoriile de subiecți cărora le sunt adresate serviciile oferite în cadrul ansamblului);
Caracteristici urbanistice, volumetrice și funcționale particulare (informații legate de amplasament, compoziție volumetrică, schemă funcțională, structură departamentală, e.t.c.);
Conluzii (identificarea datelor cu caracter determinant pentru temă).
2.1. CaixaForum, Madrid, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Arh. Pierre de [NUME_REDACTAT] Artistic CaixaForum (imag. 2.1.), s-a deschis pentru public în primăvara anului 2002, iar elementul particular al acestui ansamblu este faptul că încorporează structura exterioară, din zidărie aparentă, a unei foste centrale electrice și a unei stații de gaz (imag. 2.2.), ce datează din perioada industrială și care acopereau în totalitate suprafața sit-ului. Centrul cuprinde astfel două componente: una istorică, la care s-a înlăturat partea inferioară și o componentă nouă, necontextuală, peste cea istorică, care
se ridică peste nivelul construcțiilor învecinate.
Programul dominant este cel de galerie de artă (imag 2.4.), ce cuprinde și o zonă administrativă, o unitate de alimentație publică (amplasată la etajele superioare) și un auditorium (imag. 2.3.) amplasat sub cota parterului.
Scopul este acela de a reprezenta prin caracterul său o componentă urbană, care să atragă în interiorul ei toate categoriile de public, spațiul obținut prin eliberarea parterului funcționând ca o extindere a pieței din proximitate.
Grupul țintă este reprezentat deopotrivă de iubitorii de artă care sunt interesați de programul centrului, dar și de cetățenii metropolei sau vizitatorii acesteia.
Caracteristicile urbanistice, dovedesc priceperea arhitecților în ceea ce privește alegerea amplasamentului și utilizarea acestuia. Situl este orientat de asemenea manieră încât vis-a-vis, peste Paseo del Prado se află [NUME_REDACTAT] și Parque del Retiro (parcul municipal). Demolarea stației de gaz a permis apariția unei mici piațete între Paseo del Prado și Centrul CaixaForum, piață ce se extinde sub ansamblu, prin abordarea arhitecturală propusă.
Conluziile esențiale pentru temă reies din câteva soluții abordate de către arhitecți, anume, prezența parterului liber și senzația de plutire obținută prin eliberarea acestuia, reprezintă avantajele pe care odinioară porticul le aducea prin avansarea construcției spre piață, în numele unui mai bun dialog între spațiul interior și cel exterior. Astfel eliberat, parterul separă universul acestui centru în două lumi: cea de jos, ce conține spațiile tehnice și parcajele și cea de sus ce înglobează funcțiunile de bază. O altă caracteristică proprie a acestei clădiri o reprezintă zidăria de cărămidă lăsată ca martor al fostelor clădiri și a destinației acestora.
Pentru a concluziona, consider că acest exemplu se prezintă ca o componentă urbană, care funcționează ca un magnet social, obținut printr-o spectaculoasă transformare, constând în înlăturarea părții inferioare a unei clădiri istorice (imag. 2.5.), pentru a ceda spațiul circulației pietonale, clădire la care se păstrează doar anvelopa din zidărie de cărămidă aparentă și la care i se adaugă o etajare necontextuală.
2.2. Școala de artă culinară, Tijuana, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] reprezintă un ansamblu nou de școală. Curățenia și ordinea definesc ansamblul, elemente necesare pentru a răspunde cerințelor proiectului. La o primă privire, cele două volume (imag. 2.6.) trădează funcțiunea, însă se integrează foarte bine în peisaj datorită materialelor folosite precum: lemnul garapa, sticla, oțelul și betonul aparent (imag 2.7. și imag 2.8.). Utilizarea consecventă a acestor materiale definește puritatea și elenganță.
Programul domintant este cel educațional, școală de artă culinară.
Scopul este acela de a pregăti studenți în arta culinară, într-un mediu deschis către natură.
Grupul țintă este reprezentat de amatorii și doritorii de specializare în arta culinară.
Caracteristicile urbanistice sunt bine intuite de către arhitecți întru-cât aceștia speculează fragmentare prin două volume dominante, care delimitează o curte interioară (un spațiu de recreere, imag. 2.9.). Totodată, transparența parterului creează o legătură între interior și exterior oferind iluzia unui spațiu foarte generos, chiar dacă ansamblul se desfășoară pe o suprafață de 894 metrii pătrați.
Concluzia folosirii spațiului la o capacitate maximă, a utilizării în tot ansamblul a materialelor locale și a tehnologiilor noi sunt elemente ale unei arhitectecturi inovatoare.
Acest exemplu este un bun început pentru: crearea de spații educaționale inovative (renunțând la spațiul introvertit), tratamente simple și curate de fațadă, dar și o funționalitate logică a funcțiunilor care definesc acest program de arhitectură.
2.3. Institutul pentru artă culinară din [NUME_REDACTAT] Metropolitan, Ohama, Nebraska, S.U.A.
HDR [NUME_REDACTAT] ansamblu (imag. 2.10.) apare ca un răspuns la schimbările acestui secol, când bucătarii chef au devenit nume de uz caznic prin emisiunile T.V. și restaurantele noi. Astfel, această carieră a devenit foarte dorită, iar institutul de față a fost creat pentru a face față acestei cereri foarte mari.
Programul domintant este cel educațional, școală de artă culinară.
Scopul este acela de a pregăti studenți în arta culinară, cu cele mai noi tehnologii din domeniu (imag. 2.11.).
Grupul țintă este reprezentat de amatorii și doritorii de specializare în arta culinară.
Caracteristicile urbanistice sunt armonizate prin includerea ansamblului în campusul [NUME_REDACTAT] Ohama, o zonă centrală a orașului caracterizată printr-o aglomerare de spații verzi cu funcțiunea de recreere. La fațade sunt folosite trei materiale: cărămida, cuprul și sticla. Exteriorul, precum și anumiți pereți de compartimentare sunt creați din sticlă pentru a oferi vizibilitate către bucătării și laboratoare.
Conluziile esențiale pentru temă reies din câteva soluții abordate de către arhitecți, anume, folosirea laboratoarelor cu catedra transformată în punct de lucru al unei bucătării (imag. 2.12.), folosirea unui spațiu pentru degustarea preparatelor (create de studenți), dar și bucătăria restaurantului cu toate funcțiunile componente, dublate de către un ajutor (student).
În acest mod se poate explica apariția unui astfel de program de arhitectură, prin apartenența în cadrul unei universități și prin cerința foarte mare și diversificată de studenți, fie că e vorba de bucătari chef, ajutor de bucătar, ospătar, chelner sau chiar fotograf de preparate culinare.
Capitolul III
Documentarea temei în [NUME_REDACTAT] într-o formă materială concretă a acestui program de arhitectură în România, rămâne încă un deziderat râvnit de către mulți dintre noi. Un ansamblu de acest gen, conceput la nivelul standardelor existente la ora actuală în domeniu și care să înglobeze toate funcțiunile specifice acestuia, implică o sumedenie de factori, fiecare dintre aceștia având un rol determinant în materializarea proiectului. Astfel, pentru a putea identifica și clasifica acești factori, trebuie stabilită o strategie care să contribuie la determinarea algoritmului care stă la baza stabilirii gradului de implicare a fiecăruia dintre ei.
Dacă în structura, ideală, ce-i drept, a elaborării unui proiect de arhitectură, etapele ce trebuie urmate se succed într-o ordine firească și logică, în cazul situației actuale din țară, această ordine este perturbată de către o dezordine bine controlată. Materialul de față nu se dorește a deveni un manifest, însă, singurii care întrevăd necesitatea unor astfel de instituții, sau a altora cu caracter similar, sunt investitorii privați sau autoritățile care administrează și care alocă fondurile internaționale. Sunt totuși conștient de faptul că există priorități și că investițiile care sunt în curs de execuție sau care se demarează în prezent nu vin decât să ne susțină pe viitor propunerile, însă trebuie menționat faptul că investițiile în valorile umane reprezintă o caracteristică a unei națiuni sănătoase și civilizate.
O societate sănătoasă înseamnă o economie sănătoasă. Dar și o economie sănătoasă atrage posibilitatea investițiilor în ridicarea nivelului de cultură și civilizație a membrilor acestei societăți, prin crearea de instituții specializate, care prin caracterul lor au un puternic scop educațional.
3.1. Centrul de artă și cultură contemporană [NUME_REDACTAT], București, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]
Pavilionul reprezintă o componentă socială care, de această dată, se adresează doar unei anumite categorii de public. Acesta este situat în centrul capitalei, într-o zonă caracterizată printr-o serie de conflicte, determinate de zona istorică brăzdată de realizări megalomanice și inserții nereușite și nejustificate. Intervenția este gândită și realizată cu atât de multă subtilitate încât doar un ochi avizat ar putea surprinde caracterul său protestatar (imag. 2.13.).
Lucrarea reprezintă, din capul locului, un protest vehement împotriva tendințelor de nivelare culturală și artistică, caracteristice unei epoci nu prea îndepărtate din istoria recentă a țării noastre. Inclusiv amplasamentul a fost ales de asemenea manieră încât atunci când te afli înăuntru și privești spre exterior, să încerci un sentiment de reflexie, asupra societății și a spațiului arhitectural.
Programul face parte din categoria instituțiilor de cultură și conține următoarele componente: o zonă de informare, spațiu de expunere, spații destinate arhivelor, zonă administrativă și grupuri sanitare destinate publicului și personalului angajat (imag. 2.14).
Scopul pentru care a fost conceput acest spațiu se identifică cu cel al proiectului din care face parte, anume cel de sensibilizare a opiniei publice cu privire la evoluția artei contemporane. Această etapă este cea de a treia din cadrul celor propuse, cele anterioare fiind reprezentate de editarea revistei Pavilion și Bienala de [NUME_REDACTAT] București.
Grupul țintă este format din iubitorii și creatorii de artă contemporană, indiferent de specializarea artistică din care fac parte, instituția având și un caracter educațional, prin faptul că oferă posibilitatea organizării de conferințe, prezentări și acțiuni artistice. Caracteristica de bază a proiectului o reprezintă unitatea realizată între scopul proiectului și conceptul de amenajare a spațiului. Din acest punct de vedere, analizat în ansamblu, proiectul este un exemplu de coerență conceptuală, de dezvoltare liniară, a unei idei care, în final, reușește să se materializeze.
Conluziile sunt de natură funcționalistă. Cu toate că există o mulțime de spații cu caractere diferite, care se adresează fie creației artistice, fie expunerii sau prezentării acesteia, puține au reușit să se identifice cu scopul pentru care au fost edificate sau amenajate, sau să comunice apartenența la program. Pot spune fără rețineri că proiectul de față este unul dintre cele mai bune produse ieșite din combinarea factorilor artistici cu cei arhitectural-funcționali.
Amenajările interioare (imag. 2.15.) constau în simpla recompartimentare a spațiului, conform necesităților funcționale ale proiectului. Caracteristicile tehnice ale zidăriei de compartimentare din gips-carton, transformă compartimentele executate în adevărate exponate, prin prisma contrastului izbitor ce apare între albul imaculat și suportul existent, rigid și rece al cadrelor din beton armat.
Pavilionul este o inserție a unui program public cu caracter cultural-artistic, într-un context predominant comercial, caracterizat prin lipsa contrastului, în ceea ce ar trebui să reprezinte identitatea comercială, corporate-ul fiecărui agent comercial cu cotă de piață. Lipsa intervențiilor la fațadă și senzația de decupare simplă a accesului (imag. 2.16.), ce prin simplitatea genială a abordării, reprezintă elementul ce anticipează cumințenia interioară. Centrul însuși, devine astfel produsul perfect (chiar înainte de primi exponatele), rezultatul unui proces de abstractizare, care tranformă caracteristicile intrinseci ale spațiului în elemente cu o valoare estetică deosebită.
3.2. [NUME_REDACTAT]. Grădina cu vise, Timișoara, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]
Conversia spațiului din interiorul bastionului și restaurarea bastionului împreună cu corpul de clădire de pe latura nord-vestică (imag. 2.17.), reprezintă un exemplu de bună practică la noi în țară. Prin demolarea intervențiilor din anii 1970 s-a descoperit acest bastion. Ansamblul devine loc de referință pentru expoziții și activități în aer liber.
Programul face parte din categoria celor destinate instituțiilor de cultură (imag. 2.18.) și conține următoarele componente: galerie expozițională, sală de conferințe, două expoziții permanente ale [NUME_REDACTAT], librărie, centru cultural, restaurante, baruri.
Scopul reabilitării și conversiei a apărut în urma unui concurs lansat de [NUME_REDACTAT] Timiș și [NUME_REDACTAT] Timișoara intitulat "Reabilitare și revitalizare a fortificației cetății Timișoarei, [NUME_REDACTAT]", finanțat prin programul PHARE 2005, pentru a revitaliza această zonă și a schimba destinția spațiilor, amplasamentul fiind în vecinătatea Facultății de [NUME_REDACTAT] și a Facultăților de Muzică, Teatru și Film.
Grupul țintă este format din iubitorii și creatorii de artă , indiferent de specializarea artistică din care fac parte, ansamblul având și un caracter educațional, prin faptul că oferă posibilitatea organizării de conferințe, prezentări și acțiuni artistice.
Caracteristicile spațiului public sunt denivelările și delimitarea pe 3 laturi, care redau un spațiu introvertit cu un dinamism puternic (imag. 2.21.). Intervenția s-a bazat pe eliminarea mortarelor pe bază de ciment și a betoanelor turnate în reabilitarea din anii '70, proiectarea instalațiilor doar prin pardoseli și elemente, folosirea de materiale noi (reversibile) ușor de eliminat în intervențiile ulterioare, subtila accentuare a intervențiilor contemporane și apropierea cu atenție de materialele existente pe baza unor studii minuțioase și intervenția prudentă asupra acestora.
Materialele nou folosite (imag. 2.20.) sunt concepute să “îmbătrânească“ frumos în contrast cu cele istorice. Spațiul public a fost conceput să faciliteze socializarea, evenimente și pentru a deveni un suport pentru a educa comunitatea în utilizarea acestuia.
Elementele istorice valoroase, cât și cele conceptuale sunt frumos armonizate prin această intervenție. “Aici se cuvine să mărturisesc faptul că ne-am dorit într-un fel să împingem lucrurile către perioada în care trăim, iar nostalgia pentru „ruine” să nu mai fie atât de prezentă. Doream să învingem teama pe care o resimt, eu, cel puțin, în societatea românească, a folosirii spațiului public și a asumării timpului pe care-l trăim. Este evident că aici se pot aduce critici și chiar „le aștept”, dar aceasta a fost, să-i spunem, viziunea.”
3.3. [NUME_REDACTAT], București, România.
RE-ACT NOW, Arh. [NUME_REDACTAT]
Cunoscută sub vechiul nume de: Bursa mărfurilor, monument de clasă B, proiectat de Arh. [NUME_REDACTAT]. Conceptul pe care echipa de arhitecți s-a bazat în conversia acestei clădiri, a fost restaurarea părții valoroase și reconstruirea (reinterpretarea în limbaj contemporan), a părții nevaloroase pentru a forma un contrast major (imag. 2.22.).
Programul dominant este cel de galerie expozițională și spații pentru birouri, dar și mici spații comerciale pentru a le deservi.
Scopul conversiei a apărut datorită faptului că se dorea demolarea acestei clădiri, la câțiva ani după ce a fost incendiată, iar două firme au dorit cumpărarea acesteia și transformarea în sediu de birouri și centru cultural-expozițional.
Grupul țintă este format din angajații firmelor care au birouri aici, iar zonele expoziționale sunt destinate artiștilor și firmelor care doresc expoziții, dar și celor care produc evenimente precum concerte, prezentări de modă, etc. (imag.2.23.).
Caracteristicile spațiului nou creat sunt libertatea schimbării destinației spațiului pentru evenimente, ordonarea pe verticală a funcțiunilor (publice la parter și subsol, iar la etaj și mansardă, birourile).
Aspectul industrial al elementelor noi de fațadă creează un contrast plăcut cu fațada veche a clădirii. Elementele industriale se găsesc și la interior prin finisaje și instalații aparente. Interiorul este un spațiu tehnologic foarte puternic colorat (imag.2.24.), acesta fiind un tratament de arhitectură contemporană.
Metoda de conversie a acestui proiect este logică și contemporană, iar funcțiunile suplimentare celor de birou, apar ca o necesitate a deservirii zonei urbanistice și ca mod de utilizare a spațiului rămas în clădire, pentru un scop financiar bine stabilit. Astfel clădirea devine un simbol și un centru de greutate în lumea evenimentelor și cea artistică.
Capitolul IV
Aplicații ale temei pe ansamblul [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT]
Proiectul pe care urmează să îl propun conține elemente stabilite în urma analizelor prezentate în materialul de față, dar și din cele anterioare acestora și înglobează toate cunoștințele pe care le-am dobândit pe parcusul școlii de arhitectură și a celor anterioare, fie din cursurile frecventate, fie din literatura de specialitate obligatorie sau din lecturile individuale.
Voi utiliza toate aceste cunoștințe pentru a întocmi un proiect (deși ipotetic) caracterizat prin maturitate profesională, coerență și devotament față de suprema formă de artă, cea care le înglobează pe toate celelalte și nu numai arhitectura.
În procesul de creație arhitecturală, stabilirea principiilor care stau la baza viitorului proiect au un rol determinant în obținerea unui produs final care să întrunească toate cerințele formulate anterior acestui act de creație. Trecerea de la ideea de a exista a obiectului, până la edificarea acestuia, implică un proces îndelungat, în care sunt implicați în primul rând comanditarii și arhitectul (ca și părinte al viitorului obiectiv) ci și întreaga echipă necesară atingerii scopului final, materializarea proiectului.
Însă esența unui astfel de produs, o reprezintă întotdeauna contribuția pe care arhitectul o aduce în realizarea proiectului de arhitectură. De aceea calitatea muncii sale trebuie să fie indiscutabilă, iar pe lângă factorul de natură estetică, acesta trebuie neapărat să țină cont și de alte elemente care în cele mai multe cazuri trec neobservate de către utilizatori, vizitatori, etc. Identificarea, în funcție de scopul pentru care urmează a fi edificată construcția, a formulei ideale pentru a obține din ecuația în care sunt implicați toți factorii determinanți, rezultatul scontat, aceasta reprezintă sau trebuie să fie crezul fiecărui arhitect.
Ca și prim pas în procesul de creație, este identificarea tuturor determinanților intrinseci, care au rolul de a stabili în prima fază limitele și dimensiunea proiectului. Conform acestora se stabilește totalitatea constrângerilor de orice gen, care vin să stabilească plaja, limitele în care trebuie să se încadreze proiectul. De aceea este indicat ca la început să se studieze gradul de implicare a fiecărui factor, fie el de natură urbanistică, umană sau economică. Este, de asemenea, foarte important să se stabilească și o anumită ierarhie, pentru a putea determina cu exactitate caracterul produsului ce urmează a fi proiectat.
4.1. Date privind zona studiată
4.1.1. [NUME_REDACTAT] Iulia (cunoscută pe vremuri sub numele Bălgrad) (magh. Gyulafehérvár) este un municipiu situat pe malul râului Mureș, reședința județului Alba din România (Transilvania).
[NUME_REDACTAT] Iulia se află la o altitudine de 235 m, 335 km distanță de București, 105 km de Cluj, 72 km de Sibiu și la 240 km de Arad. Municipiul este delimitat de râul Ampoi, râul Sebeș, crestele munților Apuseni și [NUME_REDACTAT]. Orașul este așezat pe prima terasă a Mureșului, care formează spre est un șes lung de 8-10 km și lat de 2-4 km. Partea de vest a orașului este străjuită de înălțimile împădurite ale [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT] (630 m). Spre est, după Mureș, se disting dealurile argiloase de culoare roșiatică ale podișului Transilvaniei, erodate de râurile Mureș, Sebeș și Secaș, acestea formând un șir de râpe cu forme interesante și vegetație rară. Spre partea de sud se văd culmile munților Sebeșului, cu [NUME_REDACTAT] (2245 m) și cu vârful Pătru (2130 m).
[NUME_REDACTAT] Iulia este așezat în centrul podișului Transilvaniei, la 46°05' latitudine nordică și 23°34' longitudine estică, într-o zonă de interferență a dealurilor ce coboară din [NUME_REDACTAT] cu șesurile din valea cursului mijlociu al Mureșului.
4.1.2. [NUME_REDACTAT] în localitate se face pe drumul european E 81. Trama stradală majoră a localității este de tip radial, în care arterele principale converg spre zona centrală.
Pe raza localității se întâlnesc următoarele categorii de străzi :
– Străzi de categoria I-a.
– Străzi de categoria a II-a, de legatură, care asigură circulația majoră între zonele funcționale și de locuit.
– Străzi de categoria a III-a, colectoare, care preiau fluxurile de trafic din zonele funcționale și le dirijează spre străzile magistrale.
– Străzi de categoria a IV-a, de exploatare locală, care asigură accesul la locuințe și servicii.
Accesul pe situl propus în temă se poate face de pe drumul european E81 ( [NUME_REDACTAT] I) sau de pe [NUME_REDACTAT].
4.1.3. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] se învecinează la Nord cu localitatea Sântimbru, la Sud cu orașul Sebeș , la Est cu localitatea Ciugud și la vest cu localitatea Șard.
Situl propus este delimitat la nord și vest de bulevardele Ferdinand I și Încoronării, la est de gara [NUME_REDACTAT], iar la sud de două proprietăți private.
4.1.4. Suprafața terenului
Suprafața totală a sitului propus este de 21,330,000 mp cu un P.O.T. de 24% și un C.U.T. de 0,86. Terenul prezintă o declivitate de 0.5 m, fară eroziuni de suprafață, terenul este stabil, fară fenomene de alunecare.
4.1.5. Situația juridică
Situl propus se află sub proprietate privată, firma S.C. AlbaPam S.A. (un grup de asociați). Situl se află în intravilan, obținând astfel dreptul de construcție și amenajare teritorială comform legii în vigoare.
4.1.6. Scurt istoric
[NUME_REDACTAT] Iulia deține numeroase monumente care se constituie într-un tot unitar la adăpostul zidurilor celei mai ample și puternice fortificații bastionare din sud-estul Europei.
Aici se află zidurile castrului roman al Legiunii a XIII-a Gemina, precum și monumente aparținând marilor stiluri arhitecturale: romanic, gotic, renascentist, baroc, neoclasic și neoromânesc ([NUME_REDACTAT]-Catolică, [NUME_REDACTAT] Transilvaniei, [NUME_REDACTAT] Romano-Catolice, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], clădirea muzeului de istorie și [NUME_REDACTAT]).
[NUME_REDACTAT] este totodată, păstrătoarea unor numeroase valori patrimoniale și universal conservate în cele două instituții de profil: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Prezența acestor valori ale creației naționale și universale, într-un spațiu unitar, situează orașul [NUME_REDACTAT], alături de cele mai importante centre culturale din Europa.
Apoulon – Apulum – [NUME_REDACTAT] este evoluția grăitoare și poate fi un exemplu și o dovadă în mic a ceea ce este în mare, țara întreagă, o sinteză a istoriei poporului român din vremuri străbune și până astăzi. “Cinstirea” vechimii unui oraș ca [NUME_REDACTAT] înseamnă puntea peste veacuri care leagă trecutul cu prezentul și aceasta cu viitorul, înseamnă cinstirea tradițiilor, forța verticală ce urcă din adâncul vârstelor, modelată la noutatea vremurilor; înseamnă continuitate neîntreruptă de viețuire pe aceste meleaguri, înseamnă legătura indestructibilă dintre oameni și locuri. Unul dintre cele mai importante momente din istoria României, moderne și contemporane se leagă tot de numele orașului [NUME_REDACTAT].
La 1 Decembrie 1918, exprimând dorința arzătoare dintotdeauna a românilor, [NUME_REDACTAT] Națională întrunită la [NUME_REDACTAT] a hotărât unirea acestor teritorii cu România “pentru totdeauna și irevocabil”. Cunoscând toate acestea, nimeni nu va mai fi îndreptățit să vorbească nici de enigme și nici de miracole, pe aceste meleaguri ci despre “continuitate și romanitate”.
Până la sfârșitul secolului XIX, [NUME_REDACTAT] este un centru economic modest, fără a se putea încadra în rândul localităților cu o industrie importantă.
Principala ramură economică a orașului era agricultura. Cultivarea cerealelor era facilitată extrem de mult de poziția la confluența râurilor Mureș, Ampoi și Sebeș. Cu toate acestea, după instaurarea regimului dualist, [NUME_REDACTAT] a cunoscut o dezvoltare mai rapidă, determinată de o serie de factori, dintre care amintim, înlăturarea relațiilor feudale, deschiderea căilor pentru dezvoltarea relațiilor în agricultură și industrie, lărgirea pieței, precum și creșterea numărului instituțiilor de credit. Un alt stimulent important l-a constituit apariția căilor ferate, [NUME_REDACTAT] fiind prima linie ferată a Transilvaniei.
La începutul secolului XX, industria orașului era constituită dintr-o moară, o fabrică de spirt, o fabrică de prelucrare a pielii și câteva ateliere cu randament scăzut. Aceste “fabrici” nu pot fi considerate industrie în adevărata accepțiune a cuvântului, ci mai degrabă unități de prelucrare sau semiindustrializarea produselor agricole.
Prima clădire care să adăpostească “industrie” a fost moara de faină și arpacaș a fraților Gluck, construită in anul 1894 și dată în folosință în anul 1898. În dosarele arhivelor naționale, acestea figurează cu numele de “[NUME_REDACTAT]”, nume utilizat și în prezenta lucrare.
Moara înseamnă pâine, înseamnă hrană, înseamnă supraviețuire. Într-un oraș de 68.000 de locuitori, clădirea impunătoare a morii este cunoscută de toți locuitorii ei, chiar dacă un număr foarte mic de oameni i-au trecut pragurile. Până în perioada comunistă, oamenii erau cei care își măcinau grânele pentru tot parcursul anului, iar odată cu instaurarea regimului Comunist aceasta a fost transformată într-o activitate industrială unde omul de rând nu mai avea acces.
Prin conversie ar trebui ca relația dintre om și clădire să fie refăcută. La momentul punerii în funcțiune, moara procesa 45 tone de materie primă în 24 de ore cu un număr de doar 15 angajați.
În 1920, activitatea a fost oprită din cauza grevei generale, reluându-și activitatea in 1924 pentru ca în 1928 să-și închidă din nou porțile, de această dată din cauza crizei economice, a concurenței și a slabei rentabilități. În 1940, clădirea a trecut în proprietatea statului în stare de inactivitate. În perioada socialistă, moara a suferit multe modificări ajungând ca în anii 70 să aibă nevoie de un siloz de 300 de vagoane și o putere de procesare de 125 tone pe zi.
Ansamblul morii “[NUME_REDACTAT]” (imag.4.1.) este situat la ieșirea din oraș spre Sibiu, poziție aleasă de fondatorii ei din cauza situării vis-a-vis de gară și distanța față de râul Mureș. Astfel accesul materiei prime odata cu creșterea demografică și productivă, era facilitat de liniile de cale ferată de pe care se descarcă direct în silozuri.
Clădirea a fost ridicată pe un teren viran, fără alte construcții ce ar fi trebuit demolate. Este situată la limita zonei de locuit. În prezent, zona a cărui centru este ansamblul morii a ajuns să fie destructurată, activitățile din zonă sunt preponderent comerciale și productive, dar de mici dimensiuni: benzinării, show-room-uri, magazine și depozite. În prezent, se află în construcție un hotel și două blocuri de locuințe în imediata vecinătate a morii.
În anul 1894, [NUME_REDACTAT] începe construirea unei mori industriale în [NUME_REDACTAT]. Proprietarul consideră că existența morii în această parte a Transilvaniei ar fi necesară, ne mai existând alta, motiv pentru care rentabilitatea ei ar atinge cote maxime.
Construcția morii durează din 1894 până în 1898, când este terminată și utilarea ei. Moara este destinată măcinării grâului și este înregistrată sub numele de “[NUME_REDACTAT]” după numele soției patronului. La început moara funcționează numai cu activitate sezonieră, fondul de materie primă fiind mic pentru ca moara să funcționeze la adevărata ei capacitate.
În anul 1940 după o stagnare de câtiva ani, moara Johanna este preluată de [NUME_REDACTAT] al cooperației ca intreprindere de stat cu conducere proprie. Se trece la prima îmbunătățire a procesului tehnologic pe de-o parte și la rentabilizarea ei pe cealaltă parte, înlocuindu-se motorul cu aburi cu cel cu energie electrică.
În anul 1948 moara trece în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], iar mai apoi a Romcerealului care folosește moara cu preponderență pentru depozitarea materialelor. Din lipsă de activitate, forul tutelar propune să fie dezafectată pe motiv de nerentabilitate, iar utilajele să fie valorificate ca fier vechi și nimic mai mult.
Intrigați și disperați în același timp, salariații fac examinarea atentă a morii din punct de vedere economic, ajungând la concluzia că moara poate fi rentabilă. După multe demersuri făcute de conducere, aceștia apelează din proprie inițiativă la serviciul unui tehnician morar experimentat, pe nume [NUME_REDACTAT] care lucra la moara din Aiud. Acesta este de acord să-i ajute și printr-o reorganizare a locurilor de muncă, prin îmbunătățirea indiciilor de exploatare a utilajelor de bază și a celor conductoare, a celor de încărcare, a liniei de valt, reușește să rentabilizeze moara, ba mai mult să-i mărească capacitatea de la 50 tone/24 h la 70 tone/24h. Forul tutelar revine la decizia luată punând din nou moara în funcțiune.
În anul 1950 trece în administrarea Romcerealului, constituind o nouă etapă în activitatea morii întru-cât obiectul ei de activitate se mărește prin construirea unei secții de decorticat orez cu o capacitate de 10 tone/24 h. Moara își schimbă denumirea în “[NUME_REDACTAT] Bălcescu”, iar activitatea se îmbunătățește continuu. În 1952 același tehnician morar, reușește prin modificarea și îmbunătățirea diagramei de măciniș și reamplasarea judicioasă a utilajelor să mărească capacitatea morii de la 70 tone/24 h la 105 tone/24 h. Astfel moara condusă de un grup de salariați gospodari înregistrează progrese vizibile situându-se în fruntea unităților de morărit.
Cu toate că rezultatele economico-financiare ale morii sunt foarte bune, nu se poate trece cu vederea condițiile grele de muncă, gradul avansat de uzură fizică a utilajelor, precum și subdimensionarea spațiilor de dezvoltare a materiei prime care au fost calculate pentru capacitatea inițială a morii, argumente care duc spre o singură necesitate, aceea a unei mori mai mari.
La 1 August 1958 activitatea morii este oprită și intră în sistematizare și dotare cu utilaje noi care permit creșterea capacitații de producție de la 105 tone/24 h a 180 tone/24 h. Paralel cu aceasta s-au construit 3 linii de cale ferată pentru descărcarea grâului din vagoane în siloz, linie de așteptare și linie de încărcare directă a corpurilor străine și a tărâței, un siloz de grâu și unul de făină. De asemenea s-a construit și un pod basculă de 75 tone în curte, utilaj extrem de necesar pentru eficientizarea transportului materiei prime dintr-un corp de clădire în altul.
Silozul de grâu, are o capacitate de 2300 tone, dispus pe 8 niveluri și 6 celule cu instalație de transport atât pe verticală cât și pe orizontală. Silozul de făină este compus din 7 celule totalizând o capacitate de stocare de 420 tone de făină. Livrarea făinii este prevăzută a fi în saci, motiv pentru care s-a construit un depozit de făină în saci, având o capacitate de 1750 tone. Tărâța a fost prevăzută a fi depozitată și livrată în vrac, motiv pentru care s-a construit un siloz de beton compus din 9 celule cu înalțime de 16 m și cu o capacitate de 485 tone tărâțe, prevăzut cu sistem de recirculare și aerare.
În procesul tehnologic s-a prevăzut o tratare higrotermică a grâului motiv pentru care a fost nevoie de construirea unei centrale termice prevăzută cu 3 cazane care să asigure căldura necesară precum și încălzirea spațiilor de producție și a pavilionului administrativ.
Trebuie menționat că, multitudinea lucrărilor ce s-au efectuat odata cu procesul sistematizării și reutilării morii de la [NUME_REDACTAT] în perioada 1958-1961, au făcut ca această unitate să devină o unitate modernă de morărit, fiind prima moară proiectată și construită cu specialiști români și utilaje românești.
În 1964, grație inovației inginerului Bologh, capacitatea morii crește treptat de la 180 tone până la 232 tone/24 h, creșteri de capacitate ce aduc importante beneficii activității morii.
Din 1968, intreprinderea de morărit Alba este subordonată [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] până în 1971 când trece în subordinea [NUME_REDACTAT] Alba.
La 1 aprilie 1977 se înființează Intreprinderea de Morărit și [NUME_REDACTAT], în proprietatea căreia rămâne până în 1991, an în care moara a trecut în proprietatea SC. AlbaPam SA, proprietari și în prezent.
4.1.7. Tendințe de dezvoltare spațială și regională
Tema propusă pentru acest sit ia în considerare inexistența unei școli de artă culinară în țară, dar și existența unei clădiri într-o zona industrială dezafectată, care poate deveni monument, în cadrul unui oraș în curs de dezvoltare culturală și turistică.
Cert este că există un major potențial turistic care organizat pe principiile dezvoltării durabile, poate să includă diferite forme ale turismului (de nișă), odată cu menținerea integrității ecologice și socio-culturale, aceasta este în final și scopul acestei documentații.
[NUME_REDACTAT] deține un număr considerabil de producători în industria alimentară cât și producători individuali locali, care realizează produse tradiționale.
Proprietățile din imediata vecinăte sunt hale de depozitare, care pot fi mutate lângă centura orașului pentru o accesibilitate mai ușoară, iar parcele astfel eliberate pot fi folosite ca terenuri agricole care să producă o parte din necesarul de materie utilizată în cadrul academiei de artă culinară.
Odată cu realizarea acestei teme, potențialul de dezvoltare economic și social al localității va crește considerabil integrând-o în circuitul economic și turistic regional și național.
4.1.8. Analiza S.W.O.T.
Puncte forte:
– amplasament "prietenos" cu programul de arhitectură;
– zonă intens circulată rutier și pietonal. Această zonă face legatura dintre gară, autogară, centrul orașului și zona Cetății;
– noul PUG prevede dezvoltarea economică spre Sebeș, astfel încât localitatea să se unească la un moment dat cu [NUME_REDACTAT] și să devină un pol autentic de dezvoltare economică; Intravilanul crescând cu 1.200 ha de teren;
– situl înglobat în mediul urban permițând accesul spre și dinspre zonele de interes public;
– sit plat din punct de vedere al reliefului;
– acces liber spre sit din circulațiile amplasate pe latura de nord-est și vest;
– [NUME_REDACTAT] este situat în zona centrală a României, cu legături directe cu 8 județe din 4 Regiuni de dezvoltare;
– capăt de perspectivă pentru strada Regimentul 5;
– lipsa acestei funcțiuni în țară;
– zonă deservită de utilități;
– acces facil la sit din oraș și din afara orașului;
– prin PUG 2012 zona studiată este o zonă mixtă.
Puncte slabe:
– funcțiunile învecinate sunt de depozitare și servicii;
– virajul la stânga este interzis pe strada Regimentul 5;
– circulația rutieră intensă produce surse de poluare ;
– regimul de înălțime nu este bine definit.
Oportunității:
– prin mici completări aduse programului de arhitectură se pot creea funcțiuni publice care să satisfacă și nevoile localnicilor;
– clădirea devine un reper major în oraș, dar și în țară prin serviciile oferite;
– numărul tot mai mare de turiști ai orașului, devin posibili clienți;
– proprietățile de la sud de sit pot deveni un lot experimental de agricultură.
Amenințări:
– poluare fonică datorită circulației existente și a căii ferate;
– dezvoltarea haotică a zonei industriale în lipsa reglementărilor urbanistice, poate duce la conflicte funcționale și un regim de înălțime necontrolat.
4.2. [NUME_REDACTAT] tehnologic al morii se caracterizează prin colectarea materiei prime brute, procesarea acesteia prin utilajele propriu-zise și depozitarea sau expedierea produsului final. Astfel, în cazul unei instituții educaționale, se înscriu studenții, se procesează teoria prin intermediul practicii, ca mai apoi să ocupe un loc pe piața muncii.
Se observă faptul că morăritul și arta culinară fac parte din industria alimentară, fapt care ajută la procesul de conversie, deoarece amintirea morii rămâne vie prin intermediul artei culinare, mai exact brutăria și patiseria. Astfel, clădirea morii, care face parte dintr-un ansamblu integrat (care făcea parte din industria în sistem centralizat de prelucrare a materiei prime pentru industria alimentară), se extrage din ansamblu prin excluderea (demolarea) celorlalte componente, devenind dominantă și element ce va aminti de trecut. Clădirea (imag. 4.2.) morii va fi folosită ca și suport, țintă pentru un program nou ce urmează a fi implementat într-un sit amplasat ideal din punct de vedere al densității transformanților intrinseci favorabili temei.
Dominanta funcțională și volumetrică, va fi conservată datorită respectului față de valoarea istorică, a limbajului arhitectural caracterizat prin rafinament printr-o subordonare a principiului restaurator. Elementele colaterale vor fi componente arhitecturale adosate dominantei, subordonate din punct de vedere compozițional și funcțional.
Urmând acest proces, de conversie arhitecturală, se va înlătura structura interioară a morii, aceasta fiind din cadre de beton cu deschideri de 4, respectiv 5 metrii și ochiuri de placă care nu depășesc 25 metrii pătrați, cu o structură nouă de metal cu o deschidere de 14,30 metri. Zidurile exterioare, de pe contur, ale morii sunt autoportante, realizate din cărămidă plină presată, cu o grosime variabilă pe înălțime (de la 140 de centimetrii la parter, la 60 de centimetrii la ultimul nivel). Nu am optat pentru restaurarea structurii inițiale, de lemn, întru-cât nu ar îndeplini condițiile cerute de funcțiunile programului de academie de artă culinară. Situl, dar și supraetajarea morii, se va elibera de intervențiile din perioada socialistă, astfel eliberând culoarul către gară și oferind un loc propice dezvoltării parcului gării și al instituției propuse. Vis-a-vis de sit era parcul gării, element ce a dispărut în favoarea unui hipermarket.
Elementele adosate dominantei vor fi parcul, o seră și o unitate de cazare pentru studenți. Sera apare ca o necesitate în programul de studiu al artei culinare, pentru ca studenții sa aibă o mai bună înțelegere a produselor folosite, dar și pentru a servi produse proaspete în cadrul restaurantelor. Astfel situl va fi împărțit în două zone dominante: o zonă destinată publicului (parcul- zonă de recreere), iar cealaltă destinată academiei, sub forma unui campus. Același principiu va fi implementat în dominantă, unde 1/3 va fi zona frecventată de public, iar 2/3 vor fi spațiile necesare academiei (imag.4.3.). Astfel se va produce o dezvoltare ierarhică a funcțiunilor raportate la accesibilitatea pe sit, iar zona va fi revitalizată pentru interese private cât și publice.
Academia va putea deservi instituțiile locale care pregătesc chelneri, ospătari și ajutori de bucătar, dar poate oferii și cursuri pentru gospodine și amatori ai artei culinare.
Din punct de vedere economic, doar vânzarea aparaturii din cadrul morii ar acoperii 50% din costurile necesare conversiei. Academia s-ar putea creea printr-un parteneriat stat-privat, sau prin subordonarea ei la o instituție precum [NUME_REDACTAT] Bleu.
Există posibilitatea dezvoltării unui lot experimental de agricultură în imediata vecinătate a sitului, pe parcelele ocupate de actualele depozite, care pot fi translatate peste calea ferată, pe marginea centurii ocolitoare a orașului, unde ar avea o mai bună accesibilitate. Acest lot experimental poate fi amenajat și ca o promenadă, în continuarea parcului propus și va avea funcția de deservire a restaurantelor și a academiei, lot care ar putea fi administrat și îngrijit de către studenți.
4.3. Descrierea soluției propuse
Proiectul de diplomă propus „Academie de artă culinară, [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT]”, este dezvoltat pe amplasamentul actualei mori, deținută de S.C. AlbaPam S.A., clădire neîncadrată în lista monumentelor de arhitectură, dar cu valoare arhitecturală și istorică, care poate fi oricând clasată ca monument. Amplasamentul se află în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], România și este delimitat de bulevardele Ferdinand I și Încoronării. Situl se află în vecinătatea gării, autogării, centurii ocolitoare a orașului și a arterei ce va lega viitoarea autostradă de municipiu.
Din punct de vedere urbanistic, o parte din proprietate este cedată pentru a putea reglementa structura intersecției bulevardelor Ferdinand I și Încoronării, dar și pentru a creea mai multe locuri de parcare necesare funcțiunii propuse pe amplasament, funcțiune aleasă din imposibilitatea de a utiliza terenul obținut pentru locuire sau comerț (mall, hypermarket), antecedent Carrefour.
Compoziția volumelor pe amplasament este rezultatul deschiderii frontului stradal către gară, recreerii parcului gării pe sit și a evidențierii capătului de perspectivă de pe bulevardele Ferdinand I și Încoronării. Tratamentul aplicat, fiind conversia prin restaurare la forma inițială a morii și crearea a două volume noi, sera și cazarea, care vor fi subordonate dominantei (morii), dar se vor lega de aceasta prin elemente de accent care vor fi din același limbaj ca și al volumelor noi.
Accesul pe sit se va face de pe latura nord-estică, de către vizitatori, prin zona de parc, iar accesul pentru partea de academie se va face diametral opus față de moară, pe latura sud-vestică.
Corpul morii va adăposti funcțiunea de zonă comercială, mai exact patru restaurante, unul cu specfic tradițional românesc, unul cu specific oriental și celelalte două cu specific variabial din cadrul bucătăriei internaționale, dar și o cofetărie. Acestea reprezentând 1/3 din corpul morii, urmând ca 2/3 să fie ocupat de academia propriu-zisă care va conține spațiile administrative, bucătăriile restaurantelor, a patiseriei și a brutăriei, depozitarea, spălătoria, un amfiteatru, săli ce curs, bibliotecă, laboratoare de practică, dar și o zonă de degustare a preparatelor. Acest volum se desfășoară pe 5 nivele, iar structura de rezistență va fi din profile laminate de metal, grinzi și stâlpi profil I cu secțiune variabilă, iar planșeele vor fi confecționate din tablă cutată cu suprabetonare, pereții interiori vor fi de compartimentare, iar cei exteriori rămân autoportanți, de zidărie din cărămidă plină presată. Șarpanta va avea structură metalică.
Corpul serei va avea ca și spații componente sera propriu-zisă, depozit, vestiar și o zonă de prelucrare a materiei prime ce urmează a fi transportată în depozitul din corpul morii. Volumul va avea 2 nivele, iar structura va fi metalică.
Corpul de cazare va fi organizat în dublu tract, cu module de cazare formate din două camere cu grup sanitar comun, zone de relaxare, spălătorie, sală de lectură și o sală multi-funcțională. Volumul va fi dispus pe 3 nivele, iar structura va fi din profile laminate de metal.
Proiectul va avea un P.O.T. de 13% și C.U.T. de 0,48. Totalul investiției este de aproximativ 23,900,000 €. Investiția este profitabilă atât pentru finanțator, cât și pentru stat și clienții acesteia. Finanțator poate fi o persoană fizică sau una din instituțiile specializate ( [NUME_REDACTAT] Bleu, [NUME_REDACTAT] Institute, etc.) cu o nouă locație pentru lanțul lor, astfel costurile de utilare a academiei se vor diminua, întru-cât aceștia au contracte cu furnizori. Prin crearea unei sere mari sau prin extinderea sitului și transformarea fostei zone industriale în zonă agricolă în cadrul orașului, va crește profitul prin faptul că materia primă este produsă în cadrul instituției, iar surplusul va fi comercializat. Conceptul de focar agricol în cadrul orașului, un concept relativ nou și practicat adesea pe acoperișurile verzi, apare din cauza faptului că produsele de consum trec pe la prea mulți intermediari,iar consumatorii nu mai au parte de prospețimea lor, iar costurile sunt crescute tot din cauza intermediarilor.
[NUME_REDACTAT] înainte de toate, trebuie să remarc faptul că, analizând exemplele anterioare, am ajuns la concluzia că, doar cu câteva excepții, ceea ce se întâmplă în materie de proiectare de arhitectură în România (proiectare în domeniul cultural artistic și educațional) nu atinge standardele de la nivel european sau mondial.
Proiectul de diplomă ales, este produsul unui proces canalizat printr-o atitudine conservatoare asupra obiectului de arhitectură existent, pe care se intervine subtil pentru a-i conferii caracterul de dominantă funcțională, ca și în cadrul ansamblului din care făcea parte odinioară. Procesul de conversie devine astfel, o bună practică pentru patrimoniul industrial.
„Refolosirea este fără îndoială forma cea mai paradoxală, îndrăzneață și dificilă de punere în valoare a patrimoniului; ea constă în reintroducerea unui monument dezafectat în circuitul folosințelor curente, în smulgerea lui dintr-un destin muzeal. Așa cum arată și repetă succesiv Riegl și Giovannoni, monumentul este sustras în acest fel riscurilor dezafectării, pentru a fi expus uzurii și uzurpărilor uzitării: a-i atribui o destinație nouă este o operație dificilă și complexă, care nu trebuie să se întemeieze doar pe asemănarea cu destinația originară. Ea trebuie, înainte de toate, să țină cont de starea materială a edificiului care, astăzi, se cere apreciată în funcție de fluxul utilizatorilor săi potențiali. […] Moștenirea industrială dezafectată pune două tipuri de întrebări, diferite ca natură și scară. Pe de o parte, clădirile individuale, adesea cu o construcție solidă, sobră și cu întreținere ușoară, sunt ușor adaptabile normelor de utilizare actuale și se pretează unor folosințe multiple, publice și private. [NUME_REDACTAT], ca și în [NUME_REDACTAT], sunt nenumărate uzinele, atelierele, antrepozitele transformate în imobile de locuit, în școli, teatre sau chiar în muzee.”
Lucrarea de față este o trecere în revistă a elementelor de istorie, a procedeelor arhitecturale și a antecedentelor, pentru o mai bună elaborare a proiectului tehnic, atât din punct de vedere artistic cât și arhitectural.
Din perspectiva în care mă aflu și ținând cont de faptul că sunt o fire optimistă, consider că voi ajunge vremurile când, cei îndreptățiți să o facă, vor găsi modalitatea de a susține nu doar moral, ci și de a finanța arhitectura, educația, gastronomia și agricultura, indiferent de forma acestora. Consider și nu sunt singurul, că cea mai bună carte de vizită a României este performanța în domeniul cultural-artistic și educație, acestea având un caracter peren, aducând recunoaștere acestei țări. Cultura unui popor e sufletul lui. ([NUME_REDACTAT]).
[NUME_REDACTAT] și lucrări de autor în edituri
BÂRZEA, Cezar, Arta și știința educației, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1995.
CANTACUZINO, Șerban, Re-Architecture, [NUME_REDACTAT]/[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1989
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. I, București, [NUME_REDACTAT], 1954.
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. II, București, [NUME_REDACTAT], 1957.
CHIȚULESCU, Traian, [coordonator principal] Manualul arhitectului proiectant, vol. III, București, [NUME_REDACTAT], 1958.
CHOAY, Françoise, Alegoria patrimoniului, [Editions du Seuil, 1992 et 1996], București, copyright asupra ediției în limba română [NUME_REDACTAT], 1998.
CHOAY, Françoise, Pentru o antropologie a spațiului, [Editions du Seuil, 2006], București, copyright asupra ediției în limba română [NUME_REDACTAT] din România, 2011.
CURINSCHI VORONA, Gheorghe, Arhitectură.Urbanism.Restaurare, [NUME_REDACTAT] București, 1996
CURINSCHI VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, București, [NUME_REDACTAT], 1981.
ECO, Umberto, Cum se face o teză de licență, [NUME_REDACTAT], Constanța, 2000
GIBALDI, Joseph, MLA Handbook for Writers’of [NUME_REDACTAT], 7th edition, MLA, 2009
JACOBS, Jane, Death & Life of the [NUME_REDACTAT] Cties, [NUME_REDACTAT] House, [NUME_REDACTAT], 1961
JOFFROY, Pascale, La rehabilitation des batiments. Paris: [NUME_REDACTAT], 1999
MURRAY, Rowena, How to Write a Thesis, [NUME_REDACTAT] Press, 2006
Neufert, ediția a 37-a în limba română
RUSSEY, William E.; Ebel, [NUME_REDACTAT]; Bliefert, Claus, How to Write a [NUME_REDACTAT] Thesis: [NUME_REDACTAT] Guide for Students,[NUME_REDACTAT]-VCH, 2006
STEVENS CURL, James, Dictionary of architecture, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 1999
ȘERBĂNESCU, Andra, Cum se scrie un text, [NUME_REDACTAT], Iași, 2001
TĂNĂSOIU, Radu, [NUME_REDACTAT] școlare, [NUME_REDACTAT], București, 1979.
VAIS, Gheorghe, Programe de arhitectură, [curs], Cluj-Napoca, [NUME_REDACTAT] Tehnice din Cluj-Napoca, 1998.
Documente emanate de la diverse organisme și instituții
[NUME_REDACTAT] ale României – Alba, dosar Moara „[NUME_REDACTAT]”
Articole în reviste
[NUME_REDACTAT], nr. 73/aprilie 2009, articol Un loc pentru oraș, autor Ștefan GHENCIULESCU.
Resurse în format electronic
http://arhitectura-1906.ro/2012/03/bastionul-theresia-gradina-cu-vise/
http://dexonline.ro/
http://en.wikipedia.org/wiki/Culinary_art
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alba_iulia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucucătărie
http://www.apulum.ro/
http://www.archdaily.com/100778/culinary-art-school-gracia-studio/
http://www.archdaily.com/121226/institute-for-the-culinary-arts-hdr-architecture/
http://www.arhiforum.ro/agora/despre-conversii
http://www.arhiforum.ro/proiecte/reabilitare-bursa-de-marfuri-rahova
http://www.cjalba.ro/
http://www.flickr.com/photos
http://www.howtowriteadissertation.co.uk/
http://www.igloo.ro/articole/restaurarea-bastionului-theresia-din-timisoara/
http://www.internationalstudent.com/study-culinary-arts/what-is-culinary-arts/
http://www.old.edu.ro/
http://www.pavilionunicredit.ro
http://www.urbanistique.ro/%E2%80%98packing-industry%E2%80%99-reconversia-platformelor-industriale-scenariu/
http://www3.tvr.ro/decorsistil/2010/11/reabilitare-bursa-de-marfuri-bucuresti-autorarh-mario-kuibus/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De la Morarit la Arta Culinara (ID: 1437)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.