De la Iisus din Nazaret la Hristosul Anticipat de Scripturi

Yeshua Ha Mashiah: de la Iisus din Nazaret la Hristosul anticipat de Scripturi – pelerinajul spiritual al Rabinului Saul din Tars

CUPRINS

CUVANT INTRODUCTIV

CAPITOLUL I – CONTEXTUL ISTORIC ȘI RELIGIOS AL VIEȚII APOSTOLULUI PAVEL

1.1. IUDAISMUL

1.2.AȘTEPTAREA MESIANICĂ

1.3.GRUPAREA FARISEILOR

1.3.1 GENERALITĂȚI

1.3.2. ORIGINI ȘI SURSE

1.3.3. DOVEZI NOU TESTAMENTALE

1.3.4. LITERATURA RABINICĂ

1.4. SAUL EVREUL

1.4.1 EXPUNERI AUTOBIOGRAFICE ALE APOSTOLUI PAVEL

1.4.3 EDUCAREA FORMALĂ A APOSTOLULUI PAVEL ÎN IUDAISM

CAPITOLUL II. CONVERTIREA ȘI ECHIPAREA SPIRITUALĂ A APOSTOLULUI PAVEL

2.1. SAUL – PERSECUTOR AL BISERICII CREȘTINE

2.2. CONVERITREA LUI SAUL

2.3. PERIOADA DE PREGĂTIRE

2.3.1. CEI TREI ANI ÎN ARABIA

2.3.2. ÎNTÂLNIREA CU APOSTOLUL PETRU

CAPITOLUL III. IISUS – ÎMPLINIREA VECHIULUI TESTAMENT – O INTERPRETARE CREȘTINĂ A CONCEPTELOR MESIANICE IUDAICE

3. 1. INTERPRETAREA SINTAGMEI: HRISTOS-NOUL ADAM

3.2. INTERPRETAREA SINTAGMEI: HRISTOS – SĂMÂNȚA LUI AVRAAM

3.3 INTERPRETAREA EXPRESIEI: IISUS…DIN SĂMÂNȚA LUI DAVID

3.4. IISUS – CA ÎMPLINIRE A PROMISIUNII VENIRII LUI MESIA

3.5. INTERPRETAREA EXPRESIEI: IISUS, MIELUL DE PAȘTE

3.6 INTERPRETAREA EXPRESIEI : IISUS S-A FĂCUT BLESTEM PENTRU NOI

3.7. INTERPRETAREA EXPRESIEI : IISUS CA HRISTOS

3.8. IISUS HRISTOS PRIVIT CA FIU AL LUI DUMNEZEU

3.9. IISUS HRISTOS PRIVIT CA NOUL „SHEMA”

3.10. INTERPRETAREA EXPRESIEI: ISUS–ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU

3.11. IISUS HRISTOS PRIVIT CA STÂNCA DE LA HOREB

3.12. ALTERNANȚA DUMNEZEU – HRISTOS ÎN EPISTOLELE PAULINE

CAPITOLUL IV. PASAJE IMPORTANTE ÎN DESCRIEREA HRISTOLOGIEI LA APOSTOLUL PAVEL

4.1. Epistola către Romani 9 :5

4.2. Epistola către Tit 2:13

4.3. Epistola către Filipeni 2: 6-11

4.4. Epistola către Coloseni 1:15-20

CAPITOLUL V. CONCLUZII APLICATIVE PRIVIND RELEVANȚA HRISTOLOGIEI ÎN VIAȚA APOSTOLULUI PAVEL

5.1. MISIUNEA APOSTOLULUI

5.2.FELUL PREDICĂRII APOSTOLULUI

5.3. VIATA ÎN HRISTOS

5.4.REVENIREA LUI HRISTOS

5.5. URMAȘII APOSTOLULUI PAVEL ÎN SECOLUL XXI

CONCLUZII FINALE

În cartea Faptele Apostolilor, Pavel apare ca un prigonitor al bisericii, al urmașilor lui Iisus din Nazaret. Mai târziu se prezinta pe sine ca fiind “evreu din evrei” în ce priveste legea și fariseu în ce privește persecutarea bisericii. (Filipeni 3:5-6). Aparent Apostolul Pavel a persecutat Biserica pentru că era un fariseu și dorea să fie consecvent cu credința iudeilor, credință pe care apostolul o vedea coruptă de urmașii lui Iisus.

La scurt timp în drumul prigonirii Bisericii, Apostolul Pavel se întâlnește cu același Iisus, acum înviat și înălțat și devine un urmaș și propovăduitor al noi sale credințe. Nu doar ca se convertește la creștinism dar chiar predică noua credință mai întâi evreilor, și apoi grecilor (neamurilor). În acest sens există o anumită continuitate între vechea credință ca evreu și noua sa credință în Iisus.

Astfel se pune intrebarea cum l-ar putea Apostolul Pavel întelege pe Isus? Sau chiar mai mult, cum a ajuns Rabinul Saul, ca evreu (ca un reprezentant de cinste al iudaismului din gruparea fariseilor) să ajungă la concluzia că Iisus este Mesia? Cum i-a influentat viața Rabinului Saul descoperirea lui Iisus ca Mesia și cum L-a înțeles prin prisma Scripturilor Vechiului Testament? lui Pavel teologia intalniriea cu Isus pe drumul Damascului ?

CAPITOLUL I – CONTEXTUL ISTORIC ȘI RELIGIOS AL VIEȚII APOSTOLULUI PAVEL

Pentru a înțelege felul de gândire al apostolului Pavel este imperios necesar un studiu sumativ al contextului istoric și teologic în care Saul și-a trăit prima parte din viață. Apostolul nu poate fi separat și nici ignorat de mediul în care a trăit și în care cu siguranță și-a format paradigma de gândire ca bază pentru acțiunile viitoare.

În mai multe epistole pe care le scrie diferitelor comunități creștine, apostolul Pavel inserează elemente din paradigma iudaică din care a provenit. De aceea în următoarele rânduri este necesară o privire generală asupra contextului istoric și religios care a stat la baza formării de mai târziu a Sfântului Apostol Pavel.

1.1. IUDAISMUL

Iudaismul, leagănul creștinismului și implicit al nașterii apostolului Pavel reprezintă un spațiu cultural-ideologic extrem de important, care și-a pus amprenta asupra vieții Sfantului Apostol.

O caracteristică importantă care trebuie specificată este faptul că la origine a fost o religie națională, deși existau practicanți ai iudaismului și în afara evreilor. Mai mult, Iudaismul este o religie intens monoteistă, neacceptând închinarea înaintea altor Dumnezei. Prin jertfe, Templul juca un rol extrem de important în închinarea iudaică. Etica iudaismului era bazată pe revelația de Sine a lui Dumnezeu surprinsă în scrierile sacre ale Legii și ale profeților. Una din maximele celebre ale iudaismului a cărei paternitate o are Simeon Iust afirma că lumea e susținută de trei lucruri: de Tora, de închinare și de actele etice de caritate. Aceste norme erau impuse cu strictețe tuturor aderenților religiei.

Potrivit lui Tenney, iudaismul este descris prin șapte caracteristici esențiale:

1. Exclusivismul în închinare – Deuteronom 6:4 – Shema Israel;

2. În ceea ce Îl privește pe Dumnezeu, El este descris ca TATA – Isaia 63:16 (Rabinul Akiba îi învață pe israeliți că ei sunt fiii lui Dumnezeu). Cu toate acestea există un respect puternic față de Dumnezeu, israelitului interzicându-i-se să rostească Numele Sfânt.

3. Omul era descris ca și creatura supremă a lui Dumnezeu înzestrată cu liber albitru, scopul primordial fiind respectarea Legii lui Dumnezeu – Sabatul, sărbătorile, tăierea împrejur.

4. Iudaismul definește păcatul printr-o neconcordanță cu legea lui Dumnezeu: să nu ucizi, să nu mănânci carne cu sânge în ea.

5. Până la exil, recompensa și pedeapsa erau cauzate de respectarea Legii lui Dumnezeu ca națiune, într-un mod colectiv. După pedeapsa captivității, se reafirmă responsabilitatea individuală. (ex. tânărul bogat).

6. Referirile la viața de după moarte sunt foarte puține. Iacov și David au făcut aluzie la Seol, ținutul umbrelor – Facerea 37:35, 2 Samuel 12:23)â. Teologia învierii apare în profeți și în psalmi – Psalmi 16:10,11 ; Isaia 26:19 – în care se vorbește despre existența personală după moarte în Seol. Judecata face parte din escatologia iudaică, viața neprihanită având ca scop fericirea veșnică – apocrifele susțin acest lucru. Potrivit Luca 16, evreii considerau că existența viitoare este pe baza faptelor realizate pe pământ – fie în sânul lui Avraam, fie în locul de suferință.

7. Așteptarea mesianică era foarte puternică în perioada intertestamentală, pentru că Mesia se încadra în portretul unui eliberator politic și militar pentru Israel.

În esență se pot sintetiza trei mari credințe anexate iudaismului: credința într-un singur Dumnezeu – Dumnezeul lui Israel, statutul special al poporului Israel – națiunea aleasă de Dumnezeu și Tora – Legea dată de singurul Dumnezeu poporului Său ales, lege citită și aplicată în sinagogi și în comunitățile iudaice.

Din punct de vedere istoric, Iudaismul își are începuturile în jurul anului 2000 i.Hr începând cu Avraam, Isaac și Iacob. Cu toate că reprezentanții mozaicismului se întind pe o perioadă lungă de timp, iudaismul ca și organizare se înfiripă în timpul captivității babiloniene începând cu 538-332 Î.d.Hr.

Matrița iudaismului din primul secol stă sub semnul exilului. Înainte de acesta, închinarea înaintea lui Iehova era sporadică și discontinuă, accentuată de intervențiile unor profeți sau regi dedicați lui Dumnezeu, ca Ilie sau ca Iosia care descoperă Legea. În timpul împăraților, poporul Israel era mereu tentat să îmbrățișeze religiile vecinilor mai puternici.

Două realizări extraordinare ale evreilor repatriați le-au reprezentat raportul față de Templu și de Tora. Dacă până în timpul captivității, iudaismul era inseparabil de Templul de la Ierusalim, cucerirea babiloneană face imposibilă practicarea credinței evreilor în legatură cu Templul dărâmat.

Exilul babilonean dezvoltă iudaismul sub două aspecte: apariția sinagogilor – locul studiului Legii, când dispare Templul și totodată închinarea prin jertfă și prin înființarea ordinului cărturarilor. Pentru a-i menține pe oameni în apropierea legii au apărut sinagogile, care devin mediul propice închinării.

Doctrinele majore ale iudaismului au reprezentat un punct de plecare în mesajele creștine pentru Apostolul Pavel. Faptul că atât Iudaismul cât și Creștinismul promovau închinarea înaintea unui singur Dumnezeu a reprezentat o oportunitate de prezentare a Evangheliei de către Sfântul Apostol Pavel .

1.2.AȘTEPTAREA MESIANICĂ

Speranța mesianică era foarte puternică în primul secol și anticipa credința glorioasă a unui destin fericit a lui Israel prin sosirea în lumea a lui Mesia. Se mai folosește termenul Cel Uns în Vechiul Testament pentru preoți, regi și metaforic folosit pentru profeți. Ungerea cu ulei marca o persoană ca un obiect special al favorii lui Dumnezeu pentru îndeplinirea unei anumite sarcini.

Deși potrivit lui James Charlesworth, conceptul de Mesia nu e unul proeminent în literatura intertestamentală sau în Vechiul Testament el apare totuși în câteva scrieri. În special în 4 Ezdra 6:26 si 7:28 Mesia apare pe pământ însoțit de cei care nu au gustat moartea fizică (Ilie, Enoh, posibil Ezdra, Baruch și Ieremia).

O altă evidență a așteptării mesianice în preajma vieții lui Iisus Hristos apare în 1 Macabei 4:46 si 14:41, pasaje care vorbesc vag despre un profet credincios care se va ridica.

Materialele rabinice par să indice faptul că în primul secol regele davidic a devenit o parte esențială a escatologiei evreiești, figura precedată de sosirea lui Ilie. Mesia urma să fie identificat în urma sosirii profetului Ilie.

Evreii din primul secol au descris printr-o gamă variată de așteptări sosirea lui Mesia în lume. Fără a putea fi conturat un portret robot unitar, evreii foloseau expresia „zilele lui Mesia” cu referință la finalul fericit al poporului Israel, când cel trimis de Dumnezeu va elibera poporul ales de toate slăbiciunile sale și în special de multele captivități la care a fost supus.

În anumite scrieri se face referire la această sintagmă, expresie care potrivit unora va dura patruzeci de ani – b. Sanhedrin 99a, patru ani – 2 Ezdra 7:28-29, o mie de ani – Mishdra cu referire la Psalmul 90:17. Cu toate acestea nu e specificată sfera domniei, dacă va fi pe pământ sau va fi o împărăție cerească.

În perioada intertestamentală au fost mai multe personalități care s-au ridicat cu dorința de a elibera militar Israelul de sub diferitele domnii. Cu toate acestea, Josephus, istoricul evreu care descrie perioadele zbuciumate ale poporului ales, nu atașează termenul Mesia nici unuia dintre acești lideri revoluționari care au reușit să strângă o anumită populație de partea lor.

1.3.GRUPAREA FARISEILOR

1.3.1 GENERALITĂȚI

Atunci când am vorbit de Apostolul Pavel care era iudeu, trebuie să ținem cont că el făcea parte din partida fariseilor fiind unul dintre cei mai importanți membri ai ei. Conform mărturisirii sale a luat parte la sfatul împotriva uciderii primului martir creștin, Ștefan, fapt care denotă o poziție autorizată în cadrul vieții iudaice din primul secol.

Chiar dacă numele Fariseilor și sursele principale despre ei sunt cunoscute de aproximativ de două mii de ani, experții teologici sunt doar la începutul încercării de a reconstrui istoria și scopurile acestui grup. De la teologia critică asupra acestei chestiuni în secolul al XIX-lea până în anul 1960, a existat o creștere continuă a consensului asupra unor aspecte, dar și una a dezacordului asupra altor aspecte. Este general acceptat faptul că fariseii au format miezul mișcării rabinice, astfel încât perspectiva fariseică din primul secol poate fi cu ușurintă citită din literatura rabinică – chiar dacă este admis că aceasta a fost publicată doar în secolele trei până la șase și chiar mai târziu. Cei mai mulți teologi de asemenea, consideră că fariseii dominau societatea ebraică, substituind preoții, care încetaseră de mult a mai fi lideri cu adevărat. Fariseii erau învățătorii autorizați din vremea lui Iisus, exercitând influența lor în Sanhedrin, în sinagogi – considerate instituții farisice, care s-au impus în fața Templului și în școli. Din punct de vedere teologic fariseii își mențineau doi stâlpi de bază care compuneau sistemul lor religios: Tora și Tradiția. Tora sau Pentateuhul trebuia trecută printr-un proces de aplicare a acestor învățături, proces care spre deosebire de ceea ce credau Saducheii putea fi realizat și de altcineva în afară de preot.

1.3.2. ORIGINI ȘI SURSE

Originea fariseilor a fost identificată într-un mod variat: între marii preoți din vremea lui Solomon (1000 Î.d.Hr.) sau în perioada postexilică timpurie (500 Î.d. Hr.) sau în era hasmoneană (circa 150 Î.d.Hr.). Chiar dacă majoritatea experților preferă ultima opțiune, ei sunt în dezacord în ceea ce privește circumstanțele în care au apărut și motivele pentru care a apărut gruparea Fariseilor în 1 și 2 Macabei – 1 Mac 2:42; 7:13; 2 Mac 14:6. Numele fariseilor a fost, de asemenea, larg dezbătut: chiar dacă majoritatea criticilor au urmărit apariția sa din cuvântul ebraic parush a literaturii rabinice, ei nu au căzut de acord în ceea ce privește sensul rădăcinii acestui cuvant: separare, consacrare, sciziune, interpretare, specificare, care poate înseamna cu totul altceva: persan!

Singurele surse care amintesc de Farisei și care pretind cunoștiințe independente despre acest grup sunt lucrările istoricului Flavius Josephus din primul secol, textele Noului Testament, în special Evangheliile și literatura rabinică timpurie. Trebuie înțeles portretul făcut Fariseilor în fiecare dintre aceste surse, în contextul respectiv, înainte de a trece la reconstrucția istorică.

Pentru că nu posedăm texte scrise de un fariseu devotat și nicio descoperire arheologică care să îi menționeze pe fariseii, reconstrucția scopurilor și viziunilor lor trebuie să depindă de scrierile celor trei categorii de surse menționate. Pentru că niciunul dintre acești autori nu erau interesați în a explica cine erau fariseii, trebuie să fim foarte atenți în interpretarea dovezilor, luând în considerare motivația autorilor și contextul.

Josephus este un reprezentant al aristrocrației preoțești, care a scris Războiaiele evreilor spre sfârșitul anilor 70 d.Hr., pentru a convinge cititorii greci, că recenta pierdere a evreilor față de Roma (66-74 d.Hr.) nu a fost o înfrângere a Dumnzeului evreilor și că majoritatea evreilor nu aveau dorința de a se răscula ( aspecte surprinse și în Războaiele evreilor cu Roma). În redarea istoriei timpurii, ca dovadă a bunei cetațenii a evreilor, Josephus îi menționează fariseii ca pe o forță destructivă, pentru că dețineau putere mare sub regina hasmoneană Alexandra și mai târziu sub Irod. Când revolta împotriva Romei a izbucnit în sfarșit, totuși, majoritatea fariseilor eminenți s-au unit cu autoritățile Templului în încercarea de a opri revoluționarii, dar fără succes

Descriind tradițiile filozofice ale evreilor în aceeași operă, Josephus acordă mare atenție esenenilor, dar include și o scurtă mențiune a fariseilor. El spune că aceștia, în contrast cu saducheii, cred în viața după moarte, în judecată și în destin sau providență.

În opera Antichități iudaice, completată la douazeci de ani după Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor, Josephus oferă un manual despre istoria și cultura ebraică cu un apendice, portretizând propria sa viață și caracterul său. El descrie constituția ebraică, cea preoțească și aristrocrată: forma de guvernare era prin senatul preoțesc. Monarhia se voia evitată, iar democrația nu era dorită și asta doar în mod aparent, în viziunea plină de dispreț a lui Josephus despre masele inconsecvente.

Antichitățile Iudaice extinde narațiunea scrierii Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor de la perioada hasmonenilor până la a șasea revoltă astfel încât, include mult mai multe informații despre farisei decât Război. În amândouă narațiunile și comentariile editoriale ale lui Josephus, fariseii apar ca și partida cu cea mai mare influență dintre partidele ebraice, chiar dacă ei nu erau oficial organe de guvernare, concentrate fiind în Templu. De fiecare dată Josefus menționează activitățile fariseilor, sub prințul hasmonean Ioan Hircan, Regina Alexandra, Irod Cel Mare ca și comandant al forțelor galileene în revoltă. El îi repudiază pe aceștia pe un ton acid, pentru că au ales voluntar să își folosească vastul lor suport popular pentru a cauza probleme adevăraților lideri – lui Josephus și altor aristrocrați

În descrierile sale ale viziunii asupra fariseilor, Josephus continuă să menționeze aspecte ale doctrinei lor despre viața de după moarte, considerând că ei o folosesc pentru a se face plăcuți maselor și pentru a introduce astfel tradiția lor extrabiblică specială, a părinților. Pe tot parcursul lucrării sale, Josephus repetă că fariseii au reputația de a fi cei mai preciși în interpretarea Legilor, chiar dacă el nu este dispus să conceapă, că ei erau învățătorii legitimi.

1.3.3. DOVEZI NOU TESTAMENTALE

Autorii Noului Testament folosesc imaginea fariseilor preponderent negativ, dar există diferențe considerabile între ei. Apostolul Pavel este singurul scriitor cunoscut nouă care a trăit ca un fariseu – Filipeni 3:5, așa că putem spera să găsim urme ale trecutului său fariseic în ceea ce el scrie ca și creștin – spre exemplu, în orientarea sa apocalipentruică privind sfârșitul iminent al acestei epoci malefice. Dar, din cauza faptului că scrierile sale sunt condiționate de întalnirea sa cu Christosul înviat, el aruncă astfel trecutul său fariseic ca gunoi – Filipeni 3:8. Este însă nepotrivit să interpolăm informații despre fariseism din ele. Cunoașterea expertă a Bibliei de către apostolul Pavel vine fără îndoială din viața sa anterioară ca și fariseu. El citează fariseii ca și cum ar fi un simbol al educației legaliste superioare – Filipeni 3:5. Fiindcă alte surse includ credința în înviere și un fel de viață după moarte, precum și puteri spirituale printre crezurile fariseice, aceste elemente ale concepției despre lume și viața Apostolului Pavel, cel mai probabil, continuă din trecutul său ca și fariseu.

În Evanghelii, Marcu și Ioan portretizează Fariseii ca și elemente-cheie în lupta cosmică dintre Iisus și spiritele malefice. Într-o unitate de lideri ebraici, puțin diferențiată, ei sunt prezentați drept ostili față de Iisus și formând o echipă cu diavolul – – Marcu 3:6, 19–30; Ioan 8:13, 22, 44. Pentru scopuri istorice este demn de notat că fariseii apar în amândouă textele ca cel mai proeminent grup ebraic din mediul lui Iisus. Și Marcu, printre distincțiile minore pe care le arată, îi zugrăvește ca preocupați cu puritatea, zeciuiala și interpretarea legalistă – Marcu 2:1–3:6. Această Evanghelie le atribuie o tradiție extrabiblică specială, pe care Iisus o condamnă drept o adăugare umană la Legea divină – Marcu 7:5–8.

Matei deseori cuplează gruparea fariseilor cu cea a saducheilor, chiar și cu marii preoți, pentru a îi așeza pe toți în conducerea vechiului Israel – Matei 3:7; 16:1, 6, aceia de la care împărăția va fi luată – Matei 8:12; 21:43–45. Această legare a fariseilor de saduchei este din punct de vedere istoric problematică, luând în considerare ceea ce alte surse spun despre ostilitatea tipică și diferența de clasă socială dintre aceste două grupări (Josephus Ant. 13.10.6 §298; Faptele Apostolilor 23:7–9). În portretul realizat de Matei, rămân însă tensiuni, probabil în parte, ca și rezultat al surselor conflictuale, pe care Matei le-a folosit. Fariseii sunt atât călăuze oarbe ale căror învățături sunt dăunătoare – Matei 15:14; 16:11–12 și care stau pe scaunul lui Moise, dar ale căror învățături ar trebui luate în considerare, chiar dacă practica contrazice ceea ce ei spun – Matei 23:2–3. Matei introduce remarci specifice despre faptul că fariseii poartă filactere – cutii micuțe conținând porțiuni din Scriptură, exemple antice care au fost găsite și franjuri – noduri la colțurile cămășilor bărbaților și de asemenea, despre anxietatea lor privind zeciuiala – Matei 23:5, 23. Ca și Marcu și Ioan, această Evanghelie asumă proeminența lor în viața galileo-iudaică.

La fel se întamplă și în Luca, respectiv în Faptele Apostolilor. Portetul făcut de Luca aduce aminte de portretele sofiștilor din textele elenice. Ei sunt învațători respectați ai oamenilor de rând, care vin să verifice activtățile lui Iisus – Luca 5:17. Deși sunt uneori critici cu privire la El, ei i se adresează respectuos ca unui coleg învațător, invitându-L regulat la cină și chiar încercând să Îl ajute atunci când avea probleme – Luca 7:36; 11:37; 13:31; 14:1; 19:39. Iisus este mult mai accentat în critica Sa despre ei pentru defecte tipic sofiste – pentru că sunt lacomi de bani, de autosatisfacție și ineficienți în a aduce o schimbare reală – Luca 11:39–44; 12:1; 16:14–15; 18:9–14. Fariseii din Luca rămân în afara Ierusalimului și sunt astfel clar distinși de saudchei – autorități ale Templului, care imediat premeditează să Îl omoare pe Iisus la venirea Sa – Luca 20:47.

În Faptele Apostolilor, această deschidere continuă, mai ales în persoana lui Gamaliel, un membru influent al Sanhedrinului – Faptele Apostolilor 5:33–39. Dar odată cu execuția lui Ștefan, Faptele Apostolilor prezintă opoziția iudeilor față de calea creștinilor – Faptele Apostolilor 8:1–3. Unii dintre farisei se convertesc și rămân zeloși în observarea precisă a Torei – Faptele Apostolilor 15:5, care pretind că fariseii sunt cei mai meticuloși – Faptele Apostolilor 22:3; 26:5. Când este adus înaintea Sanhedrinului, Pavel este capabil de a face uz într-un mod inteligent de opoziția faimoasă a fariseilor față de saduchei privind problematica învierii, pentru a combate acuzațiile care îi sunt aduse.

1.3.4. LITERATURA RABINICĂ

Literatura rabinică este complexă și constituită în mai multe straturi. A fost scrisă în ebraică și aramaică din cel de al III-lea până în al VI-lea secol d. Cr. în Galilea și Babilonia. Pentru că această literatură menționează printre figurile sale proeminente câteva persoane, care au într-un fel legătura cu fariseii, în special Hillel și Shammai, precum și familia lui Gamaliel, teologii au identificat în mod tradițional fariseii mai mult sau mai puțin cu rabinii. Cei cărora le-a placut ceea ce au găsit în literatura rabinică, au văzut Fariseii ca o partidă progresistă devotată în a face Tora practicabilă pentru toată lumea. Cei care au fost bulversați și alienați de stilul rabinic au găsit susținere pentru viziunea lor a fariseilor ca legaliști insignifianți. Curios însă este că, atunci când aceste texte se referă la un grup numit în limba ebraică – parosim, de cele mai multe ori tonul este nefavorabil. Rabinii nu își numeau proprii strămoși parosim..

Tendința generală astăzi este de a vedea literatura rabinică timpurie ca și produsul unei elite mici, care gradual a ajuns să exercite influență asupra unor cercuri tot mai largi de evrei în jurul sfârșitului secolului al doilea d.Hr. Această elită a avut farisei notabili printre fondatorii săi, dar a preluat, de asemenea, rolul învățăturii date în Templu. Ea își are probabil originea nu doar dintre Farisei, ci într-o coaliție de preoți, scribi, farisei, saduchei și alții care au supraviețuit distrugerii Templului. Literatura rabinică nu ar trebui să mai fie utiltizată în continuare, de aceea, ca și dovadă transparentă pentru farisei.

Reconstrucția fariseilor istorici se bazează preponderent pe aceste trei corpuri de literatură. Cel mai viguros contestată este problematica privind gradul și maniera în care fariseii au influențat populația iudaico-galileană în vremea lui Iisus și a apostolului Pavel. Dar toate aceste surse, chiar dacă înțeleg fariseii diferit, susțin concluziile că: ei au fost o categorie socială, nu preotească, o asociație, fiind considerați experti în Lege; erau într-un sens sociologic lideri puternici între aristrocrație și mase. Ei ei promovau tradiția lor de viață specială în adaos la legile biblice. Erau interesați în chestiuni de puritate și zeciuială; și credeau în viață după moarte, judecată și o lume spirituală dens populată și organizată.

1.4. SAUL EVREUL

Potrivit lui Ellwel Apostolul Pavel s-ar fi născut în jurul anului 10, evreu într-o familie de farisei – Faptele Apostolilor 23:6, din seminția lui Beniamin – Filipeni 3:5 în Tarsul Ciliciei, un centru comercial care îmbrățișa spiritul elenist și politica romană.

Tarsul sau Taurus era situat într-o vale mănoasă, cu clima domoală, udat de apele râului Cidnus, pe care corăbiile făceau legătura orașului cu Marea Mediterană, Tarsul joacă un rol important încă pe vremea când fenicienii erau stăpânii mărilor și a bogățiilor din lume cu multe veacuri înainte de Hristos.

Unii contemporani din vremea aceea susțineau că cei mai învățați din imperiu proveneau din Tars, loc unde exista și cea mai mare concentrare a activității culturale decât în orice alt oraș din vremea aceea. Lucrul acesta l-a ajutat foarte mult pe Pavel, pentru că i-a oferit un mediu educațional propice înca din primii ani de studiu. Nu numai că i-a deschis orizontul spre cunoaștere, dar și scrierile sale de mai tarziu sunt pline de imagini din lumea greco-romană în care el a trăit. El a fost copilul unor evrei ortodocși, care aparent l-au dus de mic copil să învețe la picioarele lui Gamaliel din Ierusalim. Conform tradiției părinții lui Saul ar fi locut mai intâi la Roma, dobândind cetățenie romană.

Înca din anii fragezi ai copilăriei, s-ar putea ca Pavel să fi invățat să recite Shema – Deuteronom 6:4-9. De la vârsta de 5 ani, trebuie să fi memorat porțiuni din Psalmii care erau folosiți la sărbătoarea Paștelui. Pe la vârsta de 6 ani, probabil că a fost trimis în Sinagogă să învețe să citească și să scrie. Singurul text care se găsea atunci într-o școală iudaică ortodoxă dintr-o sinagogă, erau Scripturile, despre care evreii credeau că ele conțin tot ceea ce un om are nevoie, fie că este vorba de știință, artă, religie sau lege. La vârsta de 10 ani, Pavel ar fi trebui să înceapă să memoreze porțiuni lungi din tradițiile bătrânilor care erau învățături transmise pe cale orală. La vârsta de 12 sau 13 ani, lui Pavel i s-ar fi dat de către bătrânii Sinagogii, datoria de a păstra poruncile Legii și era privit ca responsabil pentru încălcarea lor.

Pavel afirmă el însuși, că mai întâi de toate s-a născut ca și cetățean roman – Faptele Apostolilor 22:28, iar ca ocupație principală pe care o deținea și la care era foarte priceput era fabricarea de corturi. Se știe că tatăl lui Pavel a fost un cetățean roman, de vreme ce Pavel s-a născut ca și cetățean roman și el se folosește de dreptul de cetățenie romană în trei ocazii: prima ocazie a fost în Filipi, un oraș din Macedonia când el și Sila au fost închiși pe nedrept – Faptele Apostolilor 16:37. A doua oară fost în Ierusalim, după ce și-a încheiat cea de-a treia călătorie misionară – Faptele Apostolilor 22:25-29, iar ultima ocazie a fost la Cezareea, doi ani mai târziu – Faptele Apostolilor 24:27. În restul timpului, Pavel a încercat să-și păstreze identitatea de evreu, de îndată ce a început să lucreze în cadrul sinagogilor.

În Filipeni 3:5 Pavel declară faptul că este evreu născut din evreu. El menționează de două ori că face parte din seminția lui Beniamin – Romani 11:1; Filipeni 3:5, iar această seminție a rămas credincioasă lui Dumnezeu, în timp ce triburile din norod s-au destrămat și au început să se închine idolilor.

Apărându-și autenticitatea împotriva criticilor din Corint, ca fiind evreu, Pavel le scrie: Sunt ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei Israeliți? Și eu sunt. Sunt ei descendenți a lui Avraam? Și eu. – 2 Corinteni 11:22 (John McRay p. 28-29)

Apoi în cele din urmă, Pavel se descrie pe sine ca fiind fariseu – Faptele Apostolilor 23:6. El face acest lucru în trei ocazii: înaintea lui Agripa – Faptele Apostolilor 26:5, înaintea bisericii din Filipi – Filipeni 3:5 și înaintea Sanhedrinului din Ierusalim – Faptele Apostolilor 23:6. Fariseii, după cum susține istoricul Josephus, erau cei mai exacți în interpretatrea Legii și dețineau poziția de sectă conducătoare. Deci Pavel, era astfel afiliat la cea mai mare și influentă sectă a religiei evreiești din acea vreme. Pavel a declarat faptul că a ramas un fariseu chiar și după convertirea sa – Faptele Apostolilor 23:6.

În ultimii ani a avut loc o schimbare semnificativă în teologia paulină. În timpul primei jumătăți a secolului al XX-lea, curentul dominant al istoriei religiilor a accentuat o abordare elenistă a lui Pavel: a fost înțeles ca un iudeu elenizat din diasporă. Spre exemplu, R. Bultmann și adepții săi au conchis că iudaismul sincretizat din diasporă și filosofia populară din acea perioadă au constituit, de fapt, cadrul determinant al ideologiei lui Pavel. Astăzi însă erudiții găsesc tot mai multe dovezi ale iudaismului în viața și în gândirea lui Pavel. Într-adevar, această schimbare face parte dintr-o mișcare generală în teologia creștină de a redescoperi rădăcinile iudaice ale creștinismului. În același timp, următorul studiu accentuează dimensiunea iudaică a vieții și gândirii lui Pavel.

Importanța atribuită aspectului iudaic al vieții lui Pavel se concentrează preponderent asupra mediului său social. Se încearcă o deducție de la gândurile și cuvintele sale, la aspecte privind stilul său de viață și comportamentul său. Studiul social al lui Pavel a devenit un domeniu autonom, nefiind posibil să cuprindă toate aspectele ale teologiei pauliene aici.

Un studiu recent demonstrează cum cultura antropologică oferă lămuriri asupra scrisorilor pauline și asupra persoanei lui Pavel ca și evreu. Educația timpurie a lui Pavel, sau socializarea sa, ca iudeu fariseu riguros, au condiționat concepția sa despre lume și realitate. Prin urmare, Pavel avea o preocupare pasionată pentru categorii precum ordine, ierarhie și limite în materie de puritate. Preocuparea lui Pavel pentru aceste categorii a fost transmisă și perspectivei sale posterioare convertirii. Astfel, Pavel nu a fost în întregime o persoană nouă după convertirea sa: trecutul său iudaic a continuat să îl influențeze.

1.4.1 EXPUNERI AUTOBIOGRAFICE ALE APOSTOLUI PAVEL

Locul cel mai potrivit de unde se impune a se începe studiul apostolului Pavel, evreul, îl reprezintă chiar autobiografia lui. Cel mai pertinent pasaj autobiografic pare a fi Filipeni 3:4–6 – un pasaj polemic în care apostolul accentuează elementele sale iudaice. Filipeni 3:4-7 Deși eu aș putea să mă bizui și pe trup. Dacă vreun altul socotește că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult! ; La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu; În ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; în ce privește dreptatea cea din Lege, fără de prihană.  Dar cele ce îmi erau mie câștig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. În acest pasaj Pavel face referire la faptul că perseverența sa pentru credința iudeilor și caracteristicile iudaice prezente în viața lui nu pot fi egalate de mulți creștini iudei sau chiar evrei practicanți. 

Deși mulți teologi îl studiază pe Pavel prin prisma sincretistă elenistă, un curent teologic modern pare să-l descrie pe Apostolul Neamurilor mai mult prin prisma bagajului iudaic deținut. Pavel din Tars a fost mai mult influențat de cultura iudaică decât de cea elementar elenă. Diaspora evreiască din Siria a produs mai multă literatură aramaică decât spațiul alexandrin sau chiar egiptean. Tarsul este o localitate situată foarte aproape de Siria, fapt care poate influența limba casei părintești a lui Pavel. 

Dar Filipeni 3:4–6 descrie mai mult despre Pavel decât simpla mențiune iudaică a originii sale. În epistola bucuriei, apostolul își alocă dreptul de a fi un beniamit. Nu se cunoaște cu precizie ce înseamnă acest lucru, dar se poate bănui că Pavel face referire la Ierusalim și locul Templului care erau situate pe fosta locație a tribului Beniamin după dezbinarea împărăției lui Israel. După acesta, Iuda și Beniamin rămân loiale regilor davidici, iar la finalul exilului babilonian, Beniamin și Iuda devin centrul noii comunități iudaice. 

Următoarea este afirmația de a fi evreu din evrei. Din nou certitudinea nu este prezentă în definirea acestei construcții – 2 Corinteni 11:22. El ar fi putut intenționa să spună că sângele său era pur și că nu avea strămoși din rândurile Neamurilor. Cel mai probabil, apostolul Pavel încerca să reliefeze diferențele dintre el și elenii sau iudeii vorbitori de greacă. Astfel, el arată că a fost învățat să vorbească greaca în casă. Potrivit lui R.N. Longenecker, această interpretare este cel mai probabil corectă, dacă Epistola către Filipeni este citită în lumina a 2 Corinteni 11:22. Aici Pavel compară calificările sale cu cele ale altor iudei sau iudei creștini: Sunt ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei Israeliți? Și eu sunt. Sunt ei descendenții lui Avraam? Și eu sunt.

Mai mult chiar, această expresie sublinează refuzul unui astfel de evreu crescut în diaspora de fi încadrat într-o sinagogă vorbitoare de limbă grecească. Expresia poate arăta faptul că apostolul Pavel făcea parte dintr-o sinagogă vorbitoare de limbă aramaică și nu acceptă niciun fel de infuzie a culturii greco-romane în cadrul religios și privat.

Un alt motiv de laudă, prezent în Filipeni, este dat de revendicarea lui Pavel a statutului său de Fariseu. Aici termenul a fost definit cu precizie. Expresia după Legea fariseilor se referă la Legea orală. Saducheii considerau că doar Legea scrisă era obligatorie, pe când fariseii credeau că Dumnezeu a revelat atât Legea orală, cât și pe cea scrisă. În Galateni 1:14 Pavel a scris că el a fost însuflețit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești. Termenul grec pentru tradiție/datină este o expresie tehnică – paradosis, folosită pentru Legea orală. Același cuvânt apare și în Marcu 7:5, unde evanghelistul vorbește despre datina bătrânilor. Apostolul Pavel se percepea astfel pe sine, drept un membru al clasei erudite, care învață atât Legea orală, cât și pe cea scrisă. Prin faptul că Iisus spune că fariseii stau pe scaunul lui Moise – Matei 23:2, El indică că ei erau învățătorii cu autoritate ai Legii. Prin urmare, fariseii pretindeau că ei reprezentau adevăratul Israel, care cunoștea voia lui Dumnezeu pentru lume.

O altă credință esențială a fariseilor era învierea morților. Dacă un membru al comunității – un evreu – sau un străin convertit împlinea Legea orală și scrisă, persoana aceea putea anticipa învierea ulterioară pentru viața veșnică.

Succint exprimat, Pavel spunea despre sine că era un interpretator și învățător al Legii scrise și orale, vorbitor de ebraică.

O altă observație ar trebui făcută în referire la afirmația apostolului Pavel cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană – Filipeni 3:6. Conștiința încărcată de vinovăție a Vestului, vizibilă preponderent la Martin Luther și epoca sa, nu ar trebui să fie citită înapoi în psihicul apostolului Pavel. Temerile unei epoci nu sunt identice cu ale alteia. Expunerile biografice ale lui Pavel trebuie luate cel mai bine așa cum sunt ele exprimate: direct – ca și Fariseii în Evanghelii, Pavel se înțelegea pe sine drept zelos și fără prihană.

Dar poate cea mai importantă caracteristică pe care Apostolul Pavel a avut-o a fost cea de Învățător, Rabin. Potrivit lui Fitzmyer, Apostolul Pavel se comportă asemenea rabinilor din Israel care își permiteau să citeze pasaje din Vechiul Testament și să le retraducă sau să le reinterpreteze. În unele pasaje, din cele aproximativ noua zeci de referințe la Vechiul Testament, Apostolul Pavel fie oferă noi înțelesuri – Habacuc 2:4 retradus în Romani 1:17, fie le alegorizează – Facerea 16:15 alegorizat în Galateni 4:21 fie le îndepărtează din contextul original – Deuteronom 25:4 în 1 Corinteni 9:9 sau fie le golește de înțelesul literal – Psalmul 68:9 în Efeseni 4:8.

1.4.3 EDUCAREA FORMALĂ A APOSTOLULUI PAVEL ÎN IUDAISM

Potrivit textului din Faptele Apostolilor 22:3, Pavel a primit o educație exactă în iudaism la picioarele lui Gamaliel. Acest faimos Gamaliel nu era nici nepotul, nici fiul renumitului Hillel, care a fost de mare ajutor în trasarea metodelor exegezei, prin care ar trebui studiată Scriptura (t. Sanh. 7.11;). Recent, unii teologi au pus la îndoială faptul că apostolul Pavel a fost învățat sub Gamaliel. Disputa nu poate fi redată aici, dar o scurtă considerație a educației din vremea lui Pavel, luminează contextul în care a trăit Pavel

Tinerii din familiile bune și mai cu seamă din familiile fariseilor mergeau la această școală. Gamaliel, numit cel bătrân, spre deosebire de fiul și nepotul său care au fost învățători, era un om bun și foarte înțelept. Numărul celor care îl ascultau potrivit Talmudului ajungea la 1000 elevi.

Potrivit preotului Sabin Verzan, care-l descrie pe apostolul Pavel ca un veritabil evreu, descrie în cartea sa despre apostol, că o școala rabinică cerea ca la 5 ani, copilul să înceapă să învețea Tora

Din perioada elenă timpurie, am nominalizat descrierea lui Ben Sira a școlii sale, care a fost destinată învățării înțelepciunii de către băieți tineri din categoriile sociale superioare – Sir 51:23–28. Cândva mai târziu, adânc în perioada elenă s-a declanșat un curent, care să instruiască întreaga populație iudaică în materie de Lege – b. B.Bat. 21a. Această mișcare a încercat să prevină asimilarea iudaismului de către învățătura și limba greacă. Chiar și mai târziu instruirea întregului popor a devenit un țel primar al Fariseismului. În generația lui Pavel exista o rețea de școli primare, care predau Biblia ebraică, preponderent Pentateuhul, unor băieți care începeau școala la vârsta de cinci, șase sau șapte ani. In școala singogală de asemenea se învăța arămaica.

Școli mai avansate învățau pe tineri, cum să interpreteze textele Bibliei și să explice contradicții sau probleme găsite în ea. Metodele exegezei trasate de Hillel au fost aplicate atât în interpretarea textelor Bibliei, precum și în adaptarea legilor Pentateuhului la nevoile societății evreiești contemporane.

La vârsta de 10 ani Saul începe să învețe așa numita Lege orala- de la această vârstă trebuia să memorizeze numeroase percepte și reglementăr, uneori abuzive și formale, ale legii mozaice.

Câteva cunoștiințe despre educația apostolului Pavel sunt câștigate, luând în considerare ingeniozitatea sa în pasaje precum Romani 9:6-29, unde Pavel utilizează Scriptura ebraică, tehnici midraice și tradiții ale exegezei de atunci ( vezi Vechiul Testament la Pavel). În acest pasaj, Pavel se luptă cu o problemă cu care se confruntau creștinii timpurii: De ce au respins majoritatea evreilor pe propriul lor Hristos?

Apostolul Pavel formulează problema astfel în Romani 9:6 Dar nu așa că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu: căci nu toți cei din Israel sunt și israeliți;  Apoi el se întoarce în Pentateuh pentru pasaje primare, care abordează această problematică. Textul primar la care Pavel apelează este Facerea 21:12 căci numai din Isaac va ieși o sămînță, care va purta cu adevărat numele tău – Romani 9:7. Un text suplimentar este citat din Facerea 18:10 "Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine și Sarra, femeia ta, va avea un fiu". Iar Sarra a auzit din ușa cortului, de la spatele lui. – Romani 9:9. În argumentul care urmează, Pavel citează un alt text subordonat din Vechiul Testament. Aceste citate subordonate sunt legate de textul primar și de cel secundar prin utlizarea a trei cuvinte cheie: descendenți (spermă; tradus copii în versetul 29), numiți – kaleō și fiu – huios; vezi Adoptia ; Romani 9:6–7 Tema și textul primar: Facerea 21:12 ; Romani 9:9 Un al doilea text, suplimentar și secundar: Facerea 18:10 ; Romani 9:10–28 Expunerea citatelor adiționale – Romani 9:13, 15, 17, 25–28, legate de textele inițiale prin cuvintele cheie kaleō (nume) și huios (fiu) – Romani 9:12, 24–26, 27 Romani 9:29. Un text final care face aluzie la textul inițial prin cuvântul spermă (descendenți și copii).

Pavel a folosit o serie de tehnici midraice în compunerea acestei unități. Utilizarea unui text secundar paralel, care să suplimenteze și să elucideze textul primar este frecvent găsită în midraismul clasic târziu. De asemenea comună este folosirea unui termen cheie, atât în textul inițial cât și în concluzia compunerii, formând astfel o corespondență între începutul și concluzia compoziției (inclusio). Cuvintele cheie folosite nu se găsesc întotdeauna în textele citate. Cu toate acestea, cuvântul cheie este întotdeauna găsit în contextul citatului, dacă nu chiar în citatul însuși. În mod similar, rabinii târzii nu au citat întotdeauna cuvântul cheie.

Alte elemente ale formei midraice găsite aici sunt formule introductorii sau citate din Scriptură, întreruperi ale gândurilor, cauzate de confruntarea cu un raționament incorect sau cu un adversar imaginar și utilizarea unor cuvinte din textul primar în expoziție.

Întrebuințarea de către Pavel a Scripturii, a tradițiilor midraice și a tradițiilor exegezei contemporane în Romani 9:6-29 au rezultat într-o compoziție extrem de sofisticată. Nu putea fi produsă de o minte needucată. Dacă el nu a fost învățat de către Gamaliel, atunci cu siguranță de vreun alt maestru evreu. În orice caz, este clar că Pavel a primit o educație exactă în contextul iudaismului din acea vreme. Mai mult decât o pregătire teologică, rabinul trebuia pregătit și din punct de vedere al viitoarei posibile meserii paralele.

Cel mai pregnant eveniment care i-a redecorat gândirea și practica teologică a fost întâlnirea personală a apostolului cu Iisus Hristos în drumul Damascului. Această întalnire a reprezentat punctul de plecare în reformularea mesianității lui Iisus. Momentul Damascului îl reprezintă pivotul central care declanșează o nouă cercetare în viața fariseului Saul în descoperirea lui Iisus ca Mesia cel promis.

Următoarele capitole își propun să urmărească argumentarea teologică a lui Pavel privind înțelegerea textelor ce descriu mesianitatea lui Iisus Hristos. Multe din aceste texte de bază ale credinței creștine ar fi putut fi înțelese și elucidate de apostolul Pavel din trei surse: întâlnirea cu ceilalți ucenici (în special cele cincisprezece zile petrecute alături de apostolul Petru), predicarea celorlați apostoli, studiul Scripturilor și meditației duhovnicești în anii de liniște pregătitori misiunii sale. Cu siguranță că Sfântul Apostol Pavel și-a conturat gândirea teologică hristologică primind revelații directe, însă toate și-au găsit ancorarea și explicarea în redefinirea conceptului mesianic din Vechiul Testament. În concluzie paradigma hristologică în gândirea teologică a apostolului Pavel a fost conturată de spectrul iudaismului și moștenirea fariseică primită, dar a fost restructurată radical în urma mai multor evenimente, predicarea apostolică în primul secol, întâlnirea cu ucenicii Mântuitorului.

CAPITOLUL II. CONVERTIREA ȘI ECHIPAREA SPIRITUALĂ A APOSTOLULUI PAVEL

Dincolo de importanța culuturii și mediului iudaic, paradigma teologiei Apostolului Pavel a fost conturată și reformulată de convertirea dramatică de la iudaism la creștinism.

Dintr-un persecutor aprig al creștinilor, Apostolul Pavel a devenit unul din cei mai de seamă creștini. Întâlnirea personală și directă a lui cu Hristos pe drumul Damascului i-a schimbat în mod definitiv întreaga viață.

2.1. SAUL – PERSECUTOR AL BISERICII CREȘTINE

Sunt amintiți mai mulți factori care au stat la baza motivației Apostolului Pavel de a persecuta Biserica creștină. Una din cele mai prezente motivații ale secolului al XIX-lea a constuit-o baza elenistă a lui Saul. Întrucât a fost crescut ca evreu în diaspora din Tarsus, persecutarea creștinilor reflectă mai mult frustrările sale morale în fața unei forme de religii inferioare iudaismului.

Cu toate că această supoziție își are temeiul ei, Apostolul Pavel se descrie pe sine ca evreu dintre evrei, în așa fel încât în mod aproape universal acceptat viața de dinaintea convertirii nu își are tributul principal în elenism, ci în experiențele iudaice avute. Apostolul Pavel oferă câteva detalii care pot contura motivația pe care acesta o avea în prigonirea creștinilor din Biserica Primară.

Potrivit a trei texte din cadrul epistolelor sale – Galateni 1:14, Filipeni 3:5-6, 1 Timotei 1:13 – el era motivat de un zel sfânt față de tradițiile și credința curată iudaică. Cu toate acestea el mărturisește că persecuția era facută în necunoștință de cauză. 1 Timotei 1:13 măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor și batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentrucă lucram din neștiință, în necredință!

Într-un context mai larg se poate afirma că motivația principală a persecutării creștinilor provine din concepția mesianității descrise de evrei – cea care poartă numele de hristologia dezvoltată înainte de convertire. Cu o gândire teologică teocentrică și nomistică, Apostolul Pavel aștepta venirea lui Mesia. De aceea a fost puternic tulburat de amestecul evreilor într-o nouă mișcare mesianică ce-L privea pe Iisus din Nazaret ca Mesia cel promis evreilor.

Potrivit accepțiunii fariseice creștinii nu doar că se înșelau puternic, dar îndepărtau pe mulți semeni evrei de la concepțiile autentice. În acest fel se creease o mișcare în cadrul evreilor care nu putea fi tolerată, atât timp cât credința individuală era transmisă colectivității.

În concepția iudaică de atunci, Mesia el proorocit în cărțile sfinte era un vlăstar al neamului lui David care trebuia să ducă neamul său pe drumul gloriei zdrobind stăpânirea romană și reîntemeind regatul de odinioară a lui David. Ori Iisus din Galileea nu a împlinit aceasta pretenție și în concepția fariseilor nu putea să fie Mesia.

În timpul acelor zile de aștepare mesianică, când timpul sosirii în lume a lui Mesia părea să se apropie, orice efort trebuia depus ca apostazia să fie îndepărtată și evreii să fie uniți ca un singur popor care Îl așteapta pe Dumnezeu.

Îndepărtarea apostaziei putea îmbrăca orice forme, inclusiv cele punitive violente, asemenea gestului făcut de Moise când a dat porunca să fie uciși toți israeliții imorali și idolatrii la Sitim – Numeri 25:1-5. Dar poate cea mai puternică motivație în prigonirea creștinilor a reprezentat-o cea teologică, motivație descrisă în Galateni 5:11.

Galateni 5:11- Cît despre mine, fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sînt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus .

Concepția ostilă iudeilor în acceptarea lui Iisus ca Mesia a reprezentat-o crucificarea Lui de către evrei. Apostolul Pavel ajunge să înțeleagă într-o nouă lumină această realitate, însă la prima citire a evenimentelor, el găsește o piatră de poticnire în evenimentele referitoare la Iisus.

Un bun cunoscător al Scripturilor și al Torei nu putea ocoli blestemul afișat în Deuteronom 21:23, căci cel spînzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu. În capitolele anterioare vom ajunge să prezentăm noua înțelegere pe care Apostolul Pavel a primit-o cu privire la aceste concepții.

Cert este faptul că toate cele menționate anterior au de a face în cele din urmă cu diferențele radicale pe care Apostoul Pavel le întâlnește în Hristologia creștină, în Mesianismul creștin.

Dacă Mesianitatea lui Iisus l-a determinat pe Saul să-i urmărească pe creștini și să-i ucidă chiar, descoperirea lui Iisus ca Dumnezeu va determina persecuțiile de care va avea parte în misiunile sale.

2.2. CONVERITREA LUI SAUL

Potrivit preotului Verzan, convertirea lui Saul a avut loc în anul 36 la puțin timp după martiriul Sfântului Ștefan într-o epocă în care Sinedriul dispunea de puteri nelimitate în problemele religioase, fapt care-i va permite lui Saul sa obțină de la acest for central de conducere iudaică, scrisori de aducere în stare de arest a iudeilor convertiți la creștinism din Damasc.

Una dintre cele mai cunoscute epistole din Noul Testament este legată de convertirea și chemarea apostolului Pavel de a fi apostol al păgânilor. Discipolii deseori s-au contrazis dacă această experiență va fi percepută ca o convertire sau ca o chemare specifică misiunii de apostol al păgânilor. Referințe la convertirea sau chemarea lui Pavel se întâlnesc în Galateni 1, Filipeni 3, Faptele Apostolilor 9,22 și 26.

Chemarea Apostolului Pavel a fost așa de specială întrucât s-a soldat cu anumite consecințe deosebite. Acestea sunt întâlnite în două locuri în Noul Testament: epistolele lui Pavel. Galateni1:11-17 și Filipeni 3:4-17 sunt două fragmente în care apostolul Pavel scrie despre experiența convertirii. În plus, 1 Timotei 1:12-17 și Romani 7 sunt considerate uneori descriereri autobiografice ale experienței. Faptele Apostolilor conțin trei relatări diferite ale căii apostolului Pavel. Faptele Apostolilor 9:1-20, 22:1-21 și 26:2-23. Una din problemele legate de studierea convertirii apostolului Pavel este legată de modul în care trebuie interpretată mărturia din Noul Testament. Cercetări istorice evaluează epistolele, care sunt propriile relatări ale apostolului Pavel în Faptele Apostolilor ce reprezintă interpretarea ulterioară a apostolului Pavel din perspectiva particulară. Procedând metodologic este mai bine să începem cu relatările apostolului Pavel din epistole după care să examinăm esențialul din Faptele Apostolilor. Este, de asemenea, necesar să aflăm care este legătura dintre epistole și Faptele Apostolilor.

Galateni1:11-17 – raportările autobiografice din acestă referință sunt pasaje din apărarea lui Pavel față de Evanghelie. Pasajul din Galateni prezintă disputa pe care apostolul o are cu iudaizatorii – cei care predicau legea lui Moise, în special circumcizia, în paralel cu redempțiunea prin Hristos. În Galateni, apostolul Pavel se opune acestor iudei, exprimându-și dezacordul pentru această lege. Apostolul Pavel face apel la propria experiență ca o parte din argumentare. În loc să accentueze adevăratul motiv pentru care păgânii ar trebui eliberați de această lege, el le ține o predică păgânilor. Originea divină a predicii apostolului Pavel ținută păgânilor – Galateni 1:11-12 – este, de asemenea, întâlnit și în sursa divină a chemării apostolului Pavel – Galateni 1:15-17. Discursul apostolului Pavel față de revelația care a avut-o este exprimată în limbajul Vechiului Testament, limbaj similar chemării preoțești. Asemenea limbaj accentua rolul apostolului Pavel ca singurul ales să proclame cuvântul lui Dumnezeu și natura originii divine a Cuvântului Lui. Scopul acestei revelații divine este Iisus Hristos, acesta este Cuvântul lui Dumnezeu care este proclamat de apostolul Pavel galatenilor. Cu toate că apostolul Pavel nu relatează multe despre circumstanțele în care s-a produs revelația, el spune că în urma acestei experiențe nu a fost influențat de nicio acțiune umană. Apostolul Pavel folosește experința chemării pentru a arăta că Evanghelia care o predică galatenilor provine de sus în urma unei revelații și a unei chemări divine. În acest context apostolul Pavel prezintă viața lui de dinainte, cea trăită în iudaism și care necesită înțelegere. Nu există o explicație umană pentru experiența lui, nimic nu l-a pregătit pentru revelația care a primit-o. Evreul care a fost așa perseverent pentru cutumele strămoșilor lui ,care i-a persecutat pe cei care au crezut în Iisus, este acum apărătorul libertății Evangheliei harului. Contrastul dintre viața anterioară ca evreu și noua viață ca apostol al galatenilor este privită ca mărturie pentru originea divină a predicii.

Un alt pasaj semnificativ care descrie elemente ale convertirii sale este amintit în Filipeni, una din cele patru epistole scrise de apostolul Pavel în prima sa arestare. De fapt, întreaga epistolă poate fi numită un testament autobiografic, întrucât este epistolă personală, apropiată sufletului său, adresată unei biserici dragi lui, care l-a susținut material încă din momentul convertirii sale.

Apostolul Pavel în Filipeni 3:3-17 nu este atât de clar ca în Galateni 1:1-17. Dar probabil că apostolul Pavel își exprimă din nou dezacordul față de tendințele iudaizatorilor din biserică. Aceste lucru este sugerat prin referirea la aceia care mutilau ființele umane ceea ce în concepția apostolului Pavel ar fi fost circumcizia. Cu toate că tendințele iudeilor nu par a fi o problemă majoră pentru filipeni, Pavel oferă ca exemplu propria viață legată de ceea ce înseamnă a fi circumcis. Pavel vede propria experiență ca o expresie total diferită dintre viața trăită sub Lege și transformarea grațioasă la noua viață în Hristos.

Pavel este dispus să se compare cu cei care cred că au motive să aibă încredere în fire. Toate cele trei motive pe care apostolul Pavel le menționează că i-ar fi putut da dreptul să se încreadă în firea lui au fost bazate pe factori ereditari: s-a născut evreu, a fost circumcis conform Legii și a crescut ca atare în această cultură vorbind aceeași limbă. Condamnările apostolului Pavel din timpul vieții ca evreu i-a dat, de asemenea, motive să se laude: atitudinea față de Lege a fost cea a sectei stricte a fariseilor, el a fost un persecutor zelos al bisericii și a fost nevinovat prin respectarea legii.Trecutul apostolului Pavel l-a făcut să pară a fi competent pe deplin să judece orice problemă legată de această lege.

Toate aceste motive enunțate pălesc în momentul în care fariseul Pavel se întâlnește cu Iisus Hristos care îi schimbă total viața. Toate avantajele formale și poziția pe care a câștigat-o prin conformare față de legea fariseică sunt considerate a fi un gunoi față de prețul nespus de mare al cunoașterii Mântuitorului. Convertirea apostolului Pavel la Hristos l-a transformat complet. Este atât de mare importanța schimbărilor care au avut loc ca rezultat al crucii, încât orice hiperbolă pe care am folosi-o n-ar fi o exagerare.

Regăsirea în Hristos înseamnă că nu se mai regăsește în acea lege iudaică. Deoarece experiența convertirii apostolului Pavel s-a concretizat în schimbarea totală a vieții, acesta vede relația lui cu cititorii lui ca fiind una de imitație. Ideea de a fi el un exemplu bun de urmat în ceea ce privește viața în Hristos este scopul care stă la baza experienței din Filipeni 3:3-17.

Alte două pasaje din epistolele lui Pavel sunt considerate deseori situații autobiografice ale convertirii acestuia: 1Timotei1:12-16 și Romani7:7-25.

1 Timotei 1:12-16 reprezintă evident o situație a convertirii apostolului Pavel. În acest pasaj contrastul dintre cele două etape ale vieți lui Pavel este din nou puternic subliniat, cu toate că acest pasaj prezintă o perspectivă diferită față de Filipeni și Galateni. Prima diferență o reprezintă faptul că nu este menționat nimic despre iudaism. A doua diferență constă în că faptul că Pavel se identifică ca fiind cel mai păcătos, lucru pe care nu-l mai spune în alte pasaje. Oricum, la fel ca în Filipeni 3, schimbarea din viața apostolului Pavel este luată ca exemplu de credincioși.

Caracterul autobiografic din Romani 7:7-25 nu este doar discutat, ci reprezintă nucleul unei controverse majore în studiile apostolului Pavel. Vorbește oare despre propria experiență în calitate de evreu sau creștin? Vorbește despre evrei, creștini sau experiența umană în general?

Din perspectiva tradițională, convertirea apostolului Pavel se înțelege în general din acest pasaj ca fiind autobiografică legat de viața înainte de a deveni creștin, ca evreu. Romani 7:7-25 este văzut ca o dovadă a sentimentului de vinovăție și de inferioritate al lui Pavel ca evreu pentru că este incapabil să pastreze Legea. Dar aceste lucruri din Romani 7:7-25 par a fi exact opusul afirmațiilor apostolului Pavel din Galateni 1 și Filipeni 3 în ceea ce privește viața lui ca evreu. Așadar teologii istorici reneagă acum această posibilitate. Mai degrabă ei înțeleg acest pasaj de obicei, ca fiind o examinare a legii de către Pavel, din pespectiva unui creștin într-un mod general. Aici se pare că Pavel descrie experiența de evreu-creștin cu legea după convertire. Lupta cu Legea este o luptă pe care un creștin nu o poate câștiga atâta timp cât respectarea Legii era o opțiune importantă în comunitatea creștină. Eliberarea de faptele Legii era singura soluție. Astfel Romani 7:7-25 este o descriere personală despre lupta oricărui evreu-creștin care dorește să păstreze legea ca și creștin.

Privind diferitele perspective din Romani 7:7-25 și absența unor informații biografice clare în text, ar părea că este mai bine să nu considerăm acest pasaj ca o situație care să se refere la convertirea apostolului Pavel.

Dacă cele patru texte menționate anterior ilustrează rezultatele convertirii lui Pavel, cartea Faptele Apostolilor face o prezentare istorică a evenimentului întoarcerii apostolului Pavel la creștinism, cât și cu implicațiile acestuia. Faptul că evenimentul convertirii este menționat de trei ori înseamnă că acest lucru este foarte important în epistola lui Luca. Primul eveniment în Faptele Apostolilor 9:1-20 prezintă partea istorica a converitiri, iar Faptele Apostolilor 22:1-21 și 26:2-23 constituie elemente ale discursului paulin înaintea evreilor și a împăratului. Întâmplările din Fapte 9:1-19 prezintă o schimbare majoră în nararea scenelor. Povestea dramatică a convertirii apostolului Pavel este plasată chiar înaintea poveștii lui Corneliu și legată de începutul misiunii pentru păgâni. La începutul Fapetelor Apostolilor 2, Pavel este prezentat ca persecutorul bisericii, care se opunea total poruncilor lui Dumnezeu și chiar căuta să-i omoare pe liderii creștinilor. Evenimentul convertirii are loc pe drumul Damascului când căuta să-i prindă pe apostoli.

Damascul în care se refugiaseră mulți creștini din Ierusalim și orașele Palestinei din cauza persecuției iudeilor era una din cele mai vechi așezări omenești. Orientalii îl numeau raiul pământului, ochiul răsăritului.

În timpul drumului Pavel are o viziune cu Iisus. Lumina orbitoare, repetiția Saul, Saul căderea lui Saul la pământ și întrebările pe care le adresează marchează clar acest eveniment extraordinar ca fiind o teofanie.

Similar cu chemările preoțești, apostolul Pavel devine în urma acestei experiențe un alt om, dar încă nu și-a primit chemarea. Aceasta vine din partea unui ucenic din Damasc, unul din oamenii pe care Pavel i-a persecutat. Faptul că această chemare provine într-o viziune separată îi conferă o mai mare importanță, deși face parte totuși din același eveniment. Noua descriere a lui Saul venită prin Anania, indică faptul că Saul este un vas ales și a fost selectat dint-un motiv particular. Cel care a persecutat cel mai mult va fi de acum lângă păgâni, regi, evrei și va suferi pentru Hristos. Această chemare este de departe mai mult decât o chemare care aparține oricărui credincios ea este o poruncă apostolică. Deși Faptele Apostolilor 9:1-19 îl prezintă clar pe apostolul Pavel ca fiind o persoană care a suferit o mare schimbare în viața lui, accentuează mai mult chemarea lui de a deveni apostol al neamurilor, decât schimbarea survenită în viața lui.

Faptele Apostolilor 22:1-21 și 26:2-23 prezintă aceeași poveste de bază, dar accentuează lucruri diferite și par a fi utile narațiunii într-un alt scop. Ambele discursuri atrag atenția asupra relației apostolului Pavel cu iudeii și pot reflecta controversa dintre evrei și creștini legată de validitatea misiunii pentru neamuri. Această accentuare a relației lui Pavel cu iudeii este evidentă mai ales în Faptele Apostolilor 22:1-21, unde Pavel este prezentat ca fiind un evreu evlavios și loial. De fapt, majoritatea diferențelor din Fapte 9 și 22 pot fi cauzate de accentuarea devotamenului ca evreu a lui Pavel. Aici Anania este, de asemenea, prezentat ca un evreu devotat, iar chemarea este exprimată într-un limbaj acceptat de evrei. Porunca de a merge la păgâni nu este dată de Anania, ci de Iisus într-o altă viziune apărută în timp ce apostolul Pavel se ruga în Templu. Aici nu există niciun dubiu că misiunea pe care avut-o apostolul Pavel ar fi problemă în relația evreu-creștin.

Faptele Apostolilor 26:2-23 au o ușoară diferență : Și noi toți căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești în țepușă cu piciorul. Iar eu am zis: Cine ești Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești Dar, scoală-te și stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ție: ca să te rânduiesc slujitor și martor, și al celor ce ai văzut, și al celor întru care Mă voi arăta ție. 

Aici Pavel accentuează necesitatea ascultării poruncii. În acest pasaj apare expresia Îți este greu să arunci, cu piciorul înapoi în vîrful unui țepuș. Deși mulți au văzut aceasta ca făcând referire la lupta interioară  a apostolului Pavel înainte de convertire, probabil se referă mai mult la viitoarea sarcină și pierderea pe care o s-o aibă supunându-se poruncii. Această frază indică faptul că porunca lui Hristos îl va constrânge pe apostolul Pavel ca să-și organizeze toată viața conform scopului de a-l face cunoscut pe Hristos în rândul neevreilor.

Evanghelistul Luca are o variantă legată de convertirea apostolului Pavel, pe care o folosește în diferite moduri astfel încât să-și atingă scopul în epistola sa. Pavel este puterea ascunsă în misiunea creștinizării păgânilor, iar Luca folosește experiența de convertire a apostolului Pavel pentru a justifica faptul că misiunea și creștinizarea păgânilor s-a produs.

Care sunt cele mai mari diferențe și cele mai mari asemănări între materialul din Faptele Apostolilor și cel din Scrisorile lui Pavel?

Este important de reținut că toate cele cinci relatări legate de chemarea apostolului Pavel se desfășoară în contextul în care relația dintre iudism și creștinism este o problemă. În Faptele Apostolilor este în joc validitatea misiunii asupra păgânilor. În Galateni 1 și probabil Filipeni 3 la fel, noua perspectiva asupra legii lui Hristos este problema. În aceste contexte chemarea revelatoare a apostolului Pavel este tensionată.

Viața anterioară a apostolului Pavel ca evreu zelos și persecutor al Bisericii și transformarea lui în adept a lui Hristos este o parte importantă în toate cele cinci pasaje. Tema acestui contrast este mai vizibilă mai ales în pasajele autobiografice din Galateni 1 și Filipeni 3. Acest sens puternic de contrast este unul dintre argumente pentru a privi Timotei 1 și Romani 7 ca scrieri autobiografice.

Cele trei pasaje din Fapte și Galateni 1 descriu chemarea de a-l proclama pe Hristos păgânilor ca parte a unei experiențe revelatorii. Dar este demn de reținut că Filipeni 3 nici măcar nu face aluzie la chemarea vreunui apostol. În schimb, Pavel vorbește despre o chemare divină de la Dumnezeu prin Iisus Hristos. De ce o perspectivă atât de importantă este prezentă în unele pasaje și total absentă în Filipeni 3? Poate de când cu misiunea pentru păgîni și Evanghelia pentru neamuri nu este amenințat direct, nu trebuie să insiste asupra originii divine cu evanghelia lui. O altă explicație posibilă este că apostolul Pavel accentuează această idee, de aceea nu menționează o parte din experiența lui care este evident unică pentru el. Dacă 1 Timotei este luat ca fiind adevărul apostolului Pavel, apare o nouă posibilitate. Odată ce misiunea printre neamuri s-a stabilit și apostolul Pavel a trebuit să justifice evanghelia cât mai puțin posibil, el a observat singur transformarea din viața lui ca fiind cea mai importantă parte a experienței și a înțeles faptul că trebuie să fie un exemplu de schimbare divină în Hristos ca o parte integrantă a rolului de apostol. Diferențele povestirii legate de convertire, dintre Pavel și Luca sunt orientate în funcție de scopul fiecăruia. Luca vrea să arate progresul Bisericii de la evrei la comunitatea neamurilor, iar apostolul Pavel este preocupat de relația lui ca apostol cu comunitatea de neevrei pe care a fondat-o. Dar Pavel și Luca au înțeles automat căile similare ale chemării. Ambii sunt preocupați de relația dintre evrei și neamuri și văd chemarea apostolului Pavel ca fiind revelatoare, provocând atât schimbarea vieții apostolului Pavel, cât și cea a Bisericii. Ambii, Pavel și Luca văd experiența apostolului Pavel ca model al transformării grațioase, făcute de Dumnezeu, bisericii. Aceste asemănări fac posibilă discutarea Noului Testament, înțelegând experiența chemării apostolului Pavel.

În esență au fost câteva motive care au determinat convertirea Apostolului Pavel.  Toate țin de redefinirea Mesianității lui Iisus. În concluzie Longenecker aduce câteva argumente determinante în convertirea Sfântului Apostol Pavel: întâlnirea personală cu Iisus – 1 Corinteni 9:1 Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? – ceea ce a văzut era identic în esență cu tot ceea ce au văzut ceilalți ucenici drept arătări ale lui Iisus după înviere – 1 Corinteni 15:6-8 – În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit;  După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie. – Iisus i se descoperă ca agent al revelației. Galateni 1:11-12 – Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;  Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. .

După cum s-a putut remarca faptul că redefinirea Hristologiei a determinat convertirea apostolului, tot la fel de important de subliniat fiind definirea convertirii sau materializarea convertirii în anumite aspecte ale vieții.

Când Apostolul Pavel face referire la converitirea sa, el inserează doi termeni clasici folosiți în Noul Testmanent – metanoia și epistrope. Apostolul leagă însă aceste referințe ale schimbării de paradigmă, de implacabilitatea chemării sale – Galateni 1:15-16 – Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri..  – {Ote de. euvdo,khsen Îo` qeo.jÐ o` avfori,saj me evk koili,aj mhtro,j mou kai. kale,saj dia. th/j ca,ritoj auvtou/ avpokalu,yai to.n ui`o.n auvtou/ evn evmoi,( i[na euvaggeli,zwmai auvto.n evn toi/j e;qnesin(). Din punct de vedere aplicativ, convertirea sa e strâns legată de misiunea sa.

Această schimbare de paradigmă în viața și gândirea lui poate fi numită atât o alternare – o schimbare în perspectivă și practică, fără o distanțare de trecutul său, dar și o transformare – o nouă perspectivă care nu implică în mod necesar o rupere definitivă cu trecutul. În realitate apostolul Pavel îmbracă o nouă identitate în raport cu Mesia cel pe care-l persecuta. Deși apostolul Pavel aduce în creștinism o parte importantă a erudiției și culturii sale evreiești, el răstoarnă valorile trecutului său în așa măsură încât ele consonează cu noua sa credință, așa că el nu mai este un simplu rabin fariseu, ci un urmaș al lui Hristos.

2.3. PERIOADA DE PREGĂTIRE

Convertirea dramatică a Rabinului Saul s-a transformat imediat într-o perioadă de liniște și așteptare pentru a putea fi îndrumat pe noul drum al credinței creștine. Una din primele epistole pe care o scrie, epistola către Galateni, prezintă o parte a biografiei sale, din care rezultă că după convertire a avut nevoie de o periodă de acumulări spirituale.

2.3.1. CEI TREI ANI ÎN ARABIA

O perioadă importantă în pregătirea pentru propovăduirea creștinismului în viața apostolului Pavel au reprezentat-o cei trei ani, aparent de solitudine, în Arabia. În mod lapidar, perioada aceasta e doar enunțată de apostol în epistola adresată Galatenilor în capitolul introductiv.

Galateni 1:15-18 – Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri.. îndată, n-am întrebat pe niciun om, Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile.  Datorită cetățeniei romane de care se bucura, nu ar fi fost nicio problemă să călătorească în partea de exterior a Imperiului roman, în Peninsula Arabia. Nu se cunoaște cu exactitate locul în care Apostolul Pavel a locuit în întinderea Arabiei, însă probabil a călătorit mai degrabă ca un tânăr beduin în mai multe zone din acest teritoriu.

Cel mai probabil predicarea creștinismului a fost ceva incidental, întrucât scopul primordial avea să fie o cunoaștere mai amplă a Hristosului cel Înviat. John Pollock susține că în perioada din Arabia, Sfântul Apostol Pavel ar fi avut parte de revelații directe din partea lui Dumnezeu, în așa fel încât, mintea, inima și întreaga ființă au fost pregatite pentru misiunea care trebuia să o împlinească.

Secvența celor trei ani și a perioadei de final în Arabia este obscură, cel mai probabil Apostolul Pavel s-a îndreptat în capitala Arabă Nabateană, Petra și de acolo asemenea fugarului Moise, s-a întors spre originile sale din Ierusalim. Totuși în Petra, apostolul neamurilor pare a predica în sinagogă coloniei evreiești de acolo, fapt care stârnește mânia regelui Aretas. Anul 40, potrivit lui Matthew McGee ar reprezenta anul morții regelui Areta, an important în studiul cronologiei apostolului Pavel.

Unii sfinți părinți ca Ioan Hrisostom și Teodoret din Cyr ne informează că a propovăduit pe Hristos între neamurile arabe – deși afirmația pare puțin probabilă.

Apostolul Pavel cunoaște o perioadă de pregătire asemănătoare marilor bărbați ai Vechiului Testament. Moise, exponentul Legii mozaice, are nevoie de patruzeci de ani în pustietatea Madianului pentru a putea apoi experimenta biruința eliberării poporului Israel din captivitatea egipteană.

Aceeași cifră – patruzeci, este întalnită și în cazul profetului Ilie, care cunoaște o călătorie a inițierii timp de patruzeci de zile înaintea întâlnirii profunde cu Dumnezeu. După cele patruzeci de zile petrecute de profet în călătorie, are parte de o nouă experimentare a divinității la un alt nivel pe muntele Horeb.

Exponentul unui alt eveniment deosebit pentru istoria iudeilor este Iosif. Timp de treisprezece ani cunoaște exilul și umilința robiei în casa lui Potifar, comandantul armatei lui Faraon. După acești ani de legătură tainică, individuală, cu Dumnezeu, Iosif ajunge să împlinească una din cele mai importante sarcini menționate pe paginile Scripturii, conducerea unui imperiu și salvarea omenirii din pragul foametei universale.

Asemenea celor trei mari eroi ai Vechiului Testament, Apostolul Pavel trece printr-o călătorie și o pregătire importantă înainte de a-și împlini sarcina de a fi Apostolul Neamurilor. Cei trei ani au reprezentat ani de meditație și de retragere, tocmai pentru a putea fi împlinită chemarea divină care îi stătea înainte.

După perioada celor trei ani ai Arabiei, Apostolul Pavel, trecut de vârsta de treizeci de ani, își îndreaptă pașii spre Nord de unde va începe adevărata cruciadă în care sinagogile evreiești vor deveni ținte clare a răspândirii noii credințe în Hristos.

Cu toate acestea perioada Arabiei i-a atras o mulțime de dușmani din rândul evreilor, care încercau să-l omoare. Prima întâlnire cu creștinii în Damasc a reprezentat și prima încercare de ucidere a Sfântului Apostol Pavel. El află de complotul evreilor și este ajutat de creștini să fugă prin zid, coborât jos într-o coșniță.

2.3.2. ÎNTÂLNIREA CU APOSTOLUL PETRU

Printre preocupările Apostolului Pavel așa cum reies ele din expunerea autobiografică făcută Galatenilor, a fost întalnirea cu ucenicii Domnului. Așa cum afirmă Irineu, Biserica Primară avea un test foarte strict în ceea ce privește învățătura în numele lui Iisus Hristos. Nu putea nimeni să învețe în numele lui Iisus Hristos dacă nu a primit această învățătură din partea martorilor de primă mână care L-au vazut pe Hristos. Mai mult, învățătura trebuia să fie în deplin acord cu Vechiul Testament. De aceea întâlnirea apostolului Pavel cu ucenicii trebuia să aibă loc fiind de o importanță vitală, atât pentru pregătirea lui, cât și pentru autorizarea lui înaintea celorlalți. Conform evanghelistului Luca, ucenicii sunt înspăimântați de Saul, întrucât nu credau că el s-a convertit în mod real. În concluzie timp de câteva ore, zile, Apostolul Pavel a fost abandonat, atât de vechii prieteni, cât și de vechii dușmani.

Cu toate aceste împotriviri, Apostolul Neamurilor a fost ajutat de un cipriot care avea să-i devină pentru o perioadă de timp cel mai bun coleg de misiune creștină. Iosif Barnaba, un levit din Cipru care provenea dintr-o familie bogată îi oferă spirijinul său. Barnaba nu se bucura de darul predicării, dar era însoțit de darul ajutorării și al încurajării. Aceste caracteristici ale vieții sale îi determină pe primii creștini să-i ofere un nou nume de alint Bar – Nabi – fiul încurajării.

Prin Barnaba, Apostolul Pavel ajunge să îl cunoască personal pe apostolul Petru. Cei doi sunt aparent total diferiți unul de celălalt. Dacă apostolul galilean era mai puțin educat, Apostolul Pavel se bucura din plin de sprijinul educației. Cu toate acestea, ambii au trecut prin aceleași experiențe, ambii au trecut prin momente de rebeliune împotriva lui Dumnezeu – lepădare și luptă deschisă – însă ambii au cunoscut puterea transformatoare a cerului.

Apostolul Pavel a petrecut cinsprezece zile ascultându-l și întrebându-l pe apostolul Petru despre lucrarea lui Iisus. Scopul vizitei făcute în Ierusalim a fost unul pur instructiv, fără a avea pretenția să predice acolo Evanghelia. Atitudinea lui poate fi dedusă dintr-una similară a tânărului Irineu care stătea la picioarele bătrânului Policarp, ucenicul Apostolului Ioan. Policarp îi scrie lui Irineu cum apostolul Ioan îi prezenta lui evenimentele petrecute cu Mântuitorul, minunile Sale, învățăturile Sale, așa cum le-au văzut martorii oculari. Apoi toate aceste evenimente și învățături erau relaționate cu literele Scripturilor. În fața acestor discursuri, Policarp îi spunea tânărului Irineu care le primea cu mare atenție, nu scrise sau înregistrate în vreun fel, decât scrise și înregistrate în inma lui.

Apostolul Pavel se putea baza pe învățăturile date de Apostolul Petru întrucât cultura evreiască era extrem de prudentă față de transmiterea și redarea cu exactitate a evenimentelor importante. Un ucenic nu putea să amestece ideile sale cu învățăturile Învățătorului, Rabinului.

Sfântul Apostol Pavel îl întâlnește în Ierusalim și pe Iacov, alt apostol menționat în Sfânta Scriptură. Potrivit mărturiei din epistola către Galateni, în afara de Apostolii Petru și Iacov nu s-a mai întâlnit cu niciun altul.

Cele două întâlniri cu cei doi apostoli în Ierusalim, în special timpul petrecut cu apostolul Petru, au reprezentat puncte de reper și de pregătire pentru viitoarele călătorii misionare. În aceste cincisprezece zile s-au pus bazele unei Hristologii curate și autentice, doctrina care va fi dezvoltată tot mai mult în epistolele sale. .

CAPITOLUL III. IISUS – ÎMPLINIREA VECHIULUI TESTAMENT – O INTERPRETARE CREȘTINĂ A CONCEPTELOR MESIANICE IUDAICE

O dată întors la creștinism, Apostolul Pavel ca un bun cunoscător al Scripturilor, caută în ele redescoperirea Hristosului cel înviat care i s-a arătat pe drumul Damascului. Ca să fie convins ca Iisus este Mesia era extrem de important să-l descopere în Scripturile Vechiului Testament, o călătorie teologică esențială pentru Apostolul Neamurilor.

De-a lungul epistolelor sale adresate bisericilor creștine ale primului veac, el recitește anumite profeții și concepte iudaice referitoare la Mesia. Periplul spiritual al Rabinului Saul a constat în descoperirea lui Iisus ca Mesia pornind de la reinterpretarea unor pasaje mesianice cheie.

Capitolul de față își propune să arunce o privire generală asupra unor elemente și sintagme cheie cărora apostolul le dă o conotație creștină prin prisma înțelegerii lor ca fiind legate de Mesia cel promis, Iisus Hristos.

3. 1. INTERPRETAREA SINTAGMEI: HRISTOS-NOUL ADAM

De importanță vitală pentru definirea Hristologiei pauline o reprezintă comparația între Iisus și Adam. Pentru ca mântuirea să afecteze umanitatea trebuia să îmbrace formă umană. Acest fapt însemna pentru apostolul Pavel că Iisus Hristos trebuia regăsit nu doar în istoria lui Dumnezeu, ci în special în istoria rasei umane și în particular în istoria lui Adam.

În câteva pasaje Sfântul Apostol Pavel vorbește în mod direct sau indirect cu referință la Iisus Hristos ca fiind noul Adam. Adam reprezenta un personaj de o mare importanță în gândirea evreiască, întrucât el este arhetipul și originatorul umanității.

Adam, primul om este un arhetip – tupos al lui Hristos, pe care Pavel îl numește ultimul Adam și al doilea om – 1 Corinteni 15:45, 47. Este demn de notat faptul că singurul personaj vechi- testamental care este numit în mod explicit un model al lui Hristos în Noul Testament este Adam.

Desigur că pot fi trasate multe asemănări și deosebiri între Iisus Hristos și Adam. Amândoi au fost pe deplin umani, amândoi reprezintă începuturile umanității și amândoi produc efecte dramatice ale celor care vin după ei. Totuși deosebirile calitative sunt impresionante. Efectul puternic al acțiunilor lui Adam pentru întreaga umanitate a fost moartea, pe când efectul acțiunii lui Hristos a fost și este viața, chiar în forma specifică a învierii din morți atât spiritual cât și trupește.

În epistola sa către Romani capitolul 5, apostolul Pavel contrastează păcatul lui Adam – păcat prin care a intrat moartea în lume și implicit condamnarea umanității – cu neprihănirea și ascultarea lui Iisus Hristos, care a adus în lume mântuire și justificare.

În ceea ce privește efectul morții rezultate în urma păcatului lui Adam el a fost cutremurător. Odata ce păcatul a intrat în rasa omenească, ceea ce a urmat a fost moartea. Sentința rostită asupra lui Adam, în ziua în care vei mânca vei muri negreșit – Facerea 2:17 a fost împlinită în descendenții lui, deși până când Legea a fost dată, nu a fost dată nicio poruncă pentru aceștia, care să poată fi încălcată.

Omul care a fost responsabil de îngenuncherea în fața păcatului și a morții, fărădelegea sa aruncând întreaga omenire în brațele morții. Într-un contrast copleșitor, era făcută posibilă de Hristos este una a vieții și-i cuprinde pe cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii. Contrastul dintre moarte și cei ce primesc – moartea domnește, cei ce primesc…..vor domni – pus de apostolul Pavel înaintea noastră, implică faptul că acesta nu se gândește la participanții celor două ere ca trăind în acestea fără să aibă nimic de spus legat de aceasta. Dacă toți sunt supuși morții datorită faptului că s-au nascut într-o rasă care este în vrăjmășie cu Dumnezeu, apostolul Pavel afirmă faptul că cei mulți vor muri ca și pedeapsă pentru vina lor de călcători de lege.

În mod simbolic neascultarea lui Adam materializată în consumarea unui fruct din copacul (lemnul) interzis a fost contrabalansată de ascultarea lui Hristos de Dumnezeu murind pe cruce (lemn).

Primele capitole din cartea Romani sublinează faptul că, deși Hristos ca și Adam s-a născut cu o natură umană, El a condamnat păcatul în trup, fiind fără de păcat.

Acest pasaj a fost evident intenționat să fie o concluzie a întregii secțiuni care deschide cartea Romani – 1:18 – 5:21. Apostolul Pavel începe cu ceea ce, de fapt, reprezintă o sumarizare a capitolului 1, și anume condiția omului care l-a respins pe Dumnezeu. Imediat sunt introduse cele mai importante componente ale piesei – păcatul și moartea, care până în acest punct au avut apariții foarte scurte în text – 3:9, 20; 1:32. Acum însă acestea două devin parte principală a discursului apostolului. Păcatul, prima putere ostilă, a reușit să câștige teren în lumea oamenilor prin Adam, primul dintre aceștia, iar prin păcat, a venit tovarășa sa sinistră, moartea, care și-a extins stăpânirea asupra tuturor.

Apostolul aduce în discuție contrastul dintre cei doi bărbați, Adam și Iisus, precum și dintre vremurile în care aceștia au trăit. Cel care a păcătuit se situează direct împotriva darului pe care Hristos l-a făcut valabil. Încă o dată Pavel sumarizează contrastul dintre cele două ere, în termenii începutului și sfârșitului acestora: cel care a păcătuit a inițiat era prezentă și condamnarea – este rezultatul ei final și Cel care a murit pentru păcat a inițiat actul de har al lui Dumnezeu, care a rezultat în era cea nouă, care implică bincevântarea finală a lui Dumnuzeu.

Al doilea fapt pe care Pavel îl menționează în legătură cu Iisus ca și ființă umană este că El s-a nascut sub Lege – Galateni 4:4. Galateni 4:5 proclamă tocmai faptul că Iisus a venit să-i răscumpere pe cei ce se aflau sub Lege. Pavel îl numește pe Iisus ca fiind ultimul Adam – 1 Corinteni 15:45. El evită să folosească termenul Fiu al Omului, deoarece audiența căreia i se adresează este formată mai mult de oameni dintre Neamuri. Pavel afirmă faptul că la fel cum moartea a venit prin Adam, învierea din morți a venit prin Iisus. Pavel îl vede pe Iisus ca reprezentând amândouă situațiile: pe de o parte reprezentându-l pe Dumnezeu ca fiind împotriva păcatului, iar pe cealaltă parte reprezentând ființa umană păcătoasă care aduce mânia lui Dumnezeu.

În esență, pentru a răscumpara omenirea, Hristos a trebuit să ia forma unei ființe umane, iar acesta este un adevăr extrem de important pentru Pavel. El, Hristos a fost Cel care a adus la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu, primul și ultimul care a făcut aceasta.O altă deosebire importantă care înalță ființa lui Hristos în comparație cu Adamul istoric se întâlnește în 1 Corinteni 15:22 – Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos. În acest capitol Sfantul apostol Pavel arată contrastul dintre mortalitatea lui Adam și învierea și viața lui Iisus. Pentru a putea fi înțeleasă această tipologie Adam-Hristos, cititorul epistolei 1 Corinteni trebuie să aibă cunoască faptul că amândoi reprezintă ideea personalității colective. Potrivit apostolului Pavel toți eram în Adam și întreaga umanitate a păcătuit și a murit în el.

David Wenham interpretează textul din epistola către Filipeni ca o referință la vechiul Adam. Potrivit teologului amintit anterior, În Filipeni 2 poate fi observat implicit un contrast dintre Adam, care în cele din urmă a falimentat în ascultare, dorind deopotrivă să fie egal cu Dumnezeu, și Iisus Hristos care e opusul lui și în cele din urmă e și înălțat în glorie.

Fie că este sau nu este vorba de o aluzie adamică în epistola către Filipeni, este foarte clar că apostolul Pavel îl vede pe Iisus Hristos ca Adevăratul Om – omul cel nou și Cel Înălțat în asemănarea lui Dumnezeu, care va aduce asemănarea divină altora – 1 Corinteni 15:49 – Și după cum am purtat chipul celui pămîntesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc; 2 Corinteni 3:18 Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

În relație cu Adam, Apostolul Pavel ajunge la concluzia că Mântuitorul Iisus Hristos este cel care redefinește și inaugurează o nouă umanitate așa după după cum Chipul cel ceresc al duhului învietor al lui Hristos va înlocui chipul cel pământesc al lui Adam, sufletul viu cel simplu. Momentul întâlnirii cu Hristos este observat de apostol ca începutul unei noi existențe. În același timp Iisus Hristos este observat ca ultimul Adam sau Adamul eshatologic. Într-un sens El începe o nouă creație, dar în același timp este finalul și împlinirea scopului întregii umanități. Acum viața pe care credincioșii o au în Hristos este mult mai puternică decât cea avută în Adam, întrucât ei sunt o nouă creație. Această nouă creație, faptură are de a face cu un nou fel de existență. În această nouă existență, Iisus Hristos și creștinul se bucură de o simbioză perfectă. Comuniunea cu Hristos începe prin credință.

Marea schimbare a teologiei sale în raport cu paradigma evreiască o constituie tocmai această uniune cu Hristos prin credință și nu prin faptele Legii. Potrivit apostolului Pavel uniunea cu Iisus Hristos nu se primește nici prin tăierea împrejur, nici prin netăierea împrejur, ca fapte de referință a legii mozaice, ci prin credința reală, neteoretizată, ci practicicată în dragoste – Galateni 5:6 Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste.

Acest principiu al unirii cu Hristos, datorat redefinirii umanității adamice prin Hristos, este unul revoluționar pentru gândirea iudaică. Transcendența lui Dumnezeu emană o sfințenie care nu permitea unirea în niciun fel. Deși Dumnezeul evreilor era văzut ca apropiat lor, totuși nu se vorbește în teologia iudaică de o creație unită cu Iahve.

Eforturile de a păstra o reverență deosebită față de Dumnezeu i-au determinat atât pe traducătorii Septuagintei, cât și pe alți rabini să modifice anumite antropomorfisme din Biblie în așa fel încât Dumnezeu nu era accentuat ca subiect, ci totul era la forma pasivă – bucurie era în fața lui Dumnezeu – în locul Dumnezeu era bucuros. În aceeași măsură numele Iahve nu era pronunțat decât în legătură cu ritualul de la Templu. Chiar în acel ritual în Scriptură numele Iahve (Dumnezeu) era citit în rostire sub formă de Adonai (Domnul). Printre alte forme substitutive lui Iahve folosite de târgumiști și alți rabini erau: Memra (Cuvântul), Cel Prea Sfânt, etc.

Apostolul Pavel leagă ideea descendenței adamice și a paralelismului adamic de realitatea întrupării. Întruparea lui Iisus reprezintă unul dintre cele mai dificile concepte pe care mintea umană o înțelege. Perspectiva apostolului Pavel în ceea ce privește întruparea lui Iisus ca și Fiu al lui Dumnezeu, poate fi observată din expresii ca: Singurul Fiu al lui Dumnezeu în Romani 8:3 și Romani 8:23 și Fiu preaiubit în Coloseni 1:3. Pavel susține faptul că Iisus a fost atât divin cât și uman, atât Dumnezeu cât și om.

Pasajul din Filipeni 2:5-11 sublinează de fapt, cum l-a vazut Pavel pe Iisus cel Întrupat comparat cu preexistența lui. Acest pasaj demonstrează faptul că Iisus a existat încă dinainte, împreună cu Dumnezeu Tatăl, a părăsit cerul, a venit pe pământ, luând chip de om, a murit pe cruce în ascultare pentru păcatele umanității, a înviat apoi din morți și s-a înălțat apoi la tronul lui Dumnezeu, fiind preamărit de cei ce cred în El. Pe de altă parte, învățații evrei au respins idea unui Mesia divin întrupat, iar una din cărțile lor, și anume Enoh, afirmă faptul că : Fiul Omului a fost ales și ascuns dinaintea lui Dumnezeu, înainte de creerea lumii, cât și pentru totdeauna.

Mai presus decât aceasta, Pavel sublinează în epistola către Romani, că întruparea lui Iisus a fost necesară, această idee aducând în discuție jertfa lui Iisus, ceea ce reprezintă un subiect important în teologia lui Pavel. El scrie corintenilor că nu cunoaște altceva decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit – 1 Corinteni 2:2. Pentru Pavel adevărul central și probabil contradictoriu la prima vedere este că întruparea lui Hristos a fost în scopul jertfirii Lui, pentru toate națiunile, neamurile cât și pentru evrei. Ca și rabin, Pavel a înțeles mai bine viața și moartea lui Iisus în contextul poporului lui Israel din Vechiul Testament prin care Dumnezeu a dăruit un Răscumpărător lumii.

Pe aceeași linie a descendenței adamice, Philip Yancey privește importanța întrupării ca esență a unei noi paradigme. În cartea sa, Iisus pe care nu l-am cunoscut, Yancey afirmă că prin întrupare noi nu avem doar o fereastră spre Dumnezeu, avem și o oglindă a noastră, o refelexie a ceea ce a gândit Dumnezeu când a creat omul. Iisus ne arată cum ar trebui să fie acest chip și această asemănare cu Creatorul.

În esență exprimarea Apostolului Pavel că Iisus este cel de-al doilea Adam cuprinde o bogăție de idei teologice care arată atât diferența calitativă între cei doi, cât și împlinirea promisiunii din grădina Edenului prin necesitatea întrupării.

Un ultim contrast între Adam și Hristos constă în faptul că pe Adam îl găsim doar la începutul epocii prezente, deși acțiunile sale au determinat întreaga epocă dominată de moarte. Hristos este prezent la începutul noii epoci, însă El continuă s-o influențeze pe tot parcursul ei.

În concluzie, deși fărădelegea lui Adam a dat mână liberă păcatului și morții, puterea care vine în mod continuu prin Cel care a învins moartea și păcatul este ceea ce îl susține pe credincios împotriva pretențiilor acestora de a domni încă peste viața lui; această putere va fi aceea care va caștiga în final victoria asupra celor două. Primul om, care a rătăcit de la calea sa, i-a condamnat pe toți ceilalți care au venit după el să nu ajungă niciodată la frumusețea destinului intenționat de Dumnezeu pentru ei; Cel de-al doilea om însă, prin refuzul său de a rătăci și prin îndeplinirea destinului intenționat de Dumnezeu pentru El, a făcut posibil pentru toți ceilalți care au venit după El să ajungă la destinul pregătit pentru ei, prin harul venit prin El. Una din cele mai frumoase formulări concluzionale legate de sintagma Hristos-Noul Adam, i-a aparținut Patriarhului României, Nicodim, care spune că prin călcarea lui Adam s-au supus morții mulți, dar în măsură mult mai mare prisosește pentru mulți harul liber al lui Hristos.

3.2. INTERPRETAREA SINTAGMEI: HRISTOS – SĂMÂNȚA LUI AVRAAM

O altă perspectivă vitală pentru evrei trebuia să fie legată de proveniența avramică a lui Iisus Hristos. Dincolo de genealogia avramică, apostolul Pavel aduce o nouă lumină cu privire la legătura dintre Iisus si Avraam.

Legătura aceasta devine una soteriologică prin faptul că se face referire la credința mântuitoare a patriarhului. Credința lui Avraam i s-a socotit dreptate. Așa si David îl numește fericit pe omul căruia Dumnezeu îi socoteste dreptatea în afară de fapte, dar această socotire nu are nicio legatură cu tăierea împrejur. Dumnezeu menționează că Avraam a fost socotit neprihănit prin credință înainte de a fi tăiat împrejur, iar tăierea împrejur era numită doar ca o pecete, ca un semn al dreptății lui.

Prin reinterpretarea conceptului credinței, apostolul Pavel deschide poarta larg spre acceptarea neamurilor în interiorul sămânței lui Avraam. În epistola către Galateni textul pare să indice o sămânță universală a lui Avraam prin Hristos și nicidecum o seminție a lui Avraam strict legată de iudei.

Să ai credință înseamnă să fi caracterizat sau controlat de credință, să ai încredere în Dumnezeu ca fiind singurul principiu călăuzitor. Atunci când aceasta poate fi afirmat cu adevărat în legătură cu cineva, atunci acesta este într-adevăr un fiu al lui Avraam, iar dacă este fiu, atunci este și moștenitor, adevărați părtași ai promisiunii spirituale făcute de Dumnezeu lui Avraam. Ceea ce scrie aici apostolul Pavel nu era un lucru nou, Hristos accentuând în predicile Sale același adevăr, și anume: nu asemănarea fizică, ci asemănarea spirituală a inimii este ceea ce face pe cineva un fiu al lui Avraam – Luca 19:9, Ioan 8:39, 40. Așa cum este adevărat faptul că, pentru ca cineva să fie asemenea lui Dumnezeu trebuie să fie ca Dumnezeu, tot așa de adevărat este că cineva trebuie să fie ca Avraam, dacă vrea să fie un fiu al lui Avraam, imitându-i comportamentul și făcându-se părtaș binecuvântărilor sale. Așadar, deși un om s-ar putea să fie evreu din evrei, în sens spiritual nu este un fiu al lui Avraam, decât dacă trăiește o viață de adevărat credincios.

Dacă galatenii ar fi înțeles aceste adevăruri atunci nu ar mai fi permis iudaizatorilor să-i tulbure cu învățăturile lor. Prin credință înseamnă primind cu încredere darul lui Dumnezeu. În felul acesta și doar în felul acesta, națiunile lumii vor primi iertare, neprihănire înaintea lui Dumnezeu și Legea Sa sfântă și înfierea pentru a deveni fiul Său. Această promisiune a fost făcută lui Avraam și avea să se împlinească la o scară internațională odată cu venirea lui Hristos și a erei noi pe care El o va iniția prin moartea pe cruce și învierea Sa.

Dumnezeu este Justificatorul neamurilor, Cel a cărui voie a fost întotdeauna să-i justfice pe oameni doar pe baza credinței lor în El, pe baza dedicării lor în Mâna Sa, fără niciun merit din partea lor. Într-adevăr aceasta este ceea ce a făcut Dumnezeu în acel moment în cazul lui Avraam. Expresia huioi Abraam poate fi tradusă, nu în primul rând ca și copii ( sau fii ) ai lui Avraam, cât adevărați Avraami.

3.3 INTERPRETAREA EXPRESIEI: IISUS…DIN SĂMÂNȚA LUI DAVID

Apariția Fiului lui Dumnezeu în lume este descrisă ca fiind din sămânța lui David, o aluzie clară la originea Sa mesianică. În Romani 1:3,4 apostolul Pavel introduce Evanghelia sa cititorilor romani și o descrie ca privindu-L pe Fiul Său născut din sămânța lui David în ceea ce privește trupul, iar în ceea ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților Iisus Hristos, Domnul nostru.

După cum se observă în capitolul 2, Iisus era în centrul teologiei apostolului Pavel. Propria experiență a convertirii, în care Dumnezeu…a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul – Galateni 1:16 a făcut inevitabilă această prioritate, iar în Romani, înainte de a discuta evanghelia din prisma neprihănirii și împăcării, Pavel vorbește despre veștile bune ca fiind privitoare la el, acesta fiind Fiul lui Dumnezeu.

Pavel Îl descrie acum pe Hristos prin două propoziții contrastive: născut din sămânța lui David în ce privește trupul (v.3), iar în ce privește Duhul Sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Iisus Hristos Domnul nostru (v.4). Întâlnim aici referiri directe sau indirecte la nașterea – descendența din David, moartea, presupusă de învierea Sa, învierea din morți și domnia lui Iisus Hristos pe tronul lui David. Acest paralelism este construit cu atâta acuratețe, încât mulți învățați cred ca apostolul Pavel folosește un fragment de mărturisire de credință timpurie. El exprimă o antiteză între două titluri: sămânța lui David și Fiul lui David, dintre două verbe: El a devenit sau s-a născut ca urmaș al lui David, dar a fost dovedit sau numit Fiul lui Dumnezeu și între două propoziții calificative: kata sarka – în ce privește trupul și kata pneuma hagiosynes – în ceea ce privește duhul sfințeniei.

Fiul lui David este un titlu mesianic, recunoscut universal. Verbul grecesc, deși înseamnă doar a devenit se referă în mod evident la descendența lui Iisus din David prin naștere, și probabil, și prin adopțiune, întrucât Iosif l-a recunoscut ca și fiul său.

Unii teologi cred, în special datorită vocabularului neobișnuit, de ex. Duhul sfințeniei în loc de Duhul Sfant, că forma cuvinteler a fost folosită în descrierea lui Iisus în Romani 13:4 și a fost preluată de Pavel de la crezul unor creștini de demult. Chiar dacă așa a fost sau nu, Pavel a folosit această formă a cuvintelor pentru a prezenta Evanghelia romanilor și presupunem că ele exprimă ceea ce a vrut să spună despre Iisus.

Ce a vrut Pavel să spună? Aceste două versete sunt structurate cu atenție. Încep cu o afirmație despre relația lui Iisus cu Dumnezeu – Iisus Hristos Domnul nostru. Este încadrată ceea ce ar putea fi o mică istorie a misiunii lui Iisus, fiind descrisă mai întâi descendența din David, iar apoi învierea Lui din morți.

Atunci când în Romani 1:3 Pavel spune despre Iisus că este născut din sămânța lui David după carne, el nu ne dă doar informații interesante despre umanitatea lui Iisus, ci Îl identifică ca fiind Regele Mesianic pe linia lui David.

John Stott afirmă că apostolul Pavel nu-L evidențiază pe Iisus ca Rege și rar vorbește despre domnia Lui – acest limbaj ar fi putut cauza neînțelegeri în așezările greco-romane ale lui Pavel. Totuși, el se referă frecvent la Iisus Hristos. Aceasta nu demonstrează neapărat că mesianitatea lui Iisus era importantă pentru Pavel, ci pentru Pavel, Hristos a devenit un nume potrivit, care nu mai are conotația mesianică proeminentă. Dar acest lucru este însă o incertitudine: Pavel vorbește uneori despre Iisus ca Hristosul, de ex. Romani 9:5, iar Hristos a devenit un nume ca și un fel de titlu, fără însă a-și pierde semnificația mesianică. Pavel nu Îl vede pe Iisus doar ca pe Salvatorul lumii în general, ci ca pe Mesia lui Israel, în mod particular – prima dată evreu -Romani 1:16, după cum reiese din toate scrierile sale, mai ales din Romani 9-11.

Termenul Hristos Îl pune pe Iisus în contextul lui Israel. Probabil nu e o coincidență că Pavel obișnuiește să vorbească despre creștini – oamenii noi ai lui Dumnezeu – ca fiind în Hristos. În timp ce fiul lui Dumnezeu sugerează relația lui Iisus cu Tatăl, și Domn relația generală și individuală cu lumea, Hristos sugerează relația Sa cu Israel și cu Biserica.

3.4. IISUS – CA ÎMPLINIRE A PROMISIUNII VENIRII LUI MESIA

Primul lucru pe care îl observăm este faptul că Mesia (Hristos) a devenit un nume propriu în epistolele lui Pavel. Este probabil ca Romani 9:5 să fie singura instanță unde Hristos este folosit în mod specific cu sensul de Mesia. Dar formele Iisus Hristos sau Hristos Iisus sau Domnul Iisus Hristos, care apar în toate epistolele apostolului Pavel arată modul fundamental în care a fost conceptul de Hristos în gândirea apostolului. El nu are niciun fel de îndoială asupra faptului că Iisus este Mesia. Nu trebuie să o demonstreze….un pasaj important în care aduce lumină asupra abordării lui Pavel în ceea ce Îl privește pe Iisus cel istoric este 2 Corinteni 5:16 – de acum incolo, nu mai cunoaștem pe nimeni potrivit cărnii; chiar dacă am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuși acum nu-l mai cunoaștem în felul acesta. Întrebarea crucială este dacă apostolul Pavel reduce aspectul istoric al lui Iisus în favoarea unei aprecieri spirituale a lui Hristos. Prima noastră considerație trebuie să fie motivul pentru care apostolul Pavel a decis să folosească titlul de Hristos când se referea la Iisus cel istoric.”

Iisus din Nazaret, profețit în Isaia 7:14, a fost un om, fiul Mariei, dar mai mult decât aceasta, El a fost Emanuel, Dumnezeu întrupat sau Dumnezeu în trup. În Romani 9:5, Pavel le scrie evreilor Ai cărora sunt părinții și din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!.

Pavel afirmă despre Mesia că a fost un evreu născut sub lege – Gal. 4:4 din neamul davidic – Rom.1:3 și există pasaje în care Pavel îl prezintă pe Hristos ca fiind deplin uman – Rom.5:17-19; Filipeni 2:7; Rom. 8:3, iar el merge mai departe și afirmă în Romani 9:5 – Hristosul care este mai pe sus de toate lucrurile. Este evident că Pavel dorește să indice faptul că Hristos este Cel așteptat, Mesia evreilor și al neamurilor. Mai mult decât atât este văzut de Pavel ca fiind Mielul Pascal în 1 Corinteni 5:7 în funcția de Mediator, Reconciliator și Salvator.

Pavel nu a crezut că Dumnezeu a părăsit omenirea, lăsând-o în voia răului sau că Dumnezeu a lăsat-o fără nicio speranța, din contră el a crezut că Dumnezeu întotdeauna a avut un plan de răscumparare, întotdeauna s-a gândit să trimită o lumina într-o lume întunecată, a avut un plan de salvare a omenirii. Acel Mesia profețit de Vechiul Testament a fost concretizat în persoana și lucrarea lui Iisus Hristos.

3.5. INTERPRETAREA EXPRESIEI: IISUS, MIELUL DE PAȘTE

O altă conotație importantă jertfei lui Hristos este legată de sărbătoarea iudaică a Paștelor. Pesah-ul evreiesc este înlocuit în concepția apostolului Pavel de o jertfă perfectă care nu se mai repetă asemenea sărbătorii iudaice.

Pasajele în care cu multe cuvinte Iisus este numit mielul de jertfă, iar sângele lui este sângele Legământului contrazic de asemenea aserțiunea că aici se vorbește despre sacrificiu doar într-un sens figurativ. Paștele nostru a fost sacrificat – 1 Corinteni. 5:7 nu are în vedere doar aspectul voluntar al morții lui Hristos. Moartea Lui este condiția necesară pentru însăși viața apostolului. În acest sens El este mielul nostru pascal. În mod similar, sângele lui este condiția Noului Legământ – 1 Corinteni 11 :25.

Unul din cele mai puternice pasaje care îl descriu pe Mântuitor ca fiind Mielul de jertfă se întâlnește în 1 Corinteni 5:7. Contextul pasajului este extraordinar și vine să sublinieze valoarea jertfei lui Hristos. Apostolul Pavel este scandalizat de faptul că o persoană care comite adulter este încă lăsată să rămână în biserică. Prezența acestei persoane este infectuoasă prin faptul că puțin aluat dospește toată frământătura (5:6). Așa că apostolul Pavel cheamă biserica să îl excludă, să curățați aluatul cel vechi – 1 Corinteni 5:7.

Imperativul este înțeles, de vreme ce biserica din Corint cu greu poate funcționa ca și popor sfânt al lui Dumnezeu, dacă ei permit păcatului nerezolvat să existe în mijlocul lor. Scopul imperativului este în egală măsură evident. Vechea plămădeală – persoana care comite incest trebuie scoasă afară ca să fiți o frământătură nouă – 1 Corinteni 5:7. Acest om trebuia să fie excomunicat pentru ca cei din Corint să fie curați și sfinți. Sfințenia și puritatea corintenilor depinde de ascultarea lor față de prevenirea dată de apsotol. Eprimată în alte cuvinte, sfințenia lor este condiționată de ascultarea lor. Dacă eșuează în excluderea omului avut în vedere, atunci noua frământătură este contaminată și ruinată. Totuși, aceasta nu este întreaga poveste. ApostolulPavel continuă oferind raționamentul acestei porunci: cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi – 1 Corinteni 5:7. Imaginea din Exod este evidentă de vreme ce pâinea dospită nu este mâncată de Paști – Ex. 12:14-20.”

Pentru a înțelege întreaga sintagmă e nevoie ca, în mod telegrafic, să ne oprim asupra contextului Vechiului Testament al versetului. Menținerea aluatului din versetul 6 sugerează în mod natural imagini din propria istorie a lui Pavel ca și evreu perseverent în Lege, și anume cele două ritualuri ale Paștelor. El incepe cu o aluzie directă la îndepărtarea ceremonială a întregului aluat dospit din casele lor – Ex. 12:25, care în schimb face o trimitere rapidă la o aluzie la cel mai important eveniment dintre toate, sacrificarea Mielului Pascal – Exod 12:6.

Încă păstrând imaginea Paștelui, dar schimbând cel de-al doilea ritual, Pavel continuă să explice modul în care ei au devenit noua frământătură a lui Dumnezeu în Corint: deoarece Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi.

Israel trebuia să mănânce pâine nedospită timp de șapte zile și trebuia să îndepărteze în întregime azimile din casele lui în prima zi. Această mâncare a pâinii nedospite a fost făcută ca aducere aminte a exodului din Egipt. Dar înainte de exod, Dumnezeu a dat o porunca de a îndepărta tot aluatul, care era o figurare a eliberării din păcatele Egiptului – Ex. 12:6, 15, 39; 13:6; 23:15. Faptul că Pavel a avut în vedere acest ultim gând este evident din folosirea cuvântului vechi, adică ceea ce nu mai este nou sau proaspăt.”

În mod clar apostolul Pavel presupune faptul că cititorii săi dintre neevrei vor înțelege pe deplin această imagine evreiască. La fel ca și în Evanghelia lui Ioan, aceasta este o aplicare directă a morții lui Hristos la sacrificarea Mielului Pascal din prima zi a Pâinii Nedospite.

Înjunghirea mielului este ceea ce au făcut ca evreii să fie nedospți, în același fel și noi, spune Pavel. Mielul nostru a fost sacrificat, prin moartea lui am primind iertarea de trecut și eliberarea pentru o nouă viață în Hristos. Această accentuare a sacrificiului lui Hristos ca și fundament al transferului lor de la vechi la nou este punctul pe care apostolul Pavel îl va elabora în v. 8. în finalul aplicării metaforei sale.”

Această sintagmă are o valoare extraodinară pentru apostol întrucât el consideră aplicarea ei ca o schimbare a modului de viață.

3.6 INTERPRETAREA EXPRESIEI : IISUS S-A FĂCUT BLESTEM PENTRU NOI

Această moarte pe cruce a fost pentru Pavel încă una dintre acele corespondențe ale Scripturii cu evenimente ulterioare care sunt prea numeroase pentru a fi accidentale. Pentru el, aceasta a fost o împlinire, conferirea unei semnificații plenare, mai bogate la un nivel mai adânc. Totuși, pentru oponenții săi iudei, această moarte a lui Iisus pe cruce, sub blestemul lui Dumnezeu, a fost dovada supremă că Iisus nu putea să fie Mesia lui Dumnezeu. Pavel își confruntă dușmanii, ca de obicei, în față.”

Atârnarea (tragerea în țeapă, crucificarea) oamenilor vii nu a fost un mod iudaic tradițional de execuție, deși a fost comun printre națiunile înconjurătoare – Ezra 6:11; Estera 5:14; 7:10; 1 Macabei 1:61. Atunci când comentariul lui Naum de la Qumram se referă la răstignirea de către Alexandru Janaeus a dușmanilor prinși, el exprimă aversiune față de actul său de atârnare a acestora de vii, care nu s-a făcut niciodată în Israel .

Expunerea corpului unui criminal pe un trunchi sau pe un stâlp nu trebuia prelungită după apus: o astfel de expunere continuă era un afront, nu doar pentru decența umană, ci și pentru Dumnezeu Însuși.

În narațiunea suferințelor din Ioan, trupurile lui Iisus și ale celor doi hoți care au fost crucificați cu El au fost luate de pe cruce înainte de apus, la insistența autorităților iudaice care erau în special preocupate ca să nu fie încălcată sfințenia Sabatului care urma – Ioan. 19:31. Un alt exemplu din Vechiul Testament a atârnării trupurilor criminalilor ar putea fi relevant pentru argumentul lui Pavel. În cazul apostaziei cu Baal-Peor mânia lui Yahweh, manifestată în izbucnirea plăgii, a fost abătută de la Israel atunci când conducătorii poporului au fost atârnați (παραδειγματιζώ) în fața soarelui – Numeri 25:4. Verbul din LXX implică nu doar expunere publică, ci, de asemenea și oferirea unui exemplu public pentru a realiza ispășire pentru încălcarea legământului. Blestemul din Deuteronom 27:26 a fost pronunțat la sfârșitul ceremoniei de reînnoire a Legământului și a avut de aceea o referință specială pentru cel care încalcă Legământul. În conformitatea cu aceasta Hristos a suferit pedeapsa prescrisă pentru cel care încalcă Legământul.

În iudaismul antic un criminal care era executat, de obicei prin uciderea cu pietre, era ulterior legat de un stâlp, un fel de copac, unde trupul său rămânea atârnat până la apus ca o reprezentare vizibilă a respingerii de către Dumnezeu. O persoană nu devenea blestemată prin a fi atârnată de un copac, ci era aârnată de un copac pentru că era blestemată. Iisus nu a devenit un blestem pentru că a fost răstignit, ci a fost răstignit deoarece a fost blestemat prin luarea asupra Sa a întregului păcat al lumii.”

Deuteronom 27:26 pronunță un blestem – epikataratos, adjectiv verbal peste oricine care falimentează în a dovedi ascultare perfectă față de lege și 21:23 declară blestemarea – kekateramenos, participiu perfect oricui care este atârnat pe lemn sau pe stâlp.

Urmând principiul iudaic al corelării textelor Vechiului Testament pe baza cuvintelor-cheie pe care le conțin, Pavel citează Deuteronom 21:23 pentru a arăta că Hristos a luat  blestemul  care a aprținut tuturor celor care au eșuat în a îndeplini toată Legea.”

Un alt pasaj care este în multe feluri similar cu cel din Galateni 3:13, care citează textul din Pentateuh și în aceeași măsură dificil este cel din 2 Corinteni 5:21 unde se întâlnește afirmația surprinzătoare: Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Ce ar putea sugera Pavel prin afirmația că Hristos s-a făcut păcat? Încă o dată, anumiți comentatori interpretează aceasta prin substituirea termenilor, alții, mirați de modul de exprimare al lui Pavel, îndrăznesc să explice aceasta ca făcând referire la sistemul de jertfe pentru păcat din Vechiul Testament.

Când Apostolul Pavel spune că Hristos s-a făcut hamartia, ei argumentează că apostolul nu a vrut să spună că s-a făcut păcat, ci s-a făcut pe Sine o jertfă substituitoare pentru păcat . Însă denumirea din Vechiul Testament pentru aceasta este peri hamartias și nu hamartia.

Structura propoziției începe să pară familiară. Încă o dată, ce s-a întâmplat a fost buper bemon – pentru noi. În ce propoziție era pentru noi? Pavel explica că aceasta s-a întâmplat pentru ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos.

Prin aducerea împreună a acestor două texte și prin interpretarea ultimului în termenii primului, Pavel înțelege moartea lui Iisus pe cruce, căreia îi era atașat un blestem conform Deuteronom 21:23 ca o purtare a blestemului lui Dumnezeu pe care și l-au atras, conform Deuteronom 27:26, toți cei care eșuează în a continua în ascultare de Lege.

Hristos a murit pentru ca noi să trăim cu El – 1 Tesaloniceni 5:10. Prin faptul că Hristos a murit pentru noi, apostolul Pavel nu-L vede pe Mântuitor ca o victimă, așa după cum s-ar interpreta blestemul din Deuteronom. Hristos S-a dat pentru mântuirea noastră. Iisus nu este o victimă, ci are un rol activ, participant în moartea Sa.

Hristos ne-a răscumpărat, pentru ca în Iisus Hristos, binecuvântarea să vină peste Neamuri. – Galateni 3:13. Acum am învățat că Hristos s-a făcut păcat pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El – 2 Corinteni 5:21.

Apostolul Pavel oferă trei afirmații conform cărora moartea lui Hristos s-a relizat pentru ca ceva să se întâmple cu noi. Trei paradoxuri: moartea duce la viață, blestemul duce la binecuvântare, păcatul duce la neprihănire. Hristos s-a făcut parte din starea noastră păcătoasă, înstrăinarea și moartea pentru ca și noi să ne facem parte la victoria Lui. Se pot întâlni și alte exemple de aceste fel la apostolul Pavel: în 2 Corinteni, apostolul Pavel le poruncește Corintenilor să contribuie la strângerea pentru săraci – 2 Corinteni 8:9. De ce ar trebui să facă asta? Pentru că Hristos s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogățiți. În Galateni 4:4 se spune că Dumnezeu și-a trimis Fiul, născut sub Lege, născut din femeie, pentru ca noi să fim răscumpărați de sub Lege și să fim făcuți fii ai lui Dumnezeu. Moarte, viață, blestem, binecuvântare; lege, eliberare; sclavie, înfiere; păcat, neprihănire; bogăție, sărăcie. Aceste propoziții exprimă convingerea apostolului că Iisus împărtășește pe deplin condiția umană pentru ca noi, în El să putem împărtăși condiția Sa.

În mod interesant apostolul Pavel schimbă subiectul, după ce menționează faptul că El S-a făcut blestem pentru noi, menționează binecuvântarea care a venit peste neamuri. Morna Hooker se întreba ce legatură ar fi între cele două idei, după care oferă un posibil răspuns. Dacă vorbim despre experiența creștină ca o împărtășire cu experiența lui Hristos, atunci blestemul din Galateni nu i-a aparținut lui Iisus, ci nouă. Moartea de care a murit a fost moartea noastră. Iisus Hristos a împărtășit umanitatea noastră, care ne departe de Dumezeu, ca noi să împărtășim natura Sa, legătura cu Dumnezeu. Această idee teologică a fost enunțată în trecut de Irineu printr-o frază celebră: Hristos a devenit ce suntem noi, ca noi să devenim ce este El.

Pentru iudei, propovăduirea unui Mesia răstignit era un fapt scandalos – 1 Corinteni 1:23; Galateni 5:11, o blasfemiatoare contradicție în termeni. Cineva poate avea un Mesia sau cineva poate avea o răstignire, dar cineva nu le poate avea pe ambele – cel puțin nu din perspectiva înțelegerii umane. Mesia însemnă putere, splendoare, triumf; răstignirea însemnă slăbiciune, umilire, înfrângere. Mică este uimirea că, deopotrivă iudei și greci, au fost scandalizați de mesajul creștin.”

Fără îndoială că problema centrală pentru toți creștinii iudei era cum să-L înțeleagă pe Iisus ca Mesia al lui Dumnezeu și totuși blestemat de Dumnezeu, sentința din Deuteronom 21:23 ducând doar la accentuarea problemei. Procesul prin care primii creștini au ajuns să-L înțeleagă pe Iisus atât ca Mesia, cât și ca blestemat poate fi neclar, dar concluzia lor este clară: blestemul crucii a fost un blestem al schimbului prin care Hristos a devenit un blestem pentru noi – în special 2 Corinteni 5:21.” Privit din acest punct de vedere, blestemul amintit în Galateni primește o altă conotație ontologică pentru întreaga umanitate.

În concluzie blestemul atârnării pe lemn reprezintă moartea lui Hristos ca o purtare substitutivă a blestemului legii care-l eliberează pe poporul Său de același blestem. În termeni simpli aceasta este interpretarea creștină a lui Pavel a morții lui Hristos pe cruce. Asemenea primilor ucenici de dinaintea lui, după convertirea sa Pavel a trebuit să regândească semnificația crucii. Mărturisirea mesianității lui Mesia implicată în convertirea sa – 2 Corinteni 5:16 a făcut obligatorie explicarea lui Pavel a morții blestemate a lui Hristos pe cruce într-un mod consecvent cu învierea sa glorioasă și cu înălțarea Sa. Pavel face aceasta prin intermediul mecanismelor exegetice explicate anterior. S-a spus pe bună dreptate că folosirea acestui text din Deuteronom [21:23] poate fi descrisă ca un mecanism controversial strălucitor. Dar ar fi greșit să ne gândim la dezvoltarea inițială a acesteia doar în legătură cu controversa. Trebuie ca să fi folosit el însuși acest text pentru a respinge pretenția primilor creștini a unui Mesia crucificat. Acum că era forțat de mărturiile învierii lui Iisus să recunoască acea pretenție, a fost obligat să reconcilieze validitatea sa cu judecarea Legii din Deuteronom. De aceea, soluția pentru rușinea crucii găsită în pasajul nostru i-a apărut lui mai degrabă mai devreme decât mai târziu în viața sa de credință. După cum H.R. Mackintosh se exprima: el nu avea nevoie ca să aștepte izbucnirea controversei; el avea un iudeu în propria sa inimă, cu care chiar de la început trebuia să ajungă la o înțelegere.

3.7. INTERPRETAREA EXPRESIEI : IISUS CA HRISTOS (ku,rioj)

Modul preferat de Apostolul Pavel de a-L descrie pe Iisus este Domnul. Kyrios – domn era folosit în diferite contexte: pentru stăpânul sclavilor – Coloseni;1, Efeseni 6:9, pentru Împăratul Roman, zeitățile grecești, iar pentru evrei, în greaca vorbită în sinagogi, Yahwe.

Pentru Apostolul Pavel termenul are două conotații majore. În primul rând, era un cuvânt prin care Pavel putea exprima propria Sa relație cu Iisus: el se vedea sclavul său servitorul stăpânului Iisus – Romani ;1, Filipeni ;1, 1 Corinteni 4:1. Ca și servitor, era de datoria lui să asculte și să dea socoteală stăpânului său. Poate fi important faptul că, în timp ce Pavel vorbește despre creștini ca fiind în Hristos, când spune despre datoria etică a creștinilor el tinde să vorbească despre creștini ca fiind în Domnul, ca și cum Domnul sugerează pe cineva care dă instrucțiuni și pretinde ascultare.

Dar Pavel nu l-a vazut pe Iisus ca un simplu stăpân uman. El L-a vazut pe Iisus, după cum L-am văzut și noi, în roluri divine, iar cel de-al doilea mod în care Pavel folosește kyrios este pentru a-și exprima convingerile. El putea fi influențat în aceast de folosirea Septuagintei a cuvântului kyrios pentru a exprima Yahwe, numele ebraic al Dumnezeului lui Israel. Este una din trăsăturile scrisorilor lui Pavel că din vreme în vreme el aplică afirmațiile OT despre Yahve la Iisus: în Romani 10:13 Pavel folosește promisiunea din Ioel 2:32 – oricine cheamă numele Domnului va fi mântuit – când vorbește despre credința în Iisus. Și în marele imn din Filipeni 2:5-11 Pavel vorbește despre fiecare genunchi care se pleacă pentru a-L înălța pe Hristos, cuvinte legate și de cele din Isaia 45:23 despre genunchii plecați înaintea lui Yahve. De asemenea, se referă la Iisus ca fiind numele mai presus de orice nume, iar apoi explică și că fiecare limba va mărturisi că Iisus Hristos este Domn. Domn reprezintă aici numele mai presus de orice nume, cu alte cuvinte, numele divin, care acum aparține lui Iisus cel înălțat.

În majoritatea covârșitoare de apariții Pavel folosește kyrios ca și apelativ pentru Hristos. În câteva locuri unde Pavel citează referințe din Vechiul Testament care menționează Yahweh, el aplică în mod clar citatul Vechiului Testament lui Hristos: Romani 10:13 – Ioel 2:32; 1 Corinteni. 1:31 – Ier. 9:23-24 . Există două pasaje în care contextul îngreunează identificarea cu certitudine dacă este Dumnezeu sau Hristos cel căruia Pavel aplică citatul Romani. 14:11 – Isaia. 45:23; 1 Corinteni 2:16 – Isaia 40:13. Mai mult, există un număr de pasaje pauline care pot fi ușor încorporate ca și aluzii la pasaje ale Vechiului Testament care menționează îl menționează pe Yahweh, unde kyrios la care apostolul Pavel face referire este în mod clar Hristos: 1 Corinteni. 10:21 – Maleahi. 1:7, 12, 2 Corinteni. 3:16 – Exodul. 34:34. Dar cu siguranță că cel mai evident pasaj aluziv al lui Pavel este Filip. 2:10-11, care este văzut ca și o apropriere a limbajului monoteistic din Is. 45:23-25 în ceea ce Îl privește pe Yahweh pentru a portretiza aclamația escatologică a lui Hristos ca și kyrios spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Pavel aplică lui Hristos limbajul Vechiului Testament, chiar pasaje care originar se referă foarte clar la Yahweh. În aceste cazuri cel puțin, se pare că apelativul lui Hristos ca kyrios sunt în legătură și că se baza pe convingerea că Hristos era oarecum asociat în mod direct și unic cu Yahweh. În Filipeni 2:9-11 citim că Dumnezeu a acordat lui Hristos numele care este mai presus de orice nume. Probabil că această frază reflectă reverența evreilor antici pentru numele lui Dumnezeu (Yahweh), care pentru evreii antici reprezenta statutul și ființa unică a lui Dumnezeu. În acest fel, pasajul face referire la statutul și acordarea oferite lui Hristos care pot fi comparate doar cu statutul și atributele lui Dumnezeu. Acesta pare a fi motivul pentru care Isaia 45:23-25, care originar portretizează recunoașterea universală a lui Yahweh, este sursa de inspirație pentru a prezice o recunoaștere universală a lui Iisus ca și kyrios. Aici kyrios trebuie să fie echivalentul grecesc al aclamării lui Hristos ca purtând numele din Vechiul Testament pentru Dumnezeu.

Un alt pasaj în care apostolul Pavel folosește în mod aluziv un pasaj Vechi Testamental ca să sublinieze un aspect cristologic este 2 Corinteni 3:15-18. Afirmația apostolului Pavel când se întoarce cineva la Hristos vălul este luat (v. 16) adaptează frazeologia din Exod 34:34, unde kyrios este Yahweh, cu referire la Hristos. Aplicarea lui kyrios la Hristos nu este doar un simplu joc de cuvinte, ci indică faptul că apostolul Pavel îl vede pe Hristos ca și kyrios în termeni divini. Următoarele versete confirmă acest lucru, unde Hristos kyrios este legat cu Duhul și se face referire la el ca și sursă de slavă transformatoare, unul din atributele cele mai importante ale lui Yahweh în Vechiul Testament și care aici este purtat de Hristos.

O altă evideță a faptului că apostolul Pavel face referire la Iisus ca și kyrios care poate să aibă conotația unei asocieri directe a lui Iisus cu Yahweh este gasită în câteva pasaje unde Pavel folosește conceptul Vechiului Testament de ziua Domnului pentru a se referi la victoria escatologică a lui Hristos. În 1 Tesaloniceni 5:2, 2 Tesaloniceni 2:2 și 1 Corinteni 5:5, Pavel folosește această frază vechi-testamentală, deși contextul arată clar că acel kyrios, a cărui zi vine, este Hristos. În alte pasaje, Pavel modifică această frază pentru a-l identifica în mod explicit pe Hristos ca kyrios – 1 Cortinteni 1:8; 2 Cortinteni 1:14, 2 Timotei 1:18; 4:8.”

Probabil că expresia Iisus (sau Iisus Hristos) este Domn era confesiunea de credință făcută de cei convertiți la botez – precum crezul primilor creștini. Acest lucru este sugerat în Romani 10:9, unde Pavel vorbește despre salvarea prin credință și spune : Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui.  Acest fapt este sugerat și în 1 Corinteni 12:3, unde Pavel comentează că nimeni nu poate spune Iisus este Domn decât prin Duhul Sfânt: Pavel nu vrea să spună ca nimeni nu poate rosti cuvintele decât prin inspirație divină, ci adevăratul înțeles poate fi acela că nimeni nu poate fi convertit și botezat decât prin Duhul Sfânt. Dacă această deducție este corectă, atunci Domn este clar o categorie importantă pentru Pavel și bisericile lui.

Hristos mai este văzut de Pavel ca și Domn al creștinilor – Rom. 1:3;2 Cor. 1:3-11; 1 Cor.16:21-22, dar când ajungem la Filipeni, Coloseni, Efeseni, accentul cade atât pe Iisus Hristos ca Domn al pământului, cât și ca Domn al universului – Filipeni 2:10-11; Col. 1:15-20.

Cel mai mult, Pavel folosește denumirea de kyrios pentru Iisus Hristos. Kyrios mai era și un titlu suveran pentru împăratul roman. Prin acest nume, Biserica Primară își exprima astfel credința în divinitatea lui Hristos. Deși inițial se referă la supremația lui Hristos asupra omului, mai înseamnă și egalitatea lui Hristos cu Tatăl. Titlurile de Tată și Fiu, fiind cuvinte relaționale, sugerează deosebire si chiar subordonare.

Pavel a preluat de asemenea ideea de la Biserica Primară, că Dumnezeu l-a făcut pe Iisus Kyrios la învierea Sa – Fapt.Ap. 2:36. Înviat din morți spre slava Tatălui – Rom 6:4, lui Hristos I s-a dat o putere – Rom 1:4; Filipeni 3:10 să aducă la sfințire pe toți cei care cred în El. Astfel El a devenit Stăpân peste cei morți și peste cei vii – Rom 14:9. Prin Kyrios se obține unitatea Bisericii Un singur Domn – Efeseni 4:5.

3.8. IISUS HRISTOS PRIVIT CA FIU AL LUI DUMNEZEU

Expresia Fiul lui Dumnezeu este una pe care apostolul Pavel nu o folosește foarte des, însă așa cum observă și M. Hengel, apelează la aceasta în locuri cheie, asumând o importanță disproporționată frecvenței acesteia. Așa cum se poate deduce, titlul acesta se concentrează asupra relației intime, unice dintre Iisus și Dumnezeu Tatăl.

Apostolul Pavel îl numește pe Iisus Fiul lui Dumnezeu în Romani 1:4, unde spune că a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei, prin învierea Lui din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru,. Îl mai menționează de asemenea și în Galateni 2:20 și în Efeseni 4:13. expresia Fiul lui Dumnezeu descrisă în Noul Testament nu se referă, așa cum unii cred că Iisus a avut o mamă pământească și un tată pământesc, cât și părinți cerești. Expresia Fiul lui Dumnezeu subliniază idea că Iisus a fost și este divin, la fel cum și espresia Fiul Omului îl identifică cu umanitatea. Cei care L-au cunoscut și au scris despre El au vrut să sublinieze divinitatea Lui, mai degrabă decât umanitatea. Aceasta mai reprezintă, de asemnea, pe lângă natura divină a lui Hristos și relația unică a lui Iisus cu Dumnezeu Tatăl cât și ascultarea față de voia Tatălui.

Cuvintele Hristos și Domn vorbesc în moduri diferite despre relația lui Iisus cu credincioșii Săi, dar Fiul lui Dumnezeu, pentru Pavel, descrie relația lui Iisus cu Dumnezeu. Când a venit împlinirea vremii, Pavel comentează în Gal. 4:4, Dumnezeu și-a trimis Fiul… – Rom 8:3.

Cum este această înfiere înțeleasă? Pavel vorbește despre creștini ca fiind copii ai lui Dumnezeu și se referă la Dumnezeu mai mult ca Tatăl nostru decât ca Tatăl lui Iisus. Dar, deși implicit el îi vede pe creștini ca frații lui Iisus, este clar că Iisus are întâietate ca Fiu și că acești credincioși sunt adoptați prin har în familia divină – Rom 8:17.29.

Distincția relației lui Iisus cu Tatăl rezultă clar din modul în care Pavel în mod repetat și în aceeași răsuflare îi așază pe Dumnezeu și Iisus împreună într-o frază, precum în Romani 1:7: Har și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și Domnul nostru Iisus Hristos. Este o relație care în viziunea lui Pavel merge înapoi în timp. Astfel în Filipeni 2:5-8, Hristos chiar dacă avea chipul lui Dumnezeu, s-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat formă umană. Așa numita preexistență a lui Iisus este, de asemenea, afirmată foarte clar în Coloseni 1, unde Pavel vorbește despre Iisus ca fiind imaginea Dumnezeului nevăzut și Cel prin care au fost create toate lucrurile. Epistola către Coloseni nu este văzută întotdeauna ca fiind o epistolă paulină, dar în celelalte scrisori pauline sunt referințe explicite și implicite la lucrarea de glorie preexistentă a lui Iisus – 1 Corinteni 8:6, 2 Corinteni 8:9, posibil și Romani 1:3.

Mulți teologi afirmă că în spatele unora dintre aceste pasaje se află ideea evreiască a înțelepciunii lui Dumnezeu. În cărți precum Proverbe, Înțelepciunea lui Solomon și Eclesiastul (Sirah) se vorbește în termeni mai personali, ca și cum ar fi un coleg lucrând împreună cu Dumnezeu – în procesul creației și ulterior creației. Astfel în Proverbe 8:22-31 înțelepciunea vorbește: Când a întocmit Domnul cerurile, eram de față, … eram lângă El, eram meșterul Lui.

Argumentul suprem în viața Apostolului Pavel în dovedirea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu îl reprezintă exact învierea. Certitudinea că El este Fiul lui Dumnezeu e demonstrată de înviere și de rezultatele ei.

Un aspect al jertfei și unul major în gândirea lui Pavel este că, Hristos prin învierea și înălțarea Lui la cer, a învins moartea, a îndepărtat puterea Satanei care îi înșela pe muritori în ceea ce privește natura monoteistă a lui Dumnezeu. Modul prin care satana se folosea de aceasta era Legea, ca și un reper de despărțire dintre evrei și neamuri. Pavel susține faptul că Iisus a distrus această putere prin învierea sa și a îndepărtat această barieră dintre ei

Pavel afirmă faptul că nu este nici o deosebire între evrei și neamuri – Rom. 10:12. Justificarea prin credință, înseamnă pentru Pavel că Dumnezeu era necesar atât neamurilor cât și evreilor. Pavel scrie și despre faptul că, atunci când Hristos era atârnat pe cruce Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.  – Coloseni 2:15, iar pentru el, acest lucru reprezenta tocmai unitatea dintre evrei și neamuri

Pavel face diferență dintre justificarea prin credință în credincioșia lui Dumnezeu și justificarea prin păstrarea anumitor lucruri religioase din legea lui Moise. Creștinii dintre neamuri nu trebuie să asculte de lege pentru a fi mântuiți, așa cum nici evreii nu erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu prin anumite fapte ale legii, ci prin credința în Iisus cel Înviat care a produs aceste rezultate.

Ultimul scop al jertfei al lui Hristos nu era doar unitatea dintre evrei și neamuri, dar și unitatea cosmosului. Coloseni 1:19-20 afirmă clar acest lucru: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. .

3.9. IISUS HRISTOS PRIVIT CA NOUL „SHEMA”

Societatea în care Pavel a scris era puțin diferită față de cultura sofisticată și științifică spre care se orientează societatea sec. al XI-lea. Prin comparație, am putea să spunem că societatea modernă de astăzi este dominată de materialism, scepticism religios, în timp ce cultura greco-romană din zilele lui Pavel, era dominată de superstiție religioasă și de idolatrie politeistă, în contradicție cu teologia iudaică.

Sunt două categorii de identificare a trăsăturilor Dumnezeului lui Israel: cea care Îl identifică pe Dumnezeu în relația Sa cu Israelul și cea care Îl identifică pe El în relație cu toată creația. Dumnezeu s-a revelat Israelului și s-a făcut cunoscut sub numele său Yahve, care a avut o mare importanță pentru evreii celui de al doilea templu, deoarece semnifică unicitatea identității lui Dumnezeu. Pe lângă Numele Său, identitatea lui Dumnezeu este cunoscută Israelului din actele Sale făcute de-a lungul istoriei și din revelarea caracterului Său către Israel. De multe ori în Biblia evreilor, Yahve este identificat ca Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt și prin remarcabilele evenimente din perioada Exodului și-a creat un popor pentru El – Exod 20:2, Deuteronom 4:32-39, Isaia 43:15-17. Pe lângă identificarea Lui prin faptele Sale, este și o descriere a caracterului Său, dată de Dumnezeu Însuși când s-a arătat lui Moise: Yahve, Yahve, un Dumnezeu plin de milă și har, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie… – Exod 34:6 și ecouri în alte locuri în biblica literatură evreiască, apărută mai târziu. Faptele lui Dumnezeu și revelarea caracterului Său împreună indică identitatea Sa.

Evidența de până acum se adaugă la ceea ce ar putea fi numit monoteism hristologic și eshatologic. Iisus este văzut ca Cel ce și-a exercitat suveranitatea escatologică a lui Dumnezeu peste toate lucrurile, cu o imagine asupra venirii împărăției lui Dumnezeu și cunoașterea universală a zeității unice a lui Dumnezeu. Iisus este inclus, am putea spune, în identitatea escatologică a lui Dumnezeu.

Astfel este remarcabil că primii creștini l-au inclus pe Iisus în unica suveranitate divină nu numai escatologic dar în prezent .

Unul din cele mai importante pasaje în scrierile pauline îl reprezintă 1 Corinteni 8:6 Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El. 

Problema lui Pavel în acest context este explicarea monoteismului. Subiectul mâncării cărnii oferite idolilor și participarea la mese în Templu este o latură a problemei evreiești tradiționale pentru loialitatea singurului Dumnezeu adevărat în contextul unei închinări politeiste păgâne. Ceea ce face apostolul Pavel este să mențină această problemă monoteistă evreiască într-o interpretare creștină pentru care loialitatea către singurul Dumnezeu adevărat presupune loialitatea către Domnul Iisus Hristos. El ia din epistola către Corinteni (la sfârșitul versetului 4) formula evreiască tipic monoteistă că nu este niciun Dumnezeu numai Unul, o acceptă și îi dă, în versetul 6, propria lui formulare monoteistă, care contrastează cu mulți dumnezei și mulți domni ai mediului păgân al Corintenilor (versetul 5) cu singurul Dumnezeu și singurul Domn căruia creștinii îi oferă închinare exclusivă.

Versetul 6 este o afirmație formulată cu grijă:

a. dar pentru noi este numai un Dumnezeu, Tatăl,

b. de la care sunt toate lucrurile și noi suntem pentru El,

c. și un singur Domn, Iisus Hristos,

d. prin care sunt toate lucrurile și noi suntem prin El.

Afirmația provine din cel puțin două surse ușor de recunoscut. Prima sursă ar fi Shema, clasică afirmație evreiască despre unicitatea lui Dumnezeu, luată din Tora, recitată de două ori pe zi de toți evreii. Cea de-a doua sursă este extrasă implicit, întrucât se observă că apostolul Pavel adaptează și scrie Shema ca fiind o versiune creștină care era acceptată în vremea lui.

În primul și al treilea rând al afirmației lui Pavel (punctele a. și c.) Apostolul Pavel a reprodus de fapt cuvintele din afirmația despre Yahve din Shema – Deuteronom 6:4: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, dar a rearanjat cuvintele astfel încât să rezulte o afirmație atât despre Un Dumnezeu, Tatăl, cât și despre Un Domn, Iisus Hristos.

Ar fi clar că Pavel Îl include pe Domnul Iisus Hristos în identitatea divină unică. El redefinește monoteismul ca monoteism hristologic. Dacă el ar fi înțeles că adăugându-L pe singurul Domn la singurul Dumnezeu despre care vorbește Shema, atunci, din perspectiva monoteismului ebraic, el sigur ar fi realizat nu monoteismul cristologic, ci diteismul.

Adăugarea unui Domn unic la Dumnezeul unic din Shema ar contrazice unicitatea Dumnezeirii. Singura cale de a-l înțelege pe apostol ca menținând monoteismul este să-l înțelegem din perspectiva includerii lui Iisus în identitatea singurului Dumnezeu afirmat în Shema. Dar aceasta rezultă din faptul că termenul Domn, aplicat aici lui Iisus ca fiind singurul Domn este luat din însăși Shema. Pavel nu adaugă la singurul Dumnezeu din Shema un Domn pe care Shema nu îl menționează. El Îl identifică pe Iisus ca fiind Domnul pe care Shema Îl afirmă. Astfel, în reformularea dată de apostolul Pavel Shemei, identitatea unică a lui Dumnezeu reprezintă unicul Dumnezeu, Tatăl, și unicul Domn, Mesia. Apostolul Pavel nu abandonează ideea unicității exprimate prin crede-ul iudaic Shema, cum ar susține mulți teologi, ci din contră redefinește Shema iudaică prin identificarea lui Iisus ca Dumnezeu.

În timp ce primul și al treilea rând din afirmație împart cuvintele din Shema între Dumnezeu și Iisus, al doilea și al patrulea rând (punctele b. și d.) similar o altă formulă monoteistică evreiască face distincția între Dumnezeu și Iisus, formulă care se referă la Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor. Descrierea în forma sa nemodificată este folosită și în alte locuri de Pavel, mai ales în Romani 11:36a: Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. Aici afirmația se referă pur și simplu la Dumnezeu, în timp ce în 1Corinteni 8:6 Pavel a făcut deosebire între Dumnezeu și Hristos, atribuindu-I lui Dumnezeu două din prepozițiile care descriu relația lui Dumnezeu ca și Creator al tuturor lucrurilor – din și pentru și a treia dintre prepozitii prin lui Hristos.

Deși formula lui Pavel din Romani 11:36 apare exact în această formă și în alte locuri, sunt destule paralele ebraice pentru a fi sigur că Pavel doar citează o formulare ebraică. Căci Dumnezeu nu este doar agentul sau cauza creației – din El sunt toate lucrurile și cauza finală a tuturor lucrurilor – pentru El sunt toate lucrurile, dar totodată cauza instrumentală – prin El sunt toate lucrurile exprimă foarte bine problema monoteistă ebraică, conform căreia Dumnezeu nu a folosit pe nimeni să efectueze procesul de creație, ci a făcut-o singur, numai prin cuvântul Său și/sau propria Sa înțelepciune. Reformularea lui Pavel din 1 Corinteni 8:6 Îl include pe Hristos în acest act al creației divin, dându-I rolul de cauză instrumentală .

Implicit în reformulare se află identificarea lui Iisus Hristos fie cu Cuvântul, fie cu Înțelepciunea lui Dumnezeu ori cu amândouă. Obiceiul ebraic de a explica actul creației al lui Dumnezeu era de a spune că El a creat prin cuvântul Său și după înțelepciunea Sa, iar acest lucru i-a dat lui Pavel ocazia de a defini actul creației într-un mod în care să îl includă și pe Hristos.

3.10. INTERPRETAREA EXPRESIEI: ISUS–ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU

Expresia aceasta apare în special în prima epistolă pe care apostolul o scrie celor din Corinteni, în chiar primul capitol. Cei mai mulți teologi sunt de acord că în spatele acestor pasaje – 1 Corinteni.8 :6, 2 Corinteni8 :9, Romani.1 :3 – stă ideea ebraică despre înțelepciunea lui Dumnezeu. În cărți cum ar fi Proverbele lui Solomon și Eclesiastul, înțelepciunea este prezentată în termeni personali ca și când ar fi fost o prezență individuală alături de Dumnezeu, în special în timpul creției dar și în alte ocazii. Tocmai de aceea, în Proverbe 8 :22-31, înțelepciunea însăși vorbește :  Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul.  Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă.  Înainte de a fi fost întemeiați munții și înaintea văilor eu am luat ființă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, Când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste fața adâncului,  Când a întărit norii sus și izvoarele adâncului curgeau din belșug,  Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului,  Atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi și desfătându-mă fără încetare în fața Lui;  Dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui și găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor. 

În Sirach 24:3-4 se spune despre înțelepciune că a ieșit din gura Celui PreaÎnalt și a locuit în cerurile cele mai înalte și în Înțelepciunea lui Solomon 7:25 acesta este definită ca emanația pură a gloriei Atotputernicului…o reflectare a luminii eterne, o oglindă fără pată a lucrării lui Dumnezeu și o imagine a bunătății Sale. Această imagine este folosită într-un mod și mai elocvent în Evrei 1:2-3. Motivul înțelepciunii și al imagisticii ei asociate a fost folosit de către înțelepții și poeții Israelului pentru a cerceta natura vieții interioare a lui Dumnezeu și cuvântul Său puternic și etern. În Noul Testament istorisirea și imagistica înțelepciunii este descoperită ca o haină gata facută pentru persoana lui Isus.

Capitolele din 1 Corinteni 1-4 au cea mai mare concentrare a cuvintelor sophia/sophos. Doar în acest loc Iisus este numit explicit sophia – 1 Corinteni 1:24, 30. Formularea apostolului Pavel nu este o reacție polemică împotriva cristologiei gnostice, nicio reacție împotriva centrării asupra înțelepciunii Torei pe care se bazează învățarea din Corint. Dar formularea sa ar trebui înțeleasă din prisma contextului în care a avut loc discuția sa cu susținătorii înțelepciunii evreiești-elenistice. Fie apostolul Pavel reflectă vocabularul și conceptualitatea oponenților săi asupra înțelepciunii, fie alege o formulare proprie, independentă.

Când apostolul Pavel folosește sintagma Înțelepciunea lui Dumnezeu, el îl descrie pe Hristos și implicit planul de mântuire făurit de Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu, în înțelepciunea Sa a aranjat toate lucrurile pentru mântuirea umanității, însă ele nu pot fi înțelese prin înțelepciunea umană – 1 Corinteni 1:21.

Înțelepciunea lui Dumnezeu este personificată în Iisus Hristos, care în același timp este și Înțelepciunea de la Dumnezeu – 1 Corinteni 1:30. De aceea mesajul Evangheliei este Înțelepciunea lui Dumnezeu – 1 Corinteni 2:7, înțelepciune care vine în urma planului veșnic al lui Dumnezeu realizat prin crucificare – 1 Corinteni 2:8. Astfel, proclamarea Evangheliei lui Hristos, care este înțelepciunea lui Dumnezeu, are putere să conducă spre credință.

Pavel folosește moria și moros pentru a caracteriza predicarea crucii în contrast cu înțelepciunea lumii, care este arătată în respingerea crucii lui Hristos de iudei și greci – 1 Corinteni 1:23 și este exprimată în Corint în pietatea autoritaristă a partidelor spirituale corintene care disprețuiau caracterul umil al apostolului. Dumnezeu a transformat această înțelepciune în nebunie în moartea lui Hristos pe cruce – 1 Corinteni 1:20; 3:19. Cealaltă parte a acesteia este că predicarea crucii, care pare oamenilor atât de nebunească, este chiar nebunească. Desigur că aceasta nu este în sensul că ea este neinteligibilă sau că ar cere sacrificium intellectus. Nebunia predicării rezidă în conținutul său, în crucea lui Hristos.”

Anthony C. Thieselton îl citează pe James Dunn care susține că pentru Pavel, Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu fiind cel care împlinește planul predeterminat de mântuire. În accepțiunea lui Thieselton abordarea lui Dunn confirmă ideea pe care Tertulian a susținut-o împotriva lui Marcion. Hristosul Noului Testament împlinește înțelepciunea lui Dumnezeu prezentată în Proverbe și în Iudaism ca mod de împlinire al scopurilor stabilite de demult ale singurului Dumnezeu

Preocuparea Apostolului Pavel nu este așa de mult orientată ca iudeii să fie în stare să înțeleagă crucea ca înțelepciune, ci mai degrabă arată rezultatele înțelepciunii lui Dumnezeu dovedite prin cruce. Astfel, în a spune că Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu, el nu folosește categorii filosofice, mai degrabă aceasta este o afirmație evanghelică, adică o afirmație privitoare la lucrarea efectivă a evangheliei creștine. Mai precis Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu, deoarece El este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.

Învățătura sa prin care se răspândea Evanghealia – 1 Corinteni 1:18-2:16 – nu era o învățătură omenească, prin care se putea face o comparție între calitățile unui învățător față de calitățile altui învățător. Apostolul Pavel accentuează disimilaritățile dintre înțelepciunea crucii și înțelepciunea vorbirii umane care are legătură cu înțelepciunea acestui secol pe care o au conducătorii acestei lumi – 1 Corinteni 2:6. Această înțelepciune este strict una care ține de umanitate și nu o depășește 1 Corinteni 2:13.

Dacă Evanghelia ar fi combinată cu o astfel de înțelepciune, ea s-ar goli de putere – 1 Corinteni 1:17. Înțelecpiunea umană, fie că ține de talentele retorice sau de puterea speculativă a realității, invalidează crucea lui Hristos, de vreme ce prin ea moartea lui Iisus este înțeleasă doar ca un simbol a unui adevăr universal. În acest fel, moartea lui Hristos ar fi golită de valoarea unicității sale și implicit de valoare eficacității sale. O hristologie în care crucea, pe baza matriței sapiențial umane, nu este centrală, își pierde orice putere. Pe baza înțelepciunii umane, mântuirea lumii, revelația misterelor dumnezeiești nu au nicio valoare – 1 Corinteni 2:1, 7–10. Prin logica minții umane, crucea este o nebunie – 1 Corinteni 1:18, dar în realitate, aparența slăbiciune a lui Dumnezeu este o demonstrație de putere divină – 1 Corinteni 1:24–25.”

3.11. IISUS HRISTOS PRIVIT CA STÂNCA DE LA HOREB

Din multele imagistici folosite de apostol și enunțate anterior se remarcă una cu aspect providențial. În 1 Corinteni 10:3-4 Hristos este asemănat Stâncii de la Horeb.

Termenul pe care Pavel îl folosește aici pentru stâncă nu este petros, o piatră mare sau un bolovan, ci petra – o terasă stâncoasă masivă. Dumnezeu a folosit într-o anumită ocazie un bolovan pentru a-l aproviziona pe Israel cu apă, dar stâca spirituală care i-a însoțit de-a lungul călătoriilor lor nu era acel bolovan micuț, ci o stâncă mare – Hristos. Acea stâncă supranaturală a protejat și a susținut pe poporul Său și nu a permis distrugerea lor. Credincioșii Vechiului Testament nu au avut locuirea interioară a Duhului Sfânt, ci chiar în timpul Exodului au avut susținerea prezenței lui Mesia preexistent, Hristosul preîncarnat, purtând de grijă și împlinind nevoile poporului său.”

Faptul că acum apostolul Pavel identifică stânca cu Hristos servește unui scop dublu: 1) evidențiază caracterul tipologic al experienței lui Israel, și anume că prin Hristos Însuși au fost ei hrăniți în pustie; 2) accentuarea continuității dintre Israel și Corinteni, care prin idolatria lor sunt în procesul de a repeta nebunia lui Israel și astfel, aflați în pericolul experimentării judecății lor. Cât de mult prin această identificare Pavel a intenționat să accentueze preexistența lui Hristos poate fi adus în discuție, dar pare mult mai probabil că el folosește verbul era ca să indice realitatea lui prezenței lui Hristos în evenimentele Vechiului Testament decât că pur și simplu îl vede doar într-un mod figurativ.”

Moise a avut apa din stancă atât la începutul, cât și la sfârșitul pribegiei prin pustie – Exod 17:1-7; Numeri 20:2-13 și, aparent, aceasta a fost originea unei legende evreiești despre o stâncă. Aceasta călătorea cu poporul. Este posibil ca Pavel să fi avut această legendă în spatele gândirii sale, dar nu face referire la așa ceva. El face referire la Hristos și îl vede însoțindu-i pe israeliți și în mod continuuu oferindu-le apă. El transferă asupra lui Hristos titlul Stânca, folosit în legătura cu Yahweh (Deuteronom 32:15; Psalmul. 18:2), un transfer care este semnificativ pentru cristologie, deoarece este o implicație clară a preexistenței lui Hristos.”

Motivul pentru care trebuie să luăm această expresie figurativă (mâncare și băutură spirituală) se găsește în cuvintele și Stânca era Hristos. Beneficiile de care se bucură poporul sunt spirituale pentru că au venit de la Hristos. Hristos era stânca din care poporul a băut, nu doar la Meriba dar și altundeva, deoarece aceea stâncă niciodată nu a părăsit poporul, ci l-a urmărit în toate căile lui. Astfel, autorul descrie semnificația lucrării lui Hristos pentru Israel sub vechea dispensație, în termenii apei care curge din sâncă. Hristos este sursa tuturor binecuvântărilor. El face aceste binecuvântări să devină binecuvântări spirituale.”

3.12. ALTERNANȚA DUMNEZEU – HRISTOS ÎN EPISTOLELE PAULINE

Poate că cea mai importantă conotație pe care o descoperă apostolul Pavel în legătură cu Iisus Hristos are de a face cu alternanța lingvistico-teologică pe care el o dă prin amplasarea funcțiilor, lucrărilor și importanței Mântuitorului deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl.

Pentru că toată mărturia despre divinitatea lui Iisus Hristos este una dintre cele mai importante doctrine ale istoriei creștinatății era esențial pentru Apostolul Pavel să descopere acele pasaje unde Iisus este identificat cu Dumnezeu în termeni interschimbabili. Când cineva examinează scrierile lui Pavel, sunt poate doar 2 versuri care îl enunță clar pe Iisus Hristos ca theos. Această alternanță surprinde limbajul vast al schimbării, unde apostolul Pavel descrie persoana și munca Fiului cam în același mod cum îl descrie pe Tatăl. Unsprezece din cele treisprezece scrieri ale lui Pavel încep cu o formulă de salut care așază în mod egal persoana Tatălui lângă cea a Fiului. Apostolul îi denotă pe Dumnezeu Tatăl și Iisus Hristos ca fiind cosurse a divinității și a păcii în următoarele texte biblice: Romani 1:7; 1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; Galateni 1:3; Efeseni 1:2; Filipeni 1:2; 2 Tesaloniceni 1:2; Tit 1:4; Psalmi 3 sau ai divinității, îndurării și păcii – 1 Timotei 1:2; 2 Timotei 1:2. Simpla amintire împreună pe aceeași scară și în același context are de a face cu înțelegerea lui Iisus Hristos deopotrivă ca esență cu Tatăl.

Domnul Iisus Hristos este prin urmare, la fel de mult o sursă de pace și divinatate ca și Dumnezeu Tatăl. Astfel poziția ocupată de Iisus în relație cu Dumnezeu este extraordinară. Trebuie ținut cont că aceste scrieri fac parte dintr-un context puternic monoteist, dar cu toate acestea Dumnezeu Tatăl și Iisus Fiul sunt puși pe baze egale. În fiecare scrisoare Pavel folosește avpo să coordoneze pe Tatăl și Hristos, cum face în binecuvântarea lui Efeseni 6:23 unde beneficiile sunt pacea și iubirea cu credința. Obiceiul Apostolului Pavel de a folosi prepoziția avpo în genitiv demonstrează, de asemenea, schimbarea: Hristos este sursa pentru tradiția cinei lui Dumnezeu – 1 Corinteni 11:23, transformarea credinciosului în imaginea lui – 2 Corinteni 3:18 și recompense moștenirii – Coloseni 3:24.

Tatăl este sursa lui Hristos de a deveni înțelepciunea, dreptatea și răscumpararea credincioșilor – 1 Corinteni 1:30 și sursa mântuirii credincioșilor și a condamnării necredincioșilor – Filipeni 1:28. Prin patimi, moarte și înviere, Iisus devine pentru oameni un Salvator. Acest titlu este folosit de Pavel numai în Filipeni 3:20 și Efeseni 5:23. Pavel îl numește, de asemenea, pe Hristos Puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu – 1 Corinteni.1:24. Pavel, de asemenea, îi pune împreună pe Tatăl și Hristos ca obiect scop al rugăciunii, ordinea menționării lor este una interschimbabilă – 1 Tesaloniceni 3:11; 2 Tesaloniceni 2:16. Mai mult chiar, apostolul Pavel atribuie trimiterea apostolică atât a Tatălui, cât și lui Iisus Hristos – Galateni 1:1. Apostolul îi oferă tutela lui Timotei în fața lui Dumnezeu Tatăl și Iui Hristos să-i continue scopul – 1 Timotei 5:21; 6:13; 2 Timotei 4:1.

Glorificarea reciprocă a lui Hristos și a credincioșilor este conform divinității lui Dumnezeu și a lui Hristos – 2 Tesaloniceni 1:12. Substantivul la acuzativ – kata – în asemenea texte specifică criteriul standard sau regula într-o lumină în care o declarație este făcută sau este adevărată, o acțiune este realizată sau o judecată este spusă. La fel ca apo, kata este o prepoziție a schimbării.

Hristos este standardul unirii credincioșilor cu aceeași credință – Romani 15:5, dar și standardul învățăturilor apostolice a Sfântului Apostol Pavel – 2 Corinteni 11:17.

Dincolo de această împletire în exprimare a celor două persoane egale, Dumnezeu Tatăl și Iisus Hristos, rămâne impresionantă reciprocitatea limbajului unde atributele, rolurile și acțiunile lui Iisus Hristos sunt descrise cu o terminologie sinonimă celor folosite de Dumnezeu Tatăl. Apostolul Pavel folosește un număr de apelative asemănătoare atât pentru Dumnezeu Tatăl, cât și pentru Iisus Hristos :

– Tatăl este Dumnezeul Păcii – 1 Tesaloniceni 5:23, iar Iisus este Domnul Păcii – 2 Tesaloniceni 3:16.

– Tatăl este Dumnezeul speranței – Romani 15:13, iar Iisus Hristos este speranța – 1 Timotei 1:1.

– Tatăl este Dumnezeul Dumnezeilor – 1 Timotei 6:15. iar Hristos este singurul Domn al Domnilor – Romani 10:9, 13; 1 Corinteni 8:6; Efeseni 4:5.

Mai mult chiar, Iisus posedă aceleași atribute ca Dumnezeu. Se pare că apostolul Pavel încadrează persoana Iisus Hristos după următoarele atribute, comunicabil sau necomunicabil:

1. atribute comunicabile – acestea includ iubirea, mila, compasiunea sau afecțiunea, blândețea, răbdarea și suferința, gelozia, dreptatea, adevarul, norocul, imparțialitatea, înțelepciunea, cunoștiința și puterea;

2. atribute necomunicabile – acestea includ plinătatea divinității și unicitatea.

Aproape toate aceste calități sunt afirmate atât de Dumnezeu Tatăl, cât și de Fiul, deși este o accentuare importantă asupra atributelor necomunicabile ale Tatalui față de cele ale lui Hristos.

Ambii, Dumnezeu și Hristos reprezintă scopul creației – Romani 11:36; 1 Corinteni 8:6, Coloseni 1:16b. Mai mult chiar, apostolul Pavel definește păcatul în primul rând ca fiind înstrăinarea de Dumnezeu, dar poate să spună și separarea de Hristos. Când apo este folosit ca să sublinieze ideea de separare se poate referi la Dumnezeu, dar mai frecvent se poate referi la Hristos – Romani 8:35; 9:3; Galateni 5:4; 2.

Motivul judecății este unul dintre cele mai impresionante domenii ale alternanței Dumnezeu-Iisus Hristos. În mai multe pasaje Pavel dezvăluie o fluctuație între Dumnezeu și Iisus unde ambele persoane reies ca fiind executori ai judecății. Oamenii vor apărea înaintea tribunalului lui Dumnezeu – Romani 14:10, dar în alt loc spune că vor apărea înaintea tribunalului lui Iisus Hristos – 2 Corinteni 5:10. În Romani 14:9-11 Dumnezeu și Hristos execută judecata împreună. În contextul precedent conduita etică a creștinilor este realizată după standardul lui Iisus Hristos căruia I s-a dat autoritatea judiciară datorită morții și învierii Sale. În 1 Corinteni 4:5 Iisus va veni la timpul stabilit să judece inimile oamenilor a căror aprobare finală va veni de la Dumnezeu. În 1 Tesaloniceni 1:5-10 Dumnezeu și Iisus apar împreună uniți pentru a realiza judecata finală. Dumnezeu este prezent doar ca să-și primească oamenii în regatul lui și să-I recompenseze, în timp ce Iisus va apărea în puterea sa măreață să pedepsească necredincioșii. Judecata lui Dumnezeu va fi în ziua numită sub diferite sintagme precum: Ziua lui Iisus Hristos Domnul – 1 Corinteni 1:8, Ziua lui Iisus Domnul – 2 Corinteni 1:14 sau Ziua Domnului – 1 Corinteni 5:5; 1 Tesaloniceni 5:2; 2 Tesaloniceni 2:2.

Iisus Hristos cel înălțat ocupă rolul lui Dumnezeu Însuși în conducerea lumii. Dumnezeu se delectează în relizarea restaurării universului căzut, în persoana Fiului său încarnat, Iisus Hristos. Dacă mărturisirea Domniei lui Hristos semnifică mântuire – Romani 10:9, cadrul pentru aceasta este conceptul Vechiului Testament al chemării numelui lui Yahweh. Pavel face acest lucru pe cât de clar se poate când citează din Ioel 2:32 – Romani 10:13. Astfel, aflăm că Ziua Domnului – 1 Corinteni 5:5; 1 Tesaloniceni 5:2; 2 Tesaloniceni 2:2 a devenit Ziua Domnului Iisus – 2 Corinteni 1:14, Ziua Domnului Iisus Hristos – 1 Corinteni 1:8 sau chiar Ziua lui Hristos – Filipeni 1:6, 10; 2:16. Ca și Domn, Hristos cel exaltat exercitează prerogativele lui Dumnezeu. Astfel, scaunul de judecată al lui Dumnezeu – Romani 14:10 este în același timp scaunul de judecată al lui Hristos – 2 Corinteni 5:10. Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos – Romani 2:16 și până la sfârșitul domniei mesianice, Dumnezeu conduce lumea prin Hristos cel înălțat.”

L.J.Kreitzer a catalogat cu grijă aceste pasaje ale lui Pavel ca fiind o reinterpretare escatologică a unor texte vechi-testamentale care vorbește despre Ziua Domnului. Exemple clare sunt în special în Romani 10:13.

În fiecare situație profetică a Vechiului Testament cu privire la Ziua Domnului, apostolul Pavel pare să facă o schimbare referențială de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul – Iisus Hristos. Schimbarea nu este în niciun caz o învățătură a caracterului teocentric a judecății finale ale lui Pavel .Mai degrabă este, din punct de vedere conceptual, ambiguu ceea ce ne face să înțelegem balanța dintre teocentricitate și hristocentricitate în gândirea lui Pavel. Prerogativul judecății aferente lui Dumnezeu (nu lui Messia) în Vechiul Testament devine pentru Pavel (datorită învierii și înălțării lui Iisus Hristos) o acțiune împărțită în totalitate și mutual între Dumnezeu și Hristos. Judecata lui Iisus Hristos este corectă – 2 Timotei 4:8. Dumnezeu este un judecător îndreptățit a cărui judecată recompensează viața și moartea și dezvăluie în toatalitate secretele ascunse ale oamenilor – 1 Corinteni 4:5, recompensâdu-i conform faptelor lor atât bune cât și rele și conform credinței lor. În același timp judecata Domnului este retributivă întrucât îi pedepsește pe cei ce înșeală și răzbunătoare pentru cei care refuză Evanghelia.

În ceea ce privește mântuirea, la fel de bine există aceeași nuanță interschimbabilă în terminologie și în esență, în gândirea Apostolului Pavel. Aplicarea redempțiunii poate fi afirmată de Hristos la fel de bine ca și de Dumnezeu Tatăl. Hristos este Mântuitorul – Efeseni 5:23; Filipeni 3:20; 2 Timotei 1:10; Tit 1:4; 2:13; 3:6 așa cum este și Tatăl – 1 Tim 1:1; 2:3; 4:10; Tit 1:3; 2:10; 3:4. Mântuirea este, de asemenea, atribuită ca muncă a Tatălui. Reconcilierea este realizată de Tatăl și de Hristos. Pavel îl privește pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne-a adus la Viață prin Iisus Hristos și ne-a iertat toate păcatele.Credincioșii sunt chemați atât de Tatăl – Romani 8:28–30, cât și de Fiul – Romani 1:6 pentru a fi sfinți.

O largă varietate de termeni sunt folosiți pentru a exprima participarea totală a lui Dumnezeu Tatăl în împărțirea beneficiilor mântuirii. El iartă păcatele – Coloseni 3:13b, îndepărtează păcatele – Romani 11:26, sfințește și curățește Biserica, salvează de revărsarea mâniei lui Dumnezeu, îndepărtează moartea iar într-o zi va transforma trupurile umile ale credincioșilor în unele asemenea Lui.

Obiectul credinței creștine este specificat uneori ca fiind Dumnezeu Tatăl – Romani 4:5, 24; 10:9; 1 Corinteni 2:5; Col 2:12; 1 Tesaloniceni 1:8–9; Tit 3:8,dar de cele mai multe ori este specificat în persoana lui Iisus Hristos – Romani 3:22, 26; 9:33; 10:11, 14; Galateni 2:16, 20; 3:22, 26; Efeseni 1:15; 3:12; 4:13; Filipeni 1:29; 3:9, Coloseni 1:4; 2:5; 1 Timotei 1:14, 16; 3:13, 16; 2 Timotei 1:12–13; 3:15; Psalmi 5.

Noua comunitate de credință este relaționată inseparabil de ambii: Tatăl și Iisus Hristos. Apostolul identifică bisericile din Iudea ca fiind ale lui Hristos Galateni 1:22, dar bisericile din Tesalonic ca ale lui Dumnezeu Tatăl și ale Domnului Iisus Hristos – 1 Tesaloniceni 1:1; 2 Tesaloniceni 1:1. Deși expresia apostolului Pavel cea mai des folosită – 1 Corinteni 1:2; Galateni 1:13 este biserica lui Dumnezeu sau bisericile lui Dumnezeu, o dată s-a referit la biserica lui Hristos – Romani 16:16.

Rolul autoritar al lui Hristos de cap și pastor iubitor al Bisericii este un motiv important în Efeseni 5:23-32 și dezvăluie cum Biserica lui Dumnezeu este și Biserica lui Hristos. Credincioșii sunt iubiți de Dumnezeu – 1 Tesaloniceni 1:4 și în același timp iubiți de Iisus Domnul – 2 Tesaloniceni 2:13.

Aceia din noua comunitate sunt atât oamenii lui Dumnezeu, cât și cei care au fost iertați de Hristos și implicit sunt aleșii Săi. La convertire credincioșii intră în regatul lui Dumnezeu – Romani 14:17; 1 Corinteni 4:20; Galateni 5:21, al Domnului – 2 Timotei 4:1, 18 și al Fiului iubit de Dumnezeu – Coloseni 1:13- aceea fiind împărăția lui Dumnezeu și a lui Hristos – Efeseni 5:5. Eterna încurajare și buna speranță a mântuirii este atribuită mutual harului lui Dumnezeu și lui Hristos ca fiind glorificarea reciprocă a lui Hristos și a credincioșilor prin conduita lor demnă.

Apostolii pot să-și îndrepte rugăciunile sale atât către Dumnezeu, cât și Hristos împreună -1 Tesaloniceni 3:11; 2 Tesaloniceni 2:16–17 sau către Hristos singur – Rom 10:13; 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 12:8; 1 Tesaloniceni 3:12; 2 Tesaloniceni 3:5; 3:16; 2 Timotei 2:22. Singura excepție de la model, de a fi mulțumit pentru că a fost oferit în exclusivitate Dumnezeu Tatălui este 1 Timotei 1:12, unde Pavel mulțumește lui Hristos pentru puterea dată de a împlini datoria apostolică la care a fost numit.

Pe lângă rugăciuni, Apostolul Pavel îi atribuie lui Iisus Hristos conceptul teocentric al Slavei. În sensul ei descriptiv doxa denotă strălucirea sau splendoarea inerentă în Dumnezeu, slavă a lui Dumnezeu care se află și în persoana lui Iisus Hristos – 2 Corinteni 4:6.

Când Apostolul Pavel se referă la trimiterea ca apostol al neamurilor folosește din nou o alternanță Dumnezeu Tatal – Iisus Hristos. În timp ce Apostolul Pavel nu se numește niciodată apostol theou numai apostolos Hristos – apostol al lui Hristos:1 Corinteni 1:1; 2 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1; Coloseni 1:1; 1 Tesaloniceni 2:6; 1 Timotei 1:1; 2 Timotei 1:1; Tit 1:1 – el relaționează împuternicirea ca apostol cu porunca directă de la Dumnezeu și Hristos – 1 Timotei 1:1.

Pavel se subordonează apostolic în aceeași măsură față de Tatăl cât și de Fiu. Acest concept e foarte important pentru gândirea primului secol întrucât autoritatea trimiterii era validă în funcție de originatorul chemării.

Pe apostolul Pavel, Hristos l-a trimis să predice evanghelia, i-a dat autoritatea de a educa Biserica. Chemarea apostolică a lui Pavel a fost facută public de Iisus Hristos care va vorbi prin intermediul apostolului.

Argumentele prezentate până aici au ilustrat doar o mică parte a amplorii altenanței în limbaj și concepte teologie în conturarea lui Iisus Hristos vizavi de Dumnezeu Tatăl. Această alternanță înglobează atât apelativele, atributele, scopul creației, judecata finală, relația cu biserica, sursa slavei și rugăciunilor, cât și ale poruncii apostolice și ale împlinirii chemării apostolice. Toate aceste elemente prezintă ontologic relația de egalitate dintre Iisus și Tatăl. Un asemenea limbaj alternativ, sublinează în mod indiscutabil unicitatea esențială în natura și activitatea lui Iisus cu Dumnezeu. Acest limbaj colaborat cu referirile aferente Duhul Sfânt dezvoltă cel mai puternic limbajul trinitarian.

Pe lângă toate sintagmele redescoperite de Apostolul Pavel în Vechiul Testament cu referire la Iisus Hristos, alternanța folosirii celor doi termeni în scrierile sale dovedește ca apostolul a ajuns la deplina convingere ca Iisus este MESIA cel promis și așteptat.

CAPITOLUL IV. PASAJE IMPORTANTE ÎN DESCRIEREA HRISTOLOGIEI LA APOSTOLUL PAVEL

Fără îndoială ca Apostolul Pavel a fost unul dintre cei mai de seamă exegeți ai Sfintelor Scripturi din primul secol și ca atare gândirea lui a ajuns să-L înțeleagă pe Iisus Hristos ca Dumnezeu.

În patru epistole diferite, apostolul Pavel afirmă despre Iisus în mod clar că este Dumnezeu. Dacă în primele două care vor fi analizate mai jos – Romani 9 :5 și Tit 2 :13, apostolul afirmă punctual că Iisus e Dumnezeu, în celelalte două Mântuitorului îi este descrisă divinitatea prin faptul că El este Chipul lui Dumnezeu. Motivul pentru care sunt atât de puține afirmații în epistolele lui Pavel care să exprime natura esențială a lui Hristos este fără îndoială legat de o trăsătură adeseori remarcată de alții, și anume că apostolul, pentru a da învățătura care să asigure hrana spirituală, de obicei preferă să vorbească de relațiile funcționale ale lui Hristos mai degrabă, decât cele ontologice.

Probabil că aceste patru referințe pauline sunt cele mai clare evidențe ale convertirii apostolului și ale unei noi paradigme teologice. Dacă în capitolul trei au fost analizate câteva sintagme metaforice pe care apostolul Pavel le face cu privire la divinitatea lui Iisus, următoarele rânduri vor prezenta în mod exegetic cele patru versete care stipulează în mod deschis faptul că Iisus este Dumnezeu, Mesia cel așteptat.

4.1. Epistola către Romani 9 :5

… ai cărora sunt părinții și din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin! – Romani 9:5

Acest verset reprezintă unul din cele importante pasaje pauline hristologice care a stârnit multe dezbateri teologice, fiind unul din cele mai aprins disputate versete din Noul Testament. Problema de bază este dacă apostolul Pavel spune despre Hristos că este Dumnezeu sau dacă se mută de la referirea sa la Hristos înspre o doxologie adresată Tatălui.”

Versetul acesta posedă o problemă exegetică în forma punctuației. F.C. Burkitt a spus odată, cu o oarecare exagerare, că punctuația din Romani 9:5 a fost probabil mai dezbătută decât cea a oricărei propoziții din literatură. Din moment ce există puțină punctuație sau deloc în manuscrisele grecești vechi, ea trebuie să fie suplinită de către cititor sau exeget”

S-a sugerat că deplasarea de la Fiul lui Dumnezeu la Dumnezeu ca și titlu pentru Iisus a fost în general o dezvoltare ulterioară. Gutherie afirmă că în lumina tuturor pasajelor cristologice și în special în lumina celei mai probabile interpretări a lui Romani 9:5 o astfel de afirmație este eronată. Este de înțeles ca să se ridice dificultăți în mijlocul monoteismului iudaic, dar este cu atât mai remarcabil ca un evreu convertit asemenea lui Pavel să poată să-l așeze pe Dumnezeu Tatăl alături de Divinitatea Fiului fără a fi rușinat din punct de vedere teologic pentru că a făcut asta.

Potrivit teologului de referință în epistola către Romani, ar exista mai multe argumente stilistice în favoarea interpretării versetului ca argument al divinității lui Hristos:

În primul rând cuvintele Cel ce este sunt cel mai natural luate ca fiind o propoziție relativă care modifică un cuvânt în contextul precedent (o astfel de construcție similară este și în 1 Corinteni 11:31).

În al doilea rând doxologiile apostolului Pavel nu sunt niciodată independente, ci întotdeauna sunt strâns legate de contextul precedent.

În al treilea rând, binecuvântările independente ale lui Dumnezeu din Biblie, doar cu o singură excepție – Psalmi 67:19, plasează cuvântul binecuvântat în prima poziție. Cu toate aceastea, aici cuvântul grecesc pentru binecuvântat apare după Dumnezeu, sugerând că binecuvântarea trebuie să fie legată de contextul precedent.

În al patrulea rând fraza restrictivă și din care după trup implică o antiteză, iar apostolul Pavel de obicei în astfel de cazuri asigură elementul antitetic, mai degrabă decât a-i îngădui cititorului doar să-l presupună. Cu alte cuvinte, ne-am aștepta ca după o descriere a ceea ce este Mesia în coformitate cu o perspectivă carnală sau a acestei lumi să ofere o perspectivă a sa în conformitate cu ceea ce este el din punct de vedere spiritual sau a altei lumi. De aceea a-L lega pe Dumnezeu de Hristos este preferabil din punct de vedere exegetic, neîndoielnic din punct de vedere teologic și potrivit din punct de vedere contextual. În acest context apostolul Pavel îl numește pe Mesia, Iisus, Dumnezeu, atribuindu-i statut divin deplin. Este ușor de înțeles de ce divinitatea Domnului Iisus Hristos este expusă în acest moment narativ. Apostolul Pavel își exprimă uimirea că poporul său nu a văzut lumina care l-a orbit pe el pe drumul Damascului. Poporul său nu a văzut marea minune a întrupării lui Dumnezeu în Hristos. Această respingere oarbă a fost cea care a retrogradat poporul său din supremația sa naturală și a pregătit calea pentru manifestarea înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu în a-i chema pe neevrei în Biserică. Temelia însăși a Bisericii este acel Nume al lui Iisus Hristos ca Dumnezeu care este atât respins, cât și glorificat. Poporul pe care Dumnezeu l-a ales ca să fie al Lui a respins acest Nume, dar Dumnezeu i-a dat lui Hristos Numele care este mai presus de orice nume.

Mai mult Colin Brown arată că aplicarea theos-ului lui Hristos se potrivește în context și poate fi privit ca o culminare a unei secvențe a privilegiilor date lui Israel pe care apostolul Pavel le-a enumerat.” Se poate concluziona că în Romani 9:5 Pavel îl numește pe Hristos, Dumnezeu, demonstrând astfel măsura în care experiența lui Pavel cu Domnul înviat l-a determinat să califice sau să transforme monoteismul său iudaic.”

4.2. Epistola către Tit 2:13

Și să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos Iisus

În Tit 2:13 Iisus Hristos este prezentat ca fiind Dumnezeu prin cuvintele Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos, în contextul așteptării revenirii sale mărețe. În versetele precedente Pavel menționează cea dintâi venire a lui Iisus pe pământ și implicațiile acesteia în conduita creștinului. În versetul 11 harul lui Dumnezeu reprezintă intenția plină de îndurare a lui Dumnezeu către omenire, prin care El, așa cum apostolul Pavel continuă și afirmă, îi mântuiește, îi învață și îi împuternicește pe oameni. Pavel spune că acest har s-a arătat,, afirmație prin care se referă la apariția istorică unică a acestuia în Hristos, care ne este comunicată în Evenghelie, existând implicit în cuvintele harul mântuitor. În modul acesta, Iisus se califică să poarte titulatura de Mântuitor în acest pasaj. Arătarea harului lui Dumnezeu către toți oamenii în versetul 11 este o idee care merge în pararel cu arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos Iisus, în versetul 13, prima făcând referire la o realitate trecută, iar cea de-a doua la una viitoare. Prin folosirea termenului ελπι΄δα, de obicei apostolul Pavel indică înspre așteptarea acelor binecuvântări spirituale viitoare în Hristos, care sunt nevăzute și nerealizate, dar sigure.

Pentru înțelegerea sintagmei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos Iisus sunt propuse trei perspective:

1) acea singură persoană este avută în vedere aici, iar afirmația ar trebui citită arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos;

2) două persoane sunt avute în vedere iar afirmația trebuie citită marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos Iisus și

3) două persoane sunt avute în vedere și gloria unuia (Dumnezeu și Mântuitor) apare în celălalt (Iisus Hristos), în așa fel încât afirmația ar trebui citită arătarea celui care este slavă Dumnezeului și Mântuitorului nostru (Tatăl), (glorie care este Iisus Hristos)

Prima dintre aceste trei puncte de vedere este susținută de către un număr mare de comentatori moderni. În favoarea ei este, în primul rând, faptul că arătarea în Noul Testament întotdeauna se referă la o singură persoană, Hristos, nu la două. În al doilea rând, nădejdea creștinilor conform apostolului Pavel este centrată în Hristos și în întoarcerea sa. În al treilea rând, alăturarea a două substantive prin kai cu un articol, precum în cazul nostru, desemnează de obicei un singur lucru sau o persoană. În al patrulea rând, cuvintele Dumnezeu și Mântuitor sunt găsite împreună ca și un titlu care desemnează o singură persoană în uzanță grecească a acelei perioade. În al cincilea rând, următorul verset, 14, continuă gândul acestui verset făcând referire înapoi la acesta prin cuvintele care S-a dat pe Sine, ca și când o singură persoană, Hristos, ar fi în vizor. În cel de-al șaselea rând, folosirea excepțională a lui megas alături de theos poate fi mult mai ușor explicată dacă theos se referă la Hristos decât dacă aceasta are semnificația de Tatăl.

Harris oferă explicația că dacă este folosită formula theos kai soter și de aceea se face referire exclusivă la Hristos, nu ar ocaziona niciun fel de surprindere dacă megas ar fi adăugate în opoziție cu aplicațiile păgâne ale formulei. Harris afirmă mai mult că Hristos s-a arătat pe sine ca fiind marele Dumnezeu și Mântuitor prin predarea de sine sacrificială pentru a obține ispășirea și sfințirea” Prima interpretare (1) este cea mai normală și naturală explicare a pasajului. Astfel, această secțiune a versetului se referă la apariția și gloria unei singure persoane, marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

Cu privire la fraza tou megalou theou (marelui Dumnezeu), W. Grundmann citează un număr de referințe din Vechiul Testament la proclamarea măreției lui Dumnezeu în care ideea de bază monoteistă în conflict cu alți dumnezei este clară și fără greșeală. Apoi el aduce un număr de exemple pentru a arăta că în elenism, cu fuziunea acestuia între lumile orientale și greacă, fraza megas theos este gasită și altundeva ca și în aclamațiile din Fapte 19:28, 34.

El concluzionează prin faptul că Tit 2:13 adoptă atât limbajul Vechiului Testament,cât și într-o măsură mai mare, pe cel al zilelor lui Pavel, pentru a vorbi de Hristos împotriva pretențiilor cultice păgâne. Pavel se referă la Iisus de șase ori ca și soter. În epistola către Tit întâi Tatăl și apoi Hristos sunt numiți Mântuitor într-o secțiune adiacentă în fiecare din cele trei capitole (1:3,4; 2:10, 13; 3:4,6). Aici Hristos este numit Mântuitorul ca unul care va aduce binecuvântarea mult așteptată prin ceea ce a făcut în fapta sa mântuitoare (jertfirea de sine) și relizările sale salvice (izbăvirea de păcat, curățirea pentru sine a unui popor), așa cum indică versetul următor.

Folosirea lui soter este așezat într-un context ca cel din Filipeni 3:20, 21, în care așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos  sau analog celui din Efeseni 5:23, în care Hristos este Mântuitorul care S-a dat pe Sine de dragul Bisericii pentru a o sfinți. Când apostoul Pavel folosește soter cu privire la Iisus, cu excepția textului din Tit 1:4, contextul indică un aspect al lucrării lui Iisus ca Mântuitor.

Acest verset conclude cu numele de Iisus Hristos în apoziție cu desemnarea precedentă marele Dumnezeu și Domn, astfel indicând cu precizie cine este acela despre care apostolul Pavel scrie. Aceasta este una din cele mai infrecvente, dar importante unde Iisus este special desemnat prin theos. Celelalte texte cum ar fi Ioan 1:1,18, 20:28; Evrei 1:8; 2 Petru 1:1 și posibil 1 Ioan 5:20 sunt discutabile.

Astfel, folosirea lui theos face explicit ceea ce este implicit în alte locuri din Noul Testament, unde se vorbește despre Iisus ca având atributele lui Dumnezeu, ca realizând lucrarea lui Dumnezeu și că cel ce primește închinarea și loialitatea datorată doar lui Dumnezeu. Aceste referințe nu sunt consecvente, probabil din cauza faptului că Noul Testament desemenază de obicei pe Tatăl ca și Dumnezeu, iar pe Iisus ca pe Domn.”

4.3. Epistola către Filipeni 2: 6-11

Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.

Imnul din Filipeni este impregnat de cristologie adamică în special datorită formulării din cea de-a doua parte a versetului 2:7 făcându-Se asemenea oamenilor, cu alte cuvinte a luat forma umanității. Paralela cu Romani 8:3 este destul de evidentă. Orice ar înseamna aceasta cu exactitate, ea pare să denote că Hristos în viața Sa, înainte de moartea Sa, a fost socotit a fi un reprezentant al umanității. Acest fapt a fost cel care i-a oferit semnificație morții sale, ca și o moarte care a rupt puterea păcatului și a morții de dragul umanității.

Pasajul imnului hristologic din Filipeni poate fi împărțit în două segmente: golirea de sine a lui Hristos (Filipeni 2:6-8) și înălțarea lui Hristos (Filipeni 2:9-11). Unii au explicat acest imn în termenii unei hristologii adamice, dar discontinuitatea hristologiei adamice este la fel de semnificativă ca și continuitatea din acest text. A spune că Iisus avea chipul lui Dumnezeu evidențiază spelendoarea și gloria poziției sale. Dimpotrivă, a lua chip de rob atrage atenția asupra statutului smerit al lui Iisus. Teologii au dezbătut la nesfârșit fraza chipul lui Dumnezeu care sugerează divinitatea în raport cu Iisus. Cel mai sigur mod de a rezolva această dezbatere este de a ne limita pe noi înșine la contextul existent în loc de a încerca să importăm înțelesul cuvântului chip din alte pasaje.

Implicațiile în cristologie sunt imediat evidente. Egalitatea cu Dumnezeu este ceva ce Iisus a posedat înainte de întruparea Sa și astfel versetul ne învață cu claritate preexistența lui Hristos. Paralelismul textului, de asemenea, indică faptul că a avea chipul lui Dumnezeu implică a fi egal cu Dumnezeu. Iisus Hristos, înainte de întrupare a fost egal cu Dumnezeu și manifestă splendoarea gloriei lui Dumnezeu. Totuși, când a venit în lume el nu a considerat ca un avantaj aceste privilegii. Iisus, cu toate că avea egalitatea cu Dumnezeu nu a folosit acest statut ca și un mijloc de îmbogățire personală. Ci, tocmai pentru că a fost în forma lui Dumnezeu și a fost egal cu Dumnezeu, el a refuzat să folosească această poziție ca și mijloc al înălțării de sine. El și-a folosit statutul ca și o platformă pentru o oferire de sine și predare de sine, nu ca și un cap de pod pentru laudă și exaltare de sine.

Natura umilinței lui Hristos este, de asemenea, subiectul controverselor. Verbul principal S-a deșertat pe Sine (S-a golit pe Sine) este modificat de două participii: a lua și a deveni (s-a făcut). Ambele participii ar trebui înțelese instrumental, în sensul în care acestea descriu maniera în care Hristos s-a golit pe sine. Și anume, El S-a golit pe Sine prin a lua forma unui slujitor și prin a deveni în asemănarea ființelor umane. În modul acesta, golirea de sine a lui Hristos a fost constituită prin adăugare. El S-a deșertat pe Sine prin faptul că a devenit în întregime o ființă umană. Textul nu spune că S-a deșertat pe Sine prin renunțarea la divinitatea sa, ci spune că s-a umilit prin adăugarea umanității. Ideea este aceea că Iisus nu a exploatat avantajele divinității sale, care erau ale Lui prin natura sa.”

Dar această smerenie a lui Hristos nu are o finalitate tragică. Din contră atunci când apostolul Pavel îi dă lui Hristos titlul Domn, el face așa deoarece Dumnezeu Tatăl Însuși i-a dat Lui acel titlu ca I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume. Titlul de Domn îi este dat lui Iisus de către apostolul Pavel ca și echivalent al ebraicului Yahve (de fapt se pare că pentru apostol, mărturisirea Iisus Hristos este Domnul înseamnă Iisus Hristos este Iehova).

4.4. Epistola către Coloseni 1:15-20

Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. 

Un alt imn deosebit închinat lui Hristos scoate în evindență aspecte hristologice extraordinare în teologia paulină. Limbajul este maiestuos. În versurile introductive scriitorul ia elemente dintr-un cadru al Înțelepciunii din Vechiul Testament și din iudaism, aplicând predicate și activități lui Hristos. Au fost folosite procedee de sintaxă poetică precum repetiția, paralelismul, chiasmul și inclusio cu scopul de a-l lăuda pe Hristos ca Domn în creație și răscumpărare. O parte din limbaj, ex. Domnia Sa peste principalități și puteri, pare a face trimitere la erezia învățătorilor falși.

Aceste sașe versete sunt așezate în forma unei proze ritmice care este gasită în multe imnuri creștine primare. Repetarea cuvintelor sau a frazelor care indică aranjarea strofelor. Se pare că sunt două strofe mari, (1) versul 15-16 și (3) versul 18b-20, cu asigurarea tranziției dintre ele de (2) versul 17-18a. Prima strofă celebrează rolul lui Hristos în creație, cel mai probabil în caracterul său ca și Înțelepciunea lui Dumnezeu. A doua strofă celebrează rolul lui Hristos în noua creație, în special în ceea ce privește lucrarea sa de împăcare

F.F. Bruce menționează pe lângă Coloseni 1:15-17 și Ioan 1:1-3 și Evrei 1:1-3 că pasaje în care avem Cristologia Înțelepciunii și apoi adaugă -Rădăcinile acestei cristologii trebuie cu adevarat să fie primitive, dar având în vedere prezența a ceea ce criticii formei numesc zicerile de înțelepciune printre verba Christi în Evangheliile Sinoptice, nu este prea hazardant a sugera că vorbirea ocazională despre Hristos ca fiind în rolul Înțelepciunii Divine este o rădăcină majoră a Cristologiei Înțelepciunii a Perioadei Apostolice.

Murray J. Harris sumarizează caracteristicile atribuite lui Hristos în acest imn. Astfel, în prima strofă aspectele care îi sunt recunoscute lui Hristos sunt următoarele: El este imaginea Dumnezeului invizibil (versul15a), El este primul născut din toată creația (versul 15b), El este Creatorul tuturor lucrurilor (versul 16a, b), El este Scopul tututor lucrurilor (versul 16c), El este Cel dinaintea tuturor lucrurilor (versul 17a), El este susținătorul tuturor lucrurilor (versul 17b). În strofa a doua a imnului cristologic găsim aceste trăsături ale lui Hristos: El este Capul Trupului și al Bisericii (versul 18a), El este începutul (versul 18b), El este primul născut din morți (versul 18c), El este posesorul plinității lui Dumnezeu (versul 19), El este Agentul reconcilierii lui Dumnezeu (versul 20).

Apostolul Pavel.nu abandonează în acest poem doctrina iudaică a monoteismului ci doar o redefinește. Contextul iudaic al apostolului Pavel i-a asigurat categoriile pentru această idee care taie respirația, dar ca de obicei el le-a reformulat. Unii iudei priveau Înțelepciunea sau Legea Mozaică ca entități quasidivine, preexistente, de aceea nu este compromis monoteismul, ci doar sunt exprimate într-o figură de vorbire anumite aspecte ale caracterului lui Dumnezeu. Tot așa apostolul Pavel, rămânând un monoteist emfatic aplică aceste teme lui Iisus și poate chiar să afirme (versetul 19, 2:9) că toată plinătatea divină locuiește în el. Cu toate acestea Iisus și Dumnezeu nu înseamnă același lucru: apostolul Pavel face distincție în mod regulat între Dumnezeu ca Tată și Iisus ca FiuI sau Domn. Dar Iisus nu este un al doilea Dumnezeu. Moartea sa (versul 20) este realizarea lui Dumnezeu însuși. Apostolul Pavel îl privea pe Iisus ca fiind identic cu Cel care a fost și care întotdeauna fusese pe deplin divin și totuși care poate fi distins de Tatăl

Sunt doi termeni-cheie ai pasajului: cel întâi născut din toată zidirea și cel întâi născut dintre cei morți. Potrivit Vechiului Testament cel întâi născut se referă la fiul care s-a născut primul (fetele nu erau socotite dacă era un fiu născut după ele). Acel copil deținea un loc de conducere în familie și în mod normal devenea capul familiei după moartea tatălui său. Totuși, chiar și în Vechiul Testament acesta era mai mult un drept conferit de tatăl, decât un loc în ordinea nașterii. De exemplu, în Geneza 25:29-34 Esau își poate vinde dreptul de întâi născut lui Iacov, deși vânzarea aceasta în aparență nu a fost recunoscută de tatăl lor, căci Iacov mai târziu a trebuit să-l păcălească pe Isaac pentru a-i da lui binecuvântarea lui Esau ca întâi născut – Geneza 27:19. Chiar și atunci când se vorbește despre familii literale, <întâiul-născut> poate indica un fiu favorit mai degrabă decât unul născut primul. În felul acesta în Mica 6:7 și Zaharia 12:10 <întâiul-născut> este cel mai iubit copil, cel la care părintele este cel mai puțin dispus să renunțe.

Apostolul Pavel folosește limbajul despre un fiu întâi-născut în mod metaforic, așa cum face Vechiul Testament. Iisus nu este prezentat ca o creație a lui Dumnezeu sau ca un copil al lui Dumnezeu născut prin intermediul vreunei divinități (așa cum era obișnuit în mitologia păgână), ci ca și conducătorul familiei lui Dumnezeu, fie că este vorba de vechea familie a creației, fie de noua familie a răscumpărării. El este înaintea ei. El este cauza familiei. El este conducătorul întregii familii. În orice privință el este primul. Totuși el nu este parte din creație, nici măcar unul dintre cei răscumparați, deoarece el este chipul lui Dumnezeu și Cel în care a locuit toată plinătatea dumnezeirii.”

O sintagmă asemănătoare cu expresia primul născut din toată creația este întâlnită cu referire la Hristos în Romani 8:29, Evrei 1:6; și Apocalipsa 1:15. Această sintagmă ar putea desemna, fie prioritate în timp, fie supremație în rang. În pasajul acesta probabil că ar trebui să luăm ambele semnificații. Hristos este înaintea întregii creații; el este, de asemenea, peste ea în rang și demnitate; accentul principal, totuși, pare a fi pe ideea de supremație. Unii văd în acest cuvânt o aluzie la obiceiul antic potrivit căruia primului născut dintr-o familie îi erau acordate drepturi și privilegii de care nu aveau parte de restul urmașilor. El era reprezentatul și moștenitorul tatălui și lui îi era încredințată administrarea casei. Urmând această linie de interpretare putem înțelege că pasajul ne învață că Hristos este reprezentatul și moștenitorul Tatălui și că i-a fost încredințată administrarea casei divine (a întregii creații). El este astfel Domn peste toată creația.”

Cealaltă expresie primul născut dintre cei morți arată în pasajul de față ideea de întâietate este și mai proeminentă. Astfel, sensul este că Hristos a fost primul care a revenit din moarte într-o adevarată viață a învierii (adică, niciodată să nu mai moară, cf. 1 Cor. 15:20). Și deoarece el a fost primul care s-a născut din moarte, el posedă în sine însuși noua și glorioasa viață pe care o împărtășește acum poporul său în virtutea unirii cu el.

J.B. Lightfoot susține că ideea de întâi născut în relație cu creația sublinează două mari idei – una este mult mai direct legată de concepția alexandrină privitoare la Logos, cealaltă se relaționează mai strâns la concepția palestiniană privitoare la Mesia: (i) Prioritatea înaintea întregii creații. Cu alte cuvinte ea declară absoluta preexistență a Fiului. Întâiul-născut al lui Dumnezeu este conducătorul natural, capul recunoscut al casei lui Dumnezeu. Dreptul primului născut peste toate lucrurile create îi aparține lui Mesia.

Accentul apostolului în această scrisoare este că Fiul, de asemenea, este pe deplin divin. În El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii – Coloseni 2:9. Astfel, este perfect logic ca el să spună că Fiul nu este doar Cel căruia toate lucrurile îi datorează originea lor, în calitate de Agent divin al creației lor, ci este, de asemenea, Scopul existenței lor. Hristos este Cel preexistent care a descoperit însăși natura și caracterul lui Dumnezeu. El este atât anterior, cât și suprem peste creație, deoarece El este Domnul ei. Toate lucrurile au fost create în el ca sferă și prin El ca și agent.

Cu toate acestea pasajul ne spune mai mult: Hristos este unic pentru că el este scopul ultim al întregii creații (în Vechiul Testament sau în literatura iudaică nu a fost făcută niciodată vreo afirmație paralelă). Universul a fost întemeiat doar în el; separat de activitatea sa continuă de susținere totul s-ar dezintegra. Trecând de la o perspectivă cosmologică înspre una soteriologică, apostolul Pavel afirmă că Hristos este capul trupului, adică al Bisericii. Acea conducere, indicând înspre o relație organică și vie cu poporul său, denotă stăpânirea sa asupra acestuia și dependența totală de el pentru viață și putere. Acest Hristos înviat este capul; fiind începutul și primul născut în înviere el este fondatorul unei noi umanități. Imnul afirmase anterior întâietatea sa în creație; acum el menționează întâietatea sa în înviere. De aceea el a devenit proeminent în toate. Motivul pentru această întâietate este afirmat: Hristos este cel în care Dumnezeu a binevoit să locuiască în toată plinătatea Sa. Duhul Său, Cuvântul Său, înțelepciunea și gloria Sa sunt arătate în Hristos. Mai mult, aceasta nu a fost o locuire temporară. Cerul și pământul au fost readuse la ordinea lor creată și hotărât divin. Universul este sub Domnul lui și pacea cosmică a fost refacută. Reconcilierea și facerea de pace (care include noțiunea de pacificare) sunt folosite ca sinonime pentru a descrie lucrarea culminantă a lui Hristos îndeplinită într-un cadru istoric în și prin moartea Sa pe cruce.

CAPITOLUL V. CONCLUZII APLICATIVE PRIVIND RELEVANȚA HRISTOLOGIEI ÎN VIAȚA APOSTOLULUI PAVEL

Schimbarea de paradigmă teologică care a culminat cu descoperirea lui Iisus ca Mesia cel promis în Scripturi se manifestă în modul cel mai pragmatic în viața apostolului Pavel. Convertirea la creștinism și descifrarea tuturor profețiilor și analogiilor vechi testamentale cu privire la Iisus au marcat fiecare aspect practic al vieții apostolului.

Începând cu momentul convertirii pe drumul Damascului, călătoria lui Pavel va fi îndreptată într-un singur sens – experimentarea din abundență a unei vieți dedicate în întregime Hristosului descoperit.

5.1. MISIUNEA APOSTOLULUI

Apostolul Pavel este cunocut întâi de toate datorită titulaturii pe care o poartă ca Misionar al Neamurilor (al neevreilor). Prin excelență spre deosebire de apostolul Petru, rabinul Pavel și-a fixat atenția asupra neamurilor. Cu toate acestea el nu trebuie înțeles că și-ar fi trădat gândirea centrată pe iudei. El rămâne apostol iudeu – Romani 11:1, care de dragul mântuirii finale a lui Israel, proclamă altor națiuni că în Hristos și ele pot fi membre ale familiei lui Avraam – Romani 4, Galateni 3.

Cu o puternică voință, din momentul convertirii pe drumul Damascului, niciodată nu apare în vreo scriere ca având un moment de îndoială sau de remușcare. Mai mult decât atât se remarcă prin puterea de a nu renunța la chemarea și misiunea sa chiar în clipele grele. El pare că nu mai are nicio altă opțiune decât să-și asculte Stăpânul. În alte situații el lasă loc la posibilitatea alegerii, la posibilitatea exercitării libertății, însă nu și în ceea ce privește chemarea la misiune .

Statornic convins de triumful religiunii creștine în toată lumea, apostolul Pavel n-a cruțat nimic în împlinirea misiunii încredințată lui de Dumnezeu. El a pus în slujba ideii creștine, nu numai religiunea iudaică, dar și doctrinele filosofice grecești. La religiunea cea mai înaltă a lumii antice el adaugă filosofia cea mai nobilă a vremii sale.

O simplă privire asupra misiunilor Apostolului ajunge să certifice faptul că a rămas neschimbat în hotărârea de a duce Evanghelia până la marginile pământului. Poate că cea mai importantă descriere în ceea ce privește greutățile misiunii apostolulul e descrierea pe care acesta o face slujirii sale în 1 Corinteni 11:23-28. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebunește spun: eu nu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși; În osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, știe că nu mint! 

Ceea ce l-a făcut pe apostolul Pavel să supraviețuiască tuturor frământărilor și încercărilor prin care a trecut a fost faptul că tot ce zis, tot ce a făcut și tot ce a scris a izvorât dintr-o convingere de nestrămutat asupra adevărurilor cu privire la Hristos. Aceste convingeri l-au ancorat pe el și bisericile pe care le-a plantat, de-a lungul perioadelor grele în care învățătorii falși și imorali au încercat să nimicească creștinismul incipient în anumite zone din primul secol.

O astfel de misiune putea să îi taie elanul foarte ușor, însă chemarea și convertirea de pe drumul Damascului l-a menținunt permanent în slujire. După cum Iisus Hristos a suferit pe pământ în aceeași măsură apostolul Pavel și-a asumat suferințele. Potrivit celei de-a doua cărți scrise de evanghelistul Luca, Faptele Apostolilor, Dumnezeu i-a spus apostolului Pavel ceea ce urma să sufere pentru numele Lui – Faptele Apostolilor 9:16.

Sufernițele misionare în identificarea cu Mântuitorul sunt acceptate de bună voie. Apostolul pare să sugereze că, cu cât mai mult din aceste suferințe le absoarbe personal, cu atât mai puțin frații lui creștinii le vor avea. – Coloseni 1 :24 – Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica .

Pe lângă greutățile de ordin fizic, misiunea Sfântului Apostol Pavel s-a confruntat și cu o pleiadă de idei filozofice și religioase. În predica celebră din Areopagul Atenian, predică prezentată în cartea Faptele Apostolilor, apostolul Pavel i-a provocat pe stoicii și epicurienii prezenți acolo. Toate călătoriile misionare au fost întâmpinate fie de filozofia stoică, gnostică, platonistă, fie de cea neoplatonistă sau cinistă.

În ceea ce privește misiunea propriu-zisă, ea a fost ajutată de imperiul roman. Romanii au construit drumuri de calitate superioară, care legau provinciile Imperiului de Roma, dar nu și între ele, tocmai de aceea se spunea: Toate drumurile duc la Roma.

Acest lucru a asigurat unitatea Imperiului, transportarea rapidă a mărfurilor, cât și trimiterea rapidă a mesajelor, precum și deplasarea trupelor. Au încercat să le construiască cât mai drept, făcând viaducte peste râuri și văi și tăind în dealuri. Drumurile în puține locuri erau mai late de 5m, dar erau durabile și netede. Împăratul Augustus a exterminat pirații de pe mare și bandiții de la drumul mare. Din loc în loc de-a lungul drumurilor erau hanuri, unele din ele asigurau masă și cazare, altele doar loc pentru dormit.

Călătoriile se făceau de obicei pe jos. Puțini oameni aveau cai sau asini. Negustorii călătoreau în caravane. Granițele statelor cucerite erau anulate. Și acest lucru a ușurat nespus de mult deplasarea în tot Imperiul. Apostolul Pavel a profitat de dreptul de cetățean roman și de ușurința transportului și a dus vestea buna a Evangheliei până la mari depărtări. Se pare că creștinismul s-a răspândit mai întâi de-a lungul drumurilor principale care duceau la Roma și mai apoi în celelalte părți ale Imperiului. Unii istorici creștini sunt de părere că apostolul Pavel a folosit din plin aceste facilități, creând adevărate centre pentru misionarism creștin, în marile orașe strategice ale Imperiului Roman.

Transportul pe apă era cu ceva mai dificil decât cel pe uscat. Apostolul Pavel în călătoriile sale misionare a călătorit nu numai pe uscat, ci și pe mare. Transportul comercial se făcea cel mai mult pe apă. Vântul facilita transportul în timpul sezonului.

Răspândirea creștinismului a fost facilitată și de stârpirea piraților de pe Mediterană, a tâlharilor care atacau călătorii pe uscat și asigurarea protecției armatelor romane pe drumurile Asiei, Europei și Africii.

Daca ar fi să însumăm numărul kilometrilor parcurși de apostolul Pavel în călătoriile sale prezentate în cartea Faptele Apostolilor, numărul rezultat ar fi de 20.000 km parcurși (jumătate din înconjurul lumii) .

În anii de misiune a plantat pe întinderea vastă a Imperiului Roman biserici în multe din cele aproximative 45 de orașe menționate în Faptele Apostolilor, investind sute de ore în predicarea Evangheliei, creșterea spirituală a celor convertiți, în ridicarea și echiparea liderilor creștini.

Dar misiunea apostolului a reprezentat și o luptă spirituală puternică. Cum altfel am putea numi responsabilitatea pentru zeci de biserici care se confruntau cu probleme grave și diferite: erezii, relații frânte, persecuții, materialism, fără un Nou Testament ca normă pentru credință și viață etc.

Misiunea apostolului nu s-a rezumat doar la a predica Evanghelia cu scopul înființării bisericilor, ci a continuat și după ce acestea prindeau contur. Misiunea Sfântului Apostol Pavel presupunea încurajarea, corectarea și organizarea vieții bisericești în cadrul diferitelor biserici creștine înființate.

5.2.FELUL PREDICĂRII APOSTOLULUI

Întâlnirea rabinului Pavel cu Iisus Hristos pe drumul Damascului i-a schimbat în întregime viața și gândirea misionară. Până în momentul întâlnirii cu Iisus, Apostolul Pavel era poate cel mai feroce misionar al iudaismului, misiune care de foarte multe ori culmina cu violență împotriva creștinismului

Fără doar și poate convertirea la creștinism schimbă paradigma misionară a apostolului într-o manieră radicală. Lucrurile pe care le ura în trecut ajung sa-i fie coordonate de viață. Cel împotriva Căruia lupta cu vehemență, deși nu mai era pe Pământ, ajunge să fie Cel despre care va vorbi fără sfială și cu mare îndrăzneală în ciuda obstacolelor avute.

Propovăduirea lui Pavel s-a bazat pe trei idei esențiale, care mai apoi au devenit baza pentru iudaismul timpuriu, și anume:

– Mesia este numit Dumnezeu;

– Mesia a fost crucificat iar moartea Sa a fost vazută ca o răscumparare;

– Mesia așteptat o să vină din nou.

Importanța predicării hristologice în viața apostolului Pavel se poate observa din faptul că foarte multe din epistolele sale încep mai întâi cu prezentarea succintă a Evangheliei. Interesant este felul în care Apostolul Pavel concretizează Evanghelia lui Iisus Hristos pentru fiecare situație și biserică în parte.

Cei din Roma nu l-au întâlnit pe Apostolul Pavel, de aceea el trebuia să se asigure că atât ei cât și el au aceeași Evanghelie. Cei din Corint doreau să adauge lucruri înțelepte Evangheliei lui Iisus, de aceea apostolul le scrie corectarea, iar cei din Galatia în mod aparent și-au pierdut credința în Evanghelia lui Iisus Hristos în așa fel încât Apostolul Neamurilor le prezintă puterea pe care o are Iisus de a le ierta păcatele și a-i smulge din acest veac rău și ticălos.

Felul predicării Evangheliei a fost unul foarte curajos și îndrăzneț. La începutul epistolei către Romani, apostolul Pavel expune cu îndrăzneală motivația predicării sale. În pasajul din Romani apostolul Pavel nu ofera o definiție concretă a Evangeliei – nu-L menționează nici pe Hristos pe nume, ci doar explică importanța și motivul pentru care apostolului nu-i este rușine de ea. Căci nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi și elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credință, spre credință, precum este scris: Iar dreptul din credință va fi viu. – Romani 1:16,17.

În aceeași măsură, felul predicilor apostolului ține cont de oamenii cărora le vorbește. Predica apostolul Pavel nu a fost uniformă, ascultatorii lui fiind foarte diferiți. Pentru a-i câștiga pe toți el s-a făcut tuturor toate. Acesta a fost principiul prin care s-a călăuzit în tot cursul activității sale de msionar. Pavel alege cuvintele, formulează ideile și schimbă argumentele, în vorbire sau scris, potrivit cu tema pe care o tratează și cu publicul căruia i se adresează.

În mai multe rânduri apostolul Pavel afirmă că ținta predicilor sale este Iisus Hristos. Corintenilor în prima sa epistolă le scrie chiar de la începutul primului capitol în versetul 13 că el predică pe Hristos cel răstignit care pentru evrei este o poticnire, iar pentru neamuri o nebunie.

Scopul Apostolului Pavel în predicile și epistolele sale nu a fost în primul rând să lase o moștenire generațiilor următoare care să se minuneze de teologia sa, ci primordial pentru el a fost să îi susțină pe noii convertiți în credință mântuitoare în Iisus Hristos.

5.3. ÎN HRISTOS

Deși la început expresia în Hristos pare a fi una strict teologică, ideologică, ea are conotații practice reale. Toate acestea se bazează pe idea în Hristos des folosită de Pavel și una dintre expresiile cele mai îndrăgite de el. Aceasta expresie se referă la modul cum creștinii ar trebui să trăiască în Hristos. Pavel vorbește despre un Hristos care trăiește și este credincios – Gal. 2:20; Rom.8:10 și cineva nu poata să facă ceva pentru sau împreuna cu Hristos, dacă nu este în Hristos.

Apostolul Pavel folosește expresia în Hristos de aproximativ 172 de ori în scrierile sale (Efeseni, Filipeni, Coloseni) sau face referință și la a muri în Hristos – 1 Tesaloniceni 4:16; 1 Corinteni 15:8. La fel cum Fiul este în Tatăl și Tatăl în Fiul și la fel cum și omenirea este din Adam, Pavel vorbește despre Hristos în noi și noi în El, o comunicare personală a omului cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omul.

Pavel folosește de nenumărate ori termenul de credincios a lui Hristos mai degrabă decât credința noastră în Hristos, însemnând cu alte cuvinte, că Hristos este obiectul credinței

Expresia credința în Hristos din Romani 3:22 este paralelă cu expresia credința în Dumnezeu din Romani 3:3, iar în traducerea englezească este credincioșia lui Dumnezeu și nu credința în dumnezeu.

Pavel subliniază tocmai faptul că prin credincioșia lui Hristos, promisiunea binecuvântării lui Avraam, consideră neamurile neprihanite prin credință.

Mai mult, în Galateni 3:17-18, Pavel scrie despre promisiunea moștenirii prin credință, ceea ce înseamnă că Hristos a fost credincios în ceea ce Dumnezeu i-a spus să facă și aceasta reprezintă credincioșia lui Hristos.

În Romani 3:21-30 Pavel susține că neprihanirea lui Dumnezeu a fost descoperită prin credința lui Hristos, tuturor celor ce cred în El și că neprihănirea este tocmai baza credinței lor în El.

De fapt cel mai important lucru pe care Pavel dorește să-l scoată în evidență este că ceea ce Hristos a făcut la cruce, a fost să ducă la îndeplinire promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam și legea lui Moise care a venit 400 ani mai tarziu, nu a anulat acea promisiune. Aceasta din nou, reprezintă credincioșia lui Dumnezeu

Conform teologiei lui Pavel, principala consecință a morții și a învierii lui Hristos este împăcarea omului cu Dumnezeu. Dumnezeu devine astfel Pacea noastră – Efeseni 2:14;Romani 5:1.

În epistolele pauline o singură dată apare folosită expresia în Iisus – Efeseni 4:21. iar celelalte expresii sunt foarte des folosite în Hristos. Sensul și originea acestor expresii în Hristos, în Iisus pot prinde mai multe conotații. Spre exemplu, unii teologi în partea finală a secolului al XX-lea afirmau că apostolul Pavel punea semnul egalității între Duhul Sfânt și Iisus și această umplere în Hristos era de fapt asemenea aerului care umple pământul în care locuim. Alții observă această expresie în mitul unei figuri răscumpărătoare întâlnită în scrierile gnostice, în vreme ce Schweitzer pretinde că sursa acestei imagini o reprezintă gândirea iudaică care aștepta o unire reală, fizică cu cel care va fi Mesia

În ultima perioadă a secolului al XX-lea, cei mai mulți teologi tind spre o concepție mai largă sub numele de personalitate corporativă, concepție care pare să se întâlnească atât în Scripturile evreiești, cât și în literatura evreiască. Sub spectrul acestei citiri, Hristos este privit ca o persoană atotcuprinzătoare în ceea ce privește comunitatea de credincioși care sunt uniți în experiențe și destin. Potrivit apostolului Pavel, creștinii împărtășesc în Hristos moartea și învierea Sa – Romani 6:1–11; 2 Corinteni 13:4; Galateni 3:26–28.

Expresia în Hristos probabil își are sursele dintr-o perioadă timpurie a iudeo-creștinismului. Cartea Faptele Apostolilor aduce argumentele necesare enunțului de mai sus, când primii creștini din Ierusalim L-au proclamat pe Iisus ca sfera acțiunii de mântuire a lui Dumnezeu – Fapte 4:2, 12.

În concluzie, apostolul Pavel folosește această expresie pentru a explica unele adevăruri esențiale după cum urmează:

Mântuirea în și prin Hristos – mai mult de o treime din toate expresiile în Hristos folosite de apostol au de a face cu explicarea mântuirii prin Hristos – Exemplu Romani 3:24. Acest lucru reprezintă punctul de cotitură dintre teologia iudaică și cea creștină.

Moralitatea în și prin Hristos – aproximativ o altă treime din totalul expresiilor în Hristos au de a face cu porunci sau sfaturi legate de caracterul creștin – Apostolul Pavel le spune Filipenilor în capitolul patru cu patru să se bucure totdeauna în Hristos, iar în lista de nume finală din epistola către Romani îi menționează pe Priscila și Aquila colegii lui de lucru în Hristos Iisus)

Unitatea în Hristos – un număr de aproximativ 20 de folosiri a sintagmei menționate anterior au de a face cu prezentarea stării prezente a unirii credincioșilor în Iisus Hristos datorită lucrării Sale de mântuire – Romani 12:5. Pentru Pavel, creștinii nu numai că primesc beneficiile lucrării lui Hristos dar sunt și uniți cu El și împărtășesc cu El atât viața Lui, cât și moartea Lui. Creștinul este  în Hristos și moare cu Hristos prin botez și în experiența neîntreruptă a suferințelor de dragul Domnului – Romani 8 :7,Filipeni 3 :10. Cum ne identificăm cu Hristos, cum să-i urmăm lui Hristos? Apostolul se oferă din nou ca model cu un sfat practic uitând ce este in urma mea și tinzând către cele dinainte.

Nu trebuie uitat faptul că pentru apostolul Pavel a fi în Hristos reprezintă o stare continuă. Pentru el, a fi în Hristos (adică a te identifica real cu moartea, învierea și așezarea Lui în locurile prea înalte) reprezintă o comuniune care nu se manifestă doar în anumte aspecte de timp sporadic, ci reprezintă o realitate a întregii vieți creștine, în fiecare moment.

5.4.REVENIREA LUI HRISTOS

Întrucât Iisus este Mesia, apostolul Pavel descoperă ca Mesia Înălțat în slavă se va întoarce pe pământ. Dacă în mod practic descoperirea lui Hristos ca Mesia îl trimite pe apostolul Pavel la o trăire în Hristos, tot în aceeași teologie se remarcă enunțarea revenirii lui Hristos și a adevărurilor care se desprind de aici.

Apostolul Pavel mai mult decât toate, scrie despre un Hristos care se va reîntoarce. Cu trecerea timpului, el capătă o nouă viziune în ceea ce privește acest subiect și chiar sublinează lucrurile acestea în 1 Cor. 15:19. Dumnezeu văzut de Pavel ca având autoritate asupra întregului cosmos, se va reîntoarce în glorie și va fi proslăvit în sfinții Săi 2 Tes. 1:10. Ceea ce Pavel dorește să le reamintească atât tesalonicenilor, cât și nouă astăzi, este necesitatea unei trăiri zilnice, potrivite exemplului și învățaturii lui Iisus și nu clătinați în mintea noastră…tulburați de vreun duh…nici de vreo vorbă…nici de vreo epistolă – 2 Tes. 2:2.

Această revenire a lui Hristos va avea loc datorită faptului că Iisus a înviat mai întâi de toate. Dacă Hristos n-ar fi înviat, noi ne-am afla încă în păcatele noastre. Aceasta înseamnă că nu doar crucea este un element care cuprinde iertarea. A fost nevoie și de învierea lui Iisus, trei zile mai târziu și fără această înviere păcatul nu ar fi fost complet îndepărtat. Pavel îl vede astfel pe Hristos, ca având deplină putere nu doar asupra vieților noastre, ci și asupra destinului nostru .

5.5. URMAȘII APOSTOLULUI PAVEL ÎN SECOLUL XXI

Nu se cunoaște cu exactitate ultima perioadă a vieții apostolului Pavel însă Ieronim plaseaza în anul 67 martiriul lui Pavel, iar Eusebiu din Cezareea în anul 68. Tradiția este foarte fermă în a pune arestarea lui Petru si Pavel pe seama perscutției lui Nero.

Dacă finalul vieții apostolului este neclar, urmele apostolului Pavel sunt urmate astăzi de alți semeni compatrioți care împlinesc astfel porunca dată în 1 Corinteni 11:1 – Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos. Iudeii care astăzi urmează credința creștină, urmărind astfel credința apostolului Pavel se numesc evrei mesianici. Evreii mesianici cred că Iisus din Nazaret, pe care-l numesc Yeshua, este atât Mesia cel Înviat cât și Salvatorul Divin.Câteva date privitoare la ei pot fi urmărite pe enciclopedia electronică Wikipedia.

Deși termenul poate aduce o oarecare îndoială asupre creștinătății acestor urmași ai lui Pavel, totuși termenul de mesianic ilustrează credința acestora în Iisus ca este Mesia Iudeul promis de Scripturi. Evreii mesianici la început au purtat titulatura de nazarineni sau chiar urmași ai căii, așa după cum se remarcau ei în perioada de început. Acești evrei mesianici deși sunt urmași reali ai lui Iisus Hristos totuși ei rămân fideli culturii iudaice. Viața iudaică rămâne strâns legată de comunitate, așa încât evreii mesianici rămân o parte integrantă a istoriei poporului ales. În același timp însă credința în Yeshua a schimbat radical dimensiunea teologică.

Potrivit sitului Wikipedia în anul 1993 în Statele Unite ale Americii erau 160000 credincioși evrei mesianici, iar în lume 350,000. În anul 2003 erau cel puțin 150 de sinagogi mesianice și peste 400 în lume. Numărul evreilor mesianici în Israel se estimează între 6000 și 15000 de credincioși.

Evrei mesianici se consideră pe ei înșiși evrei, însă evreii care aderă la alte religii nu consideră religia mesianică o formă de iudaism. Mulți creștini consideră gruparea mesianică o formă de creștinism.

Evreii mesianici din zilele noastre provin din mișcarea creștină-evreiască din secolul al XIX-lea. Congregația evreilor-creștini a început în Anglia fiind condusă de Beni Abraham, în Londra și avea un număr de 41 de membrii. În anul 1866 a fost organizată Alianța Creștinilor Evrei din Marea Britanie. După această întâlnire urmează în anul 1915 Alianța Creștină a Evreilor în Statele Unite ale Americii (HCAA). Alianța Internațională a Creștinilor Mesianici s-a organizat în anul 1925.

Evreismul mesianic modern a renăscut în anul 1960. O influență majoră în această mișcare a avut-o Martin Chernoff care a devenit președintele Alianței (HCAA) între 1971-1975. În iunie 1973 a fost înaintată o moțiune pentru a schimba numele HCAA în Evrei Mesianici Alianța Americană (Messianic Jewish Alliance of America (MJAA)). Numele a fost oficial schimbat în iunie 1975. Schimbarea numelui a reprezantat mai mult decât o schimare semantică, o evoluție în procesul de gândire și religie, o exprimare expresă a identității evreiești.

Când acestă mișcare a luat amploare și s-a extins,au apărut noi alianțe ca: Alianța Mesianică din Israel.

Unele cuvinte folosite pentru a identifica aspecte ale evreilor mesianici sunt frecvent disputate și uneori par contradictorii, expresia în sine descrie în general credința că Iisus este Evreul Mesia și ascultarea Scripturii este răspunsul potrivit pentru credință. Adepții acestei forme de religie sunt numiți creștini mesianici. Denumirea de evrei mesianici este o denumire nouă, apărută după 1895, pentru a separa acești credincioși de termenul larg de creștinism.

CONCLUZII FINALE

Cu siguranță că una dintre cele mai puternice convertiri la creștinism menționată pe paginile Sfintei Scripturi a fost cea a Apostolului Pavel. Pe vremea când rabinul Saul se dezvolta tot mai puternic în spiritul fariseic iudaic, Hristos i se descopere și îi cere să renunțe la felul de viață punitiv împotriva creștinilor. Începând cu acea descoperire Apostolul Pavel este marcat de o întrebare ontologică după cum menționează Sfânta Scriptură în Faptele Apostolilor 9:5 Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Deși imediat primește răspuns la întrebare lui Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești, din acest moment va începe o călătorie impresionantă în viața rabinului Saul pentru a-L descoperi pe Iisus ca Mesia cel promis.

Mai mulți factori, printre care întâlnirile cu apostolii Domnului perioada de pregătire inițiatică în Arabia, predicile hristologice ale bisericii primare, revelațiile personle de care Dumnezeu i-a făcut parte, au contribuit la înțelegerea pe deplin a lui Iisus ca Hristosul lui Dumnezeu; însă cel mai important aspect în această descoperire l-a constituit cercetarea Scripturilor Vechiului Testament.

Epistolele pauline în mare parte reprezintă rezultatul cercetării hristologice la care a ajuns apostolul Pavel. Hristologia paulină a fost adesea discutată pornind de la numele pe care apostolul i le alocă lui Iisus – Hristos, Domnul, Fiul lui Dumnzeu, Mântuitorul dar și pornind de la analogiile proeminte cum sunt Adam, Mielul de Jertfă, Înțelepciunea, etc.

Lucrarea de față a dorit să prezinte o trecere în revistă a acestei liste hristologice pe care apostolul Pavel o face în câteva din epistolele sale. În mod concluziv se poate afirma că apostolul Pavel recapitulează elementele mesianice vechi testamentale pe care le retraduce găsindu-le împlinirea în Iisus Hristos.

Deși pelerinajul spiritual al rabinului Saul a avut o piatră de hotar importantă aproape palpabilă în momentul convertirii pe drumul Damascului, acest pelerinaj a continuat prin aplecarea asupra Scripturilor Vechiului Testament și înțelegerea lui Iisus Hristos prin prisma spectrului iudaic.

Concluzia fără echivoc la care a ajuns apostolul în urma pelerinajului spiritual al Scripturilor și celorlalți factori amintiți anterior, a fost că Iisus din Nazaret este Mesia, Hristosul. Pornind de la această convingere fermă, întreaga viață s-a schimbat radical. Descoperirea lui Iisus ca Mesia a determinat o nouă misiune, un nou fel de predicare și un stil de viață și etică.

Finalitatea pelerinajului spiritual al rabinului Saul, care a culminat cu schimbarea modului de trai, a influențat puternic biserica primară și a avut o contribuție uriașă în convertirea altora la creștinism.

Probabil că cel mai bine se poate sublinia chintesența paradimei teologicei și practice pauliene prin ceea ce apostolul neamurilor afirma în Epistola către Filipeni 1:21 Căci pentru mine viață este Hristos.

În mod aplicativ pelerinajul spiritual al rabinului Saul și în special rezultatul la care a ajuns, poate veni în ajutorul fiecărui om ca să-L descopere pe Iisus ca Mesia, Hristosul trimis în lume de Dumnezeu; iar odată ce a ajuns la această concluzie să poată împlini porunca apostolului Pavel scrisă în 1 Corinteni 11:1 Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos

Biliografie

1.Bauckham, Richard ,God Crucified, Monotheism & Christology in the New Testament – William Eerdmans, Grand Rapids, Cambridge, UK.

2.Bauckham, Richard, The Christology of Early Jewish Christianity, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan.

3.Bruce, F.F., Paul, Apostle of the Heart Set Free, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand-Rapids, Michigan, 2000.

4.Bruce, F.F., The Epistles to the Colossians, to Philemon, and to the Ephesians, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand-Rapids, Michigan, 1984.

5.Bruce, F.F., The Epistle to the Galatians, Eerdmans, Grand-Rapids, Michigan, 1982.

6.Bruce, F.F., Tyndale, New Testament Commentaries, The Epistle of Paul to The Romans,Inter-Varsity Press, Leicester, England, 1983.

7.Barnhouse,Donald, Grey Romans, vol 4, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand-Rapids, Michigan, 1977.

8.Charleworth, James, The concept of Messiah in the Pseudepigrapha, Principat, New York.

9.Cole, R.Alan, Tyndale, New Testament Commentaries, Galatians, Inter – Varsity Press, Leicester, England, 1983.

10.Cranfield, C. E. B. The Glory of Christ in the New Testament. Studies in Christology in Memory of George Bradford Caird , ed. L. D. Hurst and N. T. Wright; Oxford: Clarendon, 1987.

11.Diac, Radu, Viața Sfântului Apostol Pavel, Anastasia, București, 2002

12.Dunn, James, D.G., Word Biblical Commentary, Romans 1 – 8, Word Books Publisher, Dallas, Texas, 1988.

13.Dunn, James, The Theology of Paul the Apostle, T&T Clark, Edinburgh, 1998.

14.Elwell, W. A., & Comfort, P. W., Tyndale Bible dictionary, Tyndale House Publishers, 2001.

15.Ferguson, Everett, Backgrounds of Early Christinaity, William Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan.

16.Fitzmyer, Joseph, Pauline Thelogy, A brief Sketch, Prentice Hall Inc, Englewood Cliffs, New Jersey.

17. Fee, Gordon, The New International Commentary on the New Testament, The First Epistle to the Corinthians, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1987.

18.Goetzmann, J.,”Wisdom, Folly, Philosophy” in The New International Dictionary of New Testament Theology, Colin Brown, gen. ed., Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 1979.

19.Guthrie, Donald, New Testament Theology, Inter-Varsity Press, Leicester, 1981.

20.Grosheide, F.W., The New International Commentary on the New Testament, The First Epistle to the Corinthians, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1984.

21.Hawthorne, G. F., Philippians Word Biblical Commentary 43; Waco: Word, 1983

22.Hendriksen, William, Colossians, The Banner of Truth Trust, 1974.

23.Hendriksen,William, New Testament Commentary, Galatians & Ephesians, The Banner of Truth Trust, ,1968.

24.Harris, M. J., Prepositions and Theology in the Greek New Testament, The New International Dictionary of New Testament Theology ,ed. C. Brown; Grand Rapids: Zondervan.

25.Hooker, Morna, Not Ashamed of the Gospel, New Testament Interpretation of the Death of Christ¸ William Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids Michigan.

26.Hurtado, L.W., Lord, in Dictionary of Paul and His Letters, Gerald Hawthorne, Ralph Martin, Daniel Reid, Inter-Varsity Press, Downers Grove, 1993.

27.Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; Reid, Daniel G., Dictionary of Paul and His Letters, Inter-Varsity Press, Leicester, 1993.

28.Howell, Don N, Jr., God-Christ Interchange In Paul: Impressive Testimony To The Deity Of Jesus

29.Josephus, Flavius, Antichități iudaice, București, Hasefer, 2001.

30.Josephus, Flavius, Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor, Hasefer, București 1997.

31.Keener, Craig S., The IVP Bible Background Commentary : New Testament , Inter-Varsity Press, Leicester, 1993.

32.Knight III, George W., New International Greek Testament Commentary, Commentary on The Pastoral Epistles, Eerdmans publishing Company, Grand Rapids, 1992.

33.Kaiser, Walter C., Peter H. Davids, F.F. Bruce, Manfred T. Brauch, Hard Sayings of the Bible, Inter-Varsity Press, Leicester, 1997.

34.Kreitzer, L. J.,Jesus and God in Paul’s Eschatology, Sheffield: JSOT, 1987.

35.Ladd, George Eldon, A Theology of the New Testament, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1993.

36.Leland,Ryken ;Wilhoit, Jim ; Longman, Tremper, eds., Dictionary of Biblical Imagery, Inter-Varsity Press, Leicester, 2000.

37.Longenecker, Richard, The Christology of Early Jewish Christianity, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan.

38.Longenecker, R. N. Vol. 41: Word Biblical Commentary : Galatians. Word Biblical Commentary. Dallas: Word, Incorporated, 2002.

39.Lightfoot, J.B., The Epistles of St. Paul to the Colossians & Philemon, Macmillan and Co., London, 1927.

40.Munteanu, DR.L.G., Viața Sfântului Apostol Pavel, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane, Kolozsvar, Cluj, 1942.

41.McRay, John, Paul, his life and teaching- Baker Academic, Grand Rapids,2003.

42.MacArthur John, Galatians, Moody Press, Chicago, 1996.

43.MacArthur, John, The MacArthur New Testament Commentary, 1 Corinthians, Moody Press, Chicago, 1984.

44.Moo, Douglas, J., The New International Commentary of The New Testament, The Epistle To The Romans, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1996.

45.Morris, Leon, Tyndale New Testament Commentaries, 1 Corinthians, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1985.

46.Morris, Leon, The Epistle to the Romans, Inter-Varsity Press, Leicester, 1988.

47.Murray, J. Harris, Exegetical Guide to the Greek New Testament: Colossians & Philemon, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand-Rapids, Michigan, 1991.

48.Moisescu, Justin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Tipografia Alexandrul A. Terek, Iași, 1946

49.O'Brien, Peter T., Colossians-Philemon, Word Books, Dallas, 1982

50.Pollock, John, A life of Paul, Chariot Victor Publushing, Ontario.

51.Patriarhul României, Nicodim, Viața și operile Sfântului Apostol Pavel, traducere dupa R.W. Farrar, Editura și tiparul sfintei monastiri Neamțu, 1942.

52.Ridderbos, Herman, Paul, An Outline of His Theology, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1997.

53.Stott, John, Comentarii Biblice Expozitive, Romani, Logos, Cluj Napoca, 2000.

54.Stott, John – Crucea lui Hristos, Societatea Misionara Română, Wheaton, 1992,

55.Schreiner, Thomas, Paul Apostle of God’s Glory in Christ, InterVarsity Press, Downers Growe, 2001.

56.Schriener, Thomas, Paul Apostle of God Glory in Christ, Inter Varsity Press, Apollos, Leicester, England.

57.Tenney, Merill, Privire de ansamblu asupra Noului Testament, Societatea Misionara Romană

58.Thieselton, Anthony, The First Epistle to the Corinthians, Eerdmans, Grand-Rapids, Michigan, 2000.

59.Vaughan, Curtis, Colossians in The Expositor’s Bible Commentary, Frank Gaebelein, ed., Zondervan Publishing House, vol. 11, Grand Rapids, Michigan.

60.Verzan, Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Istoria Propovăduirii Evangheliei și Organizării Bisericii în Epoca Apostolică, Eibmbor, Bucuresti, 1996.

61.Witherington, Ben, III, Paul’s Narrative Thought World , Westminster, John Knox Press, Louisville, Kentucky.

62.Wenham, David, Paul, follower of Jesus, or founder of Christianity? William Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Cambridge.

63.Wright, N.T., Colossians and Philemon, Inter-Varsity Press, Leicester, 1989.

64.Yancey, Philip, Iisus pe care nu L-am cunoscut, Kerigma, Oradea.

65.Yung, Ronald Y.K., The Epistle to the Galatians, Eerdmans, Grand-Rapids, Michigan, 1953.

66.www.matthwmcgee.org/pauline.html

67.www.en.wikipedia.org/wiki/Messianic_Religious_Practices.