De LA Ideea Europeana LA Comunitatea Europeana
Cuprins
Introducere …………………………………………………………….p. 2
Capitolul I. Ideea Europeană în Europa
I. 1 Ideea Europeană în Occident…………………………………p. 4
I. 2 Proiecte de unificare europeană……………………………..p. 8
I. 3 Ideea Europeană în centrul și răsăritul continentului…p. 13
I. 4 Unificarea politică între reverie și acțiune………………p. 19
Capitolul II. Crearea Comunităților Europene
II. 1 Europa în perioada interbelică……………………………..p. 23
II. 2 Situația construcției europene după cel de-al II-lea război mondial..p27
II.3 Planul Marshall și rolul O.E.C.E. în procesul de unificare…………………………………………………………………………..p. 31
Capitolul III. Procesul construcției europene de la Tratatul CECO la Tratatul de la Nisa
III.1 Crearea și evoluția celor trei Comunități Europene….p.34
III. 2 Tratatul de la Maastricht………………………………………p. 48
III. 3 Perspectivele Uniunii Europene……………………………p. 58
Concluzii…………………………………………………………………….p. 69
Bibliografie………………………………………………………………..p. 73
Introducere
Mi-am ales acest subiect de lucrare de licenta deoarece, eu, personal, sunt fascinată de tot ceea ce înseamnă evoluția construcției europene, mai ales pentru că ea depindede voința politică a statelor europene și deci a popoarelor lor de a se desprinde trecu și de a acorda o mai mare pondere ideii de unitate, de destin comun.
Voi încerca în această lucrare să conturez materialul imagistic, scoțând în evidență particularitățile proiectului politic european, problema unui nou spațiu politic cât și constituirea unui nou model de societate.
În urma realizării acestui proiect, voi reuși să conștientizez tot mai mult faptul că, de patruzeci de ani ani Europa s-a dovedit a fi cea mai creativă, cea mai inventivă dintre ariile strategice. Construcția Comunităților, apoi a U.E. demonstrează eforturile făcute pentru organizarea unuia din spațiile cele mai complexe ale lumii.
Națiunile europene au fiecare istoria ei. Franța și Marea Britanie păstrează din trecutul imperial o amintire pozitivă și nu au față de exercitarea puterii neîncrederea neinstinctivă a germanilor, cărora puterea nu le-a adus decât catastrofe.
Una din reflecțiile asupra Europei unite poartă tocmai asupra depășirii modelelor statelor percepute ca particulariste și asupra mijloacelor de a lega diferitele spații juridice, culturale și politice care o compun se propune păstrarea suveranităților naționale și protejarea identităților prin crearea une constituții care să le recunoască.
La sfârșitul evului mediu, pe urma creștinătății apare conceptul politic de Europa. Deși de această dată noțiunea se umplea de o încărcătură politică, conotațiile religioase continuau să fie prezente. În întreaga epocă modernă, Europa se va suprapune Occidentului.
Se poate afirma că Europa este produsul imaginației intelectualilor și al politicienilor și că a fost necesar ca istoria continentului să parcurgă mai multe perioade în care viața, cel puțin de la un anumit nivel social încolo, să cunoască un anume fertil cosmopolitism.
Practic, primele realități instituționale ale Europei politice se nasc după Cel de-Al Doilea Război Mondial. Abia în anul 1992, Tratatul de la Maastricht, marchează începuturile unei Europe unite din punct de vedere politic și al procesului ei de lărgire.
Pe de altă parte însă, se poate vorbi și de o Europă a ideologiilor, de ideea de Europă (manifestată în viața de toate zilele prin ideile, insituțiile, cultura europeană care au fost exportate prin imperialism sau asumate prin contagiune și imitație).
În urma studierii documentației, cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât. Am dobândit o viziune de ansamblu asupra viitorului construcției europene.
Capitolul I
Ideea Europeană în Europa
I.1 Ideea Europeană în Occident
“De fapt alergăm după o himeră. Încercăm să reconstituim nașterea și propagarea unei idei, iar apoi a unui întreg sistem ideatic crescut în jurul acestuia. E cu putință oare? Cum am putea afla unde anume și când s-a născut Europa ca sentiment al comunității de civilizație? Când și unde anume, din ce aluat a dospit ideea de transformare a Europei într-o singură țară, o singură putere? E vorba de visul unui supraimperiu multietnic și multilingvistic ori pur și simplu despre utopia creștină a unui anti-Babel, a anulării prin decizie politică a «încurcăturii limbilor”?
Mircea Eliade
Europa este, înainte de toate, o chestiune de imaginar. De imaginar cultural și de imaginar politic. Ea nu se putea naște decât atunci când oamenii continentului, sau, oricum, elita, acestora, au ajuns la un anumit rafinament, la o anume treaptă a gândirii abstracte. Pentru că a gândi Europa pe deasupra obiceiurilor prea particularizante și dincolo de barierele multiple ale limbilor, a căuta în zecile de istorii diverse, fiecare cu momentele sale de glorie și de înfrângere, elementele unei istorii comune presupune cunoașterea unor spații de civilizație și cultură multiple și mai vaste decât cel în interiorul căruia s-a născut un asemenea înțelept. Din acest punct de vedere perioadele nu au fost multe, dar au existat cu vigoare: în antichitate au fost elenismul și lumea romană; în epoca modernă, Renașterea și Iluminismul. Dacă Europa nu s-a născut în vremurile vechi este doar pentru că stadiul respectiv de cunoaștere a fost unul care conducea la concluzia că lumea civilizată (opusă barbarilor și creaturilor mitologice) se grupa în jurul Mediteranei, însumând părțile sudice ale continentului nostru, nordul Africii și Orientul Apropiat. Acesta a continuat o bună bucată de vreme să fie perceput ca o simplă porțiune a ceea ce știm cu adevărat că este: ca simplu Occident, locul religiei latine, apoi al protestantismului, până la care turcii nu ajungeau. Dar turcii mai asediau încă Viena la sfârșitul secolului al XVII-lea (1683), ideea nu avea deci cum să privească tot ceea ce știm astăzi că ar cuprinde Europa.
“În sens geografic și destul de neprecizat, Europa devine o realitate în Grecia antică. Atunci se configurează pentru prima oară, și încă destul de nebulos, noțiunea teritorială de Europa. ”1
La sfârșitul evului mediu, pe urma creștinătății apare conceptul politic de Europa. Deși de această dată noțiunea se umplea de o încărcătură politică, conotațiile religioase continuau să fie prezente. În întreaga epocă modernă, Europa se va suprapune Occidentului.
La începutul secolului al XVIII-lea se vorbește despre intrarea Rusiei în Europa, semn că aceasta din urmă devenise o realitate politică vie, prestigioasă și percepută dintr-un unghi care îi surprindea o anume unitate.
“Revoluția Franceză a marcat un moment de turnură în această evoluție, atât prin aspirația sa de a fi mondială, cât și prin consecințele social-politice pe care le-a avut. Spiritul care a întrupat-o în mod radical a fost Napoleon. El a așezat într-o nouă matcă Europa statelor, catalizând transformarea ei într-o Europă modernă, a națiunilor. Preocuparea stăruitoare pentru european s-a manifestat în cazul împăratului francez în conceperea a trei planuri diferite de reorganizare și unificare a continentului.”2
Dacă la sfârșitul secolului al XVII-lea revoluționarii francezi doriseră să poarte noile idei și trasnformările societății «în toate cele patru vânturi», la 1848 noua revoluție depășise destul deja stadiul intențiilor, afirmându-se deja, ca o revoluție europeană. Particularismele naționale și chiar naționalismul s-au manifestat din plin în noul șuvoi revoluționar. Ele n-au obturat însă solidaritatea general europeană a revoluționarilor și nici n-au împiedicat schițarea unor planuri federative.
Practic, primele realități instituționale ale Europei politice se nasc după Cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1957 se face un alt pas esențial. Intră în vigoare tratatele de la Roma cu privire la utilizarea energiei atomului (EUROATOM). Un nou pas în aceeași direcție este formarea Comunității Economice Europene (CEE) în jurul unității vamale constituite o dată cu anul 1968.
În întreaga perioadă postbelică de până la Revoluția din 1989, Europa este unită doar economic, ca Piața Comună cuprinzând, în esență, statele occidentale.
Abia în anul 1992, Tratatul de la Maastricht, marchează începuturile unei Europe unite din punct de vedere politic și al procesului ei de lărgire.
Pe de altă parte însă, se poate vorbi și de o Europă a ideologiilor, de ideea de Europă (manifestată în viața de toate zilele prin ideile, insituțiile, cultura europeană care au fost exportate prin imperialism sau asumate prin contagiune și imitație). Situația aici este cu totul alta.
Europenismul a devenit o adevărată religie căreia i-au fost subsumate toate marile acțiuni de prozelitism imperialiste (cucerirea și convertirea Asiei, Africii, Oceaniei, Australiei, nu atât la valorile creștine, cât, prin intermediul acestora, la valorile civilizației europene.) Din acest punct de vedere, se pune problema când anume s-a agregat noua religie și care au fost marile momente ale istoriei sale.
Dacă asupra începuturilor acestui proces se purta interminabile discuții, este totuși limpede că apogeul se situează în sec. XVIII-XIX, o dată cu cucerirea Indiei și a Africii.
La fel de indubitabilă este și intrarea sa în criză, marcată de Primul și Al Doilea Război Mondial. Cel dintâi a marcat o neîmpărțire a sferelor de dominație imperialiste. La sfârșitul celui de-al doilea, sistemul colonial european începe să se destrame și până la sfîrșitul anilor '70 continuă să o facă cvasiintegral. Problema este dacă o dată cu finalul dominației politice asistăm și la sfârșitul europenismului în fostele colonii. Răspunsul este negativ, mai cu seamă că politica economică a marilor trusturi internaționale implantează în continuare elementele de civilizație de tip euroatlantic (civilizația americană nefiind fundamental diferită de cea europeană).
I. 2 Proiecte de unificare europeană
O idee se poate naște spontan, dar un proiect presupune operațiuni de asamblare și cântărire ideatică, măsurători de tot felul și comparații cu diverse evoluții mai mult sau mai puțin similare în raport cu proiectul la care se lucrează. Unificarea europeană este o asemenea idee. Anvergura ei, gradul de abstractizare al gândirii care a născut-o, ca și cunoștințele geografice, filologice și politice care erau indispensabile apariției sale fac, de la bun început, ideea europeană să fi avut un caracter extrem de elaborat. De la simplitatea de fond însă și până la punerea ei în act era, și este, o cale lungă. Situațiile concrete, din teren depășesc prin provocările lor, ca întotdeauna, distanțele pe care, altminteri, gândul le parcurge în viteză. Iată de ce, drumul spre unitatea Europei n-a fost unul singur și n-a fost nici unul drept, ci a cunoscut variante felurite și mulțime de meandre. Jean-Baptiste Duroselle a încercat o clasificare a tipurilor de proiecte care s-au afirmat pe parcursul istoriei continentului, pe parcursul încercărilor acestuia de a agrega ca un tot unitar. Istoricul francez vorbește în L'idée de l'Europe dans l'histoire de patru tipuri de proiecte încercate în decursul timpului pentru realizarea țelului unității: 1. unitatea după un principiu; 2. unitatea în diversitate; 3. unitatea prin forță; 4. unitatea prinelementele de civilizație de tip euroatlantic (civilizația americană nefiind fundamental diferită de cea europeană).
I. 2 Proiecte de unificare europeană
O idee se poate naște spontan, dar un proiect presupune operațiuni de asamblare și cântărire ideatică, măsurători de tot felul și comparații cu diverse evoluții mai mult sau mai puțin similare în raport cu proiectul la care se lucrează. Unificarea europeană este o asemenea idee. Anvergura ei, gradul de abstractizare al gândirii care a născut-o, ca și cunoștințele geografice, filologice și politice care erau indispensabile apariției sale fac, de la bun început, ideea europeană să fi avut un caracter extrem de elaborat. De la simplitatea de fond însă și până la punerea ei în act era, și este, o cale lungă. Situațiile concrete, din teren depășesc prin provocările lor, ca întotdeauna, distanțele pe care, altminteri, gândul le parcurge în viteză. Iată de ce, drumul spre unitatea Europei n-a fost unul singur și n-a fost nici unul drept, ci a cunoscut variante felurite și mulțime de meandre. Jean-Baptiste Duroselle a încercat o clasificare a tipurilor de proiecte care s-au afirmat pe parcursul istoriei continentului, pe parcursul încercărilor acestuia de a agrega ca un tot unitar. Istoricul francez vorbește în L'idée de l'Europe dans l'histoire de patru tipuri de proiecte încercate în decursul timpului pentru realizarea țelului unității: 1. unitatea după un principiu; 2. unitatea în diversitate; 3. unitatea prin forță; 4. unitatea prin acord reciproc.
În primul caz, singurul principiu pe care istoricul francez îl detectează este cel de esență religioasă, al fidelității față de catolicismul roman. Dar, dacă înțelegem prin unificare europeană toate tendințele din istoria continentului nostru de a crea o unitate europeană și superioară celei strict statale ori naționale, atunci consecvența ne obligă să vorbim și despre fidelitatea față de ortodoxia bizantină, care adună în evul mediu, și chiar ulterior, o serie de state precum Imperiul Roman de Răsărit, Bulgaria, Serbia, mai apoi și Țările Române și, în orice caz, Rusia într-un commonwealth ortodox pe care nu îl anulează nici măcar cucerirea turcească și topirea, în unele cazuri, a formelor statale proprii în Imperiul Otoman. Iar acest commonwealth a supraviețuit în decursul întregii istorii post medievale europene, până astăzi, chiar dacă a primit grave lovituri (precum cea, din ultimul secol, a ateismului roșu, comunist).3
Dacă îl urmăm pe Duroselle în meditația sa, nu putem totuși să nu ne punem o întrebare: oare unicul principiu în jurul căruia s-a încercat depășirea limitărilor impuse de granițele etnice și lingvistice, ca și de către cele statale, a fost cel religios? Probabil că nu. Chiar dacă nu au avut aceeași forță socială de impact, de la cei mai umili membri ai societății până la aristocrație și principi, au existat totuși anumite idei culturale care au constituit un asemenea principiu unificator în diverse momente ale istoriei. S-ar putea enumera aici umanismul, care așeza omul în centrul atenției cărturarilor și artiștilor, substituindu-l obsedantelor preocupări teologice de până atunci, Renașterea rezultată de pe urma acestei tentative conducând la formarea unei pături intelectual-culturale de cetățeni ai aceleiași Republici a literelor, ai aceleiași patrii cosmopolite, care reunea și maeștri ai gândirii italiene, dar și nordici, precum Erasmus ori Thomas Morus, sau oameni ai centrului Europei de talia lui Nicolaus Olahus.
La fel s-a întâmplat de fiecare dată când o nouă idee-forță a impus în viața publică europeană o altă modă. Este cazul barocului și al iluminismului din secolul al XVIII-lea, care străbate Europa de la un capăt la altul, cuprinzând toate ariile geografice și generând un nou cosmopolitism fertil, redimensionarea Europei, ceea ce Paul Hazard numea în Criza conștiinței europene, trecerea de la mica la marea Europă, comunicarea mai intensă între diferitele părți ale continentului. Iar dacă barocul impunea o modă, un nou gust, o nouă sensibilitate, artistică, dar și cotidiană, iluminismul aducea o nouă idee: progresul societății prin acțiunea concertată a elitelor îndreptată către idealul iluminării celor mulți. Este, apoi, și cazul romantismului, purtat de un suflu favorabil pretutindeni prin Europa în siajul armatelor napoleoniene, cel care a propus o sensibilitate deplasată spre afirmarea impetuoasă a marilor elanuri sufletești și s-a sprijinit pe valorile, combinate sau divergente, de la caz la caz, ale naționalismului și liberalismului. Este vorba și despre Europa avangardelor de la sfârșitul epocii sugestiv numite la belle époque, atunci când ideea revoltei față de academism și de gustul filistin în artă a străbătut toate curentele novatoare, de la dadaism și futurism până la suprarealism.
“Poate că asemenea mișcări de mare amploare reprezintă altceva decât un elan spre unitatea continentală în virtutea unui principiu. În romantism și în vremurile avangardei nu au existat, precum în Renaștere ori iluminism, conducători politici care să viseze la realizarea efectivă a comunității superioare în virtutea ideilor impuse de noua modă.”4
Un alt criteriu aflat în atenția lui Duroselle este cel al unității prin forță. Exemplele la care recurge istoricul sunt de domeniul evidenței: Napoleon și Hitler. Prejudecata occidentocentrică îl împiedică pe istoric să privească și spre răsărit, unde politica Habsburgilor în secolul al XVIII-lea era dominantă, și nu numai, ori întreaga politică internațională a lui Stalin dau motive suficiente pentru a le pomeni în contextul de față. Chiar dacă nu au izbutit până la capăt, aceste inițiative ale Vienei (deci ale Europei centrale) și Moscovei (deci ale Răsăritului european) nu pot fi trecute cu vederea și au darul de a demitiza. Transpare astfel cu suficientă claritate că nu Apusul a deținut monopolul integral al politicii violente, al expansionismului european în Europa.
În ceea ce-l privește pe Stalin, politica sa avea temeiuri doctrinare mai vechi. Ele pot fi urmărite până la acel apocrif, dar nu mai puțin important pentru a urmări scopurile ultime ale Moscovei, dincolo de limitele orânduirilor sociale ori ale regimurilor politice, Testament al lui Petru cel Mare.
“Unitatea prin diversitate, identificată de Duroselle în trei perioade distincte ale istoriei continentului, vechiul regim, epoca dreptului public european și a echilibrului puterilor, nu este totuși o unitate reală, ci mai curând o coexistență pașnică întreruptă de crize acute, mărturie a concurenței dintre state.”5 Adevărata unitate în diversitate poate fi constatată mai curând în interiorul marilor imperii multinaționale, de la cel Habsburgic la cel Rus (alb și roșu), dar ea nu este nicidecum obținută și întreținută pe cale pașnică și prin consens. Practic, abia o dată cu punerea în aplicare a planurilor de federalizare europeană se poate vorbi despre acest nou tip de unitate continentală; nici de această dată însă fără accidente de parcurs, inerții, împotriviri, și nici acum într-o manieră globală. Este, în ciuda acestei constatări, planul cu șansele cele mai mari de construcție trainică și de durată. Trăinicia ei ține de faptul că se realizează prin acord reciproc, cum îi spunea același istoric.
Din tipologia datorată lui Jean-Baptiste Duroselle realitatea sprijină deci, prin mărturia ei, doar două formulări: cea privitoare la realizarea unității prin forță și cea care se recomandă a fi o unitate în diversitate (obținută fie prin forță, fie prin acord reciproc).
Concluzi este că, au fost două tipuri de unitate europeană obținute în istorie: cea datorată unor modalități pașnice (unitatea în diversitate) și crea prin forță (în virtutea unui principiu sau a unei strategii conjuncturale). Dar în timp ce ultima nu se putea menține, cea dintâi are toate șansele de a se dovedi trainică.
I.3 Ideea Europeană în centrul și răsăritul continentului
În Europa Centrală, primul stat care a încercat să adune în jurul lui o ecumene care să se propage dincolo de limitele propriei etnii a fost statul maghiar. Întemeiat de Ștefan cel Sfânt în secolul X, acest stat datorat războinicilor asiatici creștinați și deveniți brațul înarmat al papalității pe direcția Răsăritului ortodox ori păgân (precum în imperiile stepei: cel peceneg și cel cuman) a reușit, printr-o serie de cuceriri teritoriale din perioada arpadiană și printr-o politică dinastică inteligentă, să ia dimensiunile unui regat cu ambiții cvasiimperiale. Această evoluție a fost însă, încă devreme, zăgăzuită spre apus de împărații austrieci, iar ulterior, după episoade impresionante care au cuprins inclusiv uniuni dinastice cu Polonia, a cedat total, până la dezmembrare, în fața ofensivei turcești. La 1526, prin bătălia de la Mohács, visul maghiar se spulbera. Regatul se dezmembra, parte trecând la împăratul austriac, parte devenind pașalâc, iar un al treilea segment constituindu-se într-un principat autonom. El urma să cunoască o nouă afirmare o dată cu semnarea pactului dualist cu curtea de la Viena, în 1867. De această dată nu mai era vorba de un imperiu maghiar, ci de o participare a clasei nobiliare maghiare la gestionarea teritoriilor aflate în posesia austriacă.
Un alt stat preocupat să-și croiască un destin imperial a fost Regatul Polono-Lituanian. Ambiționând să se extindă spre răsărit și sud, pe seama populației rusofone din Galiția și Ucraina, ca și pe seama românilor din Moldova, coroana polonă s-a văzut, la rândul ei, pusă în dificultate de avansul Imperiului Otoman în Europa Centrală, pentru ca ulterior să facă, ea însăși, obiectul împărțirii între marile imperii hrăpărețe din jur (Austria, Rusia, Prusia) în două rânduri, dispărând ca stat până după Primul Război Mondial.
Marele purtător al ideii de comunitate superioară în Europa Centrală a fost însă Imperiul Habsburgic. El s-a afirmat devreme ca un campion al ideii imperiale și, grație unei politici suficient de abile, a reușit, vreme de o mie de ani, să-și onoreze ambițiile, extinzându-și dominația către răsărit și sud pledând pentru unificarea tuturor germanilor sub autoritatea sa. După o competiție strânsă cu Imperiul Otoman pentru dominarea Europei Sud-Estice și centrale, sfârșită imediat după ultimul asediu turcesc asupra Vienei (1683) și după cuceririle teritoriale rapide ce au urmat, Austria a rămas în competiție cu celelalte două puteri din zonă: Prusia și Rusia. În secolul XIX a devenit evident că visul tuturor germanilor în jurul său se lovea de competiția redutabilă a Prusiei. Abandonând deci, din motive tactice, acest plan, Austria s-a aliat cu Germania, fosta Prusie, împotriva amenințătoarei Rusii, purtând un război care a devenit foarte repede mondial și din care a ieșit învinsă. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului, atât ca formă statală și regim politic, cât și sub raportul posesiunilor teritoriale. Cele 19 puncte wilsoniene au decis pentru Europa Centrală și Răsăriteană un destin consumat în limitele naționalului. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că Rusia a ieșit mai câștigată din marea confruntare, imperiul alb (țarist) mărginindu-se la schimbarea propriei culori și devenind roșu (comunist).
“În centrul continentului, ideea europeană a cunoscut doar tentative expansioniste bazate pe forță. Ele s-au înscris în durată lungă, întinzându-se pe câteva secole (precum în cazul Ungariei sau Poloniei), ori chiar un mileniu (cazul austriac). Datorită acestui fapt, ele s-au dovedit forme istorice neviabile și până la urmă s-au destrămat.”6
Experiența central-europeană demonstrează, dacă mai era cazul, necesitatea unor construcții întemeiate pe acord mutual și pe o delegare voluntară de suveranitate. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că promotorul mișcării paneuropene, Coudenhove-Kalergi, era austriac, provenind deci tocmai din centrul Europei. El se formase într-o epocă în care imperiul mai exista și când tipul de unitate eurpopeană sprijinit de această vetustă închisoare a popoarelor mai funcționa. Dincolo de toate lucrurile care îl separă pe contele Kalergi de K. und K., se poate totuși vedea în acțiunea sa o formă de continuitate la nivelul aspirației de a clădi o formă de unitate europeană, cu mijloace radical diferite.
Trei sunt marile încercări ale Răsăritului european de a agrega în jurul său o comunitate superioară, ambiționând să polarizeze în jur părți cât mai întinse ale continentului:
Sud-estul bizantin, continuitatea romană și creștinismul răsăritean;
Moscova, ca a treia Romă, moștenirea romano-bizantină și ortodoxie în strai slavon, de fapt, panslavismul;
Comunismul, idealul marxist ca vehicul al hegemoniei Moscovei în lume.
Ultimele două reprezintă, dintr-un alt punct de vedere, și o mutare a centrului de greutate răsăritean de la sud la nord, ca și în vestul continentului. Dar în timp ce în Occident, dacă ar fi fost să-l credem pe Max Weber, cauza a reprezentat-o un mare eveniment politico-religios (Reforma), dincoace, în Răsărit, avem de-a face cu efectele unor evenimente politico-militare (cucerirea Imperiului Bizantin de către turci și agregarea imperiului țarilor).
“Întâia mare tentativă este în acest spațiu răsăritean, una mediteraneeană. Poate fiindcă ea venea dintr-un topos care se definea ca sinteza greco-romanității răsăritene cu Asia Mică, pecetea incofundabilă pe care a purtat-o în istorie tentativa bizantină a fost marcată de caracterul autocrat al puterii basileilor bizantini și de lipsa unei societăți care să conțină germenii democrației. Cel puțin așa sunt tentați să interpreteze cărturarii modernității vestice autoritarismul și bunul-plac ce au marcat cel mai adesea viața politică din Imperiul Roman de Răsărit: ca pe tributul plătit al unor moravuri și obiceiuri asiatice. La acestea se cuvin adăugate și alte caracteristici ale vieții publice bizantine. Printre ele: absența unei autonomii orășenești de tip occidental, care ar fi permis dezvoltarea unei intelectualități laice și, implicit, a unei reflexivități nenhibate, dezbărate de povara secundării autorității teologice ori statale.”7
Trebuie amintită apoi faimoasa alianță dintre biserică și stat, sau cezaropapismul, cum i s-a spus. Ea a condus la o solidaritate care, și ea, era de natură să saboteze orice discurs apt de a-l contracara pe cel oficial Când un asemenea discurs va apărea, anume cel isihast, el se va opune nu doar vieții de curte, dar și vieții în societate, pledând pentru eremitism și meditație în austeritate. Deși radicală, contribuția lui Grigore Palamas și a celor care l-au urmat nu era de natură să modifice situația din societatea bizantină în sensul unei liberalizări.
Cucerirea turcească a Balcanilor, fenomen progresiv, încununat de căderea Constantinopolului la 25 mai 1453, a modificat radical situația, înlocuind o mare putere creștină cu una musulmană. Dn punctul de vedere al discuției de față, Poarta și-a asumat pretențiile bizantine de dominație regională. Dar nimic din efortul otoman nu ne îndreptățește să considerăm acest succesorat și o tentativă de întemeiere a unei macrocomunități europene. Nici o clipă sultanii de la Bosfor nu au vizat exclusiv teritoriul european, rămânând legați trainic de Asia și Africa de Nord. Doar atât, că turcii înlocuiau un autoritarism cu un altul. Islamul cu fundamentalismul său religios contura, în continuarea Bizanțului, dar mai accentuat, un autocratism arbitrar de tip asiatic.
Căderea Bizanțului a provocat un șoc imens în rândul ecumeniei ortodoxe. Proiectul patronării acesteia, spirituale și, dacă era posibil, chiar politice (câtă vreme învestitura politică își avea o legitimitate divină), nu a murit însă o dată cu ultimul basileu. S-a născut astfel autocratismul Romei a III-a (panortodoxismul și panslavismul).
Propaganda bisericii ortodoxe rusești a exercitat o presiune constantă și puternică asupra puterii laice, determinând o asumare timpurie a responsabilităților privitoare la ecumena ortodoxă (și implicit privitoare la politica expansionistă ori de influență în direcția Balcanilor). Era firesc ca solidaritatea bizantină dintre puterea laică și cea ecleziastică să-și găsească expresia și în viața publică a imperiului țarilor, câtă vreme acesta se reclama drept purtătorul exemplar al moștenirii marii puteri de odinioară de la Bosfor. Așa încât nu este de mirare că țarina Ana făcea deja planuri de cucerire a Constantinopolului, iar Ecaterina plănuia, în 1782, împreună cu Habsburgii, împărțirea Imperiului Otoman.
Dar toate acestea nu erau suficiente pentru ca planul ecumenic și imperialist rus să reușească. La sfârșitul secolului al XVII-lea devenise evident că societatea rusă este înapoiată și că ambițiile trebuiau sprijinite printr-o reformă radicală. Pe la 1700, Petru I imaginează proiectul europenizării Răsăritului (rusesc). În viziunea țarului luminat, ea trebuia să fie o introducere de sus, voluntaristă, a modelului occidental în Est (selectiv, desigur, și, în orice caz, nondemocratic). Ceea ce se realiza era un mimetism exterior: moda și instituțiile occidentale pătrundeau în administrație, cultură, vestimentație și moravuri. Nu se ajungea însă la ameliorarea situației iobagilor și la reformarea structurală a societății.
În secolul al XIX-lea, ideea mesianismului rusesc devine și mai clară. Alexei Stepanovici Khomiatov a fost cel care a combătuit occidentalismul unora dintre reprezentanții elitei rusești. Sistemul său teologico-politic, întocmit după 1845, conținea o critică a Occidentului dominat de protestantism și socialism, trăsătură ce trebuia să-l conducă în mod necesar la prăbușire. Singura șansă de mântuire era cucernicia ortodoxă a țăranului rus și unitatea statelor slave balcanice cu egida Rusiei.8
Curând, slavofilia s-a tranformat în panslavism mesianic, Rusia dobândind astfel noua ideologie de care avea nevoie ca motor al tendințelor sale de agregare prin forță, însă sub aparențe generoase, a unității continentale. După ce, prin Petru I și urmașii săi, încercase să europenizeze colosul întins pe două continente, acum formula un program care să-i permită să includă și Occidentul Europei într-o unitate mai largă. Se spunea astfel că Rusia ortodoxă va depăși Occidentul și va deveni civilizația universală a viitorului. Până și adversarii slavofiliei, precum Herzen, ori un socialist, ori Bakunin, părintele anarhismului, erau sub influența ei, neîndoindu-se de rolul țăranului rus și de viitoarea hegemonie rusă asupra Occidentului.9
Panslavismul i-a avut ca părinți pe Fadeev și Danilevski, a căror pledoarie se orienta către ideea federației țărilor slave sub egida rusă, conducând la eliberarea de sub turci și austrieci. Ulterior, slavofilia, apologia sufletului țărănesc și a spiritului antioccidental, a fost propagată de narodnici, de Tolstoi, de spiritualiștii ruși care a salutat evenimentele din 1917, crezând că vor conduce la o revoluție creștină.
Interesant este faptul că Revoluția din Octombrie 1917 are două fețe: una occidentalistă, în măsura în care importa o ideologie revoluționară occidentală (marxismul); alta slavofilă, în măsura în care continua ideea Romei a III-a, așa cum o exprimase grupul de socialiști utopici al lui Petrașevski ori cum o continuase scitomania lui Ivanov-Razumnik. Această coexistență a celor două modele indică faptul că, într-o formă sau alta, Rusia nu a renunțat la programul europenizării ei, fie și numai pentru a putea rusifica mai bine Europa. Prestigiul enorm de care s-a bucurat, vreme de aproape un secol, URSS și proiectul utopic care născuse acest stat, în rândul membrilor ori simpatizanților stângii occidentale, tentativele de puci ori revoluționare comuniste din Germania și Ungaria, precum și suportul intern al unor pături sociale din statele Europei de Răsărit și Centrale în primii ani postbelici, când s-au instalat aici așa zisele regimuri de democrație populară, demonstrează că adoptarea aceseti linii ideologice n-a fost o simplă greșeală ori o pură întâmplare. Tot la fel, izbucnirea Revoluției Socialiste din Octombrie sub conducerea unui nucleu de adepți ai tezelor occidentale, europene marxiste, eveniment care a condus la surparea imperiului și la apariția primului stat socialist din lume, indică seducția acestui model importat din Vest într-o societate pe care panslaviștii o considerau atât de radicală diferită.
I. 4 Unificarea politică între reverie și acțiune
După 1945, ideile lui Churchill (din discursul său de la Zürich din 1946) s-au întâlnit într-un mod fericit cu cele ale lui Robert Schuman. Joncțiunea lor, ca și faptul că fuseseră formulate nu de niște simpli teoreticieni, ci de niște personalități implicate în practica politică, au făcut ca respectivele idei să fie transpuse, progresiv, în act.
“Un început semnificativ a fost crearea în 1949, la Londra, a Consiliului Europei. Organismele sale sunt Adunarea Consultativă, formată din delegații parlamentelor, și Consiliul Miniștrilor de Externe, ambele aflate la Strasbourg. Consiliul a adoptat Convenția drepturilor omului, aceasta fiind una dintre primele și cele mai importante măsuri ale sale.”10
În ce privește integrarea statelor europene într-o comunitate unică, ea poate fi urmărită pe mai multe planuri. Unul dintre acestea este cel al integrării militare.
Începuturile ei se situează în anul 1948, când la Bruxelles se încheie un pact de asistență. Participă la el statele Beneluxului, Marea Britanie și Franța. Un an mai târziu, la propunerea lui Churchill și a lui Pleven, președintele Consiliului, în fața crizei coreene se decidea crearea unei comunități a apărării europene, cu participare germană. Astfel se năștea, printr-un tratat semnat la Pris, o forță europeană occidentală legată de NATO (planul Pleven) pe care însă Franța refuză să o ratifice. În 1954 s-au semnat acorduri la Paris. Cu privire la contingentele naționale ale statelor europene occidentale se decidea să fie puse sub comanda NATO. Răspunsul din Est va veni sub forma agregării Pactului de la Varșovia (1955).
“În cazul doctrinei Truman, George C. Marshall (1880-1959), ministrul de externe al SUA, propunea, în 1947, un program de reconstrucție europeană: SUA vor livra materii prime, mărfuri și capitaluri, parte sub formă de credite, parte prin donații. URSS a refuzat acest instrument al imperialismului dolarului, iar Polonia și Cehoslovacia, prezente inițial la Paris la conferința planului Marshall, s-au retras la rândul lor. Urmarea planului este că în 1948 se constituie la Paris Organizația Europeană de Cooperare Economică, însărcinată să repartizeze donațiile și creditele americane (în jur de 14 miliarde de dolari până în 1952). Ca un răspuns, în Est se creează COMECON.”11
În anul 1957 se face un alt pas esențial. Se încheie tratatele de la Roma cu privire la utilizarea energiei atomului (EURATOM) și se formează o Comunitate Economică Europeană (CCE) în jurul unității vamale constituite o dată cu anul 1968. Organismele ei sunt Consiliul de Miniștri, reprezentanți ai statelor care definesc marile linii de acțiune. Acesta numește pe patru ani Comisia Executivă, cu sediul la Strasbourg, controlează comisia.
Anii '70 vor aduce lărgirea Comunității Economice Europene. După ce Norvegia a refuzat prin referendum intrarea sa în Piața comună, Danemarca a ratificat intrarea sa în Piața Comună. În același an s-a alăturat celorlalți membri ai Angliei, fiind urmată la 1 ianuarie 1973 de Irlanda.
Noul deceniu a antrenat noi evoluții pe calea înfăptuirii unității economice europene. În 1981 a intrat și Grecia în Piața Comună. La 1 ianuarie 1986 Spania și Portugalia făceau același pas, în pofida rezervelor formulate de Grecia. CCE cuprindea acum 320 de milioane de consumatori.
Revoluția din Europa Centrală și de Răsărit din anul 1989, care a avut drept consecință eliberarea statelor din zonă de sub robia ideologică a comunismului care a condus, ulterior, la prăbușirea URSS, a creat posibilitatea unei lărgiri fără precedent spre răsărit a Comunității Europene, marcând o nouă etapă în istoria acesteia. Aceasta s-a văzut clar o dată cu semnarea Tratatului de la Maastricht.
“După ce vreme de secole, Europa fusese a statelor teritoriale, la sfârșitul secolului XX ea făcea pași deciși spre o comunitate unită de interese economice și de nevoia de securitate. Unitatea politică europeabă rămâne pe mai departe însă un deziderat.”12
“Spre ce se îndreaptă Europa astăzi? Proiectul unificării ei globale implică o reorientare redutabilă a discursului. Europa națiunilor pare să realizeze astăzi că, după un secol de istorie în care a pierdut supremația, e timpul să învețe lecția cea mai profitabilă pentru sine. Care e această lecție? Desigur, cea a unificării, a depășirii idionsicrasiilor etnice și politice. Discursul dominant tinde, în aceste condiții, să devină europenist, în varianta sa federalistă. Să fie, oare, vorba despre un nou europocentrism? Dacă se are în vedere tendința de a feri Europa de o poziție marginală, la care ea părea tot mai mult să fie condamnată pe durata lungă, deci dacă ne referim la dorința și eforturile Europei de a rămâne cât mai în centrul vieții economico-sociale și politice globale, atunci putem conchide că da.”13
Anul 1989 a marcat o piatră de hotar. O dată cu revoluția europeană, dispărea Imperiul Sovietic. Acest fapt a avut cel puțin două consecințe importante: în primul rând, prin disoluția polarității duble, americano-sovietice, SUA rămânea polul de forță unic al lumii, ajungând practic la apogeul puterii lor. Pe de altă parte, prin dispariția colosului roșu, statele satelite din Europa redeveneau independente de facto, devenind parteneri virtuali în procesul de unificare continentală. Visul Europei unice intra astfel într-o nouă etapă, după cum și a dovedit-o semnarea, în 1992, a Tratatului de la Maastricht și trecerea de la un număr de 12 la 15 state unionale.
“În legătură cu acest ritm, relativ accelerat, menit să conducă la unificarea politică, pe de o parte, și la extinderea Uniunii Europene spre răsărit, pe de altă parte, este de notat că motivațiile sunt mai complexe decât ar părea la prima vedere.”14
Toate cele precedente par să enunțe tocmai apariția unui neoeuropocentrism. Spre deosebire de europocentrismul clasic, întemeiat pe o conștiință a superiorității occidentale și pe dorința de dominație, noul discurs are un caracter pozitiv. El nu denigrează celelalte culturi și civilizații, ci caută să-și acrediteze propriul profil într-o versiune activ-prospectivă, nu nostalgică. Pe de altă parte, modul în care se vede pe sine în raport cu ceilalți parteneri, noneuropeni, se întemeiază pe ideea unei puneri reciproce în vasloare și pe un respect pentru valorile la care aderă alteritatea.
Neoeuropenismul ce se conturează tot mai mult în ultima perioadă se definește ca o tentativă de construire culturală a unei conștiințe identitare europene, neexcluzând vechile identități naționale, dar pe deasupra lor, și nedizolvându-se nici într-o conștiință globală, planetară.
Capitolul II
Crearea Comunităților Europene
1 Europa în perioada interbelică
Primele indicii concrete ale dorinței de a crea o Europă unică au apărut între cele două războaie mondiale. Imediat după primul război mondial întreaga Europă zăcea în ruine, bilanțul fiind tragic: aproape 10 milioane de morți.
În timpul primului conflict mondial a avut loc și Revoluția din Octombrie din Rusia. A urmat apoi Tratatul de la Versailles care a marcat sfârșitul primului război mondial.
Pentru prima dată Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în soluționarea problemelor existente pe plan european.
“Liga Națiunilor a fost creată pentru soluționarea amiabilă a eventualelor conflicte ce ar putea apăra în viitor.”15
Astfel, ca urmare a declinului politic al Europei problema organizării ei începe să fie limpede percepută. Deja apare opoziția între două concepții diferite despre construirea Europei:
O simplă cooperare care să menajeze suveranitățile statale existente.
O depășire a suveranității printr-un proces de unificare, de integrare a Europei, cum se va spune mai târziu.
Pentru prima dată proiectul unei Europe unite a dobândit contur precis grație acțiunii diplomatului (contele) Coudenhove – Kalergi susținător al celei de-a doua concepții asupra Europei – în mod deschis federalistă.
Astfel, în 1922, contele Kalergi a publicat la Viena manifestul Pan Europa în care afirma. “Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire.” În 1926 el reunește la Viena Congresul constitutiv al Uniunii Pan Europene la care iau parte 2000 de persoane.
Această mișcare s-a inspirat din modelul federal oferit de Statele Unite ale Americii.
Mai puțin cunoscut, danezul Heerfordt a publicat în 1924 un eseu intitulat “Europa communis” care conținea o critică acerbă a Societății Națiunilor a cărei slăbiciune indică deja că aceasta interzice realmente recursul la război, dar și o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituțiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european16.
Heerfordt a prevăzut în proiectul său o adunare interparlamentară, un director al șefilor de stat dispunând de un drept de veto și un minister federal responsabil în fața Adunării, un regim special pentru Agricultură și o perioadă de tranziție înainte de realizarea unei uniuni vamale.
Mai răsunătoare a fost inițiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de extene în anii 1929-1930. În septembrie, Briand a rostit în fața celei de-a zecea sesiuni a Adunării Societății Națiunilor un discurs care deși a avut mare impact asupra opiniei publice europene, era totuși destul de echivoc: “Ideea europeană care a obsedat imaginația filosofilor și poeților a progresat în spirite. Cred că între popoarele care sunt grupate geografic așa cum sunt poparele Europei trebuie să existe un liant federal.”
Briand, cu toate că este un partizan al noțiunii de federalism precizează de îndată că “liantul federal nu va trebui să atingă suveranitatea nici uneia dintre națiunile care ar putea face parte din această asociație.”
Echivocul existent în discursul lui Aristide Briand nu a fost înlăturat nici în memorandul privind Uniunea Federală Europeană, redactat de secretarul general din ministerul afacerilor externe francez Alexis Lejer, și prezentat Adunării Societății Națiunilor pe 1.05.1930. Nu se poate nega că ideea unei federalism european, chiar lipsit de orice consecință pe plan practic a ridicat foarte multe obiecții în plan guvernamental.
Dintre membrii Societății Națiunilor doar Iugoslavia își manifestă adeziunea față de proiect. De pe o poziție conservatoare, Anglia s-a limitat doar la a reaminti legăturile sale speciale cu Commonwealthul.
În Germania, alegerile din 1930 au constituit primele succese ale Partidului Național Socialist al lui Hitler, deci pe plan european se relevă încă o dată existența unor divizări și imposibilitatea conștientizării necesității de organizare a Europei.
Deci, regimurile dictatoriale și naționaliste care s-au instalat în Germania și Italia au fost total opuse acestui proiect care a eșuat. Începând cu această perioadă, cuvinte precum comunitate și piață unică sunt utilizate în discursuri; colaborarea franco-germană care astăzi este o constantă a problematicii europene ca o condiție prealabilă a unificării europene17.
Din nefericire, criza economică din 1929 și instaurarea unor regimuri naționaliste în Italia și Germania au distrus în fașă toate proiectele de constituire a unei Europe unite. A trebuit așteptat celui de-al doilea război mondial pentru a asista la reapariția acestor proiecte stimulată de dorința ardentă de a garanta pacea în Europa (trebuia dată o consistență cuvintelor de ordine “niciodată să nu mai fie război.”)
Procesul de criză a Uniunii Europene nu a început, deci, cu adevărat, decât după cel de-al doilea război mondial. El prezintă multiple etape, dintre care unele negative.
II. 2 Situația construcției europene după cel de-al doilea război mondial
Încă din anii de război ideile federaliste s-au răspândit în marea parte a micărilor de rezistență națională. Guvernele țărilor ocupate, refugiate la Londra s-au preocupat de organizarea vitoare, politică și economică a continentului care urma să permită reconcilierea popoarelor și reconstruirea economiilor.
Unicul proiect care s-a materialita a fost crearea Beneluxu-lui (1944). În octombrie 1942 într-o nouă Anglie devenită pol al Europei libere Winston Churchill i-a adresat lui Anthonz Eden un memorandum asupra Statelor Unite ale Europei.
Odată reinstaurată pacea după al doilea război mondial Winston Churchill revine asupra acestei idei cu prilejul conferinței care a avut loc la data de 19-09-1946 la Universitatea din Zürich.
În această conferință, Winston Churchill a preconizat crearea Statelor Unite ale Europei cu dorința de a reconstitui familia europeană și de a-i oferi o structură care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace, în securitate și libertate.
Prin rostirea acestei cuvântări se confirmă deja schisma dintre marii învingători, precum și divizarea lumii pe care aceasta o va provoca: din familia europeană menționată de Winston Churchill vor face parte numai popoarele din vestul continentului, marile regăsiri ale familiei europene având loc abia 45 ani mai târziu la momentul căderii Zidului Berlinului, moment care a marcat prăbușirea sistemului comunist.
Acest apel al lui Winston Churchill a relansat acțiunea mișcărilor federaliste latente care în anii 1946-1947 s-au multiplicat. De aici, o primă sarcină care s-a impus a fost unificarea lor. Astfel, s-a reunit un congres la Montreaux, în august 1947, care, a lansat un apel pentru convocarea acestora.
În decembrie 1947 cele mai influente dintre mișcările europene au constituit sub președinția ministrului britanic Duncan Sandyes un comitet internațional de coordonare pentru Europa unită. Acest comitet a convocat de pe 7 până pe 10 mai 1948, la Haga, un mare congres al Europei care a reunit 800 personalități din 19 țări.
Prezidat de Winston Churchil, congresul nu a fost decât o tribună parlamentară, un vast forum pentru dezbateri și nu o conferință a reprezentaților guvernelor abilitați să elaboreze o bază juridică pentru uniune. Nu s-a finalizat, deci, prin reformularea unor propuneri clare.
Congresul pe 10 mai 1948 a adoptat un mesaj către europeni:”nici una dintre țările noastre nu poate pretinde, ea singură apărarea serioasă a independenței sale. Nici una dintre țările noastre nu poate rezolva singură problemele pe care le ridică economia modernă. În lipsa unei uniuni consimțite, anarhia noastră de acum ne va expune mâine unei uniuni forțate, fie prin intervenția unui imperiu din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din interior.”18
În rezoluția sa politică finală, congresul a cerut alegerea de către parlamentele naționale a unei Adunări parlamentare europene. Această propunere a fost transmisă, în august 1848, de guvernul francez statele membre ale Uniunii Occidentale creată prin tratatul de la Bruxelles.
Astfel, o inițiativă privată avea să ducă la crearea unei organizații internaționale de drept internațional public. Cu toate acestea, două teze s-au confruntat în sânul Comitetului permanent pentru studiul și dezvoltarea federației europene, constituit de cele cinci state ale tratatului de la Bruxelles: britanicii nu agreau ideea reapariției concepției federaliste care să dea unei asemenea adunări puteri largi, ci dorea o organizație foarte apropiată de modelul tradițional al cooperării guvernamentale, o adunare dependentă de guvern, întrucât membrii săi urmau să fie aleși și mandatați de executive.
După teza franco-belgiană, noile instituții trebuiau să exprime direct opinia publică europeană evidențiindu-se astfel o concepție federalistă. Adunarea trebuia să aibă un veritabil caracter parlamentar și să fie dotată cu o competență întinsă.
Compromisul realizat între cele două opinii s-a materializat prin tratatul constitutiv al Consiliului Europei, semnat la Londra pe 5 mai 1949. Cei cinci au invitat Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia și Irlanda să li se alăture.
Tratatul a intrat în vigoare pe 5 mai 1949 și a creat o adunare internațională cu caracter parlamantar, dar pur consultativă și ținută sub control de un comitet interguvernamental de tip clasic.
Organizația dispune de un larg domeniu de intervenție, dar mijloacele sale de acțiune efectivă sunt foarte limitate: articolul unu precizează “scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi”. Nici un sector nu este exclus din competența sa în afara problemelor relative la apărarea națională.
Consiliul ar fi putut servi drept punct de plecare pentru crearea unei uniuni a Europei. Dar nu a fost astfel Consiliul rămâne un cadru de discuții și de redactare a convențiilor (în special al convenției europene a protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma în 1950.)19
El contribuie la cooperarea dintre statele europene peo bază geografică mult mai largă decât cea a uniunii. Nimeni nu îl consideră ca prefigurând chiar de departe o uniune a Europei, mijloacele sale fiind mult prea slabe: articolul unu alineatul b “examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unei acțiuni comune.”
România s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin legea numărul 64-1993 a aderat la statutul acestei organizații internaționale care, în prezent, număra 41 de state. Ultimul stat care a aderat la Consiliul Europei este Georgia, pe 27 aprilie 1999.
II. 3 Planul Marshall și rolul O.E.C.E în procesul de unificare
Din partea Statelor Unite ale Americii a venit impulsul decisiv pentru realizarea primei forme de organizare europeană, care a fost economică. Dorința era de a face să renască economiile devastate de distrugerile celui de-al doilea război mondial, în perioada imediat următoare acestuia nevoile Europei fiind mult mai mari decât capacitatea sa de a plăti.
Piața europeană a rămas fără monedă convertibilă. Chiar dacă țările europene au multiplicat acordurile comerciale bilaterale, acesteau au rămas de nivel foarte limitat în raport cu nevoile existente în timp ce deficitele au epuizat rezervele în aur și dolari.
Pe 5 iunie 1947, într-un discurs ținut la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshalla propus statelor europene prelungirea și creșterea considerabilă a ajutorului economic nord-american care de la sfârșitul războiului îmbrăcase forme multiple.
Însă, Statele Unite au pus o condiție pentru această ofertă: statele trebuiau să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat și să elaboreze un program de reconstrucție europeană.
În discursul său, generalul Marshall arăta că: “nu ar fi fost nici corect, nici util ca guvernul Statelor Unite să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor.”
Pe 12 iulie 1947, a avut loc la Paris, o conferință de cooperare economică europeană al cărei principal obiectiv era întocmirea bilanțului nevoilor economice comune.
Pe 16 aprilie 1948 s-a semnat convenția instituind O.E.C.E. la care au aderat 16 state. U.R.S.S a privit în mod defavorabil constituirea O.E.C.E, impunând statelor din Europa Centrală și Răsăriteană să respingă oferta americană (în special Cehoslovaciei care acceptase propunerea generalului Marshall.)
În afara repartizării ajutorului american, această organizație, a avut drept obiective și coordonare politicilor economice naționale, statele membre abandonând treptat condiția de asistență din partea Statelor Unite.
S-a mai avut în vedere punerea la punct a unui sistem multilateral de plăți (mecanism multilateral de compensație făcut să țină locul convertibilității monedelor), liberalizarea schimburilor, în special prin stabilirea așa-numitelor coduri de liberalizare și pri suprimarea restricțiilor cantitative.
Peste doisprezece ani, convenția din 14 decembrie 1960 a înlocuit O.E.C.E. cu O.C.D.E., ca urmare a redresării economiei statelor europene. Intrarea Statelor Unite a consacrat constituirea comunității statelor industrializate.
Ca urmare a conferințelor de la Londra și de la Paris din octombrie 1954 acordurile semnate la Paris pe 23 octombrie 1954 au pus capăt regimului de ocupație al Germaniei federale și au modificat Tratatul de la Bruxelles prin crearea unei U.E.O. concepută ca o legătură între statele europene și alianța atlantică.
Ele consacră aderarea Germaniei federale și a Italiei la noua organizație. Ca răspuns la acest tratat, U.R.S.S a creat cu sateliții săi pe 14 mai 1955, Pactul de la Varșovia, căruia i s-a pus capăt în 1991.
Așadar, aceste organizații internaționale care au precedat și au influențat constituirea comunităților europene se pot clasifica din punct de vedere al domeniilor în care au apărut ca fiind cu vocație:
militară – N.A.T.O.
economică – O.C.E.E. transformată apoi în O.C.D.E.
politică – Consiliul Europei
Toate aceste organizații internaționale erau însă organizații sectoriale cu vocații diferite care nu aveau posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din vestul Europei.
Ca urmare a necesității găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică a acestor state au fost înființate cele trei comunități europene: C.E.C.A., C.E.E. și C.E.E.A. (EURATOM).20
Capitolul III
Procesul construcției europene de la Tratatul CECO la Tratatul de la Nisa
III. 1 Crearea și evoluția celor Trei Comunități Europene
A. Tratatul de la Paris a consfințit crearea C.E.C.A.
Eșecul proiectelor globale (prea ambițioase pentru a reuși) de construcție a unei Europe unite, l-au condus pe Jean Monnet la imaginarea unei metode noi de integrare care va fi la originea creării C.E.C.A. și apoi C.E.E. și EURATOM pe o bază geografică foarte restrânsă din moment ce viza doar 6 state.21
C.E.C.A. a servit pentru început rezolvării unei probleme de primă importanță: necesitatea de a permite reintegrarea Germaniei în Europa și reconstruirea capacității sale economice. Se admitea astfel dispariția barierelor și a controlului ce limitau această reconstrucție (precum Autoritatea internațională a Rhur-ului, creată în aprilie 1949, care controla activitatea siderurgică și carbonieră în această regiune). Această reintegrare era dorită de S.U.A. care estimau că era indispensabilă a sferei de influență a U.R.S.S. în Europa.
Era, de asemenea dorită de Germania însăși, fiind relevant în acest sens că Robert Schuman a pronunțat celebra sa declarație în ajunul unei reuniuni a celor trei la Londra – în cursul căreia trebuia să fie examinată problema Germaniei – după ce s-a asigurat de acordul cancelarului Adenauer.
Era, astfel, reluată o sugestie formulată de Churchill în discursul său de la Zürich din 19 septembrie 1946 în care chema la crearea Statelor Unite ale Europei și estima că trebuie creată de urgență o apropiere între Franța și Germania. Winston Churchill, cu toate acestea își luase precauția de a preciza că Marea Britanie nu are vocația de a deveni un membru activ al acestor State Unite ale Europei.
Filosofia care a tins la crearea C.E.C.A. este perfect rezumată prin celebra declarație Schuman din 9 mai 1950 de la Salonul Orologiului din Quai d`Orsai, redactată de Jean Monet și de colaboratorii săi: “Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea națiunilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată. Acțiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre șeful statului francez și șeful statului german.”22
Trebuie subliniat rolul lui Jean Monnet datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene, la vremea respectivă, acesta îndeplinind funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța.
Fraza cheie a declarației a constat în propunerea guvernului francez de a plasa ansamblul producției de cărbune și oțel sub po înaltă autoritate comună, într-o organizație deschisă participării celorlalte țări ale Europei. Solidaritatea producției care va fi astfel legată, va conduce la ideea că orice război între Franța și Germania devine de neimaginat, dar și material imposibil.
Crearea acestei unități de producție, deschisă tuturor țărilor care vor dori să participe, terminând prin a furniza tuturor țărilor pe care le va aduna, elementele fundamentale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale ale unificării economice.
Această declarație definește caracterul foarte specializat al C.E.C.A. și demonstrează că statele membre vor delega organului principal al noii organizații (Înalta Autoritate) o capacitate autonomă de decizie și gestiune.
Declarațiia Schuman pune în evidență, de asemenea, noua metodă reținută pentru favorizarea construcției europene unite: se renunță lq proiectele globale și se favorizează realizările concrete care creează solidarități de fapt. C.E.C.A. este prezentată ca prima etapă a federației europene. Astfel, de la început, părinții fondatori ai Europei avea ca ambiție să facă să prevaleze o concepție federală a Europei.
Propunerea lui Schuman a fost întâmpinată favorabil de americani. Britanicii au fost mai rezervați și au decis pe 2 iunie să nu participe. Pe 3 iunie, 6 țări (Franța, Republica Federală Germania, Italia și Benelux) au declarat că aderau la obiectivele declarației Schuman. Conferința interguvernamentală de redactare a tratatului s-a desfășurat de pe 20 iunie 1950 până pe 18 aprilie 1951, dată la care a fost semnată la Paris. După ratificare a intrat în vigoare la 25 iulie1951. Luxemburg a fost fixat după îndelungi negocieri, sediul provizoriu al C.E.C.A.
C.E.C.A. are o structură instituțională inedită:
un organ independent, Înalta Autoritate – Jean Monnet a fost primul președinte – dotată cu principalele puteri de decizie; a intrat în funcțiune pe 18 august 1952.
un organ interguvernamental, Consiliul special al miniștrilor;
o adunare comună al cărei prim-președinte a fost Henri Spaak;
o curte de justiție;
C.E.C.A. a suferit foarte repede din cauza caracterului său foarte specializat și declinului puterii economice a cărbunelui și oțelului în profitul petrolului. În plus, tratatul C.E.C.A. a fost semnat pentru o durată de 50 de ani. C.E.C.A. va dispărea, deci în anul 2001.
C.E.C.A. a reprezentat o formă nouă de structură interstatală și a jucat un rol important din punct de vedere economic – pentru dezvoltarea siderurgiilor și a comerțului intracomunitar-politic pentru că marchează debutul reconcilierii franco-germane și al construcției comunitare și în același timp un rol social întrucât condițiile de muncă s-au ameliorat.
Dar ea trebuie considerată de asemenea ca fiind laboratorul în sânul căruia au fost experimentate anumite principii și mecanisme ale uniunii.
B. Tratatele de la Roma a consfințit crearea C.E.E. și EURATOM.
După eșecul C.E.A. în 1954, crearea C.E.E. și EURATOM-ului a permis relansarea construcției europene fiind stimulată de dorința de a realiza un mare spațiu economic (la care cele trei țări ale Benelux erau foarte atașate) și de a nu se limita la câteva acțiuni sectoriale de tip C.E.C.A.
Primul tratat care a instituit C.E.E. a enunțat obiectivele economice, ale organizației, precum și mijloacele de acțiune.
Astfel, Comunității îi revine ca obiectiv fundamental instituirea unei piețe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieți economice: a producției, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani și financiari.
C.E.E. se fundamentează pe patru libertăți esențiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor și a persoanelor și pe mai multe politici comune, cu deosebire în domeniul agricol, al dezvoltării regionale, a transporturilor, precum și în domeniul social.
Principiile generale care guvernează Comunitatea sunt prevăzute în articolul 3 al Tratatului C.E.E.:
-eliminarea piedicilor vamale;
-organizarea unei bune funcționări a concurenței;
-crearea unui tarif vamal comun;
-armonizarea legislațiilor naționale;
-instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții;
-asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității;
-abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații;
Sintagma “Piață comună” a fost definitivată într-o hotărâre a Curții de Justiție ca vizând: eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii piețelor naționale într-o piață unică, realizând condiții pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate piețe interioare.
Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară sw 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat abordarea pe cale economică, într-o concepție liberală a integrării europene.
Din punct de vedere instituțional, Tratatul de la Roma, care a instituit C.E.E., relua într-o mare măsură schema generală C.E.C.A, numai că spre deosebire de C.E.C.A., concepută pentru o perioadă de 50 de ani, C.E.E are o durată nelimitată.
“Tratatul C.E.E. a determinat apariția unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții ale acestora în favoarea Comunității.”23
C.E.E a determinat o apariție unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții ale acestora în favoarea Comunității.
C.E.E este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici stateler membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederilor din Tratat.
Inițiativa legislativă a fost încredințată unei Comisii independete de guverne. Comisia dispune și de putere executorie, precum și de a negocia tratate bilaterale sau multilaterale.
Consiliul de miniștrii deține esențialul deciziei normative și este asistat de un Comitet al reprezentaților permanenți. (COREPER).
Parlamentul are un rol deliberativ și de control, iar Curtea de Justiție un rol jurisdicțional.
Cel de-al doilea tratat semnat la Roma, la 25 martie 1957, a pus bazele C.E.E.A.; a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Dacă tratatul C.E.E. a creat o integrare economică globală, Tratatul C.E.E.A. a avut un obiectiv sectorial – acela al energie atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la pregătirea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicații civile ale acestora.
EURATOM a reprodus schema instituțională a C.E.C.A. și C.E.E.
Tratatul se referă și la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștințelor tehnice în materie nucleară, civilă, de protecție sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru populație; are prevederi și în ceea ce privește coordonarea investițiilor.
În fond, tratatul reprezintă o organizație a pieței comune în domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și alte măsuri menite să elimine piedicile administrative.
Evoluția Comunităților Europene
Din cauza greutăților pe are le-a întâmpinat, Marea Britanie s-a retras de la negocierile tratatelor de la Roma. Ca răspuns la crerea celor trei Comunități europene, Marea Britanie a pus bazele Asociației Europene a Liberului Schimb. Aceasta s-a dorit a fi o contracare a dezechilibrului produs prin înființarea Comunităților.24
La nivel comunitar au fost adoptate mai multe texte de drept pozitiv de natură să revizuiască sau să modifice prevederile tratatelor institutive25În principal este vorba despre adoptarea tratatelor tehnice (tratatul de fuziune a executivelor -Bruxelles 1965 – și despre tratatele bugetare – Luxemburg 1970 și Bruxelles 1975) și despre alegerea Parlamentului European cu vot universal, direct – 1976
De la încheierea tratatelor originale, era prevăzut că reprezentanții popoarelor statelor trebuiau să fie aleși cu sufragiu universal direct după o procedură uniformă în statele membre. Până la realizarea acestui deziderat, membrii instituției parlamentare au fost desemnați de către parlamentele naționale, în cadrul lor, după o procedură determinată de fiecare stat membru.
Abia pe 20 septembrie 1976 au intervenit actele comunitare care au fixat modalitățile de alegere prin sufragiu universal și direct. Primele alegeri care s-au desfășurat după aceste reguli au avut abia în iunie 1979.
Aceasta a reprezentat mai mult decât o simplă modificare a modului de desemnare a membrilor Parlamentului, și a transformat radical această instituție, fiind prima și unica în măsură să reprezinte voința directă a popoarelor europene în ansamblul lor. Legitimitatea Parlamentului european a fost întărită astfel în mod incontestabil.
Cu toate acestea alegerile europene s-au caracterizat foarte repede în statele europene prin niveluri de particioare din ce în ce mai mici și întotdeauna net inferioare celor înregistrate la alegerile legislative naționale.
Ele nu au reprezentat cadrul unor veritabile dezbateri populare asupra Europei la nivel comunitar, cum sperau promotorii reformei. Ele au rămas în mod esențial un fel de consultări la nivel național, mult mai marcate de probleme de politică internă decât de cele propriu-zis.
Această relativă lipsă de interes a electorilor a influențat mult capacitatea Palramentului European de a-și consolida rolul său instituțional ca urmare a modificării modului său de desemnare.
În 1962, pe baza înțelegerii franco-germane stabilită în urma numeroselor întâlniri între de Gaulle și Adenauer, statele membre ale Comunităților au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Șefii de stat sau de guvern au purtat discuții în această privință cu prilejul summit-ului de la Paris (februarie 1961) și Bad Godesberg (iulie 1961).
S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET căruia i s-a încredințat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un statut al Uniunii Europene. Proiectul era bazat pe respectul personalității statelor membre. Era deci respinsă opțiunea federală.
Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franței au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care Uniunea Europeană apărea ca o Uniune a statelor și a popoarelor.
În martie 1962, Franța pe de o parte, “cei 5” pe de altă parte, au confruntat textele au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat puțin câte puțin imposibil atât din cauza diferențelor de concepție asupra Uniunii (generalul de Gaulle opunându-se oricărei evoluții de tip federal) cât și din cauza divergențelor între Franța și partenerii săi asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea față de candidatura britanică și tipul legăturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franța insistând asupra independenței Europei față de aceștia).
După acest eșec, U.E. nu a mai apărut decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au făcut referințe. Astfel, la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, șefii de stat sau de guvern și-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfârșitului deceniului, a relațiilor dintre statele membre într-o U.E.
Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredințat belgianului TINDEMANS misiunea de a stabili un raport asupra Uniunii Europene.
Raportul Tindemans prezentat în 1975 propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituționale comunitare și trasnformarea progresivă a Cooperării Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecințe notabile.
Consiliul European, reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o Declarație solemnă asupra Uniunii Europene. Acest text conține declarații de intenție și câteva angajamente mai precise ale șefilor de stat sau de guvern, în special, în ceea ce privește Parlamentul European care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul European în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește Parlamentul European care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul European în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește cooperarea politică.
Declarația nu definește ceea ce este U.E., ci indică faptul că Uniunea Europeană se realizează prin aprofundarea și extinderea câmpului de acțiune al activităților eurpene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate că pe baze juridice diferite, o parte crescută a raporturilor dintre statele membre și relațiile lor externe.
Lărgirea Comunităților Europene
Încă de la început, trebuie precizat că nici Jean Monnet și nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitată la un anumit număr de state. Chiar dacă s-au adresat Franței și R.F.G., ei au declarat că participarea este deschisă tuturor statelor care vor voi să adere, noile adeziuni nefiind nu numai posibile, ci chiar dorite.
Condițiile aderării erau însă certe: regimuri democratice; respectarea drepturolor și libertăților fundamentale ale omului; acceptarea fără rezerve a principiilor Pieței Comune, așadar acceptarea tratatelor și a scopurilor lor economice, politice și sociale.
Conform tratatelor institutive C.E.E. și EURATOM, având în compunere șase state membre își încep activitatea la 1 ianuarie 1958. Celor șase state fondatoare ale Comunităților Europene li s-au adăugat, în trei valuri succesive, alte nouă state, totalul lor ajungând astfel la 15.
Prima lărgire a C.E. a avut loc la 1 ianuarie 1958. Celor șase state fondatoare ale Comunităților Europene li s-au adăugat, în trei valuri succesive, alte nouă state, totalul lor ajungând astfel la 15.
“Primul refuz al britanicilor de a adera la organizația internațională în curs de formare a venit în 1950 din partea guvernului laburist, aflat sub președinția lui Clement Atlee, acesta nedorind să-și diminueze libertatea de acțiune prin angajarea sa într-o operație continentală. Este vorba de refuzul guvernului britanic de a participa la negocierile deschise la 2 iunie 1950, pentru crearea C.E.C.A”26.
A doua obținere a britanicilor a venit sub guvernul conservator al lui Anthony Eden și apoi al lui Harold Macmilan (1955-1956) care au încercat să împiedice chair formarea Pieței Comune.
Marea Britanie vedea intrarea sa într-o astfel de comunitate ca o amenințare la adresa acordurilor speciale încheiate cu țările din Commonwealth. Totodată, Marea Britanie nu dorea nici să-și piardă influența pe continent unde, Franța și Germania ar fi dobândit o putere politică și economică ce ar fi contribuit mult la creșterea prestigiului celor două state.
Astfel, Marea Britanie a propus crearea unei zone de liber schimb între statele membre ale O.E.C.E., propunerea eșuând însă în fața împotrivirii “celor șase” se afla în plină dezvoltare, guvernul Macmillan a decis să depună candidatura țării pentru aderare la 9 august 1961. Britanicii și-au depus candidatura cu condiția ca tratatelor de la Paris și Roma să li se aducă anumite modificări.
Semnarea tratatului de la Bruxelles a consacrat adeziunea Marii Britanii (22 ianuarie 1972). Odată cu aderarea britanicilor, au mai intrat în rândul statelor membre ale comunității Danemarca și Irlanda, ale căror candidaturi erau legate de Marea Britanie, Norvegia, care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru, deși semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un referendum național prin care nu l-a ratificat.
A doua lărgire a avut în prim plan trei candidaturi: Grecia, Portugalia și Spania. După negocierile de rigoare, Europa a devenit a celor 12. Grecia a aderat la 1 ianuarie 1981, Spania și Portugalia la 1 ianuarie 1986.
Cererile de adeziune au avut loc după ce, în țările respective se instalaseră regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciată ca necesară consolidării democrației și dezvoltării economice. Venirea la putere a unor regimuri democratice în Grecia, Portugalia și Spania a înlăturat obstacolele majore în calea adeziunii lor la Comunitate.
Prin aderarea acestor state, Comunitățile s-au văzut confruntate cu noi probleme: mai întâi de ordin economic, avându-se în vedere că nivelul de dezvoltare al statelor respective era inferior față de nivelul atins de “cei nouă”; în al doilea rând, de ordinul funcționării procedurilor de decizie ale instituțiilor comunitare. Prin negocieri și aranjamente speciale, aceste două incoveniențe au fost înlăturate.
Mai trebuie precizat că, în legătură cu cererea de aderare a Greciei, a apărut și perioada de “pre aderare” cu o durată nedeterminată, necesară realizării reformelor.
Cea de-a treia lărgire a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei și Suediei. Cererea de aderare a fost depusă de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991 și de Finlanda la 18 martie 1992.
Cererea de adeziune a depus și Elveția la 20 martie 1992, însă cererea a fost retrasă ulterior. De asemenea, depusese cerere de adeziune și Norvegia, la 25 noiembrie 1992, dar aderarea Norvegiei a fost respinsă prin referendum național.
Prin aderarea la C.E., statele aderante urmăreau realizarea unor interese proprii, astfel:
Marea Britanie a văzut în aderarea la Comunități mijlocul de a evita izolarea sa politică în Europa și de a oferi întreprinderilor sale noi piețe de desfacere.
Danemarca, țară de tradiție de liber de schimb, vedea în participarea la Comunități posibilitatea de a profita de liberul acces la piața comună și de a valorifica la prețuri garantate producția sa agricolă excedentară.
Irlanda spera că piața internă europeană va ajunge să absoarbă imensul potențial de producție al agriculturii irlandeze și să ofere noi piețe de desfacere industriei sale, la vremea aceea în plină expansiune. De asemenea, Irlanda spera să beneficieze de politica regionalăa Comunităților.
Grecia tocmai dobândise structuri democratice și dorea să le consolideze participând la Comunitățile Europene. Aderarea sa trebuia să îi permită să-și amelioreze imaginea pe scena internațională și să-și însănătoșească economia.
Spania a văzut în aderarea sa la C.E. mijlocul de a stimula agricultura sa deja destul de competitivă și de a reduce diferențele de dezvoltare între diferitele regiuni ale țării, grație creditelor comunitare destinate politicii regionale.
Portugalia a aderat la C.E. pentru a ieși definitiv din izolarea sa politică și pentru a găsi modalitățile de restructurare a economiei sale în special în sectorul agricol.
Austria a dorit să participe la C.E. pentru a-și mări piețele de desfacere a producției, favorizându-și astfel interesele economice și comerciale.
Suedia a fost mult timp o țară nealiniată. Căderea Zidului Berlinului și dizlocarea blocului comunist la începutul anilor 1990 au determinat Suedia să-și reconsidere strategia de nealiniere, prefigurându-se astfel aderarea ei la C.E.
Finlanda a fost determinată și ea de evenimentele mai sus arătate să-și repună în discuție politica sa de neutralitate. Aderarea avea drept scop și beneficierea de politicile comune precum și asigurarea dezvoltării economiei sale în aceleași condiții ca economiile concurente.
III. 2 Tratatul de la Maastricht
Tratatul cu privire la U.E. a fost semnat la Maastricht, pe 7 noiembrie 1992 și a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Acest tratat a înlocuit expresia Comunitate economică europeană cu expresia Comunitate europeană. Această schimbare de vocabular este, evident, simbolică: ea lasă să se înțeleagă că Europa comunitară nu este numai o Europă a mărfurilor, că aventura comunitară, este mai mult decât un proiect economic și că construcția unei Europe pentru cetățean se face, de asemenea, pe terenurile politicii, ale culturii și socialului.27
Tratatul de la Maastricht face referință la noțiunea de Uniune europeană. Această U.E. nu are existență juridică în sine. Înțelesul acestei sintagme încă ambiguu, ea neavând o delimitare juridică și politică strictă. Înțelesul acestei sintagme rămâne încă ambiguu, ea neavând o delimitare juridică și politică strictă. Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare și de consolidare a construcției europene, deci, ca o prelungire a Comunităților.
Se poate spune că .U.E. desemnează ansamblul constituit de cei 3 stâlpi (piloni):
primul stâlp este constituit de cele 3 Comunități – este stâlpul originar;
al doilea îl constituie P.E.S.C. (Politica externă și de securitate comună);
al treilea îl constituie justiția și afacerile interne (J.A.I.)
Acești ultimi doi stâlpi funcționează pe o bază interguvernamentală și nu pe o bază comunitară.
În ceea ce privește structura tehnico-juridică și logico-formală, trebuie precizat că Tratatul asupra U.E. conține următoarele 7 titluri:
Titlul I: Dispoziții comune;
Titlul II: Dispoziiții modificate ale C.E.E., în vederea stabilirii U.E.;
Titlul III: Dispoziții modificate cu privire la C.E.C.A.;
Titlul IV: Dispoziții modificate cu privire la EURATOM;
Titlul V: Dispoziții privitoare la PESC;
Titlul VI: Dispoziții asupra cooperării în domeniul justiției;
Titlul VII: Dispoziții finale.
La tratat au fost anexate 17 protocoale și 33 de declarații.
Uniunea Economică și Monetară
U.E.M. a fost foarte repede considerată de statele membre ale Comunității drept un obiectiv realizabil. Dar a fost necesar un eșec și realizări parțiale înainte ca realizarea să se culmineze cu instaurarea unei monede unice pentru 11 state membre. Dintre acestea amintim:
a. Planul Werner
La sugestia Comisiei din februarie 1969, șefii de stat și de guvern au luat decizia la Haga (în decembrie 1969) de a studia posibilitatea creării unei U.E.M.
În martie 1970 Consiliul l-a desemnat pe luxemburghezul Pierre Werner pentru a prezenta un raport pe această temă. Inspirându-se din acest raport, Comisia într-un mod prudent a propus crearea unei uniuni în 10 ani.
Aceste două inițiative au prefigurat propunerile din 198828. Anul1971 a fost marcat de discuțiile purtate pe această temă. Dar dezordinea economică și monetară provocată de deciziile americane de a abandona sistemul de la “Bretton Woods” (rata de schimb fixă între monede) și de a lăsa dolarul să fluctueze puternice tensiuni între europeni care au reacționat foarte diferit. Proiectul a fost, deci abandonat.
b. “Șarpele monetar european”: pe 21 martie 1972 în fața consecințelor (foarte prejudiciabile pentru funcționarea pieței comune) sistemului monedelor fluctuante, “cei 6” (și Marea Britanie) au decis să reducă marja de fluctuație între monedele lor.
Acest mecanism nu s-a dovedit destul de eficace întrucât statele care au avut dificultăți mari nu au avut altă soluție decât să iasă din sistem (Marea Britanie din iunie 1972, Italia în februarie 1973, Franța în ianuarie 1974, apoi după o revenire în iulie 1975 – în martie 1976).
“Șarpele” este cu toate acestea la originea creării uni mecanism comunitar durabil: FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară instituit prin regulamentul Consiliului din 3 aprilie 1973).29
c. Sistemul monetar european: Consiliul european de la Bréme (6-7 iulie 1978) a decis în principiu crearea S.M.E. Sistemul a intrat în vigoare pe 13 martie 1979. Elementul său eențial a fost constituit dintr-un mecanism de limitare a fluctuațiilor monedelor, unele în raport cu celelalte, bazat pe un angajament al băncilor centrale.
Ca și “șarpele”, acest S.M.E. este fundamentat nu pe acte comunitare, ci pe acorduri între guverne (care nu au nici măcar valoare de tratate internaționale), S.M.E. nu se aplică deci ansamblului statelor membre.
Cu ocazia negocierilor A.U.E., realizarea U.E.M., a fost din nou discutată. Reticentele Marii Britanii nu au permis decât o modificare formală a tratatului CEE constând în introducerea articolului 102A care formează primul capitol al titlului intitulat “cooperarea în materie de politică economică și monetară” care nu adaugă nimic competențelor comunitare.
Dar acest precedent a permis Consiliului european de la Hanovra (27, 28 iunie 1988) să reamintească faptuil că “adoptând Actul Unic, țările membre au confirmat obiectivul de realizare progresivă a U.E.M.” a cărei președinție a fost încredințată lui J. Delors, președintele Comisiei.30
Raportul Comitetului a fost examinat de Consiliul European de la Madrid (iunie 1989) care, cu unanimitate (în ciuda puternicelor rezerve ale Marii Britanii) a considerat că răspundea întocmai mandatului care îi fusese încredințat și a decis în principiu o revizuire a tratatului CEE. Consiliul European de la Strasbourg (decembrie 1989 a decis că înainte de 1990 trebuia să înceapă conferința de revizuire).
Tratatul de la Maastricht a prevăzut în toate detaliile crearea U.E.M. consacrându-se și două protocoale asupra Institutului Monetar European: primul conținut statutul BCE, iar cel de-al doilea, dispoziții despre deficitele excesive. Introducerea monedei unice a fost fixată pentru 1997 cel mai devreme și 1999 cel mai târziu.
Obiectivul capitolului din tratatul de la Maastricht consacrat politicii ecocomice și monetare, este realizarea progresivă a unei U.E.M., aceasta bazându-se pe următoarele principii31:
Sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise spre interior, dar și spre exterior;
Stabilitatea monetară este dată de dezvoltarea temeinică a economiei;
Existența unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii și al stabilității sociale;
Existența unor finanțe publice puternice și sănătoase în toate statele membre;
Libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare;
Stabilitatea irevocabilă în ceea ce privește cursul de schimb și, în final, o monedă unică.
Politica economică și financiară este guvernată de principiul subsidiarității, care prevede că statele membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice și financiare, care sunt considerate totuși ca fiind probleme de interes comun și coordonându-se la nivelul Comunităților.
Dezvoltarea economică a fiecărui stat membru, pe de o parte a Comunităților, pe de o parte și a Comunităților, pe de altă parte este controlată sistematic în funcție de orientările stabilite.
Ce se întâmplă însă dacă, în cadrul procedurilor de urmărire multilaterală, se constată că politica economică a unuia dintre statele membre se îndepărtează de orientările stabilite sau amenință să pună în pericol buna funcționare a U.E.M. În acest caz, Comunitatea Europeană poate adresa o recomandare statului membru în cauză.
Scopul acestor proceduri de supraveghere și de formulare a recomandărilor este acela de a garanta o politică economică și monetară a statelor membre compatibilă cu obiectivele U.E.M.
O obligație ce revine fiecărui stat membru, accentuată prin tratat, ese aceea de a evita deficitul bugetar. În acest scop a fost stabilită interdicția acordării de credite de către băncile centrale serviciilor publice precum și responsabilitatea proprie a fiecărui stat pentru datoria publică.
Cu privire la etapa finală a U.E.M., dispozițiile tratatului prevăd:
stabilirea irevocabilă a cursului de schimb;
introducerea unei monede unice;
crearea unui sistem european de bănci centrale (S.E.B.C.) format dintr-o Bancă Centrală Europeană (B.C.E.) și Băncile centrale naționale ale statelor membre (B.C.N.S.M.).
O uniune monetară stabilă conferă multiple avantaje:
dispariția operațiunilor de schimb în tranzacțiile financiare;
eliminarea riscului de schimb în operațiunile comerciale și mișcările de capitaluri;
creșterea securității calculului prețului și a planificării;
creșterea numărului de investiții productive și implicit, micșorarea ratei șomajului.
În concluzie, Uniunea Monetară este una din cele mai însemnate realizări ale istoriei comunitare. Introducerea unei monede unice este un eveniment fără precedent în istoria monetară a continentului.
Pentru ca moneda unică să fie credibilă și stabilă este însă nevoie de o politică fiscală foarte riguroasă. Trebuie precizat totuși că politica monetară unică nu va putea garanta, de una singură, stabilirea prețurilor, ci va trebui să fie însoțită de o disciplină fiscală adecvată la nivelul întregului ansamblu al U.E.M.32
Noile domenii de competență a U.E. și politica de securitate comună
În tratatul de la Maastricht au caracter de noutate capitolele și titlurile ce se referă la educație, cultură, rețele transeuropene, industrie, sănătate publică, protecția consumatorului, cooperarea pentru dezvoltare.33
În ce privește educația și pregătirea profesională, care făcuseră deja obiectul unor programe specifice (de exemplu Erasmus), ele vor fi completate astfel încât să li se dea o dimensiune europeană.
În domeniul culturii, dispozițiile tratatului de la Maastricht urmăresc promovarea specificității culturii europene prin promovarea culturilor naționale, cu respectarea diversității naturale și regionale;
Titlul din tratat referitor la rețelele transeuropene prevede contribuția C.E. la stabilirea și dezvoltarea rețelelor transeuropene, în sectoarele infrastructurilor de transport, de telecomunicații și de energie.
În domeniul politicii industriale C.E. și statele membre au în vedere asigurarea condițiilor necesare competivității Comunității.
În privința sănătății publice s-a stabilit că foarte importantă este asigurarea unui nivel cât mai ridicat de protecție a sănătății oamenilor, urmărindu-se totodată și încurajarea cooperării în acest domeniu între statele membre.
Cât privește protecția consumatorului se pune accent pe o informare adecvată a acestora.
Politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare avantajează dezvoltarea economică și socială a țărilor mai puțin dezvoltate, integrarea progresivă a acestora în cadrul economiei mondiale, iar în ce privește țările în curs de dezvoltare se urmărește:
consolidarea democrației;
consolidarea statului de drept;
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Cel de-al doilea stâlp al Tratatului asupra Uniunii Europene, consacrat P.E.S.C. înlocuiește titlul trei al Actului Unic European care reglementa Cooperarea politică europeană și pe care T.U.E. îl abrogă. Termenul de politică susbstituit celui de cooperare indică o evoluție spre o mai mare coerență a ceea ce rămâne totuși o cooperare.
Această politică ale cărei obiective sunt definite este pusă în aplicare prin proceduri ale căror actori sunt statele membre, Consiliul, dar și celelalte instituții comunitare. Pentru acțiunile U.E. având implicații în domeniul apărării se recurge la U.E.O.
P.E.S.C. este reglementată prin titlul 5 al Tratatului de la Maastricht (articolele J-J11) completat printr-o declarație relativ la U.E.O.
Obiectele definite se caracterizează prin generalitate (art. J.1-1): întărirea securității, cooperare internațională, salvgardarea valorilor comune, dezvoltarea democrației, a drepturilor omului). Acest câmp de aplicare extrem de larg atestă dorința de suveranitate a statelor membre.
Ca obiectiv final, Uniunea a fixat afirmarea identității sale pe scena internațională prin punerea în aplicare a unei P.E.S.C. și definirea progresivă a unei politici de apărare comună-ambiguitate diplomatică care să permită toate interpretările fiind un text de compromis ce menajează susceptibilitățile șefilor de stat.
Cooperarea prevăzută nu privește decât aspectele P.E.S.C. care nu țin de competența rezervată a statelore conform subsidiarității. Nici o dispoziție a titlului5 nu determină domeniile de interes comun. Se vorbește de diplomație și de securitate, dar în lipsa unei prevederi exprese în tratat, orientările Consiliului European de la Lisabona din 27 iunie 1992 permit determinarea contururilor P.E.S.C.34
Șase domenii se pretează unei acțiuni comunitare:
respectarea drepturilor omului și mai ales ale minorităților,
promovarea stabilității regionale;
contribuția la o coordonare internațională mai eficace în caz de urgență;
lupta împotriva criminalității transfrontaliere.
Instrumentele P.E.S.C. sunt acțiunea comună și poziția comună.
Prima formă a instrumentelor de intervenție în domeniul PE.S.C. este cooperarea sistematică a statelor membre, în determinarea politicii lor (art. J, J 1-3) putând ajunge până la definirea unor poziții comune. Însă articolul J 2, care organizează această cooperare demonstrează că politica străină rămâne națională.
Cooperarea constă în mod esențial în informarea mutuală și în concertarea în sânul Consiliului. Ea va trebui să favorizeze convergența acțiunilor și să asigure influența combinată a statelor membre. Cu toate acestea ea poate să meargă până la definirea de către Consiliu, atunci când consideră necesar, a unor poziții comune. Dar acesta nu are ca efect decât să impună statelor membre să vegheze la conformitatea politicilor naționale cu această poziție comună.
A doua formă a instrumentelor de intervenție în domeniul P.E.S.C. este reprezentată de acțiunile comune.
În cadrul orientărilor generale fixate de Consiliul european în domeniile în care există “interese importante în comun” (articolul J1-3) Consiliul poate decide asupra acțiunilor comune ale cărei condiții și proceduri sunt definite prin art. J3. Urmând orientările generale definite de Consiliul european, Consiliul poate decide dacă o problemă va face obiectul unei acțiuni comune.
El fixează durata, obiectivele, mjloacele și procedura acțiunilor comune.
În ce privește procesul de decizie în Consiliu se recurge la unanimitate cu câteva derogări de le regulă atunci când Consiliul definește (cu majoritate de voturi) problemele cu privire la care deciziile pot fi luate cu majoritate calificată (după repartizarea voturilor conform articolului 148-2 din T.U.E.)
P.E.S.C. înseamnă în același timp și apărare. Această necesitate de includere a apărării în domeniul politicii comunitare este exprimată prin art. J4, dar în termeni foarte prudenți: P.E.S.C. include “definirea la termen a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce, odată sosit momentul, la o apărare comună.”35
În privința ratificării tratatului de către statele membre, o situație deosebită a prezentat-o Danemarca, țară în care mai întâi ratificarea tratatului a fost respinsă prin referendumul din 1992, iar apoi tratatul de la Maastricht a fost acceptat printr-un alt referendum, în 1993, cu o mică majoritate (56, 8%).36
Această situație deosebită din Danemarca i-a determinat pe șefii de state și de guverne întruniți la Birmingham și Edinburgh să adopte anumite decizii ce vizau apropierea de cetățeni a procesului de construcție a Europei.
Modificările aduse în tratat în scopul apropierii Europei de cetățeni vizează în primul rând: existența cetățeniei europene; respectarea principiului subsidiarității; instituirea procedurii de codecizie.
Danemarca a fost autorizată să nu participe la unele părți din tratat: cele referitoare la ultima fază a Uniunii monetare și la politica comună de apărare.
III. 3 Perspectivele Uniunii Europene
Dinamica și viitorul integrării europene
Dinamica integrării europene presupune două efecte:
Integrarea nu este un fenomen static, ci dimpotrivă un fenomen dinamic, ce presupune două efecte:
A. Efectul de spill-over ce presupune trecerea cvasi automată de la un stadiu la altul al integrării, integrea sectorială tinzând la o integrare generală.
Realizare unei zone de liber schimb face necesară realizarea unei uniuni vamale pentru că trebuie evitate deturnările traficului de mărfuri, uniunea vamală favorizând realizarea Pieței comune pentru că libera circulație a produselor și factorilor de producție stimulată de eliminarea obstacolelor tarifare impuse schimburilor, presupune stabilirea de reguli comune, armonizarea legislațiilor naționale, coordonarea politicilor economice.
Voința politică intervine puțin în acest proces. Logica internă a integrării este cea care permite depășirea progresivă a fiecărui stadiu și care conduce la uniunea politică (ultima etapă a integrării). Progresul pe calea integrării se efectuează cu toate acestea, împotriva diferitelor manifestări ale naționalismului și tentației întotdeauna puternică a protecționismului economic.
“Construcția europeană depinde mult de tradițiile naționale pentru ca efectul de spill-over să-și poată manifesta pe deplin rolul său. Este evident de asemenea că, cu cât ne apropiem de nucleul dur al suveranității naționale și statele sunt deci din ce în ce mai puțin dispuse să transfere o parte suplimentară din suveranitatea lor instituțiilor comunitare.”37
Însă, când există o voință politică în acest sens construcția europeană este relansată. Concret, aceasta se traduce prin convocarea unei conferințe interguvernamentale însărcinată cu redactarea unui nou tratat care la va modifica sau le va completa pe cele precedente.
A.U.E. semnat pe 28 februarie 1986 și intart în vigoare pe 1 iulie 1987 a constituit prima revizuire de ansamblu a Tratatului de la Roma de la crearea C.E.E. El a permis relansarea construcției europene într-o perioadă în care aceasta se afla în impas. Jacques Delors a avut inițiativa A.U.E.
Tratatul de la Maastricht, realizat prin voința lui François Miterrand și a cancelarului german Helmuth Kohl, a constituit a doua revizuire de ansamblu a tratatelor comunitare. El a permis mai ales introducerea de noi modificări instuționale necesare în perspectiva noilor adeziuni.
Conferința interguvernamentală din 1996 prevăzută prin tratatul de la Maastricht s-a terminat prin semnarea unui nou tratat la Amsterdam. Aceasta este a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente.
S-a reexaminat sistemul instituțional și decizional al U.E., însă rezultatele au fost dezamăgitoare întrucât statele membre nu și-au manifestat în mod decisiv viața politică favorabilă unor eventuale adeziuni.
De aceea, s-a impus o nouă conferință interguvernamentală care a avut loc la Nisa în decembrie 2000, în perspectiva unei noi lărgiri a U.E. la Malta, Cipru și țările din Europa centrală și orientală (au fost vizate probleme relative la: numărul membrilor Comisiei, ponderea voturilor statelor membre în Consiliu și măsurile necesare pentru a facilita activitatea instituțiilor și a garanta funcționarea lor specifică.
B. Efectul de cliquet
Efectul de cliquet semnifică faptul că procesul de integrare este reversibil, că o întoarcere este puțin probabilă, întrucât costul economic și politic al întoarcerii este mult mai ridicat decât cel ar rezulta dintr-un mers înainte.
Mai multe stadii au demonstrat că acest cost ar fi exorbitant: Raportul Cecchini din 1988 al Comisiei, Raportul Catherwood din 1988 al Parlamentului. Este abordată aici o problemă delicată – a ireversibilității construcției europene.
Statele știu că orice progres pe calea integrării etse ireversibil, că orice întoarcere este dificilă și de aceea nu se angajează mai mult pe această cale decât după o reflectare matură.
Problema care apare este că dacă anumite state doresc o vastă reformă a instituțiilor altele preferă o simplă rearanjare a Tratatului de la Maastricht.
În orice caz, perspectiva unei noi lărgiri a U.E. pune cu o necesitate crescută problema unei Europe cu geometrie variabilă. Această Europă exista deja în domeniul social, în privința monedei unice, apărării), dar viitoarea lărgire va trebui să accentueze acest fenomen.
Țările care nu doresc sau nu pot să se integreze la fel de repede ca celelalte nu trebuie să blocheze pe cei care vor să avanseze.
Mai multe formule de integrare diferențială sunt posibile dintre care se poate cita: “Europa cu mai multe viteze” – aceasta semnifică faptul că se preferă formarea unui nucleu dur de state membre care decid să progeseze pe calea integrării în domeniile în plină dezvoltare (moneda unică) sau în domenii încă embrionare (P.E.S.C. și J.A.I.)
Celelalte state membre subscriu dinainte la aceste obiective, dar ele vor prinde din urmă acest nucleu dur mai târziu, când vor fi pregătite.
Integrarea diferențiată ocupă un loc important în cadrul sistemului comunitar, chair înainte de tratatul de la Maastricht (de exemplu există perioade de tranzitorii prevăzute de acordurile de adeziune și numeroase derogări introduse de A.U.E. referitor la obligațiile unor state membre în cadrul alinierii legislațiilor naționale.)
Tratatul de la Maastricht a întărit fenomenul, astfel că integrarea diferențiată a devenit un element important al construcției europene.
În anumite cazuri ea este reglementată de tratat, astfel că statele membre care beneficiază de ea nu dispun de nici o influență asupra modalităților sale (cazul perioadelor tranzitorii sau U.E.M.); în alte ipostaze, integrarea diferențiată nu este reglementată și statele membre au facultatea de a pune capăt derogărilor de care dispun după voința lor.
Este evident că integrarea diferențiată derogă de la principiul acqius-ului comunitar. Astfel nu ar trebui acceptată decât cu condiția respectării Comunităților. De asemenea este clar că o integrare diferențaită durabilă ricscă să aducă atingere uniformității dreptului comunitar.38
Vocația federală a Uniunii Europene
Aprofundarea construcției europene pune cu acuitate problema finalității sale și deci problema denumirii sale viitoare. Politicienii și juriștii sunt determinați să discute despre natura U.E. și despre logica pe care o poartă, cu atât mai mult cu cât din perspectiva lărgirilor anunțate nu se cunoaște forma pe care o avea Europa de mâine. Aceasta presupune a indica opiniei publice ce structuri juridico-politice va lu asentimentul său.
Timp îndelungat o asemenea problemă părea inutilă sau îndrăzneață. În ce scop să dezbați asupra termenilor de federație sau confederație într-un fel de dezbatere teologică și sterilă? Oare pragmatismul nu impune mai întâi avansarea pas cu pas pe calea integrării și consolidarea realizărilor decât pierderea capacității de a vizualiza ansamblul unei construcții nefinalizată în configurarea sa globală.?39
Însuși Robert Schuman a emis avertismentul în cadrul discursului de la Sallon de l'horologe: “Europa nu se face dintr-o dată și nici într-o construcție de ansamblu” deschizând astfel calea spre ceea ce se va numi integrarea funcțională, luând totuși în considerare posibilitatea unei federații.”40
Actuala discuție asupra formelor Europei demonstrează foarte bine în același timp aportul dar și limitele integrării funcționale.
Crearea U.E.M. prin tratatul de la Maastricht, însoțită de crearea stâlpilor P.E.S.C. și J.A.I a început să impună întrebarea “spre ce fel de Europă?”. Aceasta rezultă mai des din lucrurile nestipulate expres: crearea unei U.E. (diversa în ceea ce privește dispozițiile sale), dar refuz de a-i acorda o personalitate juridică și refuz de a înscrie vocația sa federală.
Începând cu Tratatul de la Maastricht această dezbatere s-a focalizat pe opoziția dintre “suveraniști” și “federaliști”. Perspectiva Lărgirilor U.E. la statele Europei centrale și orientale, la republicile baltice, la Turcia, la Cipru și la Malta explică interesul renăscut pentru problema definirii viitoarei Europe.
Fondată pe indiscutabile motive politice (nu trebuie perpetuată divizarea continentului european care a apăsat timp de aproape o jumătate de secol asupra libertății a milioane de europeni) această lărgire depășește de departe pe toate cele care s-au produd în trecut și care au dublat, aproape numărul statelor europene membre de la crearea comunităților europene.
Astăzi de dorește de a se ști ce se cosntruiește exact:
Europa federală dorită de părinții fondatori?
Europa națiunilor dorită de Gaulle? (Europa de la Atlantic la Urali)
Europa de tip confederal pe care președintele Mitterand a evocat-o uneori?
Sau există altă cale posibilă care asigură sinteza tuturor acestor Europe?
Problema este destul de teoretică; ea s-a pus la fiecare etapă a construcției europene de la originea ei. În cursul negocierilor care au precedat adoptarea tratatului de la Maastricht mai multe țări (printre care și Franța) ceruseră ca vocația federală a Europei să fie înscrisă în noul tratat. Au trebuit să renunțe în fața opoziției anumitor state printre care Marea Britanie.41
Cu toate acestea, de la origine, vocația federală a Europei figurează implicit în tratate datorită faptului că părinții fondatori aveau în mod clar acest obiectiv în calcul.
Comisia Europeană nu este un guvern federal, Consiliul nu este asimilabil unei camere a statelor (Bundesrat-ul german). Parlamentul european nu are puterile unei camere a popoarelor (Bundestagul german) și Curtea de Justiție de la Luxemburg nu este o carte supremă.
În plus, și este esențial, tratatele comunitare nu formează o constituție a Europei celor 15. Spre deosebire de un stat federal care constituie o uniune de drept constituțional U.E. rămâne în mod fundamental o uniune de drept internațional..
Un stat federal posedă o constituție federală elaborată de o putere constituantă și este dotat cu plenitutidinea suveranității U.E. este încă departe de această structură.
C.E. nu constituie o confederație. O confederație este o uniune durabilă de state care decid în unanimitate în cadrul unei Diete ( congresul șefilor de stat sau ambasadorilor). Ori votul cu unanimitate care este regulă într-o confederație este mult mai marginal în C.E. fiindcă Consiliul statuează cel mai adesea cu majoritate.
C.E. nu funcționează după modelul dietei pentru că normele comunitare sunt adoptate după proceduri complexe care pun în față instituții generale (Consiliul, Comisia, Parlamentul) care nu se reduc la un congres al șefilor de stat sau ambasadorilor. În plus, modelul confederal aparține trecutului, ele încetând să mai existe datorită faptului că acestea au dat naștere statelor federale.
Nu se poate măsura progresul integrării și structurii instituțiilor comunitare cu cea a unui stat națiune, fie el federal sau nu, pentru că statele federale sau confederale, ca și cele unitare au fost concepute ca state națiune. În acets cadru ele s-au dezvoltat și nu se pot dezvolta în afara lui.
Dacă Germania și S.U.A sunt dotate cu o structură statală aceasta se întâmplă pentru că poporul german sau america au autorizat-o. Un stat federal este un stat națiune și nu există state – națiune fără națiune sau fără sentimentul poporului care aparține unei singure națiuni.
Ori, Europa este formată din state și din popoare diversem fără o unitate istorică sau culturală. Este o utopie să dorești construirea unei federații pe o bază atât de diversă.
Acordul de la Nisa – încercare de rezolvare a dificultăților instituționale provocate de viitoarea lărgire a Uniunii Europene
În noaptea de duminică 10 spre 11 decembrie 2000, după summit-ul cel mai lung din istoria construcției europene în patru zile de negocieri, cei cincisprezece șefi de stat și de guvern ai Uniunii Europene au decis să consolideze puterea marilor țări și să perfecționeze sistemul de decizie. Acordul de la Nisa este totuși un document nefinalizat.
Deși Jaqcues Chirac a calificat acordul ca fiind convenabil, a concluzionatm totuși că rezultatele sunt sensibil inferioare ambițiilor afișate. Miza majoră a acestei reuniuniera pregătirea lărgirii Uniunii Europene prin reformele ce vizau funcționarea instituțiilor sale.
Cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi au fost: compunerea Comisiei Europene, ponderea voturilor în Consiliul de Miniștri, extinderea domeniului deciziilor luate cu majoritatea calificată, mecanismul cooperărilor întărite.42
Acest bilanț nesatisfăcător se pare că indică faptul că integrarea în 15, într-o Europă lărgită la mai mult de 20 de țări, a atins poate limite politice de care va trebui ținut cont în dezbaterile asupra viitoarei arhitecturi a Europei. Acestea au fost formal lansate la Nisa și se dezvoltă progresiv pentru a culmina în cadrul unei conferințe interguvernamentale în 2004.
În mod manifest interesul unor stat membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al aprofundării construcției europene este scăzut (în special Marea Britanie și Suedia) față de ceea ce dorește restul Uniunii Europene.43
Acesta nu este unicul motiv al eșecului de la Nisa. Ambianța crispată a negocierilor a fost cauzată de starea proastă a relațiilor franco-germane, evidentă cu ocazia evocării problemelor financiare legate de criza vacii nebune, cât și în ceea ce privește fixarea unei noi grile de voturi în Consiliu.
Cei 15 șefi de stat și de guvern au reușit pe 8 decembrie să ajungă la un acord asupra statutului societății europene în discuție de 30 de ani. Acest acord prevede o mai largă participare a muncitorilor la viața întreprinderii.
S-a urmărit un statut unic pentru societățile europene instalate în mai multe țări ale Uniunii Europene în scopul armonizării funcționării lor și a regullor sociale aplicate salariaților.
Celălalt avantaj adus de statut este că întreprinderile nu vor mai trebui să creeze noi entități juridice în momentul implantării lor într-o altă țară europeană. Economiile în cheltuieli de procedură erau estimate la 35 miliarde euro pe an.44
Două tradiții se confruntă cu în dezbaterea din jurul acestei societăți europene: latinii obișnuiți cu relații sociale deseori conflictuale și nordicii care susțin un sistem în care salariații sunt reprezentați la toate nivelurile puterii.
La cererea insistentă a Germaniei susținută de Italia cei 15 au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou șantier instituțional care a fost gata în anul 2004.
Charta proclamată la Nisa nu are pentru moment nici un statut juridic. Britanicii care deja nu au dorit să o accepte nu puteau merge înainte.
Integarea sa în tratate sau într-un eventual proces constituțional, eventual ca un preambul va fi obiceiul noii reflecții pe care cei 15 s-au angajat să o deschidă sub președinție suedeză începând cu ianuarie 2001.
Celelalte două mari axe ale acestei reflecții sunt clasificarea tratatelor și delimitarea competențelor între instituțiile europene și instituțiile statelor, respectiv regiunilor. Acest ultim punct era esențial pentru cancelarul Schrỡder pentru a face statele – regiuni germane care au cuvântul lor de spus în ratificarea Acordului de la Nisa.
Unul dintre cele mai controversate în elaborarea Chartei a fost natura sa constrângătoare sau, precum și o posibilă includere a sa în tratateșe originare și dacă va fi inclusă, sub ce formă se va petrece aceasta.
Decizia aparține șefilor de stat și de guvern care au amânat la Nisa lauera unei decizii în acest domeniu până în 2004; acesta, întrucât poziția statelor membre ale U.E. este diferită: pe de o parte, Danemarca și Marea Britanie susțin că ar trebui ca textul să rămânâ un document declarativ și văd Charta ca pe un mesaj destinat cetățenilor și țărilor candidate la aderare pentru a afirma respectul U.E. față de drepturile omului, iar pe de de altă partem, alte țări susțin faptul că dacă se rămâne la nivelul unei Charte lipsite de valori concrete s-ar crea repercusiuni negative asupra opiniei publice și țările candidate ar putea considera că problema drepturilor omului este mai mult o problemă de bune intenții decât o veritabilă voință politică de apărare a cetățenilor.
În altă opinie se susține necesitatea grupării dispozițiilor de natură constituțională într-un document unic care ar putea avea drept preambul Charta drepturilor fundamentale. S-ar realizat astfel o separare față de dispozițiile cuprinse în tratate și care au rolul legislației ordinare a U.E., asigurându-se totodată o coerență sporită a ansamblului ordinii juridice a U.E. Parlamentul European este în mod special adeptul acestei opinii pentru care și-a dat avizul conform în martie 2000.
Charta drepturilor fundamentale este perfectibilă, însă va fi foarte greu de conciliat tradițiile deseori foarte diferite ale mediilor confesionale împărțite între conservatori și progresiști și ale mediilor laice adepte ale liberului arbitru. Astfel, în timp ce anumite versiuni vorbesc de patrimoniul cultural și religios, altele susțin ideea unui patrimoniu cultural și spiritual al Europei.
Concluzii
Deci, putem finaliza afirmând că este foarte dificil de precizat care este calea pe care va evolua construcția europeană.
După sfârșitul războiului rece, dezbaterea relativă la finalitatea construcției europene a cunoscut o puternică relansare în timp ce tratatele de la Maastricht și Amsterdam au făcut să progreseze Uniunea Europeană, inclusiv în domeniile politicii externe și de apărare.
Europa este, cu toate acestea, departe de a poseda toate atributele puterii și în ciuda faptului că are o monedă unică anii 1990 au arătat limitele prezenței sale ca actor internațional. Dezbaterea asupra finalității Uniunii Europene este veche și inedită: ea se transformă odată cu această construcție însăși. Prima idee a organizării unui spațiu conflictual pentru a face din el un spațiu al cooperării pe calea unei dezvoltări economice cu o puternică sarcină integratoare.
U.E. este deci astăzi un monstru juridic și politic : mai mult decât un simplu spațiu (cum demonstrează U.E.M sau gestionarea comună a problemelor interne- J.A.I.), mai puțin decât un actor pe care îl doreau François Mitterand sau Helmuth Kohl.
Tratatul de la Maastricht a modificat logica internă a construcției europene, obiectivele și mijloacele sale dar nu a rezolvat problemele politice și instituționale. Ratificarea sa a fost lentă, angajând unele guverne în dezbateri febrile. În plus, Tratatul de la Maastricht avea slăbiciuni de fond. Tratatul instituia o cronologie lungă pentru probleme diplomatice și de apărare care s-au regăsit rapid în fața unei crize reale, în Iugoslavia, de exemplu.
Tratatul de la Maastricht nu rezolva direct problema dezghețului centrului Europei. Problema care urma să devină centrală în câțiva ani (dispariția Pactului de la Varșovia modifică oare logica fundamentală a construcției europene? era absentă din tratat. Comunitatea, apoi Uniunea aveau desigur diverse strategiui față de foștii membrii ai Pactului. Dar aceste strategii de ajutor, de asociere, de parterneriat au rămas însă parțiale în raprot cu construcția Uniunii însăși.
La câțiva ani după Maastricht, de exemplu între criza bosniacă și războiul din Kossovo care este arhitectura noii Europe? Ca răspuns la problemele de securitate ale Uniunii se poate remarca faptul că P.E.S.C. exista din punct de vedere statistic (poziții, acțiuni, strategii comune), dar nu politic.
Nu există nici o structură de cooperare militară europeană (suportul cooperării militare europene fiind Alianța Nord-Atlantică), nici experiență de cooperare militară între europeni. Alianța, compromisă la începutul deceniului prin dispariția dușmanului sau s-a instalat deci pe poziția unei organizații dde referință pentr dezbaterile privind securitatea în Europa, poziție recunoscută de toate statele europene, inclusiv Franța.
Două elemente completează acest peisaj și demonstrează mai mult decât P.E.S.C. nașterea unui spațiu politic sui-generis: problema lărgirilor și construcția europeană a U.E.M. Care constituie un formidabil semn de coeziune internă. Concret, nașterea EURO este un succes cel puțin pentru că demonstrează voința de a face să conveargă politicile bugetare.
În ciuda relansării globale intervenite la Amsterdam în 1997 când s-a încercat revizuirea tratatului în special în domeniul PE.S.C. puterea putativă europeană a fost complet absentă din criză și apoi din războiul din Kossovo, Uniunea mulțumindu-se să fie ecoul aprobator al deciziilor N.A.T.O.
Una din reflecțiile asupra Europei unite poartă tocmai asupra depășirii modelelor statale percepute ca particulariste și asupra mijloacelor de a lega diferitele spații juridice, culturale și politice care o compun păstrarea suveranităților naționale și protejarea identităților prin crearea unei constituții care să le recunoască.
De patruzeci de ani Europa s-a dovedit a fi cea mai creativă, cea mai inventivă dintre ariile strategice:construcția Comunităților, apoi a U.E. demonstrează eforturile făcute pentru organizarea unuia din spațiile cele mai complexe ale lumii.
Națiunile europene au fiecare istoria ei. Franța și Marea Britanie păstrează din trecutul lor imperial o amintire pozitivă și nu au față de exercitarea puterii neîncrederea instinctivă a germanilor, cărora puterea nu le-a adus decât catastrofe.
Mulți europeni (cei din țările mici) sunt obișnuiți de mult timp cu situații în care sunt cel mai adesea spectatori și nu actori, nefiind umiliți, ci estimând că o societate democratică trebuie mai întâi să se preocupe de bunăstarea cetățenilor săi.
Viitorul Uniunii și al Comunităților Europene nu trece prin construcția unui stat federal ci prin inventarea unor structuri inedite, sprijinite de metoda comunitară, fundamentale pe matricea instituțională comunitară, care nu au cu adevărat precedent nici în experiențele statale nici în cooperarea internațională organizată.
Uniunea de mâine, ale cărei tratate constitutive vor fi fost raționalizate și restructurate, care va beneficia poate de personalitate juridică, va continua să se fundamenteze pe vechile națiuni care nici nu se vor prăbuși și nici nu se vor diviza în comunități multiple.
Ea va continua, de asemenea, să fie acest ansamblu multinațional în care anumite competențe statale vor fi exercitate în comun conform principiului subsidiarității după proceduri simplificate și mai transparente, implicând diverse instituții.
În final, va fi o federație? O confederație? Constituția americană nu cuprinde cuvântul federal și funcționează de mai bine de două secole; constituția elvețiană este constituția federală a Confederației Helvetice din 1874 și tocmai a fost reînnoită printr-o revizuire generală în 1999: dacă Uniunea Europeană va trebui să-și inventeze proprilu său model, nu trebuie să se lase paralizate de etichete.
Bibliografie
Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, București, 2005
Bibere, Octav, Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Editura Lucretius, București, 1997
Defarges, Maureau Philippe, Droit institutionnel communautaire, Armand Colin, Paris, 1993
Delureanu,Ștefan, Geneza Europei comunitare, Editura Academiei Române, București, 1999
Dumitru, Felicia, Construcția comunitară, Editura Biblioteca,Târgoviște, 2004
Duțu, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All, București, 1999
Favret, J.M., Droit et practique de l'Union Europeene, Paris, 1996
Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 2000
Lutas, Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura economică europeană, București, 1999
Marino, Adrian, Revenirea în Europa, Editura Aius, Craiova, 1996
Moroianu Irina, Zlătescu, Radu, Demetrescu C. – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999
Pecican,Ovidiu, Europa. O idee în mers, Editura Limes, Cluj-Napoca 1999
Smith, E. Kare, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004
Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă?, Editura Bic All, București, 2004
Vlad, Laurențiu, Despre ideea de Europa, în Dilema, an. IV, nr. 159, 26 ianuarie- 1 februarie 1996
Zorgbibe, Philippe, Histoire de la construction europeene, Puf, Paris, 1993
Zub,Alexandru, Discursul european între euforie și scepticism, în A. Marino, Op. Cit.
=== Bibliografie -Ideea Europeana ===
Fișa cursului / seminarului
(2006-2007)
Titlu: Istoria ideii europene.
Tip (curs / seminar): Curs / seminar obligatorii.
Specialitate: Master Politică europeană și românească / Relații internaționale (MPER, MRI, anul I).
Durată: Un semestru.
Număr ore: Două ore de curs și o oră de seminar pe săptămână / 28 de ore de curs și 14 ore de seminar pe semestru.
Titular: Prof. univ. dr. Laurențiu VLAD.
Obiective / Descriere sintetică a programei cursului / seminarului: Cursul și seminarul își propun să-i familiarizeze pe studenți cu diversele formulări ale ideii de "Europa", care au circulat de-a lungul timpului în imaginarul savant și politic sau în istoria relațiilor internaționale. De asemenea, vom acorda un spațiu consistent felului în care cultura română a perceput realitățile europene de-a lungul timpului.
Bibliografie selectivă:
CHABOD, Frederico, Storia dell'idea d'Europa, Laterza, Bari, 1961 / (1998).
CURCIO, Carlo, Europa. Storia di una idea, Vallecchi, Firenze, 1958 / (1978) / (2 volume).
DE ROUGEMONT, Denis, Vingt huit siécles d'Europe, Payot, Paris, 1961 / (1990).
DELANTY, Gerard, Inventing Europe: idea, identity, reality, Macmillan, London, 1995.
DU RHÉAU, Elisabeth, L'idée d'Europe au XXe siècle: des mythes aux réalités, Complexes, Bruxelles, 2001.
DUMOULIN, Michel, STELANDRE, Yves (éds.), L'idée européenne dans l'entre deux guerres, Académie Erasme, Louvain-la-Neuve, 1992.
DUROSELLE, Jean Baptiste, L'idée d'Europe dans l'histoire, Danoël, Paris, 1965.
DUȚU, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All, București, 1999.
GALLOTTA, Giulia Maria, L'idea di Europa tra storia e perspectiva: conseguenze teoriche e instituzionali dell'allargamento orientale dell'UE, Cacucci, Bari, 2001.
DOBRE, Ana-Maria, COMAN, Ramona (coord.), România și integrarea europeană, Institutul European, Iași, 2005 / (texte de Keith Hitchins, Laurențiu Vlad, Cristian Preda, Ruxandra Ivan, Ramona Coman, Ana-Maria Dobre, Cristina-Maria Arion, Liviu Voinea, Alina Mungiu-Pippidi).
HAY, Denis, Europe. The Emergence of an Idea, Edinburg University Press, Edinburgh, 1968 / (1957).
MARINO, Adrian, Pentru Europa, Polirom, Iași, 1995.
PAGDEN, Anthony (ed.), The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge Unversity Press, Washington, 2002.
PASSERINI, Luisa (a cura di), Identità culturale europea: idee, sentimenti, relazioni, Scandicci, Firenze, 1998.
PECICAN, Ovidiu, Europa. O idee în mers, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999.
WILSON, Kevin, VAN DER DUSSEN, Jan (eds.), The History of the Idea of Europe, The Open University / Routlege, London – New York, 1995 / (1993).
N.B. Precizăm că fiecare prelegere a cursului nostru are câteva repere bibliografice speciale, care se distribuie în momentul susținerii acesteia, titlurile de mai sus fiind doar sugestii de lectură (studiu individual) pentru temele pe care le aducem în discuție.
Evaluare: Studenții trebuie să redacteze o lucrare (recenzie / notă de lectură / referat) pentru obținerea creditelor și să participe la două evaluări scrise. Nota finală este obținută prin calcularea mediei aritmetice a notelor obținute la fiecare probă în parte.
Programul cursului / seminarului:
Introducere. Prezentarea caracteristicilor cursului / seminarului și a obligațiilor cursanților (stabilirea temelor pentru referatele / lucrările de seminar).
Ideea europeană. Legendele antice ale "Europei"; destinul lor medieval și modern: fragmente din Munci și Zile (Hesiod) și Idila lui (Moschos) – seminar. Limitele geografice și caracteriologice ale bătrânului continent: fragmente din Politica (Aristotel) și Despre spiritul legilor (Montesquieu) – seminar. Conștiința creștină și europenitatea. Clarificările conceptuale ale umaniștilor: fragmente din Marele Plan (ducele de Sully) – seminar. Criza conștiinței europene. O identitate europeană fondată pe acceptarea alterității. Europa secolului al XVIII-lea: cosmopolitism și naționalism: fragmente din Proiectul de pace veșnică (abatele de Saint Pierre) – seminar. Ideea europeană în secolul naționalităților: imperiul lui Napoleon și "concertul european" al Sfintei Alianțe; "Europa" lui G. Mazzini; este Rusia o parte a Europei?; Mitteleuropa și Europa orientală. Proiectele politice europene interbelice: fragmente din Paneuropa (contele Coudenhove-Calergi) și Memorandum asupra organizări unui regim de uniune federală europeană (Aristide Briand) – seminar. Ideea europeană după cel de-al Doilea Război Mondial. Scurt excurs de istorie politică și a relațiilor internaționale postbelice europene.
Evaluare 1: lucrare scrisă din materia predată la curs până la momentul respectiv.
O istorie a conștiinței europene românești. Studii de caz. "Europa" cărturarilor români, sec. XVI-XIX: cronicarii români ai veacurilor XVI-XVII și imaginea "Europei": între geopolitică și confesiune (Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce etc.); elogiul "Europei celei luminate", sec. XVII-XIX la Chesarie de Râmnic, Grigore Râmniceanu și Naum Râmniceanu; "complexul Dinicu Golescu" sau percepția decalajului dintre civilizație apuseană și cea românească, sec. XIX; critica "europenismului", sec. XIX la ªerban și Grigore Andronescu ori Manolachi Drăghici. Primele periodice din Principatele Române și imaginea bătrânului continent (Albina Românească de la Iași și Curierul Românesc de la București). "Europenitatea" românilor în ideologia politică pașoptistă și în cea unionistă. Participarea României la expozițiile universale și internaționale, sec. XIX-XX (Paris – 1867, 1889, 1900, 1937; Viena – 1873, Bruxelles – 1897, 1935; St. Louis – 1904; Liège – 1905; Milano – 1906; Gand – 1913, Barcelona – 1929; New York – 1939). O revistă românească din
=== Constitutia Uniunii Europene ===
CONSTITUȚIA UNIUNII EUROPENE
Adoptarea și semnarea Constituției
După doi ani de tratative și două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene (UE) au ajuns în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind prima Constituție Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.
Până la urmă, Anglia nu a uzitat de dreptul său de veto, așa încât zilele de 18 iunie 2004 și de 29 octombrie 2004 au intrat în istoria Europei. Astfel, EUROPA UNITĂ – cele 25 de state plus România și Bulgaria de la 1 ianuarie 2007 – va avea prima CONSTITUȚIE din istoria EUROPEI, CONSTITUȚIE CE VA FI RATIFICATĂ ÎN MOD DEMOCRATIC, PRIN VOINȚA CELOR 25 DE STATE ALE UE ȘI NU PE CALEA RĂZBOIULUI SAU PRIN CONSTRÂNGERE, CI PRIN VOINȚA POPOARELOR REPREZENTATE DE PARLAMENTELE ȚĂRILOR RESPECTIVE.
„Toată lumea este victorioasă”, a declarat premierul irlandez, Bertie Ahern, care asigura președinția în exercițiu a Consiliului European. „Am putea spune, fără să abuzăm de cuvinte mari, că aceasta este o zi istorică”, a salutat președintele francez, Jacques Chirac, adoptarea Constituției. „Acesta este un semnal important, care demonstrează capacitatea Europei de a fi unită”, a întărit, la rândul său, cancelarul german, Gerhard Schröder. „Este un succes pentru Marea Britanie și un succes pentru Europa”, a lansat premierul britanic, Tony Blair.
Meritul adoptării Constituției revine în mare măsură președinției Consiliului European, care a desfășurat în șase luni o muncă intensă de consultare și convingere. De aceea, înainte de a turna șampania în cupe, șefii de stat și de guvern din UE s-au ridicat în picioare pentru a-l aplauda pe Bertie Ahern, președintele în exercițiu pe semestrul I/2003.
Unele obstacole și controverse
a) Primul obstacol în calea adoptării noii Constituții Europene îl reprezenta disputa privind ponderea ce revine fiecărei țări în Consiliul de Miniștri al UE. La summit-ul din decembrie 2003, Polonia și Spania s-au opus cu vehemență propunerii din proiect care prevedea că o reglementare va fi adoptată dacă întrunește sprijinul a 50% din state, reprezentând 60% din populația statelor membre (așa-numitul principiu al dublei majorități). Ambele țări insistau pentru menținerea sistemului prevăzut în Tratatul de la Nisa, din 2000, care le conferea aproape aceeași greutate, ca și țărilor celor mai mari ale UE, Franța, Germania, Italia și Marea Britanie. O altă tabără a fost cea a statelor mici, care doreau ca procentele necesare pentru adoptarea unei legi să fie 50% din state, întrunind 50% din populație. În fine, Germania, ca exponent al țărilor cu populație numeroasă, a susținut că pragurile de 55% din numărul de state și de 65% din populație ar reprezenta un echilibru just între statele mici, mijlocii și mari, idee susținută și de președinția irlandeză a UE. Acest ultim punct de vedere a reușit să se impună în cele din urmă, fiind inclus în noua Constituție. Dacă în Spania compromisul a fost acceptat ca fiind „răul cel mai mic”, în Polonia opoziția a calificat gestul guvernului drept o rușine națională, afirmând că premierul Marek Belka ar trebui judecat pentru înaltă trădare, având vina de a fi cedat în acest aspect – cheie.
b) Cealaltă dispută, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin fiecărei țări. Statele mici ale Uniunii insistau asupra menținerii principiului „o țară, un comisar”, ceea ce ar fi complicat foarte mult procesul decizional într-o uniune care are acum 25 de membri și ar putea ajunge la 29 prin aderarea României, Bulgariei, Croației și Turciei. Proiectul inițial al Constituției prevedea reducerea numărului de comisari la 10. În cele din urmă s-a ajuns la o variantă de compromis, optându-se pentru reducerea numărului de comisari la 17 începând cu 2014. Aceștia vor fi aleși prin rotație, pentru cinci ani.
c) Printre noutățile aduse de Constituție figurează instituirea funcției de președinte al Consiliului European, care, în ciuda importanței titlului său, va avea, totuși, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întări unitatea europeană prin alegerea unei persoane care să vorbească în numele întregii Europe. În același scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar și puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-și exprime poziția doar în privința unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri concordante.
Cadrul general al Constituției
„Dacă Europa dorește cu adevărat să încorporeze o viziune a societății, o viziune a păcii și o antantă a popoarelor, atunci ea are nevoie de o Constituție proprie” (Valéry Giscard d'Estaing – președintele Convenției).
a) Consemnarea clară și precisă a valorilor europene și a obiectivelor Uniunii Europene
Constituția unește într-un singur text fundamental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință în noua ordine mondială.
Textul cuprinde patru părți:
partea I – Definirea valorilor europene și a obiectivelor Uniunii Europene;
partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
partea a III-a – Politicile comunitare și funcționarea Uniunii Europene;
partea a IV-a – Dispoziții generale și finale.
Constituția prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetățenilor și a statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale și care se angajează să le promoveze.
Proiectul de Constituție consacră valorile pe care Uniunea se bazează: respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității, a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare.
Libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire sunt garantate prin Constituție în cadrul Uniunii. Constituția interzice orice discriminare pe motiv de naționalitate.
Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile și bunăstarea popoarelor sale. Ea oferă un spațiu de libertate, securitate și justiție, precum și o piață unică unde concurența este liberă. Totodată, ea combate excluderea socială, guvernează egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și garantează protecția drepturilor copilului.
b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
„Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; Uniunea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, de securitate și de justiție. Uniunea contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor publice la nivel național, regional și local; Uniunea va promova o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire. În acest scop, este necesar ca evidențiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecția drepturilor fundamentale în sprijinul evoluției și al dezvoltării științifice și tehnologice.” (Preambul).
Instituțiile Uniunii Europene trebuie să respecte drepturile garantate de Cartă. Aceleași obligații le au statele membre care aplică dreptul Uniunii Europene, Curtea de Justiție fiind însărcinată cu controlul aplicării prevederilor Cartei.
c) Funcționarea Uniunii Europene și politicile comunitare
Constituția prevede o mai bună diviziune a competențelor între statele membre și Uniune și atribuie personalitate juridică Uniunii Europene. Totodată, ea stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiune ale Uniunii și adoptă măsuri pentru dezvoltarea democrației, transparenței și eficienței Uniunii Europene prin dezvoltarea contribuției parlamentelor naționale, prin creșterea legitimității construcției europene, prin simplificarea procesului de decizie și prin funcționarea instituțiilor într-un mod transparent; de asemenea, stabilește măsurile necesare pentru a îmbunătăți structura și rolul fiecărei instituții europene, în condițiile noi ale lărgirii Uniunii Europene.
d) Unele caracteristici și particularități
– Europa se legitimează nu numai prin state, ci și prin cetățeni, iar procesul de integrare rămâne deschis și după intrarea în vigoare a Constituției.
– Nici un stat european nu mai poate rămâne singular și unic, ci integrat politic și economic în Uniunea Europeană, întoarcerea la tradiționala identitate națională fiind soluția imposibilă. Statele europene trebuie să ia decizia politică, dar nu trebuie să fie înfrântă identitatea fiecărui stat membru.
– Formarea unității, bazată pe tradiții, culturi, convingeri va constitui, însă, un proces de lungă durată, al cărui fundament este Constituția Uniunii.
– În mod evident, Constituția Uniunii Europene va asigura redefinirea unui nou echilibru de putere în Europa și în lume, Uniunea Europeană devenind un actor economic și politic foarte important.
– Uniunea Europeană este și trebuie să fie, în primul rând, o comunitate de valori și, apoi, o comunitate de state. Europa este o comunitate de valori, care are coeziune și nu rămâne abstractă, fiind „rânduită” într-o structură europeană.
– Uniunea Europeană este o uniune juridică deplină între State, având recunoscută personalitatea juridică unică.
– O caracterizare a Europei, sub forma organizării și legitimării într-un tratat constituțional, determină puterea ierarhică și instituie, deci, o structură complexă, coerentă și dinamică de instituții supranaționale.
Supranaționalitatea stă la baza Constituției Uniunii Europene, iar internaționalitatea la baza Tratatului constituțional dintre statele membre.
– Uniunea Europeană are caracter supranațional, nu este o federație de state ca SUA, Rusia ș.a., nici o confederație. Dar Uniunea Europeană are o Constituție instituită printr-un tratat adoptat de Statele membre, ceea ce atestă natura originală și fără precedent istoric a Uniunii, în raport de conceptul clasic, conform căruia numai un stat poate avea o constituție proprie.
Există, așadar, în interiorul Uniunii Europene două etaje – structurile supranaționale și relațiile internaționale directe între Statele membre.
– Constituția recunoaște și consacră, cu valoare de principii fundamentale ale dreptului comunitar, normele dreptului internațional și pe cele din Convenția Europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce-i conferă o vocație universală și un profund spirit umanist.
Membrii Convenției
Membrii Convenției Europene erau împărțiți în mai multe categorii, prevăzute prin Declarația de la Laeken, conform unor diviziuni reale mai mult sau mai puțin importante.
Cele patru componente
a. Parlamentele naționale – Convenția cuprindea cincizeci și sase de reprezentanți ai parlamentelor naționale: doi pentru fiecare stat membru și pentru fiecare stat candidat, plus un număr egal de supleanți.
Obiectivul era de a avea un proces mai democratic decât CIG, datorită implicării unui mare număr de parlamentari aleși. Rezultatul a fost că reprezentanții guvernelor s-au simțit mult mai izolați atunci când adoptau poziții care nu erau în asentimentul majorității, un fenomen total opus celui din CIG. Se poate adăuga că supleanții parlamentarilor naționali și europeni – care erau deputați, senatori etc., cu același titlu ca și titularii – au fost prezenți în mod remarcabil la ședințe, în vreme ce guvernele nu erau în general reprezentate decât de o singură persoană: fie titularul, fie supleantul.
b. Convenția a cuprins douăzeci și opt de reprezentanți ai guvernelor: unul pentru fiecare stat membru și pentru fiecare stat candidat, cu un număr egal de supleanți. Alegerea reprezentanților guvernelor era relevantă în ceea ce privește importanța pe care aceștia o acordau Convenției.
Se produce, însă, o schimbare de macaz când, la începutul lunii noiembrie 2003, cancelarul german Schröder îl numește ca reprezentant pe Joschka Fischer, ministru federal al Afacerilor Externe, care l-a înlocuit astfel pe Peter Glotz, o personalitate ușor neglijată a partidului social-democrat.
c. Parlamentul European – Convenția cuprindea șaisprezece reprezentanți ai Parlamentului European și tot atâția supleanți.
Și pentru Parlamentul European schimbarea față de CIG este considerabilă. Parlamentul obținuse, nu fără efort, ca doi dintre membrii săi să poată asista ca observatori la lucrările CIG care aveau să conducă la tratatele de la Amsterdam și Nisa. La Convenție, numărul titularilor săi l-a depășit pe cel al reprezentanților guvernelor statelor membre: șaisprezece contra cincisprezece.
d. Comisia Europeană – Convenția a cuprins doi reprezentanți ai Comisiei europene, amândoi membri ai Prezidiului unde supleanții lor nu puteau să-i înlocuiască (aceștia din urmă nu erau comisari).
Cei doi reprezentanți ai Comisiei la Convenție au fost cu siguranță aleși datorită competențelor lor, dar nu numai: primul se ocupa de reformele instituționale, al doilea de spațiul de securitate și de libertate, ca și de drepturile fundamentale.
e. Prezidiul – În afară de cei o sută doi titulari și de supleanții lor, Convenția s-a compus și din trei personalități independente, care au fost numite la summit-ul de la Laeken pentru a asigura direcția Convenției.
În afara președintelui și a vice-președinților, prezidiul celor treisprezece membri reprezenta toate componentele Convenției. Prezidiul reprezintă, în același timp, într-o manieră imperfectă un echilibru între forțele politice de o parte, statele, de altă parte, care nu sunt toate reprezentate: treisprezece înseamnă deja un grup important; dincolo de aceasta, eficacitatea nu mai este garantată.
Rolul Prezidiului a fost esențial, pentru că el este cel care a făcut alegerile de principiu și care a adoptat diferitele versiuni de proiecte de texte supuse Convenției. S-a reunit înaintea fiecărei sesiuni plenare și cel puțin o dată pe lună între două sesiuni și aproape continuu de la finele lui mai până la începutul lui iunie 2003.
f. Observatorii – Convenția cuprindea în mod egal delegați care nu aveau statutul de membru deplin, dar de observator. Dat fiind că în Convenție nu s-a votat niciodată, diferența între cele două categorii nu este esențială. Observatorii au participat, ca și toți ceilalți membri, la ședințele plenare și la grupurile de lucru și au primit aceleași documente, în același timp și pe aceleași canale, ca și ceilalți membri.
Comitetul Regiunilor a investit mult în Convenție, dând un sprijin specific celor șase delegați și supleanților lor, care au prezentat nu numai poziția globală a instituțiilor lor, ci și o serie întreagă de contribuții individuale și de amendamente sistematice.
Comitetul economic și social nu a avut decât trei reprezentanți (și trei supleanți), partenerii sociali fiind la rândul lor reprezentați de trei observatori.
Mediatorul european, în fine, care participase deja la lucrările din cadrul Convenției asupra Cartei drepturilor fundamentale, avea de asemenea statut de observator.
g. Secretariatul – Secretariatul era compus din nouăsprezece persoane în total. Sprijinul logistic de la reuniunile Convenției era asigurat de serviciile Consiliului, cât și de cele ale Parlamentului European în ale căror locații se va întruni și Convenția. Nu avea deci cum să fie vorba de o echipă suficientă pentru a redacta ordinea de zi și a fixa orarul luărilor de cuvânt, pentru a întocmi procesele verbale ale ședințelor și a pregăti raportul general final.
Reprezentarea intereselor în Convenție
a. Marile familii politice reprezentate în Parlamentul European nu s-au opus deloc proiectului de integrare europeană, pentru că ele numărau reprezentanți a diferite proiecte de integrare. Acest lucru este evident pentru PPE, PSE și ELDR, care constituiau batalionul principal al Convenției, dar și pentru o parte a membrilor UEN. Verzii/ALE s-au alăturat mai curând proiectului federalist, în timp ce extrema dreaptă este mai apropiată de suveranismul altermondialist. Suveranismul este afișat în mod deschis de partidul Europa democrațiilor și a diferențelor, dar numără de asemenea anumiți fideli ai UEN. Cea mai mare parte a membrilor Convenției era mai mult sau mai puțin oficial atașată acestor grupuri politice din Parlamentul European.
b. Opozițiile politice tradiționale s-au manifestat în același timp și în Convenție, regăsindu-se în câteva compromisuri ale Constituției. Este semnificativ în mod deosebit în ceea ce privește cele două teme, a Europei sociale și a „guvernării economice”. În primul caz, disensiunile nu au împiedicat atingerea unui compromis, caracterizat de acceptarea drepturilor sociale incluse în Cartă, pe de o parte, și de renunțarea la o întărire a metodei comunitare, pe de alta, totul însă cu prețul unor formulări uneori contradictorii sau ambigue. În al doilea caz, conjuncția unor poziții conservatoare și a unui atașament profund față de abordarea interguvernamentală explică, fără îndoială, absenta progresului real spre un Consiliu de miniștri ai Economiei cu puteri clar definite și întărite.
c. Interesele naționale din Convenție – Ar fi inutil să se facă lista intereselor naționale apărate deschis de reprezentanții guvernelor în cadrul Convenției sau, de o manieră mai subtilă, de un anumit număr de parlamentari naționali sau europeni.
d. Interesele instituționale din Convenție – Una dintre marile noutăți ale Convenției a fost participarea deplină a reprezentanților instituțiilor europene la lucrările sale. Curtea de Justiție și Banca centrală nu au dispus însă de statut de observator, contrar organelor consultative și Mediatorului European, dar președinții acestora au fost audiați în grupele de lucru și cercurile de discuție. Cu ocazia CIG de la Amsterdam și Nisa, Parlamentul European a fost reprezentat de doi deputați, iar Comisia asista deja la lucrările preparatorii într-o manieră activă începând cu Actul Unic European. Dar nici Parlamentul, nici Comisia nu a dispus de un instrument instituțional de participare la însăși CIG, unde se decide în unanimitatea reprezentanților guvernelor. Structura diferită a Convenției a permis, însă, intereselor instituționale să se exprime mai ferm.
Constituția economică a Europei
Tratatul de la Roma avea, încă din 1957, o caracteristică foarte particulară, care îl distingea de Constituțiile statelor sale membre, atunci când textele adoptate de Franța în 1946, de Italia în 1947 și în 1949 de Germania încercau să consacre obiectivele economice și sociale caracteristice perioadei postbelice în Europa de Vest.
Tratatul CEE stabilea o economie de piață la scară europeană, consacrând cele patru „libertăți” de circulație (mărfuri, servicii, forța de muncă, capitaluri) și stabilind reguli de concurență, dar lăsând statelor membre libertatea alegerii structurale în materie de stat-autonom: „prezentul tratat nu formulează preconcepții legate de regimul de proprietate din statele membre” (art. 295, ex-222, reluat de Constituție, art. III-331).
Situația economică și concepțiile referitoare la statul-autonom s-au schimbat considerabil în ultimii 50 de ani. Textul Constituției încearcă totuși să sintetizeze acquis-ul tratatului de la Roma, concepțiile specific europene asupra economiei de piață legate de solidaritate socială, ca și tradițiile și neliniștile anumitor state membre, prin trei serii de dispoziții.
Redactarea art. I – 3 (Obiectivele Uniunii), în conținut rafinat, reafirmă mai multe din punctele esențiale: „Uniunea oferă cetățenelor și cetățenilor săi […] o piață unică unde concurența este liberă și loială”. „Uniunea urmărește dezvoltarea durabilă a Europei fondată pe o creștere economică echilibrată, o economie socială de piață foarte competitivă, care tinde spre un grad maxim de ocupare a forței de muncă și spre progres social […]”. „Ea promovează coeziunea economică, socială și teritorială, și solidaritatea între statele membre”.
Art. I-4 Libertățile fundamentale și nediscriminarea reafirmă fundamentele CEE: libera circulație și interzicerea discriminărilor pe bază de naționalitate.
În fine, drepturile sociale consacrate de Cartă figurează de la art. II-27 la II-38. Ele contribuie la realizarea unui echilibru între regulile de piață și obiectivele de solidaritate, în legislație și în politicile Uniunii. Mai mult, ele vor putea ajuta la atenuarea efectelor unei aplicări simpliste a principiilor concurenței în jurisprudența Curții. Aceasta va permite statelor membre să-și mențină sistemele lor particulare, atât timp cât aceasta nu cauzează distorsiuni cu caracter discriminator între diferitele state ale Uniunii.
Bibliografie
Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel – Drept comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.
Bidilean Vidu – Uniunea Europeana: institutii, politici, activitate, Editura Agroprint, Timisoara, 2000
Marcu Viorel, Purda Nicolae, Diaconu Nicoleta, Draghiciu Catalina – Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003
Schuman Robert – Pentru Europa, Regia Monitorul Oficial, Bucuresti, 2003
=== Crearea Comunitatilor Europene ===
Proiect
Crearea și evoluția celor trei Comunități Europene
A. Tratatul de la Paris a consfințit crearea C.E.C.A.
Eșecul proiectelor globale (prea ambițioase pentru a reuși) de construcție a unei Europe unite, l-au condus pe Jean Monnet la imaginarea unei metode noi de integrare care va fi la originea creării C.E.C.A. și apoi C.E.E. și EURATOM pe o bază geografică foarte restrânsă din moment ce viza doar 6 state.1
C.E.C.A. a servit pentru început rezolvării unei probleme de primă importanță: necesitatea de a permite reintegrarea Germaniei în Europa și reconstruirea capacității sale economice. Se admitea astfel dispariția barierelor și a controlului ce limitau această reconstrucție (precum Autoritatea internațională a Rhur-ului, creată în aprilie 1949, care controla activitatea siderurgică și carbonieră în această regiune). Această reintegrare era dorită de S.U.A. care estimau că era indispensabilă a sferei de influență a U.R.S.S. în Europa.
Era, de asemenea dorită de Germania însăși, fiind relevant în acest sens că Robert Schuman a pronunțat celebra sa declarație în ajunul unei reuniuni a celor trei la Londra – în cursul căreia trebuia să fie examinată problema Germaniei – după ce s-a asigurat de acordul cancelarului Adenauer.
Era, astfel, reluată o sugestie formulată de Churchill în discursul său de la Zürich din 19 septembrie 1946 în care chema la crearea Statelor Unite ale Europei și estima că trebuie creată de urgență o apropiere între Franța și Germania. Winston Churchill, cu toate acestea își luase precauția de a preciza că Marea Britanie nu are vocația de a deveni un membru activ al acestor State Unite ale Europei.
Filosofia care a tins la crearea C.E.C.A. este perfect rezumată prin celebra declarație Schuman din 9 mai 1950 de la Salonul Orologiului din Quai d`Orsai, redactată de Jean Monet și de colaboratorii săi: “Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea națiunilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată. Acțiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre șeful statului francez și șeful statului german.”2
Trebuie subliniat rolul lui Jean Monnet datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene, la vremea respectivă, acesta îndeplinind funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța.
Fraza cheie a declarației a constat în propunerea guvernului francez de a plasa ansamblul producției de cărbune și oțel sub po înaltă autoritate comună, într-o organizație deschisă participării celorlalte țări ale Europei. Solidaritatea producției care va fi astfel legată, va conduce la ideea că orice război între Franța și Germania devine de neimaginat, dar și material imposibil.
Crearea acestei unități de producție, deschisă tuturor țărilor care vor dori să participe, terminând prin a furniza tuturor țărilor pe care le va aduna, elementele fundamentale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale ale unificării economice.
Această declarație definește caracterul foarte specializat al C.E.C.A. și demonstrează că statele membre vor delega organului principal al noii organizații (Înalta Autoritate) o capacitate autonomă de decizie și gestiune.
Declarațiia Schuman pune în evidență, de asemenea, noua metodă reținută pentru favorizarea construcției europene unite: se renunță lq proiectele globale și se favorizează realizările concrete care creează solidarități de fapt. C.E.C.A. este prezentată ca prima etapă a federației europene. Astfel, de la început, părinții fondatori ai Europei avea ca ambiție să facă să prevaleze o concepție federală a Europei.
Propunerea lui Schuman a fost întâmpinată favorabil de americani. Britanicii au fost mai rezervați și au decis pe 2 iunie să nu participe. Pe 3 iunie, 6 țări (Franța, Republica Federală Germania, Italia și Benelux) au declarat că aderau la obiectivele declarației Schuman. Conferința interguvernamentală de redactare a tratatului s-a desfășurat de pe 20 iunie 1950 până pe 18 aprilie 1951, dată la care a fost semnată la Paris. După ratificare a intrat în vigoare la 25 iulie1951. Luxemburg a fost fixat după îndelungi negocieri, sediul provizoriu al C.E.C.A.
C.E.C.A. are o structură instituțională inedită:
un organ independent, Înalta Autoritate – Jean Monnet a fost primul președinte – dotată cu principalele puteri de decizie; a intrat în funcțiune pe 18 august 1952.
un organ interguvernamental, Consiliul special al miniștrilor;
o adunare comună al cărei prim-președinte a fost Henri Spaak;
o curte de justiție;
C.E.C.A. a suferit foarte repede din cauza caracterului său foarte specializat și declinului puterii economice a cărbunelui și oțelului în profitul petrolului. În plus, tratatul C.E.C.A. a fost semnat pentru o durată de 50 de ani. C.E.C.A. va dispărea, deci în anul 2001.
C.E.C.A. a reprezentat o formă nouă de structură interstatală și a jucat un rol important din punct de vedere economic – pentru dezvoltarea siderurgiilor și a comerțului intracomunitar-politic pentru că marchează debutul reconcilierii franco-germane și al construcției comunitare și în același timp un rol social întrucât condițiile de muncă s-au ameliorat.
Dar ea trebuie considerată de asemenea ca fiind laboratorul în sânul căruia au fost experimentate anumite principii și mecanisme ale uniunii.
B. Tratatele de la Roma a consfințit crearea C.E.E. și EURATOM.
După eșecul C.E.A. în 1954, crearea C.E.E. și EURATOM-ului a permis relansarea construcției europene fiind stimulată de dorința de a realiza un mare spațiu economic (la care cele trei țări ale Benelux erau foarte atașate) și de a nu se limita la câteva acțiuni sectoriale de tip C.E.C.A.
Primul tratat care a instituit C.E.E. a enunțat obiectivele economice, ale organizației, precum și mijloacele de acțiune.
Astfel, Comunității îi revine ca obiectiv fundamental instituirea unei piețe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieți economice: a producției, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani și financiari.
C.E.E. se fundamentează pe patru libertăți esențiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor și a persoanelor și pe mai multe politici comune, cu deosebire în domeniul agricol, al dezvoltării regionale, a transporturilor, precum și în domeniul social.
Principiile generale care guvernează Comunitatea sunt prevăzute în articolul 3 al Tratatului C.E.E.:
-eliminarea piedicilor vamale;
-organizarea unei bune funcționări a concurenței;
-crearea unui tarif vamal comun;
-armonizarea legislațiilor naționale;
-instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții;
-asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității;
-abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații;
Sintagma “Piață comună” a fost definitivată într-o hotărâre a Curții de Justiție ca vizând: eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii piețelor naționale într-o piață unică, realizând condiții pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate piețe interioare.
Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară sw 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat abordarea pe cale economică, într-o concepție liberală a integrării europene.
Din punct de vedere instituțional, Tratatul de la Roma, care a instituit C.E.E., relua într-o mare măsură schema generală C.E.C.A, numai că spre deosebire de C.E.C.A., concepută pentru o perioadă de 50 de ani, C.E.E are o durată nelimitată.
“Tratatul C.E.E. a determinat apariția unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții ale acestora în favoarea Comunității.”3
C.E.E a determinat o apariție unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții ale acestora în favoarea Comunității.
C.E.E este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici stateler membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederilor din Tratat.
Inițiativa legislativă a fost încredințată unei Comisii independete de guverne. Comisia dispune și de putere executorie, precum și de a negocia tratate bilaterale sau multilaterale.
Consiliul de miniștrii deține esențialul deciziei normative și este asistat de un Comitet al reprezentaților permanenți. (COREPER).
Parlamentul are un rol deliberativ și de control, iar Curtea de Justiție un rol jurisdicțional.
Cel de-al doilea tratat semnat la Roma, la 25 martie 1957, a pus bazele C.E.E.A.; a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Dacă tratatul C.E.E. a creat o integrare economică globală, Tratatul C.E.E.A. a avut un obiectiv sectorial – acela al energie atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la pregătirea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicații civile ale acestora.
EURATOM a reprodus schema instituțională a C.E.C.A. și C.E.E.
Tratatul se referă și la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștințelor tehnice în materie nucleară, civilă, de protecție sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru populație; are prevederi și în ceea ce privește coordonarea investițiilor.
În fond, tratatul reprezintă o organizație a pieței comune în domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și alte măsuri menite să elimine piedicile administrative.
=== Curtea Europeana de Justitie ===
PROIECT
Curtea Europeană de Justiție a Comunităților Europene
Curtea Europeană de Justiție este instituția jurisdicțională ce veghează la aplicarea dreptului comunitar, soluționând disputele dintre statele membre și Comisia Europeană, dintre instituțiile U. E., dintre persoane fizice și juridice și Uniune.
Curtea Europeana de Justiție are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
“Jurisdicția care se realizează prin intermediul Curții Europene de Justiție nu este una internațională, ci o jurisdicție internă a Uniunii Europene . Litigiile de competență Curții sunt cele în materie administrativă și civilă, această neavând competențe în materie penală.”1
Originile Curții Europene de Justiție se găsesc în Tratatul instituind CECO, care prevede înființarea unei Curți de Justiție independența care să asigure respectarea dreptului în funcționarea comunității. La rândul lor, Tratatele de la Roma au înființat fiecare câte o Curte de Justiție, având atribuții în domeniul jurisdicțional.
Majoritatea schimbărilor Comunităților Europene în comparație cu încercările anterioare din cadrul unității europene constă în faptul că, Comunitatea folosește numai autoritatea legii pentru a atinge vreun scop.
Uniunea trebuie înfăptuită și susținută de surse legale, deci Comunitățile Europene trebuie să fie înființate prin instrumente juridice – Acordul privind Parisul și Roma.
Comunitatea fiind scopul legii, ea urmărește scopurile sale numai prin noua lege, legea Comunității, care este independent în toate statele membre ale Comunității, fiind superior legislațiilor naționale, ale cărui condiții sunt aplicabile în toate statele membre.
Sistemă juridică a Comunității are nevoie de o efectivă sistemă a garanțiilor judiciare, când legea este neconformă sau trebuie să se aplice.
Curtea de Justiție, ca instituție judiciară a Comunității, constituie acea sistema de garanții. Judecătorii ei trebuie să garanteze că legea comunitară nu se interpretează și nu se aplică diferit în fiecare stat membru al Comunității, că această sistemă juridică rămâne sistemul Comunității și ea rămâne întotdeuna aceeași.
Pentru a îndeplini această funcție, Curtea de Justiție are o astfel de jurisdicție ca să audă litigiile la care statele membre, instituțiile Comunității, organele statale și persoanele fizice pot fi ca părți.
EVOLUȚIA CURȚII DE JUSTIȚIE.
Așa cum ea a fost fondată în 1952, mai mult de 8600 de cauze au fost aduse în față CJ. Erau 200 de noi cauze în anul 1978 și în 1985 erau mai mult de 400 cauze.
Pentru a face față și a judeca mult mai obiectiv cauzele respective, CJ a modificat Regulile sale de procedură, pentru ca cauzele să fie judecate mult mai repede și a propus Consiliului să formeze un nou organ judiciar.
“Curtea acționează: ca o instanță administrativă atunci când controlează legalitatea actelor comunitare și judecă recursurile funcționarilor comunitari; ca o instanță constituțională, atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile împotriva unui stat membru care nu-și respectă obligațiile din tratate; ca o instanță civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese și ca instanță de apel, când, soluționează recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță.”2
Componența Curții de Justiție
Curtea este compusă în prezent din 25 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru și este asistată de 8 avocați generali.
Prin Tratatul de la Nisa, s-a stabilit continuarea aplicării principiului desemnării câte unui judecător pentru fiecare stat membru și în condițiile extinderii Uniunii, din 2004 la 25, iar din 2007 la 27 de membri. Numărul avocaților generali a fost redus de la 9 la 8. Consiliul Uniunii Europene poate, la propunerea Curții Europene de Justiție, să hotărască, cu unanimitate de voturi, creșterea numărului acestora.
Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de Consiliul U.E., pe baza propunerilor statelor membre și al acordului comun al acestora, dintre persoanele care au calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești din țările lor, ori sunt universitari având o competență juridică recunoscută și a căror independență este mai presus de orice îndoială, dovedind un caracter integru și onest.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani și poate fi reînnoit, însă, jumătate din judecători sunt schimbați din trei în trei ani, pentru a se asigura atât o înnoire treptată a componenței Curții, cât și o anumită continuitate în activitatea acesteia.
Avocații generali au rolul de a asista Curtea și sunt desemnați după aceeași procedură care este aplicată judecătorilor. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar comunitar este mai degrabă cea a procurorilor din sistemele naționale, decât a avocaților pledanți , fiind însărcinați cu prezentarea publică imparțială și independența a concluziilor motivate cu privire la cauza în care este obligatorie prezența lor.
Înainte de a începe exercitarea atribuțiilor, judecătorii și avocații generali depun un jurământ că își vor îndeplini mandatul în mod corect și imparțial și că vor păstra secretul deliberarilor.
Atunci când competența și calificarea unui judecător sau avocat general sunt puse în discuție, cu unanimitate de voturi ceilalți membrii ai Curții pot decide demiterea lor.
Prin vot secret, cei 25 judecători își aleg un președinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea realegerii. Președintele Curții conduce activitatea acesteia și prezidează audierile și deliberările din Camera de consiliu.
În activitatea lor, judecătorii sunt ajutați de un grefier și un grefier asistent, aleși de Curte pentru un mandat de șase ani. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile, organizează și țin arhivele Curții și se îngrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în Colecția de jurisprudență a Curții. Sub autoritatea Președintelui Curții, ei au și atribuții de administrare a bugetului instituției.
Pe lângă fiecare judecător sau avocat general funcționează și câte doi secretari (referenți), care îi asistă în pregătirea dosarelor fiecărei cauze.
Aceștia sunt juriști cu o competență recunoscută, având aceeași naționalitate ca și judecătorii sau avocații generali pe care îi asistă și sunt numiți, de regulă, pentru o perioadă de trei ani.
Curtea funcționează în plen, într-o Mare Cameră formată din 11 judecători, sau în camere constituite din trei până la cinci judecători, în funcție de importanța litigiilor supuse judecății.
Deși inițial camerele aveau doar atribuții de instrumentare a cazurilor, treptat ele au primit și competențe de a judeca, limitate însă la litigii de dificultate redusă declanșate între persoane fizice sau juridice.
Marea Cameră judecă litigiile în care sunt implicate un stat membru sau o instituție comunitară, la solicitarea expresă a uneia dintre părți. Curtea poate delibera numai în prezența unui număr impar de judecători.
În plenul sau, Curtea judecă litigiile, a căror complexitate necesită acest lucru, precum și în următoarele situații:
-când judecă, cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European;
-când se pronunță asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu cu privire la comiterea de către un comisar european a unor greșeli grave sau cu privire la neîndeplinirea condițiilor necesare exercitării funcției sale ;
-când se pronunță asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu neîndeplinirea obligației de onestitate și prudența de către un fost comisar european, după încetarea funcției ;
-când ia act de demisia unui membru al Curții de Conturi, care nu mai îndeplinește condițiile de exercitare a funcției. Judecata se desfășoară cu respectarea principiului contradictorialității, este public și presupune existența a două faze: o fază scrisă, în care cererea de chemare în judecată odată înregistrată, este numit un judecător raportor însărcinat cu studierea dosarului, care cu privire la faptele în discuție și privire la punctul de vedere al părților, și o fază orală, în cadrul căreia este prezentat raportul preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părților și concluziile avocatului general.
“Deliberările au loc în Camera de consiliu, au caracter secret și la ele participă judecătorii prezenți la faza orală a judecată, numărul acestora trebuind să fie impar. Hotărârea se ia cu majoritate simplă și ea angajează în mod colectiv Curtea, opiniile separate neputând fi făcute public.”3
Prezența părților este obligatorie în toate fazele procesului, reprezentarea lor făcându-se prin agenți ai instituțiilor comunitare sau ai statelor membre, ori prin avocați, în cazul persoanelor fizice sau juridice.
Procesul se desfășoară în limba pârâtului, sau în cea pe care o alege reclamantul, dacă pârât este o instituție comunitară.
Competența Curții de Justiție
În cadrul atribuțiilor jurisdicționale ale Curții de Justiție, pot fi exercitate în față acestuia următoarele tipuri de acțiuni:
a) Acțiunea (recursul) în anulare -prin care reclamantul contesta legalitatea unui act comunitar care provine de la o instituție comunitară.
Pot fi atacate cu recurs în anulare actele adoptate de Parlamentul European și de Consiliul UE, în comun, actele Consiliului, Comisiei, ale Băncii Central Europene (altele decât avizele și recomandările), precum și actele adoptate de Parlamentul European menite să producă efecte față de terți.
Acestea trebuie să fie acte juridice și să producă efecte de drept.
Motivele de anulare sunt incompetența, încălcarea formelor substanțiale, încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa. Recursul poate fi formulat de către un stat membru, de către o instituție comunitară (mai ales de Comisie și Consiliul UE, dar și de către Parlament și Banca Central Europeană în vederea ocrotirii prerogativelor lor) precum și de orice persoană fizică sau juridică, resortisant al statelor membre ale UE, dacă actul atacat îl privește în mod direct și individual.
Termenul de recurs este de două luni și începe să curgă fie de la publicarea actului, fie de la notificarea să reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunoștință de actul respectiv, atunci când beneficiar este un alt subiect de drept.
Efectul admiterii recursului constă în declararea nulității actului contestat. În situația în care actul este un regulament, Curtea de Justiție va indica, dacă apreciază că este necesar, acele efecte ale regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.
Un caz special de recurs în anul care îl constituie plângerea introdusă de funcționarii publici comunitari împotriva sancțiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva modului în care le-a fost rezolvată petiția înaintată autorității investite cu puterea de numire.
“Înainte de a se adresa Curții Europene de Justiție, funcționarii comunitari trebuie să parcurgă o procedură administrativă prealabilă, în fața autorității care a dictat sancțiunea disciplinară sau a celei investite cu puterea de numire.”4
În termen de 3 luni de la primirea răspunsului la procedura administrativă prealabilă trebuie să fie sesizată instanța judiciară comunitară.
b) Recursul în carență – este acțiunea aflată la dispoziția instituțiilor comunitare (cu excepția CEJ), a statelor membre și a persoanelor fizice și juridice prin care acestea solicita Curții să constate abținerea instituțiilor comunitare. (Parlament, Consiliul U.E. și Comisia Europeana) într-o problemă în care acestea aveau obligația să acționeze.
Înainte de sesizarea Curții cu un recurs în carență este obligatorie efectuarea unei proceduri administrative prealabile, constând în invitarea instituției respective să acționeze. Dacă în termen de două luni de la această invitație, instituția nu-și exprimă poziția, reclamantul poate să sesizeze Curtea Europeana de Justiție într-un alt termen de două luni care curge de la data când instituția comunitară trebuia să răspundă.
Admițând acțiunea, Curtea declară ilegală abținerea instituției comunitare; aceasta fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curții, deci să emită actul respectiv, reclamantu1 având și dreptul de a fi despăgubit.
c) Excepția de ilegalitate -este procedura prin care se poate obține anularea unui act normativ ilegal în momentul în care acesta este executat printr-un act individual; anulare care nu s-a putut obține pe calea unui recurs în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus acesta, fie din pricina lipsei calității procesuale active, actele normative putând fi contestate doar de către statele membre sau instituțiile comunitare.
În acest caz, potrivit Tratatului CEE, persoanele fizice sau juridice pot să ridice, în cadrul procesului de anulare a deciziei individuale, excepția de ilegalitate a actului normativ. Excepția de ilegalitate apare astfel ca o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei individuale și nu poate fi invocată de către particulari în cazul în care puțeau contesta actul pe calea unui recurs în anulare. Ea poate fi însă invocată de orice parte a litigiului, chiar și de către un stat membru, deși acesta putea acționa și pe calea unui recurs în anulare. Dacă prin hotărârea Curții este constatată ilegalitatea actului normativ în discuție, el devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuând să producă efecte juridice. Doar decizia emisă în bază actului normativ va fi anulată.
d) Acțiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligațiilor ce-i revin – este acțiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru prin care i se cere Curții Europene de Justiție să se pronunțe cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a acțiunilor statului membru.
Înainte de investirea Curții, cu judecarea cauzei se desfășoară o fază administrativă constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe bază observațiilor prezente de statul în cauză și emiterea unui aviz prin care i se cere luarea unor măsuri pentru înlăturarea abaterii. În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție. Această fază administrativă este obligatorie și în situația în care un stat membru invocă neîndeplinirea de către alt stat membru a obligațiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai întâi Comisia care emite de asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curții se poate face numai dacă într-un termen de trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul. Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligațiilor și obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu poate anula actele emise de autoritățile interne, pentru că astfel s-ar substitui judecătorului național.
Executarea hotărârii Curții este obligatorie, prevăzându-se și posibilitatea aplicării unor sancțiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare sau a unei amenzi.
e) Recursul în interpretare -este acțiunea prin care, la cererea organelor de jurisdicție naționale, Curtea intervine pentru interpretarea regulilor comunitare sau pentru a aprecia validitatea actelor adoptate de către instituțiile comunitare.
Astfel, judecătorul național căruia, în soluționarea unui litigiu, i se ridica o problemă referitoare la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea actelor instituțiilor, poate sesiza Curtea cu această chestiune, înainte de a se pronunța asupra fondului. Acțiunea cu care este investită Curtea este o acțiune prealabilă sau prejudicială, care presupune o apropiere a organelor de jurisdicție națională și a celor comunitare. Prin hotărârea preliminară a Curții se precizează sensul dispozițiilor a căror interpretare i s-a cerut sau se pronunța cu privire la validitatea lor, organul jurisdicțional național fiind obligat ca la soluționarea cauzei să respecte interpretarea dată.
Prin această procedură se asigură o aplicare uniformă a dreptului comunitar de către instanțele tuturor statelor membre.
f) Acțiunea în daune contra instituțiilor comunitare -este o acțiune în răspundere necontractuală care prevede că în materie de răspundere extracontractuală, comunitatea trebuie să repare daunele cauzate de instituțiile și de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor. Prin introducerea ei reclamantul urmărește obținerea de compensații pentru daunele cauzate prin actul comunitar.
De obicei acțiunea în daune însoțește recursul în anularea actului comunitar din care izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată și separat, atunci când persoana interesată nu poate să atace direct actul sau când acesta a fost anulat.
Tribunalul de primă instanță
Ca răspuns la acea propunere, Consiliul formează Tribunalul de primă instanță.
“Scopul formării Tribunalului de primă instanță în anul 1989 constă în majorarea garanțiilor judiciare, accesibile persoanelor fizice, fiind a două treaptă a puterii judiciare și permițând CJ să se concentreze asupra problemei obligatorie a sa – interpretarea unică a legislației Comunității.”5
Tribunalul este compus, în prezent, dintr-un număr de 25 judecători, desemnați în condiții identice celor de la Curtea de Justiție, însă, în condițiile extinderii Uniunii, prin Tratatul de la Nisa prevăzându-se că acesta va fi format din câte un judecător din fiecare stat membru. Tribunalul de Primă Instanță nu are încă în structura sa avocați generali, fiind însărcinat unul dintre judecători să exercite aceste atribuții. Prezența acestuia este obligatorie atunci când Tribunalul judecă litigii dificile și complexe. Judecătorul care îndeplinește atribuția de avocat general nu poate să ia parte la pronunțarea hotărârii în cauza respectivă.
Competențele Tribunalului constau în judecarea în primă instanță a următoarelor categorii de acțiuni:
-recursul în anulare împotrivă actelor adoptate de instituțiile comunitare;
-recursul în carență contra instituțiilor comunitare;
-acțiunea în daune contra instituțiilor comunitare;
-acțiuni izvorând din raporturile dintre Uniune și funcționării săi.
-recursurile prejudiciale de interpretare și de apreciere a validității având un caracter tehnic.
Alături de Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță cărora le partajează competențele, Tratatul de la Nisa a prevăzut și posibilitatea înființării unor Camere Jurisdicționale specializate pe anumite domenii. Înființarea acestora se hotărăște de către Consiliul U. E. cu unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a Curții de Justiție, cu avizul Parlamentului.
Sesiunile plenare și camerele
CJ se poate întruni în sesiuni plenare și în Camere de 3 sau 5 judecători. Această se întrunește când statul membru sau instituția comunitară care este parte la audieri sau în cazuri deosebit de grele și importante. Alte cauze sunt soluționate de Camere.
Tribunalul de primă instanță se întrunește în Camere de 3 sau 5 judecători și se întrunește în sesiuni plenare în caz de cauze deosebit de importante.
Registratura și administrarea
Registratorul este numit de CJ pe un termen de 6 ani. El are aceleași obligații ca și registratorul instanței judiciare naționale, dar el activează ca secretar general al instituției.
=== Institutiile Uniunii Europene ===
Proiect
Instituțiile Uniunii Europene
Funcționarea UE se sprijină pe următoarele instituții:
1.Parlamentul European
2.Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene
3.Comisia Europeană
4.Curtea de Justiție
5.Curtea de Conturi
Aceste instituții colaborează îndeaproape cu mai multe organisme, și anume:
1.Comitetul Economic și Social
2.Comitetul Regiunilor
3.Mediatorul European
4.Bancă Europeană de Investiții
5.Bancă Centrală Europeană
În data de 12 februarie 2001 miniștrii de externe din țările membre UE au semnat Tratatul de la Nisa, document care prevede reforma instituțiilor europene și deschide calea extinderii Uniunii prin admiterea a încă 12 state.
“Uniunea Europeană acționează în limitele competențelor și obiectivelor care îi sunt conferite prin Tratat. În domenii care nu țin de competență să exclusivă, Comunitatea nu intervine decât dacă, și în măsură în care obiectivele acțiunii vizate nu pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare pentru statele membre și pot fi mai bine realizate la nivel comunitar.”1
Acesta este principiul subsidiarității, care urmărește eficientă decizionala prin acceptarea de către statele membre a transferului unei părți din atribuțiile suverane unor instituții independente ce reprezintă, în același timp, interesele naționale cât și cele comunitare. Principiul subsidiarității are drept scop prevenirea “achiziționării” de către Comunitate a unei prea mari influențe, astfel încât Comunitatea acționează numai dacă obiectivul propus nu poate fi atins în mod eficient de către statele membre.
Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, în care sistemele de guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum și drepturile garantate prin Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, semnată la Roma în 1950.
Atribuțiile Instituțiilor Europene
1. Consiliul European
Această instituție nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizație interguvernamentală continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reunește reprezentanții celor 15 la nivel ministerial.
Consiliul European reprezintă reuniunea șefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participă și președintele Comisiei Europene.
Reuniunile au loc de două ori pe an, în general câte două zile în lunile iunie și decembrie.
“Ia decizii în sfera inițiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joacă rol esențial în soluționarea unor probleme curente din viața internațională prin Politica Externă și de Securitate Comună (PESC – mecanism destinat alinierii pozițiilor diplomatice ale Statelor Membre și prezentării unei opțiuni comune).”2
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituție a Uniunii Europene, așa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție sau Curtea de Conturi, această însă nu diminuează rolul sau esențial în toate domeniile, pornind de la definirea și coordonarea orientărilor politice, arbitraj, până la deblocarea dosarelor dificile.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituție comunitară cu atribuții legislative. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în numele acesteia acorduri internaționale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii și punerii în aplicare a PESC, și în vederea coordonării acțiunilor statelor membre în domeniile care țin de ordinea publică și cooperare judiciară în materie penală. Este ajutat în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanților permanenți ai statelor membre pe lângă UE (COREPER).
2. Parlamentul European
Reprezintă forumul democratic al UE, având funcția de a participa la procesul legislativ și de a controla activitatea Uniunii.
Membrii sunt aleși prin vot direct, universal, din 5 în 5 ani, și se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Deține 20 de comitete care își desfășoară ședințele de lucru la Bruxelles În urma Tratatului de la Nisa numărul membrilor a fost mărit la 732, din care în prezent există 626 de deputați, restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii.
3. Comisia Europeană
Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri (comisari), inclusiv președintele, numiți de guvernele naționale.
Reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tratatelor și având drept de inițiativă prin directive, reglementări, decizii, recomandări.
Este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.
Adresează Consiliului recomandări de politică economică, supraveghează situația bugetară și datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.
“În urma Consiliului European de la Nisa, țările mari au acceptat ca, începând din anul 2005, să renunțe la unul din cei doi comisari, în schimb “țările mici” au refuzat propunerea de a rămâne fără singurul comisar de care dispun; în documentul final a fost menținută o referire la plafonarea numărului de comisari la 27.”3
4. Curtea de Justiție
Jurisdicția sa acoperă numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe bază principiului că dreptul comunitar prevalează asupra legii naționale. Este formată din 15 judecători, asistați de 9 avocați generali.
Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autorităților judiciare din UE, destinată îmbunătățirii eficacității sistemului judiciar; în acest sens sunt importante două aspecte: asigurarea posibilității ca reprezentanți din noile SM să participe la activitatea autorităților judiciare din UE și configurarea adecvată a deciziei preliminare; reforma sistemului justiției conform Tratatului de la Nisa acoperă înființarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbări în structura tribunalelor speciale, introducerea unei împărțiri clare a jurisdicției tribunalelor speciale.
5. Curtea de Conturi
Garantează, în fața Consiliului și Parlamentului European, corecta gestionare a fondurilor europene.
Tratatul de la Nisa ia în considerare accesul la cunoașterea practică a aspectelor legale și financiare ale funcționării UE de către noile state membre.
Organismele pe care se sprijină funcționarea instituțiilor europene, au următoarele atribuții:
1. Comitetul economic și social
– reprezintă o platformă instituțională, non-politică, prin care reprezentanții mediilor economico – sociale europene pot, și trebuie să își exprime punctele de vedere, de manieră formală, asupra politicilor europene;
– transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului și Parlamentului European;
– membrii săi (numiți consilieri) sunt propuși de guvernele naționale și provin din trei grupuri: patronatul, salariații și diferitele ramuri de activitate (agricultori, meșteșugări, proprietari de întreprinderi de întreprinderi mici și mijlocii, liber profesioniști, reprezentanți ai consumatorilor, ai comunității științifice și pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mișcărilor ecologiste);
– are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, după caz, de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană;
– avizele sale sunt transmise instanțelor de decizie ale UE, și publicate în Jurnalul Oficial al Comunității Europene.
2. Comitetul Regiunilor
– a fost creat prin Tratatul de la Maastricht;
– are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeană de cetățenii săi, în două sensuri: prin rolul de purtător de cuvânt, transmițând informațiile de la instituțiile europene către regiunile statelor membre (autorități locale), cât și prin medierea între instituțiile europene și autoritățile locale pentru că acestea din urmă să își facă opinia cunoscută la nivel comunitar;
– reprezintă poziția autorităților regionale și locale care sunt afectate de activitatea Comunității;
– are 222 membri din autoritățile locale și regionale ale UE, numiți pe 4 ani de către Consiliul European;
-deține 8 comisii interne specializate pe domenii:
politică regională, fonduri structurale, coeziune economico-socială, cooperare trans-frontaliera și inter-regională
a. agricultura, dezvoltare rurală, pescuit;
b. rețele trans-europene, transporturi, societatea informațională;
c. planificare teritorială, energie, mediu;
d. politică socială, sănătate, protecția consumatorului, cercetare, turism;
e. ocuparea forței de muncă, politică economică, piață unică, industrie, IMM-uri;
f. învățământ, formare profesională, cultură, tineret, sport, drepturi fundamentale;
g. probleme instituționale;
Consiliul European de la Nisa a stabilit că acest organ trebuie să aibe mandatul autorităților locale ale statelor membre pentru o implicare mai adecvată și în probleme de integrare; al doilea aspect important introdus de Tratatatul de la Nisa se referă la întărirea mandatului regional al reprezentanților SM în acest comitet.
3. Mediatorul European
– emite recomandări în urmă sesizărilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficiența în acțiunile instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță;
– orice persoană fizică sau juridică rezidență sau având sediul statutar în UE poate înainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, o plângere către Mediatorul European.
4. Banca Europeană de Investiții
– a fost creată în urmă Tratatului de la Roma;
– acordă finanțări pe termen lung în favoarea investițiilor viabile;
-asigură fonduri pentru investiții în diferite regiuni ale Uniunii, în special cele mai puțin dezvoltate, prin împrumutul, în special pe piețele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorientează, în condiții optime, către finanțarea unor investiții conforme cu obiectivele Uniunii Europene
5. Banca Centrală Europeană
-împreună cu băncile naționale ale statelor membre, formează Sistemul European al Băncilor Centrale – Eurosystem (ESCB);
– principalul obiectiv este de a menține stabilitatea prețurilor;
– definește și implementează politică monetară în Zona Euro;
– controlează sistemul de plăți și rezervele în valuta străină ale statelor membre.
“Încă de la început, sarcină realizării scopurilor pentru care au fost create cele trei Comunități (CECO, CEEA, CEE) a fost încredințată unui număr de patru instituții: Comisia, Consiliul, Parlamentul European și Curtea de Justiție. La acestea s-a adăugat ulterior Curtea de Conturi, care există din 1977, dar a fost formal menționată ca instituție fundamentală abia în Tratatul de la Maastricht.”4
Cât privește sediile principalelor instituții comunitare, acestea au rămas neschimbate: Comisia Europeană și Consiliul UE la Bruxelles, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi la Luxemburg, Parlamentul European la Strasbourg (în timpul sesiunilor ordinare), Luxemburg (Secretariatul General) și Bruxelles (comisii parlamentare, grupuri politice, sesiuni extraordinare).
Până în luna iulie 1967 cele trei Comunități au avut Consilii și Comisii separate (pentru CECO, Comisia se numea "Înalta Autoritate"), în timp ce Parlamentul European și Curtea de Justiție sunt comune din 1958.
Din 1967 există un singur Consiliu și o singură Comisie, această fuziune a instituțiilor fiind considerată un prim pas spre o Comunitate Europeana unică, generată de un singur Tratat (este ceea ce și-a realizat prin Tratatul de la Maastricht-Olanda, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
1. Comisia Europeana este organul executiv al UE, iar principalele sale competențe sunt de control (supraveghează respectarea Tratatului), inițiativă (are monopolul inițiativei în chestiuni de competență comunitară), execuție (joacă rolul unui guvern la nivel comunitar) și reprezentare (internă prin faptul că ambasadorii pe lângă UE ai diferitelor țări își prezintă scrisorile de acreditare și președintelui Comisiei, și externă deoarece Comisia are Delegații cu rang de ambasadă în statele candidate sau statele terțe, precum și Birouri în statele membre ale UE).
“Comisia Europeană este compusă în prezent din 20 de membri (comisari), aprobați prin acordul guvernelor statelor membre ale UE și al Parlamentului European (până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht fiecare stat își propunea comisarul -sau comisarii săi- iar ceilalți membri îl confirmau prin acordul lor, procedura fiind practic interguvernamentală). În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenți, atât față de guvernele țărilor de unde provin cât și față de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei. Cu toate acestea, Parlamentul European poate cere printr-o moțiune de cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze problemele curente până la momentul înlocuirii sale efective.”5
În termeni generali, rolul Comisiei Europene cuprinde funcțiile de gardian al Tratatului UE, organ executiv al Uniunii, deține monopolul cvasi-total al inițiativei în procesul legislativ și este apărător al intereselor Uniunii Europene în față Consiliului, acesta din urmă fiind, prin definiție, reprezentant al intereselor statelor membre.
Aparatul administrativ aflat la dispoziția comisarilor este însă permanent (funcționari de carieră) și număra peste 15.000 de persoane. Acest aparat este structurat în direcții generale, direcții, servicii specializate și unități.
2. Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. La reuniunile sale participă, de regulă, miniștrii responsabili cu sectorul aflat în discuție (fiecare guvern își trimite ministrul său), însă există și un secretariat permanent (Secretariatul General al Consiliului UE), precum și reuniuni la nivelul ambasadorilor statelor comunitare și al adjuncților acestora, în ceea ce se numește "Comitetul Reprezentanților Permanenți" (COREPER 2-pentru ambasadori, COREPER 1-pentru adjuncții acestora).
Deși miniștrii de externe sunt considerați principalii reprezentanți în Consiliu (ei se reunesc în Consiliul Afaceri Generale ce asigură coordonarea orizontală și deciziile de politică externă), titularii portofoliilor de la finanțe, agricultură, transporturi, economie, protecție socială, industrie, protecția mediului etc. se întâlnesc, frecvent, singuri sau cu miniștrii de externe.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă una din instituțiile fundamentale ale construcției comunitare, Tratatul stabilind că acesta este reprezentantul intereselor statelor membre. Președinția Consiliului UE este deținută prin rotație, câte șase luni, de fiecare stat membru.
Consiliul UE ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia, în numele acesteia, acorduri internaționale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii și punerii în aplicare a PESC, și în vederea coordonării acțiunilor statelor membre în domeniile care țin de ordinea publică și cooperare judiciară în materie penală.
Această instituție nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizație inter-guvernamentală continentală, ce activează, în principal, în domeniul drepturilor omului. Consiliul UE este asistat de un mare număr de grupuri de lucru, precum și de COREPER, acesta din urmă având rolul de a filtra dosarele și de a pregăti problemele de pe ordinea de zi a Consiliului de Miniștri.
3. La summit-ul din decembrie 1974, șefii de stat (pentru Frântă) sau de guverne (pentru celelalte țări membre) au stabilit să se întâlnească periodic, în ceea ce se numește de atunci Consiliul European. La reuniunile acestuia participă, în mod obligatoriu, președintele Comisiei Europene, unul dintre comisari (de obicei cel responsabil cu politică externă sau, după caz, cu extinderea UE) precum și miniștrii de externe din cele 15 țări membre ale UE. Până în 1985, numărul întrunirilor Consiliului European era de trei în fiecare an. Din 1986 ele și-au redus la două, câte una în perioada fiecărei președinții bianuale a UE. Evident, pot avea loc, dacă este necesar, și întruniri extraordinare.
În practica ultimilor ani, la Consiliile Europene sunt invitați speciali și șefii de state sau de guverne din țările candidate la aderare.
Consacrarea juridică a Consiliului European s-a realizat prin Actul Unic European (1987), Tratatul de la Maastricht precizându-i însă competențele: ”asigură Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale și definește orientările politice generale, dezbate mările orientări de politică economică ale statelor membre și definește principiile și orientările generale de politică externă și de securitate comună.”
4. Parlamentul European reprezintă forumul democratic al UE, constituit din reprezentanții popoarelor Uniunii, aleși prin sufragiu universal de către cetățenii statelor membre. Are funcția de a participa la procesul legislativ (prin procedura de codecizie) și de a controla activitatea Uniunii.
“În formulă actuală a Uniunii Europene cu 15 membri, Parlamentul European număra 626 eurodeputati, desemnați prin sufragiu universal și direct în statele din care provin. În urmă Tratatului de la Nisa (decembrie 2000) numărul membrilor a fost mărit la 732 (pentru a permite intrarea eurodeputaților din țările candidate care vor deveni membre). Procedura electorală nu este uniformă, deși au existat o serie de proiecte în acest sens (recent, dezbaterea pe această temă a fost redeschisă), chestiunea ținând de resortul inițiativei parlamentare.”6
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 1999. Principală competență a Parlamentului European se manifestă în domeniul bugetar, deoarece el are posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea bugetului comunitar.
Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile comunitare neobligatorii (fondul social european-FSE, fondul de dezvoltare regională-FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic, politicii industriale etc.-în total aproape o treime din bugetul Uniunii Europene).
În domeniul legislativ, puterea sa inițială era relativ restrânsă, constând în principal în emiterea unor avize consultative. Tratatele originare menționau însă și sectoare în care era necesar avizul conform al instituției parlamentare (de exemplu în cazul încheierii acordurilor de asociere cu terțe țări sau al ratificării acordurilor de aderare la UE).
Din anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (primă modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităților Europene) și-a introdus o procedura de cooperare între Consiliul UE, Comisia Europeană și Parlamentul European, aplicabilă deciziilor ce se iau cu majoritate calificată în domeniile ce țin de piață internă, politică socială, coeziunea economică și socială, cercetarea științifică.
Tratatul de la Maastricht a introdus o noua procedură numită "procedura de codecizie", care ancorează și mai mult Parlamentul European în procesul de decizie legislativă, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat și extins codecizia astfel încât să devină operațională într-un număr sporit de domenii.
Parlamentul European numește, pe durată legislaturii sale, un Mediator (Ombudsman – echivalent cu Avocatul Poporului în România), însărcinat să primească plângerile cetățenilor UE în cazurile de proastă administrare din partea instituțiilor comunitare. Mediatorul poate face anchete și transmite rapoarte privind rezultatele acestora Parlamentului European și instituției comunitare în cauză.
5. Curtea de Justiție (C.J.C.E.) este compusă din 15 judecători (câte unul pentru fiecare stat membru) numiți prin acordul guvernelor țărilor UE pentru o perioadă de 6 ani, ea având rolul de a asigură implementarea prevederilor Tratatului. Cei 15 judecători sunt asistați de 8 avocați generali.
Rolul C.J.C.E. este acela de a asigura interpretarea legislației comunitare, în concordanță cu prevederile Tratatelor CJCE; este, în același timp, singură instituție competență să se pronunțe cu privire la interpretarea corectă a Tratatelor, din proprie inițiativă sau la solicitarea instanțelor judecătorești din statele UE; de asemenea, ea are competență de a controla dacă instrumentele folosite pentru implementarea politicilor comunitare sunt conforme cu principiul respectării drepturilor fundamentale.
Din 1989, CJCE este ajutată de un Tribunal de Primă Instanță compus din 15 judecători, al cărui rol este de a soluționa disputele dintre Comisia Europeană și persoanele fizice sau juridice, ca și pe cele administrative între instituțiile comunitare sau între acestea și funcționării lor, în scopul degrevarii Curții de Justiție de spetele mai ușoare.
6. Curtea de Conturi a fost înființată în anul 1977, dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o instituție comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană (1 noiembrie 1993).
Ea este compusă din 15 membri aprobați prin decizia unanimă a Consiliului UE, după consultarea Parlamentului European.
Rolul Curții de Conturi este acela de a controla dacă veniturile și cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obținute și utilizate și dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui control se concretizează într-un raport anual pe bază căruia Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară.
7. Urmarea deciziilor adoptate la Maastricht – au fost inființate o serie de noi instituții comunitare:
– Comitetul Economic și Social (ECOSOC), cu rol esențialmente consultativ și sediul la Bruxelles. El există înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, însă nu era legalizat că instituție comunitară. Este compus din 222 membri, reprezentanți ai grupurilor de interese economico-sociale din statele UE;
– Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Deschis la 1 ianuarie 1994, el a avut rol de precursor al Băncii Centrale Europene, care l-a înlocuit la 1 ianuarie 1999, odată cu apariția monedei unice EURO;
– Agenția Europeana pentru Protecția Mediului, cu sediul în Danemarca;
– EUROPOL, cu sediul în Olanda, se vrea a fi precursorul unei viitoare poliții comune europene;
– Observatorul pentru Droguri, cu sediul în Portugalia;
– Oficiul pentru Medicamente (în Marea Britanie);
– Fundația Educației Permanente (în Italia);
– Oficiul de Formare pentru Țările din Est (în Grecia);
– Oficiul pentru Sănătate și Protecția Muncii (în Spania);
– Oficiul pentru Inspecție Veterinară (în Irlanda);
– Comitetul Regiunilor (cu sediul la Bruxelles, în Belgia).
=== ORGANIZATIA STATELOR AMERICANE ===
PROIECT
Organizația Statelor Americane
30 aprilie – 2 mai 1948 marchează un moment important în evoluția panamericanismului: cea de-a IX-a Conferință continentală de la Bogota, care inaugurează era instituțională a sistemului interamerican.
“Materializând o evoluție de peste o jumătate de secol (1890-1948) a raporturilor interamericane, Conferința de la Bogota a ansamblat într-un corpus juris principalele reglementări elaborate la conferințele precedente și a pus bazele Organizației Statelor Americane, organism menit să asigure realizarea obiectivelor urmărite de statele membre.”1
Rezultat al acestei evoluții, crearea Organizației Statelor Americane a reflectat, cum era și firesc, o anume stare de lucruri existentă în acel moment atât pe continentul american, cât și în întreaga emisferă occidentală, un anume raport de forțe. Victoria coaliției antifasciste asupra nazismului în cel de-al doilea război mondial a dus la întărirea forțelor păcii, deschizându-se largi perspective pentru viitor: în 14 state, comunismul a triumfat definitiv, s-a prăbușit sistemul colonial al imperialismului, omenirea postbelică a început să-și creeze instrumentele păcii, securității și cooperării. Totodată, ieșind învingătoare din război, cu un potențial economico-militar sporit, Statele Unite ale Americii și-au consolidat poziția, enunțând pretenții la supremația mondială. Michael T. Klare afirma: “Este vora de a menține continuu poziția noastră de putere planetară supremă, la nivel militar și economic, și de a întări controlul nostru asupra piețelor externe și a surselor de materii prime (și în special asupra surselor de energie). Pentru a atinge aceste obiective, trebuie … ca aliații noștri capitaliști (și mai ales Europa Occidentală și Japonia) să rămână într-o stare de permanentă subordonare și ca mișcările de eliberare națională să fie zdrobite în țările lumii a treia.”2
Enorma superioritate strategică conferință de o putere economică și militară atât de considerabilă a permis uneia din părți – S.U.A. – să-și asigure fără dificulltate supremația pe Noul Continent, situându-se deasupra în ce privește raporturile de putere și alianțe, cealaltă parte – republicile latino-americane – fiind, în marea lor majoritate, state mici și mijlocii, în curs de dezvoltare, slabe din punct de vedere economic și lipsite practic de un potențial eficient de apărare.
Clădită pe această stare de fapt, pe acest raport de forțe, O.S.A. a fost concepută, atât de o parte, cât și de cealaltă, ca un mijloc pentru atingerea unui scop (nu același), și nu ca un scop în sine. Pentru S.U.A., scopul urmărit, sesizabil în toate inițiativele, în toate documentele adoptate, dar mai ales în acțiunile practice întreprinse, a fost de a-și consacra hegemonia de fapt, pe care și-o instituise de-a lungul anilor, în instrumente juridice spre a-i conferi o aparență de legalitate, în timp ce eforturile republicilor americane au fost concentrate spre înlocuirea relațiilor de asrevire și dependență cu relații bazate pe egalitate în drepturi, demnitate și respect mutual, relații în care cooperarea multilaterală să fie înscrisă plenar în coordonatele izvorâte din interdependeța membrilor comunității regionale.
“Formal, Carta de la Bogota din 1948 a instituționalizat raporturile interamericane într-o concepție ce-și are rădăcinile în particularități istorico-sociale, în tradiții și, mai ales, în realitățile complexe ale popoarelor, din această zonă a lumii. Ea consacră astfel scopurile urmărite de statele membre, regulile care trebuie să guverneze relațiile dintre ele, precum și mijloacele pentru traducerea lor în viață în cadrul organizației.”3
În sistemul instituit de Carta O.S.A., rezolvarea pașnică a diferendelor ocupă un loc important. Stabilind cadrul principal al acestei activități, Carta lasă în seama Tratatului de la Bogota stabilirea procedurilor și determinarea mijloacelor corespunzătoare pentru aplicarea lor. La fel și în ceea ce privește securitatea colectivă. Articolele 27 și 28 din cap. VI precizează că orice act de agresiune împotriva unui stat american va fi considerat un act de agresiune împotriva tuturor statelor americane și, într-o asemenea situație, ele vor aplica măsurile și procedura prevăzute în tratate speciale.
“Partea a II-a a Cartei, care este și cea mai cuprinzătoare, se referă la organele O.S.A. Astfel, Organizația Statelor Americane își realizează scopurile prin: a) conferința interamericană; b) consfătuirea consultativă a miniștrilor afacerilor externe; c) Consiliul; d) Uniunea panamericană; e) conferințele specializate; f) organizațiile specializate.”4
Conferința interamericană, alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre, este organul suprem, cu competență generală asupra tuturor problemelor ce intră în sfera organizației. Ea hotărăște activitatea generală și politică a O.S.A. și determină structura și funcțiile organelor sale, având autoritatea de a lua în discuție orice problemă care se referă la relațiile dintre statele americane.
Consfătuirea consultativă a miniștrilor afacerilor externe este organsimul operativ care are ca principală preocupare analizarea problemelor urgente și de interes reciproc. Ea se întrunește fie la cererea unui stat membru, cu aprobarea Consiliului, fie la cererea președintelui Consiliului, în caz de agresiune împotriva unui stat american sau într-o zonă de securitate delimitată prin tratate speciale.
Consiliul Organizației Statelor Americane, alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat cu rang de ambasador, este un organ cu funcții executive. El are în frunte un președinte și un vicepreședinte, aleși pentru o perioadă de un an. Consiliul dispune de o competență foarte largă: el se ocupă de orice problemă care-i este încredințată de conferința interamericană sau de consfătuirea consultativă a miniștrilor afacerilor externe; răspunde de îndeplinirea obligațiilor asumate de Uniunea panamericană; servește, provizoriu, în condiții determinate, ca organ consultativ.
“Consiliul este alcătuit din trei organe: Consiliul social-economic interamerican, Consiliul juridic interamerican și Consiliul cultural interamerican.”5
Uniunea panamericană este organul central permanent, cu sediul la Washington.
Prin serviciul său tehnic și de informații, Uniunea panamericană promovează, sub conducerea Consiliului, relații culturale, juridice, sociale și economice între statele membre. În competența sa, intră, de asemenea, de a pune în măsura posibilităților, la dispoziția statului în care se ține conferința interamericană material tehnic și personalul solicitat cât și de a servi drept depozitar al documentelor și instrumentelor de ratificare a acordurilor interamericane.
În fruntea Uniunii se află un secretar general și un secretar general adjunct, aleși pentru o perioadă de 10 ani.
Având calitatea de funcționari internaționali, secretarul general adjunct și ceilalți membri au personalui Uniunii panamericane.
Conferințele specializate sunt organizate ad-hoc, la diverse nivele, pentru a dezbate probleme cu caraczter economic, social, politic, juridic etc. interesând statele membre.
Organizația Statelor Americane mai dispune și de o serie de organisme specializate, a căror denumire, structură, capacitate juridică și imunități sunt inspirate din Carta O.N.U. Printre acestea se numără Institutul interamerican pentru protecția copilului, Institutul indigen interamerican, Comisia interamericană, Comisia interamericană a femeii, etc.
“Alături de Carta Organizației Statelor Americane (Carta de la Bogota din 1948), la baza organizării normative a sistemului interamerican se află și : 1. Tratatul american de reglementare pașnică a diferendelor (Pactul de la Bogota din 1948), ce stabilește procedurile concrete de reglementare; 2. Tratatul interamerican de asistență reciprocă, adoptat la Conferința de la Rio de Janeiro din 1947. Acest tratat a fost conceput ca o alianță militară a țărilor latino-americane, destinată apărării continentului împotriva oricărei agresiuni sau amenințări.”6
În conformitate cu actul său constitutiv, Organizația Statelor Americane a fost declarată organism juridic regional, menit să asigure respectarea suveranității și independenței statelor membre, cooperarea dintre ele în vederea menținerii păcii și securității și reglementării pașnice a diferendelor dintre ele.
Astfel concepută, Organizația Statelor Americane a fost învestită cu largi competențe de ordin politic, militar și economic, care să-i asigure posibilitatea exercitării efective și în condiții optime a atribuțiilor ce i-au fost conferite.
Evoluția ulterioară a organizației și mai ales măsurile pe care le-a întreprins nu au confirmat, cum se va vedea din dezvoltările ulterioare, încrederea celor care au văzut în această organizație regională principalul instrument al realizării păcii și cooperării interamericane, al asigurării respectării suveranității și independenței statelor membre.
=== TRATATUL DE LA LISABONA ===
TRATATUL DE REFORMA A UNIUNII EUROPENE – LISABONA 2007-03 Noiembrie 2007
Ș-a spus ‘este o victorie a Uniunii Europene’. Ș-a spus ‘Uniunea a ieșit din criză’. Sarkozy a spus extaziat ‘Frântă trebuie să fie primă care ratifica’. Acordul asupra reformei Tratatului UE este într-adevăr un moment istoric dar după anii de reflexii și negocieri interminabile, cinicii au dreptul să spună ‘nu cred până nu îl văd intrat în vigoare’.
Procesul de ratificare diferă de la stat la stat membru. În unele state, că Irlanda, trebuie să se organizeze referendum conform constituției naționale. Altele vor ratifica tratatul doar prin votul Parlamentului. Olanda a decis deja că nu va mai organiza referendum pentru ratificarea textului. Totuși, procesul de ratificare nu va fi unul care să nu se împiedice de critici dar cele 27 de state membre UE au fost de acord să implementeze această reforma a tratatului până în 2009, an electoral european. Cert este că 21-23 iunie Lisabona este un prim pas dintr-un moment istoric.
Va prezentăm în continuare, pe scurt, cela mai importante schimbări pe care le aduce arhitecturii UE textul agreat la Lisabona.
Tratatul de la Lisabona este diferit de Constituția Europeana, dar nu foarte
Ne obișnuisem să vorbim despre Constituția europeana, dar de la Consiliul din vară trecută de la Bruxelles nu mai menționam cuvântul Constituție, atât de temut de britanici. Vorbim doar despre amendarea tratatului pe bază căruia funcționează ceea ce este acum Uniunea Europeana, tratat care există de 50 de ani. Deci ceea ce se va numi Tratatul de la Lisabona este diferit de vechea Constituție prin formă în care sunt făcute reformele. Fiind o amendare a vechiului tratat limbajul textului este foarte jurdic, că să nu spunem greoi. Convenția Europeana realizase Constituția în ideea de a înlocui toate vechile texte legislative de bază ale Uniunii, și astfel textul era mult mai ‘prietenos’.
În plus, în Tratatul de la Lisabona intră noi opțiuni ‘opt-ouț’ pe care statele membre le-au negociat, și care nu erau incluse în Constituție. Această este principală diferență de fond, pentru că, deși scris mai complicat, Tratatul de reforma face același lucru – adaptează arhitectură UE la situația extinsă, UE-27 de state membre.
Președintele UE
După ratificarea Tratatului de la Lisabona Uniunea Europeana va avea un președinte, dar comparație care ș-ar putea face cu președintele Statelor Unite nu este deloc corescta. Deocamdată, cel puțin, președintele Uniunii Europene rămâne un simbol. O față atașată Uniunii.
Președintele UE va fi, că și până acum, Președintele Consiliului Uniunii Europene, doar că va fi aleasă o anumită persoană, care va stă în această funcție timp de 30 de luni. Această persoană va fi un politician de top, ales în unanimitate de primii miniștrii și de președinții statelor membre dar postului nu îi sunt atașate puteri executive.
Vechiul sistem de președinție rotativa a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Noul tratat va prevedea o președinție compusă din trei state care vor prezida împreună reuniunile miniștrilor din Consiliu.
Consiliul UE
Statele membre au convenit pentru o redistribuție a voturilor statelor membre în consiliu, care va fi realizată în mai multe faze în perioadă 2014 – 2017.
Mini-Comisia Europeana
Tratatul micșorează numărul de comisari care vor activă în Comisie din următorul mandat. Din 2014, comisarii vor rămâne două treimi din numărul de state membre, cu o regulă de rotație corespunzătoare. Această decizie este salutară în interesul edicientei decizionale.
Parlamentul European UE27
Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European conform unei formule proporționale. Nici unul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puțin de șase. Numărul maxim de deputați europeni va fi 750.
Ex-Ministrul de externe, actualul Înalt reprezentant
Uniunea Europeana nu va avea un ministru de externe, așa cum au dorit membrii Convenției Europene când au scris Constituția. Negocierile dintre statele membre au rezultat în denumirea postului « Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate ».
Înaltul reprezentant va fi o poziție înaltă în arhitectură UE. Deși nu se poate substitui miniștrilor de externe, deoarece orice politică în acest domeniu, implementată la nivel european, va trebui agreata în unanimitate de toate statele membre, Înaltul reprezentant va avea probabil o voce mai puternică pe scenă internațională decât oricare dintre miniștri de externe ai statelor membre individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că postul “nu va interfera cu responsabilitățile statelor membre în ceea ce privește formularea și implementarea politicilor lor externe”.
Înaltul reprezentant va fi Javier Solana, așa cum au stabilit statele membre cu ceva timp în urmă. În noul post, Javier Solana, acum Secretar General al Consiliului Uniunii Europene și Înalt Reprezentant pentru Politică Comună Externă și de Securitate, își va păstra prestanța diplomatică oferită de actualul sau post, dar va prelua și puterile financiare atribuite acum Comisarului pentru Politică Externă, Benita Ferrero-Waldner, care coordonează bugetul UE pe acțiuni externe.
UE – persoană juridică
Una dintre cele mai importante afirmații ale Tratatului de la Lisabona este faptul că Uniunea Europeana va avea personalitate juridică – la fel că un stat, și nu că o organizație internațională. Comunitatea Europeana semnează tratate de câțiva ani buni și este membră a Organizației Mondiale a Comerțului, de exemplu. La fel cum ș-au semnat tratate internaționale cu numele de Uniune Europeana. Totuși, personalitatea juridică a UE nu era explicit recunoscută în propriile sale acte fundamentale până acum. Declarația politică atașată Tratatului afirmă din nou clar că faptul că are personalitate juridică, nu da Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să o facă.
Parlamentele naționale au greutate mai mare
Noul tratat UE va acordă Parlamentelor naționale un rol mai mare în luare deciziilor europene, chiar dacă schimbările în acest domeniu sunt destul de limitate. Una dintre noutăți este că instituțiile UE vor trebui să notifice parlamentelor naționale toate propunerile legislative făcute la nivel european, iar parlamentele vor avea 8 săptămâni răgaz pentru a comenta aceste propuneri înainte că guvernele naționale să înceapă să le discute.
Mai important este că, prin noul tratat, parlamentele naționale vor putea aduce contestații legislației UE. Dacă o treime dintre parlamentele național au obiecții la adresă unei propuneri legislative, cimisia trebuie să o discute din nou și să ia decizia dacă să o susțină în continuare, să o amendeze sau să o retragă. Dacă Comisia decide să mențină propunerea în formă contestată de parlamente, acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă contestația vine din partea majorității parlamentelor naționale, iar Comisia se hotărăște să meargă înainte cu propunerea în formă contestată, intervin Consiliul și Parlamentul European, care vor media conflictul.
Carta europeana a drepturilor fundamentale
Tratatul de la Lisabona face referire la Carta europeana a drepturilor fundamentale această devinind într-o anumită măsură obligatorie pentru toate statele membre. Există și aici prevederi care asigură faptul că legislatiile naționale nu vor fi contrazise de Carta drepturilor fundamentale. Textul Cartei în șine rămâne într-o anexa a Tratatului.
Transfer de suveranitate-JAI
Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte în transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeana, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului și Curții de Justiție în domeniul justiției și afacerilor interne.
A fost înlăturată, de asemenea, din anumite domenii puterea de veto a statelor membre. Statele au putere de veto pe politicile care cer decizii unanime. Cel mai important domeniu scos de sub incidență unanimității este Justiția și afacerile interne. UE va luă decizii cu majoritate simplă în ceea ce privește în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală. De asemenea, tot în domeniul Justiție și afaceri interne, noul Tratat conferă Curții de justiție dreptul de a judecă cazuri pe bază legislației UE JAI, că azilul, vizele, imigratia ilegala sau cooperarea în materie juridică.
Tratatul mai scoate de sub incidență unanimității câteva zeci de politici, numeric mai multe decât celelalte tratate, dar mai puțin importante. Un exemplu sunt regulile de strângere a datelor statistice în zonă euro. Mai important este că noul Tratat permite votul majoritar pe propunerile Înaltului
reprezentant UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate privind implementarea politicilor externe. Unanimitatea este inlaturata si in ceea ce priveste legislatia privind securitatea sociala a migrantilor, cu o clauza care permite unui guvern national sa ceara votul unanim intr-o reuniune a Consiliului European daca legislatia pe cale a fi adoptata contravine flagrant intereselor sale.
Sistemul de vot in Consiliu
Tratatul introduce un nou sistem de vot in Consiliu, ceva mai simplu decat actualul. O decizie trece daca 55% din statele membre (15 din 27) sunt in favoarea ei sau daca statele care voteaza pentru formeaza 65% din populatia UE. In prezent statele membre au fiecare un numar de voturi in Consiliu direct proportional cu numarul de cetateni. Astfel, o decizie este aprobata daca 255 sin 345 de voturi sunt voturi pentru.
Simplificarea amendarii
Tratatul de la Lisabona introduce prevederi prin care Tratatul UE si politicile europene sa fie mai usor de modificat de acum inainte, eventual fara convocarea Conferintei Interguvernamentala. Asa-numita “ratchet clause” care permite statelor membre ca pe viitor, sa modifice chestiunile care pana acum erau amendate prin unanimitate, doar prin majoritate.
Totusi, clauza nu se aplica pentru reforme institutionale fundamentale ale Tratatului, pentru care CIG va trebui in continuare convocata. De asemenea, modificarile textului tratatului raman in aria de decizii unanime a statelor membre, iar parlamentele nationale trebuie sa le aprobe.
Statut de membru in Consiliul de Securitate ONU ?
Nu. Uniunea Europeana ramane o organizatie internationala, deci nu poate di membra a Consiliului de Securitate. Totusi, o data cu infiintarea postului de Inalt reprezentant UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate, daca statele membre ajung la o pozitie unanima privind o chestiune de pe agenda Consiliului, statele care sunt membre ale Consiliului ii vor solicita lui Javier Solana sa prezinte aceasta pozitie la ONU. Voturile din Consiliul de Securitate ONU apartin in continuare insa statelor membre.
In fapt, de altfel, Javier Solana nu este nici acum strain de prezentarea pozitiilor comune UE in cadrul Consiliului ONU. Aceasta s-a intamplat de cateva ori, fapt care nu a impiedicat statele UE sa exprime pozitii diferite. Tratatul include o declaratie politica care afirma raspicat ca Politica comuna externa si de securitate nu va afecta nicicum statutul de membru in Consiliul de Securitate al vreunei tari UE.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De LA Ideea Europeana LA Comunitatea Europeana (ID: 105873)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.