De la Filosofie la Pr. Metamorfoza Ganditorului în Sclavul Simulacrului
Cuprins
I. Argument 4
II. Sex vs. "iubire" 8
II.1. Începuturile idolatrizării corpului 8
II.2. “Sinteza” lui Weininger 10
II.3. Situația contemporană 13
III. Siguranță vs. libertate 17
III.1. “Teroriștii” amenință siguranța Americii 17
III.2. ,,Profesorii” americanilor de azi… 18
IV. Pace vs. bunăstare 23
V. Credință vs. Rațiune 27
V.1. Afacerea Łyszczyński 27
V.2. Viziuni asupra problemei 29
VI. Orient vs. Occident 33
VI.1. America și restul 33
VI.2. Mahomed și Coranul 42
VI.3. Sharia 44
VII. Consumism vs. Fericire 48
VII.1. Supremația obiectelor 48
VII.2. Consumism si PR 49
VII.3. Unchiul îi răspunde lui Bernays 50
VIII. Globalizare vs. intimitate 54
VIII. 1. Diogene surprinde „Sărutul” lui Flaubert 54
VIII. 2. Despre indistincția „fraților globali” 56
VIII. 3. Falsa alternativă la indistincție, noile „caste” 60
VIII. 4. „Second-life” și alte refugii 62
VIII. 5. Globalizarea se prezintă 64
IX. Filosofie vs. PR 67
IX.1. „Părinții” PR 67
IX.2. Evoluția comunicării 72
IX.3. Valorile PR 77
IX.3. Ladislav Klima sau răsturnarea valorilor 82
X. Concluzii 84
Bibliografie 89
Note 96
=== De la Filosofie la PR. Metamorfoza ganditorului în sclavul simulacrului ===
Cuprins
I. Argument
“Orice portret care este pictat cu sentiment este portretul artistului, nu al modelului. Modelul reprezintă doar un accident, ocazia. Pictorul nu-l înfățișează pe el; de fapt, pictorul se înfățișează pe sine pe pânza colorată. Motivul pentru care nu voi expune acest tablou este că eu cred că în el mi-am expus secretul sufletului meu” (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)
Unul dintre cei mai apreciați pictori renascentiști, Michelangelo Merisi ("Caravaggio", 1571-1610), a hotărât la începutul carierei sale să rupă complet cu tradiția contemporană lui, încălcând aproape toate regulile societății în care trăia, experimentând pe cont propriu un mod de viață libertin și un nou mod de a face artă. Tendințele lui impulsive, anarhice, antinomice ("dialetheice", ca să folosesc un eufemism introdus de logicianul Graham Priest, pentru a descrie pozițiile intelectuale situate dincolo de granițele "bunului-simț", prin uniunea contrariilor) aveau să-i grăbească sfârșitul, care a venit la doar 39 de ani. Însă pe plan artistic el a fost singurul care a reușit să distrugă spațiul care despărțea privitorul de evenimentele din opera de artă, realismul său total depășind în acuratețe până și fotografiile sau filmele realizate cu cea mai performantă aparatură modernă, dând senzația că poți intra oricând în lumea reprezentată de el (de aceea cinci dintre picturile sale au fost refuzate de oficialii bisericii, pe motiv că "eludau granița dintre sacru și profan"). Deși a avut o influență majoră asupra unor urmași iluștri ca Rubens, Rembrandt sau Vermeer, nimeni nu a reușit vreodată să-l egaleze.
Am recurs la această incursiune în lumea picturii pentru a evidenția un fapt care a apărut destul de des în istoria omenirii, anume incompatibilitatea de fond între compușii majorității idealurilor "fotomodelelor care beau doar apă plată cu lămâie" și a altor "vânzători de gogoși" care propovăduiesc "pacea, bunăstarea, egalitatea, fraternitatea, iubirea (atât ca eros, cât și ca philia), libertatea și siguranța" ca un tot unitar, ca o utopie dezirabilă (în istorie a fost pusă-n practică de buni relaționiști ca Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, Idi Amin sau Leopold).
Primul care a prezentat această incompatibilitate între valori des acceptate ca fiind coextensive, fără însă a o formula în mod explicit, a fost Niccolo Machiavelli (1469 – 1527). Acesta a descris în "Principele" o morală situată pe calapodul opus moralei creștine, fără a încerca o conciliere între cele două și fără a face o alegere expresă a uneia din ele.
Cel care a dat suplețe și viață conținutului inform prezent la Machiavelli a fost gânditorul englez Isaiah Berlin (1909-1997). În culegerea de eseuri "Adevăratul studiu al omenirii", Berlin pune bazele școlii "pluralismului obiectiv", întrebându-se dacă nu cumva două dintre "cele trei capete" ale idealului iluminist (libertate, egalitate, fraternitate) sunt incompatibile, mai mult, dacă nu cumva întregul monism (poziție filozofică potrivit căreia există doar Unu, de exemplu un singur Bine, un singur răspuns posibil care să fie adevărat), pe care se bazează întreaga gândire occidentală de la Platon încoace, nu-și conține în fașă propria dezintegrare.
Urmând filiera deschisă de Machiavelli în domeniul teoriei politice, de Caravaggio în pictură și continuată de Berlin în domeniul ideilor, îmi propun să analizez pe rând în prezenta lucrare relațiile de contrarietate dintre sex și "iubire", siguranță și libertate, pace și bunăstare, credință și raționalitate, Orient și Occident, consumism și fericire, globalizare și intimitate, iar ca o sinteză a celor enumerate până acum, a dialecticii complexe dintre relațiile publice și filozofie. Știu că sunt mulți amatori ai "căii de mijloc", dar ei trebuie să țină cont că acea cale nu duce nicăieri, măgarul lui Buridan stătea forever la intersecție.
Tratarea mea nu-și propune o situare neutră, echidistantă asupra subiectului dezbătut, pentru că asta ar presupune să pornească tocmai de la postularea monismului pe care se presupune a-l combate. Consider posibilă situarea apriori pe acea poziție de cadru paradigmatic atunci când omul va fi capabil să privească o farfurie din toate unghiurile posibile și să spună "farfuria e rotundă", să postuleze existența unei singure farfurii, farfuria chiar îi va părea mereu rotundă, va ști fără putință de tăgadă că părerea lui corespunde obiectului exterior minții sale numit "farfurie" (presupun că omul ales de mine cunoaște limba română), iar semenii nu-l vor trimite la ospiciu având motive întemeiate. Eu personal consider un asemenea angajament ontologic ca fiind inacceptabil.
Inițial am dorit ca titlul disertației să fie "Anti-PR. Decosmetizarea minciunii". Ulterior, parțial și datorită sfaturilor înțelepte ale coordonatorului Claudiu Mesaros, care mi-a arătat că o asemenea poziție de acută beligeranță obnubilează într-un mod aproape identic cu lanțurile nevăzute care fac ca din pragmatism și mimesis formal (sau total) să nu rezulte niciodată ceva cu adevărat nou, original.
Așa se face că-n cele din urmă m-am decis asupra titlului actual: "De la Filosofie la PR. Metamorfoza gânditorului în sclavul simulacrului". Unul dintre motivele alegerii acestei denumiri a fost parțiala adeverire a profeției lui Oswald Spengler (1880-1936) despre căderea "omului faustic", odată cu escaladarea tehnicilor de comunicare în masă și a exploziei tehnologice (coroborată cu o altă "profeție" confirmată, cea făcută în 1936, anul morții marelui istoric, când acesta a afirmat public că "Al Treilea Reich" va dura cel mult încă 10 ani).
Consider că această situație se datorează în mare parte tehnicilor folosite în relațiile publice, având drept scop perpetuarea indefinită a unui status-quo specific unei societăți consumiste, prin crearea artificială a unor pseudo-nevoi, pseudo-culturi, pseudo-oameni-înseriați. Acest status-quo instaurat odată cu diseminarea "panoptică" a mesajului a dus la întreruperea "circuitului de reciclare" (îmi asum asumpția metafizică), "Homo Sapiens" fiind pe cale să devină "Homo Videns" (Sartori) sau, așa cum spune Umberto Eco, dacă în prezent lumea se-mparte în cei care privesc și cei care sunt priviți, în viitor se poate ca toți să se privească în timp ce se privesc între ei (iar asta-nseamnă anihilare completa, cel puțin intelectuală, un voyeur care privește un alt voyeur este ca un morcov care privește o varză).
Heraclit spunea că nu te poți scălda de două ori în același râu, contextul s-a schimbat, iar acum oamenii se scaldă în râurile pe care le dictează mogulii marilor corporații, iar acele râuri sunt pe cale să se epuizeze.
Cealaltă premisă de la care am pornit în conceperea lucrării este existența în istoria filozofiei a unor gânditori total opuși "mult-prea-bine-crescuților-lingușitori-întru-minciună-și-profit imediat", care au arătat drumul de urmat pentru a echilibra talerele balanței, a căror menire e să "spargă fotoliul complezenței", fie prin propriul model de viață, fie prin problemele pe care le-au înrâurit după moarte ca temă de casă pentru posteritate, ascunse cu strășnicie de preoții consumului necugetat.
Cât timp trăiesc (sau cel puțin cred asta), nu pot pune ".", așa că nu promit un "corp sferoid", ci mai degrabă o zvastică (în sensul ei indian) cu multiple înrâuriri. "De ce?" Pentru că omul nu cunoaste destule ca să explice un fenomen odată pentru totdeauna, are doar variante (despre orice, exemplele lui Gettier demonstrează asta cel mai bine), ar însemna să fiu relaționist (pentru mine asta-nseamna să mă pun în slujba vreunei corporații, deci…) dacă aș spune "am rezolvat problema x", iar dacă aș fi pragmatic și m-aș mărgini la probleme punctuale ar însemna să părăsesc lumea de sub cer ca să mă-nchid între patru pereți.
Pare destul de improbabil ca cineva să știe de la început unde va ajunge în final, așa că nu pot oferi date despre metodele pe care le voi utiliza (se presupune că scriu acest „Argument” înainte de a fi terminat lucrarea).
II. Sex vs. "iubire"
II.1. Începuturile idolatrizării corpului
Pentru început trebuie spus că un factor important al uimitoarelor inovații aduse de eleni este și specificul național. Astfel, spre deosebire de celelalte popoare ale vremii, unde domnea tirania, iar zeitățile erau privite cu oroare, viața omului nevalorând mare lucru, grecii erau mândri, curioși în ceea ce privește natura, profund pragmatici, idolatrizau omul (cu excepția sclavilor, care erau priviți ca niște simple animale de povară), chiar zeii lor fiind imaginați ca nestatornici, cu patimi și defecte umane.
Așa că nu e deloc surprinzător că grecii au fost primii care au descoperit și apreciat frumusețea corpului uman, proclamând sus și tare că, în lipsa altor date, corpul este tot ce au și nu găsesc niciun motiv să-l disprețuiască pentru a câștiga bunăvoința unor zei având propriile lor uneltiri. Așadar, sculptura se concentrează asupra reprezentării unui tânăr gol (kuros) și a unei fete îmbrăcate (kore) (de aici și numeroasele glume despre natura lor bisexuală), fetele fiind reprezentate în poziție rigidă, cu formele greu de întrezărit. Totuși, prin jurul anului 500 î.C., realizând că unora dintre ei le place mai mult corpul feminin, figurile feminine încep să "prindă viață", să devină mai realiste, îmbrăcămintea, din ce în ce mai sumară, dând la iveală forme lascive.
“Noul testament al deificării trupului” a apărut în Franța secolului al XVIII-lea, unde sexul își trăia epoca de glorie, 1 din 7 femei practicând prostituția, pe lângă acestea mai existând 40000 de homosexuali declarați.
Așa că nu-i de mirare că printre cele mai bine vândute cărți ale vremii se număra “Tereza Filozoafa” (1848), atribuită lui Boyer d’Argens (1704-1771), în care se tratează noutatea auto-descoperirii prin filosofie și a discuțiilor libere între sexe, precum și strânsa legătură dintre sexualitate și filosofie. Autorul exprimă o formă de “naturalism a la Spinoza”, prin percepțiile și cuvintele unei tinere femei supuse unui lung proces de educație sexuală.
Conform acestei filosofii hedoniste, nu există nicio diferență între salvarea spirituală și cea fizică, ambele putând fi găsite doar în lumea aceasta. Cum străduința intelectuală și senzuală spre binele suprem sunt amestecate, filosofia devine în mod literal un afrodiziac, noțiunile clasice de bine și rău fiind abolite în favoarea unei etici relative (un fel de cvasi-realism avant la lettre), unica morală restrictivă fiind imperativul de a nu-i răni pe ceilalți.
Tot acest text, răstoarnă concepția convențională a virginității, înlocuind-o cu elogiul plăcerii sexuale, mai ales pentru femei, însă doar formele care nu aduc prejudicii celuilalt. La fel ca și “Călugărița” lui Denis Diderot (1713-1784), în timpul perioadei ei ca măicuță, Therese avea o viață înfrigurată și vrednică de plâns, orchestrată de confesorii ei catolici (cu memorabilul moment în care preotul la care se spovedea îi compară vaginul cu fructul oprit care a dus la căderea omului). Dar, pas cu pas, a reușit să se emancipeze de această sclavie prin voyeurism, masturbare și învățarea din cărți erotice și bărbați “iluminați”, Therese considerând masturbarea drept binefăcătoarea care i-a redat bucuria în viață, precum și sănătatea psihică și fizică.
Într-un final, Therese descoperă dragostea și sexul extramarital, devenind “philosophe” (semnificativ fiind pasajul în care “îmi depărtez coapsele cât de mult pot și analizez cu atenție acea parte care ne face femei”, marcând astfel trecerea de la credința oarbă la descoperirea activă, specifică filosofiei), găsind astfel fericirea și salvarea terestră. Cât despre religie: “il n’y a point de culte, Dieu se suffit a lui-meme” (nu e nevoie de cult, Dumnezeu își e suficient sieși).
În acest mediu s-a născut în 1740 “Mesia voluptății”, marchizul Donatien Alphonse de Sade (1740-1814, cunoscut în epocă pentru numeroasele sale arestări, printre altele, denunțat pentru perversiuni de către o prostituată).
Printre cele mai celebre opere ale acestuia se numără “Justine”, în care autorul prezintă evoluția a două surori, Justine și Juliette, despărțite în adolescență.
Prima dintre ele, Justine alege calea virtuții cu orice preț, din acest motiv ajungând sclavă sexuală la o mănăstire, violată, bătută de nenumărate ori, fără însă a pierde din vedere “calea cea dreaptă” (cel puțin din perspectiva ei, deoarece în cazul unui aristocrat falsificator de bani pe care-l salvează de la moarte și care, “drept mulțumire”, o sechestrează într-un castel supunând-o viciilor “preoțești”, el răspunde la întrebarea ei de ce se poartă așa spunând că toata așa-zisele ei virtuți sunt contra naturii, că le face doar din egoism, că el nu i-a cerut asta, că ea ajunge la orgasm doar prin masochism, așa că n-are niciun motiv să se plângă).
Sora ei, Juliette, alege în schimb viața de prostituată, hoață și, eventual, chiar ucigașă. Când cele două surori se reîntâlnesc după mulți ani, Juliette este o respectată doamnă din înalta societate, care abia reușește s-o salveze pe Justine de la ani grei de pușcărie pentru un jaf pe care nu-l comisese. Adusă în palat, unde nimic n-o amenința, Justine devine apatică, blazată, în cele din urmă murind lovită de fulger, în timp ce Juliette cea vicioasă se înscrie într-un ordin religios.
În concluzie, Sade răstoarnă în “Justine” întreaga paradigmă a romanelor de până la el, aducând în prim-plan subiectivitatea virtuții și a viciului, urmărirea fericirii și consecințele deduse de aici, tarele dogmatismului, natura violentă și sexuală, ca unic stăpân al oamenilor.
Un mare rival al lui Sade, Retif de la Bretonne (1734-1806), i-a dat o replică pe măsură, scriind “Anti-Justine”, roman parțial autobiographic, în care dorea să ofere o apărare a moralității dominante, subjugate prin “otrava Justine”, dar în final a ajuns la performanța de a-l întrece în obscenitate.
Tot Retif, în lucrarea “Le pornographe” (prima folosire a termenului “pornografie”) din 1769, a propus construirea de către guvern de temple igienice ale lui Venus, intitulate “Partenion”, în care prostituatele să-și desfășoare legal activitatea. Planul nu lăsa nimic la voia întâmplării, organizarea acestora fiind asemănătoare oricărei fabrici, cu o condică de intrare și ieșire, concediu de maternitate, listă de prețuri, supervizare medicală, parfumurile și cosmeticele fiind interzise, la acea vreme fiind la mare preț mirosul natural al femeii, despre care se spunea că este cel mai puternic afrodiziac. Scriind despre acestea, i-a venit ideea titlului, însemnând pe grecește “cel care scrie despre prostituate”.
II.2. “Sinteza” lui Weininger
Adulat de unii (printre care și Emil Cioran), disprețuit până la paroxism de alții, opera lui Otto Weininger și-a pus decisiv amprenta asupra viziunii societății occidentale asupra relațiilor dintre bărbat și femeie până la cel de-al doilea război mondial, în ciuda sinuciderii sale, la nici 23 de ani, la câteva luni după publicarea principalei sale lucrări, “Sex și caracter”.
Weininger consideră că datorită faptului că, pentru un mare număr de ființe vii reproducerea nu este sexuată, actul sexual trebuie să aibă și alt rol în afară de perpetuarea speciei.
Pe de altă parte, cum la animale copulația se desfășoară doar în anumite perioade, se poate spune în același timp că nu poate fi căutată exclusiv pentru plăcere. Totuși, activitatea sexuală a omului nu este atât de strâns integrată în circuitul cauzalității naturale, fiind independentă de anotimp, ardoarea sporită ce subzistă la el primăvara fiind mult mai slabă decât chiar la animalele domestice.
Totodată, sexul la oameni nu este ceva care-și are centrul într-un punct dat sau care se manifestă printr-un anume organ, ci acționează asupra întregii ființe, manifestat în fiecare punct în parte. Lucrurile nu-s însă chiar așa de simple, știindu-se că anumite persoane de sex opus produc repulsie, altele indiferență, altele excită, până când apare un individ față de care dorința de a se uni devine necesară într-o asemenea măsură, încât întreaga lume din jur își pierde valoarea și dispare, în acest moment considerându-se că apare “iubirea”. Acest sentiment este în esență irațional, spune Weininger, însușirile ființei “iubite” fiind indiferente sau chiar urâte din perspectivă pur estetică, dar percepute ca “frumoase”, prin “pur estetic” înțelegându-se frumosul rațional, obiectiv, făcându-se abstracție de “apercepțiile sexuale”.
În acest sens, prin “iubită” se înțelege atât mama, cât și târfa sau un grup intermediar între acești poli, noțiunea nespunând nimic despre calitățile ființei în cauză, pentru că nu explică decât primul stadiu din viața aceleiași femei, la care se adaugă mai târziu al doilea, maternitatea. Această apropiere este argumentată de Weininger prin natura, mai mult sau mai puțin, “cochetă” a oricărei femei, această cochetărie nefiind niciodată lipsită de legătură cu coitul. Prin aceasta se dă bărbatului iluzia de a fi înfăptuit deja cucerirea femeii, tocmai pentru a-l stimula (fără a se fi petrecut încă asta în realitate) s-o realizeze. Acest joc în sine conduce femeie la o satisfacție a coitului indiferent dacă se va realiza în practică sau nu, pentru că prin dorința bărbatului pe care o trezește resimte ceva analog senzațiilor actului sexual, procurându-și astfel aceeași satisfacție oricând și din partea oricărui bărbat. Asta pentru că tot ce-o interesează este falusul, care exercită asupra ei un efect fascinant, hipnotizator, fiind cea ce o face pe femeie complet lipsită de libertate, pudibonderia fiind doar negare ostentativă a propriei ne-castități, negare coroborată de obicei cu crizele de isterie.
În schimb, orice iubire a bărbatului față de femeie i se adresează ei ca persoană și ființă bine definită, dotată cu calități fizice și psihice precise, spre deosebire de cea nediferențiată a mamei față de copil, indiferent că acesta e un sfânt, criminal, rege, cerșetor sau monstru.
În contrast, sexualitatea este văzută ca o simplă reacție chimică, între doi indivizi închiși multă vreme împreună apărând o dorință imperioasă, chiar dacă înainte nu exista nimic sau, dimpotrivă, manifestau repulsie. Pe aceasta se bazează și consolarea administrată în general celor care se căsătoresc din interes: atracția sexuală apare mai târziu, vine “cu timpul” (în mod surprinzător există persoane care chiar cred asta).
Astfel, pentru Weininger, dragostea și dorința devin două stări care se exclud reciproc, încât, în clipele în care un om “iubește cu adevărat”, ideea unirii fizice cu celălalt îi este de neconceput. El dă aici exemplul lui Schopenhauer, care nu a înțeles “erotica superioară”, ci doar “sexualitatea senzuală”, după ce o fată l-a părăsit brusc la Veneția pentru a se alătura poetului Byron, pe motiv că “arăta mai bine”, marele filozof ajungând la concluzia că “sexul mic de statură, cu umerii înguști, cu coapsele late și cu picioarele scurte a putut fi numit frumos doar de către intelectul masculin întunecat de instinctul sexual”. Nu doar că există “iubire platonică”, ci există DOAR “iubire platonică” la sinucigașul preferat al naziștilor, el dând aici exemplul Diotimei lui Platon, pentru care “iubirea” nu se raportează la frumos, ci la crearea, la nașterea frumosului, la nemurirea spiritului, așa cum actul sexual se raportează la perpetuarea speciei.
II.3. Situația contemporană
Odată cu apariția “celei de-a treia femei” (ironica, sofisticata, autonomă, lipsită de prejudecăți, alegându-și ostentativ “propria cale”, spre deosebire de prima, satanizată, sau a doua, idolatrizată, ambele fiind determinări mitizante plăsmuite de interesele bărbaților, în funcție de specificul epocii) au apărut și protestele contra disoluției oricărei relații interumane între cele două sexe.
În mod surprinzător, cele mai virulente critici au fost aduse de o femeie, Esther Vilar, prin cartea “The manipulated man”.
Principala idee a volumului este că femeile nu sunt oprimate de bărbați, cum consideră “a treia femeie”, ci mai degrabă au ajuns să-i controleze în relație spre avantajul lor, fără ca bărbații să conștientizeze asta.
Printre cele mai des uzitate strategii este “a-i prinde în capcana sexului”, Vilar considerând că bărbații au fost antrenați și condiționați de femei, asemănător modului în care Pavlov și-a dresat câinele, să devină sclavii lor. Drept compensare pentru munca lor, bărbații primesc periodic răsplata folosirii vaginului unei femei. Tinerii băieți sunt încurajați să fie lipsiți de inhibiții și să-și asocieze masculinitatea cu abilitatea de a întreține cât mai multe relații sexuale cu femei. Tinerelor fete, dimpotrivă, li se inculcă inhibiții și învățate să creadă că imaginea lor ar fi afectată negativ de relațiile intime cu mulți bărbați.
Drept urmare, fetele cresc într-un mediu unde bărbații doresc sex, în timp ce femeile nu.
În același timp băieții sunt descurajați de la a se masturba, prin inocularea rușinii și a vinovăției, în timp ce același act nu este explicit condamnat în cazul fetelor. Această formă de “castitate emoțională” este o încercare de a îndepărta bărbații de autosatisfacere, pentru a o căuta exclusiv în femei, motivul clasic fiind că “intimitatea sexuală” (considerată dorință masculină) este de o prioritate mai mică decât “securitatea și asigurarea resurselor” (dorința feminină), însă cum eliberarea sexuală este o prioritate reală, superioară ambelor, femeile au reușit prin asta să-și îndrepte întreaga “energie vitală” masculină asupra lor.
Femeile s-au obișnuit să facă sex “când am chef”, dar nu când “sunt indispusă”. Totuși, aceste afirmații se traduc prin “când te porți cum vreau, atunci am chef și vei fi recompensat cu sex”, precum și “dacă nu faci cum vreau, atunci devin indispusă și vei fi pedepsit de mine prin reținerea de a face sex”.
O altă strategie învățată pe de rost din “rahatul de PR al Hollywoodului” este “folosește lauda pentru a-i controla prin administrarea ei judicioasă”.
Încă de la vârste fragede, băieții sunt condiționați să urmeze normelor sociale de către mame și fete, prin care femeile își construiesc nevoile. Aceste norme au ca element comun că supralicitează slăbiciunea fizică și emoțională a fetei față de băieți, ca un rezultat oferind dreptul femeii de a construi reguli între sexe care se pliază exclusiv pe nevoile ei, ignorându-le pe ale partenerului. Cele mai cunoscute exemple sunt ale cavalerismului, eticheta întâlnirilor și manierele.
De la un bărbat se așteaptă să abordeze femeia, să stabilească circumstanțele întâlnirii și să inițieze contactul intim, cu tot riscul de a fi respins. De asemenea se așteaptă de la el să plătească menținerea relației și costul întâlnirii, să ajute femeia să iasă din mașină, să-i deschidă ușa, să-i preia paltonul, să-i aranjeze scaunul, s-o ajute să se așeze, să umble pe partea trotuarului dinspre drum și multe alte lucruri pe care le-ar putea face și ea. Dacă face toate astea, el este recompensat cu lauda de a fi “un adevărat gentleman” sau “cunoscător al femeii”. Dacă își sacrifică viața personală și pasiunile, astfel încât nevasta să poată sta acasă în timp ce el muncește pentru a asigura bunăstarea gospodăriei, este recompensat cu titlul de “bun soț”, în caz contrar fiind etichetat drept “ratat” sau “putoare ordinară”.
Din alt registru face parte “șantajul emoțional”. Băieții sunt descurajați de la a plânge, învățând să-și controleze canalele lacrimare din pruncie. Dacă totuși se întâmplă să izbucnească în lacrimi la o vârstă înaintată, este pentru că emoția a fost prea puternică, trecând peste controlul conștient.
Pe de altă parte, fetițele nu sunt descurajate să-și arate emoțiile, putându-și controla numărul de lacrimi, din acest motiv bărbații crezând că emoția este reală, deși de cele mai multe ori nu e.
Drept urmare, femeile vor recurge frecvent la reacții melodramatice pentru a se face voia lor, fiind incluse aici plânsete, văicăreli, strigăte sau indiferență și tăcere până ce le vor fi acceptate cererile.
Prin aceleași metode, vor încerca în dese rânduri să-l facă să se simtă prost, rușinat sau vinovat pentru un comportament cu care nu sunt de acord. De exemplu, dacă nu se pliază regulilor ei de dating, îl va face “labagiu”, îl va eticheta drept “zgârcit” sau îl va face să se simtă prost în privința sexualității sale.
Îi va scoate ochii că se întâlnește cu alte femei, dar va aștepta de la el să “aștepte până e pregătită” înainte de a face sex. Aceasta este o încercare de a-l face să creadă că nu există alt mijloc de intimitate sexuală decât ea, după care să-l “înfometeze sexual” și să se folosească de asta ca o recompensă pentru declarații ca “te iubesc” sau oficializarea relației. Îi va putea chiar spune că “am regula unei luni”, iar dacă nu-i de acord cu asta înseamnă că n-o respectă, în același timp permițându-și să ignore dorințele bărbatului și să se elibereze de presiunea respectului pentru el.
O nouă etapă a “minciunilor femeilor” (deși propriu-zis nu se pot numi așa, conform lui Weininger, pentru că a minți implică posibilitatea de a spune adevărul, ceea ce nu e posibil în cazul lor, cum se observă în romanul “Minciunile femeilor” de Ludmila Ulitkaia, unde personajul principal, Jenia, pare că suferă la descoperirea fiecărei minciuni, dar… e și ea femeie, așa că se ajunge la paradoxul lui Epimenide) poate fi surprinsă în “noul Trainspotting” sau “Votca-Cola” de Irina Denejkina, unde tânăra autoare frustrată de nici 20 de ani imaginează orgii “a la Sade”, consum excesiv de droguri și alte “decadențe comerciale”, sub sloganul “nimeni nu datorează nimănui nimic”, cu singurul scop de a se îmbogăți ca să nu datoreze nimănui nimic (decât cumpărătorilor).
Revenind la problema modernă a relațiilor intime, o spectaculoasă răsturnare asupra acestora a fost produsă de raportului profesorului Alfred Kinsey (1894-1956), care cuprindea, printre altele (ca de exemplu că 37% dintre bărbații americani avuseseră, cel puțin odată, un contact homosexual), că femeile care nu avuseseră contacte sexuale până în noaptea nunții întâmpinau greutăți în a avea o viață sexuală satisfăcătoare.
Mai mult, Kinsey considera că fiecare ființă ar trebui sa facă sex cât mai mult posibil, “iubirea este, pentru a simplifica, neimportantă”. El a fost contestat chiar și de directorul de atunci al FBI, faimosul homosexual J. Edgar Hoover, care spunea că “simțul bărbatului de decență îi dictează acestuia ce este normal și ce nu… când populația Americii, formată din tineri și bătrâni, va ajunge să creadă că nu există un lucru bun sau rău, normal sau anormal, cei care vor să distrugă civilizația vor înregistra o mare victorie asupra felului în care trăim”.
La aproape 50 de ani de la moartea lui Kinsey, o scenă memorabilă din serialul “Totul despre sex” i-a confirmat teoria.
Făcându-se portavocea femeii contemporane, protagonista serialului, după ce petrece o serie de momente “intime” cu partenerul ei student, care ajunge să exclame “A fost extraordinar. Cred că te iubesc”, îi răspunde acestuia “Nu, Sam, asta nu e iubire. E sex”. Așadar, “iubirea” a murit (dacă a existat cu adevărat vreodată), sub presiunea timpului tot mai limitat pe zi ce trece, în epoca postindustrială ești obligat să “intri și ieși cu maximum de plăcere și cu minimum de probleme”. În același timp, numeroase femei contestă importanța acordată aspectului fizic într-o relație și transformarea trupului femeii într-un obiect sexual, media neacordând suficientă importanță intelectului, integrității sau personalității lor (iar dacă li se acordă importanță intelectului, integrității sau personalității lor, se închid în toaletă, plângând de ciudă că altele sunt dorite ca obiecte sexuale).
În concluzie, orice formă de “iubire” este doar minciună sau, așa cum spunea Cioran în “Tratat de descompunere”, iubirea este o întîlnire între două salive, iar toate sentimentele își trag absolutul din mizeria glandelor.
III. Siguranță vs. libertate
III.1. “Teroriștii” amenință siguranța Americii
La finalul alegerilor prezidențiale din America anului 2000, aproape toate rețelele de televiziune îl anunțau drept iminent câștigător pe candidatul democrat Al Gore. Singura necunoscută rămânea statul Florida.
Când canalul NBC a anunțat victoria democratului, pe fir a intrat cealaltă mare rețea de televiziune, FOX News, al cărui consultant era John Prescott Ellis, vărul candidatului republican, George W.Bush, care cu ajutorul guvernatorului statului respectiv, fratele Jeb Bush, a reușit să măsluiască rezultatele și să iasă câștigător.
Contestat vehement de alegători, faimosul președinte a plecat într-o vacanță prelungită, până pe data de 11 septembrie 2001, aniversarea a 11 ani de la discursul tatălui său, George H. Bush (care în momentul atacului “terorist” se afla la conferința anuală a acționarilor Carlyle Group, alături de Shafiq bin Laden, fratele lui Osama) despre “instaurarea unei noi ordini globale”, dar totodată și aniversarea a 60 de ani de la începutul construcției clădirii Pentagonului (la 11 septembrie 1941).
Acesta a fost cel mai bun moment pentru el să iasă în față și să declare concetățenilor săi mâncători de hamburgeri că atacul i-a aparținut fostului său partener de afaceri, Osama Bin Laden, și a rețelei Al Qaeda, ai cărei membri au reprezentat excepția de la blocarea tuturor zborurilor în zilele de după ,,teroare”.
Atacul a reprezentat o adevărată „mană cerească” pentru interesele conducătorilor poporului în care libertatea și democrația „se mănâncă pe pâine”, ei emițând faimoasa „Patriot Act”, prin care se dădea liber monitorizării complete a convorbirilor telefonice, a Internetului, până și a tuturor cărților cumpărate sau împrumutate de proprii cetățeni.
Cu această ocazia s-a dat totodată liber războaielor „de răzbunare, pedepsire și prevenire”, mai întâi în Afghanistan, apoi în Irak, țări despre care se presupunea că au legături cu, și sponsorizează din umbră, așa-zișii „teroriști”.
Toate acestea nu se puteau întâmpla fără ajutorul neprețuit al televiziunilor prostituate gen CNN, aflate în slujba „păpușarilor”, care au livrat veșnica imagine eroică a luptătorului pentru eliberarea oprimaților și pedepsirea răufăcătorilor.
III.2. ,,Profesorii” americanilor de azi…
„Aceeași piesă, doar măștile diferă”, ar spune Eminescu despre recentele “războaie preventive” din Irak și Afghanistan, fericit că a învățat suficientă germană ca să-l înțeleagă pe Schopenhauer, ultimul și el fascinat de “păpușarul” sub formă de voință oarbă (adulat ulterior în “grupul Bilderberg”, precum și de societatea “Skull and bones”, demni urmași ai unităților SS), care pune-n funcțiune marionetele “bipede, fără pene și cu unghia lată”.
Încă din secolul XVIII, Kant susținea că libertatea nu e un dar cu care e înzestrată natura umană, ci o sarcină, nu este ceva dat, ci o cerință, un imperativ etic. Trebuind creată pentru a o avea, libertatea nu este o moștenire naturală, prin urmarea instinctelor naturale omul alegând dependența de forțe exterioare.
Acest imperativ etic devine mai greu de îndeplinit când intervine o criză socială acută, în care întreaga viață publică e în prag de colaps, când individul manifestă neîncredere în forțele proprii. În acest moment intră în scenă statul totalitar, care promite rezolvarea dilemei, prin suprimarea libertăților cetățenești, despovărându-i pe aceștia de responsabilități, în această stare de hipnoză colectivă ei confundând “somnul rațiunii” cu libertatea.
Revenind la “munca de tinichigiu” (pentru a nu continua în registrul filosofic blamat de zeul unor somități ca Patapievici, Liiceanu sau Ungureanu), trebuie arătat “cum” s-a acționat. Ca principală referință am ales “Cinci milenii de manipulare”, unde Bogdan Teodorescu descrie mecanismele care au făcut posibil în majoritatea culturilor ca o mică parte să reușească menținerea majorității în sclavie mentală.
După cum se știe, eforturile de război ale tuturor părților beligerante din al doilea război mondial au fost finanțate de aceiași industriași, aceștia obținând profituri colosale din vânzarea armelor care au ucis peste 70 de milioane de persoane. Pentru ca populația să aibă motive la susținerea unui asemenea măcel, s-a pus în scenă piesa „Pearl Harbour”, motivul perfect ca SUA să riposteze și să renunțe la neutralitatea de până atunci.
La scurt timp după atac, George Marshall, șeful Statului Major al armatei americane, i-a ordonat celebrului regizor Frank Capra să realizeze – pentru prima dată în istoria noastră – (se pare că nu și ultima, sic) o serie de filme documentate și bazate pe informații factuale, care “să explice băieților noștri de ce ne aflăm în luptă și care sunt principiile pentru care luptăm”.
Deși reticent la început, marele regizor s-a pus pe treabă, studiind documentarul nazist „Triumful voinței”, realizat de Leni Riefenstahl în 1935, despre care nota că nu trăgea cu tunul, nu lansa bombe, dar ca armă psihologică destinată distrugerii voinței de a rezista era letal ca un tun sau ca o bombă.
Acest „Triumph des Willens” debutează cu muzica lui Richard Wagner și cu textul „Film făcut la ordinul Fuhrerului la 20 de ani de la izbucnirea războiului mondial, la 16 ani de la începutul mizeriei Germaniei și la 19 luni de la începutul Renașterii germane”. Se prezinte modul în care Hitler sosește la Nurnberg cu avionul, după ce trece de stratul de nori, se vede orașul și oamenii care se pregătesc pentru miting. Avionul planează deasupra lor și umbra acestuia pare că le indică direcția în care trebuie să meargă, regizorul remarcând: „Soarele dispăruse în spatele norilor. Dar, când Fuhrerul sosește, razele soarelui inundă cerul, cerul hitlerist”.
În același registru, documentarul lui Capra, intitulat „Why we fight” (“de ce omorâm alți oameni”), prezintă idei ca: războiul “dintre lumea liberă și o lume de sclavi” (câtă lipsă de originalitate la regizorii actuali, nici măcar sloganul nu-s în stare să-l schimbe), „există o conspirație mondială a totalitarismului” (acum terorismului), „dacă nu ne implicăm acum în război, Axa va cuceri întreaga lume și apoi se va năpusti asupra Americii”. Mai sunt prezentate avioane nemțești bombardând orașele și omorând civili, cu textul mirobolant „În 90 de minute, 30000 de bărbați, femei și copii au murit în timpul bombardamentului sălbatic al Rotterdamului” (de parcă nu așa se-ntâmplă în orice război, de parcă la Hiroshima și Nagasaki au murit legume!).
“Cireașa de pe tortul de rahat” este însă prezentarea „Memoriului Tanaka”, un presupus material redactat de prim-ministrul japonez Tanaka Giiki, prin care se prezenta o presupusă strategie de cucerire a Asiei și de atacare a SUA, care după toate probabilitățile n-a existat niciodată.
După realizarea filmului, s-a alcătuit o echipă de sociologi și psihologi, care să studieze efectele propagandei de război asupra propriei armate. Rezultatele au demonstrat că singurele efecte au fost la nivelul acumulării de informații și al orientării opiniei: 65% au declarat că filmele oferă o imagine veridică a ceea ce se întâmplă, 33% au menționat că uneori perspectiva era partizană și doar 12% că faptele sunt prezentate dintr-o perspectivă accentuat partizană, incorectă.
Motivul acestui gen de film este că, în țările netotalitare, activitățile care în timp de pace ar fi depășit cu mult litera constituției și regulile democratice au putut fi justificate prin starea de război. Așa se face că absolut toată lumea a luptat pentru și în numele libertății pe care ceilalți intenționau s-o răpească.
Lipsa motivării suplimentare a soldaților prin expunerea la propagandă pornește de la expunerea lor de multă vreme la ideea de izolaționism, din timpuri imemoriale conducătorii de oști considerând lipsa de dubii a subalternilor în legătură cu motivul luptei ca atributul lor fundamental.
În statele totalitare aceeași situație. Un afiș răspândit între militarii sovietici reprezenta o tânără cu mâinile și picioarele legate, pe care era scris: „ce s-ar întâmpla dacă iubita ta ar fi astfel legată de fasciști? (în prezent s-ar sesiza grupurile feministe, apărând drepturile femeilor de a practica stilul sexual „bondage”). Întâi ar viola-o (tot feministele ar putea replica aici că fiecare are dreptul să pună-n practică fantezii implicând renunțarea), apoi ar arunca-o sub un tanc! Sarcina ta este sa impiedici violatorul să-ți necinstească fata”.
În domeniul filmului, „Alexandr Nevski” (1938) de Serghei Eisenstein a fost în primă fază interzis din cauza prezentării conflictului dintre teutoni și slavi (la acea dată statul sovietic era aliat al “Reichului”, eliminând orice formă de provocare la adresa acestuia), pentru ca, după iunie 1941, să fie pus din nou în circulație. Dovada geniului lui Eisenstein stă chiar în declarația inamicului Goebbels, care spunea despre un alt film al său, „Crucișătorul Potemkin”, că oricine nu are păreri politice formate poate ajunge bolșevic după vizionare.
Situația descrisă începe odată cu inventarea cinematografului, unde s-a pornit de la axiomele că cei buni înving, cei răi plătesc, există justiție, familia este întotdeauna soluția, copiii ar trebui să asculte de părinți, dar și părinții să aibă grijă de copii, munca este până la urmă răsplătită, ca și fidelitatea, curajul, patriotismul, cinstea…, Marshall McLuhan scriind despre film că este un substitut al realității și nu un mijloc de a o reconstrui.
Totuși, cinematografele erau în slujba statului. De exemplu, în Germania, biroul pentru scenarii controla fiecare scenariu, precum și biografia autorului acestuia. De asemenea, se trimiteau indicații scenariștilor privind temele asupra cărora ar trebui să se concentreze. După ce filmul era terminat, el trecea prin „Oficiul de Cenzură ar Filmelor”, unde erau solicitate modificări de ultimă oră, scene care nu puteau fi acceptate sau replici de introdus, iar în final se ajungea la “Oficiul General al Cenzurii”, care trebuia și el să-și dea acordul. În perioada anilor respectivi, mai exact în 1936, Goebbels a interzis jurnaliștilor critica de film, acestora nefiindu-le permise decât relatări despre conținut, fără a pune în discuție calitățile sau defectele.
Cea mai tristă situație a cinematografului s-a manifestat (și încă se manifestă) în SUA, unde, sesizând că duminica este principala zi de mers la film, și că astfel nu se mai frecventează bisericile, mai mulți lideri religioși au înființat în mai multe orașe o coaliție pentru atenta supraveghere a fenomenului.
Așa că s-a adoptat aici așa-numitul „Cod Hays”, care stipula printre altele că instituția căsătoriei și căminul familiei trebuiesc prezentate la superlativ, iar formele josnice de relații sexuale nu trebuiesc prezentate ca acceptabile sau răspândite, relațiile între rasele albe și neagră sunt interzise, nu se vor face comedii despre seducție sau viol, interzicerea referirilor tendențioase , ironice sau critice la adresa oricărei forme de cult, a prezentării preoților în manieră comică sau negativă, precum și tratarea cu respect a ceremoniilor religioase (trăiască statul comunist creștin!!!).
Din cauza acestui cod, s-au ivit numeroase situații hilare, ca de exemplu în filmul „Casablanca”, unde deși spectatorii ar fi dorit ca Bogart să rămână cu Bergman (în rolul ei era căsătorită cu altul), scenariul a trebuit astfel conceput încât despărțirea să fie imposibilă. O excepție de eludare, care a provocat un mare scandal, s-a petrectut în „Pe aripile vântului”, unde protagonistul a folosit expresia „I don’t give a damn” („mă doare-n cot”), în loc de „I don’t care” (nu-mi pasă).
În concluzie, trebuie spus că singura metodă de a scăpa manipulării este dezvoltarea unei gândiri critice, lipsite de idealizări etatiste. Rămâne însă de văzut dacă natura umană este capabilă să susțină această renunțare la minciunile convenabile și nu va cădea în spiritisme ieftine.
IV. Pace vs. bunăstare
“Cred că instituțiile bancare sunt mai periculoase decât armatele regulate… dacă poporul american va permite băncilor private să controleze problema cursului monetar… băncile și corporațiile care vor apărea în jurul lor vor deposeda oamenii de proprietate, până când copiii lor se vor trezi fără un acoperiș deasupra capului, pe continentul cucerit de părinții lor” (Thomas Jefferson, al treilea președinte al SUA).
“Dați-mi controlul asupra furnizorilor de bani ai unei țări și nu-mi pasă cine-i face legile” (Mayer Amschel Rothschild).
Fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, declara în 21 mai 1992 la conferința Bilderberg de la Evian (Franța): „Astăzi America ar fi scandalizată dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea (referindu-se la protestele din 1991). Mâine – ea ne va mulțumi! Asta este cu atât mai evident dacă li s-ar spune că există o amenințare externă (o invazie extraterestră, sau de ordin terorist), fie ea reală sau doar declarată, care ar amenința existența Americii. În acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga să îi scăpăm de această nenorocire. Toată lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunăvoie în favoarea garantării bunăstării și a siguranței de către Guvernul Mondial”. Dar Kissinger nu era deloc original.
În 1743, la Frankfurt pe Main, sub numele de Mayer Amschel Bauer, s-a născut cel ai cărui urmași vor ulterior influența decisiv cursul istoriei mondiale.
Fiul unui simplu cămătar, el avea să-și schimbe numele la moartea tatălui său în 1755 și să formeze dinastia Rothschild, după hexagonul roșu care trona la intrarea în casa părintească.
În deceniul 6 al aceluiași secol, Mayer Amschel ajunge în relații apropiate cu prințul William IX de Hesse-Hanau, considerat printre cei mai bogați monarhi ai continentului, bogăție dobândită prin “împrumutul” pe sume colosale către țări străine a celebrilor, în epocă, soldați hessieni. Așa se face că în 1769 el ajunge principalul bancher al curții lui Hesse-Hanau.
Fiind acum în posesia unei averi relativ considerabile, Mayer Amschel îl finanțează pe Adam Weishaupt, care la 1 mai 1776 înființează organizația secretă “Vechii căutători de lumină din Bavaria”, cunoscută și ca “Ordo Illuminati” (Ordinul Iluminaților). Puternic influențată de ideile voltairiene ale epocii, această organizație își propunea, printre altele, abolirea:
– monarhiei și a oricărei puteri ordonate, precum și a tuturor religiilor
– proprietății private și a moștenirilor de orice fel
– patriotismului, naționalismelor
– familiei (eliminarea căsătoriei și educarea în comun a copiilor)
Se spune că “Iluminații” avea la început doar cinci membri: Adam Weishaupt, Mayer Amschel Bauer (Rothschild), Kollmer (care l-a initiat in 1771 pe Weishaupt in practicile oculte egiptene), Francis Dashood (initial membru in “Satanic Hellfire Club”) si Alphonse Donatien de Sade. Cu acesti cinci oameni s-a pornit schimbarea lumii, începând cu anul 1778 (anul morții lui Voltaire). Despre puterea organizației condusă de Weishaupt și finanțată de Rothschild, putem să ne face o idee exactă dacă aruncăm o scurtă privire asupra lumii, în fiecare an, de 1 mai.
În plus, ei au instituit compartimentalizarea “structurii piramidale”, utilizată mai apoi de toate marile corporații, prin care indivizii de la bază nu aveau nicio idee despre scopul întregului, funcționarii fiind preocupați exclusiv de îndeplinirea sarcinilor mărunte aflate în responsabilitatea lor, în timp ce “ochiul Big Brother” vedea și decidea întreaga direcție.
După ce în 1806 Napoleon își anunță obiectivul de a îndepărta toți hessienii de fața pământului, prințul William decide să părăsească Germania, refugiindu-se în Danemarca, lăsându-și întreaga avere pe mâinile lui Mayer Amschel. Beneficiind acum de una dintre cele mai mari averi ale vremii, el o distribuie celor cinci fii ai săi, care deschid “sucursale” la Frankfurt, Viena, Napoli, Londra și Paris.
În urma morții fondatorului dinastiei în 1812, afacerea este preluată de Nathaniel Rothschild, care decide să-l finanțeze pe ducele de Wellington din Londra, în același timp ce fratele lui, Iacob, îl credita pe Napoleon din Paris, punând astfel bazele politicii de a finanța ambele tabere ale unui război.
După victoria englezilor la Waterloo, Nathan avea să iasă cu un profit de 2000%, dându-i astfel control complet asupra economiei britanice. Astfel, ideea lui Heraclit, conform căreia conflictul este regele și tatăl tuturor, pe unii el ii face zei, pe altii oameni, pe altii sclavi, pe altii liberi, capătă valențe cu siguranță nebănuite la vremea lui. În acest context, la moartea ei din 1849, Gutle Schnapper-Rothschild, nevasta fondatorului, avea să declare: “Dacă fiii mei n-ar dori războaie, atunci nu ar mai fi deloc”.
După ani de prosperitate economică fără precedent, imperiul Rothschild primește prima lovitură în 1837, când președintele SUA, Andrew Jackson, reușește să desființeze banca deținută de ei, care avea să fie reinstituită abia în 1913.
Totuși, ei nu se dau bătuți așa ușor și, după tentative eșuate pe lângă Abraham Lincoln de a le permite intrarea pe piața americană, se folosesc de un agent al lor pe nume John D. Rockefeller, care în 1870 avea să înființeze compania Standard Oil și să devină primul miliardar în dolari din istorie (de mulți considerat cel mai bogat om care a trăit vreodată). El a mai finanțat și fondat asociația națională pentru educație din SUA, formulându-i totodată și calea pe care va marșa aceasta în viitor: “Nu vreau o națiune de gânditori, vreau o națiune de muncitori”.
În 1891 ziarul laburiștilor din Anglia scria despre dinastia Rothschild că este cauza mizeriei și calamităților care au lovit Europa în întreg secolul 19, acumulându-și fabuloasa avere în principal prin instigarea la războaie a unor națiuni care nu ar fi trebuit să se certe niciodată. Cum astfel de comentarii se înmulțeau în presă, familia a decis să cumpere Reuters, cea mai mare agenție de presă a vremii, iar criticile au dispărut brusc.
“Eliberarea” a venit în 1913, mai întâi prin instituirea unui fel de ANI (Anti Defamation League), care-i cataloga drept antisemiți pe cei care contestau elita globală, dar mai ales prin constituirea Rezervei Federale a SUA (cu profituri estimate la 150 de miliarde de dolari pe ani, dar care nu pot apărea în presă, deoarece încă din 1914 ei controlau Reuters și Havas).
După care au urmat două războaie în care au finanțat ambele părți, precum și împrumuturi exorbitante pentru reconstruirea țărilor distruse. Așa se face că începând din 1913 până azi, câțiva indivizi au puterea de a tipări câți bani doresc, singurul lor scop rămânând obținerea puterii depline asupra celorlalți.
În acest sens, futurologul Jacques Attali prevede apariție unei faze de “hiper-conflict” de războaie perpetue, toate marile puteri industriale intrând într-o nouă fază de înarmare, pentru că în astfel de perioade, după cum am arătat până acum, afacerile prosperă. Noile instrumente de propagandă vor convinge oamenii că războaiele sunt necesare, accentul fiind pus competiția acerbă pentru resursele naturale, ca petrolul sau apa.
Într-un final, va ieși la suprafață o hiperdemocrație, în care umanitatea va reuși în final să pună în practică o societate bazată pe pace și prosperitate. Tot Attali mai prevede și că în 2050, 1 miliard de persoane vor locui în 50 de megalopolisuri, printr-o “hipermatematică”, fiecare cu o populație de peste 20 și chiar peste 30 de milioane de locuitori
Purtătorul de cuvânt al “oligarhilor” rămâne totuși Francis Fukuyama, care prevede un apropiat “sfârșit al istoriei”, în sensul că se va ajunge într-un viitor apropiat la o stare în care va înceta orice progres în ceea ce privește dezvoltarea instituțiilor și a principiilor subiacente acestora, din cauză că “marile întrebări” au primit răspuns. Pentru Fukuyama, principalul pericol împotriva acestei stări idilice este reprezentat de recenta descifrare a genomului uman, care dă posibilitatea oamenilor de știință să producă în laborator organisme în funcție de anumite interese individuale. El lansează un apel către comisiile abilitate, pentru o mai strictă legislație în acest domeniu și folosirea noilor tehnologii doar pentru evitarea stărilor patologice. Totuși, Fukuyama nu răspunde criticilor adresate în trecut de gânditorul francez Michel Foucault, care a atras atenția asupra imposibilității de a face distincții între stări normale și patologice. Situație cam ciudată, ținând cont că Fukuyama face parte din comitetul național american de bioetică și astfel decide politicile guvernamentale în această privință.
V. Credință vs. Rațiune
„Rațiunea este pentru filosof ceea ce grația este pentru creștin“ (Denis Diderot)
V.1. Afacerea Łyszczyński
Printre primele conflicte care au opus în mod direct credința și rațiunea se află imensul scandal provocat în Polonia de uciderea învățatului Kazimierz Łyszczyński (1634-1689), singurul caz cunoscut de nobil executat în secolul 17 pentru opiniile sale.
După opt ani în care a studiat filosofia ca iezuit și o scurtă carieră de avocat în beneficiul aceluiași ordin pe probleme de cadastru, Łyszczyński tocmai citea o lucrare a teologului Henry Aldsted, intitulată “Theologia Naturalis”, care încerca să dovedească existența divinității. Însă argumentele prezentate i se păreau atât de neconvingătoare, încât s-a hotărât să-și noteze contradicțiile întâlnite, scriind în mod sarcastic pe marginea unor argumente “așadar, Dumnezeu nu există”.
Acest fapt a fost descoperit de nunciul din Brest (din actualul Belarus), Jan Kazimierz Brzoska, care, datorându-i lui Łyszczyński o importantă sumă de bani, l-a acuzat de ateism, dându-i lucrarea adnotată episcopului de Poznan.
Brzoska a mai furat și predat curții o copie a scrierii private din 1674 a lui Łyszczyński, “De non existentia Dei”, primul tratat filosofic polonez privind realitatea dintr-un punct de vedere rațional. Deși a intervenit însuși regele Jan Sobieski, strămutându-i procesul la Vilnius, dieta de acolo a decis să i se taie limba, “instrument de cruzime contra Domnului”, după care să fie decapitat, iar tratatul ars. Fragmentele rămase în urma citării lor de către acuzare, permit reconstituirea imaginii unuia dintre cei mai mari raționaliști de dinaintea Iluminiștilor francezi, cuprinzând următoarele idei:
– o cerere adresată teologilor să nu stingă lumina rațiunii, “nu lăsați să se stingă soarele acestei lumi”, să nu coboare divinitatea din cer, atribuindu-i imposbilul, prin caracteristici și atribute contradictorii;
– omul este creatorul lui Dumnezeu, care este un simplu concept. Astfel, oamenii sunt arhitecții divinității, care nu este o ființă adevărată, ci “o entitate existând doar în minte, himerică prin natura sa”;
– religia a fost construită de persoane fără religie, ca să poată fi ei înșiși venerați, pietatea de cei fără pietate, frica de neînfricați, ca ceilalți să se teamă de ei; orice doctrină, fie ea logică sau filosofică, lăudându-se a fi “învățătura Domnului”, este falsă;
– poporul simplu este înșelat de șmecheri prin promovarea unei divinități care să-i oprime în folosul lor;
– nu deținem în noi și în nimeni altcineva un imperativ al rațiunii, care să asigure adevărul revelației divine, căci dacă ar exista o asemenea revelație, atunci fiecare ar trebui s-o recunoască neîndoielnic și nu ar contrazice spusele lui Moise și ale Evangheliei – ceea ce nu se întâmplă – și nu ar mai exista alte congregații și adepți ai lor ca Mahomed etc. Nu se cunoaște un asemenea imperativ și există nu doar dubii, dar unii chiar neagă revelația, iar aceștia nu sunt proști, ci înțelepți, care printr-o argumentație rațională demonstrează exact contrariul, ceea ce fac și eu aici, că Dumnezeu nu există.
Influențat de Łyszczyński, Mihail Bakunin (1814-1876), “tatăl anarhismului modern”, avea să sintetizeze: “Dumnezeu există, deci nu există legi naturale, iar lumea este un haos. Lumea nu este un haos, ea este structurată în ea însăși, deci Dumnezeu nu există… Dumnezeu există, deci omul este sclav. Omul e liber, așa că Dumnezeu nu există. Desfid pe oricine ar vrea să iasă din acest cerc, iar acum să alegem”.
V.2. Viziuni asupra problemei
În secolul V î.Hr. Diagoras din Melos a decis să dezvăluie ritualurile secrete ale Misterelor Eleusine, cu scopul asumat de a-și face contemporanii să gândească. Într-o altă dispută, un prieten i-a atras atenția, spunându-i “Crezi că zeii n-au nicio grijă de noi? Uită-te la toate reprezentările astea cu atâția oameni au scăpat de furtuni rugându-se zeilor, care i-au dus în siguranță la țărm”, la care Diagoras a replicat “Da, într-adevăr, dar unde sunt picturile cu toți cei care au naufragiat și au pierit în valuri?".
După aceea, a urmat o lungă perioadă în care s-a încercat punerea în acord a celor două viziuni asupra lumii, rațiunea de obicei fiind subordonată superstițiilor, ca în cazul scolasticilor.
O excepție notabilă e poemul lui Titus Lucretius Carus (99 î.Hr.– 55 î.Hr.), “De rerum natura”. Conform lui Lucretius, principalul scop al poemului era să elibereze mintea contemporanilor de frica de moarte, prin expunerea sistemului lui Epicur. Lucretius identifică superstiția (“religio”, pe latină) prin faptul că puterile supranaturale ale zeilor ar fi creat lumea și intervin în ea. El se ridică împotriva fricii, demonstrând prin observații și argumente logice că evenimentele care se petrec în lume se supun în totalitate legilor naturii, cum ar fi interacțiunile regulate, dar fără scop, ale atomilor în spațiul gol, în locul locul voinței zeilor.
Pe de altă parte, moartea este văzută ca disiparea materiei minții, în cazul omului, corpul fizic fiind recipientul care conține mintea (mens) și spiritul (anima), așa că nici mintea, nici spiritul nu pot supraviețui independent de corp. Așadar, ca o simplă încetare de a fi, moartea nu este nici bună, nici rea, complet lipsit de senzații și gândire, un mort nu poate regreta viața. El explică această frică printr-o proiecție a traumelor suferite în timpul vieții, a durerilor pe care doar o minte vie le poate simți. Lucretius consideră că cei care se tem de prezumtiva non-existență veșnică de după moarte, ar trebui să se gândească la eterna non-existență de dinaintea nașterii, pe care n-o iau de obicei în calcul.
Ideea lui Lucretius și-au găsit un susținător mai apropiat de noi în Karl Marx, pentru care experiența religioasă este în același timp expresia suferinței reale, dar și un protest împotriva ei. Religia este astfel oftatul ființei oprimate, inima unei lumi fără inimă, sufletul unei lumi neînsuflețite, “opiul poporului”.
Printre cei mai fanatici susținători ai credinței împotriva rațiunii de după epoca medievală s-a numărat, mai ales în a doua parte a vieții, Blaise Pascal (1623-1662), autorul faimosului pariu, care, deși un mare matematician și fizician, prevedea că ar fi în avantajul nostru să avem credință, pentru că astfel putem obține o răsplată infinită, în timp ce rațiunea are o răsplată necesarmente finită. Singura filosofie care poate fi practicată responsabil în fața disperării este încercarea de a contempla toate lucrurile din punctul de vedere al mântuirii, perspectiva trebuind adaptată așa încât să se înstrăineze de pământ, pe care să-l vadă ca suprema deșertăciune, din perspectiva luminii mesianice.
Nu de aceeași părere era și Friedrich Nietzsche (1844-1900), care, la două secole după Pascal, consideră societatea bazată pe fundamente iudeo-creștine ca o stare de ipocrizie generalizată, în care indivizii promovează iubirea și bunătatea, dar în același timp se bucură de condamnarea și pedepsirea altora pentru urmarea impulsurilor pe care ei înșiși le visează, dar le condamnă în mod public. Ca soluție la această problemă, filozoful face un apel la “elementele viguroase” ale societății să-și rupă lanțurile autoimpuse și să-și disperseze puterea, sănătatea și vitalitatea drept modele demne de urmat în lume.
Odată cu avântul științei din secolul XVII și XVIII, o nouă formă de scolasticism a apărut, de această dată sub forma deismului, care acum îi trimitea la ghilotină pe cei care porneau de la credință la rațiune și nu invers ca înainte.
Deiștii, având aderenți de marcă pentru acea vreme, ca Voltaire, Rousseau, David Hume, lordul Shaftesbury, Bolingbroke, primii președinți americani, considerau că un zeu suprem a creat Universul și că acest adevăr poate fi determinat folosindu-se rațiunea și observarea lumii naturale, credința oarbă devenind superfluă. Ei respingeau posibilitatea intervenției divine în afacerile umane, cum ar fi miracolele și alte deliruri, Creatorul fiind asemenea unui “ceasornicar”.
Programul deiștilor a fost susținut și de Maximilien Robespierre (1758-1794), care în timpul “Terorii” a formulat principiile religiei oficiale: “nu este El, a cărui mână nemuritoare, care a gravat în inima omului codul justiției și egalității, a scris aceste condamnări la moarte ale tiranilor? Nu este El, cel care de la începutul timpului, a decretat pentru totdeauna și toți oamenii libertatea, buna credință și justiția? El nu a creat regi pentru a devora rasa umană. El nu a creat preoți să ne înhame ca pe animelele sălbatice, la trăsurile regilor și să dea lumii exemple de josnicie, mândrie, avariție, depravare și ipocrizie. El a creat Univerul ca să-i proclame puterea. El a creat oamenii ca să se ajute între ei, să se iubească și să obțină fericirea prin virtute”
Concepțiile deiste au suferit însă o grea lovitură odată cu teoriile evoluționiste ale lui Lamarck și Darwin. După cum susține și Richard Dawkins (pentru care dacă niște ființe superioare ar vizita pământul, prima lor întrebare ar fi “au descoperit evoluția?”), conform evoluționiștilor, singurul ceasornicar în natură este forța oarbă a fizicii. Un veritabil ceasornicar anticipează: el proiectează roțile dințate și resorturile, plănuindu-le interconexiunile, având în minte modul de utilizare din viitor. Selecția naturală, prin procesele oarbe și inconștiente descoperite de Darwin, nu are niciun scop în minte, nu plănuiește viitorul, nu are viziune, prevedere, niciun fel de viziune, așa că dacă se poate spune că are rolul de ceasornicar, atunci vorbim de un ceasornicar orb.
Dacă nu crezi în ceva, nu poți fi rațional.
Dacă ești rațional, este imposibil să mai crezi în (C)ceva (Weininger și Stavroghin au oferit soluția dilemei).
Nu știu, Cred, că este imposibil.
Dacă există (C)ceva, eu nu pot ști asta.
Copilul se arde și de atunci știe că (C)ceva îi face rău, așa că se ferește de acel “(C)ceva”, la asta se reduce rațiunea (de atunci el crede că știe că există focul).
Nu spune nimeni că focul se află în afara copilului, el doar se ferește de o senzație, fără a putea la început alege să nu se ferească, (C)ceva i se dă (sau își dă).
Cam greu să se ferească de o senzație din el, dar până la urmă, realizând că focul e în el și n-are unde să fugă, se oprește și moare (sau învie, dar Cred că nu pot ști asta).
Binele apare după ce focul a fost îndepărat, iar răul când focul nu mai apare niciodată.
Șarpele mușcat de coadă, coada mușcată de șarpe.
VI. Orient vs. Occident
VI.1. America și restul
SUA este astăzi cel mai puternic stat al lumii, oricine vorbește despre „Occident” înțelegând America sau vasalii lor din Europa (cu excepția planului cultural, unde situația se inversează). Piața economică pe care acest stat o deține este încă neegalată, ca să nu mai vorbim de forța militară și tehnologică. Referindu-se la acest statut al, SUA Jean-Francois Revel (1924-2006) spune: “Ca să merite titlul de superputere mondială, o țară trebuie să ocupe primul loc în patru domenii: economic, tehnologic, militaric și cultural. America este în momentul de față singura țară și prima din istorie care îndeplinește aceste patru condiții deodată” (pentru mine cultura nu este comerț). De asemenea, Revel atrage atenția asupra faptului că principala artizană a acestei stări de fapt este inventatoarea marilor ideologii criminale ale secolului, Europa.
De altfel despre „epoca ideologiilor” și rezultatul ei, „crima logică”, ne vorbește și Albert Camus (1913-1960) în eseul său „Omul revoltat”, care se constituie, spune autorul, într-o încercare de a înțelege cum s-a putut ajunge la ororile secolului XX. Revenind la Revel, acesta conchide că cel de al doilea război mondial nu a fost decât o continuare a primului și că, de fapt, au fost un imens război civil sinugicaș, care a degenerat în două rânduri în război mondial. Europa, incapabilă să se guverneze, a obligat, prin aceasta, Statele Unite să intervină salvator, militar și economic.
Așadar, SUA ajunge o putere majoră după cel de-al doilea război mondial, la finele căruia Germania nazistă a fost învinsă de coaliția occidentală pe frontul de vest și de URSS pe frontul de est. Deși aliate pe timpul războiului, coaliția occidentală și URSS s-au trezit în tabere diferite după terminarea acestuia. Acest lucru s-a întâmplat deoarece URSS nu numai că nu a dorit să își retragă trupele din țările ocupate pe timpul războiului, ci mai mult, a impus sistemul comunist în acestea, aducând la putere guverne marionetă. S-a ajuns astfel la o stare de tensiune între SUA și țările occidentale, pe de o parte, și URSS și țările din „lagărul comunist” pe de altă parte. Această perioadă este cunoscută sub numele de perioada „războiului rece”, deoarece deși era caracterizată de divergențe ireconciliabile nu s-a ajuns la conflicte deschise. În toată această perioadă de timp, până la cădrea comunismului, dar și după, o serie de voci din diferite medii politice sau sociale din occidentul european au criticat politica americană, ba mai mult, au tratat-o cu ostilitate. Astfel, fostul președinte al Franței, de Gaulle, spunea în 1963: „Americanilor nu le pasă de eliberarea Franței mai mult decât le pasă rușilor”.
Jean Francois Revel scotea în evidență în cartea sa, Marea Paradă, faptul că în spatele ostilității unor cercuri europene față de SUA stă în bună măsură teama față de liberalism. Concludent este îndemnul adresat de Lionel Jospin, fostul premier al Franței, polonezilor cărora le cerea să „nu aibă încredere în ideologie.” Aici, spune Revel, se face trimitere la liberalism fără să se țină cont că liberalismul nu este o ideologie. Un alt exemplu, poate chiar mai mai sugestiv îl constituie declarația făcută de doamna Danielle Mitterand, soția fostului președinte Francois Mitterand, cu ocazia comemorării „Revoluției de catifea” la Praga, în care spunea că: „dispariția totalitarismului comunist a deschis calea unei năpaste și mai mari- totalitarismul liberal- impus întregii lumi”.
Revenind la perioada de după terminarea celui de la 2-lea Răboi Mondial, trebuie amintită o altă zonă de conflict creată in urma hotărării Adunării Generale a ONU, din anul 1947, care stabilea împărțirea Palestinei in două state: arab si israelian. Această hotărăre a venit în întâmpinarea dorinței de constituire a unui stat propriu de către una din cele mai vechi națiuni si care a trăit o istorie zbuciumată si a indurat persecuții si suferințe extreme, poporul evreu. Cu toată îndreptățirea demersului poporului israelian, lucrurile nu erau deloc simple. La o zi după data de 14 mai 1948, ziua proclamării oficiale a statului Israel, o serie de state arabe reacționează ostil. Astfel, în data de 15 mai, Irak, Transiordania, Egipt, Arabia Saudită si Liban intră în război împotriva Israelului. Chiar dacă în cursul anului 1949 s-a ajuns la semnarea unor tratate de armistițiu, conflictul nu s-a încheiat, el continuând sub diferite forme, pănă în prezent.
În toată această perioadă, statul Israel a beneficiat de sprijinul SUA. Din această cauză, SUA este acuzată de statele arabe de părtinire în favoarea Israelului, dotându-l cu armament și sprijinindu-l economic. Conflictul dintre SUA și lumea arabă nu s-a acutizat pe timpul „războiului rece”, când principala preocupare a americanilor era URSS și „lagărul socialist”. Deși, așa cum am mai arătat, nu au intrat direct în conflict, SUA și URSS, s-au confruntat indirect pe diferite teatre de război. Astfel, SUA spijină talibanii din Afganistan cu armament în lupta lor din anii optzeci, dusă impotriva URSS. În acest fel, americanii au avut ocazia să se revanșeze față de URSS pentru ajutorul acordat Vietnamului de Nord pe timpul conflictului cu Vietnamul de Sud, care era sprijinit de SUA, în perioada anilor șaizeci, șaptezeci. Din acel conflict, Statele Unite au ieșit „cam șifonate” și la presiunea străzii, cetățenii americani fiind revoltați de pierderile umane majore suferite.
Anul 1989 consfințește prăbușirea comunismului prin desprinderea statelor satelit de sub influența URSS și ulterior chiar prin desprinderea unor state ce intrau până atunci în componența URSS. În toată această perioadă de timp, lucrurile nu au stat pe loc nici în lumea islamică. Din potrivă, acea parte a lumii a fost și este o zonă cu un potențial de conflict deosebit. Un fel de „butoi cu pulbere” așa cum era zona balcanică încă înainte de Primul Război Mondial și care nu cu mult timp în urmă a generat noi răbufniri violente, cazul fostei Iugoslavii.
Exploatarea la scară industrială a țițeiului a început în Statele Unite și se extinde rapid în întreaga lume, pe măsură ce se descoperă noi zăcăminte și pe măsură ce crește cererea. În faza de început, dar și mai târziu, pănă după cel de al doilea râzboi mondial, companiile din țările dezvoltate au dictat statelor din lumea a treia condițiile de exploatare, desfacere și preț a produselor petroliere. Treptat, țările subdezvoltate, posesoare de zăcăminte de țiței devin conștiente de importanța acestor zăcăminte și dobândind mijloacele necesare se implică tot mai mult în valorificarea lor, mergând până la naționalizări, și exploatare directă. Acest proces a fost însoțit de tensiuni și conflicte, companiile și statele care aveau în concesiune terenuri petrolifiere, nedorind să piardă controlul și privilegile avute. Exploatatrea zăcămintelor petrolifiere nu este doar o sursă excepțională de profit, ci și o părghie politică. Lecția este învățată și de țările arabe, acestea acumulează beneficii uriașe, datorită exloatării țițeiului, dar și în plan politic, desfășoară acțiuni comune, folosind părghia petrolului. Astfel, în 1973, când Egiptul și Siria atacă Israelul, întreaga lume arabă se coaliziază: întregul univers arab, intervenind trup și suflet împotriva Israelului, flutură o nouă armă și anume petrolul. Demersul nu a rămas fără rezultat: Henry Kissinger exergită presiuni asupra Israelului pentru a sista lupta și a degaja malurile Suezului. Arma petrolului s-a dovedit eficace. Exemplele ar mai putea continua, dar indiferent de conflicte și antagonisme, țările producătoare și cele consumatoare de petrol, sunt legate indisolubil, iar actorii implicați au găsit soluții acceptabile, astfel încăt să beneficieze în continuare de profituri. Inițial, singura problemă era repartizarea procentelor, însă, după cum s-a văzut, apar tot mai pregnant și pretenții de natură politică. De aceea, dacă am pleca de la premisa că „foțele” care tranzitează in zonă, au doar interese umanitare, dezinteresate total de „mirodenie”, am da dovadă de naivitate. Definitorie este afirmația fostului președinte al SUA, Coolidge: „Hegemonia va fi asigurată națiunii stăpănitoare a petrolului.”
Europa de Vest, victorioasă în războiul rece, devine tot mai conștientă, mai ales în prag de iarnă, de faptul că această victorie, „e cam șchioapă”, ea fiind dependentă, în mare măsură, de rezervele de hidrocarburi ale Rusiei, prin monopolul exercitat de compania cu capital majoritar de stat Gazprom. Printre ultimele „aventuri globale” ale acesteia se numără:
– din 2010, Gazprom va cumpăra tot gazul din spațiul CSI (Comunitatea Statelor Independente). Gigantul energetic rus și compania petrolierea de stat a Azerbaidjanului (GNKAR) au semnat un „memorandum de ințelegere reciprocă”. Unul dintre punctele memorandumului îl constituie condițiile în care gazul azer va fi livrat, începând din ianuarie 2010, până la granița cu Rusia (iar gazul azer trebuia să ajungă în gazoductul Nabucco, care avea drept scop diversificarea surselor de aprovizionare cu energie ale UE prin construirea unui gazoduct care va porni de la Marea Caspică și va ocoli Rusia)
– cumpărarea a 30% din resursele de gaze din Libia
– cumpărarea celui mai mare producător de petrol din Serbia
Așadar, putem spune că portavioanele ce patruleaza prin Golf, chiar dacă au stindarde americane, patrulează și pentru Europa. Împingând suspiciunea până la limita psihozei, de ce nu ar fi vorba despre un „joc de șah”, cu patru competitori: americanii, arabii, europenii si rusii. Ținând cont că orice freamăt din Golf mai poate crește prețul gazului rusesc, cu o copeică, două, n-ar fi exclus ca Rusia să nu fie chiar străină de unele frământări de acolo, miza fiind dependența energetică a Europei. Iar americanii, preluând inițiativa, atrag atenția europenilor, că alternativa la dependența energetică față de ruși, trece prin Biroul Oval. Perspectivele nu sunt deloc liniștitoare, iar simptomele și-au făcut simțită prezența cu mult timp în urmă. Din păcate, nu a existat la nivel politic, o viziune preventivă la această situație previzibilă. Dar tocmai șocurile dure de pe piața petrolului, au mișcat lucrurile și spre alte surse de energie. Una dintre direcții, și cea mai promițătoare, este folosirea energiei atomice. Acest tip de energie prezintă însă unele riscuri majore, atât în exploatare, cu toate că acestea pot fi preîntâmpinate, dar mai ales datorită posibilităților oferite în construcția unor arme de distrugere în masă. Forța înfiorătoare de distrugere si-a demonstrat-o această armă la sfărșitul războiului mondial, cănd a fost folosită împotriva Japoniei, prin bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki, pe șase, respectiv nouă august 1945.
America se dovedește încă odată deschizătoare de drumuri, dar cu acest primat nu se poate mândri, chiar dacă, din punct de vedere militar, au fost unele justificări importante. Dar poate tocmai această lecție i-a determinat, mai târziu, pe factorii politici ai lumii să se abțină de a mai folosi acest tip de armă. Doar la trei luni de la bombardament, iată ce spunea președintele american Truman, primul ministru englez Attlee și omologul său canadian Mackenzie King: „Suntem conștienți că singura protecție completă a lumii civilizate împotriva utilizării destructive a cunoștințelor științifice este prevenirea râzboiului. Nici un sistem imaginabil de mijloace de siguranță nu va putea constitui o garanție eficace împotriva producerii de arme atomice de câtre o națiune înclinată spre agresiune…”
Cu tot embargoul impus asupra tehnologiilor nucleare, în scurt timp s-a demonstrat că aveau dreptate cei trei politicieni, a fost zadarnic, arma a proliferat. Pentru a stopa totuși fenomenul la nivel ONU, s-au luat o serie de hotărâri astfel încăt tehnologia nucleară să nu ajungă chiar pe mâna oricui. Inconvenientul este acela că s-a impus un embargo și aupra proliferării tehnologiilor civile în domeniu, deoarece relativ ușor se poate trece de la aceste tehnologii la cele militare.
Și astfel, din nou, occidentul și lumea islamică se întălnesc divergent. Occidentul pentru a da acces la aceste tehnologii cere anumite condiții politice și de securitate, precum și posibilitatea de a monitoriza permanent activitatea în domeniu, ori unele țări arabe s-au dovedit refractare la aceste cerințe (oare câți experiți arabi monitorizează arsenalul nuclear american?). De aici alte motive de conflict.
Primul conflict armat al Statelor Unite cu un stat musulman a avut loc după încheierea războiului rece. Este vorba de războiul din Irak, după ce Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Irakul și Kuweitul au făcut parte înainte de primul război mondial, din Imperiul Turc. Dar, deja la începutul războiului, Kuweitul se desprinde într-un emirat indepentent, sprijinit de Anglia, care avea nevoie de o bază în zonă, deoarece Turcia lupta alături de Germania. Această desprindere viza însă și Irakul, deoarece Kuweitul era atașat unui district administrativ irakian, care pe lângă rezervele de țiței mai pierdea și ieșirea la apele golfului. În ceea ce privește formarea statului irakian însuși și aceasta este pusă sub semnul împrovizației,. „Irakul este o nebunie a lui Churchil care a vrut să unească două puțuri de petrol care erau complet separate: Kirkuk și Mosul, alăturând astfel trei popoare diferite: kurzii, șiiții și sunniții.”
Lui Saddam îi plăcea să se compare cu Nabucodonusor, regele Babilonului între 605 și 562 î.Hr. Îi place, probabil, pentru faptul că acest strămoș politic se credea, ca și el, în puterea forței, a cucerit Ierusalimul, a dărâmat Templul și a dus în captivitate poporul evreu. Cu alte cuvinte, Saddam se credea un lider mesianic al zonei și a acționat în consecință. A cheltuit sume exorbitante pentru înarmare și a devenit o amenințare pentru statele din zonă. Venit la putere în 1979, în 1980 se afla deja în război cu Iranul, iar în urma acestui război, care a durat opt ani, a dus economia irakiană în pragul colapsului, de la o rezervă de 30 de miliarde de dolari, la finele războiului Irakul avea o datorie de 100 de miliarde de dolari.
Situația devenise dramatică, la o economie epuizată adăugându-se și suspiciunea statelor occidentale. Această suspiciune a fost amplificată și de o serie de acțiuni irakiene ce trezeau neliniștea. Astfel, în 1990 serviciile vamale engleze descoperă un transport de piese „Krytrons”, destinat Irakului, aceste piese putănd fi folosite ca detonatoare pentru armele atomice. De asemenea, în același an, Irakul îl condamnă la moarte pe ziaristul Farzad Bazift, care a dorit să facă o investigație în legătură cu o explozie ce a distrus un complex militar irakian, unde se fabricau arme chimice și soldat cu sute de victime.
La acestea se mai adaugă și declarațiile belicoase ale lui Saddam: „Pe cei ce ne amenință cu arma nucleară îi vom elimina cu arma chimică”. Din această situație disperată, Saddam, a crezut că poate ieși ocupând Kuweitul, în acest fel punând mâna pe bogățiile Emiratului si în același timp își deschidea ieșirea la apele Golfului. Greșită socoteală, în acest moment intră în scenă Statele Unite, situația devenise prea gravă și prea periculoasă. În șase săptămâni, Irakul este înfrânt, iar puternica lui armată este umilită.
Chiar dacă această intervenție a avut loc sub egida ONU și cu toate că și unele state arabe o considerau justificată, totuși Statele Unite nu au scăpat de critici și atitudini ostile. Cu atât mai mult, cu căt ea iși păstrează trupele în Arabia Saudită, folosită ca bază, împotriva Irakului, pe timpul ostilităților. Acest lucru nemulțumește lumea arabă, care protestează văzând în trupele americane staționate o forță de ocupație. De altfel SUA avea divergențe cu Iranul, cu mult timp înainte, mai exact din 1979, odată cu revoluția islamică din Iran.
În acel an, Ayatollahul Ruhollah Khomeini va institui „Republica Islamică Iran”. Acesta se declară total împotriva SUA, pentru că o considera responsabilă de situația în care se aflau palestinienii. La creșterea tensiunii dintre cele două state, a contribuit și criza ostaticilor. Tot în anul 1979 au fost luați ostatici funcționari ai ambasadei SUA din Teheran, capitala Iranului. Această criză va lua sfărșit abia în anul 1981, când ostaticii au fost eliberați. Toate aceste evenimente au dus la ruperea relațiilor între Iran si Statele Unite. Trebuie amintit și faptul, că la încordarea relațiilor dintre Iran și Occident, a contribuit și războiul purtat cu Irakul. Acel război a ruinat și economia iraniană, nu numai pe cea irakiană.
Acuzele aduse de Iran Occidentului, dar în primul rând americanilor, erau legate de sprijinul acordat de aceștia Irakului. Aceste acuze nu erau lipsite de temei. Așa cum s-a văzut, Irakul, de la bun început, a fost o creație a Occidentului, iar de-a lungul anilor a fost ajutat masiv de Occident în crearea bazei sale industriale. Irakul a fost un client al Occidentului, cu o „listă de cumpărături” impresionantă. Interesante, din această perspectivă, sunt anexele lucrării „Război în Golf”, în care sunt prezentate sute de firme occidentale care au colaborat cu Irakul, contribuind asfel, cu voie sau fără de voie, la edificarea mașinăriei de luptă irakiene.
Aversiunea față de americani ia o turnură neașteptată, chiar de neînchipuit. În anul 2001, pe 11 septembrie, Statele Unite devin victima celui mai sângeros atentat terorist din istorie. Atacul a fost planificat și executat de către Al Qaeda, o organizație teroristă, creată de un saudit, pe nume Ossama bin Laden, care a fost înainte finanțat de americani pentru a lupta contra rușilor.
Motivul atacului invocat de el era acela că americanii și-au păstrat trupele în Arabia Saudită după războiul din 1991. Islamist fundamentalist, acesta nu concepea ca niște necredincioși să transforme „dar al islam”(tărămul păcii) într-o tabără militară. Mai ales că trupele erau staționate în apropiere de Mecca și Medina. Acest atentat a determinat Statele Unite să își schimbe strategia de apărare și să includă, ca un capitol prioritar al ei, lupta împotriva terorismului. În acest scop, Statele Unite își rezervă dreptul de a acționa preventiv, împotriva oricărui stat, care se dovedește sprijinitor al terorismului.
Prima acțiune a SUA, în concordanță cu noua doctrină, a fost atacarea Afghanistanului, unde regimul taliban acorda găzduire lui bin Laden. Această acțiune este întreprinsă în anul 2001, regimul taliban a fost înlăturat, dar aceștia s-au retras în zonele muntoase, de unde duc o luptă de gherilă, nefiind total distruși. Dimpotrivă, chiar încearcă o regrupare pentru a relua lupta cu trupele americane. Doi ani mai tărziu, în 2003, SUA atacă din nou Irakul, înlăturându-i de la conducere pe Saddam Hussein și pe susținătorii acestuia. Motivul invocat la ințierea acestui atac l-au costituit informațiile parvenite de la serviciile secrete, conform cărora Irakul ar deține arme de distrugere în masă. Dar stupoare, după înfrângerea Irakului, deși căutate cu înfrigurare, dovezile incriminatoare nu au fost găsite. Acest fapt îi pune într-o situație foarte delicată pe președintele american G.W. Bush și pe premierul englez T. Blair, care sunt și astăzi puternic criticați de propriul electorat, datorită datelor false (sau nu), pe care și-au bazat mobilizarea pentru război. Bineînțeles că acest argument justificat a fost exploatat la maximum de tabăra antiamericană și tot mai des se vehicula ideea că atacul urmărea de fapt dorința americanilor de a stăpăni, sau cel puțin de a controla căt mai ferm, acea zonă bogată în resurse de țiței.
O sursă de antipatie, cu conotații psihologice, cred eu, la adresa americanilor, o constituie preluarea de către aceștia a închisorii Abu Ghraib. În ochii irakenilor, această închisoare era un fel de Bastillia, simbol al absolutismului și terorii. Ori, folosită în continuare de către americani, pentru încarcerarea suspecților de terorism și insurgenților, a creat o continuitete a simbolului, de această dată cu un alt stăpân. Lucrurile au luat amploare în momentul scurgerii de informații privind umilirea și torturarea deținuților de către militari americani. Acei deținuți, indiferent ce ar fi făcut, sunt arabi și prizonieri ai „necredincioșilor.“
Pe un palier asemănător, se înscrie și Guantanamo, o închisoare CIA din Cuba, unde sunt ținuți sute de oameni suspectați de terorism, dar multora dintre ei nu li s-a adus nicio acuzație oficială, deși stau de luni de zile în detenție.
În anul 2006, un alt eveniment vine să tensioneze situația din zonă, și anume atacul organizației teroriste Hezbollah, din Liban, îndreptat împotriva Israelului, atac cu rachete. Israelul ripostează, și atacă Libanul în forță. Deși criticat de opinia internațională, Israelul amână retragerea o perioadă de timp, cosiderată ca necesară pentru a dezorganiza Hezbollahul, și astfel să evite noi atacuri. Acesta a fost un nou prilej pentru a critica și Statele Unite, care nu s-au dovedit suficient de ferme față de intervenția israeliană, dovedindu-se, spun arabii, din nou părtinitoare.
În acest timp situația din Irak se agravează tot mai mult. Acest lucru este urmarea logică a faptului că odată cu căderea regimului lui Saddam, toate structurile de forță ale vechiului regim au dispărut. Instalarea noului regim, și mai ales constituirea noilor structuri de ordine, se dovedește a fi o operațiune dificilă și îndelungată. Mai ales că, așa cum s-a văzut mai sus, Irakul este un stat constituit din trei entități etnice diferite, fiecare cu așteptările ei. Datorită acestei situații complicate, la care se mai adaugă și unele interese străine, nici nu era greu ca lucrurile să degenereze într-o luptă de gherilă și mai apoi intr-o luptă interconfesională. Actorii principali sunt șiiții și sunniții, care prin atentate doresc să își plătească unii altora vechi polițe, dar și în acest fel, să acceadă la putere, păstrând o cât mai lungă perioadă de timp situația de haos pentru a-i determina pe americani să plece. Acest calcul nici nu este de fapt un calcul eronat, ținând cont de atitudinea tot mai ostilă prezenței americane în zona, de data aceasta manifestată chiar în America.. O asfel de eventualitate s-ar constitui într-o gravă lovitură dată credibilității Americii, în capacitatea ei de a gestiona situațiile de criză. De asemenea, ar da satisfacție tocmai forțelor teroriste, iar urmările în timp pot fi complicate.
VI.2. Mahomed și Coranul
Ghidul absolut pentru musulmani îl reprezintă Coranul, în arabă qu’ran, ceea ce înseamnă citire recitare. Coranul conține 114 capitole numite sure (surah), iar acestea sunt împărțite în versete scurte. Coranul are o importanță atăt de mare pentru că el conține cuvântul lui Allah, transmis prin intermediul lui Mahomed. Este important de știut că orice traducere a Coranului nu este acceptată de către musulmani și acesta va fi considerat inautentic. Aceasta se datorează faptului că învățăturile din Coran vor primi astfel altă semnificație, existănd în limba arabă termeni care nu pot fi traduși cu exactitate.
Coranul este scris în decursul a zeci de ani și se finalizează în anul 650. Din punct de vedere doctrinar, conține răspunsuri la întrebări de genul unde ar fi locul omului în lume și cum este structurată realitatea. Acesta conține și un cod moral, reguli după care omul trebuie sa își trăiască viața și considerente asupra naturii divinității. Dumnezeu este perceput ca atotștiutor și milostiv, dacă i te supui. Islamul cere absolută supunere fată de Allah, omul nu este considerat liber, ci supus voii lui Dumnezeu. Coranul este considerat de către musulman drept adevărul imuabil. Este important de stiut că în decursul istoriei, Coranul nu s-a schimbat.
Dacă la început Coranul a fost de ajuns pentru reglementarea vieții, odată cu noile cuceriri, Islamul trebuie să se impună în fața culturilor întâlnite. Astfel, pe lângă interpretarea coranică se vor mai dezvolta doua discipline, Tradiția (Hadith) și Dreptul (Figh). Tradiția cuprinde învățăturile lui Mahomed și acțiunile întreprinse de el în anumite situații. Există o sumedenie de tradiții adunate. La început, aceste tradiții se transmiteau pe cale orală, fiind puse pe hârtie în secolul IX. Tradițiile dau soluții la problemele vieții și cum ar putea fi rezolvate. Ca model pentru rezolvarea problemelor stă comportamentul lui Mahomed și al apropiaților săi. Odată cu scindarea ummei se vor dezvolta două tradiții, cele sunnite și cele shi’ite. Tradițiile shi’ite sunt mai restrânse la număr, ele pornesc de la Ali, pe cănd cele sunnite pornesc de la Mahomed.
Există însă anumite îndoieli în ceea ce privește autenticitatea tradițiilor. Deseori se punea problema dacă acestea sunt adevărate. Acest fapt se datorează numărului mare de tradiții, considerându-se că multe tradiții nu provin de la profet, ci au fost scrise de alții din interes personal. Cu toate polemicile cu privire la tradiții, nu s-a putut stabili dacă acestea sunt autentice sau nu.
A doua disciplină cum am arătat este Dreptul. Acesta are rolul de a reglementa viața de zi cu zi al indivizilor din cadrul comunității, mai precis ce activități are de urmat comunitatea și cum trebuie aceasta să se comporte cu cei de altă credință de exemplu.
Astfel cei de altă credință, creștini sau iudaici, trebuiau să plătească o taxă de protecție ca să fie lăsați să își exercite crezul. Orice convertire de la Islam la altă religie era interzisă, de asemenea politeismul era interzis cu desâvărșire. Sub dominația Abbasidă s-au dezvoltat patru școli de drept: școala lui Malik ibn Anas (712 – 795); școala lui Abu Hanifa (696 – 767), care a promulgat o oarecare formă de liberalism, favorizând gândirea sistematică și personală. Acestei scoli îi urmează școala lui al-Shafi’i (767 – 820), ultima școală fiind cea a lui Ahmad ibn Hanbal (780 -855). Această ultimă școală va fi profund tradiționalistă, fondatorul ei fiind împotriva tendințelor raționaliste din acea perioadă. O influență majoră asupra dreptului în Islam au avut-o al-Shafi’I și ibn Hanbal.
Al-Shafi’I a fost cel care a sistematizat Dreptul și l-a reinterpretat. Ca baza pentru această reinterpretare ia Coranul și tradițiile, care mai sunt numite și Sunna. Acesta pune Sunna pe același nivel cu Coranul. El se bazează de asemenea pe argumentația ratională.
Al-Shafi’I declară conținutul tradițiilor ca fiind inspirate de Allah și astfel tot ceea ce a făcut Mahomed ca imuabil. Acest fapt va duce la un sistem de drept standardizat dar în același timp rigid. Astfel și al-Shafi’I păstrează o linie tradiționalistă, dar a reușit să împace raționalismul, gândirea sistematică, cu tradiția. Școala acestuia mai are mare influență în Egipt, Siria, Arabia de sud, Africa de nord si sud-estul Asiei. Cel care va rigidiza decisiv dreptul a fost ibn Hanbal.
Ibn Hanbal a fost fondatorul celei mai dogmatice școli de drept din cele patru numite. El a respins raționalismul și judecata personală, pentru că a considerat că acestea vor duce la inovații păcătoase în ceea ce privește Coranul și Dreptul.
Astfel, Hanbalismul este pentru o interpretare srictă a Coranului, a tradițiilor și a dreptului. Hanbalismul își va cunoaște perioada de glorie în Siria și Irak pănă în secolul al-XIV-lea. Curentul Hanbalist își pierde din influență odată cu venirea otomanilor. Din Hanbalism se trage un alt curent filosofic, Wahabismul, instituit în anul 1744 de către Muhammad Ibn Abd Al-Wahab și Muhammad Ibn Saud.
Acest curent cere revenirea la originile Islamului. Wahabismul se impune deseori prin violență și teroare. Sunt condamnate practicile populare, mătăniile, invocarea sfinților, muzica, tutunul. Impune purtarea bărbii de către bărbați și interzice apropierea cea mai mică între bărbați și femei în public. Wahabismul condamnă vechile școli de drept, îi consideră pe sunniții și shi’iții moderați eretici. În 1803 Wahabiții atacă locul sfânt al shi’ițiilor, Karbala, pe care îl distrug și populația orașului este decimată. Wahabistii vor reuși să ocupe Mecca și Medina, unde vor distruge decorațiunile și covoarele din Moscheei. Wahabismul este astăzi instituit în Arabia Saudită. Denumirea de Saudi provine de la Abdel Aziz Ibn Saud, care în 1932 se proclamă rege. Arabia Saudită încearcă și astăzi să influențeze statele din regiune pentru a impune Wahabismul, înregistrând anumite succese.
Așadar Hanbalismul, iar apoi Wahabismul au dus la rigidizarea Islamului. Odată cu rigidizarea Islamului are loc și o stagnare a societății arabe. Curentul apare în momentul în care vremurile de glorie ale lumii arabe erau trecute, în perioada în care Occidentul era în plină afirmare. Prin acest curent se dorea o revenire la vremurile apuse din perioada lui Mahomed și urmașilor săi. Acest curent, însă, nu a dus decât la o continuare a stării de agonie în care se afla Islamul.
VI.3. Sharia
Sharia poate fi definită ca: „totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, așa cum sunt ele enunțate în Coran și în Tradiții, conform principiilor stipulate de cele patru școli juridice (rituri) ortodoxe. Sharia însumează deci tradițiile și este determinată de evoluțiile religiei și filosofiei islamice. Astăzi Sharia este singura legislație valabilă în Arabia Saudită, Iran, Sudan și, parțial, Pakistan. In alte state islamice, Sharia funcționează în paralel cu o legislație influențată de Europa, mai ales în cazul statelor care au fost sub dominație otomană. Sharia cuprinde reguli de drept privat, drept penal, interdicții alimentare. De asemenea cuprinde lucrurile care sunt premise sau interzise, relația omului cu Allah și cei cinci stâlpi ai credinței. In continuare vom vedea ce presupun cei cinci stâlpi ai credinței și vom vedea elemente de legislație din cadrul Shariei.
Cei cinci stâlpi ai credinței sunt următorii: jurământul de credință; mila; pelerinajul; rugăciunea; postul. Rugăciunea este, după jurământul de credință, cel mai important element al Islamului. Ea are loc la ore stabilite, de cinci ori pe zi, cu fața spre Mecca. Prima rugăciune are loc la răsăritul soarelui, a doua la ora mesei, a treia după-amiază, a patra la apusul soarelui, a cincea seara. Rugăciunea a fost introdusă de către Mahomed după bătălia de la Badr și apare în tradiții. Pentru ca rugăciunea să poată avea loc, credinciosul trebuie mai întăi să se spele. Este un ritual de fapt care simbolizează că supusul se prezintă în fața lui Dumnezeu curat. Mai întăi credinciosul trebuie să își spele fața, apoi mâinile și după aceea picioarele. In toate orasele și satele din tările islamiste există un Imam care anunță ora rugăciunii.
Mila presupune ajutorarea celor săraci, este singura religie care are stipulată ca lege ajutorarea celor săraci. Aceasta are următoarele semnificații: credincioșii se arată mulțumiți față de Allah pentru avuțiile lor, își cer iertare față de Dumnezeu pentru lucruri pe care trebuiau să le facă și nu le-au făcut, își arată prin ajutorarea săracilor respectul față de frații lor credincioși și consolidează astfel comunitatea, umma.
Un alt rol este acela de a crea un echilibru între clasele sociale din cadrul comunității.
Postul este un alt ritual obligatoriu pentru orice musulman. Postul a fost introdus de către Mahomed în primul an al hegirei. Postul este un mod de a plăti pentru păcate, are de asemenea rolul de a lăsa spiritul să triumfe asupra poftelor corpului și încurajează iertarea față de semenii musulmanului.
Ultimul stâlp al credinței este pelerinajul la Mecca. Fiecare musulman adult are obligația de a merge măcar odată în viață în pelerinaj la Mecca. Ajuns la Mecca, musulmanul trebuie să urmeze mai multe ritualuri: încercuirea pentru prima dată a Kaabei de șapte ori, parcurgerea de șapte ori a drumului între dealurile Safa și Marwa, urcarea pe muntele Rahma (muntele milei), adunarea de pietre și aruncarea acestora pe o masă de piatră, sacrificarea unui animal și masa de sacrificiu, iar în final înconjurul Kaabei din nou de șapte ori. Unele dintre aceste ritualuri sunt preislamice, cum ar fi aruncarea pietrelor sau sărutarea, sau salutarea Kaabei, mai exact al unui colț al acesteia. În ceea ce privește stâlpii credinței, ei nu au fost modificați de-a lungul timpului, fiind considerați imuabili. Stâlpii credinței nu apar în Coran, ci fac parte din tradiții și astfel din Sharia. Legea Sfântă ajunge totuși să fie dezbătută in secolul al-XIX-lea, sub influența occidentului care era deja bine dezvoltat și trecuse de la o economie bazată pe agricultură la una bazată pe industrie. Astfel se conturează patru tabere cu opinii diferite în ceea ce privește aplicarea Shariei:
Seculariștii, care sunt de părere că legile ar trebui să se bazeze în mare parte pe un model occidental și nu pe Sharia.
Tradiționaliștii, care sunt de părere că societatea ar trebui să se bazeze pe cele patru școli de drept și astfel pe legislația stipulată în cadrul Shariei.
Reformiștii, care sunt de părere că ar trebui acceptate noi teorii care ar duce la modernizarea Shariei.
Salafii, care cred că școlile de drept nu sunt valabile și încearcă să impună un mod de viață în accord cu primii musulmani.
Sharia cuprinde anumite legi care sunt de nesusținut în secolul XXI, cum ar fi tâierea mâinii în caz de furt sau condamnarea la moarte în cazul în care femeia sau bărbatul sunt infideli. De obicei bărbatul scapă, femeia fiind cea care suportă consecințele. Astfel de legi sunt, pe bună dreptate, considerate inumane de către instituțiile care se ocupă de drepturile omului. Din fericire, Sharia nu este aplicată, astăzi, în toate țările musulmane la fel. Există diferențe majore de la stat la stat. Sharia este aplicată în totalitate în Arabia Saudită și Iran, după revoluția Islamică din 1979. In Arabia Saudită femeile nu au dreptul să iasă pe stradă fără un bărbat alături de ele sau le este interzis să conducă mașina sau să lucreze, existând chiar o poliție a Shariei, care are grijă ca legile să fie respectate. Drepturile femeilor în acest stat și în Iran sunt călcate în picioare. În timp ce Iranul este declarat o parte a axei răului, Arabia Saudită este considerată aliat (nu degeaba deține 7% din economia SUA).
Există însă state în care Sharia nu este aplicată mai deloc. Cum ar fi Turcia, unde tribunalele Sharia nu mai există. In Pakistan ele funcționează în paralel cu tribunale normale. La fel în Indonezia și India. Statul care a reintrodus tribunalele Sharia este Nigeria, dar și acolo parțial. Sharia conține însă și reguli care pot fi acceptate. De exemplu, femeia are dreptul la divorț. Bărbatul are dreptul la patru neveste, dar numai cu condiția ca el să se comporte frumos cu ele și prima nevastă să fie de acord cu căsătoria. Bărbatul are acest drept pe timp de război, cand femeile râmăn vâduve, neavând drept de muncă trebuie intreținute de cineva. Pe timp de pace este indicat ca bărbatul să aibă o singură soție, dar de obicei nu se întâmplă așa. Un exemplu trist în ceea ce privește aplicarea Shariei, este Afghanistanul, pe timpul regimului taliban. In acea perioadă femeile trebuiau să poarte așa numita burca, ce acoperă întreg corpul, inclusiv ochii, femeia poate vedea doar printr-un fel de pânză care era în fața ochilor. Erau interzise muzica, fotografiile, educația pentru femei. Cine incălca aceste reguli risca să fie ucis.
Ce concluzii putem trage din această scurtă prezentare? Una ar fi că Sharia nu poate fi aplicată în zilele noastre, literă cu literă. Este absolut inuman să îi tai cuiva mâna pentru că a furat ceva sau să ucizi femeia dacă a fost infidelă (după cum s-a văzut la Weininger, acest fapt este ceva firesc). Este inacceptabil ca în momentul în care dorești să te convertești să îți riști viața. Sau ca cei de altă credință să plătească o taxă pentru a fi lăsați să se manifeste (spre deosebire de ei, creștinii i-au decimat fără a-i lăsa să-și exercite credința pe amerindieni).
(Pe de altă parte, există un motiv mult mai important pentru care această lege nu are voie să existe, dar despre care foarte puțini “luptători pentru drepturile omului” știu: SHARIA INTERZICE ORICE FEL DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ).
VII. Consumism vs. Fericire
VII.1. Supremația obiectelor
„Obiectele nu ar trebui să atingă pentru că nu trăiesc. Le folosești, le pui înapoi, trăiești printre ele. Sunt utile, nimic mai mult. Dar mă ating, e insuportabil. Mi-e teamă să intru în contact cu ele de parcă ar fi ființe vii”.
Persoanele din “Greața” devin și ele simple obiecte sub examenul atent al observatorului sau sunt considerate ca niște existențe descifrabile și cronometrabile. Incapabil să vadă oamenii ca pe niște ființe, protagonistul este de asemenea incapabil să-i prețuiască, de vreme ce-i vede ca pe niște obiecte mișcătoare. Roquentin este un non-umanist. Este lipsit de credinta in oameni si in umanitate, negativist, nejustificat, "de prisos". Singur, nefamilist, neintegrat, gol-goluț pe lume, dar irevocabil liber, personajul este un antierou. Măretia lui constă în trăirea eroică, până la saturație, până la "greață" a prisosului existential, a existenței ce prisosește prin însăși contingența ei.
Deși consumismul este definit ca echivalarea acumulării și consumului de bunuri materiale cu fericirea, aceasta provoacă în cele din urmă saturație și concretizarea profundului dezgust al propriei existențe resimțit de Roquentin.
Dar dacă pentru existențialismul sartrian omul era „aruncat în lume”, fiind îndemnat să-și exercite libertatea într-un mod prin care să-și conștientizeze existența factică aflată în continuă devenire, „homo consumericus”, conform lui Gilles Lipovetsky, stagnează într-o stare de perpetuă nemulțumire de sine, umplându-și „sacul fără fund” al neantului interior cu o lume imaginară creată de publicitatea omniprezentă, din care se trezește la realitate doar ca să vomite, după care se culcă la loc. Trăiește doar pentru a consuma, nu invers.
Această stare este perpetuată de marile corporații, care studiază atent nevoile și dorințele manifestate de consumatori, pentru a veni pe piață cu produse care să nu le satisfacă niciodată pe deplin, astfel încât consumatorul să repete procesul de pseudo-satisfacere și să cumpere mai mult. Pe holurile lor stă scris cu litere uriașe enunțul ministrului nazist al propagandei, Joseph Goebbels: „Dacă repeți o minciună suficient de des, oamenii o vor crede” (și vor avea nevoie de ea).
Produsele perisabile sunt cele mai profitabile pentru producători și vânzători, această efemeritate planificată fiind încorporată în manufacturierea și marketingul noilor produse și servicii.
O altă metodă adoptată de producători este și cea de a crea o modă în continuă schimbare. Făcând asta, produse aflate în stare bună de funcționare sunt repudiate, datorită nevoii de schimbare și de adaptare la noua modă, asigurându-se astfel profituri sigure sistemului global prin care consumatorii vor fi mereu neasatisfăcuți pe termen lung, indiferent ce și cât ar poseda.
VII.2. Consumism si PR
Primul teoretician al consumismului a fost „părintele relațiilor publice”, Edward Bernays (1891-1995, nepotul lui Sigmund Freud, în sensul că Anna, sora lui Sigmund, s-a măritat cu Ely Bernays, în același timp fratele soției lui Sigmund, Martha Bernays-Freud), care, începând din 1919 a aplicat cu succes principiile psihologiei, sociologiei și cercetării motivaționale pentru a manipula opinia publică în favoarea țigărilor, săpunului și a alegerii președintelui Calvin Coolidge. Nu degeaba a recunoscut același Goebbels că „Biblia” lui e cartea apărută în 1923 a aceluiași Bernays, Crystallizing Public Opinion (în traducere, “certificatul de naștere al PR”). După experiența primului război mondial și succesul avut la New York cu eliminarea tabuurilor privind fumatul în rândul femeilor, prin diseminarea mesajului că țigările sunt de fapt “torțele libertății”, simbol al femeii independente, emancipate și de succes, Bernays a declarat că “Dacă se poate folosi propaganda în timpul războiului, ea poate fi folosită și pe timp de pace. Dar, cum termenul a primit conotații negative, fiind folosit și de germani, am căutat alte cuvinte și am ajuns la Consilier de Relații Publice” (documentarul Century of the self).
Scopul declarat al lui Bernays era realizarea unei societăți utopice în care energiile libidinale periculoase aflate în fiecare individ puteau fi exploatate și canalizate de o elită corporatistă pentru beneficii economice. Prin utilizarea producției de masă, marii afaceriști puteau implementa o poftă continuă și insațiabilă mulțimii iraționale și care avea să producă în viitor cea mai stabilă și puternică economie văzută vreodată. Printre susținătorii lui Bernays se număra și liderul de opinie Walter Lippmann, care considera că de cele mai multe ori oamenii iau decizii iraționale, imposibil de susținut, așa că era necesară regândirea democrației și apariția unei elite care să controleze prin orice fel de mijloace “turma nestăpânită”.
Ca orice relaționist care se respectă, Bernays s-a pus în slujba celui care “sare cu banu’”, așa că a condus activitățile de propagandă ale corporației multinaționale “United Fruit Company” (actualmente Chiquita Brands International) și, implicit, ale guvernului american, pentru a facilita răsturnarea de la putere a președintelui din Guatemala, Jacobo Arbenz, ales în mod democratic și care încercase să redea pământul Guetemalei cetățenilor ei, conform modelului american din secolul 19, lovind astfel în interesele United Fruits. Prin mijloace proprii, Bernays a reușit să-l transforme pe Arbenz într-un ardent susținător al comuniștilor (deși nu era cazul), provocând astfel debarcarea lui în 1954, pentru a împiedica o iminentă intervenție militară americană, și instaurarea unui regim-marionetă, mai obedient, de aici provenind și sintagma de “republică bananieră”, referitoare la țări cu guverne corupte conduse din umbră de mari corporații care exploatează munca sclavilor pentru a vinde “banane” ieftine pe piața mondială.
VII.3. Unchiul îi răspunde lui Bernays
Odată cu această cursă nebună spre consum, au apărut și anumite stări patologice necunoscute epocilor anterioare, cum ar fi angoasa sau anxietatea. Provenind din latinescul "angere" (a strânge), care definește sentimentele resimțite de apăsare toracică, de strângere a stomacului și a gâtului, angoasa reprezintă o stare de neliniște caracterizată printr-o așteptare înfricoșată și opresivă față de o iminentă suferință sau nenorocire, implicând tensiuni emoționale excesiv de oscilante și asociindu-se cu impresii difuze ale unui pericol de neevitat care fie că este cunoscut, fie că este necunoscut produce perturbări emoționale iraționale exagerate (spre deosebire de simpla frică, având un caracter rațional față de o amenințare exterioară recunoscută, care dispare odată cu depășirea pericolului), spre deosebire de anxietate, ea fiind însoțită de manifestări somatice și neurovegetative.
Termenul de anxietate (germ. Angst) a fost introdus în psihologie de Sigmund Freud (1856-1939) în 1895, dar a fost acceptat propriu-zis la mai mult de 40 de ani după aceea. În primele sale formulări, S. Freud a considerat anxietatea drept o consecință a tensiunilor sexuale reprimate („libido"), un indicator al unui semnal de pericol.
Analizele lui S. Freud, promotorul școlii psihanalitice, privind acest fenomen se derulează cunoscând două etape importante, cu conotații conceptuale relativ diferite. Într-o primă etapă, S. Freud consideră anxietatea ca pe o consecință a refulării impulsurilor sexuale. Dacă energia sexuală este împiedicată să se descarce, în corp se va produce o tensiune fizică transformabilă în anxietate.
În a doua etapă, S. Freud își lărgește punctul de vedere cu privire la anxietate. Astfel el consideră anxietatea ca pe un concept mai larg, acesta fiind un indicator al unui semn de pericol; anxietatea rezultă din frica generată de acele impulsuri a căror descoperire sau transpunere în practică ar atrage un pericol exterior. Această a doua interpretare se referă nu numai la impulsurile sexuale, ci și la cele de agresivitate. Freud vorbește de frica generată de acele impulsuri a căror transpunere în practică ar implica un pericol exterior.
Tot Freud aduce în studiile lui despre conceptul de „conflict psihic” ce apare în principal între tendințele Eului (conștiente, de apărare și cenzură) și cele ale libidoului (pulsiuni sexuale aparținând inconștientului), el fiind precedat de o privare care a împiedicat satisfacerea normală a libidoului, creând astfel o predispoziție spre conflict .
Odată cu restructurarea teoriei sale asupra angoasei, Freud distinge trei tipuri distincte de anxietate: anxietate obiectivă, anxietate morală și anxietate nevrotică. Pentru a înțelege natura acestora este importantă prezentarea succintă a teoriei personalității, conform psihanaliștilor.
Psihanalistul consideră că personalitatea este alcătuită din trei părți de bază: Sinele, Eul și Supraeul.
Eul este prezent de la naștere ca sursă a energiei fizice numită „libido". Termenul libido era folosit pentru a desemna tensiunile sexuale somatice cumulate și reprimate. Această energie satisface trebuințele biologice ale individului cum ar fi: sexul, agresiunea, foamea, setea, etc.
Sinele este de natură hedonică, căutând plăcerea imediată, fără restricție sau referință la logică sau moralitate.
Superegoul poate fi considerat o supraconștiință derivată din experiențele copilăriei, cum ar fi: pedeapsa și răsplata, precum și valorile morale ale părinților.
Tot comportamentul uman este dominat de aceste instanțe ale personalității, ale căror tulburări duc la apariția celor trei tipuri de anxietate.
Anxietatea obiectivă sau realistă. Această formă de anxietate se referă la capacitatea de a răspunde la un real pericol și este proporțională cu stimulii care generează frică (foc, cutremure etc.). Rolul acestei anxietăți ar fi de pregătire a persoanei puse în fața pericolului, în vederea adaptabilității.
Anxietatea morală rezultă din conflictul dintre Id (sinele, neexistând un cuvânt românesc care să traducă englezescul “it” sau nemțescul “es”) și Superego și își are originea în interdicțiile parentale. De fapt este o teamă de propria conștiință.
Freud spune că atunci când ești motivat să-ți exprimi impulsul instinctiv care este contrar codului tău moral, Superegoul te face să te simți vinovat sau rușinat, iar a poseda doar că așa ți se repetă pretutindeni prin publicitate, este contrar impulsului instinctiv.
Anxietatea servește ca un semnal de alarmă. Ea induce tensiune în organism și devine ceva asemănător cu setea sau foamea. În aceste condiții tensiunea trebuie să fie redusă. Anxietatea alertează individul că egoul său este amenințat și, dacă nici o acțiune nu este întreprinsă, egoul poate fi distrus. În aceste situații egoul recurge la apărări care sunt destinate să diminueze sau să evite anxietățile ulterioare.
Anxietatea nevrotică își are bazele în conflictul inconștient dintre instinct și realitate. Freud consideră că majoritatea copiilor suportă cel puțin câteva pedepse de la părinții lor pentru satisfacerea impulsivă a cerințelor venite de la Id. Copilul este pedepsit pentru exprimarea agresivității sau sexualității.
Anxietatea este generată de dorința de a gratifica cu certitudine impulsurile Id-ului. Această anxietate este la început conștientă, dar mai târziu ea se transformă într-o anxietate inconștientă. Anxietatea nevrotică se transformă în teama de a fi pedepsit pentru impulsivitate. Această teamă nu este o teamă a instinctelor însele, ci mai degrabă a ceea ce poate să se întâmple ca rezultat al acestor instincte.
Așadar anxietatea nevrotică este înțeleasă ca rezultat al amenințării personalității ca să depășească egoul, prin expresia neacceptată social de căutare a plăcerii și comportament agresiv. Copilul a fost pedepsit sever pentru această formă de comportament în trecut, deci, anticipând mai multă pedeapsă, anxietatea se dezvoltă.
În decursul anilor, au fost aduse o serie de modificări și completări privind abordarea anxietății. Alfred Adler (1870-1937), consideră că anxietatea este un fenomen extraordinar de răspândit, care îl însoțește pe om din frageda copilărie și adesea până la adânci bătrâneți.
Starea patologică a societății occidentale formată prin tehnicile de PR ale lui Bernays a mai fost criticată și de “Școala de la Frankfurt”, în special de Herbert Marcuse (1898-1979), pentru care ingineria consimțământului, prin obiectele produse în masă, duce la formarea unui om unidimensional, reprimat și conformist, bucurându-se de o prosperitate goală, care erupe brusc în accente de violență extremă, exces de alcool, droguri sau țigări, precum și la o depresie permanentă.
VIII. Globalizare vs. intimitate
VIII. 1. Diogene surprinde „Sărutul” lui Flaubert
„Sărut – Pe o fetișcană o săruți pe frunte, pe o mamă pe obraz, săruți mâna unei femei frumoase, gâtul unui copil, buzele iubitei.”
Într-o zi însorită, filozoful Diogene din Sinope (412 î.Hr. – 322 î.Hr.) se plimba cu o lampă aprinsă prin centrul Atenei. Întrebat de ce face asta, el a răspuns „Caut un om”. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor care permit trimiterea și recepționarea de mesaje la orice distanță, practic instantaneu, „agora” se transformă-n spațiu virtual, unde însă nicio făclie nu pătrunde, iar „căutarea” este înlocuită de „găsirea apriorică” (virtuală).
În acest context îmi propun să dezvolt anumite aspecte legate de pericolul reprezentat de „eliminarea reziduurilor” care-l făceau pe Diogene să trăiască singur în butoi și înlocuirea lor inconștientă cu altele, poate mult mai grave, care l-ar fi făcut să se mute… în alt butoi.
Un prim punct de plecare este continuarea faimoasei diatribe a lui Flaubert prin care anatemiza generalizarea prostiei umane reprezentate de folosirea inconștientă în comunicare a unor formule „luate de-a gata” pentru a corespunde standardelor vieții sociale.
În acest sens, pentru a ilustra „sublimul progres” înregistrat de la moartea autorului francez, definiția de mai sus trebuie îmbogățită cu emoticonul „:*”, care este folosit în comunicarea instant-messaging cu sensul de „eu am buze imaginare, tu ai buze imaginare, realitatea-i prea complicată, frecționează-mi piciorul de lemn ca și cum ar fi lampa lui Aladdin, iar în final va ieși și Djinn-ul care-ți va împlini dorința reală de a nu fi singur”.
Dar ce reprezintă persoana care recepționează „sărutul virtual”? O scamatorie, o himeră acceptată de nevertebrate în poziție bipedă, Nimicul Absolut, iar acest fapt va fi demonstrat în continuarea prezentului capitol.
Se știe că fluturii în timpul împerecherii simt mirosul partenerului de la o distanță de aproximativ 10 kilometri, pe când oamenii de la abia 40 de centimetri. În acest sens, instant-messaging (IM) poate fi definită ca „metamorfoza unui animal microsmatic (în speță omul, cu un simț olfactiv relativ scăzut) într-unul omnismatic (cu un simț acoperind întreaga suprafață a planetei)”.
În acest sens, conform Wikipedia, IM reprezintă o formă de comunicare în timp real între două sau mai multe persoane, bazată în primul rând pe textul scris. Totuși această definiție nu este exhaustivă, textul scris putând fi însoțit, sau complet înlocuit, de webcam, sisteme audio sau chiar reprezentări holografice a interlocutorului (într-un viitor nu prea îndepărat). Printre cele mai uzitate variante IM se numără diferitele sortimente de „messenger” (AIM, MySpace, eBuddy, ICQ, Meebo, Gadu Gadu, mundu IM, sau Yahoo! Messenger), Skype și Gizmo5 (bazate pe voce), VZOchat și Paltalk (bazate pe imagine video), descrierea detaliată a acestora neaflându-se printre prioritățile lucrării de față.
Totuși, cum se explică faptul că cei 40 de centimetri sunt mai lungi decât circumferința pământului? Foarte simplu, prin IM circumferința pământului se reduce la maxim un centimetru, reprezentat de grosimea ecranului.
Să ne imaginăm acum „Demonul lui Descartes” (o entitate malefică pusă pe șotii care are drept scop înșelarea noastră), de această dată poziționat în spatele ecranului de sticlă, care ne vinde gogoși pe bandă rulantă, fără nicio certitudine care dintre ele sunt proaspete și care expirate.
Deși pare superstiție, nu e, pe ecran apare în stânga celui cu care se comunică simbolul „:|”, iar în cazuri fericite cel de “” sau poza interlocutorului, iar când se deschide fereastra prin dublu clic nimeni niciodată nu va putea demonstra că dincolo e-n carne și oase cine se presupune că e.
Un alt calup al dezavantajelor „sticlei” este prezentat în lucrarea lui Giovanni Sartori, “Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, unde scriitorul italian arată că odată cu apariția ecranului, omul riscă să devină o nouă specie, întreaga gândire abstractă, baza cunoașterii, fiind compromisă de invazia imaginilor: “Televiziunea e cea care modifică prima, și într-un mod fundamental, natura însăși a comunicării, deplasând-l din contextul cuvântului scris în contextul imaginii”.
VIII. 2. Despre indistincția „fraților globali”
Chiar presupunând că deținem certitudinea identificării interlocutorului, interacțiunea se desfășoară solamente prin cuvinte (pare imposibil ca „demonul” să înregistreze un sincron pe care să-l difuzeze prin webcam și căști, iar persoana de la tastatură să fie alta?!?) și nu degeaba Talleyrand (1754-1838) spunea că „Dumnezeu a dat oamenilor cuvintele ca să-și ascundă gândurile”. Iar gândurile ascunse sunt dezvăluite, conform sinergologiei, de mișcările inconștiente ale corpului.
Chiar dacă în cultura occidentală s-a operat începând cu „Cartesius” o diviziune între corp și „spirit” (fiecare înțelegând aici ce vrea în funcție de superstițiile și fobiile personale), sinergologii afirmă o permanentă și indisolubilă interacțiune între ele, activitatea fizică stimulând-o pe cea intelectuală, în ciuda educației primite corpul face mișcări imperceptibile, care exprimă voința, dorința, plăcerea ura sau dragostea. Astfel, deși omul deseori abdică de la propriile idei din politețe sau complezență pentru a nu-și deteriora relațiile cu „celălalt”, există-n fiecare un „sălbatic ancestral” în căutarea coitului și empatiei asociată uneori acestuia (numită „dragoste”), dominației, cruzimii, alimentației sau situării în vârful lanțului trofic.
Prin IM această „simbioză” este ruptă, intimitatea dintre interlocutori fiind situată la un nivel superficial, al butoanelor paralelipipedice de pe tastatură, dacă nu devine cu totul inexistentă, odată cu adoptarea legii 298/2008, care obligă operatorii de telefonie mobilă și furnizorii de Internet să stocheze timp de șase luni date despre traficul convorbirilor telefonice, respective IM. Concret asta-nseamnă stocarea următoarelor:
date necesare pentru urmărirea și identificarea sursei unei comunicări;
date necesare pentru identificarea destinației unei comunicări;
date necesare pentru a determina data, ora și durata comunicării;
date necesare pentru identificarea tipului de comunicare (sublinierea-mi aparține, ca să identifici tipul comunicării trebuie să-i analizezi întregul conținut);
date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicație al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;
date necesare pentru identificarea locației echipamentului de comunicații mobile.
Și așa, încet-încet, se ajunge la povestea lui Winston Smith din romanul scris în 1948 de George Orwell (1903-1950), “1984”.
În această viziune sumbră, cuceririle științei, cum sunt monitoarele, au rolul de a ajuta sistemul și a exercita un și mai mare control, nediferențiat, asupra membrilor de partid și a maselor și nu pentru a îmbunătăți calitatea vieții. Asta în timp ce sunt elaborate strategii, ca războiul perpetuu, pentru a lua posibilitatea educării oamenilor simpli necesare înțelegerii potențialului unei vieți mai bune, cu scopul ascuns de a menține facțiunea conducătoare la putere pentru eternitate.
Protagonistul din „1984” trăiește într-o garsonieră, mănâncă pâine neagră sau mâncare sintetică servită la serviciu și bea gin industrial, fiind profund nemulțumit de viața sa, în acest sens el ținând un jurnal în care-și scrie nemulțumirile legate de partid, speriat că dacă ar fi găsit de “Poliția Gândirii” (despre care spune că deține monitoare în fiecare încăpere aparținând partidului și în multe locuri publice, cât și microfoane și înformatori) ar duce la executarea sa imediată.
Slujba lui constă în “tratarea” înregistrărilor din istorie care nu corespund variantei oficiale, totodată fiind fascinat de trecutul real și încercând pe ascuns să afle mai mult despre adevărul interzis. Acolo, la “Ministerul Adevărului”, el o întâlnește pe Julia, un mecanic la mașinile de scris, de care se îndrăgostește, și împreună cu care începe o relație clandestină, întâlnindu-se de regulă în mediul rural, unde se presupunea că supravegherea nu există, sau într-o cameră deasupra unui magazin de antichități în zona prolilor (muncitori necalificați).
Fără să știe însă, camera aceea era supravegheată, iar când O’Brien, membru al Partidului Interior, îl interpelează, el crede că a intrat în legătură cu rezistența, drept dovadă stând cartea pe care o primește în dar, în care se explică nevoia războiului perpetuu și a sloganului de partid (corespondentul acestora este reprezentat actualmente de statusurile utilizatorilor, așezate la dreapta numelui ales de utilizatorul IM, menite să-i dea o aparență de erudiție, o „pseudo-ideologie personală”, statusul oficial din „1984” fiind “Războiul este pacea, libertatea este sclavie, ignoranța e putere”).
Cei doi “porumbei” sunt la scurt timp prinși în “cuibul lor” și duși la „Ministerul Iubirii”, unde sunt interogați separat. Winston îl găsește aici pe O’Brien, care acum îl torturează, explicându-i totodată că rolul torturii nu este de a extrage o falsă mărturie, ci de a altera modul în care torturatul gândește, iar când va fi complet “vindecat”, doar atunci va fi executat. El este apoi trimis într-o carceră în care cea mai mare temere a unui om este împinsă la cote maximale, în cazul lui șoarecii, la văzul cărora exclamă: “Trimiteți-ți-i lui Julia” (probabil cea mai profundă călătorie în atât de labilul psihic uman făcută vreodată), la care tortura ia sfârșit și Winston este retrimis în societate. Înfrângerea totală a spiritului uman apare spre sfârșitul cărții, când o-ntâlnește întâmplător pe Julia într-un parc, cei doi părând a fi dezgustați de “sentimentele rele” pe care le-au avut unul față de celălalt, în realitate fiind doar conștienți de distrugerea conștiinței lor prin trădare.
O altă excrescență a acestei „legi sublime” adoptate în „Cacania” (descrisă în romanul „Omul fără însușiri” de Robert Musil) este și situația din povestirea lui Kurt Vonnegut (1922-2007), „Harrison Bergeron”, unde autorul prezintă un stat în care, prin constituție, toți cetățenii aveau datoria să fie egali în ceea ce privește inteligența, aspectul fizic sau agilitatea. Această egalitatate a fost obținută prin “handicaparea” exemplarelor mai inteligente, mai atletice sau mai atrăgătoare, până la “cel mai mic multiplu comun”, întregul proces fiind supervizat de un “handicapator general”.
Eroul distopiei, Harrison Bergeron, posedă inteligență, înălțime, putere și aspect exceptionale, din această cauză el fiind nevoit să-ndure numeroase neajunsuri de egalizare, ca prezența de sunete care să-i distragă atenția, 136 de kilograme în plus (fericiții utilizatori IM nu vor avea nevoie niciodată de kilograme în plus pentru fi pe placul statului egalitarist), ochelari care să-i dea dureri de cap și schimbări cosmetice care să-l facă să pară neatrăgător (în prezent se folosesc alte asemenea accesorii, cum ar fi poze la avatar cu mașini luxoase sub fund de pițipoancă).
În ciuda acestor lipsurilor create artificial, el reușește să preia controlul unei televiziuni prin cablu, se eliberează de handicapurile generale, făcând același lucru cu o balerină, pe care o cheamă la dans, în cele din urmă ambii fiind împușcați letal de “Handicapator General”.
Povestea este văzută în final printr-o altă perspectivă, cea a părinților eroului, care văd la televizor evenimentele, dar nu se pot concentra îndeajuns pentru a-și aminti după aceea incidentul (confuzia datorată bombardamentului informațional pe IM).
De cealaltă parte a oceanului, situația este descrisă în lucrarea kârgâzului Cinghiz Aitmatov (1928-2008), „O zi mai lungă decât veacul”, prin descrierea legendei mankurtului. Aceasta se referă la modul în care un trib de nomazi reușea să șteargă memoria unui individ, transformându-l într-o persoană docilă, fără nici o amintire, care făcea doar ce i se spunea. Prizonierilor li se rădea capul, care apoi era acoperit cu piele de cămilă, după care erau legați și ținuți în soarele stepei timp de mai multe zile, până când fie mureau (deoarece pielea de cămilă li se lipea de cap strângându-i), fie își pierdeau memoria, în chinuri cumplite, devenind mankurți, adică niște robi fără trecut și fără judecată: “Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilăria, tatăl, mama – într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești (…) Nu se gândea niciodată la evadare. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui”.
„Harta topografică” a lumii IM este prezentată în lucrarea din 1970 a lui Ira Levin (1929-2007), „This Perfect Day”. În această “utopie tehnocratică”, în care trăsătura definitorie este uniformitatea, întreaga populație a pământului vorbind engleza, toate grupurile etnice au fuzionat pentru a forma “Familia”, indivizii sunt recunoscuți după cele opt nume de familie (patru pentru bărbați și patru pentru femei), prenumele fiind reprezentat de un cod alfanumeric format din nouă caractere, cu toții mănâncă “totalcakes” și beau “Cola”, purtând totodată aceleași haine zi de zi.
Această lume aparent perfectă este condusă de un ordinator gigantic, numit “UniComp” (am uitat să menționez această marcă la descrierea de mai sus a variantelor de messenger), care a fost programat să monitorizeze permanent absolut fiecare om de pe pământ, cât și prin injectarea regulată cu o substanță pentru a nu-și conștientiza umanitatea, ordinatorul spunând oamenilor unde să trăiască, când să mănânce, cu cine să se căsătorească, când să se reproducă, slujba pentru care urmează a fi pregătiți, cu toții fiind prevăzuți cu o brățară de identificare, care interfereză cu scannere, iar la 62 de ani mor din cauza unui lichid eliberat din brățări, din când în când mai decedând și la 61 sau 63 de ani, pentru ca nimeni să nu devină prea suspicios.
Orice neconcordanță-n sistem este rezolvată de programatori, oamenii reali, trăind în ascunzișuri subterane, care reprezintă guvernul din umbră al lumii. Cei răzvrătiți sunt trimiși pe insule izolate, de unde “mințile luminate” sunt recrutate și manipulate pentru a se alătura programatorilor și a-i ajuta să mențină echilibrul în lumea “perfectă” a “Familei UniComp”.
Tot această lege a stocării datelor aduce-n prim-plan ideile anarhistului francez Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), pentru care „A fi guvernat înseamnă a fi ținut la vedere, inspectat, spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, înrădăcinat, povățuit, controlat, estimat, apreciat, cenzurat, condamnat de către ființe care nu au nici blazon, nici știință și nici virtute… jucat pe degete, tras pe sfoară, insultat, dezonorat, înregistrat, recenzat, tarifat, timbrat, măsurat, cotat, cotizat, patentat, licențiat, autorizat, admonestat, împiedicat, reformat, redresat, corectat. Înseamnă a fi, sub pretextul utilității publice și în numele interesului general, pus la contribuție, exersat, jefuit, exploatat, monopolizat, delapidat, epuizat, mistificat, furat; mai apoi, la cea mai mică formă de rezistență, la prima reclamație, reprimat, amendat, defăimat, ofensat, hăituit, ocărât, doborât, dezarmat, legat fedeleș…”.
VIII. 3. Falsa alternativă la indistincție, noile „caste”
După cum orice utilizator IM știe, de obicei se practică o clasificare implicită a utilizatorilor în „Family”, „Friends”, „Colleagues”, „Others”. Această situația își are corespondentul în opera din 1932 al lui Aldous Huxley (1894-1963), „Brave New World”, în care persoanele sunt împărțite în patru caste, Alpha, Beta, Gamma și Epsilon (în fiecare castă mai existând diferențiere între “membrii plus” și “membrii minus”), cu toții fiind îndoctrinați să fie buni consumatori și implicați în activități sociale, timpul petrecut în singurătate fiind condamnat, nevoia de introspecție fiind eliminată prin intermediul drogului “soma” (prin care se induce mulțumire pentru apartenența la casta specifică).
Surprinzător, la-nceput se prezintă o veritabilă utopie, cu oameni lipsiți de griji, sănătoși și avansați din punct de vedere tehnologic, războiul și sărăcia au fost eradicate și toți sunt, în aparență, veșnic fericiți. Toate acestea au fost însă obținute prin eliminarea caracteristicilor individuale, ca familia, arta, religia și filozofia.
Această societate este totodată hedonistică, plăcerea permanentă fiind obținută prin practicarea relațiilor sexuale întâmplătoare.
Toate se-ntâmplă pentru că nașterile naturale au dispărut aproape complet, iar oamenii sunt creați în laborator și crescuți într-un incubator special, până când fetusul a ajuns la maturitate, drept consecință competiția sexuală și romantismul devenind superflue.
Cei care nu sunt integrați în acest sistem trăiesc în “Rezervația Sălbaticilor”, unde se reproduc normal, deși se spune că și aici acest lucru se-ntâmplă rar.
În acest cadru descris mai sus trăiesc Bernard și Lenina, primul reușind să obțină aprobarea unei călătorii în lumea sălbaticilor, sugestiv intitulată “Malpais” (însemnând “Țara cea Rea”, pe limba spaniolă), împreună cu “perechea sa”.
La-nceput ei sunt dezgustați de mediul “nesteril” de aici, după care o-ntâlnesc pe Linda, o femeie care a trăit mai demult în țara lor, “World State”, dar care a fost exilată aici, după ce a născut natural un băiat, John. Acesta, spre deosebire de conaționalii săi, care erau analfabeți, a fost educat de mama sa, având acces la literatura cenzurată în cealaltă lume, cum ar fi opera lui Shakespeare, intrând totodată în contact cu religia “sălbaticilor”.
John este intrigat de cei doi vizitatori și își manifestă voința de a li se alătura pentru a vedea și el țara de proveniență a mamei sale. Ajunși în lumea lor, Bernard îl denunță pe directorul “Centrului de Recondiționare” că a avut o aventură cu Linda, pe care a lăsat-o însărcinată, din cauza dezvăluirii directorul, profund umilit, dându-și imediat demisia.
Între timp, John este fascinat de lumea nouă descoperită, îndeosebi de promiscuitatea Leninei, dar este răvășit de aflarea veștii morții mamei sale, ajungând să fie arestat împreună cu acoliții săi pentru distrugerea unei mari cantități de soma. Aceștia sunt aduși în fața conducătorului lumii, Mustapha Mond, care decide să-l mențină pe John în libertate, ca un experiment, în timp ce ceilalți doi sunt exilați în Islanda, respectiv Falkland.
După ce este eliberat, John încearcă să se izoleze de societate, dar nu reușește din cauza obsesiei pentru Lenina, pe care ajunge s-o atace în timpul unei orgii. Oripilat de ce a făcut, a doua zi el decide să se sinucidă, singura soluție a unui visător care ia prea brusc contact cu „cealaltă lume” (sau „First Life”, pentru amatorii de high-tech).
VIII. 4. „Second-life” și alte refugii
Dar nu doar „amatorii de high-tech” au mai multe vieți într-una singură (așa se face că în jocul numit „Second Life”, utilizatorii mimează că trăiesc făcând tot ce-și doresc).
Încă din cele mai vechi timpuri, modelele educaționale au avut ca stâlpi de susținere excluderea minciunii.
Totuși, cel mai puternic instinct uman e considerat cel de autoconservare, iar pentru asta ești nevoit, în special în cazul societății actuale de hiperconsum, ca de exemplu la întrebarea „ești în stare să faci ce nu ești capabil să realizezi?”, răspunsul să fie „da”, asta implicând minciuna prin omisiune și cea de supraevaluare, acordul tacit cu cel care pune întrebarea fiind că „se caută ambițioși optimiști și mincinoși, nu realiști negativiști și transparenți”.
Într-o astfel de societate paradoxală, al cărui „arbore al vieții” își are rădăcinile adânc înfipte în solul minciunii, pe care totodată o condamnă cu vehemență, singurul lucru care contează este promovarea imaginii, chiar și cea a imaginii că nu se promovează imaginea, într-o lume-n care oricine apare gol în public la temperaturi înalte este încarcerat, cel mai des uzitat proverb e „nu haina-l face pe om” (conform implicațiilor proverbului, hainele sunt o simplă utilitate pentru a compensa fragilitatea corpului omenesc și a-l apăra de intemperii; care-i utilitatea lor în lipsa intemperiilor, dacă nu de a ascunde ceva?!? Cum sinceritatea ostentativă este o minciună prin omisiune camuflată, exhibiționismul este tot o imagine, dar nu ar fi exhibiționism renunțarea completă la haine când ambientul le face superflue, asta ca să folosesc teoriile pragmatismului aflat la mare căutare).
Urmând ad litteram proverbul cu haina de mai sus, se ajunge în prezent la apariția (metaforică) a specimenelor din romanul lui Kobo Abe (1924-1993), „Bărbatul-cutie”. În această viziune (la data apariției, 1974) suprarealistă, oamenii își petrec viețile în cutii de carton, prevăzute cu găuri în zona ochilor. Protagonistul vrea să vadă totul, dar să nu fie văzut și cel mai mult apreciază picioarele oamenilor pentru că pe acestea le poate observa cel mai bine. Oamenii sunt ignoranți și îl confundă cu un boschetar, dar de cele mai multe ori se tem de el și nu vor să îl vadă. În aceste circumstanțe, bărbatul cutie și-a atins scopul. Poate să treacă neobservat, să locuiască liniștit în cutia lui și să scrie la lumina unei lanterne reciclate.
O altă formă de minciună având drept catalizator mediul IM este cea de încuviințare, însemnând a nu-ți contrazice niciodată interlocutorul, pentru a atinge așa-zisa „stare de Nirvana”, altădată obținută cu ajutorul drogurilor psihedelice, prin interzicerea existenței elementelor perturbatoare, cuvintele de ordine fiind „armonie”, „uniformizare”, „relaxare permanentă”, în contrapartidă cu „somnul rațiunii” lui Goya care năștea monștri. Acum naște odalisce cu impresii de Șeherezada și o serie de eunuci visându-se Shahryar, care decid din ce în ce mai rar să se trezească, ca niște demni cetățeni ai cartierului Christiania din Copenhaga.
Fondat în 1971, când numeroase persoane cu trecuturi diferite s-au mutat într-o unitate militară dezafectată, cartierul a obținut în 1995 un statut semi-legal de comunitate-independentă.
Rezidenții au introdus aici o formă de guvernământ numită “democrație consensuală” (un eufemism pentru anarhie, legile fiind adoptate doar în cazul unanimității), care are la bază interzicerea furtului, armelor, vestelor antiglonț și a drogurilor puternice (deși până-n 2004 era faimoasă pentru magazinele unde se vindea regulat hașiș și marijuana, interzise fiind doar heroina și cocaina).
Referitor la remediile „maladiei”… deși Gogol a proiectat „Suflete Moarte” ca pe o trilogie, cuprinzând Infernul, Purgatoriul și Paradisul, în cele din urmă a hotărât să ardă utimele două părți. “La liberté est la mére et non pas la fille de l’ordre” (Pierre-Joseph Proudhon).
VIII. 5. Globalizarea se prezintă
Acoperind o gamă largă de vectori politici, economici și culturali, termenul „globalizare” a devenit rapid unul dintre cei mai la modă termeni în dezbaterea politică și academică. In general, termenul desemnează ca un sinonim pentru fenomene ca : urmărirea politicilor liberale în economia globală, creșterea constantă a dominației vieții occidentale (sau chiar americane), proliferarea de noi tehnologii informaționale ca Internetul, cât și că umanitatea se află la cumpăna realizării unei comunități unificate, în care sursele majore ale conflictelor sociale au dispărut (integrarea globală).
John Dewey (1859-1952), considerat la vremea lui unul dintre cei mai mari filosofi (de către americani), spunea în 1927 că recentele tendințe economice și tehnologice implicate în apariția unei „lumi noi” nu erau cu nimic mai puțin importante decât cucerirea Americii în 1492.
Pentru Dewey, invenția aburului, electricității și a telefonului ofereau provocări formidabile comunităților relativ statice și omogene, care mult timp au reprezentat principalul teatru de operațiuni pentru activitatea umană. Totodată, el mergea dincolo de schimbarea contururilor temporale și spațiale ale activității umane, sugerând că această comprimare a spațiului avea efecte semnificative asupra democrației, observând că micile comunități locale, considerate un loc crucial pentru exercitarea drepturilor democratice, păreau chiar mai periferice marilor chestiuni dezbătute în lumea interconectată. Cum cetățenia democratică presupunea cel puțin posibilitatea de a acționa cu în cadrul unei comunități, Dewey se întreba cum va putea fi susținută cetățenia în cadrul unui univers aflat în fața unor nebănuite posibilități de mișcare într-o viteză tot mai mare.
Urmându-i lui Dewey, marele teoretician al comunicării, canadianul Marshall McLuhan, a făcut din “satul global” bazat pe tehnologie și “accelerarea pe toate planurile a organizării umane” punctul central al analizei sale a noilor media dominate și generatoare de anxietate a anilor ’60. În acest sens, el a prevăzut că știrile, publicitatea și divertismentul vor “democratiza” piața globală, prin crearea unui raport chiar mai strâns decât în realitatea de până atunci.
Dacă până acum se vorbea doar de spațiu, cel care a introdus în ecuație și componenta temporală a fost Martin Heidegger (1889-1976). El a presupus că noile tehnologii de comunicare și informare vor deschide posibilitățile realității virtuale, dând aici ca exemplu prezentarea prin filme ale unor culturi antice “ca și cum ar sta chiar acum în mijlocul traficului”, culmea abolirii oricărei distanțe fiind televiziuna, care avea să domine întregul proces comunicațional uman. În acest context, comprimarea spațiului însemna pentru om că “totul e la fel de aproape și de departe” și, în loc de a deschide noi posibilități de interacțiune, cu evenimente anterior “intangibile”, se genera o “non-distanță uniformă” în care obiecte distincte deveneau părți ale unei “tâmpe și omogene mase experiențiale”. Pierderea oricărei distincții semnificative dintre “aproape” și “departe” ducea la o nivelare în jos a experienței umane, provocând o indiferență specifică unor ființe monotone și unidimensionale.
În prezent se poartă o dezbatere aprinsă privind posibilitățișe de a realiza o justiție la nivel global, printre reprezentanții cosmopolitismului și cei ai comunitarismului. Cosmopoliții subestimează obligațiile noastre morale celor “universalele”, neținând cont de diferențele de limbă, obiceiuri sau cultură, argumentând că cererile de “justiție domestică” trebuie aplicate pretutindeni.
În contrast, comunitarii nu neagă nevoia de a redresa inegalitatea globală, dar deseori se exprimă cu scepticism în fața tendinței cosmopolite de a apăra reforme politice și legale drastice ca eliminând aceste inegalități pe o planetă unde 18 milioane de persoane mor anual de foamete. Ei se îndoiesc că umanitatea a ajuns la o părere unanimă suficient de articulată spre o justiție globală (de exemplu redistribuirea avuției de la bogați la săraci), care să se dovedească sustenabilă.
La acestea, cosmopoliții răspund cu o avalanșă de argumente morale și egalitare, dar îi acuză și că ascund pericolul globalizării unor comunități particulare, ale căror valori etice comunitarul le apără. Din această perspectivă, tendința comunitară de a favoriza obligațiile morale ale membrilor unor state-națiuni, reprezintă o nostalgie reacționară către politici și instituții pe cale de dispariție.
Un nume important pe scena acestei dezbateri este Jurgen Habermas, considerat cel mai mare gânditor german în viață. El consideră că dacă UE dorește să salveze principiul suveranității populare, într-o lume în care declinul națiunii-stat face democrația vulnerabilă, UE va trebui să-și întărească reprezentativitatea organelor elective și să garanteze mai bine drepturile civile, politice, sociale și economice ale tuturor europenilor.
Contra lui Habermas și a altor apărători ai democrației globale s-au ridicat o serie de sceptici comunitarieni, care se opun caracterului presupus utopic al unor asemenea propuneri, argumentând că politicile democratice presupun profunde sentimente de încredere, angajament și apartenență rămase străine la un nivel transnațional. Ar fi nevoie de o adeziune de grup inconștientă la același set de credințe, istorie și obiceiuri, considerate indispensabile pentru orice democrație viabilă și cum aceste valori comune nu există dincolo de sfera națiunii-stat, democrația globală sau cosmopolită este sortită eșecului.
IX. Filosofie vs. PR
IX.1. „Părinții” PR
Strămoșul relațiilor publice actuale s-a născut în Grecia, în urmă cu aproximativ 2600 de ani, purtând numele de „retorică”. Pe atunci, un „rhetor” era un cetățean care se adresa în mod regulat juriilor și adunărilor politice, rolul lui la început fiind acela ca prin folosirea judicioasă a limbajului și a argumentelor să se ajungă la descoperirea adevărului.
Predarea retoricii a început în secolul V î.Hr., de profesori itineranți cunoscuți ca „sofiști”, dintre care cei mai cunoscuți erau Gorgias (483-376 î.Hr.), Protagoras (481-420 î.Hr.) și Isocrate (436-338 î.Hr.). Ei călătoreau din oraș în oraș, ținând discursuri prin care atrăgeau mulți tineri dornici de învățătură, contra unor sume de bani. Doctrina lor principală era legată de probabilitate și contra-argumentare. Ei predau că fiecare argument putea fi contracarat și că efectul provenea din părerea auditoriului despre probabilitatea de adevăr și că probabilitatea oricărui argument putea fi inversată.
Pe lângă acestea, sofiștii au definit părțile de vorbire, au analizat poezii, au inventat strategii de argumentare și au dezbătut natura realității. Ei susțineau că rolul lor era de a-i face pe tineri mai buni, predându-le „virtutea” și rupând astfel cu orice viziune rigidă care privea valoarea oamenilor ca un accident al sorții sau privilegiu din naștere, oricine fiind „educabil” (dacă avea suficienți bani) .
Cel mai bun exemplu în acest sens este „apărarea Elenei”, scrisă de Gorgias, considerat cel mai important sofist. După cum se știe, Elena a provocat faimosul război descris de Homer în Iliada, părăsindu-și soțul, pe Menelau, și alegând să fugă la Troia cu Paris, de aici pornind o întreagă campania de blam împotriva ei. Gorgias își începe pledoaria explicând că orice bărbat, femeie, faptă virtuoasă trebuie lăudată, dar ce e nedemn trebuie condamnat. De aici încolo, discută posibilele motive pentru care Elena s-a dus la Troia, ea putând fi convinsă prin patru metode: de zei, prin forță fizică, de dragoste și discurs.
Dacă a fost planul zeilor ca ea să plece la Troia, Gorgias spune că cei care o blamează ar trebui să se blameze mai degrabă pe ei înșiși, pentru că, prin natură, cei slabi sunt conduși de cei puternici și, cum zeii sunt mai puternici ca oamenii din toate punctele de vedere, părerea lor proastă despre acțiunea Elenei reprezentă un sacrilegiu.
Dacă a fost răpită prin forță, atunci e clar că agresorul a fost cel care a comis nelegiuirea, așa că nu Elena ar trebui invinuită, ci Paris.
Dacă a plecat din dragoste, nu poate fi invinuită, deoarece dragostea este ori o boală, ori un zeu. Dacă e zeu, atunci un simplu om nu are puterea să i se opună, dacă e boală, atunci e doar vina nenorocului, nu a Elenei.
În fine, dacă discursul a convins-o pe Elena, Gorgias spune că oratoria este o armă puternică și obține cele mai divine rezultate cu cele mai mici și mai puțin evidente mijloace, poate stopa frica, ușura durerea și crea bucurie, fiind astfel ca un drog care ia mințile, Elena nefiind cu nimic vinovată de efectul acelui drog asupra minții ei.
Un alt mare sofist a fost și Protagoras. Acesta avea un discipol, pe Euatlos, pe care o dată cu avocatura l-a învățat și meșteșugul logicii, dar și pe acela al sofismelor. Pentru lecțiile pe care i le-a dat, Protagoras i-a propus lui Euatlos o înțelegere convenabilă: la primul proces pe care îl va câștiga, tânărul își va plăti datoria față de maestru. Au bătut palma, dar timpul trecea, lecțiile se terminaseră de mult și Euatlos nu se grăbea să intre în avocatură. Până la urmă Protagoras s-a săturat și l-a dat pe Euatlos în judecată, cerându-i plata pentru lecții. Protagoras era foarte sigur că își va căpăta banii oricum, raționamentul, pe care i l-a și spus și lui Euatlos, fiind următorul:
“-Dacă voi câștiga procesul împotriva ta, primesc banii pentru că am câștigat, conform sentinței. Daca pierd procesul, înseamnă că îl câștigi tu, și atunci tot primesc banii, conform înțelegerii noastre că, la primul proces pe care-l câștigi, îți achiți datoria. Asa că mai bine dă-mi banii de pe-acum, să nu mai pierdem vremea în tribunale, pentru că, după cum vezi, ori câștigi, ori pierzi, e totuna, oricum trebuie să-mi plătești!”
Euatlos l-a ascultat liniștit, după care i-a replicat: “Îmi pare rău, iubite Protagoras, să văd că zeii nu au lăsat forțelor minții tale întreaga prospețime din care am supt înțelepciune. Lucrurile stau, dragă profesore, exact pe dos, și-ți voi desluși pe dată de ce: dacă eu, Euatlos, pierd procesul, atunci, conform înțelegerii noastre, nu ți-s dator nimic, pentru că am pierdut. Iar dacă eu câștig procesul, înseamnă că imparțialul tribunal nu-ți dă dreptate, așa că iarăși nu sunt dator să-ți plătesc niciun ban”.
Cel care a dat formă definitivă retoricii în spațiul grec a fost însă Aristotel (384-322 î.Hr.), care o definea drept facultatea de a observa, în orice caz posibil, mijloacele disponibile spre persuasiune, el limitând arta predecesorilor, punând accentul în special pe aspectul logic al procesului. Astfel, el distinge trei aspecte principale ale convingerii:
– ethosul sau modul în care caracterul și credibilitatea unui vorbitor pot influența o audiență să-l considere credibil;
– pathosul sau apelul la sentimentele auditoriului pentru a-i altera percepția, prin utilizarea metaforei, hiperbolei sau prezentarea subiectului într-un mod care să trezească emoții puternice;
– logosul sau folosirea raționamentului, inductiv sau deductiv, pentru a construi argumentele, apelând la statistici, matematică, logică;
Răspândirea retoricii în afara spațiului grec a venit în 155, odată cu Carneades (214-129 î.Hr.), care a călători la Roma în fruntea unei delegații, pentru a cere micșorarea tributului cerut de romani. În prima prelegere ținută în Cetatea Eternă, Carneades, cu o elovență rar întâlnită, a ridicat în slăvi sistemul juridic roman, convingând pe deplin audiența de justețea poziției sale. Ziua imediat următoare, el și-a disecat în amănunțime discursul precedent și a purces la a convinge aceiași ascultători poziția opusă. Într-un final, nimeni nu știa ce credea cu adevărat Carneades, ceea ce își și propusese de la început, pentru a-și promova doctrina “cunoașterii incerte”, luptând întreaga viață împotriva dogmei și a încrederii într-un singur adevăr. Spre deosebire de relaționiștii moderni, a căror valoare supremă este exclusiv profitul, Carneades era un filosof, așa că a susținut ideea că se pot stabili “probabilitățile adevărurilor”, care să ghideze în mod rezonabil societățile.
Șocat de tehnica aparent infailibilă a lui Carneades, legislatorul roman Cato cel Bătrân, speriat că tineretul l-ar putea urmă, punând sub semnul întrebării toate valorile tradiționale ale imperiului și astfel să cauzeze grave tulburări sociale, a cerut de urgență senatului să-l expulzeze pe filosof, ceea ce s-a și întâmplat.
Nu mult după plecarea lui Carneades, au apărut la Roma o serie de mari oratori, care i-au dus mai departe legământul. Primul dintre aceștia a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.), care-l descrie pe omul elocvent ca fiind cel care nu vorbește nici pro, nici contra, tuturor, ci diferențiat, adaptându-și vorbirea la ceea ce se potrivește la fiecare caz în parte. Printre altele, Cicero și-a șlefuit stilul, dând atenție alegerii cuvintelor și a artei de a le dispune în discurs, consecința acestei șlefuiri fiind că discursurile, din ce în ce mai frumoase, își pierd treptat puterea de a convinge, idealul devenind calitatea intrinsecă a textului și nu capacitatea de a servi un scop extern. Unul dintre elementele distinctive ale noii retorici este apariția ornamentului, termenul "ornare" având drept înțeles primordial pe acela de a înzestra, a împodobi.
El nu trece însă definitiv în "tabăra frumosului", formulând un cântec de lebădă, prin care face distincție între orator și poet, ultimul punând accentul pe cuvinte, în dauna ideilor, oratorul fiind văzut ca o balanță cu talerele în echilibru.
Trecerea la noua formă a retoricii este definitivată de Marcus Fabius Quintilianus (35-100), a cărui principală contribuție este atenția acordată formei limbajului. El definește această formă ca fiind un concept care-și conține scopul în sine, ceea ce face ca discursurile să-nceapă a fi apreciate "pentru ele însele", în timp retorica devenind o simplă enumerare de asemenea figuri (poezii).
În mod curios, cele două poziții despre elocință au drept numitor comun părerea despre "poezie", văzută ca fiind inutilă. Quintilianus încearcă să justifice această inutilitate, explicând (în profundă manieră budistă) că farmecul literaturii (și implicit al elocinței) constă în alienarea de muncă, de acțiune, contemplându-se doar pe sine, unicul scop fiind de a plăcea, retorica având drept obiect această "vorbire inutilă".
Fără să vrea, Quintilianus observă că prin trecerea de la dihotomia "mijloace-țel" la "formă-fond", gândirea și lucrurile au fost reduse la un "interior" pe care ornamentul retoric doar îl învelește. Problema aceasta a fost observată încă de Aristotel, care, privind limbajul în mod "antropic", spunea despre metafore că trebuie analizată care haină i se potrivește unui tânăr și care unui bătrân, căci i se pare evident că aceeași haină nu le vine la fel de bine amândurora
Un răspuns critic viziunea de mai sus este cel al (ne)Sfântului Augustin (354-430), care dorea ca prozeliții fostului Don Juan berber să poată argumenta cum se cuvine "adevărul", privindu-i cu mare invidie pe "oratorii aceia care se străduiesc să convingă de un fals ar fi în stare, chiar de la exordiu, să-și câștige auditoriul și să-l supună". Fiind însă devotat sectei sale (creștinismul), profund dogmatice, Augustin uita că venerabila elocință la care se referea avea nevoie de libertate, neputând înflori în cadrul strâmt al "adevărului unic", care putea fi doar ilustrat, nicidecum descoperit progresiv.
O adevărată critică a retoricii trebuia să aștepte până-n secolul XVII, când un John Locke socotea că tot ce contează sunt ordinea și claritatea în reprezentarea lucrurilor, toate accepțiile artificiale și figurate care se dau cuvintelor în retorică neservind decât la strecurarea ideilor false în minte, să stimuleze pasiunile și să seducă prin judecată. El consideră că oamenilor le place să înșele și să fie înșelați, deoarece retorica este învățată în mod public și s-a bucurat "illo tempore" de o mare faimă în lume, datorate vicleniei celor care de fapt doar se folosesc de mari defecte ale vorbirii sau de caracter.
Paradoxal, ceea ce provoca dispariția vechii retorici, menține în viață retorica văzută ca un corp de reguli. Astfel, sistemul de valori obligatoriu pentru societate ca întreg suprimă libertatea cuvântului, menținând reglementarea, abia secolul 18 recunoscând plăcerea pentru limbaj ca atare, frumusețea combinației armonioase a elementelor unui obiect ca o împlinire în sine. Port-stindardul acestei atitudini devine poetul Novalis, (1772-1801), care evocă sfârșitul tuturor formelor universal admise, a religiei, normă comună pentru toți, a aristocrației, castă cu privilegii prestabilite, nemaiputându-se admira ceea ce folosește, căci nu mai există un obiectiv comun de dorit, fiecare dorind să fie întâiul servit. Însă acest curent romantic inițiat de Novalis a suprimat și necesitatea regulilor discursului, fiecare putând, urmându-și doar inspirația personală, fără vreo tehnică precisă să producă opere de artă vrednice de admirat (dar subiectiv). "Lovitura de grație dată cadavrului în metastază" a fost adjudecată de Immanuel Kant (1724-1804), care după ce desparte poezia (simplu joc formal) de elocință (arta de a vorbi bine și cu stil) și de arta oratorului (prin care mijloacele de dinainte sunt subordonate unui scop) purcede la discreditarea oratorilor din vremea sa, pe care-i vede ca folosindu-se de o artă amăgitoare, care în treburile importante conduce oamenii ca pe niște mașini spre o judecată ce-și va pierde orice valoare în proprii lor ochi.
IX.2. Evoluția comunicării
Apariția relațiilor publice, în înțelesul lor contemporan, nu ar fi fost posibilă fără o revoluție prealabilă în modul de desfășurare al comunicării. Astfel, se consideră că primele concepții asupra teoriilor comunicării (în înțelesul lor modern) au apărut în preajma secolului 19, odată cu inventarea sistemelor tehnice aferente (telegraf, telefon) și a formulării principiului liberului schimb, care au dus la gândirea societății ca organism (ansamblu de organe ce îndeplinesc funcții specifice).
„Lovitura de-nceput” a fost dată de teoretizarea „diviziunii muncii” de către economistul Adam Smith (1723-1790), comunicarea contribuind la organizarea muncii în fabrică și, indirect, la o creștere economică în cadrul unei legislații liberale de tip „laissez-faire”.
Un alt pas important este făcut de Claude Henri Saint-Simon (1760-1825), care vede societatea ca un sistem organic alcătuit din rețele artificiale de comunicare-transport și / sau financiare. Acest „organicism” își atinge apogeul în cadrul filozofiei evoluționiste a englezului Herbert Spencer (1820-1903), la care comunicarea devine parte fundamentală a „aparatelor de organe” distribuitor și reglator (termeni extrapolați din embriologie). În Franța, urmașul pe linie directă a lui Saint-Simon este „părintele pozitivismului”, August Comte (1798-1857), care îmbină conceptul de diviziune a muncii cu noțiuni ca dezvoltarea, omogenitatea sau diferențierea, pentru acesta societatea, văzută ca organism colectiv, supunându-se legii fiziologice a dezvoltării progresive.
O altă abordare este cea a psihologiei mulțimilor, dezvoltată de italianul Scipio Sighele (1868-1913) și francezul Gustave Le Bon (1841-1931). Pentru primul, mulțimea este alcătuită din conducători și conduși, comunicarea fiind văzută drept „sugestie”, „hipnoză”, destinatarul mesajului reprezentând „ghipsul ud pe care mâna (agitatorului) își lasă amprenta”. În schimb, Le Bon pune-n prim-plan factorul rasial ca element sumisiv, „sufletul mulțimii” dând seama de caracterul impulsiv, irațional al „popoarelor inferioare” și a fenomenelor asemănătoare prezente în societățile dezvoltate la femei și copii. Spre deosebire de Le Bon, „părintele psihanaliezi”, Sigmund Freud evidențiază și el „sufletul mulțimilor”, punându-i însă la bază conceptul de libido (văzut ca totalitatea pulsiunilor sexuale).
Demne de menționat ca și teoretizări ale comunicării în cadrul organismului social mai sunt și utopiile și distopiile care abundă la sfârșitul secolului 19, ca „News from nowhere” de William Morris, „Looking Backward (2000-1887)” de Edward Bellamy, „Erewhon” de Samuel Butler sau lucrările anarhistului rus Piotr Kropotkin, care au în comun viziunea unei societăți imaginare cu o economie planificată și un comunism bazat pe raționalitatea tehnică.
De cealaltă parte a oceanului, s-a încercat realizarea unei conexiuni între comunicare și proiectul de elaborare a unei științe empirice în cadrul Școlii de la Chicago și a Mass Communication Research.
În cadrul școlii de la Chicago se remarcă figurile lui Ezra Park și ale lui Georg Simmel. Contribuția primului se află în conceperea anchetelor sociologice, privite ca o formă superioară de reportaj, realizate în cartierele mărginașe. În schimb Simmel ajută la construirea instrumentelor necesare pentru analiza atitudinilor și comportamentelor. Per total, Școala de la Chicago studiază orașul ca „laborator social”, subliniindu-i dezorganizarea, marginalitatea, aculturația și capacitatea de asimilare.
Un mare rol asupra membrilor Școlii de la Chicago, în special asupra metodologiei etnografice (observarea participativă a vieții din cartiere și a poveștilor de viață de aici), teoretizate de G.H. Mead (1863-1931), l-a avut filozofia pragmatică, prin filozofi ca John Dewey și Charles Sanders Peirce (1839-1914). Pentru Dewey, comunicarea este în același timp o cauză a pierderii comunității sociale, dar și remediul împotriva neajunsurilor ivite de aici. În schimb, Peirce folosește pragmatismul pentru a pune bazele unei teorii a semnelor, în speță semiotica, orice proces semiotic (semiosis) fiind pentru el o relație între trei componente: semnul, obiectul reprezentat prin el și interpretantul. Pornind de la cei doi filozofi, psihosociologul Mead descrie individul ca fiind în același timp supus forțelor de nivelare și de omogenizare a comportamentelor, produsul „poveștii lui de viață”, comunicarea, dacă există, având loc în virtutea diversităților individuale.
Inițiatorul curentului Mass Communciation Research a fost Harold Lasswell (1902-1978), care considera că marile mijloace de difuzare ca telegraful, telefonul, cinematograful, radioul au făcut un mare salt înainte odată cu Primul Război Mondial, când au fost folosite pe scară largă de guverne pentru a gestiona opiniile aliaților și a-i induce în eroare pe inamici. Această concepție despre rolul propagandei vine pe fondul inovațiilor apărute în psihologie cum ar fi psihologia mulțimilor lui Le Bon, behaviorismul lui John Watson, studiile lui Pavlov despre condiționare și ale lui McDougall, care susținea că instinctele stau la baza actelor tuturor animalelor, inclusiv oamenilor. Coroborarea acestora a făcut ca publicul să fie considerat o țintă amorfă care se supune orbește schemei stimul-răspuns, Laswell spunând chiar că mass-media acționează ca „un ac de seringă hipodermică”.
Această teorie mecanicistă a lui Laswell a fost continuată de Paul Lazarsfeld (1901-1976), care ajunge să perceapă fluxul comunicării ca un proces în două etape, rolul principal fiind al „liderilor de opinie”, care au acces direct la mass-media și sunt bine informați, la al doilea nivel aflându-se cei care depind de ceilalți pentru a obține informații.
Critica modelului american n-a întârziat să apară, mai ales prin „Școala de la Frankfurt”, mișcarea structuralistă și Grupul de la Birmingham, care analizează consecințele dezvoltării noilor mijloace de producție și transmitere culturală, sugerând totodată că inovațiile tehnice inerente acestora pot periclita sistemele de tip democratic.
Școala de la Frankurt, mișcare cu tentă pronunțat marxistă, îi are ca reprezentanți de marcă pe filozofii Theodor Adorno (1903-1969), Max Horkheimer (1895-1973), Herbert Marcuse și Jurgen Habermas.
În urma contactului avut cu (pseudo) cultura americană în perioada interbelică, Adorno subliniază incompatibilitatea dintre “teoria europeană” și empirismul american, elocventă în acest sens fiind afirmația că a rămas stupefiat de exigența specific americană de “a măsura cultura”, pentru el cultura fiind tocmai ceea ce e incomensurabil. Tonul lui Adorno și Horkheimer devine și mai acid la mijlocul anilor ’40, odată cu elaborarea definitivă a teoriei matematice a informației și pe fondul “șocului post-traumatic” pricinuit de Al Doilea Război Mondial, ei privind civilizația contemporană lor ca profund uniformizantă. Argumentele lor se bazează pe faptul că industria culturală oferă pretutindeni bunuri standardizate pentru a satisface numeroasele cereri identificate ca tot atâtea distincții la care trebuie să răspundă standardele producției. Printr-un mod industrial de producție se obține o cultură de masă alcătuită dintr-o serie de obiecte, care poartă foarte vizibil amprenta industriei culturale: serializare – standardizare – diviziune a muncii. Societatea capitalistă este văzută ca fiind dezumanizantă prin excelență: “S-a prevăzut ceva pentru fiecare, ca să nu poată scăpa nimeni”. Cel mai cunoscut membru al acestei “școli” este Marcuse, care consideră că rațiunea tehnică și instrumentală, au redus discursul și gândirea la o dimensiune unică, în care realitatea și aparența se unesc, simptomatice în acest sens fiind discursurile mediatice. Cauza acestei “uniformizări” este văzută de Habermas ca fiind declinul spațiului public (spațiu de mediere între stat și societate bazată pe recunoașterea puterii rațiunii și a schimbului de argumente între indivizi, a polemicii, care servesc pentru “Aufklarung”, termen traductibil prin “iluminare”). În acest context, cetățeanul tinde să devină un consumator-marionetă, comunicarea publică dizolvându-se în “atitudini, întotdeauna stereotipe, de receptare izolată”. Problemele tratate de “Școala de la Frankfurt” au fost sintetizate în lucrarea lui Umberto Ecco, “Apocalliti e Integrati”, care a descris prăpastia dintre apocaliptici (cei care văd în fenomenul culturii de masă amenințarea unei crize a culturii și democrației) și integrați (cei care se bucură de “democratizarea” accesului marii mase la “cultura timpului liber”).
Părintele unanim acceptat al structuralismului este lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care face distincția între limbă, ca “instituție socială” și vorbire ca “act individual”. Idealul lui Saussure viza apariția unei științe generale a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale, o știință care să studieze “viața semnelor în sânul vieții sociale”, numită semiologie, care să ne-nvețe în ce constau semnele și legile care le conduc.
Cel care a resuscitat structuralismul în secolul 20 a fost Roland Barthes (1915-1980), pentru care semiologia “are ca obiect orice sistem de semne: imagini, gesturi, sunete, obiecte, elementele proiectului său fiind în număr de patru: limbă și vorbire; semnificant și semnificat; sistem și sintagmă; denotație și conotație. Piatra de temelie pentru Barthes este semnul, care are un aspect dublu: semnificantul (perceptibil și audibil) și semnificatul (conținut în semnificant și purtat de el). O aplicație importantă a structuralismului este antropologia structurală, avându-l ca principal reprezentant pe Claude Levi-Strauss, această analiză, care se sprijină pe mituri ca formă de limbaj, jucând un rol important în extinderea lingvisticii la alte domenii. O influență decisivă asupra lui Levi-Strauss l-a avut lingvistul Roman Jakobson (1896-1982), care a sistematizat regulile de funcționare ale limbajului. Pentru Jakobson, orice comunicare are la bază șase elemente constitutive, cărora le corespund șase funcții: destinatorul – funcția expresivă, destinatarul – funcția conativă, mesajul – funcția poetică (toate figurile retoricii), contextul – funcția referențială, contactul – funcția fatică (verificarea atenției destinatarului), codul – funcția metalingvistică (verificarea folosirii, sau nu, a aceluiași înțeles). O altă aplicație a structuralismului, de această dată în domeniul ideologic, îi aparține filozofului Louis Althusser (1918-1990), pentru care aparate semnificante ca școala, biserica, familia, mijloacele de comunicare în masă au rolul să perpetueze și să disimuleze dominația ideologică, modul în care o clasă aflată la putere (societatea politică) își exercită influența asupra societății civile. În continuarea lui, Michel Foucault (1926-1984) a identificat dispozitivele “comunicării-putere” sub forma modelului de organizare de tip “panopticon” (termen introdus de filozoful utilitarist Jeremy Bentham, reprezentând o închisoare cu un turn central din care se poate controla întregul ansamblu și unde cei supravegheați, aflați în celule individuale sunt văzuți fără să poată vedea). El recurge la această utopie pentru a caracteriza modul de control exercitat prin televiziune: de organizare a spațiului, controlul timpului, supravegherea permanentă a individului, producerea comportamentelor dorite.
Centrul de la Birmingham este un centru de studii doctorale referitoare la “formele, practicile și instituțiile culturale, raporturile lor cu societatea și schimbarea socială”. Perioadă de apogeu corespunde cu avântul “Noii Stângi”, când se reinterpretează principalele opere ale unor marxiști de renume ca Georg Lukacs, Mihail Bahtin, Jean-Paul Sartre sau Antonio Gramsci.
După cum se va vedea în subcapitolul următor, majoritatea acestor teorii și-au găsit cele mai neașteptate aplicații în noua știință inventată de Edward Bernays, reprezentând arma perfectă pentru sublimarea produselor în marcă.
IX.3. Valorile PR
Niște muncitoare la o multinațională din Indonezia stau frustrate în fața noului McDonald’s deschis la ei, neputându-și permite să mănânce gunoiul americanilor.
Aceasta este lumea în care trăiește Bill Gates, cu o avere de peste 50 de miliarde de dolari, în timp ce o treime din cei ce lucrează pentru el sunt angajați temporari, iar „concurenții” săi sunt fie încorporați în corporația Microsoft, fie scoși din cărți prin concurență neloială.
Încă de la sfârșitul secolului 19, confruntați cu o serie de produse abia inventate (radio, fonograf, mașină, bec), publicitarii urmăreau în primul rând să schimbe modul de viață al oamenilor. Era necesar ca reclamele să-i informeze pe consumatori despre existența unei noi invenții, apoi să îi convingă că viața lor s-ar îmbunătăți dacă ar folosi mașini în loc de căruțe, telefoane în loc de scrisori și lumina becului în locul lămpilor cu petrol. Numele de marcă al acestor produse era însă întâmplător. Odată cu inventarea producției fordiene și a apariției uniformității produselor, a devenit necesară apariția unui branding competitiv, imaginea câștigând o primă bătălie cu realitatea.
Așa se face că rolul publicității s-a schimbat, din acela de a informa despre apariția noilor produse în acela de a construi o imagine în jurul unei anumite ocurențe a numelui de marcă al unui produs.
Obiectul publicității sunt de obicei corporațiile. Acestea au apărut când un grup de oameni, după ce au investit bani într-o companie, au făcut o cerere la guvern pentru a ca acea companie să fie recunoscută drept o nouă entitate, guvernul a emis aprobarea necesară, corporația urmând a acționa legal ca o persoană individuală distinctă, nu ca un grup de oameni. După cum reiese de aici, corporația este și nu este un grup de oameni, este când vine vorba de împărțirea profitului, nu este când vine vorba de asumarea răspunderii acțiunilor pe care le întreprind. Iar relaționiștii sunt avocații acestor „persoane”, pledând cauza lor, atât către consumatori, presă, cât și către proprii angajați.
Începând cu anii ’80, teoreticienii managementului au venit cu ideea ca marile corporații să producă în primul rând mărci, și nu bunuri, fapt care a dus la o creștere astronomică a fondurilor și influenței culturale deținute de acestea la nivel global.
De exemplu, în 1988, compania Philip Morris a cumpărat Kraft Foods cu 12 miliarde de dolari, de șase ori mai mult decât „valoarea materială”, diferența de 10 miliarde fiind reprezentată de costul cuvântului „Kraft”. Așa că de atunci s-a atribuit valoare financiară unui lucru abstract și necuantificabil: numele de marcă, iar în mod cu totul surprinzător falimentul mondial a venit abia după 20 de ani (jocurile piramidale durează de obicei mult mai puțin). De exemplu, conform raportului asupra dezvoltării umane al ONU din 1998, creșterea cheltuielilor pentru publicitate la nivel global depășea ritmul de creștere al economiei mondiale cu o treime.
Această tranzacție spectaculoasă a dus la o sporire considerabilă a cheltuielilor pentru publicitate, aprinzând interesul pentru creșterea identităților de marcă, inventându-se noi zone de extindere, sondarea continuă și agresivă a opiniei publice, dorind să se profite de fiecare colț liber al pieței, în efortul de a cunoaște conținutul „ambroziei sclavilor”. Căci sclavi se numesc acele specimene care se ating de produse având denumirea unor corporații pentru care a concura pe baza valorii reale ar însemna o înjosire.
Între timp, s-a ajuns ca marca să nu mai reprezinte bunuri, campaniile întreprinse axându-se pe ea ca pe o experiență, un stil de viață, dându-se impresia evadării spre un plan superior lumii materiale. Logourile pot fi astfel separate în „transcendentale” (Coca-Cola, Microsoft sau Disney), care vând „idei”, și „cele de jos” (Ford, General Motors), care sunt intermediare, încă mai furnizând obiecte brute. De exemplu, misiunea Nike nu este de a vinde pantofi sport, ci să îmbunătățească viața oamenilor prin sport și fitness, păstrând vie magia sportului (în concluzie, ar trebui să împartă încălțăminte gratis, pentru a promova sportul în rândurile bipezilor sferoizi, ceea ce nu prea se-ntâmplă), McDonald’s nu vinde hamburgeri, ci evocă eliberarea spirituală indiană în mijlocul maldărelor de gunoaie. Așa cum preconiza Alvin Toffler, în „Al treilea val”, consumatorul este atât de integrat în procesul de producție, încât devine dificil de spus cine e producătorul (cel puțin în aparență).
Puterea „hienelor” este cel mai bine evocată de exemplul liceului Greenbriar, statul american Georgia, unde în 1998 a avut loc „Ziua oficială Coca-Cola”, cu scopul de a câștiga un concurs organizat de vânzătorii de otravă. Toți elevii au venit îmbrăcați în tricouri „Coca-Cola”, învâțând ce mirifică e băutura care distruge dinții și provoacă boli cardiovasculare, până când directoare a fost informată de farsa unui elev pe nume Mike Cameron, care a venit îmbrăcat într-un tricou purtând inscripția „Pepsi”, acesta fiind exmatriculat pe loc. De fapt numele lui era Bertrand Russell, cel care avea drept crez primordial a nu urma niciodată o gloată în a face rău.
Situația actuală a puterii multinaționalelor este atacată de Max Barry în „Jennifer Government”, pornind de la o realitate alternativă (sau nu), în care majoritatea națiunilor (aflate sub controlul SUA) sunt dominate de mari corporații, în timp ce puterea guvernului este extrem de limitată, spre deosebire de “1984”, aici fiind satirizat un mod de guvernarea în care puterea statului este prea mică. Acțiunea se desfășoară la câțiva ani după ce Statele Unite au preluat întreaga emisferă de vest (mai puțin Cuba), din cauza acestei vaste întinderi teritoriale, comerțul internațional devenind inutil, SUA practicând o politică de izolaționism față de țările pe care încă nu le-a cucerit (printre acestea aflându-se și Uniunea Europeană, despre care americanii credeau că era socialistă). În această nouă societate, impozitele au dispărut, guvernul este privatizat (din această cauză nemaiputând să voteze legi sau să țină alegeri), făcând ca singurul atribut ce-i mai revine să fie acea a prevenirii crimelor, însă doar în cazul în care victima plătește, în afara guvernului mai existând două organizații militare private: poliția și NRA (asociația națională a armelor de foc). Ultimele sunt în slujba celor două mari trusturi nou-formate, US Alliance (Nike, IBM, Pepsi, McDonald’s) și Team Advantage (ExxonMobil, Burger King și Apple Computer), angajații acestora purtând numele firmei în locul celui de familie. Acțiunea propriu-zisă începe cu prezentarea ambițiosului directorul de marketing John Nike, care-l angajează pe muncitorul Hack Nike să ucidă cel puțin zece adolescenți și să le fure noii teniși marca Mercury, în valoare de 2500 de dolari perechea (costând 85 de cenți manufactura), cu scopul de a îmbunătăți părerea generală a targetului, făcând cererea să explodeze. Hack la rândul său subcontractează poliția, care la rândul ei trimite povara pe umerii NRA, care-ndeplinește masacrul. Din acest moment, părinții lui Hayley McDonald, unul dintre adolescenți, vrând să se răzbune, o plătesc pe Jennifer Governement, un agent al guvernului, și fostă amantă a lui John Nike, împreună cu care are și o fiică, și care începe astfel o vendetta personală. Nici John Nike nu se lasă mai prejos, acesta plănuind să distrugă guvernul într-o încercare de a face din marile corporații unica putere globală, fiind însă învins în final de Jennifer, care astfel demonstrează, după voia autorului, că stabilitatea unei societăți depinde de puterea guvernului.
Un caz simptomatic pentru starea mentală a celor care lucrează în domeniul PR este cel al lui Michael J. Wolf, consilier pentru mari trusturi media din SUA, care declara entuziast: „Poate că următorul pas în cadrul acestei evoluții este să construiești case lângă magazine și mega-mall-uri și să numești asta oraș. Oamenii vor trăi, vor munci, vor face cumpărături și vor consuma divertisment într-un singur loc. Ce concept!”. Orice s-ar spune, fundamentaliștii musulmani par mult mai simpatici, ei cer „tribut” celor de altă credință și îi lasă în pace, în libertate (sau, în cazuri extreme, îi ucid, ceea ce pare a fi o opțiune mai viabilă decât cea a unui papagal într-o cușcă aurită).
Pentru ca femeile să nu se simtă discriminate în domeniul PR, directoarea de relații publice de la Nike, Vanda Manager, a venit și ea cu o „perlă”, susținând că „Slujbele pe care noi le-am oferit oamenilor din economiile în curs de dezvoltare precum Vietnam și Indonezia au creat o punte de oportunități în ceea ce privește creșterea calității vieții acestora”. Trebuie spus că această creștere a calității vieții s-a manifestat în realitate prin faptul că puterea de cumpărare a muncitorilor din țări ca Mexic, Thailanda, Korea de Sud, Filipine sau Indonezia a scăzut dramatic față de perioada de dinaintea „binecuvântării”. De exemplu în Indonezia moneda s-a devalorizat, inflația a crescut, iar salariile reale din fabrici au scăzut cu 45% doar în anul 1998. Toate acestea din cauză că marile mărci, ca Nike, au renunțat să producă ele însele, închid fabricile care mai există, trecând pe o producție subcontractată, cu misiunea de a produce cât mai mult și cât mai ieftin, în țări unde drepturile omului sunt redactate în scriere cuneiformă. Sau, așa cum spunea și Noam Chomsky, „corporațiile au drepturi ca și cum ar fi persoane nemuritoare, dar sunt persoane speciale, fără conștiință morală, proiectate prin lege să fie interesate doar de acționarii lor și astfel obligate să pună profitul mai presus de orice, chiar și a binelui public” (citat din filmul „The Corporation”). Eroarea lui Chomsky, după Michel Foucault, constă în faptul că el pornește de la existența unei „naturi umane” comune tuturor. Extrapolând celebrul dicton al lui Simone de Beauvoir (1908-1986) din „Al doilea sex”, „femeie nu te naști, ci devii”, la toți oamenii, Foucault consideră futilă o asemenea teoretizare pornind de la „esența edenică”, pentru el omul fiind un produs al mediului în care trăiește. Ulterior, faimosul experiment din 1971 al lui Philip Zimbardo avea să-ncline balanța spre Foucault. Având drept protagoniști studenti din cadrul Departamentului de Psihologie al Universitatii Stanford, experimentul se baza pe ideea de “închisoare simulată”: 24 de voluntari aleși dintre studenții cei mai stabili din punct de vedere psihologic, cu alte cuvinte cât se poate de normali, au fost împărțiți în prizonieri și gardieni, fără să li se atribuie acestora din urmă sarcini precise, în afara menținerii disciplinei. Voluntarii și cercetătorii prevăzuseră ca experimentul să dureze două săptămâni, dar deja din a doua zi lucrurile s-au complicat. “Gardienii” și-au luat imediat rolul mult prea în serios, punându-și în aplicare propriile reguli cu din ce in ce mai mult entuziasm. Experimentul a început pe 15 august, când “prizonierii” au fost conduși în “celule”, dar doar 5 zile mai târziu, Zimbardo și colegii săi decideau să-l întrerupă și să elibereze victimele: agresiunile atât fizice, cât și psihice deveniseră teribile, comparabile cu cele naziste. Imaginați-vă așadar un om, cu sau fără “conștiință morală”, nemuritor, ubicuu, având drept unic scop posibil profitul, puterea și mușamalizarea oricărei forme de responsabilitate față de ceilalți.
Așa cum teoretiza Georges Bataille (1897-1962), marile corporații, la care (aproape) orice prezevenghi de student român din domeniul PR visează să ajungă într-un viitor, se instituie în rolul suveranului, care consumă și nu produce, în vreme ce persoana aservită, sclavul, omul fără avere, muncește și își reduce consumul la strictul necesar. Suveranitatea apare din această perspectivă ca un exces al consumului.
Cât despre PR, acesta poate fi sintetizat prin cuvintele lui George W. Bush: “95% din comunitatea afacerilor sunt cinstiți, își prezintă realizările și au un bun program salarial, cu câteva mere stricate” (“The corporation”).
IX.3. Ladislav Klima sau răsturnarea valorilor
O stranie opoziție la practicile mafiote ale relațiilor publice de acum a fost reprezentată de viața și opera obscurului filosof ceh Ladislav Klima (1878-1928). Născut în familia unui avocat bogat, el a părăsit de tânăr „drumul” care-i era hărăzit, pentru început fiind exmatriculat din liceu, după ce a insultat un membru al familiei regale. După acest incident, nu doar că a renunțat la educația instituțională, ci și la modul „normal” de viață, nu și-a căutat niciodată un job stabil, trăind din moștenirea lăsată de familie și din contribuții ale prietenilor.
Tendințele „distructive” care transpar în opera sa resping toate doctrinele filosofice de dinainte, cultura, morala, chiar și lumea, prin aceasta el eludând orice formă de clasificare. Filosofia sa proprie, intitulată „existențialism” sau „omnism”, postulează subiectul absolut aflat în vârful realității. După ce a respins orice exterioritate, acest subiect și-a înțeles substanța, devenind creatorul propriei divinități („deisență”, „De ce au devenit zeii zei? Pentru că au vrut să fie zei”). Astfel, centrul filosofiei lui Klima este acest subiect, născut din voință și egal cu Dumnezeu, singurul existent.
Realitatea este considerată a fi absurdă, o „lume prismatică a voinței și imaginii”, subiectul fiind condiția tuturor existențelor, purtătorul lumii. Dacă la Schopenhauer cea mai înaltă și pură ființă gânditoare era omul care-și nega voința, la Klima singurul deziderat este realizarea propriei voințe. Prin asta se apropie de Nietzsche, cu a sa „voință de putere”, dar îl și depășește, golind complet „lumea” de substanță și considerând-o simplă ficțiune.
Originalitatea lui Klima se manifestă și în viața lui privată, unde și-a testat afirmația „Eu sunt Dumnezeu”, lipsa banilor și respingerea tuturor convențiilor sociale reușind să-l conducă la un pretins „control deplin al sinelui”. În această stare, el scrie în anul morții principala sa operă în proză, „Suferințele prințului Sternenhoch”, unde explică fundamentele „deisenței”, totodată rupând cu toate tabuurile literaturii epocii. Revendicată de expresioniști, simboliști sau suprarealiști, opera a surprins prin perversiune, morbiditate, dar și printr-o creativitate ieșită din comun. Prințul Sternenhoch trece de la o viață normală a unui nobil la o viață plină de suferințe, excentricități, clipe de nebunie și autoflagelare. Totul culminează într-un sfârșit morbid, când el își realizează întreaga ființă, depășindu-și trecutul „normal”.
Începuturile „filosofiei subiectului absolut” sunt marcate de negarea completă a culturii și moralității burgheze a vremii (noastre). În viziunea lui Klima, europeanul modern a ales cea mai gravă formă de sclavie, prin acordarea priorității unui stomac îndestulat, temerilor și disciplinei, în dauna periculoasei libertăți și mândriei specific umane: „Societatea înseamnă depravare totală”. Faptul că filosofia contemporană nu este capabilă să dovedească nimic, stă mărturie pentru incapacitatea ei de a găsi măcar un singur adevăr neîndoielnic, așa că nu rămâne decât să se vândă ca relaționist, unde „totul este adevărat și fals în același timp”.
Pentru Klima, singurul veritabil punct de pornire în gândire este propria presupunere că lumea exterioară există. Astfel, lumea exterioară și natura sunt reflecțiile unei anumite stări mentale.
Ideile, emoțiile și inspirația sunt dominate de o „dimensiune extatică”, care, „sub specie aeternitatis” (adică dintr-un punct de vedere veșnic), este singura conexiune dintre om și universal, singura cale spre sine. Incertitudinea poate fi depășită prin certitudinea „deisenței”. Viziunea mistică poate revela complexitatea și zeitatea omului, lumea, identificată cu cunoașterea, există în atomii gândurilor, care se combină între ei cu timpul. Cel mai intim secret al lumii este că lumea nu are nicio valoare, după un ciclu plin de neliniști, după experimentarea tuturor antitezelor, totul sfârșește în nimic. Cel care nu este „egodeist”, care nu-și examinează în mod exclusiv trăirile interioare, nu-și poate pricepe propria substanță, faptul că lumea este conștiință și nimic.
Totuși, Klima nu a căzut în nihilismul absolut, deși lumea nu are nicio valoare, omul lui trăiește, negația absolută este consubstanțială vieții.
X. Concluzii
FMI, Banca Mondială, Comisia Trilaterală, Rezerva Federală a SUA, sunt instituții particulare, care au drept feudă o sferă numită Terra, locuită de niște vasali care toată viața lor plătesc dobândă pe ceea ce produc, stăpânilor lor din umbră. Din când în când, aceste instituții practică jocuri piramidale, în care vasalii lor ajung în incapacitate de plată, iar într-o astfel de situație se decretează „Criză economică”. În acest moment, instituțiile intervin din nou, creând și mai mulți bani din nimic (implicit inflație), iar cum doar ei au acest drept, monopolul lor se consolidează, noi împrumuturi apar, iar profitul, în bunuri și putere de această dată, crește. În acest context, rolul relațiilor publice este acela de a sensibiliza opinia publică, convingând populația „să strângă cureaua” și să accepte salarii mai mici, precum și de a crea diversiuni și disensiuni pentru a obtura privirea de la adevărata problemă și de a crește procentajul sclaviei benevole.
În primul capitol am prezentat, apelând la autori „outside of the box”, variantele actuale perpetuate implicit de PR în ceea ce privește relația dintre bărbat și femeie. Cum unicul scop este profitul, ideile unor Novalis, von Kleist, Holderlin despre „iubire” ca „lume în doi” au trebuit abandonate, pentru că pasiunea și sentimentul sunt greu controlabile și foarte puțin vandabile (a nu se confunda cu „bullshit-urile” hollywoodiene, care sunt complet altceva).
Mai demult, în Sparta, băieții și fetele participau goi la jocuri în comun, pentru a reduce libidoul ulterior și a nu contracta pasiuni prea puternice pentru buna funcționare a statului. În prezent, același fenomen apare prin diseminarea materialelor pornografice și a „metodelor de educație sexuală”, prin care sexul opus este transformat într-o marfă, care trebuie să răspundă anumitor standarde de calitate create artificial. Se creează astfel o necesitate insațiabilă, care, asemenea fumatului, dă impresia de disperare când lipsește și de banalitate când e pusă în practică.
Spre deosebire de Rodger Streitmatter, nu consider că „sexul vinde”, ceea ce vinde este iluzia plăcerii dintr-un viitor utopic (sau apocaliptic?) și, într-o lume încărcată de simboluri sexuale în exces, „orgasmul minimal” care devine un aliment zilnic de bază.
În al doilea capitol am analizat modul în care prin mesaje audio-video s-a dezvoltat tehnica de „double-speak” pentru a răpi libertatea indivizilor sub stindardul asigurării siguranței. În domeniul PR, un asemenea rezultat a fost obținut în cazul medicamentului „Prozac”, folosit de zeci de milioane, care regla nivelul de serotonină (hormonul fericirii) din creier. Deși se promova insistent rolul acestui medicament în suprimarea depresiilor și a anxietății, s-a descoperit în timp că aceste stări erau inerente dezvoltării oricărei ființe complexe, ceea ce s-a obținut fiind niște mașini mereu radioase, lipsite complet de gândire critică și îndoieli, cu un comportament mult mai simplu de controlat.
Cel mai bun exemplu de „double-speak” apare în cazul Irakului. După ce s-a mințit în privința presupuselor arme chimice deținute de Saddam, soldații americani au fost trimiși să „elibereze” poporul irakian și să le aducă binefacerile democrației, dându-le posibilitatea de a trăi așa cum vor. După un sângeros masacru, văzând că declarata „libertate negativă” duce la haos și la pierderea sensului vieții (irakienii nepermițându-și pastilele de Prozac), s-a decis ca noua constituție a țării să fie scrisă nu de aleși ai poporului, ci de americani, inventându-se astfel o formă de conducere, intitulată „ameridemocrație”.
În al treilea capitol, am urmărit modul în care prin războaie continue, dinastia Rothschild și asociații au reușit să-și clădească vastul imperiu care i-a dus pe ceilalti 90% de locuitori ai planetei într-o stare de servitute voluntară, prin dominarea sistemului bancar mondial. Ca metodă de coerciție, s-au folosit în toate mijloacele media de largă audiență teoriile politologului Friedrich Hayek (1899-1992), care considera că piața liberă, bazată exclusiv pe egoism, în care orice intervenție a statului duce în cele din urmă la tiranie, este „cea mai bună lume posibilă”. Un alt punct de pornire au fost și lucrările matematicianului John Nash despre aplicarea „game theory” la oameni, și care considera că întregul comportament uman este un război rece, în care indivizii, simpli atomi, adoptă diferite strategii pentru a obține avantaj asupra celorlalți, egoismul și suspiciunea permanentă fiind garantul echilibrului general. Așa că s-a instituit „regula numărului”, un Auschwitz global, în care majoritatea sunt într-o perpetuă competiție, prin stabilirea de targeturi și deadlineuri, a căror îndeplinire este „o chestiune de viață și de moarte”.
Toate aceste teorii aveau să primească o lovitură în 2001, atunci când s-a descoperit la Caral, în Peru, cea mai veche așezare urbană din Americi. În mod surprinzător pentru o societate fără proprietate privată, la Caral nu s-a găsit nicio urmă de arme sau corpuri mutilate, ci doar droguri și afrodiziace. Relaționiștii s-au pus pe treabă și nimeni până acum nimeni n-a făcut legătura dintre descoperirile de la Caral și teoriile lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), care spunea că „Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, spunând „al meu” și a găsit pe alții suficient de naivi să-l creadă este fondatorul societății civile. De câte crime, războaie, orori și neplăceri nu ne-ar fi scutit cineva dacă ar fi dat la o parte gardul sau umplând șanțul, după care strigând semenilor: nu ascultați de acest impostor; sunteți distruși de îndată ce uitați că fructele pământului ne aparțin tuturor, iar pământul în sine nimănui”. Dacă omul era fericit de la natură și proprietatea privată a fost cea care l-a pervertit, atunci nimeni n-ar mai avea nevoie de bani și de bănci, iar o asemenea situație ar fi inacceptabilă pentru actualii stăpâni ai lumii.
Al patrulea capitol tratează modul în care rațiunea este incompatibilă cu religia, deși își are fundamentul în ea. Oricât de laică ar dori să pară societatea globală, racilele religiei continuă să bântuie inconștientul colectiv. Profitând de această situație, rolul zeului a fost luat de simbolurile marilor corporații, ale căror produse au ajuns să aibă aparență de moaște sfinte.
Asta nu-nseamnă că un nou cult, al rațiunii, are drept de preempțiune. După cum a demonstrat Kurt Godel (1906-1978), în matematică există adevăruri care nu pot fi demonstrate niciodată.
Al cincilea capitol, cu excepția ultimului paragraf, a reprezentat modul în care un relaționist apără interesele stăpânului său, pentru a induce în colectivitate un sentiment antimusulman și pro-imperialist, deși mesajul pare a fi neutru.
Al șaselea capitol a subliniat „meritele” lui Bernays în crearea unor indisolubile relații de interdependență între PR și actuala societate bazată pe consum, precum și efectele de alienare pe care o astfel de „alianță” le-a produs asupra psihicului uman.
În capitolul al șaptelea, am evocat diferite scenarii descrise în „coșmaruri totalitariste”, precum și stadiul lor de punere în practică, arătând cum globalizarea, cel puțin sub controlul unor stăpâni din umbră, duce la cea mai teribilă formă de sclavie, cea în care sclavul este învățat să creadă că este liber. El nu realizează că este permanent monitorizat, că Internetul, „marea deschidere spre celălalt”, este în același timp și o bază de date prin care „elementele necoresponzătoare” sunt fie evacuate, fie, ca în cazul marelui matematician, filozof și părinte al computerului, Alan Turing (1912-1954), supuse unor tratamente hormonale cu estrogen.
O idee „de bun simț” susține că „dacă nu ai nimic de ascuns, atunci ce ai de obiectat?”. Un răspuns ar fi că nu am acces la dormitorul președintelui Obama, pe când el are la al meu, iar asta provoacă inechitate. În cea mai bună lume posibilă nu aș avea nimic de ascuns, dar în lumea aceasta informația înseamnă putere, deoarece PR-ul a deschis cutia Pandorei din care au ieșit ipocrizia, minciuna și șantajul.
Ultimul capitol a arătat cum relațiile publice au luat naștere din „bastarzii filosofiei”, sofiștii, încorporând ulterior noi teorii ale comunicării, apărute după revoluția industrială. În filmul „Lord of War”, cu Nicholas Cage în rolul principal, se punea problema măsurii în care un traficant de arme, vânzând fără discriminare oricui oferă prețul corect, în perfectă cunoștință de cauză despre intențiile respectivului, este responsabil de victimele rezultate. La fel, orice relaționist, în primul rând este o unealtă de profit pentru corporația pe care o reprezintă, de exemplu dacă lucrează la compania Shell, care a distrus întregul ecosistem al Nigeriei, nu va avea nicio tragere de inimă să producă videoclipuri cu foste prostituate zâmbind candid în timp ce plantează copăcei, iar o voce din fundal enunță detaliile investiției. Revenind la problema traficantului de arme, el este 100% vinovat, pentru că Ludwig Boltzmann a demonstrat că timpul are o singură direcție din punctul de vedere al entropiei, iar glonțul este mai aproape de victimă decât trăgaciul.
În altă ordine de idei, am apelat la exemplul unui obscur filosof ceh pe nume Ladislav Klima (toți ceilalți au fost deja revendicați și vânduți, exemplu nenumăratele tricouri și alte articole vestimentare cu Che Guevara), pentru a ilustra reala posibilitate de alegere a ființei umane, lipsită de orice scamatorie sau falsitate, o formă de libertate pozitivă, în opoziție cu ideologia manipulării.
Conform doctrinei Anekantavada din cadrul jainismului, există o interesantă poveste a unor orbi care întâlnesc întâia oară un elefant, prin simțul tactil fiecare dintre ei descriindu-l ca pe ceva diferit. Extinzând această doctrină la cei 6,7 miliarde de locuitori ai planetei din prezent, s-ar presupune că există tot atâtea perspective distincte ale realității. În acest sens, urmându-l pe Jose Ortega y Gasset (1883-1955), se poate spune că adevărul absolut este reprezentat de suma tuturor perspectivelor individuale, plus circumstanțele lor distincte. Astfel, urmarea unei metode „neutre”, „academice”, înseamnă a te conforma unui model care nu-ți aparține, a te situa pe un plan care te depășește și a pune-n prim-plan o idee măruntă care nu există independent de altele.
După cum am arătat în lucrarea mea, nimeni, niciodată, n-ar trebui să adere la valorile promovate prin relații publice, pentru că asta se traduce printr-o înstrăinare de sine, iar într-o astfel de lume rigidă în care se promovează multe, mai puțin ideile fasciste de dominare a lumii ale fondatorului Bernays, orice formă de progres cultural este imposibil. După Thomas Kuhn (1922-1996) și Paul Feyerabend (1924-1994), trecerea omului din peșteră în zgârie-nori s-a realizat din întâmplare, nu urmând metode neutre de cercetare, iar așa cum a arătat experimentul lui Zimbardo, descris în capitolul IX.3., din punct de vedere psihologic, omul a rămas cel mai crud animal.
Prin vinderea anumitor rețete și a unui mod de viață (modul de viață promovat în prezent e „uniformitate în diversitate”, după cum o va spune aproape orice adolescent între 15 și 25 de ani, repetând mesajele subliminale trimise de marile corporații), se exploatează fragilitatea psihică a noilor consumatori, care având contact cu internetul, nu au nicio experiență de viață prin contact direct, fiind astfel mult mai susceptibili la manipulare, circumstanțele lor proprii devenind tot mai limitate.
În memoriile sale, David Rockefeller (n. 1915), angajatorul lui Kissinger în tinerețe și membru al clubului Bohemian Grove (cu membri aducând sacrificii animale zeului Moloch și dansând goi în jurul „focului sacru”), din care au făcut sau fac parte toți președinții SUA de după 1923, amenința că suntem pe marginea unei transformări globale, tot ce mai trebuie fiind o criză economică majoră, la timpul potrivit, pentru ca toți să accepte „Noua Ordine Mondială”.
"Explozia nu va avea loc azi. Este prea devreme… sau prea târziu. Nu vin cu adevăruri veșnice” (Frantz Fanon, teoreticianul luptei pentru eliberarea prin violență a negrilor).
Bibliografie
Abe, Kobo – Bărbatul-cutie, Polirom, Iași, 2007
Adorno, Theodor – Minima Moralia, Univers, București, 1999
Ajtmatov, Cinghiz Torekulovic – O zi mai lunga decât veacul, Univers, București, 1996
Alexe, Vladimir – Trustul banilor, Ziua, București, 2004
Assoun, Paul-Laurent – Freud, filosofia și filosofii, Trei, București, 1997
Attali, Jacques – Scurtă istorie a viitorului, Polirom, Iași, 2007
Augustin, Aurelius – De doctrina christiana, Humanitas, București, 2002
Barry, Maxx – Jennifer Government, Random House Inc., New York, 2003
Bataille – Suveranitatea, Paralela 45, Pitești, 2004
Beauvoir, Simone de – Al doilea sex, Univers, București, 1998
Behr, Edward – O america înfricoșătoare, Humanitas, București, 1999
Berlin, Isaiah – Adevăratul studiu al omenirii, Meridiane, București, 2001
Blackburn, Simon – Essays in quasi-realism, Oxford University Press, Oxford, 1993
Bloom, Allan – Criza spiritului american, Humanitas, București, 2006
Bloom, Allan – Gândirea europeană în secolul al xviii-lea, Univers, București, 1981
Bloom, Harold – Canonul Occidental. Cărțile și școala epocilor, Univers, București, 1998
Bonjour, Lawrence – Philosophical problems. An annotated anthology, Longman Publishing, London, 2007
Bretonne, Restif de la – Anti-Justine, or the joys of Eros, Creation Books, London, 2005
Bretonne, Restif de la – Il pornografo, Biblioteca dell'eros, Roma, 1993
Brunel, Pierre – Miturile secolului XX, Univers, București, 2003
Bukovskij, Vladimir Konstantinovic – Uniunea europeană… o nouă URSS?, Vremea, București, 2006
Cahn, Steven M. – Philosophy for the 21st century: a comprehensive reader, Oxford University Press, Oxford, 2003
Camus, Albert – Fața și reversul, RAO, București, 1994
Carriere, Jean-Claude – Cercul mincinoșilor, Humanitas, București, 1999
Carruthers, Peter – Introducing persons, Routledge, London, 1995
Cassirer, Ernst – Mitul statului, Institutul European, Iași, 2001
Cassirer, Ernst – Eseu despre om, Humanitas, București, 1994
Cicero, Marcus Tullius – Arta oratoriei, Saeculum Vizual, București, 2007
Cicero, Marcus Tullius – Despre supremul bine și despre supremul rău, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
Coenen-Huther, Jacques – Sociologia elitelor, Polirom, Iași, 2007
Cottingham, John – Raționaliștii, Humanitas, București, 1998
Czartowski, Tory – Cele mai importante 500 de mărci ale lumii, Paralela 45, Pitești, 2007
Denezkina, Irina – Votca-Cola, Curtea Veche, București, 2008
Derrida, Jacques – Diseminarea, Univers Enciclopedic, București, 1997
Diderot, Denis – Călugărița, Hyperion, Chișinău, 1991
Dodds, E.R. – Grecii și iraționalul, Polirom, Iași, 1998
Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Institutul European, Iași, 2007
Eco, Umberto – Supraomul de masă, Pontica, Constanța, 2003
Eco, Umberto – Kant și ornitorincul, Pontica, Constanța, 2002
Eco, Umberto – Înainte ca racul, RAO, București, 2007
Eco, Umberto – Apocaliptici și Integrați, Polirom, Iași, 2008
Einhorn, David – Fooling some of the people all of the time, Wiley John & Sons Ltd., Somerset, 2008
Evola, Julius – Revolta împotriva lumii moderne, Editura Antet XX Press, București, 1998
Favier, Jean – Aur și mirodenii, Artemis, București, 2001
Feyerabend, Paul – Killing Time, Chicago University Press, Chicago, 1996
Feyerabend, Paul – Conquest of abundance, Chicago University Press, Chicago, 2001
Feyerabend, Paul – Against method, Verso Books, London, 1993
Fichte, Johann Gottlieb – Doctrina științei, Humanitas, București, 1995
Fichte, Johann Gottlieb – Trei scrieri despre cărturar, Casa Școalelor, București, 1944
Fidler, Roger – Mediamorphosis, Idea Design & Print, Cluj, 2004
Flaubert, Gustave – Bouvard și Pecuchet, Alfa, București, 1997
Forster, E.M. – Clipa cea veșnică, Minerva, București, 1972
Foucault, Michel – Cuvintele și lucrurile, Univers, București, 1996
Foucault, Michel – Istoria nebuniei în epoca clasică, Humanitas, București, 2005
Frenkian, Aram – Scepticismul grec, Paideia, București, 1997
Fukuyama, Francis – Sfârșitul istoriei și ultimul om, Paideia, București, 1992
Fukuyama, Francis – Viitorul nostru postuman, Humanitas, București, 2004
Gardels, Nathan – Schimbarea ordinii globale, Antet, București, 1998
Goldschmidt, Bertrand – Complexul atomic, ed. Politică, București, 1985
Granet, Marcel – Gândirea chineză, Herald, București, 2006
Habermas, Jurgen – Sfera publică și transformarea ei structurală, Univers, București, 1998
Hayek, Friedrich – Drumul către servitute, Humanitas, București, 1997
Hazard, Paul – Gândirea europeană în secolul al xviii-lea, Univers, București, 1981
Hedayat, Sadegh – Bufnița oarbă, Ager, București, 2002
Heidegger, Martin – Despre miza gândirii, Humanitas, București, 2007
Hermet, Guy – Sociologia populismului, Artemis, București, 2007
Huxley, Aldous – Grey eminence, Arrow Books, London, 2005
Huxley, Aldous – Doors of perception of heaven and hell, Harpercollins Publishers, London, 2004
Ianoși, Ion – Herzen, Belinski, Cernîșevski, Dobroliubov, Pisarev, Editura Politică, București, 1987
Johnson, Paul – Intelectualii, Humanitas, București, 2006
Jones, Garrett – Ourtopia, Authorsonline.co.uk, Gamlingay, 2004
Kellner, Douglas – Cultura media, Institutul European, Iași, 2001
Klein, Naomi – No logo. Tirania mărcilor, Comunicare.ro, București, 2006
Klima, Ladislav – Sufferings of Prince Sternenhoch, Twisted Spoon Press, Praga, 2007
Kolakowski, Leszek – Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, București, 2007
Krasinski, Valerian – Historical Sketch Of The Rise, Progress And Decline Of The Reformation In Poland (despre Kazimierz Lyszczynski), Kessinger Publishing, Whitefish, 2007
Kropotkin, Piotr Alekseevic – La morale anarchica, Nuovi Equilibri, Cagliari, 1999
Kropotkin, Piotr Alekseevic – Amintirile unui răzvrătit, Editura Politică, București, 1969
Lepore, Ernie – Donald Davidson, Clarendon Press, Oxford, 2005
Lilla, Mark – Spiritul nesăbuit, Polirom, Iași, 2005
Lipovetsky, Gilles – Fericirea paradoxală, Polirom, Iași, 2007
Lipovetsky, Gilles – Ecranul global, Polirom, Iași, 2008
Lorenz, Konrad – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 1996
Machiavelli, Niccolo – Principele, Humanitas, Bucureșit, 2006
Malatesta, Errico – Anarchy, Freedom Press, London, 2001
Marconi, Joe – Ghid practic de relații publice, Polirom, Iași, 2007
Marina, Jose Antonio – Inteligența eșuată, Polirom, Iași, 2006
McLuhan, Marhall – Texte esențiale, Nemira, București, 2006
Merleau-Ponty, Maurice – Fenomenologia perceptiei, Aion, Oradea, 1999
Milinda – Întrebările Regelui Milinda, Institutul European, Iași, 1993
Moscovici, Serge – Epoca maselor, Institutul European, Iași, 2001
Musil, Robert – Omul fără însușiri (2 vol.), Polirom, Iași, 2008
Nagel, Thomas – Ultimul cuvânt, All Educational, București, 1998
Nagel, Thomas – Veșnice întrebări, All Educational, București, 1996
Nakamura, Hajime – Orient și Occident, Humanitas, București, 1997
Nietzsche, Friedrisch – Așa grăit-a Zarathustra, Hestia, Timișoara, 2004
Nietzsche, Friedrisch – Dincolo de bine și de rău, Hestia, Timișoara, 2005
Ortega y Gasset, Jose – Revolta maselor, Humanitas, București, 2007
Ortega y Gasset, Jose – Originea și epilogul filozofiei, Humanitas, București, 2004
Orwell, George – Ferma animalelor, Polirom, Iași, 2002
Papini, Giovanni – Amurgul filozofilor, Uranus, București, 1991
Pârvu, Sorin – Dicționar de postmodernism, Institutul European, Iași, 2005
Petitdemange, Guy – Filozofi și filozofii ale secolului al XX-lea, Cartier, Chișinău, 2004
Philostratos, Flavius – The lives of the sophistes, Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts), 1968
Pico della Mirandola, Giovanni Francesco – Raționamente sau 900 de teze. Despre demnitatea omului, Editura Științifică, București, 1991
Platonov, Andrej – Cevengur, Cartea Românească, București, 1990
Peters, Francis – Mahomed și originile islamului, ARC, Chișinău, 2003
Popper, Karl Raimund – Societatea deschisă și dușmanii ei (2 vol.), Humanitas, București, 1993
Pound, Ezra – The cantos, New Directions Publishing, New York, 1970
Preposiet, Jean – Istoria anarhismului, Sirius, București, 2006
Priest, Graham – Dincolo de limitele gândirii, Paralela 45, Pitești, 2007
Putnam, Hilary – Rațiune, adevăr și istorie, Editura Tehnică, București, 2005
Quignard, Pascal – Sexul și spaima, Univers, București, 2000
Quine, W.V. – Țesătura opiniilor, Paralela 45, Pitești, 2007
Reale, Giovanni – Înțelepciunea antică, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005
Revel, Jean-Francois – Obsesia antiamericană, Humanitas, București, 2004
Rorty, Richard – Adevăr și progres, Univers, București, 2003
Rorty, Richard – Eseuri filozofice (2 vol.), Univers, București, 2000
Rousseau, Jean-Jacques – Visările unui hoinar singuratic, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968
Russell, Bertrand – Istoria filozofiei occidentale (2 vol.), Humanitas, București, 2005
Russell, Bertrand – Cunoașterea lumii exterioare, Humanitas, București, 2008
, Timișoara, 1993
Ruști, Doina – Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Tritonic, București, 2005
Ryle, Gilbert – The concept of mind, Hutchinson University Library, London, 1949
Sade, Donatien Alphonse – Justine, Doris, București, 1990
Sade, Donatien Alphonse – Filozofia în budoar, Editura de Vest, Timișoara, 1993
Salinger, Pierre – Război în Golf, Tinerama, București, 1991
Safranski, Rudiger – Schopenhauer și anii sălbatici ai filozofiei, Humanitas, București, 1998
Sartori, Giovanni – Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Humanitas, București, 2005
Sartre, Jean-Paul – Ființa și Neantul, Paralela 45, Pitești, 2004
Sartre, Jean-Paul – Greața, Univers, București, 1990
Seidman, Steven și Alexander, Jeffrey – Cultură și societate, Institutul European, Iași, 2000
Scruton, Roger – Vestul și Restul, Humanitas, București, 2004
Searle, John – Realitatea ca proiect social, Polirom, Iași, 2000
Sextus Empiricus – Works, William Heynemann, London, 1939-1957
Soros, George – Criza capitalismului global, Polirom, Iași, 1999
Spengler, Oswald – Declinul Occidentului, Beladi, Craiova, 1996
Stoiciu, Andrei – Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas, București, 2000
Strawson, P.F. – Individuals, Routledge, New York, 1964
Streitmatter, Rodger – Sexul vinde, Tritonic, București, 2006
Șireteanu, Ana Maria – Media și imagologia, Tritonic, București, 2005
Tartler, Grete – Înțeleptul singuratic, Humanitas, București, 2006
Teodorescu, Bogdan – Cinci milenii de manipulare, Tritonic, București, 2007
Thackeray, William Makepeace – Cartea snobilor, Paralela 45, Pitești, 2003
Thom, Francoise – Limba de lemn, Humanitas, București, 1993
Thoraval Yves – Dictionar de Civilizatie Musulmana, Univers Enciclopedic, București, 1997
Toffler, Alvin – Al treilea val, Editura Politică, București, 1983
Turchet, Philippe – Sinergologia, Politom, Iași, 2005
Turchetti, Mario – Tirania și tiranicidul. Forme ale opresiunii și dreptul la rezistență din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, Chișinău, 2003
Ulitkaia, Ludmila – Minciunile femeilor, Humanitas, București, 2005
Vlăduțescu, Gheorghe – O enciclopedie a filosofiei grecești, Paideia, București, 2001
Voltaire – Dicționar filosofic, Polirom, Iași, 2002
Weininger, Otto – Sex și caracter, Anastasia, București, 2002
Werner, Klaus – Noua carte neagră a firmelor de marcă, Aquila 93, Oradea, 2004
Wieland, Christoph Martin – Istoria abderiților, Univers, București, 1973
Wright, Austin Tappan – Islandia, The Overlook Press, New York, 2002
Zizek, Slavoi – Zăbovind în negativ. Kant, Hegel și critica ideologiei, All Educational, București, 2001
Note
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De la Filosofie la Pr. Metamorfoza Ganditorului în Sclavul Simulacrului (ID: 153823)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.