De la Hristologie la Isuologie

Lucrare de licență

De la Hristologie la „Isuologie”

Cuprins

Introducere

1. Icoana lui Hristos în Sfintele Evanghelii

2. Imaginea lui Iisus în scrierile apocrife

3. Teologia și știința teologică

3.1 Summa Teologica – știință teologică

4. Viața lui Iisus surprinsă în literatura laică

4.1Codul lui da Vinci – speculație fără fundament

4.2 Hristos în conștiința omului modern

4.3 Rezultatul unei căutări a lui Hrisos – Giovanni Papini

4.4 Influența scolasticii asupra cercetării teologice – Ernest Renan

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Formularea adevărurilor de credință despre divinitate au constitruit încă din primele secole una dintre preocupările de bază ale spiritului uman. Cele mai vechi religii cunosc o formulare a învățăturii despre divinitatea adorată sub forme de legende sau scrieri cu caracter normativ. De exemplu în religiile egiptene întâlnim miturile, cum ar fi mitul lui Isis și Osiris iar în budism învâțăturile lui Buddha sunt păstrate în diferite canoane, iar în iudaism Tora. Însă aceste izvoare au fost comentate dând naștere unei adevărate literaturi teologice în care ele sunt explicate: midrașele de genul Talmudului, a Cărții Morților etc.

Acest fenomen se poate observa și în creștinism. Hristos nu a lăsat nimic scris însă ucenicii Săi au consemnat adevărul de credință propovăduit de El, luând naștere astfel scrierile ce vor forma mai târziu canonul Sfintei Scripturi a Noului Testament. Datorită influențelor filozofice și a credințelor politeiste specifice epocii antice, oamenilor le era dificil să înțeleagă aceste învățături fapt ce duce la apariția unei literaturi care va relua învățăturile și le va expune prin metoda cu care oamenii erau obișnuiți să le asimileze. Un prim exemplu în acest sens sunt însăși epistolele Sfinților Apostoli cuprinse în canonul Sfintei Scripturi, care nu prezintă o învățătură diferită față de Sfintele Evanghelii și doar o aprofundează. La acestea se adaugă literatura apocrifă (din care o parte a fost acceptată de biserică ca bună de citit și o altă parte respinsă datorită ereziilor pe care le cuprindeau) și a scrierilor Sfinților Părinți din primele veacuri creștine.

Dacă facem referire fie la scrierile apocrife, fie la ale Sfinților Părinți vom observa că ele au în centru persoana Mântuitorului. Aparentul mister al creștinismului îl are în centru pe Întemeietorul său. Taina întrupării și a Sfintei Treimi nu a putut fi înțeleasă de firea umană căzută, nici atunci și nici acum, pe cale rațională. De aceea încă de la nașterea creștinismului apar unele erezii combătute de Sfinții Apostoli în scrierile lor cum ar fi gnosticismul. Aceste tendițe de denaturare a Adevărului unic și acceptarea doar a părții care este în acord cu dorințele firii noastre căzute continuă până azi. Acest fapt a condus și la apariția literaturii apologetice ce va fi recunoscută sub numele de Sfânta Tradiție, cuprinzând viziunea părinților care l-au întâlnit pe Hristos prin experiența personală. Eforturile de apărare a înțelesului originar a Sfintei Scripturi în literatura teologică contemporană, este reprezentat de părinți de seamă precum Dumitru Stăniloae, Dumitru Popescu, Nicolae Stainhardt sau în literatura laică de Ioan Alexandru. Aceștia valorifică scrierile Sfinților Părinți și odată cu acestea și Sfânta Scriptură oferind rezolvări ale crizei spirituale cu care se confruntă omul contemporan.

Această criză religioază vizibilă în comportamentul cotidian al omului nu este dezbătută numai de către lucrările de specialitate, ci și în romane beletristice. În ultimile secole viața lui Iisus a fost cercetată de diferiți savanți dând naștere astfel unor imagini care aduc confuzie în mințile și sufletelor cititorilor.

Obiectivul acestei lucrări este de a prezenta evoluția literaturii creștine care a renunțat la caracterul sacru, pledând pentru o viziune cât mai concisă din punct de vedere istoric a vieții lui Iisus. Astfel „hristologia” – care este o chemare a credinței ce ne invită să credem, să luam crucea lui Hristos și să participăm la înviere; este Cuvântul lui care ne afectează azi – s-a transformat în „isuologie” – adică reconstituirea biografiei lui Iisus, fiind expresia celor care doresc să cunoască „Totul” însă printr-o abordare greșită, prin privirea la detalii, lucru suficient doar într-o problemă de filozofie. Aceștia sunt oamenii care se află în căutarea lui Dumnezeu dar nu reușesc să-L găsească, motiv pentru care sunt nefericiți.

Lucrarea este împărțită în patru capitole. Capitolele trei și patru au și subcapitole ce conțin comentarea unor lucrări care prezintă imaginea ce și-a format-o omul despre Hristos în urma căutării mai mult sau mai puțin serioase a Acestuia. În aceste subcapitole am optat să prezint mai întâi viața autorului pentru a contura și mediul social în care acestea s-au născut. Excepție face cel referitor la Codul lui Da Vinci deoarece avem realitatea sub ochii noștri.

În primul capitol, Icoana lui Hristos în Sfintele Evanghelii, cuprinde modul în care au expus Sfinții Apostoli și Evangheliști învățătura lui Hristos și scopul pe care aceștia l-au urmărit. Ei au prezentat o imagine unitară a dumezeirii și umanității care nu permite o separare sau subordonare a uneia față de cealaltă. Am acordat o atenție deosebită Evangheliei după Ioan datorită aspectului filozofic față de cele sinoptice. Este recunoscut faptul că această scriere este izvorul misticilor și al teologilor.

Al doilea capitol, Imaginea lui Iisus în scrierile apocrife, prezintă viziunea răspândită de scrierile necanonice. Acestea se află sub influența unor curente filozofice diferite care accentuează fie divinitatea Mântuitorului, cum este Evanghelia lui Petru, fie umanitatea ca în Evanghelia copilăriei a lui Toma.

Următorul capitol, Teologie și știința teologică, subliniază diferența dintre teologia evanghelică și patristică, care avea în vedere experiența legăturii omului cu Dumnezeu, și direcția pe care o are teologia odată cu apăriția scolasticii. Am prezentat aspectele teologiei apusene nu pentru a o pune într-o lumină negativă, ci datorită faptului obiectiv că acest tip de cercetare a luat naștere în Biserica Apuseană. Nu trebuie ignorat faptul că și în Biserica Răsăriteană, atunci când s-a ivit momenul această tendință a fost acceptată. Am optat să prezint pe scurt influențele care contribuit la conturarea unei astfel de teologii prin prezentarea celei mai de semaă lucrări din primele secole ale scolasticii, normativă până azi, Summa Teologica a lui Toma dʼAquino.

Ultimul capitol, Viața lui Iisus în literatura beletristică, analizaează patru lucrări care prezintă aspecte ale vieții lui Iisus și a influenței pe care acesta îl are asupra umanității. Două lucrări îl propovăduiesc pe Hristos în adevăratul sens al cuvântului (Giovanni Papini – Viața lui Isus și F.M. Dostoievski Frații Karamazov). Celelalte două (Dan Brown Codul lui Da Vinci și Ernest Renan Viața lui Isus) pretind că spun adevărul prin respingerea total sau parțial a adevărului biblic.

În final doresc să îi mulțumesc părintelui coordonator, lector dr. Gheorghe Holbea, datorită sprijinului acordat în redactarea lucrării oferindu-mi bibliografie și sfaturi. De asemenea le mulțumesc și celorlalte persoane care au fost alături de mine încurajându-mă.

CAPITOLUL 1

Icoana lui Hristos în Sfintele Evanghelii

Literatura creștină începe odată cu scrierile sfinților apostoli. Deși Hristos, Întemeietorul creștinismului, nu a lăsat nimic scris, transmințând învățătura Sa oral, ucenicii Săi au consemnat în scris cuvintele pe care le-au auzit și faptele la care au fost martori. Dat fiind faptul că această literatură a fost scrisă sub inspirație divină a primit numele de literatură sacră constând în scrierile sfinte care alcătuiesc canonnul Sfintei Scripturi. Activitatea apostolilor de păstrare în scris a adevărului revelat a fost continuat de către discipolii lor, și de către părinții Bisericii din primele veacuri. Aceste scrieri aparțineau genului epistolar, deoarece au avut în mare parte scopul de a răspunde întrebărilor unor comunități unde prezența apostolilor nu era posibilă în diferite momente sau unor persoane ca în cazul Epistolelor către Tit, Timotei. Așadar putem afirma că aceste epistole nu au fost scrise pentru posterioritate, ci pentru a răspunde problemelor de atunci pe care le întâmpinau respectivele comunități sau păstori se suflete. Însă datorită adevărului veșnic de credință cuprins în ele, acestea au rămas valabile și azi. Abordarea problemelor după indicațile date de sfinții apostoli atunci rezolvă și problemele spirituale actuale, ale secolului XXI. Odată cu dezvoltarea tehnologiei și a modului pozitivist de gândire începând cu secolul XIX, oamenii s-au îndepărtat de tot ceea ce însemană spirit devenind o rotiță într-un mare mecanism repezentat de lume. Astfel omul modern se află într-o continuă rătăcire și căutare a împlinirii și a scopului vieții în granițile impuse de spațiul teluric. În omul postmodern criza se accentuează și încearcă să-și întoarcă privirea către transcendent modificând Adevărul după puterea sa de înțelegere. O atenție deosebită a fost acordată încă din primele veacuri Mântuitorului. Orice abordare a învățăturii Sale este legată inevitabil de persoana Sa. Astfel de-alungul timpului nu avem o singură imagine a lui Hristos, ci o serie de profiluri biografice care sunt adaptate contextului social și chiar politic a timpului. Cercetările științifico-religioase în ceea ce privește persoana Mântuitorului se îndepărtează de forma originară a imaginii pe care o întâlnim în sfintele evanghelii. Una dintre întrebările pe care le ridică scrierile evanghelice este cu privire la scopul pe care l-au urmărit scritorii. Au dorit să fie forme de propagandă religioasă, biografii a lui Iisus sau tratate teologice?

Primele patru scrierii ale Noului Testament poartă denumirea de „evanghelii” și cuprind viața și învățătura Mântuitorului. Denumirea vine de la grecescul evanggelion (format din ev -bine și aggelo – veste), care traduce cuvântul ebraic bʻsōrāh ce înseamnă răsplata dată pentru vestirea unei izbânzi sau chiar vestirea însăși a unei știri fericite. În Noul Testament, la început acest termen este folosit cu privire pentru un lucru sau persoană: Evanghelia lui Hristos, Evanghelia Împărăției. Mai târziu termenul a fost folosit pentru a exprima noua învățătură adusă de Mântuitorul și apoi propovăduită și fixată în scris de către apostoli. Deși evanghelia este una, în canonul Sfintei scripturi întâlnim patru cărți cu această denumire deoarece a fost consemnată de diferiți autori și ce au avut în vedere problemele pe care le întâmpina comunitatea căreia i se adresa scrierea.

Unii teologi au interpretat evangheliile ca lucrări biografice însă Sfântul Iustin Martirul și Filozoful numește evangheliile „memorii ale apostolilor”, iar Clement Alexandrinul spune desptre evanghelia lui Ioan că este diferită de celelalte, că este o evanghelie spirituală.

În sec XIX evangheliile sunt considerate a fi biografii sau înregistrări istorice. Diferiți cercetători au încearcat să adune informații din toate cele 4 evanghelii pentru a alcătui viața lui Iisus. S-a mai înceracat și reconstituirea unui profil psihologic.

În primele trei decenii ale secolului XX Evanghliile sunt văzute ca proclamatoare a unei religii datorită continutului profund teologic. Pericolpele evangheliei erau considerate a fi tradiții răspândite oral iar autorii au avut rolulul antologiștilor de a le aduna la un loc. Aspectul proclamator este dat de cuvintele Mântuitorului (Mc. 2,17) „N-am venit să chem pe cei drepți ci pe păcătoși la pocăință” și a paraboelor rostite de El pe care le explică.

Interesul evangheliștilor nu a fost de a arăta cine a fost Iisus ca persoană istorică. Ci ei au dorit să îl pună în evidență pe Hristos înviat. De aceea detaliile cu privire la copilăria Sa nu sunt consemnate cu de-amănuntul. Marcu și Ioan nu au consemnat evenimente cu privire la copilăria lui le aduna la un loc. Aspectul proclamator este dat de cuvintele Mântuitorului (Mc. 2,17) „N-am venit să chem pe cei drepți ci pe păcătoși la pocăință” și a paraboelor rostite de El pe care le explică.

Interesul evangheliștilor nu a fost de a arăta cine a fost Iisus ca persoană istorică. Ci ei au dorit să îl pună în evidență pe Hristos înviat. De aceea detaliile cu privire la copilăria Sa nu sunt consemnate cu de-amănuntul. Marcu și Ioan nu au consemnat evenimente cu privire la copilăria lui Iisus. Doar Luca și Matei în schimb au folosit diferite tradiții pentru a reda momente ce au importnță în istoria mântuirii neamului omenesc: Nașterea, Buna Vestire, Tăierea Împrejur, aducerea la templu. Însă aceste evenimente nu sunt redate cu scopul unei consemnări istorice, cronologie, ci pentru o mai bună reflecție asupra Mântuitorului ca descendent al lui David și trimis al divinității

Matei îl înfățișează pe Hristos ca Mesia cel prezis de scripturi. Cel mai grăitor moment care atestă divinitatea este cel al Botezului care are o dublă semnificație. În primul rând arată smerenia lui Hristos. El, Cel care boteaza cu foc, primește a fi botezat de către Ioan, cel care botează cu apă. Am putea spune că este un moment de umilire după cuvintele cântărilor bisericești: „botez ca o slugă a lua te sârguiești”. Însă opus acesteia are loc preamărirea. Sfântul Duh se pogoară în chip de porumbel iar Tatăl mărturisește despre El: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Mc.1, 11), deci divinitatea lui e mărturisită direct de către Tatăl. Momentul botezului reprezintă începutul propovăduirii lui Hristos, al activității văzute din cadrul planului de mântuire. Un alt fapt important al acestei scene este arătarea Sfintei Treimi. Aceasta se descoperă acum oamnilor deplin.

Hristos pune în evidență faptul că așteptarea unui Mesia politic nu este atitudinea și modul corect de înțelegere a Scripturilor. Acest lucru îl accentuează de multe ori prin cuvintele „acestea s-au făcut ca să se împlinească scriptura” (1,22; 2,15; 2,23; 21,4; 27, 9). Astfel Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință”(Ga. 3,24) are în vedere ca și Mântuitorul grija față de înțelegerea a raportului dintre Noul Testament și Vechiul Testament.

Evanghelia după Matei a fost cea mai folosită și răspândită dintre cele 4 evanghelii deoarece a ordonat-o mai eficient iar proza sa este ritmica si adesea poetică.

Din structura evangheliei reiese că scopul nu este unul biografic, ci de a reada învățătura lui Hristos. Aceasta are cinci discursuri dominante: predica de pe munte cap. 5-7; discursul misiunii cap. 10, colecție de parabole cap. 13, instruirea comunității cap. 18, învățătura despre viitor cap. 24-25. Predica de pe munte este o prezentare completă a Legei celei noi care are la bază iubirea, credința și milostenia.

Scopul evangheliei lui Matei este de a arăta semnificația lui Iisus. El îmbrățișează coduita etică cerută ucenicilor. De asemenea este pusă în evidență comunitatea creștină. Un alt lucru specific este atitudinea aparent ant-iudaică a Mântuiorului prezentă în unele fragmente ale evangheliei. Farisei și scribii sunt asociați cu ucigătorii de profeți, pui de vipere: „mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri. Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de osânda gheenei? (23,31), prin acesta accetuând superficialitatea credinței lor.

Cea mai importantă tema a lui Matei este dreptatea „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor (5,20). În capitolul 6 „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” este surprins aspectul care îl interesează cel mai mult pe Matei, și anume etica comportamentului. Această dreptate spre desosebire de cea de la Pavel care se referă la darul lui Dumnezeu prin care păstrăm legătura cu El, la Matei se referă la conduita pe care Dumnezeu o cere de la discipoli.

Deci Matei încercă să prezinte învățătura Mântuitorului cât mai complet și să îndrepte moravurile evreilor care respectau legea dintr-un sentiment al datoriei forțate, actele de credință devenind fapte goale, lipsite de caracterul dorinței.

Marcu ca și Matei are ca scop punerea în evidență divinitatea Mântuitorului. Dat fiind fapul că cei cărora se adresa provenau dintre păgâni el nu va pune accent pe Legea Veche, ci pe faptele Mântuitorului deoarece aceștia nu erau cunoscători ai legii iar faptele îi impresionau mai mult. Din acest motiv această scriere cuprinde mai multe detalii biografice decît celelalte evanghelii. Hristos are conștiința că este fiu al lui Dumnezeu, fapt pe care îl arată prin minunile pe care le săvârșește: 1,31; 2,9; 4,39; 5,30; 6,41-43.

Evanghelia după Marcu în partea sa centrală (8:26-10:52) accentuează calea lui Hristos. Aceasta are o dublă importanță. În primul rând arată ceea ce avea să pătimească Hristos și în al doilea rând arată cum trebuie să fie adevăratul apostolat.

Luca își prezintă intențiile sale din primele versete. Scopul este întărirea lui Teofil, patrician roman trecut la creștinism. Însă sub acest paravan apostolul își adăpostește intenția mai largă de a face cunoscut cuvîntul lui Hristos tuturor păgânilor și faptul că învățătura lui Hristos este universală și se adresează tuturor oamenilor: „Și le-a spus că așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și așa să învieze din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (24, 46-47). Așadar Ap. Luca compleateză primele 2 evanghelii prin prezentarea lui Hristos ca Fiul Omului cel care s-a răstignit pentru toți oamenii. Dar ca și ceilalți evangheliști nu pune accentul pe redarea faptelor pentru a arăta o biografie a vieții lui Iisus, ci le prezintă pe cele care pot fi folositoare pentru redarea învățăturii creștine: Buna Vestire, Tăierea împrejur 2,21, închinare la templu la 40 de zile 2, 22-35, Învierea Domnului, Instituirea Sfintei Euharistii desrisă complet 22, 15-20, supravenerarea Maicii Domnului, 1,28, 1,42, 1,48, existența îngerilor buni și a celor răi 10, 17-18, cinstirea sfinților 16, 22-24, judecata particulară 16, 22-31.

Hristos a fost supus ritualului tăierii împrejur ca toți pruncii evrei deoarece era semnul alianței dintre Dumnezeu și Avraam (Fc. 17,13), al împăcării dintre om și Dumnezeu. Dar în același timp era și plată a păcatului. Alegerea acestui act ca semn de împăcare de către Dumnezeu s-a datorat faptului că omul a păcătuit lăsându-se pradă patimilor trupești. De aceea el trebuia să dea socoteală și cu trupul nu doar cu sufletul, pentru că și acesta fusese afectat de păcat. Acestui ritual însă Hristos s-a supus nu pentru că era neceasar ca în cazul oamenilor, ci ca semn al solodarității cu poporul ales.

Pe aceeiași linie a smereniei și intergrării în această lume, care s-a depărtat de Dumnezeu însă care avea nevoie de ajutorul Lui îl reprezintă și episodul închinării la templu. Fiecare întâi-născut era adus și închinat Domnului în amintirea pruncilor salvați la ieșirea din Egipt. Părinții își puteau recăpăta pruncii după ce aduceau jertfa prevăzută de lege. O explicație interesantă asupra acestui episod îl oferă Bossuet, care spune că prin acest act Hristos s-a consacrat cu desăvârșire Tatălui, arătând că El aparține cu desăvârșire lui Dumnezeu și substituindu-se tuturor jertfelor aduse divinității.

Partea centrală a evangeliei după Luca este 9:51-19:27- prezintă scurte narațiuni a învățăturii lui Iisus. El este interesat să redea pregătirea ucenicilor de către Iisus în vederea propovăduirii Adevărului după Înălțarea Sa. Un alt aspect important întâlnit la Luca este cel al modului de a percepe prezența lui Iisus în lume. El consideră această perioadă ca centrul timpului salvării. Învățătura lui Hristos devine normativă pentru veacurile viitoare.

Scrierea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se deosebește de a celorlalți evangheliști deoarece ea se adresează celor deja convertiți la creștinism, pentru întărirea în credință. Evanghelia sa este apreciată pentru că poate fi citită și de culți antrenând mintea în ideile filozofice și religioase antice cît și de cei neștiutori. El dezvoltă puține teme, iar pe cele importante le repetă și explică în moduri diferite. Scopul evangheliei a IV-a poate fi exprimat simplu prin însăși cuvintele scriitorului biblic: „Miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David”(20,31). Deci el dorește să arate divinitatea Mântuitorului, scop întâlnit și în celelatle evanghelii, însă urmărește completarea sinopticilor prin combaterea ereziilor din timpul său: ebioniții, nicolaiții, adepții lui Cerint etc. Datorită acestui fapt scrierea sa va căpăta o nuanță diferită de celelalte prin limbaj și modul de expunere a învățăturii. Teologia este de natură filozofică și poetică în același timp. Ideile teologice prezentate în această evanghelie sunt strâns legate de persoana Mântuitorului: contribue la creație căci „toate prin El s-au făcut” 1,2-3; egal și consubstanțial cu Tatăl 10,30; are toate câte are și Tatăl 16,15; învie morți ca și Tatăl 5,28, este singurul care L-a văzut pe Tatăl 1,18; 6,49, Hristos e Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (1,2; 8,58), 12:44-50: v.44-45 accentuează legătura Cuvantului cu Dumnezeu, acestea arată modul lui Ioan de a-l percepe pe Dumnezeu. V46 se referă la contrastul lumină întuneric care e dezvoltat în cap 3, 8 si 9. și în final la viața eternă Prologul are rolul corului din drama grecească prin care cititorului i se artă perspectiva corectă de a înțelege cele ce urmează a fi prezentate. Temele prezentate aici sunt: Hristos cuvântul prin care s-au făcut toate; lumina lumii; credința în El ne face fii ai lui Dumnezeu.

Însă una din caracteristicile cele mai importante ale acestei scrierii este prezentarea în cea mai completă formă a noii învățături ca lege a iubirii: Hristos a fost trimis în lume din dragostea Tatălui 3,16, Dumnezeu este iubire, de aceea raporturile dintre oameni tebuie să fie bazate pe iubire: 13, 34-35, iubire care are ca model iubirea Tatălui, „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3: 16). Despre evanghelia după Ioan se poate spune că este „cel mai înalt cod de trăire creștină, de profundă spiritualitate, izvor nesecat al marilor mistici și sfinți creștini”.

Evanghelia după Ioan o putem considera ca cea mai potrivită scriere înfațisându-ne atitudinea corectă pe care trebuie să o avem față de divinitate și de adevărul revelat. Teologii moderni o consideră a fi o scriere poetică în care Ioan își descrie trăirile proprii. Din acest motiv de multe ori aceștia ajung să afirme că ea nu poate da răspunsuri adevăraelor probleme. Însă tocmai acest fapt o face și mai importantă, deoarece devine izvor de viață. Sfântul Ap. Ioan ne descrie experiența legăturii sale cu Dumnezeu. El nu acordă o atenție deosebită cronologiei activității Mântuitorului cum fac ceilalți evangheliști, ci redă doar acele fapte pe care le consideră relevante pentru înțelegerea Adevărului. Astfel el accentuează învățăturile morale, dogmatice. Această evanghelie duhovnicească prezintă patimile și moartea Mântuitorului într-un mod deosebit de evangheliile sinoptice. În primul rând el plaseză Cina cea de Taină vineri, în ziua sacrificării mielului pascal, Hristos fiind deplin identificat cu acesta. Rugăciunea din grădina Ghetsimani este o meditație prin care se „începe preaslăvirea Fiului Omului”(In. 13,31). El nu-l prezintă pe Hristos părăsit, sau mai bine spus deznădăjduind pe cruce, ci după ce i se dă oțet în loc de apă rostește cuvintele: „săvârșitu-s-a” (In.19, 30). Cuvintele adresate ucenicului iubit „Iată mama ta” și mamei Sale „femeie iată fiul tău” au o încărcatură simbolică deosebită. Aceste cuvinte nu însemnă doar lăsarea Feciarei Maria în grija apostolului, ci prin cuvintele „iată fiul tău”, Hristos arată că Ioan prin faptul că nu l-a părăsit până în ultima clipă a arătat că și-a asumat identitatea Învățătorului său. Această stare pe care creștinii si-o asumă prin botez trebuie păstrată de-alungul vieții pentru a fi în comuniune cu Hristos, și astfel să ne putem numi fii ai Fecioarei Maria și fii ai lui Dumnezeu.

Sfinții evangheliști consemneaza momentul Bunei Vestiri pentru a arăta că s-a împlinit cuvântul scripturii, că a venit în lume Cel care avea să mântuiască neamul omenesc. De aceea ei nu ne oferă informații cu privire la Fecioara Maria, ci consemnează doar acel moment de bucurie din viața ei. Momentul acesta este important și pentru faptul că Maria este primul om care se învrednicește de curățirea păcatului strămoșesc și poate simți revărsarea harului cu toată pletitudinea sa, lucru inaccesibil omului până atunci. Arhanghelul îi spune ”Domnul este cu tine”. Până la acel moment oamenii se temeau de Dumnezeu, de pedepsele pe care acesta le putea da celor care nu-i împlinesc voia. Acum îngerul o îndeamnă să lepede teama și să-și deschidă sufletul în fața tainei ce i s-a pregătit. El îi vestește că prin ea se împlinește proorocire veterotestamentară, și că cel ce se va naște din ea este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. O învățătură creștină care se desprinde din relatarea Evanghelistului Luca este aceea a smereniei. Sfânta Fecioara Maria a data dovadă de adâncă smerenie și ascultare față de Dumnezeu prin răspunsul pe care l-a dat: Iată roaba domnului fie mie după cuvântul tău. Și astfel s-a făcut posibilă deschiderea căii care duce prin Duhul la unirea cu Tatăl.

Având în vedere aceste repere pe care le-au urmărit Sfinții Evangheliști, scrierile lor nu satisfac curiozitatea omului postmodern asupra vieții lui Iisus deoarece uucenicii Lui au reținut ceea ce era relevant pentru viața și credința lor. Martin Kahler a spus că așa cum lumina soarelui este prezentă în fiecare rază, și persoana întreagă a Domnului din plocamarea Bisericii se regăsește în fiecare pildă. Problema omului actual este credința denaturată pe care și-a făurit-o în mijlocul junglei tehnologice.

Autorii biografiilor lui Iisus susțin că fapte de interes major lipsesc din evanghelii: nu au cronologie precisă, nu il descrie fizic, nu arată personalitatea lui, nu îl plasează în contexul istoric și politic după abordarea modernă. După abordarea antică însă putem spune că Sfintele Evanghelii reprezintă biografii complete căci nu erau urmăriți acești pași ci personalitatea era sugerată indirect prin faptele și cuvintele persoanei însăși.

Sfinții evangheliști însă nu doresc să redea o imagine a lui Iisus. Ci ei redau icoana Acestuia. Scopul nu este de a pune în evidență trăsăturile fizice și detaliile de ordin biografic, ci Îl prezintă pe Hristos ca fiind chipul Tatălui: „căci pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul Născut, Care este în Sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1,8) și Însuși Hristos spune: „cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In.14.9). Deci în sfintele Evanghelii Hristos este Cel prin care ni se face cucoscut Dumnezeu Întreit în Persoane motiv pentru care omenitatea Sa nu poate fi despărțită de divinitatea Lui.

CAPITOLUL 2

Imaginea lui Iisus în scrierile apocrife

Evangheliile canonice au reprezentat multă vreme singurele izvoare exploatate despre viața lui Iisus. Cercetările moderne au lărgit lista, adăugîndu-i îndeosebi documentele creștine apocrife, adică nereținute de canonul biblic. Valoarea istorică a acestora din urmă face obiectul unor dispute, axate cu precădere asupra datei de redactare care li se atribuie. Aceste texte poartă denumirea de apocrife. Termenul vine din limba greacă de la de la ἀποκρύπτω — apokripto = a ascunde, ἀπόκρυφος — apokrifos = ascuns, nesigur, secret și a fost folosit de părinții bisericii pentru a denumi acele scriei despre a căror existență nu se știa și au apărut deodată în lumea creștină sub denumirile unor reprezentanți de seamă a Bisericii din primele veacuri. Această literatură a Noului Testament a apărut după răspândirea creștinismul. În procesul de dezvoltare a Bisericii creștine diferite elemente au fost asimiliate de la popoarele care au primit noua lege a Mântuitorul. Caracterul tainic și greu de pătruns cu mintea omenească a învățătruii lui Hristos a dus la apariția acestor scrieri ce aveau ca punct de plecare adevărul biblic pe care îl vor răstălmăci prim prisma doctrinelor personale.p28-29. Câteva dintre aceste evanghelii cunoscute azi sunt:

Evanghelia lui Petru. Textul îi fusese pierdut pînă la descoperirea unui manuscris grec de șaizeci de versete, datând din secolul al VIII-lea sau al IX-lea, adus la lumină la Akhmim, în Egipt. Începînd la mijlocul frazei și deteriorat la final, fragmentul descoperit prezintă o povestire originală a procesului lui Iisus, pătimirea și învierea lui. Este general recunoscut că apostolul Petru nu este autorul ei. Cea mai mare parte a cercetătorilor datează redactarea acestui text în jurul anului 130. Alții încercă să o dateze în anul 50.

Evangheliea secretă a lui Marcu. O scrisoare atribuită lui Clement Alexandrinul (mort în 215), publicată pentru prima oară în 1973, pretinde că Marcu ar fi alăcuit o a doua evanghelie, păstrată de Biserica Alexandriei și conținînd pasaje ce nu figurează în Evanghelia canonică. Scrisoarea citează povestirea unei învieri care și-ar găsi locul în capitolul 10 din Marcu și care ar putea fi apropiată de învierea lui Lazăr, relatată în capitolul 11 din Ioan. Autenticitatea acestei scrisori nu este în nici un fel dovedită.

Papirusul Egerton. Publicat pentru întîia oară în 1935, un papirus fragmentar din colecția Egerton (Egerton 2), compus din patru fragmente scrise, retranscrie cîteva fapte și ziceri ce pot fi apropiate de Evanghelia după Ioan și de episodul leprosului din Evanghelia după Marcu. O bucată de papirus provenită dintr-unul din respectivele fragmente a fost publicată în 1987. În momentul publicării lor, aceste texte mutilate au fost citite ca alcătuind un ansamblu de citate evanghelice reproduse din memorie, așternute în scris în jurul anului 150. Unii cercetători consideră totuși că dispun în acest caz de un document anterior redactării Evangheliilor canonice.

Evanghelia lui Toma. Fragmente ale acesteia erau cunoscute din trei papirusuri descoperite la Oxyrhynchos, în Egipt, la sfîrșitul secolului al XlX-lea. Cercetările efectuate în 1945 la Nag Hammadi, au permis descoperirea unei traduceri complete ale ei în limba coptă. Este o culegere de 114 sentințe atribuite lui Iisus, prezentate ca fiind un scurt dialog al Său cu un ucenic. Aproximativ jumătate din aceste „ziceri” figurează și în Evangheliile canonice, sub o formă apropiată sau ușor diferită. Atribuirea ei apostolului Toma este respinsă de cercetători. Contemporană cu Evanghelia lui Petru, lucrarea ar putea data, ca redactare finală, din anii 125-130, ceea ce nu exclude ca anumite sentințe ale ei să o plaseze către o dată cu mult mai îndepărtată (există încercări de datare a ansamblului în anii 60-70).

Autorii apocrifelor au încercat să acopere ,,lipsurile” din evangheliile canonice inventând sau dezvoltând povești drăguțe și naive prin care arată cât de puțin au înțeles mesajul evangheliilor originale și caracterul lui Iisus.

Una dintre problemele care a frămîntat de-alungul timpului oamenii a fost perioada tinereții lui Iisus. Datorită curiozității omului a fost greu să înțeleagă de ce scrierile canonice nu fac referire la această perioadă. Însă răspunsul se regăsește în Taina Întrupării. Persoana lui Hristos a avut 2 firi, cea umană și cea divină. Desăvârșirea omului a început cu firea umană a Mântuituitorului. Așadar se poate vorbi de necesitatea unei maturizări spirituale a firii umane, de pregătire a primirii bogăției harului. Despre acest progres amintește Sf. Ev. Luca „și copilul creștea și se întărea cu duhul”. (Lc.2,40). Ceea ce s-a dezvoltat în ființa lui Hristos au fost formele cunoșterii umane în care s-a revărsat harul dumnezeiesc. În acești ani necunoscuți Logosul a pregătit umanitatea din Hristos pentru scurta activitate publică pe care avea să o desfășoare în vederea desăvârșirii întregii umanități, care se va concretiza în patimile și moartea pe cruce. De aceea evangheliștii fac referire doar la ultimii ani ai lui Iisus și la naștere. Aceste perioade sunt accesibile oricărui om, și pot fi înțelese, fiind revelatorii pentru adevăratul scop spre care trebuie să tindă ființa umană, desăvârșirea. Aceste două episoade sunt cele care ne înfățișează dragostea lui Dumnezeu față de întreaga umanitate, prin trimiterea Fiului apoi prin jertfa Fiului. Firea umană a lui Hristos de la vârsta de 30 de ani este cea care a exersat această dragoste, care deși a avut conștiința prezenței divinității datorită ipostasului divin încă de la naștere a crescut în aceasta. Astfel El apare în fața semenilor și le vorbește nu doar ca Dumnezeu, ci și ca om care a ajuns la cunoașterea tainelor lui Dumnezeu. Dat fiind faptul că scopul Mântuitorului a fost de a-L descoperi oamenilor pe Dumnezeu se explică și alegerea Evangheliștilor de a selecta doar acele momente grăitoare în acest sens, ei fiind următori ai lui Hristos. Dacă perioada tinereții ar fi fost grăitoare pentru atingerea acestui scop cu sigurantă scriitorii sacri ar fi făcut mențiune de aceasta. Această lipsă de informație și neputința omului de a înțelege a dus la la crearea unei literaturi pioase ca mărturie indelebilă a prezenței Mântuitorului printre oameni în cursul natural al vieții. Capriciile copilului sunt asemenea celor întâlnite în legendele lui Krishna și Buddha. Acest lucru este explicabil datorită propovăduirii evangheliei de către Toma în India. Astfel se explică și modul diferit al prezentării, încercând să o facă accesibilă mentalității indiene, așa cum și evangheliștii canonici și-au adaptat stilul comunității cărora s-au adresat, creștini proveniți din păgâni, din iudei sau cei convertiți de mult care aveau nevoie de întărire – Ioan.

Evanghelia copilariei lui Iisus a lui Toma face referire la perioada 6-12 ani. În această evanghelie se regăsesc cuvintele din evanghelia după Luca 2:40-42. Odată, Când Maria L-a trimis pe copil să aducă apă a scăpat ulciorul în îmbulzeala mulțimii și s-a spart. Ajuns la locul de unde trebuia să aducă apă, și-a desprins bucata de material cu care era încins, a uplut-o cu apă și a dus-o mamei sale.

Aceasta îl înfățisează ca fiind un copil deosebit, care dispunea de puteri miraculose ce nu puteau fi înțelese de oameni. Această evanghelie conturează un portret psihologic al copilului. Iisus este înfățișat ca o pesoană răzbunătore prin actele Sale: provoacă moartea unui om care care îl împinge pe drum accidental și celor care nu îi recunosc înțelepciunea, orbirea celor care îi aduc învinuiri lui Iosif pentru relele pe care le săvârșea EL. Contrastul faptelor Sale, adică dorința de joc dar concretizarea acesteia uneori prin minuni cum ar fi învierea peștelui uscat, putem spune că arată faptul că Iisus nu era doar om, ci și Dumnezeu. Oamenii din jur îi recunoșteau puterea Dumnezeiască, lucru vizibil în special în cazul celor vindecați care i se închinau, fapt consemnat și de evangheliile canonice ale Noului Testament. Aceste situații în care copilul săvârșește binele nu sunt decât imagini ale celor prezentate în Sfintele Evanghelii, adaptate vâstei copilăriei. Minunea pe care a săvârșit-o cu păsările de lut, dându-le viață, accentuează idelile gnostice prezentându-l pe copil ca demiurg. Calitățile pe care le urmărește autorul sunt cele de taumaturg și maestru învățător. Prin minunile pe care le săvârșește el stârnește un respect dar și repulsie din partea poporului. Adesea imaginea copilului pare a fi contrară lui Hristos de mai târziu care propovăduiește legea iubirii, chiar și cea față de dușmani. De asemenea minunile care sunt prezentate de această scriere sunt în contradicție cu afirmația lui Iisus de la nunta din Cana: ”Ce mă privește pe mine femeie, vremea Mea nu a sosit încă”, minunea din Cana reprezentând începutul activității Sale. Înțelepciunea superioară învățătorilor cu care este înzestrat copilul și pedepsirea celor care nu i-o recunosc este o altă caracteristică gnostică a evangheliei. Gnosticii susțineau că doar prin cunoștere sufletul este eliberat și se întoarce în Eonul din care căzuse. Astfel printr-o privire dintr-un punct de vedere gnostic a evangheliei faptele care la prima vedere par rele sunt justificate căci în realitate e vorba de lupta Binelui (spiritul) împotriva Răului (materia). Prin moarte se poate ajunge iarăși la cunoașterea de sine. Se observă că deși reise clar că Iisus era un învățător, nu a prezentat nicio învățătură asemenea celor din Evangheliile Noului Testament. Deci se poate spune că această scriere are în primul rând scopul de a transmite un mesaj intelectual încifrat pe care cititorul trebuie să-l înțeleagă și astfel să devină liber.

Minunile pe care le face copilul Iisus au uneori rolul doar de a le arăta oamenilor puterea Sa. O atfel de minune este prezentată în versiunea arabă a copilăriei lui Iisus. Dorind să se joace cu un grup de copii Iisus s-a dus spre ei. Aceștia au fugit și s-au ascuns. Iisus i-a căutat și le-a întrebat pe femeile de la poarta casei dacă i-a văzut. Acestea au spus că nu știu de ei. Însă Iisus le-a întrebat: dar cei din cuptor ce sunt? Niște iezi de trei ani răspunseră femeile. Atunci Iisus a strigat: Ieșiți iezilor de-acolo și veniți la păstorul vostru!” iar femeile văzîndu-i tranformați s-au rugat lui zicând: „O Iisuse fiul Mariei cu adevărat ești păstorul cel bun al Israelului!…Tu Doamne le știi pe toate și nimic nu-ți este ascuns. Așa că Te rugăm, Iubitorule, redă-le copiilor acestora, robii Tăi, chipul ce l-au avut înainte….” și îndată sub ochii femeilor iezii se preschimbară în copii”. Împrejurările în care sunt săvârșite minunile de către Mântuitorul sunt deosebite. El sîvârșete o minune atunci când cel care o cere dovedește credință, și nu răspunde provocărilor din momentul ispitirii diavolului sau a patimilor cînd era îndemnat să se scape de chinurile patimilor dacă este Fiul lui Dumnezeu.

Autorii apocrifelor abuzează de miraculos denaturând astfel mesajul care trebuie transmis reușind să creeze imagini străine Adevărului. În schimb autorii Noului Testament stiu să păstreze taina în momentul în care își dau seama că prin cuvinte aceasta nu poate fi cuprinsă.

Deși evangheliile apocrife prezintă unele detalii din viața lui Iisus, totuși accentul nu cade pe firea Sa umană, ci pe divinitatea Lui. Evanghelia copilăriei lui Toma nu îl prezintă ca fiind un simplu copil, ci un supraom. Scena învierii prezentată în Evanghelia lui Petru, nu este una simplă, asemenea celei a învierii lui Lazăr, a ficei lui Iair sau cele prezentate în Evanghelia copilăriei lui Toma. Ci ea este plină slavă. Mulțime de oameni au venit să vadă mormântul pecetluit. Cerurile s-au deschis și doi oameni au coborât și s-au apropiat de mormânt. Din mormânt au ieșit trei oameni capetele celor care intraseră ajungând până la cer, iar al celui de-al treilea trecând de ceruri. De asemena în spate era o cruce uriașă.

Momentul Învierii nu este consemnat de nici un evanghelist. Acest lucru se explică prin faptul că nimeni nu a fost martor. Nici soldații ce străjuiau mormântul nu au putut vedea taina deoarece au foast cuprinși de somn. În sfintele evanghelii sunt păstrate doar fapte ulterioare învierii care petru cei care au inima deschisă către Dumnezeu pot crede că Hristos a înviat cu adevărat. La înviere Hristos nu stricase pecețile pietrei care închidea mormântul. De aceea datoria îngerului a fost de a arăta lumii mormântul gol și a vesti mironosițelor Învierea. Acțiunea îngeruli nu trebuie deci înțeleasă ca o contribuire la înviere, ci el este doar cel care o face cunoscută. Deși Mântuitorul vestise mai înainte de patimi Învierea Sa, omenirea nu era încă pregătită să accepte, să înțeleagă o minune așa mare. Dovada acestui fapt este reacția lui Petru care a plecat mirându-se în sinea lui (Lc 24,12). Observăm deci că ceea ce doresc scriitorii sfinți să consemneze nu este momentul învierii, nu detalii cu privire la sentimentele lor după ce au aflat de minune. Ceea ce doresc este să facă cunoscută lumii realitaea învierii, căci prin aceasta trupul omenesc al lui Iisus a devenit nestricăcios, a atins punctul culminant spre care a fost creat. Învierea a fost împreuna lucrare a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și răspunsul dat de Tatăl la iubirea jertfelincă a Fiului Său arătată prin patimile și moartea suferită pe cruce. De aceea încă din primele veacuri conducătorii creștini au luat atitudine la acest aspect al spiritualității Bisericii și au demonstrat netemeinicia scrierilor ce dăunau sufletelor prin literatura apologetică.

Scrierile apocrife reprezintă literatura supozată din primele secole care era citită de creștini dar nu a fost acceptată în canonul Sfintei Scripturi datorită conținutului eretic.

CAPITOLUL 3

Teologia și știința teologică

„Viețile” lui Iisus apărute în ultimele veacuri se distatnțează mult de adevăratul spirit creștin care este cuprins în sfintele Evanghelii și în scrierile Sfinților părinți, dar putem spune că și de o parte din literatura apocrifă care era preocuptă să pună în evidență divinitatea lui Iisus. Apariția acestora este efectul iluminismului și raționalismului care a pătruns în teologie. Hristos ca Om a avut o istorie însă evangheliștii nu sunt preocupați de a face o separație între Dumnezeu și Om, motiv pentru care și faptele prezentate nu respectă o ordine cronologică, ci una spirituală, am putea spune, pentru că răspunde procupărilor care transcede acest spatiu teluric, urmărind un scop mai presus de materie, cunoșterea lui Dumnezeu.

Tradiția evanghelică primară s-a interesat de calitatea Mântuitorului ca Mesia, fiul lui Dumnezeu înomenit și mai puțin de viața Sa pământească. Încercările de a elimina ceea ce depășește omenescul din persoana Sa au fost zadarnice deoarece evangheliștii nu au cuprins învățăturile Lui într-un contur strict omenesc. Acest lucru se poate rezuma în F.A. 10, 37-43 unde Sfântul Apostol petru în cuvântarea sa îl prezintă ca „Domn peste toate” ce a murit și a înviat.

Capitolele din evangheliile care fac referire la copilăria lui Iisus sunt o introducere în viața pământească a Logosului, introducere pe care ioan o va face într-un mod filozofic în prologul său.

Sfântul Ioan ne arată că prin Hristos omul a primit pecetea ipostasului filial descoperitor al luminii ființei divine, primite de El de la Tatăl iar lumea poartă în ea înțelesuruile ființei divine primită de Fiul de la Tatăl și revelată de Fiul. Astfel lumea devine ,,lumină” pentru că e creată de Dumnezeu lumină și dăruită unui văzător și căutător de lumină. Pentru Sf. Ioan Fiul lui Dumnezeu este și Logsul lui Dumnezeu, Rațiunea sau Înțelepciunea ipostatică a Sa. Omul a fost înzestrat cu ratiunea sau cu înțelepciunea care se mișcă spre infinitate care va fi redirecționată spre finitate prin păcat. Prin Hristos rațiunile făpturilor se regrupează, și se leagă mai strâns cu Rațiunea Supremă. Toate se repun în ordinea ontologică prin îndumnezeirea firii umane. Prezența logosului în lume este și înainte de eîntrupare. (FA 14,15-17, 17,30; RM 1,18-22).

Hristos văzut ca logos este centrul teologiei sale, punctul de plecare și finalitate pentru om. Posibilitatea exprimării Cuvîntului în litere pentru Sf. Ioan este posibilă deoarece evanghelia Sa este o experiență duhovnicească. Vechiul Testament se deschide spre Hristos și se împlinește în EL iar noul Testamen de deschide spre eshatologie și se împlinește în ea.

Învățatura lăsată de Mântuitorul a trecut prin filtrele gândirii filozofice încă din primele veacuri creștine. Astfel omului căzut și obișnuit să lucreze cu mijloacele oferite de rațiunea limitată de păcat îi era dificil acceptatrea învățăturilor Mântuitorului și mai ales a înțelegerii acestuia. De aceea în sânul Bisericii au apărut diferite erezii. Acestea prin negare unei părți a adevărului eclesial ducea în fapt la negarea întregului adevăr căci acesta este neîmpărțit și nedespărțit. Neputința de a înțelege adevărul se datorează firii căzute a omului care nu îl mai percepe ca un mod de viață, ci îl reduce la nivelul rațunii filozofice. Din acest motiv discursul telogic va prelua termenii filozofici cărora le va reda adevăratul înțeles prin raportarea la infinit. Cu toate acestea Părinții au avut conștiința că taina dumnezeirii nu poate fi cuprinsă în cuvinte omenești ci doar experimentată.

În primul mileniu acentul se punea mai mult pe teologie decât pe știință. Acest fapt se explică prin aștepatarea celei de a doua veniri a Mântuitorului. Neîmplinirea acesteia a adus cu sine o serie de schimbări pe plan social, cultural și religios care continuă până în ziua de azi. Educația evului mediu se va realiza în universități. Reprezentați de seamă ai acestei perioade sunt Albert cel Mare și Toma de Aquino. Acum se înceracă punerea filozofiei și a metafizicii în slujba Bisericii. Se încearcă asftfel ca prin rațiune să se rezolve frământările legate de Dumnezeu, om și univers. Scopul scolasticii nu a fost unul rău. Prin această modalitate de abordare s-a încercat să se demonstreze că știința este în acord cu Adevărata Credință. Scolastica sec. XIII a încercat să împace modul de abordare filozofic cu religia. Literatura științifică a bisericii din apus s-a dezvoltat mai mult decât cea din Răsăsrit. Acest fapt a fost favorizat de situația politică dar și de avântul pe care aceasta îl cunoscuse în perioada precedentă. Acum școlile de la mânăstiri se vor transforma în universități. Prima scoală transformată în universitate este cea din Paris. Parisul va deveni ,,scoala școlilor” și sfetnica prinților și prelaților, Henric al II-lea al Angliei propunând să se supună conflictul său cu Thomas Beket adunării profesorilor din Paris. Ea este după cum spune Papa cuptorul unde se coace pâinea intelectuală a lumii; sugarii sunt alăptați oriunde dar aici sunt hrănite spiritele robuste. Universitatea din Paris va deveni centrul intelectual al Creștinătății, noua Atenă. În secolele anterioare cercetarea teologică avea la bază Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Literatura care se năștea din acestea era mai liberă, având un caracter mistic. Începând cu secolul XIII tratatele teologice se desfășoră după metoda scolastică și filozofică. Teologia scolastică se baza pe filozofia aristotelică, pe care o cunoșteau nu din izvoarele originale ci din traduceri arabe sau latine. Numele de scolastică l-a primit deoarece în cercetare se impune medoda sistematică, care este specifică ambientului academic prin această metodă se încerca demonstrarea dogmelor religioase prin filozofie și astfel credința sfârșește prin a fi transformată în sțiință. Direcția scolastică prin mutarea accentului de pe filozofia platonică, în care materia era depreciată iar scopul era de evadare din legăturile carnale spre unirea cu divinul, pe filozofia aristotelică a dus la acordarea unei atenții deosebite asupra lumii văzute. Scolastica nu mai vedea în sfânta scriptură doar istoria căderii omului și restaurarea prin Hristos, ci vedea și o biologie, o geografie, astronomie sau cosmologie, adică știința. Astfel pe de o parte filozofia și teologia deși aveau domeniile lor separate de studiu nu se considera a fi total deosebite, iar pe de altă parte acceptarea cauzalității s-a făcut fără a fi însă îndepărtată revelația. Acum încep dezbateri teologice și filozofice oriunde. De multe ori acestea erau motive de ceartă. Însă cele mai frecvente dezbateri se țineau la Universitatea din Paris. Înclinarea spre opera lui Aristotel începe cu Fer. Augustin „înțelege ca să poți crede, crede ca să poți înțelege”. Un reprezentatnt de seamă al scolasticii este John Scotus Erigena (n.815 – d.877). El considera că adevărata religie și adevărata filozofie sunt identice deoarece amândouă se regăsesc în unitatea lui Dumnezeu. Însă după părerea sa credința este limitată. Ea este necesară doar ca punct de plecare spre cunoașterea lui Dumnezeu, iar adevărata cunoaștre este obținută pe cale rațională. Primul filozof recunoscut în apus a fost Lanfranc, episcop în Bec din Normandia care predă între 1042 și 1062. Însă cel care poate fi numit cu adevărat întemeietorul scolasticii este Anselm discipol și succesor la Bec al lui Lanfranc. Acesta a stabilit raportul dintre credință și știință prin formula „Credo ut intelligam”, adică „cred și înțeleg”. Deci el sustinea că actul credinței nu este suficient, ci trebuie să ajungem la înțelegerea celor ce credem, iar aceasta se realiza pe cale filozofică. Însă scolasticul Abelard va inversa raportul lui Anselm. El spunea că cercetarea pornește din îndoială, și cercetând ajungem să cunoștem adevărul. Deci cercetarea nu va mai fi completare a credinței ci izvorul acesteia. Astfel el dorea să demonstreze că dogmele se pot pune în perfect acord cu știinta și credința. Cu toate acestea foarte de timpuriu s-a observat că acest lucru nu este posibil și că undele adevăruri religioase nu coincid cu cele fiozofice. Astfel s-a ajuns uneori la denaturarea dogmelor precum cea despre realitatea Sfintei Treimi a cărui promotor a fost Roscelin.

Cu toate acestea scolastica a avut și împotrivitori. Unul dintre aceștia a fost Abatele Bernard de Clairvaux. Acesta susținea că pentru a-L cunoște pe Dumnezeu nu trebuie să ne străduim cu mintea, ci cu sufletul, căci pe Dumnezeu îl cunoștem atât cât îl iubim. Un centru important al misticii a fost chiar în locul unde era ce mai importantă universitate scolastică, mânăstirea ST. Victor din Paris.

În persoana lui Toma, Aristotel a găsit catolicul capabil de a-l înțelege cum se cuvine, anume că ideile sale erau în concordanță cu învățătuara creștină. El acordă filozofiei dreptul de stiință individuală. Rațiunea și credința sunt distincte. Sunt lucruri pe care rațiunea nu le poate descoperi, însă aceasta nu înseamnă că acele lucruri sunt iraționale. Exemple în acest sens pot fi Întruparea, Învierea, Trinitate.

Despre scrierile lui Toma, Papa Pius al XI – lea în enciclica „Studiorum ducem” spunea: ,,fie în învățătura sa, fie în scrierile sale, Toma dʼAquino, tratând realitățile divine, dă teologilor o răsunătoare mărturie a legăturii absolute și a stării de har care există între studiu și sensurile spirituale ale sufeltului. Cine nu cunoaște o regiune îndepărtată decât din descrierea sa, fie ea și minuțioasă, nu o cunoaște cu adevărat, ci doar cel care a trăit acolo; astfel investigația științifică nu poate furniza cunoașterea intimă a lui Dumnezeu decât dacă ea emană dintr-o strânsă comuniune cu El”. J. Maritain în conferința ținută la Avignon în 1923 spune „că binefacerea imediată a lui Toma este faptul că readuce inteligența obiectului său, o orientează spre țelul său, o întoarce spre natura ei”. Cea mai importantă scriere a sa este „Summa Theologica” care expune direcția pe care o urma teologia din zilele sale și se poate observa curentele filozofice ce care circulau în acea vreme.

3.1 Summa Teologica – știință teologică

Toma din Aquino s-a născut în jurul anului 1225, crescând într-o familie de nobili aflați la curtea împăratului Frederic al II-lea. La 5 ani a fost dus la abația din Montecassino, iar în 1239 când abația s-a desființat, a mers la studii la Napoli, intrând 3 ani mai târziu în Ordinul Fraților Predicatori din Napoli.

Și-a început activitatea în învățământ la Universitatea din Paris în 1251-1252.

După întoarcerea de la Paris, Toma ajunge la Roma, unde va avea acces la biblioteca pontificală și va face un comentariu la cele patru evanghelii în care va folosi foarte mult comentariile părinților greci. De aceste comentarii se v-a folosi mai târziu pentru redactarea lucrării „Summa Theologica”.

În timpul șederii la Roma v-a fi însărcinat să se ocupe de frații studenți aflați acolo, motiv pentru care începe lucrul la „Summa Theologica”. Aceasta avea caracterul unui manual pentru studenții săi pentru a nu mai recurge la alte Summae care circulau în perioada respectivă și era scrisă sub formă de întrebări și răspunsuri.

De la Roma a călătorit ulterior prin mai multe orașe italiene și a revenit la Paris pentru a-și încheia cariera de autor în 1272 și a se retrage din această lume în 1274 în drum spre Conciliul de la Lyon.

Timpul scurt dintre 1265-1272 nu i-a permis să finalizeze lucrările începute la „Summa Theologica”, o lucrare ce devenea din ce în ce mai voluminoasă prin conținutul amplu dedicat principalelor dileme cu care se confrunta teologia creștină în dialogurile cu propriile origini diversificate prin trecerea timpului, cu filosofia greacă și cea arabă.

Specific timpului în care a trăit Toma de Aquino sunt de două curente care l-au influențat și pe el: augustinianismul – care era în vigoare de mai multe secole, și aristotelismul care era mai recent și intrase în Franța pe filieră arabă. De la Fericitul Augustin va prelua învățătura despre predestinație, grație și păcatul strămoșesc, iar de la Aristotel va prelua învățătura despre ființă, conform căreia ființa este împărțită în substanță și accident. Substanța este ființa care subzistă prin sine și independent de altă ființă. Accidentul este ființa care există în și pentru altă ființă. Ca existență în timp ființa se compune din putere (posibilitatea de a face ceva) și fapte (actele, actualizarea potenței).

„Summa Theologica” este împărțită în trei părți, noutatea adusă de lucrarea lui Toma din Aquino constând în trei lucruri: eliminarea temelor inutile, organizarea materiei într-un mod didactic și evitarea repetării acelorași teme prin structurarea materiei în așa fel încânt să îmbine teologia speculativă cu cea practică.

Prima parte debutează cu o clarificare asupra necesității doctrinei sfinte. Cele două moduri de cunoaștere sunt credința și rațiunea. Încearcă să demonstreze necesitatea cunoașterii teologice, nu doar filozofice deoarece omul, pentru a se mântui avea nevoie de adevărurile revelate de Dumnezeu la care rațiunea nu putea să ajungă.

El spune că teologia este o știință. Există două feluri de științe: cele care folosec principii descoperite pe calea inteligenței naturale, și cele care folosec principii cunoscute printr-o știință mai înaltă cum ar fi muzica, unde se folosește principii impuse de aritimetică. Din cea de-a doua categorie face parte teologia bazându-se pe principiile revelate de Dumnezeu. Raportul dintre rațiune și credință, pe care îl propune Toma este: credința este ghidul rațiunii, iar rațiunea servitoarea credinței.

În articolul al doilea tratează despre dovedirea existenței lui Dumnezeu. El spune că aceasta poate fi dovedită în cinci feluri:

1. Principiul mișcării care este caracteristic naturii. În filosofia lui Aristotel există un motor imobil care pune în mișcare celelalte ființe.

2. Principiul cauzalității. Toma susține că trebuie să acceptăm existența unei prime cauze căci altfel nu ar exista nicio cauza ultimă. Această primă cauză a lucrurilor este Dumnezeu.

3. Argumentul contingenței. Aceast argument are la bază filosofia lui Aristotel despre potență și act. Aristotel nu învăța că existența ființelor contigente presupune o cauză necesară însă Toma va fi influențat de filosofia arabă care susținea existența unei ființe superioare pentru toate ființele contingente.

4. Argumentul ierarhiei existente în lume nu vine de la Aristotel, ci se regăsește în scrierile Fericitului Augustin.

5. Argumentul guvernării lumii (providenței). Lucrurile din lume nu sunt lăsate la voia întâmplării. Existențele lipsite de rațiune nu pot ajunge la o finalitate fără conducerea lor de către o ființă superioară, care este Dumnezeu.

Pentru a explica ființa lui Dumnezeu Toma apelează la filosofia lui Aristotel despre substanță și accident conform căreia Dumnezeu este substanță și deci nu poate avea formă.

Libertatea omului este constrânsă în teologia sa de dogma predestinației. Aceasta este o influență a Fericitului Augustin. Predestinatia este obiectul alegerii și iubirii lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt nu se pot mântui toți oamenii. Predestinația presupune și preștiința lui Dumnezeu deoarece nu sunt aleși pentru mântuire doar cei care deja există, ci și cei care nu există încă.

După temele consacrate creației în general și relației acesteia cu Dumnezeu Creatorul și cu Sfânta Treime, autorul discută despre durata creației respingând totodată ideea că se poate demonstra doar cu ajutorul rațiunii că creația a avut un început în timp. De asemenea, tot în această parte vorbește despre deosebirea dintre lucrurile create, care reflectă în opinia lui bunătatea Creatorului.

La jumătatea primei părți (q. 50-64) Toma realizează un adevărat tratat despre îngeri, după care își canalizează atenția asupra omului: facultățile sufletului uman, apoi partea corporală (crearea omului și destinul său, viața omului înainte de păcatul strămoșesc).

Acest „tratat” despre om se încheie cu prezentarea omului ca imagine a lui Dumnezeu, imagine care nu este deloc concepută într-un mod static și rigid, ci dinamic.

Partea a doua a lucrării se deschide cu un prolog în care autorul spune că pentru om, faptul de a fi creat după imaginea lui Dumnezeu constă în a avea natură intelectuală, așa cum are Dumnezeu, în a fi liber și stăpân pe propriile acte.

Prima problemă tratată ale părții a doua este despre scopul ultim al întregii făpturi – Dumnezeu – și influența Acestuia asupra faptelor omului. În această parte, Toma din Aquino integrează învățăturile lui Aristotel potrivit cărora idealul înțeleptului este de a-L imita pe Dumnezeu și a se împrieteni cu El. El spune că omul este capabil de o asemenea acțiune deoarece este înzestrat cu rațiune, ceea ce îl deosebște de animale.

Tratând problema fericirii omului, autorul arată că niciun bun ca: bogăția, onoarea, gloria, puterea, bunurile trupești, plăcerea, bunurile sufletești nu pot reprezenta fericirea omului. Fericirea se identifică cu atingerea scopului ultim al vieții, iar aceasta înseamnă unirea cu Dumnezeu.

În continuare se prezintă noțiunea de libertate, una dintre componentele ființei noastre după imaginea Creatorului. Pentru el, libertatea nu este o a treia facultate alături de intelect și voință, ci o funcție a voinței.

Autorul analizează apoi actele voluntare, care sunt singurele acte umane propriu-zise, deci actele care provin din rațiune deoarece acestea nu implică numai mișcarea în sine ci și cunoașterea finalului și atingerea acestuia. Apoi le analizează pe cele involuntare, cele mecanice, iraționale, care sunt acte ale omului.

În partea a doua din a doua parte continuă cu tratarea virtuților creștine: credința, nădejdea și caritatea (dragostea).

Obiectul credinței îl reprezintă Adevărul Prim. Credința este habitatul minții prin care viața eternă începe în noi, făcând intelectul să asiste la ceea ce încă nu se vede. El acceptă și definiția Fer. Augustin: credința este o virtute prin care noi credem ceea ce nu vedem. Efectul credinței este purificarea sufletului, ea fiind prima treaptă în acest demers.

Nădejdea este o virtute în acord cu ceea ce spune Aristotel, că tot ceea ce conduce la bine este o virtute, iar nădejdea trebuie să urmărească fericirea veșnică.

Caritatea este văzută ca o prietenie. Dragostea din prietenie nu este urmărită de egoism, ci de dorința binelui pentru celălalt. Prietenia dintre oameni trebuie să fie imaginea prieteniei pe care o manifestă Dumnezeu față de noi. Caritatea este o virtute deoarece ne unește cu Dumnezeu. Obiectul ei este binele, ca și în cazul voinței, de unde rezultă că subiectul este cuprins în voință.

De asemenea tratează și despre pasiunile sufletului, care țin de apetitul sensibil, integrându-le în mișcarea de desăvârșire a omului, dobândită prin acțiunea voluntară și continuă cu studiul virtuților, al darurilor Duhului Sfânt, fericirilor.

Partea a treia îl are în prim plan pe Mântuitorul Hristos, iar în prolog Acesta este pus în legătură cu tratatul despre fericire din partea a doua, arătându-se legătura dintre viața lui Hristos și posibilitatea noastră de a ajunge la fericire.

Întruparea mântuitorului o motivează prin faptul că „prin cele văzute s-au făcut cunoscute cele nevăzute Rm. 1,20 și după cum spune Sf. Damaschin prin taina Ăntrupării s-a arătat ăncă odata bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu”.

În această parte finală ni se înfățișează calea concretă, istorică a întoarcerii noastre la Dumnezeu printr-o ordine a disciplinei pe care ne-o propune Toma, potrivit căreia lucrurile se articulează între ele și merg de la general la particular, constituind adevăratul plan al lucrării. Astfel el pornește de la motivul și necesitatea pentru care a fost nevoie ca Hristos să vină în lume și anume păcatul. El adoptă părerea Fer. Augustin conform căruia dacă nu ar fi existat păcătoși, Mântuitorul nu s-ar fi întrupat dar că acest fapt nu limitează puterea lui Dumnezeu și că s-ar fi putut întrupa și dacă nu exista păcat. Mai departe tratează despre modul unirii ipostatice unde adoptă poziția hotărârilor sinodului 2 ecumenic conform căreia unirea s-a făcut în persoană.

O parte consistentă a acestei ultime părți este dedicată unei teologii a istoriei vieții Mântuitorului Hristos, după care continuă cu un alt „tratat” despre sacramente, în care Toma dezvoltă o teorie în care se distinge motivul sacramentului de sacramentul însuși și care a rămas neterminat.

În ceea ce privește însușirea roadelor întrupării, Toma spune că trebuie luate în considerare Sfintele Taine ale Bisericii. Acestea pot fi considerate semne ale lucrurilor sfinte. Tainele sunt bunuri spirituale și inteligibile prin care omul este sfințit. Tainele sunt necesare deoarece mențin unitatea între oameni, lucru necesar pentru mântuire.

Primul efect al Sfintelor Taine este împărtășirea grației speciale, care conferă puteri speciale peste cele proprii.

Finalul lucrării, adică ceea ce urmează după q. 90 este alcătuit din articole extrase din comentariul la cartea a IV-a a „Sentințelor”, adunate de fratele Raynald de Piperno. Această completare încheie tratatul despre sacramente și întreaga „Summa Theologica” prin examinarea scopurilor ultime, anunțate de Toma din Aquino în prologul părții a treia.

Toma din Aquino a ilustrat în cea mai importantă operă a sa, „Summa theologica”, spectacolul unei vieți intelectuale magnifice, care a reunit teologia și filosofia într-un efort de înțelegere a Creatorului și a ordinii creației. Alăturând sursele grecești și arabe ale filosofiei celor iudaice și patristice ale creștinismului, el a realizat o sinteză a carierei sale intelectuale.

Expresie vie atât a soluțiilor pe care gândirea scolastică le-a dat problemelor ce izvorau din sursele menționate, cât și a tensiunilor în urma cărora s-a născut modernitatea europeană, „Summa theologica” poate fi înțeleasă doar prin prisma circumstanțelor în care a apărut, fiind un dialog al ideilor vehiculate de dominicani, franciscani și seculari în mediul intelectual de la Universitatea din Paris a secolului al XIII-lea.

Biografia sa ne arată că el a fost un adevărat Doctor. Datoria doctorului este de a-i învăța pe alții. Această transmitere a învățăturii presupune mai întâi contemplarea asupra adevărului la care s-a meditat. Deci viața doctorului cuprinde genul vieții contemplative și genul vieții active. Viața activă este de fapt afirmarea în exterior al vieții contemplative. Scopul adevăratului doctor nu este învățarea altora spre slava proprie, ci urmărește prin această acțiune de ordin intelectual binele celuilalt. Astfel pentru Toma adevăratul „doctor” este cel care se pune prin munca sa intelectuală în slujba celorlalți căci astfel activitatea predării are o dimensiune caritabilă. Toma și-a dedicat viața muncii de învățător, conștient fiind de faptul că posedă calitățile necesare unei asemenea munci prin harul lui Dumnezeu, din iubire pentru mințile pe care dorea să le lumineze. Titlul de doctor sau magistru pentru toma însemană nu filozoful ci teologul sau altfel spus filozoful aflat în seviciul teologiei. Astfel prin această înâțelegere a sa el restabilește adevărul despre viziunea asupra teologiei care după cum afirma si Sfântul Iustin Martirul și Filozoful că în teologia creștină a descoperit singua și adevărata filozofie în slujba căreia s-a pus pentru restul vieții din momentul convertirii sale.

Una dintre preocupările sale după cum reiese din Summa Teologică este aceea de a introduce filozofia în teologie fără a o corupe. Importanța pe care o acordă Toma intelectului se datorează convingerii acestuia că intelectul este urma imprimată de Dumnezeu în om: „însemnatu-sa peste noi lumina feții Tale, Doamne!” (Ps. 4,7). Aceste cuvinte sunt pentru Toma echivalentul celor care ne spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumenzeu. Astfel el ajunge la concluzia că princpiile rațiunii ne sunt în mod firesc înăscute și că acestea sunt cuprinse de înțelepciunea divină. De aici rezultă faptul că adevărul științei și filozofiei își au fundamentul ultim în Dumnezeu.

Deci activitatea lui Toma dAquino este o încercare de prezentarea a adevărului teologic sub influența direcțiilor pe care le cunoștea creștinismul medieval. Intența sa este de a pune în slujba credinței ceea ce oamenii apreciau la acea vreme, filozofia. Teologia să însă nu este lipsită si de o trăire adevărată si de conștiința că adevărata cunoașre nu se realizează prin filozofie ci prin trăire. Acest lucru este afirmat de el în mpd tacit prin încetarea lucrului la Summa Teologica înainte de a muri și prin cuvintele pe care i le adreseză secretarului său care îl ruga să reînceapă lucrul „tot ce am scris mi se pare de paie pe lângă ce am văzut și mi s-a descoperit”.

Scolastica a vorbit despre un Dumnezeu care rămâne exterior față de univers. Datorită pretenției sale de a tutela științele naturale în calitatea ei de știință sacră între religie și știință se va naște un conflict care a avut efecte negative. Din această cauză știința a respins orice influență de ordin religios din activitatea sa și a promovat o autonomie a rațiunii convină că poate domina lumea și crea un paradis din aceasta.

Eforturile depuse pentru o restabilire a spiritualității, atât pe plan literar cât și organizatoric poartă numele de reformă. Rezultatul acesteia pe plan organizatoric a fost eliberarea Bisericii de sub tutelea imperială. însă forța care a susținut această mișcare nu a fost una de interes politic, ci o convigere religioasă, care facea referire la timpurile eshatologice. Arta din perioada renașterii se naște dintr-un sentiment religios și nu din opoziția față de religia creștină. Arta acestei perioade îl are în centrul său pe Hristos. Simbolul renașterii este Omul Universal, titlu care era folosit de creștini pentru persoana Mîntuitorului.

Societatea timpului era văzută ca un câmp al luptei dintre forțele răului și discipolii lui Hristos. Aceștia din urmă doreau instaurarea împărăției lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta puteau apela și la forță dacă era necesar. Salvarea lumii nu se mai putea face doar prin rugăciune, așa cum propunea spiritualittea monastică, ci se impunea acțiunea, la care vor fi chemați toți creștinii. Biserica va încerca să se impună tot mai mult în societate prin implicarea în diferite ramuri de activitate a acesteia. Un exemplu în acest sens este încercarea de a da armatei un caracter sacru prin ritualul de binecuvântare a spadei.

Părerile cu privire la modul de înțelegere a artei din această perioadă sunt împărțite. Astfel Ghote și Walter Peter susțineu că modul de prezentare a lui Iisus în pictura lui Da Vinci sunt încercări de a reprezenta într-un mod natural supranaturalul iar valențele estetice sunt total diferite de cele pe care tradiția i le atribuie lui Iisus. Însă istoricii contemporani au reinterpretat acest naturalism și au ajuns la concluzia că direcția pe care a avut-o arta renașterii a păstrat învățătura dogmatică ortodoxă găsind însă modalități mai adecvate de exprimare a acesteia.

De exemplu pentru o corectă înțelegere a operei lui Dante este esențial să nu o despărțim de persoana lui Iisus. În opera sa se regăsec convigerile sale religioase și politice cu privire la primatul papal. Viziunea sa asupra dobândirii mântuirii îl are în centru pe Hristos. În același timp stabilește și locul Sfintei Fecioare Maria în teologia creștină. Aceasta este cea care ne duce la Hristos ,,privește fața maicii lui Hristos căci strălucirea preacinstitei Maria te-o vrednici să cauți către Hristos”. Explicația sa pentru respingerea primatului este aceea că omul a fost creat spre o dublă fericire, fericirea acestei vieți și spre fericirea vieții, și fericirea vieții veșnice care este darul și rezultatul patimilor lui Hristos. Preoții sunt iconomii acestui dar iar de celelalte probleme trebuie să se ocupe imperiul.

Societatea secolelor XII-XIII tinde să se elibereze de sacru și să devină una prin excelență profană. Datorită expedițiilor în orient din timpul cruciadelor, în Occident vor pătrunde idele dualiste. Astfel apar idei noi precum cele cu privire la creație. Dumnezeu după ce a creat lumea nu sălăjluiește în ea, ci s-a retras și a lăsat omului sarcina de a avea grijă de ea și a o ordona. Aceste tendințe se răsfrâng și asupra Bisericii în care se manifestă o puternică directie de instituționalizare. Reforma a luat naștere din dorința de înlocuire a autorității bisricești individuale cu ce a lui Iisus. Astfel reforma a dus nu doar la o mișcare în sânul creștinismului ci la o mișcare culturală datorită noii viziuni asupra lui Iisus, și anume ca Oglindă a celui Veșnic. Astfel literatua, arta muzica sunt influențate de imaginea lui Iisus ca Oglindă a Frumosului iar politica de Iisus ca Oglindă a Binelui.

Principala caracteristică a reformei lui Luther este aceea de a acctualiza în predicile sale viața lui Iisus, de a-L face contemporan oamenilor din secolul XVI. Dar acest lucru nu va fi vizibil doar în predicile sale ci și în pictură și muzică. Astfel Luca Cranach cel Tânăr zugrăvește o serie de scene biblice în care personajele sunt îmbrăcate în straie specifice nemțești și în care apare și Luther și prietenii săi. Un astfel de exemplu este Cina cea de Taină realizată pentru biseria Sfânta Maria din Dessau – Mildensee.

Începând cu Iluminismul secolelor XVII-XVIII imaginea tradițională a lui Iisus va fi detronată. Noua direcție nu va mai încerca să descopere imaginea divină a lui Hristos ci îl va căuta pe Iisus istoric 212. De aceea cercetările cu privire la viața lui Hristos se vor rezuma la a fi simple biografii. Această cale nouă se explică prin faptul că minunile își pierd credibilitatea în fața noului om, ori credința în Hristos se baza pe acceptarea minunilor Sale. Una dintre importantele personalități care contribuie la această schimbare este Isac Newton. El spune că omului nu îi este accesibilă voia lui Dumnezeu. Totuși el este accesibil oamenilor într-o anumită măsură prin mijlocirea naturii. Este evident că întregul univers aranjat nu este o simplă întâmplare, ci expresia voinței unei ființe superioare. O problemă controversată este cea a minunilor. Minunile au fost cele care au făcut ca să dureze creștinismul atâția ani. Realitatea minunii nu poate fi înțeleasă doar cu ajutorul minunii.

Începând cu sfîrșitul secolului XIX a fost dominantă teologia liberală. O lucrare importată este cea a lui Adolf von Harnalk ,,Ce este creștinismul”. Unul din meritele teologiei liberale constă în modul de cercetare a textului biblic. Aceștia susțineau că modul criticii aplicate textului biblic trebuie să fie același care se aplică oricărui document vechi. Una dintre cele mai cunoscute afirmații a lui Harnak este că evangheliile așa cum le-a propovăduit Iisus au mai mult de-a face cu Tatăl decât cu Fiul. Deci importanța lui Iisus se vădește în predica Sa, în învățătura simplă și valabilă pentru toate timpurile și a cărui puct central este Dumnezeu ca Tată al nostru, infinita valoare a sufletului uman și iubirea p5.

Primul aspect al teologiei liberale îl reprezintă ușurința construirii unei imagini a lui Iisus bazându-se pe evangheliile sinoptice și în special pe cea de la Marcu. În al doilea rând învățătura eshatologică a fost interpretată ca ceva periferic, care poate fi ușor îndepărtată fără ca prin aceasta să fie afectat mesajul central. Aceasta se manifestă prin credința că Împărăția lui Dumnezeu se va implini în această lume. În al treilea rând s-a accentuat distanța dintre Noul Testament și Vechiul Testament, Harnak ajungând să spună că poate fi scos din canonul Bisericii.

Eliberatorul Iisus a fost ușor scos din contextul societății în care a trăit și activat Iisus cel istoric. Totuși a existat chiar din sec XIX o directie a cercetărilor care susținea că niciodată nu va fi înțeles cu adevărat creștinismul dacă nu se are în vedere situația religioasă cu tot coloratul ei al timpului în care a trăit Iisus.

Cea mai mare infuență asupra cercetării despre persoana lui Iisus a fost asa numita scoală a formelor critice. Punctul acestora de plecare era faptul că în spatele textului evanghelic au existat alte texte primitive. Criticii formei consideră că în spatele fiecărei expresii scrise este o tradiție orală. Ei doresc să afle cum unitățile mici și individuale au fost unite în structuri complexe. Această preocupare atestă faptul că evangheliile au fost primele izvoare ale credinței. Atât tradițiile orale cât și textele scrise de la început au fost destinate să servească Biserica primară care creștea. Imaginea lui Iisus conturate aici este dată de credința Bisericii primare în Iisus ca Mesia și Domnul înviat și slăvit. Însă critica istorică a evangheliilor a eșuat în reconstrucția lui Iisus istoric. De aceea Rudolf Bultman, unul dintre ceei mai importanți reprezentanți ai mișcării spune că trebuie abandonate asemenea încercări și concentrarea să se mute pe credința în Hristos. Cercetarea istorică a oferit informații sigure despre Iisus ca persoană istorică deși nu permit reconstiturea biografiei. Însă toate aceste informații sunt irelevante pentru credință.

Renunțarea în cercetarea unui Iisus istoric se bazează pe două considerente. În primul rând sursele pe care le avem sunt puține și putem stabili doar figura unui profet iudeu a cărui predică consta în desființarea legii Vechiului Testament. În al doilea rând problema teologică nu constă în căutarea lui Iisus celui istoric care nu poate fi găsit în predica apostolilor care îl anunță ca Salvatorul, Fiul Omului.

Diferența între Iisus istoric și Hristos al credinței se regăsește deci în predica apostolică (kerigma). Apostolii nu predică învățătura eshatologică a lui Iisus ci pe Iisus care a pătimit pentru păcatele noastre și a înviat. Astfel Învățătorul este cel predicat de Iisus. Pentru credința nu sunt relevante delaliile despre Hristos. Singurul aspect care contează este existența Lui. a crede în Hristos înseamnă să crezi în predica care Îl privește din Sfintele Evanghelii. Prin aceasta El comuniică cu fiecare în parte. Această predică este făcută de către biserică, și de aceea nu este mântuire în afara ei.

Incepând cu anul 1950 literatura despre persoana lui Iisus se îmbogățește unde direcția școlară are multe de spus cu privire la activitatea și învățătura Sa. Acum se încearcă să se rezolve o serie de teme precum pesonalitatea Sa istorică, neînțelegerile dubiile. Se poate spune că acum cercetările biblice au intrat într-o nouă fază. Nici un document din lumea întregă nu a fost cercetat cu o atenție mai mare decât evangheliile din toate punctele de vedere: geografic, politic, religios, lingvistic, etic, social.

Acum cercetările fac diferrența între hristologie (clarificările aduse ulterior de comunitate) și ,,isulologie” (cum s-a înțeles Iisus pe sine și cum i-a lăsat pe ceilalți să îl înțeleagă din faptele și atitudinile Sale. Calea ce mai adecvată prin care ne putem apropia de Iisus cel istoric este credința deoarece misterul Său constă în a-l face prezent pe Dumnezeu.

CAPITOLUL 4

Viața lui Iisus surprinsă în literatura laică

Ca text sacru, Scriptura a produs, în timp, multiple forme de literatură. Primii responsabili de acest lucru vor fi fost, fără îndoială, autorii celor dintâi tentative de interpretare. Spre exemplu midrașele de tip haggadah care au forma unor alcătuiri inițial omiletice, cu scopul de a explica diverse aspecte ale Torei în special, dar și ale Scripturii în general. Majoritatea midrașelor haggadice se caracterizează printr-un discurs elaborat, plin de imaginație, utilizînd parabole. Cel mai adesea acestea apar sub forma unor narațiuni ce pornesc de la un fragment biblic dat și îl repovestesc, punându-i într-o lumină aparte anumite aspecte considerate importante.

Operele de literatură ale marilor poeți, dramaturgi sau romancieri, sunt în mare masură influențate de Sfântă Scriptură. Nu putem explica opera lui Dostoievski, Victor Hugo, Tolstoi, Shakespeare, Thomas Mann, Rainer Maria Rilke, Eminescu, Vlahuta, Goga, Arghezi, Blaga, Voiculescu, fără a presupune asupra lor influența Sfintei Scripturi. Dar și opere mai vechi, apărute începând cu prima jumătate a mileniului II precum ,,Divina Comedie” a lui Dante conțin fragmente întregi care sunt explicații de tipul midrașelor haggadice.

George Florovsky consideră că pentru a înțelege mai bine scrierile Sfintei Scripturi este necesar să avem sufletele deschise spre terenul iconologiei. Referindu-se la stilul evangheliștilor, Florovsky observă și el că aceștia nu intenționau, să relateze fidel, toate faptele Mântuitorului Hristos. Autorii Evangheliilor scriu, pentru a transmite o doctrină și o imagine, dar una istorică și divină în același timp. Nu vom afla, în Evanghelii, un portret al lui Iisus Hristos ca persoană istorică, ci o icoană a Sa. Iar această tehnică se poate generaliza, pentru toți autorii cărților biblice.

Începând cu secolul al XVIII-lea, autorii de literatură se simt chemați nu doar să încânte spiritul, prin creațiile lor, ci să caute răspuns la marile întrebări ale omului transfigurând, parabolic, clipa, momentul.

Însă influența Sfintei Scripturi nu se rezumă doar la literatură, ci ea este izvor nesecat de înspirație pentru artă pe toate planurile, pictură, muzică, sculptură. Astfel ea se resimte în marile creații muzicale și în operele pictorilor și sculptorilor. De exemplu în muzică, oratoriile lui Handel, Haydn și Bach, requiemurile lui Mozart și Verdi, Missa Solemniss a lui Beethoven etc. Mai mult de atât influența Sfintei Scripturi se resimte și în plan social prin ideile de o mare valoare etică cum sunt: iubirea de aproapele, demnitatea umană, egalitatea tuturor oamenilor, solidaritatea. Acestea au fost preluate de legistația statului și legiferate devenind norme de reglementare a vieții sociale.

Menirea Bibliei este aceea de a revela voia lui Dumnezeu și de a ne călăuzi în aventura cunoașterii divine. Prin transfer, autorii de literatură se vor simți chemați să vorbească prin intermediul creațiilor lor despre semnificații profunde și să prilejuiască momente de grație. În literatuă poezia adesea crează stări asemănătoare stării de rugăciune. De exemplu, P.J. Kavanagh spunea că e greu să-ți imaginezi un poet lipsit de dimensiunea religioasă. “Un poem, spune el, reprezintă o încercare de a asculta muzica din cuvintele ce descriu o intuiție”.

În secolul XX scriptura a fost izvor de inspirație pentru literatura seculară până în punctul în care aceasta din urmă a ajuns la tendința de a se autosacraliza. „Literatura seculară nu se mai mărginește la a importa teme și motive biblice, ci aspiră inclusiv la poziția privilegiată pe care nu o poate conferi decât sacralitatea”. Astfel procesul inițiat de Renașterea și de Reforma duce pe de o parte la privatizarea Scripturii și, pe de alta, la (auto)sacralizarea literaturii din punct de vedere estetic și ideologic. În cultura europeană, procesul are rezultate specifice în Occident și în Orient.

Cultura modernă europeană actuală este puternic secularizată, observându-se două tendințe: să-l elimine pe Dumnezeu din realitatea cotidiană și să-l pună pe om în locul Lui sau înlocuirea Lui cu noi sisteme spirituale. Omul modern separă religia de viața publică, făcându-o să devenindă o chestiune de ordin personal. Acest lucru denaturează adevărul ortodoxiei, care este o religie a comuniunii, și favorizează pluralismul religios. Astfel actuala cultură europeană favorizează reînvierea unor valori specifice lumii antice și păgâne prin raționalismul proclamat. De efectele scolasticii a fost afectată într-o oarecare măsură și ortodoxia la nivelul studiului teologic prin schimburile interculturale din ultimile secole. Cu toate acestea se păstrează conștiința Duhului Sfânt care ni-l adunce în suflete pe Hristos. Astfel prin Sfântul Duh, Hristos se întâlnește cu actuala cultură secularizată.

Pentu a exemplifica aceste tendințe ale culturii europene și a clarifica într-o oarecare măsură locul lui Hristos în cultura contemporană, am ales câteva lucrări care au avut influențe vizibile în masă asupra societății ce dăinuie de la data publicării lor până în prezent.

4.1Codul lui da Vinci – speculație fără fundament

"Iisus Christos a fost un personaj istoric cu o influență extraordinară, poate cel mai enigmatic conducător spiritual care a existat vreodată in lume… Viața lui a fost consemnată de mii de oameni care i-au fost discipoli … – Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise, _i totu_i numai câteva dintre ele – printre care

cele ale lui Luca, Marcu, Matei _i Ioan – au fost incluse în Noul Testament. — Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan printre ele." (p.97)

Succesul cărții se datorează modului, captivant în care exprimă noua și emancipata concepție religioasă de natură să producă seisme în Occident. „Codul lui da Vinci” are scopul de a fi o eficientă unealtă de propagandă religioasă. Cu prilejul unui interviu acordat postului ABC in cadrul emisiunii 20/20, Dan Brown vorbea despre „convertirea" sa la un nou mod de a concepe originile creștinismului. Afirma, totodată, că își asumă misiunea de a răspândi acest mesaj religios la nivelul întregii culturi tradiționale a Americii

Scopul romanului este de a prezenta imaginea ,,reală” a lui Iisus, aducerea la cunoștină a ceea ce nu e consemnat în evanghelii căsătoria cu Maria Magdalena, relațiile sexuale cu aceasta și copii.

Codul lui Da Vinci este o lucrare modernă de ficțiune — în genul unui roman polițist, înțesat cu intrigi principale și secundare complicate, conspirații și adevăruri ascunse — care menționeză, și chiar se bazează elemente ale creștinismului timpuriu, mai exact evangheliile pierdute și felul în care acestea îl descriu pe Iisus. Insă, conform cărții „Codul lui Da Vinci”, evangheliile pierdute nu reprezintă o viziune eretică asupra lui Iisus; ci, mai degrabă, ele redau adevărul istoric — insistând asupra faptului că Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care a avut un copil, inițiind astfel un neam sfânt care supraviețuiește pană in ziua de azi. Ficțiunea construită în această carte are pretenția de a avea la bază dovezi istorice, ceea ce poate induce cititorul în eroare acceptând ficțiunea ca adevăr.

Erorile în Codul lui Da Vinci sunt de oridn religios și istoric. Cîteva dintre acestea care pot fi observate la o simplă citire sunt: constituirea Noului Testament în urma selecționării a dintre 80 de evanghelii, recunoașterea divinității lui Iisus doar după sinodul I ecumenic, scrierea unei noi Biblii la ordinile împăratului Constantin din care să se omită detaliile despre trăsăturile umane ale lui Iisus, descoperirile de la Nag Hamaghi care ar vorbi despre povestea graalului și trăsăturile umane ale lui Iisus, manuscrisele de la Marea Moartă ca fiind primele documente creștine nu conțin nimic din ce ar putea avea legătură cu creștinismul, deși s-a încercat găsirea unor asemănări între învățăturile lui Hristos și codul după care se conducea comunitatea eseniană; documentul Q nu e o carte scrisă de însuși Iisus și nici păstrată de Vatican ci este o sursă ipotetică care nu s-a păstrat dar la care conform cercetătorilor au avut accest evanghleștii Matei și Luca, în care nu se ascunde nici un secret; afirmația conform căreia Maria Magdalena era însărcinată în momentul cricificării lui Iisus, purtând copilul Acestuia.

În ceea ce privește alcătuirea canonului Sfintei Scripturi Teabing spune:

"- Peste optzeci de evanghelii au fost examinate in vederea alcătuirii Noului Testament, și totuși numai cateva au fost alese spre a fi incluse in el — Matei, Marcu, Luca și Ioan printre ele.

– Cine a ales evangheliile care urmau să fie incluse? întrebă Sophie.

– Aha izbucni Teabing cu entuziasm. Ironia fundamentală a creștinismului! Biblia, așa cum o știm azi, a fost alcătuită de impăratul păgan Constantin cel Mare."

Această viziune aspura alcătuirii Sfintei Scripturi este una greșită. Totuși o afrmație a lui Leagh Teabing este adevărată, și anume că Biblia nu a apărut peste noapte. Ea a fost rezultatul unui proces îndelungat, de secole.

Noul Testament este o coleție formată din 27 de cărți acceptate de către Biserică ca fiind opera mai multori autori inspirați. Acestea sunt scrieri ocazionale adresate unor Biserici locale sau regionale neexistând intenția expresă de a alcătui un nou canon deoarece primii creștini aveau Vechiul Testament a cărui scrieri erau folosite în cateheze și citite în biserici.

" Așa cum am mai spus, Biserica trebuia să convingă omenirea că profetul Iisus era o ființă divină. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau de trăsăturile și aspectele pământești ale vieții Lui au fost eliminate din Biblie. Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit element extrem de tulburător apărea iar și iar în majoritatea evangheliilor: Maria Magdalena, mai exact, căsătoria ei cu Iisus Hristos".

Pentru a-și întemeia teoria Dan Brown susține că primii adepți ai lui Iisus au fost gnosticii. Ei porneau de la ideea că fiecare creștin este un „hristos", ceea ce îi conferă din principiu un caracter „divin". Prin urmare, Iisus a fost un hristos divin exclusiv în acest sens, dincolo de orice interpretare unică, supranaturală. Acești „primi ucenici" gnostici le sunt premergători celor pe care îi asociem îndeobște cu Iisus – Petru, Iacov, Ioan și ceilalți. Această interpretare este însă eronată deoarece criteriile alegerii canonului Sfintei scripturi nu a avut intenția de pune în evidență dvinitatea lui Iisus. Criteriile reale au fost apostolicitatea și inspirația scrierilor.

Apostolicitatea a fost criteriu indispensabil. Această calitate se referă la faptul că scrierile au ca autori direct sau indirect pe Apostoli. Dintre cele 27 de cărți, 22 își au originea nemijlocită de la Sfinții Apostoli: Matei, Ioan, Petru, Pavel iar celelalte 5 o au mijlocit prin ucenicii apostolici: Marcu, Luca, Iacov și Iuda.

Inspirația este fundamentată în sens biblic direc pe folosirea cuvântului theopneustos care înseamnă insuflat de Dumnezeu, și indirect pe o stare sprecifică desemnată frecvent în paginile Nului Testament drept umplere de Duhul Sfânt. Demersul apostolic în misiune nu se bazează atât de mult pe priceperea omenească ci pe descoperirea dumnezeiască: „Că prin descoperire mi s-a dat în cunoștință această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. De unde, citind, puteți să cunoașteți înțelegerea mea în taina lui Hristos, Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinților Săi apostoli și prooroci, prin Duhul”(Efs. 3,3-5).

Canonicitatea cărților Noului Testament o găsim confirmată din epoca părinților apostolici:

Sfântul Ignatie al Antiohiei (+ 107) împarte scrierile Noului Testament în evanghelii și apostol.

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful citează în scrierile sale din Evanghelii (sau Memoriile Apostolilor), din Epistolele pauline și cele sobornicești declarând că Memoriile erau citite în fiecare duminică.

Canonul Muratori este un document valoros în stabilirea canonului Noului Testament. Acest manuscris datează din secolul II și a fost descoperit de către Ludovico Muratori în anul 1740. Manuscrisul amintește toate cărțile Noului Testament cu excepția: Epistolei către evrei, a Sfântului Iacov, și Epistola II Petru.

In secolul III Clement Alexandrinul folosește expresia de Noul și Vechiul Testament. Tot el dă mărturie de canonicitatea celor patru Evanghelii, a Epistolelor pauline (inclusiv cea către evrei) și celor pastorale.

Origen consideră canonice cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, toate Epistolele Sfântului Pavel, I Ioan, I-II Petru și Apocalipsa.

Într-adevăr în secolul IV, în timpul lui Constantin canonul Sfintei Scripturi nu era finalizat iar acest lucru este consemnat de către Eusebiu de Caesarea în Istoria Bisericească. Pentru a arăta situația din acea perioadă el împarte cărțile asupra cărora se discuta în trei categorii: cele accepate în Canon (omologumena), cele discutate (antilogumena) și cele false (notha). Istoricul consemnază următoarele ”în primul rând trebuie să punem sfânta tetradă a ,,Evangheliilor” după care urmează cartea Faptelor Apostolilor. După această carte trebuie amintite Epistolele lui Pavel, după care va trebui recunoscută prima epistolă a lui Ioan, și tot așa prima epistolă a lui Petru. În urma acestora vom rândui – dacă se cuvine Apocalipsa lui Ioan. Acestea sunt cărțile recunoscute de toți (omologumena). Printre cele asupra cărora există îndoială, cu toate că și ele sunt primite de cei mai mulți amintim Epistola zisă a lui Iacov, apoi a lui Iuda, așa numita Epistolă a lui Petru precum și așa numitele Epistola a doua și a treia a lui Ioan (antilogumena)”. În categoria celor false (notha) sunt amintite Evanghelia lui Petru, a lui Toma, a lui Matia, Faptele lui Andrei, a lui Ioan.

În Răsărit canonul Noului Testament în forma de astăzi este menționat în anul 360 la sinodul de Laodiceea în canonul 60. În Apus canonicitatea celor 27 de cărți eate recunoscută prin la sinoadele de la Hippo (393) și Cartagina (397). Sinoadul Trulan (692) și Sinul VII ecumenic (787) vor recunoște și confirma canoanele sinoadelor anterioare.

Ordinul împăratului Constantin la care face referire Dan Brown prin pesonajele sale se regăsește în lucrarea lui Eusebiu de Caesarea, „Viața lui Constantin”. Textul integral este următorul: „Cu ajutorul proniei lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în orașul ce ne poartă numele o mare mulțime a oamenilor s-a dăruit pe sine preasfantei Biserici. Acest avânt – care acolo se face simțit pretutindeni – face totodată să ni se pară foarte potrivită înjghebarea în acele locuri a mai multor Biserici. Primește, dară, cu voie bună hotărârea asupra căreia ne-am oprit, știind că ni s-a părut potrivit să o împărtășim mai întâi înțelepciunii luminăției tale: urmează, anume, ca tu să poruncești scrierea – de mâna unor meșteri caligrafi care-și cunosc bine meseria – a dumnezeieștilor tomuri din Sfintele Scripturi (pe care, anume, le vei socoti a fi mai prețioase, atunci când le ai, și mai de folos unei Biserici), pe foaie de pergament de cea mai bună calitate, cu caractere ușor de citit și într-o formă ușor de mânuit. Trimis-am pentru asta procuratorului diocezei o scrisoare arătătoare a bunăvoinței noastre, ca să se îngrijească de tot ce vă fi nevoie pentru întocmirea acestei ediții; îndată vrând să grăbim scrierea, tomurilor, nu mai lipsește decât purtarea ta de grijă”. După cum se poate vedea limpede din acest text împăratul Constantin îi cere lui Eusebiu să se îngrijească de transcrierea Sfintelor Scripturi cu ocazia noilor biserici construite. Afirmația conform căreia transcrierile să se facă selectiv se referă tocmai la faptul că la momentul respectiv circulau diferite scrieri eretice despre care am amintit mai sus. Un argument de ordin doctrinal este că dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu adevărat ar fi însemnat reînvierea ereziei dochetiste care accentua tocmai caracterul divin al Mântuitorului negând omenitatea Sa și considerându-i trupul aparent. Așadar credința în divinitatea Mântuitorului a existat dinaintea Sinodului I Ecumenic unde susține autorul lui Dan Brawn că s-a stabilit canoul actual.

Personajul Robert Langdon, expert în simbologie la Harvard, susține și el că Iisus era probabil căsătorit:

Nu, desigur că nu, replică Teabing, apropiindu-se de o măsuță pe care trona un teanc de cărți și începând să caute prin ele. Așa cum am spus mai devreme, căsătoria lor este documentată istoric. În plus, ideea lui Iisus căsătorit este mult mai logică decât imaginea standard din Biblie.

– De ce?

– Fiindcă Iisus era evreu, replică Langdon, lăsându-i lui Teabing timp să caute prin stiva de cărți, și fiindcă tradițiile din vremea Lui interziceau în mod efectiv unui evreu să rămână celibatar. Conform obiceiurilor iudaice, burlăcia era un lucru condamnabil și prima îndatorire a unui tată era aceea de a-i găsi fiului său o soție. Dacă Iisus ar fi fost necăsătorit, măcar una dintre evanghelii ar fi menționat cest lucru și ar fi oferit o explicație pentru nefirescul său celibat.

Afirmația că după obiceiul evreiesc starea de celibatar era una împotriva tradiției este adevărată. Se cunoaște bine că o astfel de comunitate era cea de la Qumran care era rău văzută de către evrei. Astfel într-adevăr o logică simplistă ne-ar determina să acceptăm ca fiind adevărate afirmațiile personajelor acestui best-seller. Dar dacă ne întoarcem privirea chiar către Sfânta Scriptură pe care ei o aduc ca mărturie în susținerea tezei lor vom vedea că adevărul este opus. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său”(I Co. 7,1-2). Sfântul Ioan Gură de Aur explică cuvintele Sfântului Apostol Pavel astfel: „Mântuitorul însă pe noi ne cruță; știe că “duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”; din pricina aceasta n-a transformat dorința Sa într-o poruncă constrângătoare, ci ne-a lăsat să facem ceea ce vrem: să trăim în feciorie sau să ne căsătorim”. Tot sfântul Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că în creștinism fecioria are un loc de cinste: „Iudeii privesc cu dezgust frumusețea fecioriei și nu e de mirare, o dată ce n-au cinstit nici pe Hristos, născut din Fecioară. Păgânii o admiră și se minunează de ea. Dar numai Biserica lui Dumnezeu, numai creștinii o pun în practică și o râvnesc”. Hristos a venit în lume nu pentru a respecta legea veche, ci pentru a o împlini, pentru a o desăvîrși. De aceea încălcarea unei porunci din legea veche nu reprezenta un fapt extraordinar în ceea ce privește activitatea Mântuitorului pe pământ. Hristos a destrămat multe alte tabuuri ale comunității iudaice cum ar fi videcarea în zi de sâmbătă (In. 9; In. 11), cinarea cu păcătoșii (Lc.19,1-10). Acestea însă Mântuitorul nu le-a făcut din desconsiderare pentru Legea Veche, ci pentru a le arăta evreilor că nu respectarea doar în faptă a unei legi te duce la Dumnezeu, ci însușire acesteia, experierea ei cu întreaga ființă.

Conform lui Teabing și Langdon, Iisus nu era numai căsătorit cu Maria Magdalena, ci plănuise chiar ca ea, și nu Petru, să îi continue misiunea de construire a bisericii creștine. Așa cum interpretează Teabing un pasaj din evangheliile necanonice:

„Iisus banuieste ca va fi în curînd prins si rastignit. Drept urmare, o povatuieste pe Maria Magdalena cum sa duca mai departe Biserica Sa dupa ce El nu va mai fi. Ca urmare, Petru îsi arata nemultumirea fiindca e pe locul doi, dupa o femeie”.

Nu numai că Maria Magdalena avea să continue misiunea lui Iisus in biserică, dar ea era aceea prin care Iisus lăsa urmași. Pentru că ea, de fapt, era insărcinată cu copilul lui.

Pentru a susține căsătoria Mântuitorului cu Maria Magdalena Dan Brown se folosește de două documente, Evanghelia lui Filip și evanghelia Mariei Magdalena. În cea dintâi sursă se afirmă că tovarășul lui Iisus era Maria Magdalena, iar tovarăș în limba aramaică este echivalentul de soț/soție.

Eroarea în cazul celei dintâi surse amintite este faptul că Evanghelia lui Filip este scrisă în limba coptă și nu aramaică, iar cuvântul împrumutat provine din limba greacă. De aceea sensul adevărat nu este de soție ci de prieten. Deși ipoteza unei căsătorii a lui Iisus este mult mai interesantă pentru omul societății contemporane, afirmațiile personajelor lui Dan Brown nu au un fundament științific. În primul rând sursele folosite pentru a susține relația Mariei Magdalena cu Iisus sunt mult mai târzii decât sursele acceptate în canonul Noului Testament, motiv pentru care autenticitatea și relevanța acestora este îndoielnică, deorarece transmiterea informației pe cale orală un timp îndelugat cu siguranță a dus la denaturarea adevărului. Un alt argument este acela că nici aceste surse pe care le aduce în sprijinul tezei sale nu conțin referiri cu privire la căsătoria dintre Iisus și Maria Magdalena.

Îndoiala care plutește aspura faptului dacă Iisus a fost sau nu căsătorit se datorează și afirmațiilor unor istorici care au susținut că este posibil ca Iisus să fi fost căsătorit. Însă majoritatea cercetătorilor afirmă că Acesta a fost celibatar. Foarte important pentru susținerea acestei afirmații este faptul că nici un manuscris creștin vechi nu menționează căsătoria lui Iisus. Sfintele Evanghelii menționează membrii familiei Sale, vorebește de mama Sa, de frații Săi. Atunci se ridică întrebarea de ce tocmai soția Sa nu ar fi fost menționată dacă ar fi fost căsătorit .

În realitate romanul lui Dan Brown este un rezultat al respingerii creștinismului tradițional și acceptarea direcțiilor neoprotestante în care legătura taincă a omului cu Dumnezeu se pierde. În teoria predestinației susținut de protestanți libertatea omului este pierdută și el devine un instrument al forței superioare fără drept de apel. În acest context se explică încercarea omului de a se elibera de sub pecetea implacabilă a destinului orietându-se spre noi direcții gnostice sau teosofice .

4.2 Hristos în conștiința omului modern

„noi nu suntem cu tine, ci cu el,

asta este toată taina noastră”

(F.M.Dostoievski, „Frații Karamazov)

În societatea contemporană ne confruntăm cu fenomenul care se numește criza omului modern. Criza poate fi de mai multe feluri, manifestându-se în accord cu activitățile umane. Astfel se poate vorbi de criză politică, criză economică, morală sau spirituală. Aceasta din urmă este “adevărata criză, criza toatală pentru că ea privește starea omului, așezarea și acțiunea sa în viață, privește raportul omului cu Dumezeu și lumea”. Bazele acestui fenomen începe odată cu perioada Renașterii prin revoluția industrială a secolului XIX. Reprezentanții acestui secol reproșau predecesorilor lor din secolul XVIII că înlocuind misterul cu rațiunea, și transcendența cu judecata omenescă au reușit să întroneze banalitatea. Auguste Comte încearcă să promoveze filozofia pozitivistă, considerând că după ce omul a trecut prin faza teologică, apoi cea metafizică, e momentul să-și îndrepte atenția spre latura empirică, înlăturând orice argument abstract din procesul explicării fenomenelor, bazându-se pe datele oferite de știință. Însă și aceasta este ,,o încercare sortită eșecului și abandonului în epoca noastră, de a indentifica subiectivitatea cu obiectivitatea, de a împăca omul cu natura, de a reconcilia conștientul cu inconștientul” după cum mărturisește Rene Wellek. În societatea contemporană secularizată se constată un declin al creștinismului, societățile devenind datorită modernizării mai raționale, mai individualiste și mai puțin religioase. Încrederea în știință promovează înlocuirea adevăratelor valori spirituale cu cele de ordin material, politic, social, devenind scopul omului din prezent. Acestea fac din ființa umană un loc de luptă dintre bine și rău.

Fiecare membru al Bisericii trebuie să readucă lumina adevărului în sufletul omului modern. Un exemplu grăitor în acest sens este F.M.Dostoievski care în opera sa surprinde zbuciumul omului contemporan lui dar care este valabil și azi, oferind răspunsuri la întrebările omului postmodern. Dostoievski a înțeles “că omul este o taină, și că această taină trebuie dezlegată” ocupându-se de această temă petru a fi om după cum îi marturisește fratelui său. Pentu a putea înțelege deplin opera sa este necesar să privim asupra biografiei sale deoarce romanele lui se află în stânsă legătură cu evenimentele marcante din viața sa care s-au imprimat în sufletul său sensibil și pe care a simțit nevoia să le exprime prin intermediul personajelor sale.

Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut în anul 1821, la Moscova. Rușii susțin că a fost de origine exclusiv rusă, cu toate că, fiica lui, Liuba Dostoievski, în cartea pe care a scris-o de spre tatăl său, „Viața lui Dostoievski” susține că preponderent în temperamentul său era sângele lituan.

Tatăl său a fost medic militar, familia lui nu era una bogată, ci una de burghezi modești care nu erau desprinși de tradițiile vechi și credința creștină. Părinții săi erau credincioși, dar, în timp ce mama sa era o femeie blândă, tatăl său era un om aspru, foarte sever și exigent cu copiii săi. El înțelegea că educația care trebuia acordată copiilor săi trebuie să fie rezultatul unor exigențe și severități. Dostoievski tatăl era un mare admirator al poporului rus și aprecia mult calitățile acestuia. În cele din urmă el a reușit să cumpere o bucată de pământ la țară, unde familia Dostoievski își petrecea verile. Toate aceste aspecte au avut un rol important în formarea religioasă a micului Feodor ce se va reflecta în operele sale.

El va urma școala militară la îndemnul tatălui său fără nici o urmă de pasiune pentru aceasta. Încă de la primul roman publicat în anul 1846 „Sărmanii oameni” dostoievski a fost recunoscut ca o valoare pe plan literar. Va intra în cenaclul socialist al lui Petrașevski și Durov, contact care se va dovedi fatal într-un context în care absolutismul țarist se străduia să înăbușe revoluția socialistă. Din clandestinitatea cercurilor cu preocupări socialiste, Dostoievski a fost arestat în aprilie 1849 împreună cu alți 34 de „tovarăși”.

A fost privat de toate drepturile și condamnat la moarte, a fost dus la eșafod îmbrăcat ca un condamnat gata să fie executat. El era printre primii care urma să fie executat, când, în ultimul moment a venit decret imperial de la țar că fusese grațiat, comutându-i-se pedeapsa la închisoare în Siberia.

După cei patru ani petrecuți în închisoare a urmat stagiul militar obligatoriu care a durat șase ani. În urma unei cereri de grațiere adresate țarului a fost grațiat, permițându-i-se să se întoarcă în Rusia.

Eșecul pe plan familial cu prima sa soție, moartea fratelui său, starea de sănătate și cercul vicios al jocurilor de noroc reprezintă crize personale. La toate acestea se adaugă și convulsiile societății în care valorile se prăbușeau. Pentru toate acestea el caută un punct de sprijin pe care îl va găsi în Hristos. De acum va deveni un om complet transformat și va scrie „Demonii”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul” și termină „Frații Karmazov”. Prin aceste opere el devine um mărturisitor al ootodoxiei până pe patul de moarte. Simțind că moare, a chemat-o pe Ana Grigorievna, spunându-i să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie din Biblia de care nu se despărțise nici în perioada de zbucium a patimilor din Occident. Ana Grigorievna a deschis-o la întâmplare acolo unde Mântuitorul merge să se boteze la Ioan. Ultimele cuvinte ale lui Dostoievski au fost: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”. După aceea, strângând copiii în jurul patului a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola „Fiului risipitor”, după care le-a vorbit copiilor despre suprema bucurie a vieții și supremul bine pe care poate să-l aibă un om în viață: să nu-și piardă credința în Dumnezeu. „Chiar dacă nenorocul v-ar paște să fiți criminali în viață – le-a spus copiilor – nici atunci să nu pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun și vă va ierta”. După aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtășit și și-a dat sfârșitul.

O caracteristică esențială a omului contemporan este valorizarea excesivă a sinelui și excluderea lui Dumnezeu din viața sa. Nevoia lui Hristos în centrul vieții umane este foarte bine accentuată de Dostoievski în „Legenda Marelui Inchizitor”, care poate fi considerată un rezumat al teologiei pe care o expune în toate operele sale. Autorul prezintă răzvrătirea omului față de ordinea pe care Dumnezeu a făurit-o. Marele Inchizitor afirmă: „și eu mă pregăteam să ajung în rândul aleșilor tăi…..m-am dezmeticit însă și n-am mai vrut să slujesc asemenea nebunie. Înapoindu-mă așadar m-am alăturat mulțimii celor care s-au straduit să îndrepte lucrarea ta”. Greșeala pe care o vede Inchizitorul este libertatea și odată cu ea responsbilitatea cu care omul a fost înzestrat. El îl acuză pe Hristos că l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu prin darul libertății: „tu însuți ai pus la cale surparea împărăției tale și n-ai deci nici un drept să arunci vina pe alții”. Prin moartea și învierea Sa Hristos a restabilit în om libertatea primondială. Libertatea stă în strânsă legatură cu voința omului. Pentru a fi liber omul trebuie să cunoscă scopul spre care se îndreaptă, iar libertatea înseamnă înlăturarea oricărui obstacol pentru atingerea acestuia, însă este limitată, pentru că omul este o ființă creată. Libertatea omului dăruită de Dumnezeu constă în posibilitatea de a alege între bine și rău, este posibilitatea omului de a fi în comuniune cu Dumnezeu prin harul pe care Dumnezeu i l-a oferit. Alegerea acestui scop constituie „taina existenței umane” căci „fără o noțiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul nu ar putea să trăiască”. Iar scopul se identifică cu credința omului.

Credința în ceva este un fapt universal omenesc. Obiectul credinței însă variază. Acesta poate fi Dumnezeu, știința, banii, placerile trupești, iubirea etc. Credința îndreptată către orice obiect exceptând divinitatea este una deviată. Știința spre exemplu are ca scop cunoașterea realității care ne înconjoară, însă transformarea ei în obiectul credinței o absolutizează, îi dă un caracter care este propriu numai lui Dumnezeu. Din nefericire alegerea altor obiecte spre care se îndreaptă atenția omului este specifică omului modern, o contribuție la acest fapt având tehnica care îi propune o viziune denaturată asupra naturii. După cum afirma Ernest Bernea ,,trăim glorioasa epocă a științei în slujba distrugerii și deci a omului împotriva sa însăși” căci „libertatea și știința îi afundă într-o junglă atât de încâlcită și le vor pune în față asemenea miracole și taine atât de bine ferecate încât unii din ei – cei răzvrătiți și aprigi- își vor face singuri seama, iar alții – și ei răzvrătiți, dar nevolnici se vor nimici unii pe alții”. Personajele dostoievskiene surprinde foarte bine aceste denaturări ale credinței. Astfel Ivan Karamazov este prototipul omului a cărui crez este știința dominat de o gândire nihilistă. În dialogul pe care îl are cu fratele său, Aleoșa și tatăl lor, Feodor, afimă categoric: „nu există Dumnezeu, nu există nemurire”. Feodor melancolic îi dă dreptate lui Ivan „aș crede mai curând că dreptatea este de partea lui Ivan”. Totuși Ivan recunoaște meritul „născocirii” lui Dumnezeu afirmând că fără el nu ar fi existat civilizație fiind conștient că o societate „total areligioasă ar fi în pericol de a se autodistruge”. Atitudinea sa față de religie se regăsește în filozofia lui Sigmund Freud care afirma că religia este un rău necesar și îndemna credința în știință căci aceasta nu e o iluzie. Iluzie este să credem că putem obține din altă parte ceea ce ea nu ne poate oferi.

Feodor se înscrie în categoria homo economicus, acel individ care acționează astfel încât să-și crească la maxim binele personal: „de aceea, dragul meu băiat, Alexei Feodorovici, de aceea pun ban peste ban, ca să am la o adică, așa ca să știi! Pentru mine strâng și pentru sufletul meu, fiindcă vreau să îmi fac de cap câte zile oi mai avea. Când îți faci de cap lumea e mai dulce, băiete; toată lumea-i foc și pară împotriva desfrâului și toată lumea trăiește în dezmăț”. Pentru a-și potoli plăcerile și setea după bani el nu se gândește nici la bunăstarea copiilor săi, persoana sa fiind mereu pe primul plan. Comportamentul său îi demacă egoismul, dorința de a se afirma pe sine, negându-și în același timp apartența religioasă: „cât despre împărăția cerurilor, Alexei, să știi că n-o râvnesc nici atâtica, și apoi un om în toată firea nici n-ar avea ce să caute acolo în rai, la tine, chiar dacă ar exista” – idee reluată și dezvoltată în „Legenda Marelui Inchizitor”.

La polul opus se află călugărul Zosima și Aleoșa care fac parte dintre cele cîteva ,,mii sau zeci de mii de suflete care l-au urmat pe Hristos în numele pâinii cerești”. Trăirea lui Alioșa în Duhul lui Hristos nu este una lipsită de frământări. El ajunge la conștiința adevărului, la lumina creștinismului „după ce a trecut prin vama amărăciunii nețărmurite, celebrînd moartea și putreziciunea”.Întoarcerea sa a fost posibilă doar prin Hristos, el a putut ajunge „la dragoste liberă”. Prin Alexei sunt contrazise cuvintele Marelui Inchizitor: ,,prețuindu-l (pe om) peste măsură ai procedat ca și cînd n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduință, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decât putea să dea – și cine? Tocmai tu, care l-ai iubit mai presus decât tine însuți! Dacă însă l-ai fi prețuit mai puțin și nu i-ai fi cerut decât ceea ce pute să îți dea, ar fi simțit mai mult dragostea ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atât de grea”. În momentul viziunii din timpul citirii Evangheliei cu Nunta din Cana Galileii, Aleoșa trăiește o nouă naștere. Doar el dintre cei trei frați reușește să se întoarcă la viața naturală, la intrarea în comuniune cu cosmosul necuprins la care Ivan încearcă să ajungă prin știință. Pentru astfel de oameni lumea exterioară este singura realitate iar stăpânirea naturii este posibilă doar prin tehnică. Aceasta a pus stăpânire în toate domeniile de activitate. Tehnica nu este rea în sine, având menirea să îi vină în ajutor omului, să-i ușureze munca, activitate specifică naturii umane. Problema apare când ea nu mai este coordonată de o activitate spirituală. În cadrul tehnicii s-a produs o răsturnare a normalității. Materia nu mai este însuflețită, umanizată, ci omul a fost materializat.Astfel omul de tipul lui Ivan ajunge să producă schimbări potrivnice creației lui Dumnezeu, distrugându-o.

O altă caracteristică specifică societății contemporane este globalizarea la nivel politic, cultural si economic. În acest context bătrânul Inchizitor îi reproșează lui Iisus în mod deosebit refuzul ultimului ,,dar” oferit de ispititor în pustie, spada cezarului. Prin aceasta „s-ar fi împlinit toate năzuințele oamenilor” căci „umanitatea a dorit întotdeauna să se organizeze într-o asociație unitară în care nu încap divergențe fiindcă necesitatea alăturării este cea de-a treia și ultima pricină de frământare pentru oameni”. Însă datorită pluralismului religios, globalizarea la nivel politc atrage după sine și sincretismul religios. Formele religioase tradiționale nu mai răspund năzuințelor omului modern ancorat doar în realitatea materială. Acesta așteaptă o reformă în plan religios care să fie în acord cu noile credințe pe care știința i le oferă. Momentan religia este separată de viața omului, deoarece religia oferă o altă viziune asupra lumii care ar distruge direcția promovată de știință. Omul modern încearcă să creeze o religie care să îi accepte slăbiciunile firii datorate păcatului strămoșesc. Astfel el se îndreaptă către mișcările centrifuge care îi permint să păcătuiască dar în care are conștiința împăcată. Dostoievski arată că omul recunoște în aceste mișcări un izvor de iubire: „crezi că noi nu am iubit omenirea de vreme ce am înțeles cu atâta umilință slăbiciunile ei și am căutat din toată inima să îi ușurăm povara, îngăduindu-i firii sale nevolnice chiar și păcatul, cu condiția să fie săvârșit cu știrea noastră?”

Denaturarea spirituală ajunge până în acel punct în care omul consideră că scăparea nu o mai gasește alături de Dumnezeu, ci alături de diavol: „noi nu suntem cu tine, ci cu el, asta este toată taina noastră”. În persoana Marelui Inchizitor Dostoievski surprinde atitudinea supraomului. Acesta îl respinge pe Dumnezu: „nu-mi trebuie dragostea ta pentru că nici eu nu te iubesc”. Supraomul dorește să se elibereze singur de această povară a binelui și a răului și să ajungă dincolo de bine și rău. Omul vrea prin aceasta să se elibereze și de suferință și de toată condiția sa de om căzut. Dar calea este să considere suferința un dar de la Dumnezeu, pentru că ea vine din cauza păcatelor. Este drumul pentru a ne face hristofor. Marele Inchizitor deși Îl respinge pe Hristos este conștient El va judeca lumea la sfârșitul veacurilor: „tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura macăr până ce va să vină vremea de apoi”. Epilogul legendei este grăitor în ceea ce privește exprimarea zbuciumului, luptei interioare a omului modern: „Ostaticul se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani. E singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colțul gurii; se îndreaptă apoi spre ușă, o deschide și spune: „du-te și să nu mai vii…să nu mai vii…niciodată, niciodată!”…Sărutul îi rămâne ca un blestem pe inimă și totuși stăruie neclintit în hotărârea lui”. Deși existența lui Dumnezeu este evidentă acesta refuză să recunoască. Se observă totuși o schimbare radicală a hotărârii cu privire la soarta ostaticului. După ce mai înainte afirmase cu tărie că-L va arde pe rug în cele din urmă îl eliberează. Realitatea exisenței lui Hristos și dragostea pe care o poartă lumii a biruit asupra sufletului și celui mai aprig acuzator al său. Prin aceasta Dostoievski arată că oricât s-ar împotrivi rațiunea umană să îl scoată pe Dumnezeu în viața sa nu va reuși niciodată deoarece omul este chipul Său. De aceea ființa umană în esența sa tinde spre Creatorul ei, spre Absolut. Hristos prin pătimirile Sale a redat omului posibilitatea de a fructifica darurile pe care Dumnezeu i le-a oferit încă de la început. Ivan reprezintă tipul omului aflat în căutarea adevărului. Dorința mântuirii se regsește în sufletul lui Dimitrie care este hotărât să accepte pedeapsa pentru uciderea tatălui său deși nu era vinovat. Însă mândria sa burgheză și iubirea pătimașă nu îl lasă sa ducă la bun sfârșit hotărârea sa: „am stat azi-noapte și m-am judecat singur: nu, hotărât nu, nu sunt pregătit!” Această hotărâre este explicată de către Aleoșa: „nădăjduiai să-ți primenești sufletul prin suferință, să devii alt om; după mine singurul lucru pe care îl ai de făcut este să nu uiți niciodată că ai vrut să renaști, să devii un om nou”.

Observăm că Dostoievki surprinde în opera sa ființa omului completă sub toate formele de manifestare, cu decăderile și urcușurile ei , cu toate problemele pe care le ridică existența umană: credință, libertate, suferință, problema răului, moarte. După cum spunea Soloviov într-un discurs în memoria sa, „a iubit înainte de orice, sufletul omenesc viu, l-a iubit în toate și pretutindeni”, dar l-a iubit pe om ca pe o taină, l-a iubit alături de Hristos, cu credința în Dumnezeu-omul înviat. În taina Întrupării și în minunea Învierii, Dostoievski a văzut rezolvarea întregii probleme a omului. Toate întrebările sale, tot zbuciumul personajelor, toată revolta au fost duse ca interogări ale acestor două taine: Întruparea și Învierea lui Hristos.

Dostoievski demonstrează că omul fără Dumnezeu nu poate rămâne om. Ajunge să se nege pe sine pentru că își neagă propriul său chip, propriul său izvor de viață. Despărțit de Dumnezeu, omul își transformă suferința sa în infern, libertatea în robie, răul îi devine propriu, moartea i se pare îngrozitoare.

4.3 Rezultatul unei căutări a lui Hrisos – Giovanni Papini

Giovanni Papini s-a născut la Florența în anul 1881. Tatăl său, fost soldat garibaldian, era acum un meșteșugar cu convingeri anticlericale și republicane. Din aceast motiv mama sa Erminia Cardini îl va boteza fără ca soțul ei să știe. Papini mărturisește că sintagma lui Machiaveli „m-am născut sărac și mai întâi am învățat să mor de foame” i se potrivește. A avut o copilărie plină de lipsuri și singuratică. Cartea a fost singura sa consolare. Avea o foame nemăsurată pentru cultură. Din 1899 predă puțin timp fiind și bibliotecar. Încă din tinerețe se angajează într-o bogată activitate de scriitor, publicist și animator cultural devenind cu timpul un erudit autodidact. Reușește să se facă repede remarcat prin talentul său de scriitor capabil și perspicace. Alături de alți filozofi ai timpului a fondat diverse reviste și a scris multe cărți. Împreună cu Josepf Prezzolini vor da viața revistei „IL Leonardo” (1903), importantă revistă culturală având ca temă pragmatismul, la tipografia Attilio Vallecchi, în viitor editând și cărțile lor. Se semnează cu pseudonimul Gian Falaco, iar Prezzolini va folosi Giuliano il Sofista. După trei ani va publica Amurgul Filozofilor. La Paris intră în contact cu Henri Bregson și Ardengo Soffici. Cu acesta din urmă va avea o amiciție puternică și frumosă. După cinci ani dedicați revistei Leonardo se întoarce la Firentze și se căsătorește cu Giacinta Giovagnoli. Nunta s-a celebrat în biserică în ciuda faptului că era fiul unui ateu. Giacinta era din Bulciano unde adesea prefera să se retreagă pentru a se odihni sau a scrie.

În 1908 Giusepe Prezzolini va fonda revista „La voce”, una dintre cele mai semnificative inițiative culturale ale sec XIX.: „aerul său corector și moderator al Italiei și al gândirii nu-mi place- scria Papini într-o scrisoare către Soffici. Mai târziu aceștia doi din urmă vor înființa revista „Lacerba” (1913) pentru a da un mai bun rezultat artei și poeziei,devenind expresia futurismului florentin. A fost candidat pentru premiul nobil dar nu l-a primit din cauza simpatiilor sale politice. A fost un ateu feroce, insultând religia. De aceea s-a produs multă vălvă când s-a convertit la creștism. Secvența nihilistă din viața sa a atins apogeul aversiunii sale față de creștinism în lucarea „Le memorie d'Iddio” în care scrie: „Oameni deveniti atei cu toții, faceți-vă atei repede”. și „Dumnezeu există doar pentru oamenii care cred în EL, și la moartea ultimului credincios el va dispărea”.

După convertire plângea gândindu-se că a scris o asemenea carte și a rugat-o pe fica sa Viola să caute toate copiile și să le ardă. Fica sa a povestit că într-o zi tatăl său i-a spus: „Viola am încredere doar în tine. Mi-au fost înapoiate de Vallecchi toate volumele din Memoriile lui Dumnezeu: arde-le pe toate, să nu mai rămână nici o copie”.

În 1913 publică romaul autobiografic „Un om sfârșit” în care descrie prietenia dintre el și Prezzoliti cu o amiciție ce s-a realizat doar la nivelul intelectuliui, fără sentimente. „A fost prietenia a două rațiuni”. Prezzolini după ani declară că dacă a avut vre-un sentiment față de giovani acela a fost de autoapărare pentru că și-a dat seama că este un geniu. După aceasta va lucra la revista Tempo din Roma ocupându-de de a treia pagină.

După sfârșitul războiului îl cuprinde o criză sprirituală. În acest context se va naște „Viața lui Iisus” spre a cărei scriere a fost încurajat de soția sa și de părintele Rosa.

Această operă a avut multă rezonanță, publicată ca eseu a unui eveniment intelectual și esențial al unui artist care până la acel moment a fost un îndârjit discreditor a religiei.

Aceasta devine cea mai tradusă carte italiană a secolului XIX, în 25 limbi printre care chineza, japozezză. arabă și chiar esperanto. Papa Benedict XVI a declarat că este cea mai entziasmantă carte despre imaginea lui Hristos. Aceasta mai e cunoscuta și ca fiind carte de răscumpărare.

Cardinalul Ennio Antonelli spunea: „este impresionant cum strigătul absoloutului traversează lectura sec 20, deși operele multor scriitori pot la prima vedere fi catalogate ca atee sau gnostice. Giovanni Papini chiar și în faza sa rebelă îl invocă pe Dumnezeu cu toată vehemența caracterului său. Ostilitatea sa purta semnul semnul unei nostalgii nestăpânită. Nu se poate înțelege această „Viață a lui Isus” dacă nu se ține cont de căutarea autorului ce prinde viață dintr-un scepticism care, în timp ce bâjbâia pe întuneric, nu s-a putut face fără chemareea Absolutului”.

Giordano Lutti scria: „Viața lui Iisus, chiar dacă e …unicul exemplu de acest fel din spațiul literaturii catolice, în această perspectivă adeziunea lui Papini la frontispiciul din Bargellini, solidaritatea cu Giuliotti, în fine participarea autorului la Viața lui Iisus în tentativa de stabilire a bazelor unei lecturi de impozanță catolică se regăsește în spațiul catolic al sec XIX”.

De asemenea Lutti reafirmă centralitatea internă a lui Papini : el sublinia „Papini a descoperit figura lui Iisus, transformă propriul crez într-o indignare tulburantă despre semnificatia credinței creștine din lumea contemporană”.

Cartea debutează cu o lungă prezentare a motivului pentru care a scris-o mai exact pentru a realiza „o carte vie… care să-l înfățișeze pe mai viu pe Hristos cel veșnic viu, cu îndrăgostită voiniciune în ochii celor vii. Care să-L facă a fi simțit de față, veșnic de față, în mijlocul celor de față. Care să-L întruchipeze în toată măreția lui vie și prezentă – veșnică și prin aceasta actuală în mintea celor care l-au batjocorât și s-au lepădat de el în mintea celor care nu-L iubesc pentru că nu L-au văzut niciodată la față”. Papini își clasifică cartea ca fiind una „scrisă de un mirean pentru mirenii care nu sunt ori sunt numai de ochii lumii creștini”. El nu pretinde ca a reușit acest lucru dar cel puțin a încercat. Limbajul violent autorul îl motivează prin dorința de a trezi la adevăr conștiința adormită a cititorului modern .

În „Viața lui Iisus” scriitorul toscan narează cu pasiune viața lui Iisus și respinge criticile celor care se numesc „spirite libere” și care doresc „să-L asasineze încă odată pe Hristos”.

Scrisă ca și cum s-ar fi întâmpălat ieri, Papini respinge argumentele celor care susțin că evangheliile sunt simple legende sau că Iisus a fost un vrăjitor sau demagog. De asemenea îi va combate pe cei care îl considerau pe Iisus un mit creat pe timpul lui August și Tiberiu sau care îl văd ca un precursor al lui Rousseau și a Democrației divine.

În introducerea de la „Viata lui Isus spune”: „autorul acestei cărți a mai scris una, demult, ca să povestească viața melancolică unui ins ce a voit o clipă să devină Dumnezeu. Acum în deplină maturitate a a anilor și a conștiinței a încercat să scrie viața lui Dumnezeu care s-a făcut om”.

Arhiepiscopul de Firenze, Ennio Antonelli spune că dovada faptului că această lucrare nu este retorică goală o confirmă mărturisirea de credință pe care a făcut-o autorul până în faza finală a vieții”. Acesta în ultimii trei ani a fost cuprins de o paralizie progresivă. „Papini este o aventură umană significantă și captivantă”.

Cartea „Viața lui Iisus” este o adevărată lucrare de ermeneutică biblică după definița pe care o oferă Sava Auguridis: „când facem erminia unui text, astăzi înțelegem mai ales efortul de a transfera textul vechi în realitatea contemporană, radical diferită, fără alienerea sensului inițial și cu cât o mai deplină conștientizare din partea cititorului a sensului textului vechi și a consecințelor acestuia asupra sa”. Opera nu este scrisă în stilul pur istoric ci eseist, impunând reflecții asupra lui Iisus. El urmărește firul Evangheliei îmbogățindu-i elementele prezentate cu situația socio-politică a vremii în care a trăit Iisus. Astfel el începe prin redarea momentului nașterii lui Iisus. Insistă pe descrierea staulului: „Iisus s-a născut într-un staul. Un staul, staulul adevărat nu-i porticul sprinten și ușor pe care l-au zidit pictorii creștini Fiului lui David parcă rușinați că Dumnezeul lor stătuse culcat în sărăcie și murdărie… Adevăratul staul e întunecos, murdar, cu miros greu, curat nu-i în el decât jghebul, în care păturește gospodarul fân și nutreț”. Însă acestă murdărie este prezentată poetic de către papini: „iarba, florile, iarba aceea țepoasă, acele flori încă mirositoare, zac acolo, în jgheb, pentru foamea Robilor Omului. Vitele le adulmecă domol, cu buzele late, negre; iar de la o vreme livada înflorită vede iar lumina zilei pe așternutul de paie schimbată-n balegă udă. Acesta este adevăratul staul în care a fost născut Isus, locul cel mai Murdar din lume fost-a cea dintâi încăperea singurului Neîntinat dintre cei născuți din femeie”. Deși pare exagerată această descriere a locului în care s-a născut Hristos, ea pune în evidență foarte bine chenoza Fiului lui Dumnezeu încă de la venirea Sa în lume: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt, Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filp.2,7-11).

În opera lui Papini faptele prezentate în Evanghelie capăta o bogată încărcătură duhovnicească prin explicațiile pe care le oferă. Astfel se întâmplă și în cazul cuvintelor rostite de Mântuitorului la vârsta de 12 ani când a fost pierdut de părinți: „Si El a zis catre ei: De ce era sa Ma cautati? Oare, nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu trebuie sa fiu? Dar ei n-au înteles cuvantul pe care l-a spus lor” (Lc. 2, 49-50). Prin acestea spune de fapt: „fi-voi oriunde crede în mine cineva, chiar dacă nu mă va vedea cu ochii, nu pot fi pierdut de nici un om câtă vreme mă are în sufletul său”. Prezența la Templu arată și locul în care poate fi găsit, și anume Biserica, în prezența celor care deja Îl au în sufletul lor.

În centrul propovăduirii Mântuitorului se află Împărăția cerurilor și cum poate ajunge omul la aceasta. Deși Hristos nu a venit să strice Legea și proorocii, a venit să o împlinescă, iar acest lucru presupune o nouă perspectivă asupra legii vechi. Cel mai bine redat acest lucru este în predica de pe munte când Hristos va da cele 9 fericiri și rugăciunea Tatăl nostru. Acest lucru îl face pe Papini să afirme: „cine a citit-o o singură dată și n-a simțit, măcar în fugara clipă a citirii, un fior de recunoscătoare duioșie, un început de plâns în fundul inimii, o sfâșială de iubire și de căință, o nevoie nelămurită, dar cotropitoare, de-a face ceva pentru ca vorbele acelea să nu mai rămână vorbe, pentru ca cuvântarea aceea să nu fie numai sunet și semn, ci nădejde apropiată, nădejde vie în toți cei vii, adevăr adevărat și azi, adevăr cât lumea pentru lumea întreagă – cine a citit-o o singură dată și nu a simțit așa, nu-i altul să nemerite ca el iubirea, căci toată iubirea oamenilor nu ar mai fi capabilă să-l mai despăgubescă vreo dată de ceea ce a pierdut”. Prin aceste cuvinte autorul redă starea pe care a produs-o cuvintele Mântuitorului în sufletul mulțimii descrisă de Evanghelistul Matei astfel: „mulțimile erau uimite de învățătura Lui, că îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Mt. 7,28-29). Mai exact „a trezit în ei aspirația spre Împărăție, întărindu-le nădejdea că, dacă vor înțelege să se lepede de păcat și să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu se vor putea preface cu adevărat în adevărați copiii ai Părintelui ceresc. Acestă cuvântare le-a adus așadar celor apăsați de grijă vestea cea bună a împăcării omului cu Dumnezeu”.

Hrisos știa că va trebui să pătimescă pentru această împăcare. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om între ei, ca să se poată dărui lui Dumnezeu jertfă cu adevărat mântuitoare pentru ei, ca să împlinească ceea ce făgăduia prin chipul jertfelor de animale, și îndeosebi, al mielului animalic din Lege… El s-a jertfit ca să ne însușim și noi iubirea și lumina Lui manifestată în jerfa lui pentru noi”. Mergând pe aceiși linie autorul florentin spune: „Cel ce mântuie e gata să se piardă; cel ce-i răscumpără pe ceilalți e silit să plătească cu întrega-i ființă, cu singura avuție care-i întradevăr a sa, care întrece și înglobează celelalte avuții… Prețul e mare și greu dar puținele zile ale pătimirii și ale îngropării prind bine. Spre a cumpăra cu ele milenii de viață și de libertate”.

Toți autorii, inclusiv Papini au cercetat misterul trădării lui Iuda. Cine este în realitae Iuda, ce personalitate se ascunde în spatele cuvântului lapidar al scripturii? Papini amintește mai multe păreri ale diferiților cercetători pentru a aduce o explicație trădării. Actul acesta pare a fi unul necsar, asemenea slăbiciunii lui Pilat și mâniei lui Caiafa. Actul vânzării în sine, mai ales pe acea sumă mică sporește de fapt chenoza Mântuitorului. Astfel se explică faptul că Hristos nu a avut un compartament de dispreț față de Iuda, deoarece „vede în vrăjmășia acestuia porunca lui Dumnezeu pe cae o iubește, iar vrjmaășia atât de puțin încât îl numește prieten”. Iuda este un mister legat de răscumpărarea noastră și va rămâne un mister.

După ce descrie ultima cină în mai multe capitole autorul continuă povestirea evangheliei cu agonia din grădina Ghetsimani. Acest moment Papini îl pune în legătură cu ispitirea de pe munte. Cele patruzeci de zile petrecute în pustie au reprezentat cea din urmă pregătire pentru a vesti împărăția Făgăduită. În acest timp însă nu va fi singur căci „Fiarele și Îngerii îi țin de urât”. Învigerea lui Satana în sufletul Său a fost necesară pentru a putea să-l înfrunte în mijlocul oamenilor. Adevărul continuării luptei împotriva satanei după această ispitire este mărturisită de Sfântul Grigorie Palama astfel: „atunci numai îndrăznind și atacându-l pentru prima dată, începătorul și stăpânul răului l-a dus în ispită sârguindu-se să găsească o intrare în duhul Său; și întrucât fost respins cu tărie iarăși l-a atacat în general cu tot felul de desfătări, dar a fost înfrânt puternic și s-a grăbit să fugă enervat, rușinat și zrdobit…iar Hristos nu a încercat să-l alunge, scoțându-l din cei demonizați, vindecându-i pe cei ținuți în boli, înviind din morți, nu numai pe cei decedați curând, ci și pe cei putreziți, și numai la porunca Sa; alungându-l din suflete, propovăduind pocăința și arătând că s-a apropiat Împărăția cea cerească și readucând sufletele la credință și o viață dușmană potrivnicului, transformându-i și primindu-i pe cei păcătoși, și nu numai aceasta, ci dând stăpânire asupra demonilor și celor ai Lui”. În grădina Ghetsimani este cea de-a doua ispită. Însă deși i-a luat cu Sine pe Apostoli, Iisus „e singur, singur în noapte, singur între oameni, singur în fața lui Dumnezeu, și poate să-și arate slăbiciunea fără să roșească… E cea de-a doua ispită”. Acest nou pustiu este mai aprig ca cel dintîi, acum fiarele pădurii nu-i mai vin în ajutor, ci alte fiare, cele ale lumii vin să-l sfâșie. În această scenă autorul surprinde într-un mod cu totul deosebit cele două firi ale Mântuitorului, Dumnezeu și om. El vede în această ispită secundă îndumnezeirea firii umane. Hristos „nu mai e om, ci Omul” după ce voința omului devine una cu voința lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se astfel în Cel fără de moarte. Aceiași interprete o întâlnim și la Pascal care spune că Hristos nu se află în grădina deliciilor ca Adam, ci în gădina supliciilor, de unde s-a salvat pe sine și tot neamul omenesc. Rugăciunea din Ghetsimani este cea mai mare taină din viața lui Iisus.

După foarte multe capitotele pe care Papini le acordă torturii, moții și îngropării lui Iisus vorbește despre învierea Sa și arătătile de după înviere. La înviere acesta se rezumă la a povesti pericopa evanghelică în care Hristos se arată femeilor mironosițe și cercetarea mormântului de către apostoli fără a oferi vreo explicație asupra acetui moment care reprezintă cea mai mare minune a Mântuitorului. După povestirea Înălțării, Papini își incheie lucarea cu o rugăciune căre Hristos a cărui început este mărturisirea credinței că hristo nu ne-a părăsit ci este cu noi după cum ne-a făgăduit.

În această rugăciune finală îl cheamă pe Hristos pe pământ: „venita vremea să ni te arați iarăși tuturor, spre a-i da un semn hotărâtor și neîndoios generației noastre… știi bine câtă trebuință avem de mijlocirea ta, cât suntem de nevoiți să Te-ntorci iarăși în lume…. chiar și numai pentru un ceas”. Această cerere a lui Papini putem spune că se aseamănă cu cea a bogatului din pilda cu săracul Lazăr care îi cere lui Avraam să-l trimită pe Lazăr la casa tatălui său pentru ca frații lui să creadă (Lc. 16, 19-31). Ceea ce arată Papini prin chemarea lui Hristos însuși este cât de închis a ajuns sufletul omului în fața lui Dumnezeu în acest moment. Dacă atunci omul ar fi putut să-și întoarcă fața spre Duumnezeu dacă ar fi văzut o minune, acum singurul remediu este încă o odată prezența Lui pe pământ. Rugăciunea sa nu e doar o cerere ci și justificarea sa, un examen de conștiință despre cum vede el lumea în viitorul apropiat, și profeția unui viitor dubios.

„Singura religie care domnește cu adevărat pe pământ este: Puterea care are simbol Spada și templu Cazarma, Bogăția care are ca simbol aurul și ca templu Bursa, Carnea care are ca simbol Falusul și ca templu Bordelul. Nu există ordine ci doar rumoare”.

Papini se dovedește a fi un important factor al dezvoltării culturii europene prin activitatea sa de redactor și coordonator al unor reviste a căror articole erau cunoscute în întreaga Europă, cât și prin operele proprii. „Viața lui Iisus” este rezultatul unei îndelungi căutări a liniștii spirituale. Acest lucru este vizibil prin faptul că în paginile ce au ieșit de sub condeiul său nu se simte o simplă expunere a cuvintelor de către un maestru, ci transpunerea Adevărului trecut prin propiul suflet, supus meditației.

4.4 Influența scolasticii asupra cercetării teologice – Ernest Renan

„Această legendă este un izvorviu de consolări eterne,

ea inspiră o voioșie suavă…” (Ernest Renan).

Ernest Renan s-a născut pe 2 februarie 1823 la Treguier în Bretania. Tatăl său va muri când acesta avea doar 5 ani iar sora sa 12 ani. Din acest motiv și-a pertrecut copilăria într-un climat sărac dar în care vechile tradițiile erau respectate cu sfințenie. Mama sa avea legături cu familii mai bogate pe care le vizitau luându-l și pe micul Ernest. El va intra la seminarul din Treguier. Aici formarea caracterului său va fi puternic influențată de metoda scolastică abordată pentru predare și de modelele pedagogilor săi a căror comportament era în contradicție cu morala pe care o predau. Una dintre materiile preferate ale lui Renan era matematica, aceasta fiind în acord cu spiritul său cercetător. În timp ce școala îl forma ca erudit mama sa se îngrijea de conturarea temperamentului său. După ce se face remarcat la micul seminar din localitatea natală, sora sa care era la Paris îl va ajuta să studieze la seminarul St. Nicholas du Chardonnet, locul unde copiii nobililor catolici și cei mai talentați elevi ai seminarelor erau educați împreună pentru a se lega prietenii între aristrocrație și preoție.

În 1840 va părăsi seminarul St. Nicholas pentru a studia filozofia la seminarul Issy – les Moulineaux manifestându-și atracția față de scolastică. După terminarea cursurilor se va înscrie la colegiul St. Suplice. Aici va studia ebraica ceea ce îl va face să observe câteva neconcordanțe în scrierile Techiului Testament. De aceea în sufletul său se va da o luptă grea între vocație și convingerile pe care le dobândise în urma studiului.

Odată cu plecarea în Siria și Palestina va începe și lucrul la cartea Viața lui Iisus, călătorie pe care o întrepinde tocmai pentru o cercetare mai apropiată a lui Iisus. „Viața lui Isus poate fi clasificată – după cum spune N. Davidescu – ca opera unui credincios raționalist, a unui protestant savant, pentru care Biblia ca document istoric, fără să fie aruncată în întregime și a priori, ca legendă, este examinată atent și pusă în contrubuție pentru pentru a scoate din ea, prin delicate aproximații, adevărul istoric”. Pornind de la datele prezentate în Sfânta Scriptură el dorește să răspundă câtorva aspecte asupra cărora evangheliștii nu au insistat sau care i se păreau obscure cum ar fi: familia; legăturile cu Ioan Botezătorul; care au fost de fapt ideile pe care le-a propovăduit; asumarea statutului de iudeu; dacă El credea că face minuni. El a îmbinat întru-un mod cu totul deosebit arta cu știința, imaginația cu judecata, logica cu sensibilitatea dovedindu-se a fi un bun mânuitor al condeiului. Scopul scrierilor sale este după cum mărturisește: „de a spori capitaul religios încă existent, de a purifica și însufleți un sentiment a cărui șanasă de a-și mai păstra stăpânirea, este sporirea lui cu un nou grad de rafinare”.

Ceea ce îl deranja pe Renan în persoana lui Iisus era caracterul dumnezeiesc. Acest aspect care nu putea fi dovedit reprezenta pentru el o constângere a libertății de conștiință. De aceea una din preocupările sale a fost cea de înlăturare a miracolului din viața lui Iisus. Iisus a lui Renan are toată noblețea simplă, profundă degajată a clasicismului prin aceasta „aparținând nu doar celor ce își spun discipolii Lui. El formează cinstea comună a tot ceea ce poartă o inimă omenească. Gloria lui nu constă în a fi așezat în afara istoriei; un cult mai adevărat constă dimpotrivă, în a dovedi că istoria întregă fără El e de neînțeles”.

Deși susține necesitatea unei cercetări istorice pentru obținerea unei viziuni obiective asupra vieții lui Iisus și a „noii religii întemeiate pe unitatea divină a Sfintei Treimi” din care Sfânta Scriptură să nu fie exlusă, rezultatul este contrar. Viziunea asupra lui Iisus este una subiectivă el selectând din Sfânta Scriptură și din izvoarele pe care le folosește doar pe cele care sunt în conformitate cu ideile sale filozifice.

Neconcordanța dintre realitate și opera sa este vizibilă încă din primele pagini afirmând că Iisus s-a născut în Nazaret bazându-se pe faptul că Hristos era numit Nazariteanul, ignorând Betleemul, adevăratul loc al nașterii după cum spun Sfinții Evangheliști Matei și Luca. Considerarea ca loc al nașterii Betleemul îl explică: „printr-o întorsătură destul de încâlcită pe care legenda a izbutit să i-o dea”.

După cum am spus Renan încercă să aducă lumină asupra acelor capitole care sunt neclare în Sfânta Scriptură.

În capitolul Întâile aforisme a lui Isus. Ideile sale despre un Dumnezeu –Tată și despre o rligie pură. Întâii săi apostoli, Renan afirmă că Iisus propovăduiește o religie fără preoți: „un cult curat, o religie fără preoți și fără practici externe, întemeindu-se toate pe simțămintele sufletului, pe imitarea lui Dumnezeu, pe raportul imediat al cugetului cu Tatăl ceresc”. În sprijinul acestei afirmații aduce rugăciunea domnească. Netemeinicia acestor afirmații a lui Renan se găsesc în Sfânta Scriptură în cuvintele Mântuitorului care îi trimite pe apostoli la propovăduire, le dă puterea de a ierta păcatele și prin instituirea euharistiei la Cina ce de taină. Însă cu privire la la această ultimă cină înainte de moartea Sa pe cruce Renan exclude cuvintele de întemeiere a sfintei Euharistii spunînd: „la acest ospăț ca și la multe altele, Isus practică ritualul fângerii pâinei. Fiincă la început s-a crezut că cina a fost în ziua de Paște și că a fost ospățul pascal, s-a născut firește părerea că euharistia s-a instituit în acestă clipă supremă”. Un alt lucru de care îl acuză pe Iisus este „că nu făcea altceva decât să scoată urmările marilor principii ale iudaismului, dar pe care clasele oficiale ale poporului năzuiau să le uite din ce în ce mai mult” și că ceeea ce l-a făcut cunoscut și a dăinut în timp este mortea Sa pe cruce, jertfa Sa. Fără această moarte El ar fi rămas necunoscut de oameni dar mai mare ca toți oamenii în fața lui Dumnezeu.

În capitolul Începultul legendei lui Isus. Părerea lui despre rolul său supranatural, autorul susține că Iisus a dobândit titlul de Fiu al lui Dumnezeu prin înșelăciune. Iisus dorea, după părerea lui Renan, să fie recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu având această concepție despre sine deja formată. Prin aforismele și legea morală propovăduită care nu erau decât lucruri „împrumutate parte de la rabinii înaintași ajunge să afirme că Mesia a venit, că el este Mesia”. În acest demers raționalistul Renan afirmă că a primit titlul de fiu al lui David, deși nu îi plăcea, deoarece și-a dat seama că este singura cale de a-și atinge scopul, dat fiind faptul că iudeii credeau că Mesia va veni din nemul lui David. Analizând superficial cele două genealogii de la Matei și Luca acesta ajunge la concluzia că neamul lui David dispăruse de mult „nici Asmoneii, de origine preoțească, nici Irod, nici romanii nu visează măcar că este în jurul lor un reprezentant al drepturilor vechii dinastii”. Această afirmație este însă una puerilă deoarece vedem că Irod ordonă uciderea tuturor pruncilor la auzul veștii că un nou împărat s-a născut, cunoscut fiindu-i faptul că Mesia așteptat de iudei avea să-i elibereze nu din legăturile păcatelor ci a stăpânirii lumei aceteia. Cît despre atestarea documentară profană a dăinuirii nemului lui David avem mărturia lui Hegesip care spune: „În această epocă (anul 96, în timpul lui Domițian) rămăsese încă câțiva membri din familia lui Iisus, urmași ai aceluiași Iuda, care se numea fratele Domnului. Aceștia erau considerați ca provenind din neamul lui David și au fost aduși de către un oarecare Evocatus, chiar înaintea lu Domițian, care ca și Irod se teme de venirea lui Hristos”.

Dumnezeirea lui Iisus este suprimată în capitolul despre moartea Sa. Relatarea vieții Sale se încheie cu moartea pe cruce în care Ernest Renan vede gloria lui Iisus, împlinirea lucrării și întemeierea Dumenzeirii. Acest punct de vedere este contrar viziunii prezentate în Sfintele Evanghelii. Sfinții evangheliști îl prezintăă pe Hristos având conștiința morții și a învierii. Excluderea învierii aduce mari prejudicii creștinismului deoarece chiar și ucenicilor predica Învățătorului li s-a lămurit după ce l-au văzut înviat.

Lucrarea lui Ernest Renan este rezultatul crizei spirituale a omului din secolul XIX. Înclinația spre științele exacte este o preocupare a perioadei în care a trăit acest spirit savant. Însă nerespectarea normelor impuse de o cercetare științifică a făcut ca opera sa să fie în opoziție față de adevărata credință creștină. Situarea lui Iisus pe podimul cel mai înalt între marile personalități ale lumii ca Aristotel, Platon, sau întemeietorii altor religii Budha, Zarathustra, nu este suficient pentru a exprima adevartul ethos creștin. Întemeietorul creștinismului nu e doar o mare personalitate, ci în este Dumnezeu și Om. Infirmarea acestui adevăr, pe care autorul acestei cărți se străduiește să-l demonstreze, reduce creștinismul la o simplă iluzie omenească, plasându-l în rândul celorlalte mari religii ale lumii. O astfel de viziune asupra creștinismului nu face decât să înlescnească procesul sincretismului religios care se manifestă în zilele noastre din ce în ce mai puternic.

Concluzii

In istoria umanității nu există persoană a cărui semnificație să fie mai importantă ca cea a lui Iisus. Sentimentele cu privire la El au fost și sunt fie de ură fie de iubire. Ceea ce e comun ambelor cazuri este intensitatea cu care sunt trăite aceste sentimente.

Cauza acestor atitudini o repezintă motivul pentru care El a venit în lume și conlucrarea fiecărei persoane cu harul împărtășit la Botez pentru a-l putea înțelege. Împăcarea omului cu Dumnezeu, deci restabilirea ontologică s-a făcut prin patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea teologia creștină este una prin excelență hristologică.

Evangheliile au reținut din viața lui Iisus un anumit număr de scene și cuvântări care sunt în primul rând mărturisiri de credință. Istoria și credința se întrepătrund aici în asemenea măsură, încât este cu neputință a le despărți fără a distruge unitatea care le leagă.

Hristologia primelor secole a încercat să aratate, să descopere cine este Iisus. Răspusul sincer la această întrebare însă îl aflăm în noi atunci când când ne simțim în legătură cu Hristos. Iar acest lucru nu îl facem prin atribuirea unor noi titluri ci prin efortul de a trăi ce a trăit El.

Omul carnal nu l-a putut descoperi pe Hristos deplin. De aceea s-au născut o sumedenie de imagini a lui Hristos, și se vor mai făuri în continuare, deoarece omul modern selectează din fiecare ceea ce este în acord cu necesitățile personale ce țin doar de firea trupului, amăgindu-se astfel că își satisfcace și spiritul.

Aceste denaturări cu privire la persoana Mântuitotului au apărut încă din primele secole, după răspândirea creștinismului și contactul acestuia cu diferite societăți. Scrierile apocrife sunt izvoarele care dau mărturie despre acest fapt.

Biserica primară trăia în așteptarea Parusiei care avea să se întâmple la sfârșitul mileniului I. Neîmplinirea acestui fapt s-a manifestat printr-o îndepărtare de religie și reorientare spre aspectele trecătoare ale vieții.

Criza creștinismului se manifestă la acest început de mileniu prin separarea Bisericii din Apus de cea din Răsărit începând cu evenimentul istoric cunoscut sub numele de Marea Schismă din 1054. Acest fapt va determita și dezvoltarea a două tradiții diferite de la acest punct. Biserica de Apus, fiind prin spațiul geografic mai apropiată din punct de vedere fizic de zona în care se dezvolta tehnologia și știința va fi puternic influențată de aceste direcții. Infiltrarea acestora în viața religioasă s-a produs și datorită dorinței papilor de a condensa în mâinile lor puterea politică și religioasă. De aceea teologia își va reclama drepturi depline și asupra științei laice în calitatea sa de știință sacră.

Deși la început Biserica de Răsărit nu manifestă asemenea direcții, mai târziu, odată cu formarea teologilor în marile centre metoda scolastică de cercetare și predare va invada și mediul ortodox. La aceste denaturări din cadrul religiei se adaugă și direcția pozitivistă a societății care propune excluderea religiosului din viața publică.

În acest cadru se va încerca o revigorare a religiei în perioada reformei. Însă, dat fiind faptul că s-a încercat suprimarea unor aspecte denaturate în Biserică s-a trecut la o nouă denaturare a cărei reprezentanți sunt protestanții.

Un rol important în susținerea uneia din cele două direcții, religioasă sau secularizată, l-a avut literatura. Aceasta încă din cele mai vechi timpuri a reprezentat un mijloc de propagandă.

Cercetările asupra vieții lui Iisus s-au transformat în adevărate biografii la acest fapt contribuind descoperirile arheologice care au scos la lumină diferite documente. Între aceste lucrări se înumără Viața lui Isus a lui Ernest Renan care plasează Sfânta Scriptură în rândul legendelor și valorifică în opera sa doar acele pasaje care pot fi, spune el, verificate din punct de vedere istoric, eliminând divinitatea. Pe aceiași linie se înscrie și lucrarea lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci. El afirmă că Hristos a fost un simplu om a cărui divinitate a fost dată de către oameni.

In schimb există și reprezentanți ai apărării care au ajuns la această conștiință în urma unei căutări sincere a scopului vieții. Unul dinre aceștia este Dostoievski. El demonstrează că omul fără Hristos nu poate rămâne om. Ajunge să se nege pe sine pentru că își neagă propriul său chip, propriul său izvor de viață. Despărțit de Dumnezeu, omul își transformă suferința sa în infern, libertatea în robie, răul îi devine propriu, moartea i se pare îngrozitoare.

În centrul istoriei se află chipul lui Hristos care este însuși Adevărul în Persoană, singurul iubitor de oameni. El nu a vrut să-i ia omului libertatea, chemându-l pe acesta la adevărata lui demnitate. El nu a venit să suprime răul și suferința, dar a venit să sufere alături de oameni și să golească moartea de puterea sa.

Totuși subiectul cu privire la viața lui Iisus rămîne deschis și cu siguranță vor apărea și alte scrieri cel puțin la fel de controversate ca cele de până acum. Însă în lecturarea acestora trebuie să păstrăm o stare de trezvie și să culegem din ele ce este folositor, îndepărtând cele ce dăunează sufletului după cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

II. SURSE APOCRIFE

***Învățătura taincă a lui Iisus cel înviat către Toma Apostolul, trad. Remus Rus, Editura Universul Enciclopedic, București, 2002;

***Evangelii apocrife, coord. Andrei Pleșu, trad. Cristian Bădiliță, Editura Humanitas, București, 1996;

III. DICȚIONARE

Dicționar Enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Slușanschi, Editura Humanitas, București, 1998;

IV. SURSE PATRISTICE

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, scrieri partea I, P.S.B. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae;

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, scrieri partea a II-a, trad. Radu Alexandrescu, P.S.B. 14;

Sfântul Grigorie Palama, Scrieri II, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și ale scrierii duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr. Editura Deisis, Sibiu, 2005;

Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre feciorie, Apologia vieții monahale, despre creșerea copiilor”, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura E.I.M.B.O.R., București, 2007;

St. Thomas Aquinas, Summa Theologica, translated by Fathers of the English Dominican Province, Second and Revised Edition, 1920;

V. IZVOARE LITERARE

Brown, Dan, Codul lui Da Vinci,,,,

Dostoievski, F. M., Frații Karamazov, vol. 1, 2 Editura Cartea Românească, București, 1986;

Papini, Giovanni, Viata lui Isus, trad. Alexandru Marcu, Editura Ago-Temporis”, Chișinău, 1991;

Renan, Ernest, Viața lui Isus, trad. Ion Papuc, Editura Crater, București, 1990,

VI. LUCRĂRI GENERALE

Aulen, Gustav, Jesus in contemporary historical research, translated by Ingalill H. Hjelm, SPCK London, 1976;

Behr, Jhon, Taina lui Hristos: viața și moarte, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2008;

Berdiaev, Nikolai, Filozofia lui Dostoievski, trad. Radu Pârpăuță, Institutului European pentru Cooperare Cultural-Științifică, Iași, 1992;

Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Constanța, 2011;

Boff, Leonardo, Jesus Christ Liberator – a chritical Christology of our time, translated by Patrick Hughes, SPCK, London, 1981;

Cartiojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, Editura Enciclopedică Română, București, 1974,

Chenu, M. D., Toma dʼAquino și teologia, trad. Elena I. Burlacu, Editura Universul Enciclopedic, București 1998;

Coman, Pr. Dr. Constantin, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002;

Crainic, Nichifor, Dostoievski și creștinismul rus, Editura Anastasia, București, 1998;

Davidescu, N., Ernest Renan, Editura Cultura Națională, București, 1925;

Ehrman, Bart D., Adevăr și ficțiune în Codul lui Da Vinci, trad. Dumitrache Melania, Editura Humanitas, București, 2005;

Garlow, James L. & Jones, Peter, Codul spart al lui Da Vinci, trad. Anton Horvath și Dumitru Dorian, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005,

Glover, T. R., The Jesus of history, London Christian Movement, 1917;

Guettee, Vadimir, Ernest Renan în fața tribunalului științei sau Combaterea cunoscutei scrieri a lui Renan intitulată „Vieața lui Iisus”, din trei puncte de vedere: exegetico-biblic, istorico-critic și filosofic, trad. Miron Gherasim, Tipografia Dacia, Iași, 1898;

Ionescu, Nae, Curs de filosofie a religiei 1924-1925, Editura Eminescu, București, 1998

Jinga, Constantin, Biblia și sacrul în literatură, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2001;

Leca, Arhim. Paulin, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Fundația Dostoievski, București, 1998;

Manoilescu-Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004;

McKenna, Marian, Concise history of Catholicism, Littlefield Adams and Company, Peterson 1, New Jersey, 1962;

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Mihoc, Aist. Drd. Daniel, Mihoc, Drd. Ioan, Introducere în studiul Noului Testament, vol. I, ediția a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001;

Moreschini, Claudio și Noreli, Enrico, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II, Tom I, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Editura Polirom, Iași, 2004;

Pascal, Blaise, Misterul lui Iisus, trad. Simona Șuta și Ioan Milea, Ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002

Pop, Î. P. S. Prof. Univ. Irineu Bistrițeanul, Iisus Hristos este același ieri și azi și în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru GH., „Hristos, Biserică, Societate, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998,

Popovici, Eusebiu, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, trad. Atanasie Mironescu, cartea a II-a, Ediția a II-a, Editura Tipografiei Cărților Bisericești, București, 1927;

Pelikan, Jaroslav, Iisus de-a lungul secolelor – locul lui în istoria culturii, coord. Pr. Vasile Răducă, trad. Silvia Paade, Editura Humanitas, București, 2000;

Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, „Fenomenul Codul Da Vinci criticat din perspectivă ortodoxă”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, An VI, Editura Universității din București, 2006,

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru GH., Teologie si cultură, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1993;

Puing, Armand, Iisus, un profil biografic, trad. Dr. Jana Balacciu Matei, Editura Meronia, București, 2004;

Quesnel, Michel, Izvoarele literare ale vieții lui Iisus, în „Originile creștinismului”, trad. Gabriele Ciubuc, Editura Polirom, Iași, 2002;

Stanton, Graham N., The gospels and Jesus, Oxford University Press, New York, 1991;

Toma din Aquino, Summa Teologica, coord. Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași, 2009;

Saint Thomas d’Aquino, Somme Theologique, vol. I, trad. Perini, Editura Les Edition Rieder, 1927;

Vauchez, Andre, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental – secolele VIII-XII, trad. Doina Marian și Daniel Barbu, Editura Meridiane, București, 1994;

Yannaras, Christos, Adevărul și unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie (Ilie) Trif și Uliniuc Ionuț Dumitru, Editura Sofia, București, 2009,

Zoila, Dr. Adolfo Fernandez, Freud și psihanalizele, Editura Humanitas, București, 1996,

Site-uri

Ciotti, Patrizio, Giovanni Papini, la conversione di uno scrittore dimenticato, http://raivaticano.blog.rai.it/2009/05/06/giovanni-papini-la-conversione-di-uno-scrittore-dimenticato/, 04.05.2012 ;

Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, http://www.calauzaortodoxa.ro/credinta/despre-insemnatatea-sfintei-scripturi/, 12.03.2012;

Gaspari, Antonio, „Storia di Cristo", Testimone di una conversione, http://www.zenit.org/article-14070?l=italian, 20.04.2012;

Mustea, Anca, Criza omului modern în contextual secularizării și un posibil răspuns din perspectivă transdisciplinară, http://www.uvvg.ro, 21.02.2012;

Roda, Anna, La Passione nelle "Vite di Gesù" http://culturacattolica.it/default.asp?id=102&id_n=4537, 25.05.2012;

http://cultura.inabruzzo.it/00731_giovanni-papini-storia-di-cristo/, 24.04.2012.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

II. SURSE APOCRIFE

***Învățătura taincă a lui Iisus cel înviat către Toma Apostolul, trad. Remus Rus, Editura Universul Enciclopedic, București, 2002;

***Evangelii apocrife, coord. Andrei Pleșu, trad. Cristian Bădiliță, Editura Humanitas, București, 1996;

III. DICȚIONARE

Dicționar Enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Slușanschi, Editura Humanitas, București, 1998;

IV. SURSE PATRISTICE

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, scrieri partea I, P.S.B. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae;

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, scrieri partea a II-a, trad. Radu Alexandrescu, P.S.B. 14;

Sfântul Grigorie Palama, Scrieri II, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și ale scrierii duhovnicești, trad. Diac. Ioan Ică jr. Editura Deisis, Sibiu, 2005;

Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre feciorie, Apologia vieții monahale, despre creșerea copiilor”, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura E.I.M.B.O.R., București, 2007;

St. Thomas Aquinas, Summa Theologica, translated by Fathers of the English Dominican Province, Second and Revised Edition, 1920;

V. IZVOARE LITERARE

Brown, Dan, Codul lui Da Vinci,,,,

Dostoievski, F. M., Frații Karamazov, vol. 1, 2 Editura Cartea Românească, București, 1986;

Papini, Giovanni, Viata lui Isus, trad. Alexandru Marcu, Editura Ago-Temporis”, Chișinău, 1991;

Renan, Ernest, Viața lui Isus, trad. Ion Papuc, Editura Crater, București, 1990,

VI. LUCRĂRI GENERALE

Aulen, Gustav, Jesus in contemporary historical research, translated by Ingalill H. Hjelm, SPCK London, 1976;

Behr, Jhon, Taina lui Hristos: viața și moarte, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2008;

Berdiaev, Nikolai, Filozofia lui Dostoievski, trad. Radu Pârpăuță, Institutului European pentru Cooperare Cultural-Științifică, Iași, 1992;

Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Constanța, 2011;

Boff, Leonardo, Jesus Christ Liberator – a chritical Christology of our time, translated by Patrick Hughes, SPCK, London, 1981;

Cartiojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, Editura Enciclopedică Română, București, 1974,

Chenu, M. D., Toma dʼAquino și teologia, trad. Elena I. Burlacu, Editura Universul Enciclopedic, București 1998;

Coman, Pr. Dr. Constantin, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002;

Crainic, Nichifor, Dostoievski și creștinismul rus, Editura Anastasia, București, 1998;

Davidescu, N., Ernest Renan, Editura Cultura Națională, București, 1925;

Ehrman, Bart D., Adevăr și ficțiune în Codul lui Da Vinci, trad. Dumitrache Melania, Editura Humanitas, București, 2005;

Garlow, James L. & Jones, Peter, Codul spart al lui Da Vinci, trad. Anton Horvath și Dumitru Dorian, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005,

Glover, T. R., The Jesus of history, London Christian Movement, 1917;

Guettee, Vadimir, Ernest Renan în fața tribunalului științei sau Combaterea cunoscutei scrieri a lui Renan intitulată „Vieața lui Iisus”, din trei puncte de vedere: exegetico-biblic, istorico-critic și filosofic, trad. Miron Gherasim, Tipografia Dacia, Iași, 1898;

Ionescu, Nae, Curs de filosofie a religiei 1924-1925, Editura Eminescu, București, 1998

Jinga, Constantin, Biblia și sacrul în literatură, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2001;

Leca, Arhim. Paulin, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Fundația Dostoievski, București, 1998;

Manoilescu-Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004;

McKenna, Marian, Concise history of Catholicism, Littlefield Adams and Company, Peterson 1, New Jersey, 1962;

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Mihoc, Aist. Drd. Daniel, Mihoc, Drd. Ioan, Introducere în studiul Noului Testament, vol. I, ediția a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001;

Moreschini, Claudio și Noreli, Enrico, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II, Tom I, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Editura Polirom, Iași, 2004;

Pascal, Blaise, Misterul lui Iisus, trad. Simona Șuta și Ioan Milea, Ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002

Pop, Î. P. S. Prof. Univ. Irineu Bistrițeanul, Iisus Hristos este același ieri și azi și în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru GH., „Hristos, Biserică, Societate, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998,

Popovici, Eusebiu, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, trad. Atanasie Mironescu, cartea a II-a, Ediția a II-a, Editura Tipografiei Cărților Bisericești, București, 1927;

Pelikan, Jaroslav, Iisus de-a lungul secolelor – locul lui în istoria culturii, coord. Pr. Vasile Răducă, trad. Silvia Paade, Editura Humanitas, București, 2000;

Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, „Fenomenul Codul Da Vinci criticat din perspectivă ortodoxă”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, An VI, Editura Universității din București, 2006,

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru GH., Teologie si cultură, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1993;

Puing, Armand, Iisus, un profil biografic, trad. Dr. Jana Balacciu Matei, Editura Meronia, București, 2004;

Quesnel, Michel, Izvoarele literare ale vieții lui Iisus, în „Originile creștinismului”, trad. Gabriele Ciubuc, Editura Polirom, Iași, 2002;

Stanton, Graham N., The gospels and Jesus, Oxford University Press, New York, 1991;

Toma din Aquino, Summa Teologica, coord. Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași, 2009;

Saint Thomas d’Aquino, Somme Theologique, vol. I, trad. Perini, Editura Les Edition Rieder, 1927;

Vauchez, Andre, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental – secolele VIII-XII, trad. Doina Marian și Daniel Barbu, Editura Meridiane, București, 1994;

Yannaras, Christos, Adevărul și unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie (Ilie) Trif și Uliniuc Ionuț Dumitru, Editura Sofia, București, 2009,

Zoila, Dr. Adolfo Fernandez, Freud și psihanalizele, Editura Humanitas, București, 1996,

Site-uri

Ciotti, Patrizio, Giovanni Papini, la conversione di uno scrittore dimenticato, http://raivaticano.blog.rai.it/2009/05/06/giovanni-papini-la-conversione-di-uno-scrittore-dimenticato/, 04.05.2012 ;

Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, http://www.calauzaortodoxa.ro/credinta/despre-insemnatatea-sfintei-scripturi/, 12.03.2012;

Gaspari, Antonio, „Storia di Cristo", Testimone di una conversione, http://www.zenit.org/article-14070?l=italian, 20.04.2012;

Mustea, Anca, Criza omului modern în contextual secularizării și un posibil răspuns din perspectivă transdisciplinară, http://www.uvvg.ro, 21.02.2012;

Roda, Anna, La Passione nelle "Vite di Gesù" http://culturacattolica.it/default.asp?id=102&id_n=4537, 25.05.2012;

http://cultura.inabruzzo.it/00731_giovanni-papini-storia-di-cristo/, 24.04.2012.