De la C.s.c.e. la O.s.c.e
UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
PROGRAMUL DE STUDIU: MASTERAT
SPECIALIZAREA: MANAGEMENTUL SECURITĂȚII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: I.F.R.
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific
Lector dr. Ioan MANCI
Absolvent
Sergiu TOMOIAGĂ
Cluj-Napoca
2016
UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
PROGRAMUL DE STUDIU: MASTERAT
SPECIALIZAREA: MANAGEMENTUL SECURITĂȚII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: I.F.R.
De la C.S.C.E. la O.S.C.E.
Coordonator științific
General maior dr. Ioan MANCI
Absolvent
Sergiu TOMOIAGĂ
Cluj-Napoca
2016
CUPRINS
1. INTRODUCERE 3
2. ORIGINILE ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA..6
2.1. Contextul înființării C.S.C.E. Actul de la Helsinki 6
2.2. Structurile decizionale de negociere ale O.S.C.E 17
2.3. Instituțiile O.S.C.E și rolul acestora în cadrul organizației 26
3. MISIUNILE O.S.C.E și importanța acestora în gestionarea crizelor 37
4. ROMÂNIA ȘI O.S.C.E 48
5. CONCLUZII 56
6. BIBLIOGRAFIE 59
Abstract
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este una dintre cele mai importante, dar și cele mai bine cunoscute organizații de securitate din regiunea pan-europeană de la sfârșitul Războiului Rece. Nu trebuie neglijat rolul foarte important pe care OSCE îl are de jucat în asigurarea securității pe plan european, fiind de altfel singura organizație care interconectează dimensiunile umană și militară ale securității. Ea joacă un rol deosebit de important în prevenirea conflictelor și în încercarea de a găsi soluții negociate în regiunile în care s-au înregistrat conflicte violente încă din 1989. Eficiența OSCE este și mai mare atunci când lucrează în cooperare cu alte instituții multilaterale din regiune, având un rol important în realizarea un regim transeuropean de securitate.
Cuvinte si concepte cheie
OSCE; Securitatea europeană; prevenirea conflictelor; regim de securitate
INTRODUCERE
Încă de la începuturile sale, OSCE a fost un forum interguvernamental care a avut ca scop principal promovarea securității în Europa prin eliminarea barierelor, un proces în urma căruia practicile diplomatice și regulile de comportament politic internațional au evoluat, ducând astfel la o multitudine de obligații și interdependențe între o gamă largă de state. De-a lungul existenței sale prevenirea conflictelor a fost cea mai semnificativă componentă care a stat la baza filosofiei OSCE.
Fiind definită, în sensul Cartei ONU, ca organizație de prim recurs în reglementarea diferendelor în regiune, OSCE a jucat și joacă rolul de for de reflecție asupra structurii europene de securitate, un instrument de alertă, de prevenție, gestionare a crizelor și de instanță de consultare, luare de decizii și cooperare, și nu în ultimul rând de forum transatlantic, european și euro-asiatic, prin parteneriatele încheiate cu state din Asia, ce au calitatea de observatori, cum sunt Coreea de Sud, Japonia sau Thailanda.
Lucrarea de față își propune să prezinte evoluția Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la momentul când aceasta a luat ființă, anul 1973, sub denumirea de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) și până în prezent, totodată reliefând importanța pe care acest organism internațional o are în promovarea unui spațiu comun de securitate dar și rolul bine definit pe care, datorită experienței sale unice, îl are în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și a statului de drept, precum și a promovării tuturor aspectelor societății civile.
De asemenea, în această lucrare am urmărit să răspund întrebărilor legate de necesitatea prezenței misiunilor OSCE în zonele de conflict și să accentuez importanța acțiunilor pe care organizația le duce în scopul prevenirii sau medierii conflictelor deja existente.
Capitolul al 2-lea, „Originile organizației pentru securitate și cooperare în europa” abordează trei aspecte. În primul rând este prezentată necesitatea înființării organizației, precum și etapele care au precedat semnarea de către 35 de state, între care cele două mari puteri (Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii), Canada și toate celelalte state europene, cu excepția Albaniei și Andorrei, la 1 august 1975, a acordurilor de la Helsinki (sau a Actului Final). Al doilea subpunct vizează structurile decizionale și de negociere, și aici sunt prezentate astfel : Reuniunile la nivel înalt (Summit-urile), Consiliul Ministerial, Consiliul Permanent, Consiliul Superior, și Forumul pentru Cooperare în Domeniul Securității, precum și scopul acestora dar și momentele când aceste structuri intră în funcțiune. Cea de-a treia problematică supusă analizei în cadrul acestui capitol se referă la dimensiunea „tehnică” a organizației, respectiv la prezentarea instituțiilor: Președinția (Chairman-in-Office), Secretariatul General, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, Reprezentantul pentru Libertatea Presei, Curtea de Conciliere și Arbitraj și Adunarea Parlamentară) precum și rolul acestora pentru a deveni eficiente în prevenirea sau medierea conflictelor.
Capitolul al 3-lea al lucrării, „Misiunile O.S.C.E și importanța acestora în gestionarea crizelor”, tratează care au fost cele mai importante misiuni de la înființare și până în prezent.
Misiunile OSCE au fost generate de necesitatea mai multor situații conflictuale din interiorul a douăzeci de țări, unele dintre acestea degenerând în timp spre războaie tragice și sângeroase, în care violarea drepturilor umane cele mai elementare era regula; mai mult decât ONU, NATO, UE sau CE, organizația responsabilă cu securitatea, cooperarea și umanitarismul de la Vancouver la Vladivostok, părea aptă să intervină prompt și eficace, cu oameni puțini dar cu instituții de încredere.
În prezent, OSCE este deseori organizația care are permisiunea de a pătrunde în regiunile aflate în criză, acolo unde altor organizații nu li se permite acest lucru.
În capitolul al 4-lea, „România și OSCE”, putem lectura o analiză calitativă a relațiilor pe care România le-a avut și le are cu OSCE, contribuția pe care țara noastră a avut-o prin participarea la diferite misiuni sub egida organizației precum și importanța deosebită pe care România o acordă activității OSCE în eforturile de întărire a securității și cooperării în Europa.
La final, concluziile ce le putem trage în urma studierii acestei lucrări ne duc spre importanța pe care o are OSCE în prevenirea și medierea conflictelor dar și spre necesitatea unei cooperări permanente cu celelalte organizații internaționale de securitate (ONU, NATO, UE).
Natura multidimensională și extrem de complexă a activității acestei organizații internaționale ne face să înțelegem că prezervarea securității constituie un obiectiv de maximă prioritate al umanității, pentru îndeplinirea căruia statele membre trebuie să se așeze la masa tratativelor, să depășească barierele de ordin politic, social, economic, cultural sau religios care le separă și le definesc profilul, să facă concesii reciproce și să învețe din experiențele individuale ori comune, pentru a găsi cele mai viabile soluții, punând astfel pe piedestalul suprem al valorilor, ființa umană, cu toate drepturile și libertățile sale fundamentale. Numai în acest mod, OSCE va deveni un real for al dezbaterii și deciziei colective, în care vocea popoarelor unite se va face auzită, chiar și de cei pentru care conflictul reprezintă cuvântul de ordine. De altfel, prin însăși Strategia de la Maastricht, aliații organizației au subliniat că slaba guvernare și omisiunea statelor de a asigura instituții democratice corespunzătoare și funcționale care să promoveze stabilitatea, pot genera intensificarea amenințărilor.
ORIGINILE ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA
2.1. Contextul înființării C.S.C.E. Actul de la Helsinki
OSCE își are originea încă din anii ‘50, după ororile celui de al II-lea razboi mondial, când au apărut primele negocieri privind crearea unei grupări de securitate europeană. Totuși cea mai acută necesitate s-a simțit in anii ‘70 în perioada Războiului Rece, din cauza decalajului și disputei dintre Est si Vest. Astfel a apărut Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).
Așa cum se poate observa și din nume, CSCE nu a fost o organizație ci un proces al unei conferințe diplomatice, proces care a fost lansat la începutul anilor ’70, într-o perioadă de relaxare a Războiului Rece, când atât Estul cât și Vestul au realizat faptul că vor trebui să co-existe pentru o perioadă nedefinită de timp și această co-existență va funcționa cel mai bine într-un climat de pace.
Ca urmare a crizei rachetelor din Cuba, precum și pentru îmbunătățirea relațiilor diplomatice sovieto-americane, Conferința a avut ca scop aducerea laolaltă a celor două mari superputeri, pe aliații lor și celelalte state nealiniate în timpul așa-numitei perioade de destindere din timpul războiului rece, pentru a rezolva provocările comune și pentru a depune eforturi în vederea promovării și a menținerii păcii și securității în spațiul euro-atlantic.
Apariția C.S.C.E. a reprezentat o tentativă de instituționalizare a mecanismelor de gestionare a conflictelor și de diplomație preventivă. Inițial, structura a fost gândită să capete relevanță politică, ca expresie a deciziei politice a statelor reprezentând cele două blocuri ideologice și să confere o dimensiune cooperativă demersurilor lor de reducere a stărilor conflictuale în mediul internațional bipolar.
În viziunea lui Stan Petrescu, la începuturile CSCE puteau fi identificate două orientări :
cea a diplomației răsăritene (în mod deosebit a fostei U.R.S.S.), cu obiectiv principal – consolidarea status quo-ului frontierelor postbelice, confirmând sfera de influență sovietică;
cea a Vestului, cu obiectiv principal crearea condițiilor pentru o subtilă infiltrare ideologică pașnică în zona de est a continentului prin intermediul schimburilor de persoane și al cooperării culturale.
Ideea convocării unei conferințe paneuropene de securitate a fost lansată, în anii ’50, de U.R.S.S. iar 1954, U.R.S.S. a propus semnarea unui tratat, pe o perioadă de 50 ani, care să înființeze și instituții permanente. Această ofertă urmărea recunoașterea R.D.G. și împiedicarea acesteia să adere la N.A.T.O.
În anii ’60, în contextul destinderii relațiilor dintre Est și Vest, sub acoperirea Tratatului de la Varșovia, U.R.S.S. a propus organizarea unei Conferințe Europene de Securitate, care să adopte un text (cu forță juridică) în măsură să confirme granițele existente în Europa și să pună bazele cooperării economice între Est și Vest.
Drumul spre discuțiile de la Helsinki, care au început în 1973 și au culminat doi ani mai târziu, odată cu adoptarea Actului final, a fost pavat cu o serie de afirmații și declarații oficiale care au fost factorul declanșator al unui proces de dialog informal între Est și Vest.
În 1966, țările din Pactul de la Varșovia (Tratatul de apărare reciprocă subscris de statele comuniste, ca răspuns la integrarea Germaniei de Vest în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)), au emis Declarația de la București privind consolidarea păcii și securității în Europa, care făcea apel la organizarea unei conferințe între țările europene (cu excluderea implicită, dar clară a SUA), cu scopul dublu de a confirma status quo-ul frontierelor europene, pe de o parte, și promovarea cooperării între țările europene în domeniile științei, tehnologiei și culturii, pe de altă parte.
Ca o replică la aceasta, în decembrie 1969, reuniunea ministerială a NATO de la Bruxelles a emis o Declarație privind securitatea europeană, care a dat un răspuns încurajator prudent la apelurile reînnoite ale Pactului de la Varșovia pentru o conferință de securitate, adăugând la subiectele care urmează să fie discutate focalizarea pe dimensiunea umană a securității.
În anii următori, rezultatele politicii răsăritene ale Germaniei de Vest au facilitat repoziționarea ambelor alianțe față de acceptarea cererilor reciproce care au condus în final la discuțiile de la Helsinki
Actul Final de la Helsinki a fost rezultatul unui îndelungat proces de negocieri între diferite grupuri de state, cum ar fi:
statele Pactului de la Varșovia, care au susținut organizarea Conferinței începând cu Declarația de la București din 1966, inclusiv statele comuniste ale Europei de Est (Ungaria, România și Cehoslovacia), care au fost îngrijorate de poziția dominantă sovietică în regiune;
țările occidentale ale Comunității Europene (CE) și NATO, cu participarea SUA și Canada;
alte state neutre, cum ar fi Irlanda, Elveția și Suedia.
Este foarte important de remarcat faptul că, în ciuda influenței puternice a celor patru câștigătoare ale celui de-al II-lea război mondial (Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța) asupra procesului de la Helsinki, succesul acestuia s-a bazat tocmai pe recunoașterea de către acestea a necesității existenței unui echilibru diferit de putere în Europa, unul care să includă o arie mai largă de state.
Ar trebui remarcat faptul că una dintre trăsăturile definitorii ale Actului final de la Helsinki este că acesta nu a fost menit să fie un document cu caracter obligatoriu din punct de vedere legal. Principiile și obligațiile enunțate în acesta au o mare importanță politică, dar nu una legală, adică ele nu dau naștere unor executorii din punct de vedere al obligațiilor internaționale asumate. Acest lucru este confirmat și de faptul că guvernul finlandez a fost rugat să nu se înregistreze Actul final de la Helsinki la Secretariatul ONU, în conformitate cu art. 102 din Carta ONU, cu amendamentul că încălcarea acestuia nu poate fi invocat în fața organelor Organizației Națiunilor Unite.
Având în vedere fragilitatea și fluiditatea situației politice și scopul final al relaxării conflictului est-vest, punerea în aplicare a soluției politice "fără dinți" a fost considerată o alegere mai potrivită decât adoptarea unor obligații legale inflexibile pentru statele participante. Rezultatul final a fost un document care a îndeplinit inspirații diferitelor grupuri de state implicate. Din perspectiva sovietică, Conferința a confirmat status quo-ul în Europa, în timp ce pentru SUA o astfel de confirmare a fost în deplină concordanță cu politica ei de "izolare fără confruntare". Statele Pactului de la Varșovia îngrijorate de dominația sovietică au obținut o asigurare politică a respectării suveranității de stat, iar statele neutre și-au putut consolida și mai mult poziția de neutralitate.
Dar iată cum s-a desfășurat Reuniunea Pregătitoare de la Dipoli (22 noiembrie 1972—8 iunie 1973): Miercuri după amiază, 22 noiembrie 1972, la Institutul de Tehnologie din Dipoli, oraș satelit al capitalei finlandeze, au început convorbirile pregătitoare multilaterale în problema Conferinței general-europene pentru securitate și cooperare. Reuniunea s-a desfășurat la nivelul reprezentanților diplomatici ai țărilor interesate acreditați la Helsinki.
La această reuniune participau 32 de state europene la care se adăugau Statele Unite și Canada. La începutul consultărilor, Franța a propus și s-a convenit să fie invitat la Conferință și Principatul Monaco, astfel încât s-a ajuns la o participare de 35 de state. Albania nu dăduse curs invitației guvernului finlandez de a veni la consultări și nu a participat nici la Conferință. Limbile oficiale de lucru au fost stabilite engleza, franceza, rusa, spaniola, italiana și germana (Limba germană a fost aleasă ca limbă oficială pentru a nu obliga R.D.G. să folosească limba rusă, iar R.F.G. limba engleză).
Lucrările s-au desfășurat în patru etape succesive în urma cărora au fost convenite Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki (Cartea Albastră) cu 7 capitole:
organizarea conferinței;
ordinea de zi și directivele aferente;
participare, contribuții, invitați;
data conferinței;
locul conferinței;
regulile de procedură;
aranjamentele financiare.
La examinarea și elaborarea ordinii de zi a Conferinței general-europene, URSS și celelalte țări socialiste propuseseră o ordine de zi alcătuită din trei puncte (problemele securității; problemele cooperării economice si culturale; organismul permanent al CSCE), în timp ce țările occidentale susțineau ca problematica social-umanitară să constituie un punct separat al ordinii de zi. Mai mult, statele occidentale manifestau rezerve serioase în legătură cu instituționalizarea procesului CSCE prin crearea unui organism permanent.
In urma negocierilor, s-a ajuns la o ordine de zi în 4 puncte: probleme privind securitatea în Europa; cooperarea în domeniile economiei, științei si tehnicii și mediului înconjurător; cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii și urmările conferinței.
Dezbaterea Regulilor de Procedură (23-30 noiembrie 1972) a marcat cea mai mare parte a lucrărilor de la Dipoli. Departe de a fi reprezentat partea formală a lucrurilor, regulile de procedură reprezentau esența modului în care vor avea loc negocierile de acum înainte.
Cu puțin înainte de deschiderea consultărilor, la 17 noiembrie 1972, ambasadorul Franței la Helsinki difuzase sub forma unui „Gentlemans agreement” un aranjament procedural în șapte puncte. Documentul reprezentantului francez cuprindea ca propuneri mai importante: asigurarea președinției lucrărilor exclusiv de partea finlandeză; adoptarea tuturor hotărârilor prin consens; crearea unor organe subsidiare de lucru; caracterul închis și confidențial al lucrărilor. Aranjamentul procedural circulase printre ambasadori în săptămâna care a precedat deschiderea consultărilor, prevăzută pentru miercuri 22 noiembrie 1972, la orele 15.00.
În final, s-a convenit ca la consultări, având în vedere eforturile deosebite depuse de guvernul Finlandei pentru convocarea reuniunii pregătitoare, precum și faptul că Finlanda a luat asupra sa toate cheltuielile legate de găzduirea lucrărilor, președinția să revină reprezentantului finlandez. În locul alegerii unui al doilea reprezentant în funcția de vicepreședinte, s-a hotărât ca, în cazul în care președintele este împiedicat să-și exercite funcția, președinția să fie asigurată pe rând, la fiecare ședință, de șefii delegațiilor participante, în ordine alfabetică.
Convenirea regulilor de procedură a avut loc, joi dimineață, 30 noiembrie 1972, când participanții la reuniune au adoptat prin consens textul în 10 puncte, privind desfășurarea consultărilor în vederea pregătirii Conferinței generale pentru Securitate și Cooperare în Europa. Punctul 1 menționa: „Toate statele participă la consultări pe baza suveranității egale, ca țări independente și în condiții de deplină egalitate. Aceste consultări se vor desfășura în afara alianțelor militare”. Punctul 5 arata că „deciziile se adoptă prin consens. Consensul se definește prin absența oricărei obiecții exprimată de un reprezentant și prezentată de el ca un obstacol la adoptarea deciziei în cauză”.
După stabilirea regulilor de procedură, a urmat dezbaterea generală (30 noiembrie – 5 decembrie 1972), prilej cu care reprezentanții celor 35 de state participante au făcut cunoscută poziția guvernelor lor cu privire la obiectivele, sarcinile și organizarea Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa.
Examinarea în detaliu a problemelor evocate în cadrul dezbaterilor generale a demarat la 13 decembrie 1972, când participanții la reuniunea multilaterală au luat în discuție un proiect de program prezentat de delegația iugoslavă, privitor la desfășurarea lucrărilor reuniunii. Proiectul este axat în principal pe problemele de conținut ale viitoarei conferințe, inclusiv modul de organizare a acesteia.
Finalul primei etape a reuniunii multilaterale de la Helsinki poate fi considerat ca având un bilanț pozitiv. Reprezentanții celor 34 de state au luat, pentru prima dată, loc în jurul aceleiași mese, toți participanții exprimându-și acordul asupra caracterului necesar și a importanței convocării conferinței. Cel mai important rezultat îl reprezenta înțelegerea asupra regulilor de procedură, care oferea cadrul unei bune desfășurări a consultărilor. Totodată, la fel de importantă a fost consacrarea principiului potrivit căruia statele participă la aceste consultări pe baza suveranității egale, ca țări independente și în condiții de deplină egalitate, în afara alianțelor militare. Pentru bunul mers al dezbaterilor, are, de asemenea, o importanță deosebită și acordul privind necesitatea adoptării hotărârilor pe calea consensului.
Etapa a doua – Faza de armonizare a propunerilor (15 ianuarie – 9 februarie 1973): în fața Reuniunii de la Helsinki se aflau în continuare probleme importante cum sunt: ordinea de zi, nivelul de participare și modalitățile de desfășurare, data și locul conferinței.
Această etapă a consultărilor multilaterale a fost consacrată examinării problematicii ordinii de zi a viitoarei Conferințe general-europene. În atenția reuniunii s-au aflat proiectele prezentate de 11 țări, între care și România.
Schimbul de păreri s-a axat pe patru mari capitole:
problemele securității;
colaborarea în domeniul economic, tehnico-știinințific, protejarea și ameliorarea mediului înconjurător;
schimburile culturale și de informații, schimburile turistice și sportive;
urmările instituționale ale conferinței.
Etapa a treia (26 februarie – 6 aprilie 1973): „în cadrul ședinței de miercuri 28 februarie 1973, /…/ reprezentanții celor 32 de state europene, ai Statelor Unite și Canadei, au hotărât prin consens, regulile de procedură potrivit cărora urmează să-și desfășoare activitatea grupul de lucru însărcinat cu examinarea și elaborarea problemelor care vor figura pe ordinea de zi a Conferinței /…/. Grupul va aborda, în mod succesiv, toate cele patru capitole asupra cărora s-a căzut de acord în etapele anterioare. Normele de lucru au fost formulate pe baza aranjamentului de procedură adoptat în luna noiembrie 1972”.
Grupul de lucru a avut misiunea de a sistematiza propunerile privind cele patru capitole de probleme prevăzute a figura pe ordinea de zi a conferinței. În cadrul discuțiilor privind cel de-al doilea capitol, reprezentanții români au subliniat „necesitatea ca în preambulul la directivele pentru organismele conferinței ce se vor ocupa de problemele cooperării economice să se facă precizarea că aprofundarea și extinderea cooperării în aceste domenii între statele participante sunt destinate să stimuleze, în acelați timp, dezvoltarea schimburilor de bunuri și a cooperării pe plan mondial, să sprijine eforturile de propășire economică a țărilor în curs de dezvoltare, să contribuie la întărirea păcii, securității și cooperării în lume“
În continuare, consultările multilaterale s-au desfășurat în ședință plenară, scopul fiind trecerea în revistă a progreselor anterioare, întâlnirea plenară săptămânală devenind o regulă. Miercuri, 7 martie 1973, în cadrul dezbaterilor privind primul punct al ordinii de zi și, în special, la principiile relațiilor dintre state, delegația română a prezentat un document de lucru privind directivele pentru comisia ce se va ocupa de problemele primului capitol. Documentul prezintă concepția României cu privire la crearea unui sistem trainic de securitate europeană, principiile ce trebuie să guverneze relațiile dintre statele participante și măsurile de aplicare în practică a acestor principii.
Ulterior, la o nouă ședință plenară, reprezentantul Elveției s-a referit pe larg la propunerea țării sale (prezentată încă din etapa precedentă a reuniunii) cu privire la reglementarea exclusiv prin mijloace pașnice a diferendelor, ca un corolar al nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile dintre state.
De la sfârșitul lunii martie, și-a început activitatea și grupul de lucru privind cel de-al treilea capitol al ordinii de zi cu privire la cooperarea culturală. Reprezentantul român, Valentin Lipatti, a subliniat „necesitatea ca în formele ei cele mai variate, cooperarea culturală să se desfășoare în conformitate cu interesele fiecărei țări, pe baza principiilor dreptului internațional și respectului mutual. Joi, 3 aprilie 1973, grupul de lucru a trecut la examinarea capitolului al patrulea al ordinii de zi, continuitatea instituțională a conferinței. Valentin Lipatti a prezentat punctul de vedere al delegației române referitor la acest aspect. El a arătat cum constituirea unui organism consultativ, care să permită continuarea, după prima conferință, a consultărilor și schimburilor de vederi între statele participante apare ca o necesitate stringentă. El a subliniat necesitatea ca la baza funcționării acestui organism să fie pus principiul egalității în drepturi a tuturor statelor și adoptarea tuturor hotărârilor prin consens. Președinția și activitățile organismului consultativ ar urma să fie asigurate de către statele participante, potrivit principiului rotației.
Intr-o ședință separată au continuat discuțiile legate de problemele cooperării economice, privind în special schimburile comerciale și cooperarea industrială. În același timp, experții reprezentând statele participante au continuat discuțiile referitoare la elaborarea principiilor care trebuie să guverneze relațiile dintre state.
Reprezentantul român Romulus Neagu a relevat necesitatea prevederii obligației exprese din partea statelor participante de a respecta și aplica toate aceste principii, fără nici un fel de excepție în relațiile lor reciproce, precum și hotărârea lor de a promova principiile respective în relațiile cu alte state din lume.
In privința organismului permanent, România a pus accent de la început pe continuitatea procesului, și anume, pe crearea unui organism permanent, procesul securității fiind conceput ca un proces de lungă durată și de proporții ample. Ideea organismului permanent, avea să fie sprijinită și de țările participante la Tratatul de la Varșovia, de Iugoslavia, ca și de alte țări mici și mijlocii, în special neutre și nealiniate. Printre susținătorii tenace s-au numărat Suedia, România, Iugoslavia, Elveția și Finlanda.
La Dipoli, pozițiilor deja favorabile li s-au adăugat Austria, Spania, Elveția și Suedia. Adversarii declarați ai ideii organismului permanent erau țările vest-europene, membre la acea dată ale Pieței Comune. Pozițiile Franței și Marii Britanii au fost mult timp cele mai restrictive. Franța dorea chiar ca după cea de-a treia fază a conferinței, contactele să fie limitate la planul bilateral, excluzând cu desăvârșire continuitatea procesului inițiat de Conferință. Cei nouă membri ai Pieței Comune se temeau probabil ca o structură organizatorică paneuropeană, controlată de sovietici și în bună măsură de americani, să nu frâneze procesul de integrare europeană și să nu diminueze rolul celor nouă state în viața continentului. Bineînțeles erau și chestiuni de natură tactică — nu vroiau să-și dea acordul pentru acest punct de pe ordinea de zi până când nu ar fi discutat problematica umanitară, de exemplu.
În cele din urmă au inclus în Recomandările Finale ale Conferinței un punct distinct al ordinii de zi, Urmările Conferinței, compromisul fiind evident, conceptul de organism permanent și continuitate instituțională a fost înlocuit cu cel, mai diluat și imprecis, de urmări ale conferinței. Ulterior examinarea problemei urmărilor conferinței avea să fie condiționată, ca și la consultări, de progresele ce urmau a fi realizate în celelalte probleme ale ordinii de zi. Pentru a preveni orice risc sau surpriză, se preconiza să nu se adopte nici o hotărâre de fond cu privire la urmările conferinței decât după o perioadă probatorie, răstimp în care s-ar fi putut constata mai limpede dacă și cum se aplică Actul Final.
În cuvântul rostit la încheierea lucrărilor celei de-a treia etape, în data de 6 aprilie 1973, șeful delegației române, ambasadorul Mircea Bălănescu, subliniind complexitatea problemelor ce trebuie soluționate de participanți și progresul realizat până în prezent, a enumerat statuarea unor noi norme de conduită la aceste consultări paneuropene: Principiul egalității tuturor statelor, participarea tuturor statelor la toate formele de activitate, consensul în adoptarea deciziilor și principiul rotației.
Ceea ce a constituit caracteristica esențială a etapei încheiate31 era trecerea la activitatea de redactare propriu-zisă a ordinii de zi și a directivelor pentru comisiile conferinței. Ponderea principală a revenit, de această dată, grupului de lucru constituit în acest scop, secondat de experți, însărcinați cu definitivarea textelor respective. Un loc deosebit în cadrul dezbaterilor l-au ocupat problemele primului capitol — aspectele politice, juridice și militare ale securității. Grupul de lucru a schițat pentru început cadrul general și conținutul acestui capitol. In acest sens, s-a convenit asupra unei liste provizorii a principiilor ce urmează să fie așezate la temelia relațiilor dintre statele participante. Dezbaterile pe marginea problemelor capitolului al treilea al ordinii de zi, cooperarea culturală și relațiile umane, erau încă intr-o fază incipientă, eforturile participanților fiind îndreptate spre armonizarea diferitelor propuneri existente.
Principala sarcină a Etapei a Patra (25 aprilie-8 iunie 1973) a fost asigurarea progresului dezbaterilor în direcția finalizării lor. Era vorba despre problemele definitivării ordinii de zi și de soluționarea altor aspecte legate de organizarea conferinței, printre care, precizarea participanților, adoptarea regulilor de procedură, stabilirea locului și datei conferinței, clarificarea chestiunilor financiare și tehnice. In cadrul subgrupului de redactare pentru aspectele militare ale securității, la 16 aprilie 1973, delegația română aprezentat o propunere de text,32 care prevedea dezbaterea la viitoarea conferință general-europeană a unor aspecte militare ale securității, cum ar fi principiile ce trebuie așezate la baza negocierilor privind reducerea forțelor armate și armamentelor în Europa, modalitățile de informare a participanților la conferință despre progresul și rezultatul negocierilor respective, precum și posibilitatea adoptării și înfăptuirii, în viitor, a unor măsuri de dezarmare.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost așadar inițiată într-o perioadă de relaxare geo-politică, în care modificările politicilor externe sovietice, americane și germane de Vest au permis stabilirea unui set de reguli pentru a asigura securitatea și cooperarea în regiunea euro-atlantică. CSCE s-a născut din Actul Final, semnat la Helsinki în 1975. Acest act final se concentrează pe trei dimensiuni de securitate și cooperare: strategic, economic și „uman”. Cele mai importante dimensiuni ale organizației sunt prima și a treia, întrucât dimensiunea economică a fost în mare parte umbrită de Uniunea Europeană.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, deschisă la 3 iulie 1973 la Helsinki și continuată la Geneva de la 18 septembrie 1973 pînă la 21 iulie 1975, a fost încheiată la Helsinki, la 1 august 1975, de înalții Reprezentanți ai Austriei, Belgiei, Bulgariei, Canadei, Cehoslovaciei, Ciprului, Danemarcei, Elveției, Finlandei, Franței, Republicii Democrate Germane, Republicii Federale Germane, Greciei, Irlandei, Islandei, Italiei, Iugoslaviei, Liechtensteinului, Luxemburgului, Maltei, Marii Britanii, Monaco, Norvegiei, Olandei, Poloniei, Portugaliei, României, San Marino, Spaniei, Statelor Unite ale Americii, Suedie, Turciei, Ungariei, U.R.S.S., și Vaticanului.
Redactarea Documentului final al Conferinței. Încă din ianuarie 1974 se discuta despre posibilitatea trecerii la redactarea documentului final, iar din luna iunie 1974 se discuta deja despre desfășurarea fazei a treia, cea finală, care ar fi putut avea loc chiar în luna iulie 1974. La prelungirea lucrărilor a mai contribuit și faptul că o serie de participanți au condiționat realizarea de progrese într-un sector de soluționarea altor probleme în alte domenii, realizând pachete de negociere.
S-a făcut legătura dintre sectorul securității și cel umanitar, precum și între progresul realizat în problematica aferentă celor doua sectoare și urmările instituționale. Practic, în general, a fost ca, mai întâi, să se abordeze problemele mai puțin dificile. A fost examinată inclusiv problema structurii documentelor finale ale Conferinței. Șeful delegației române, Valentin Lipatti, a insistat asupra faptului că toate textele care se elaborează au, și trebuie să aibă, o valoare egală și, în consecință, ele nu pot și nu trebuie să facă obiectul unei clasificări sau ierarhizări. Toate textele trebuie să fie asamblate într-o structură unitară, pentru a forma un ansamblu, semnat o singură dată, la cel mai înalt nivel, textele urmând a fi grupate conform celor patru puncte de pe ordinea de zi. Aceste idei au fost sprijinite de Elveția, Liechtenstein, Olanda, RFG și Spania.
La începutul lunii iulie s-a stabilit că ultima fază a Conferinței va avea loc pe 30 iulie la Helsinki, hotărâre condiționată de soluționarea tuturor problemelor rămase până la 15 iulie 1975. În cadrul ședinței sale plenare de miercuri seara, 16 iulie 1975, Comitetul de Coordonare a Conferinței a primit și adoptat primele documente elaborate în organele de lucru. Textele adoptate includeau întregul document privind cooperarea în domeniul culturii, educației, contactelor dintre persoane și informației, împreună cu preambulul respectiv, documentul asupra legăturii securității în Europa cu securitatea și cooperarea în zona Mediteranei și documentul asupra urmărilor Conferinței. Întrunit în ședință plenară, sâmbătă 19 iulie 1975, Comitetul de Coordonare a constatat încheierea în ansamblu a lucrărilor fazei a doua a conferinței prin elaborarea de câteva documente care întrunesc acordul delegațiilor tuturor statelor participante asupra întregii tematici ale Conferinței.
Textele au fost aranjate sub forma unui Act Final, într-un cadru festiv, în ultima ședință a Comitetului de Coordonare, evidențiind voința politică a statelor participante de a merge pe calea securității și a cooperării europene. S-a convenit ca acest document să fie semnat la nivelul cel mai înalt. Partea finală a documentului prevedea ținerea de noi reuniuni la care statele participante să continue eforturile inițiate la Conferință. Astfel, se prevedea ca o nouă reuniune să aibă loc în 1977, precedată de o reuniune pregătitoare, prevăzută să se desfășoare în același an. România și alte state au sprijinit candidatura Iugoslaviei pentru această reuniune, conform principiului rotației.
Semnarea Actului Final de la Helsinki. Deschiderea conferinței a avut loc miercuri 30 iulie 1975, ora 12.00 în sala Finlandia de pe malul lacului Toolo. Întâlnirea a fost organizată la nivel de șefi de stat. Numărul total al invitațiilor (delegațiile, experții și ziariștii) a ajuns la aproximativ 2.500. Ceremonia semnării Actului Final a fost precedată, timp de două zile și jumătate, de prezentarea de către fiecare stat a aprecierilor sale proprii cu privire la stadiul relațiilor pe continent, rolul Conferinței pentru progresul pe calea destinderii ți cooperării, sarcinile noi cu care sunt confruntate popoarele europene pentru construirea unui sistem trainic de securitate. Lucrările Conferinței s-au încheiat vineri, 1 august 1975, la ora 16.30. La ora 17.00, în Palatul Finlandia, a avut loc ședința solemnă a semnării Actului Final al Conferinței, unde, rând pe rând, înalții reprezentanți își pun semnătura pe Actul Final. În încheierea ceremoniei, președintele țării gazdă Urho Kekkonen a rostit o scurtă alocuțiune, subliniind că semnarea acestui document exprimă hotărârea angajată a statelor respective de a transpune în viață prevederile elaborate prin consens.
2.2. Structurile decizionale de negociere ale O.S.C.E.
O.S.C.E. este o organizație paneuropeană de securitate, o organizație politică de consultare și negociere între state, având următoarele structuri de decizie și negociere: Reuniunile la nivel înalt (summit-urile), Consiliul Ministerial, Consiliul Permanent, Consiliul Superior, Forumul pentru Securitate și Cooperare.
2.2.1. Summit-urile
Summit-urile sunt reuniuni periodice ale șefilor de stat sau de guvern ai statelor participante la OSCE care stabilesc priorități la cel mai înalt nivel politic. În perioadele dintre reuniunile la nivel înalt, procesul de luare a deciziilor și de putere de guvernare revine Consiliului ministerial.
Tranziția de la „Conferință” la „Organizație” este rezultatul direct al consiliilor ministeriale și summit-urilor ce au avut loc. In esență, CSCE a reprezentat o serie de consilii și summit-uri înainte să ca în 1990 această conferință să aibă statutul de organizație. Dacă consiliile ministeriale au loc anual cu excepția anilor în care au loc summit-urile, acestea din urmă reprezintă discuții periodice unde șefii de state se întâlnesc și pun în discuție probleme de o importanță deosebită.
În esență, summit-urile stabilesc prioritățile și asigură orientarea generală la nivel politic. Șefii de state ori de guverne evaluează situația în zona O.S.C.E. și asigură liniile directoare de acțiune pentru funcționarea organizației și a structurilor sale permanente. Între 1975 și 2010, s-au desfășurat 7 summit-uri ale C.S.C.E.–O.S.C.E.:
La reuniunea de la Helsinki (30 iulie–1 august 1975) s-a adoptat „Actul Final de la Helsinki”, care a analizat trei aspecte principale: securitatea în Europa, cooperarea în domeniile științific și economic și cooperarea în domeniul umanitar. De asemenea, s-au stabilit principiile care ghidează relația dintre statele membre, s-au introdus măsurile de creștere a încrederii în domeniul militar, au fost elaborate metodele prin care statele să-și rezolve diferendele existente între ele prin metode pașnice. S-au stabilit bazele cooperării în domeniile științific, al tehnologiilor, al mediului și al activităților cu caracter umanitar.
Summit-ul de la Paris (19–21 noiembrie 1990) a fost un prim pas important de cotitură în istoria Conferinței, deschizând calea transformării sale într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structura operațională. Fiind prima Conferință la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt Războiului Rece și fiind adoptate documente de importanță majoră în domeniul dezarmării.
Aici a fost adoptată „Carta de la Paris pentru o Noua Europă”, care marchează în mod oficial sfârșitul războiului rece și începutul instituționalizării C.S.C.E. Adoptarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă a reprezentat primul pas spre transformarea CSCE în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), în 1994.
Dacă până în 1990, CSCE își desfășura activitatea doar sub forma reuniunilor, Carta pentru o nouă Europă a pus bazele instituționalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniștrilor de Externe și ale Comitetului Înalților Funcționari. În plus, au fost create și o serie de instituții precum Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) și Biroul pentru Alegeri Libere (Varșovia), potrivit site-ului www.mae.ro.
Ca obiective principale ale Cartei pentru o nouă Europă putem sublinia asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări mai largi între toate statele participante dar și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Democrația și statul de drept, drepturile omului, cooperarea economică și securitatea reprezintă principalii piloni care compun Carta pentru o nouă Europă.
Astfel, Carta prevede că democrația este singurul regim promovat și consolidat în rândul statelor membre. Condițiile pentru existența unui regim democratic sunt: voința poporului exprimată la intervale regulate, prin alegeri libere și corecte; respectul față de persoană umană și față de statul de drept; garantarea libertății de exprimare și a toleranței față de toate grupurile sociale; garantarea egalității de șanse. În ceea ce privește statul de drept, Carta prevede că nimeni nu este mai presus de lege și că autoritățile publice trebuie să respecte legea și exercitarea imparțială a justiției.
De asemenea, tot în cadrul acestui summit a mai fost semnat și Tratatul cu privire la forțele armate convenționale în Europa (C.F.E.) de către 22 state membre ale C.S.C.E. ( țările Tratatului de la Varșovia și NATO ), tratat care prevedea reducerea considerabilă de către ambele părți a forțelor armate și armamentelor precum și respectarea de către ambele părți a unui oarecare echilibru între Occident și Orient. Tratatul impunea restricții în ceea ce privește echipamentul militar din Europa și prezența forțelor armate în anumite regiuni sau la granițele dintre state. Tratatul a întrat în vigoare 9 noiembrie 1992 și reglementa balanța forțelor armate, membrilor a celor doua alianțe militare, limitând amplasarea armamentului convențional de-a lungul liniilor de contact între cele doua organizații militare. În acest fel se elimina o posibilă concentrare forțelor armate ce puteau fi folosite pentru un atac spontan.
Nu în ultimul rând, în cadrul acestui summit s-a stabilit înființarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varșovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, cu rol de a facilita contactele și schimbul de informații asupra alegerilor ce urmau să aibă loc în statele participante.
Un doilea pas important în evoluția CSCE l-a reprezentat reuniunea de la Helsinki (9 iulie 1992), unde șefii de stat și de guvern din țările participante la C.S.C.E. au adoptat Declarația de la Helsinki, intitulată „Provocările schimbării”.
Declarația de la Helsinki conține prevederi vizând întărirea contribuției și rolului C.S.C.E. în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor și tensiunilor prin crearea unui post de Înalt Comisar pentru Minorități Naționale, precum și înființarea unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor și de gestionare a crizelor.
La această reuniune au luat parte 51 de șefi de state și de guverne, prilej cu care au fost subliniate schimbările profunde produse în Europa după prima reuniune, tot de la Helsinki din 1975, dar chiar și după cea de la Paris din noiembrie 1990, prin apariția printre altele de noi state independente.
Documentul final, avea două părți: „Declarația conferinței de nivel înalt” și „Deciziile de la Helsinki”. Declarația a cuprins și o idee lansată în România în 1991, la Berlin, idee privind constituirea unui forum economic anual al CSCE , a cărui primă reuniune a și fost programată la Praga pentru anul 1993.
Tot în 1992 a fost creat și postul de Înalt Comisar pentru Minoritățile Naționale – ÎCMN. Misiunea acestei instituții este aceea de avertizare timpurie asupra conflictelor interetnice și de a asigura un răspuns (cât mai devreme posibil) multiplelor tensiuni etnice, care prezintă potențial de transformare într-un conflict, apărute în special după destrămarea fostei Iugoslavii și a fostei URSS. La reuniunea de la Helsinki din 1992, a fost creat un nou organism – Forumul de Cooperare în domeniul Securității (FCS), care, prin menirea sa, a lărgit competența CSCE în domeniul controlului armamentelor și al dezarmării, pe baza unui program cuprinzător de acțiune imediată. Acesta se întrunește, la Viena, pentru a se consulta și negocia măsuri concrete vizând întărirea securității și stabilității în regiunea euroatlantică.
Summit-ul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994), al treilea de la încheierea bruscă a războiului rece, a reconsiderat OSCE-ul ca fiind „un prim instrument de avertizare timpurie, de prevenire a conflictelor și de gestionarea crizelor", cu o abordare flexibilă și dinamică. Noi mecanisme, proceduri și instrumente politice au fost stabilite pentru a facilita acest rol. Accentul sa mutat de la mecanismele de reglementare a conflictelor inter-statale, ce au la bază probleme de securitate militară spre acei factori care generează conflictele în state. Această schimbare a cuprins și o încercare de a răspunde în mod mai flexibil, dar, de asemenea, mai eficient (decât diferitele mecanisme formalizate permise) la conflicte. În acest sens atât Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale, cât și misiunile de lungă durată, sunt noi forme de intervenție internațională în potențiale situații de conflict și, ca atare pot schimba relațiile dintre statele implicate.
În cadrul acestui summit a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o noua era”. Tot în urma acestei întâlniri a fost schimbată denumirea C.S.C.E. în O.S.C.E., reflectându-se faptul ca C.S.C.E. nu mai era pur și simplu o conferință.
Al patrulea summit, de la cel de la Helsinki din 1975, a fost organizat la Lisabona în decembrie 1996 și s-a materializat într-un document numit “Securitatea noastră comună”. Documentul Summit-ului de la Lisabona din 1996 stipula faptul că controlul armelor constituie un element important al securității comune și că tratatul privind forțele armate convenționale rămâne critic pentru asigurarea securității și stabilității. Forumul pentru securitate și cooperare a adoptat două decizii care defineau două direcții noi pentru viitor:
"Un cadru pentru controlul armelor", care are drept scop crearea unui spațiu de interconectare și consolidare reciprocă a obligațiilor de control al armelor, ceea ce ar da o anumită expresivitate principiului indivizibilității securității. De asemenea, ar furniza orientări în ceea ce privește viitoarele negocieri privind controlul armelor, inclusiv suficiență, transparență prin schimbul de informații, verificarea și, după caz, limitarea forțelor.
"Dezvoltarea agendei Forumului pentru cooperare în domeniul securității", care a subliniat aspectele prioritare ce urmează să fie abordate de către Forum, inclusiv punerea în aplicare a măsurilor de control al armelor și dezvoltarea unui spațiu al acordurilor de control al armelor. Acesta a reamintit decizia de la Budapesta din 1994 privind intrarea în vigoare, semnificația, precum și punerea în aplicare a Tratatului Cer Deschis. In plus, a fost un imbold pentru sfârșitul livrărilor ilegale de arme, în special în zonele de conflict, ca o contribuție majoră nu doar la securitatea regională, cât și la cea globală.
Summit-ul de la Istanbul din fost al 5-lea summit al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și a avut loc în Turcia, în perioada 18-19 noiembrie. În urma acestei reuniuni, a fost adoptată „Carta pentru Securitate Europeană”. Tot în acest context, 30 de state OSCE au semnat Acordul privind Forțele Armate Convenționale Adaptate din Europa, care a modificat Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa (din 1990) pentru a reflecta schimbările post-sovietice de la sfârșitul Războiului Rece. De asemenea, a fost meciul verbal între Rusia și Occident din cauza intervenției NATO în conflictul din Kosovo și începutul celui de-al doilea război cecen.
Această întâlnire de la Istanbul, a fost cu siguranță una pozitivă, mult mai productivă decât cea din Budapesta (1994) sau Lisabona (1996), Carta pentru securitatea europeană fiind o versiune updatată a documentului de la Viena, privind măsurile de încredere și creștere a securității și constituind de asemenea o decizie în ceea ce privește armamentul ușor. De asemenea acest document include două instrumente non-OSCE, specifice Tratatului cu privire la forțele armate convenționale în Europa (CFE)
Este recunoscut faptul că amenințările la adresa securității pan-europene de astăzi provin din conflictele din interiorul statelor precum și din cele dintre state. Acest lucru subliniază necesitatea de consolidare a încrederii între oamenii din interiorul statelor precum și întărirea cooperării între state. Practic, Carta evidențiază terorismul internațional, violent extremismul, crima organizată, traficul de droguri ca provocări de securitate în creștere în zona OSCE și menționează acumularea excesivă și destabilizatoare și răspândirea necontrolată a armelor de calibru mic și armament ușor ca fiind o amenințare la pace și securitate. Ca protecție împotriva acestui șir de flageluri se solicită promovarea instituțiilor democratice solide și a statului de drept. Carta mai recunoaște, de asemenea că problemele economice acute și cele privind degradarea mediului înconjurător pot avea implicații serioase pentru securitatea din zona OSCE și susține că răspunsurile ar trebui să fie continuarea reformelor economice și de mediu, promovarea creșterilor economice, combaterea corupției și nu în ultimul rând promovarea statului de drept.
Cel de-al șaselea summit, organizat la Astana, în Kazahstan, în decembrie 2010 a fost descris ca un reper important pentru OSCE în ceea ce privește testarea credibilității și relevanței organizației în fața noilor realități post război rece, inclusiv vis-à-vis de alte organizații de securitate care operează în aceeași zonă și ale căror roluri s-au schimbat în mod semnificativ în în ultimul deceniu. A fost, de asemenea, o șansă de reînnoire, precum și o oportunitate de a "reseta" relațiile după un deceniu de tensiuni, chiar și de război în zona OSCE. A fost, de asemenea, o încercare de a depăși provocările de pe agenda comună, "un triumf" al bunului simț.
Unul dintre cele mai fierbinți subiecte ale summit-ului a fost cel legat de conflictele înghețate din regiune, și acesta a fost și subiectul care a împiedicat ajungerea la un plan de acțiune. Negocierile s-au purtat ore îndelungate în spatele ușilor închise, iar neajungerea la un consens în ceea ce privește adoptarea unui asemenea plan de acțiune s-a datorat insistenței Statelor Unite în a susține poziția Georgiei în legătură cu conflictele sale din cele două regiuni: Osetia de Sud și Abhazia. Delegația rusă a ieșit de la negocieri deoarece ceilalți membrii nu au fost de acord cu recunoașterea independenței celor două regiuni, Rusia fiind singura țară care a recunoscut independența acestora după războiul ruso-georgian din 2008.
2.2.2. Consiliul ministerial
Consiliul ministerial, fostul Consiliu al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), se întâlnește o dată pe an, de obicei în țara care asigură președinția, spre sfârșitul fiecărui mandat, cu scopul de a revizui activitățile OSCE, de a lua în considerare aspectele relevante ale organizației și de a lua deciziile corespunzătoare. Aceste consilii sunt de asemenea convocate în acei ani, când nu există organizate Summit-uri.
Prima reuniune a miniștrilor afacerilor externe CSCE a avut loc la Helsinki, la 3-7 iulie 1973. În cadrul acestei reuniuni, miniștrii au aprobat recomandările finale, în care au sugerat că CSCE ar trebui să aibă loc în trei etape. Doi ani mai târziu, în august 1975, a treia etapă a procesului de la Helsinki a culminat cu primul Summit CSCE al șefilor de stat și de guvern, în urma căruia a fost adoptat Actul Final de la Helsinki.
Inițial, consiliul de miniștrii a fost adoptat în urma Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (din 1990), sub denumirea de „consiliul miniștrilor afacerilor externe”. Documentul din 1992, de la Helsinki, a reiterat rolul central al acestui consiliu în procesul de luare a deciziilor și ca organ de conducere a OSCE și a conferit acestuia puteri extinse în domeniul gestionării crizelor și al prevenirii conflictelor. Ulterior, la Budapesta, în urma actului din 1994, acest consiliu a fost redenumit ca și „consiliu ministerial” și i-a fost confirmat pe deplin rolul de pivot politic.
Până în prezent au avut loc douăzeci și două de întâlniri, ultimul dintre ele fiind organizat la Belgrad în decembrie 2015 și având pe ordinea de zi aspecte foarte importante, de actualitate, legate în special de combaterea terorismului ca urmare a ultimelor atacuri teroriste ce au avut loc, contracararea și combaterea extremismului violent, activitățile OSCE privind lupta împotriva traficului de droguri dar și de probleme legate de situația din Transnistria.
2.2.3. Consiliul permanent
Consiliul Permanent al OSCE este numele colectiv dat reprezentanților permanenți – de obicei, de nivel ambasador – al OSCE, 57 state participante și 11 state partenere. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională și operațională curentă a OSCE. De regulă, se întrunește la Viena, săptămânal, în ședințe plenare, sau când situația o impune în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgență. Sub egida Consiliului Permanent funcționează anumite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor participante. Sesiunile Consiliului Permanent sunt prezidate de un reprezentant al țării care este președinte în exercițiu al OSCE și care conduce delegațiile OSCE printr-o serie de puncte de pe ordinea de zi. La aceste reuniuni, care în mod normal au loc joi dimineața, delegațiile discută despre activitatea și evoluția organizației în întreaga regiune, și caută să ia decizii cu privire la noile angajamente asumate nu în ultimul rând pun în discuție și aspectele administrative.
Consiliul permanent este o platformă unde se primesc și se formulează răspunsuri la rapoartele conducătorilor instituțiilor OSCE și a celor aflați în misiuni în teren, dar mai este destinat și pentru întâmpinarea vizitatorilor la nivel înalt din statele OSCE sau alte organizații internaționale, precum și pentru analizarea problemelor actuale în ceea ce privește angajamentele OSCE asumate de statele participante. În cadrul Consiliului Permanent, delegațiile sunt libere să își exprime interesele și sa facă schimburi de opinii cu privire la aspectele considerate relevante pentru misiunea de securitate globală a OSCE.
2.2.4. Consiliul superior
Fost Comitet al Înalților Funcționari, Consiliul superior are rolul de a se întruni în situații de urgență sau în vederea rezolvării unor crize. Acesta se reunește la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre OSCE. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial să supravegheze, coordoneze și să exercite managementul problemelor curente ale organizației. Ca și Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, inițial denumit Consiliul Funcționarilor Superiori, a fost una dintre instituțiile stabilite prin Carta de la Paris, hotărându-se ca el să se reunească de două ori pe an la Praga, iar în plus, o dată pe an, ca Forum Economic. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Din anul 1997 Consiliul Superior s-a reunit numai ca Forum Economic. Această funcție a sa este cunoscută mai des sub numele de „Mecanismul de la Berlin”. Între anii 1991 și 1994, Consiliul Superior s-a reunit de urgență de patru ori pentru situațiile din Iugoslavia și Nagorno – Karabah. Celelalte funcții și atribuții ale Comitetului Înalților Funcționari au fost preluate de către Consiliul Permanent. Deși nu există o decizie formală privind desființarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menținerea acesteia, datorită existenței Consiliului Permanent.
2.2.5. Forumul pentru securitate și cooperare (FSC)
După încheierea războiului rece, multe țări din Europa de Est și Centrală au avut un imens arsenal învechit de armament și muniție, care a fost destinat folosirii în cazul unui eventual atac dinspre vest. Prin documentul de la Helsinki din 1992, FSC, a stabilit să trateze problematica post război rece în termeni ai securității politico-militare. Această dimensiune se ocupă cu controlul democratic al tuturor forțelor de securitate, cu aplicarea dreptului umanitar internațional și a principiilor care guvernează utilizarea forței.
Dimensiunea politico-militară este unul dintre elementele-cheie ale activității OSCE și este de competența Forumului OSCE pentru cooperare în domeniul securității. Acest forum este unul dintre cele două organisme principale de luare a deciziilor în cadrul organizației și a fost mandatat să poarte negocieri cu privire la controlul armamentului, dezarmare dar și cu privire la consolidarea încrederii și securității, cu sarcini suplimentare pentru a consolida consultările periodice și a intensifica cooperarea în materie de securitate; nu în ultimul rând acest forum trebuie să continue procesul de reducere a riscului apariției unor conflicte.
În prezent, FSC rămâne Forumul privind punerea în aplicare a încrederii politico-militare și a măsurilor de consolidare a securității (CSBM) în regiunea OSCE, privind controlul armelor convenționale și a dezarmării.
Principalele sarcini ale FSC includ:
consultări periodice și cooperare intensivă pe probleme de securitate militară;
reducerea în continuare a apariției riscurilor de conflict;
negocieri cu privire la măsurile de consolidare a încrederii și securității;
punerea în aplicare a măsurilor convenite.
Acest forum, care se întâlnește săptămânal la Viena, oferă celor 57 state participante posibilitatea de a discuta într-un cadru comun, de pe poziții egale, probleme de securitate actuale. În urma acestor discuții, se iau în mod regulat inițiative și se stabilesc măsuri pentru consolidarea securității politico-militare, documentele și deciziile fiind aprobate prin consens.
Președinția Forumului pentru securitate și cooperare se face prin rotație, după patru luni, din membrii statelor OSCE.
De la înființarea sa, FSC a adoptat un număr important de documente în domeniul politico-militar, cum ar fi:
Documentul de la Viena-1999;
Documentul privind armele de calibru mic și armamentul ușor (SALW);
Schimbul global de informații militare;
Principiile OSCE de neproliferare;
Principiile care guvernează transferurile de arme convenționale;
Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securității;
Documentul privind stocurile de muniții convenționale (SCA).
2.3. Instituțiile O.S.C.E. și rolul acestora în cadrul organizației
2.3.1. Președintele în exercițiu (Chairman in Office)
Este responsabil pentru activitatea executivă și coordonarea activităților curente ale O.S.C.E. Carta de la Paris din 1990 a stipulat nevoia alegerii unui președinte care să dirijeze "Comitetul de înalți funcționari". Cu toate acestea însă, președintele în exercițiu, ca instituție, a fost stabilit în deciziile Consiliului Helsinki din 1992. Astfel, acest lucru explică de ce primul "președinte" (Hans-Dietrich Genscher din Germania) a fost, de fapt, instaurat cu un an înainte ca poziția de președinte în exercițiu să fi fost creată. Președintele în exercițiu este cel mai proeminent reprezentant al OSCE. El este responsabil pentru menținerea schimburilor de informații între diferite instituții în cadrul OSCE și este cel care stabilește de asemenea, agenda pentru OSCE în timp ce statul participant deține această poziție. Deși niciun stat nu a folosit calitatea de președinte în exercițiu mai mult decât o dată, nu există nici un sistem de rotație pentru a aloca aceste poziții. Până acum, a existat o preponderență a statelor participante din Vest, Europa Centrală și Europa de Nord.
Președinția OSCE este deținută timp de un an calendaristic de către statul membru al organizației desemnat ca atare printr-o decizie a Consiliului ministerial. Funcția președintelui în exercițiu este exercitată de către ministrul afacerilor externe al acestui stat. Principalele sale misiuni au în vedere acțiuni de coordonare, de reprezentare și de supervizare în materie de prevenire a conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflictuală. Președintele este asistat, în activitatea sa, de fostul și viitorul președinte ai Organizației, cei trei formând așa-numita Troica. Scopul troicii este de a oferi un anumit grad de memorie instituțională într-un post care durează doar un an. Sistemul Troica înseamnă, de asemenea, că este mai puțin probabil ca inițiativele adoptate să fie abandonate de îndată ce un anumit stat nu mai deține poziția de președinte în exercițiu. Ba mai mult decât atât, deoarece aceștia sunt miniștrii de externe, există o mare artă în a manageria instituția OSCE în timp ce se orchestrează politica externă a unui stat. Președintele în exercițiu, ca parte integrantă a sistemului Troica, adaugă consistență politică și stabilitate în cadrul OSCE.
2.3.2. Secretarul general
Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Postul de secretar general a fost instituit prin Conferința de la Stockholm din 1992. Având sediul la Viena, el acționează ca reprezentant al președintelui în exercițiu și-l sprijină pe acesta în toate activitățile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor și operațiunilor O.S.C.E. Primul Secretar general al O.S.C.E. a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania).
În afara celor menționate mai sus, în urma deciziei nr. 15/04 a Consiliului Ministerial, de la Sofia din decembrie 2004, au fost reiterate sarcinile pe care le îndeplinește secretarul general, astfel:
Asigură punerea în aplicare a deciziilor OSCE;
Acționează în calitate de reprezentant al președintelui în exercițiu și îl sprijină în toate activitățile care vizează îndeplinirea obiectivelor OSCE, printre care:
– Oferă expertiză, consiliere, materiale, tehnică și orice alte tipuri de sprijin, care pot include informații de fond, analize, consultanță pe anumite probleme, proiecte de decizii, proiecte de declarații, etc.;
– Are responsabilitatea de a face public politicile și practicile OSCE și dreptul de a da declarații publice în numele organizației în ansamblul său;
– Asigură eficient și continuu contacte de lucru cu alte organizații sau instituții internaționale;
Are calitatea de șef administrativ al OSCE, și prin aceasta:
– Asistă Consiliul Permanent și este responsabil să-l pentru utilizarea eficientă a resurselor organizației;
– Este responsabil pentru punerea în aplicare corespunzătoare a Regulamentului financiar și a normelor fiscale care reglementează administrarea bugetară și financiară a OSCE;
– Pe probleme administrative și pentru utilizarea eficientă a resurselor, managerii de fonduri răspund în fața Consiliului Permanent prin intermediul Secretarului General;
– Este responsabil și răspunde în fața Consiliului Permanent pentru aplicarea corectă a Statutul funcționarilor;
Tot în urma acestei decizii din 2004 au fost stabilite noi cerințe pentru secretarul general, astfel :
Sprijină procesul dialogului politic și a negocierilor între statele participante, în special prin pregătirea și punerea în aplicare a deciziilor și prin asistarea președintelui în pregătirea și desfășurarea reuniunilor;
Poate aduce în atenția organelor de luare a deciziilor, în consultare cu Președinția, orice problemă relevantă pentru mandatul acestuia;
Contribuie la pregătirea și participă la reuniunile OSCE și Troica FSC;
Supraveghează gestionarea operațiunilor de teren ale OSCE și le coordonează;
Contrasemnează scrisori de numire pentru șefii de misiune;
În calitate de șef al Secretariatului OSCE, este responsabil pentru funcționarea efectivă și eficientă a acestuia;
Răspunde în fața președintelui în exercițiu de performanțele șefilor din cadrul Secretariatului general;
Este punctul central pentru coordonarea și consultările dintre instituțiile OSCE.
2.3.3. Secretariatul general
Secretariatul OSCE, sub conducerea secretarului general, oferă sprijin operațional organizației și asistă președinția în activitățile sale prin oferirea de expertiză, analize și sprijin în elaborarea deciziilor în domenii precum gestionarea frontierelor, combaterea traficului de ființe umane, combaterea terorismului, prevenirea și soluționarea conflictelor, activități economice și de mediu, egalitatea între sexe și activități polițienești. Secretariatul a fost stabilit prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă în 1990, își are sediul la Viena și este asistat de oficiul din Praga.
În cadrul Secretariatului funcționează, un Oficiu de presă al O.S.C.E. și un Coordonator pentru activități economice și de mediu ale O.S.C.E. în ale cărui sarcini intră consolidarea capacității Consiliului Permanent și ale altor instituții O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale și de mediu ale securității.
Secretariatul asigură sprijinul operațional pentru organizație iar atribuțiile acestuia implică: sprijinul activităților practice desfășurate în teren de către O.S.C.E.; menținerea contactului cu alte organizații internaționale, atât interguvernamentale, cât și neguvernamentale; asigurarea, din punct de vedere tehnic, a desfășurării tuturor reuniunilor, conferințelor și ședințelor O.S.C.E., inclusiv în ceea ce privește serviciul de translație; asigurarea serviciilor administrative, financiare și de personal necesare tuturor structurilor O.S.C.E.
Secretariatul conține de asemenea mai multe unități care se ocupă de problemele transnaționale. În primul rând, ca răspuns la evenimentele din 11 septembrie 2001, OSCE a adăugat în cadrul secretariatului o unitate de acțiune împotriva terorismului, mandatată în urma Planului de acțiune pentru combaterea terorismului, creat în decembrie 2001 la București. Obiectivul principal al Unității de combatere a terorismului este consolidarea capacităților între statele participante, pentru a face față amenințării terorismului. În al doilea rând, Consiliul ministerial de la Maastricht a creat în 2003 reprezentantul special pentru combaterea traficului de ființe umane. La fel ca și unitatea anti-terorism, misiunea Reprezentantului Special este consolidarea capabilităților între statele participante. In plus, unitatea anti-trafic este de asemenea responsabilă pentru menținerea legăturii cu alte organizații internaționale, în ceea ce privește traficul de ființe umane, cum ar fi Consiliul Europei. De asemenea, la fel ca toate unitățile din cadrul Secretariatului, unitatea anti-trafic este în măsură să ofere expertiză, consultanță tehnică privind combaterea traficului de ființe umane.
În al treilea rând, a fost creat Oficiul de coordonator al activităților economice și de mediu al OSCE, și mandatat tot de Consiliul ministerial de la Maastricht. Unitatea activităților economice și de mediu este o resursă pentru aspectele economice, sociale și de mediu ale securității în întreaga organizație. Natura acestei organizații internaționale este de a face față problemelor din domenii care nu intră în mod obișnuit în sfera de competență a statelor naționale individuale. Aceste trei unități de Secretariat ne aduc înapoi la Carta de la Paris și provocările post-război rece Europa. Cu aceste unități, secretariatul oferă o bază tehnică pentru a face față provocărilor transnaționale ale zonei euro-atlantice.
Secretariatul O.S.C.E. are în structura sa organizatorică următoarele entități:
a) Biroul Secretarului General – îl sprijină pe secretarul general în îndeplinirea atribuțiilor sale de manager general și administrator. Biroul oferă asistență în domeniile: sprijin executiv, informații publice și presă, asistență juridică și audit intern.
b) Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC)
Centrul de prevenire a conflictelor, cu sediul la Secretariatul OSCE de la Viena, joacă un rol esențial în eforturile organizației în a promova pacea și stabilitatea în zona OSCE. CPC sprijină OSCE și cele 57 de state participante în domeniile avertizării timpurii, prevenirii conflictelor, a gestionării crizelor și a celui de reabilitare post-conflict. De asemenea acest centru monitorizează continuu evoluțiile din regiune, se asigură ca statele participante și organele decizionale ale OSCE să fie în permanență informate și dezvoltă opțiuni de răspuns la adresa crizelor ce ar putea apărea, și care ar putea avea impact asupra securității și stabilității regionale. CPC sprijină de asemenea activitatea operațiunilor din teren ale OSCE, care reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente ale organizației pentru avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict. Aproximativ 80 la suta din personalul OSCE și 60 la suta din bugetul său de bază sunt dedicate activităților din teren.
Pe baza orientărilor stabilite de secretarul general, sprijină Președinția în exercițiu și secretariatul general în toate activitățile relevante din domeniul politico-militar. Este responsabil pentru sprijinirea președintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale specifice, precum și urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice ale organizației. CPC asigură asistența de specialitate atât președintelui executiv cât și structurilor funcționale ale O.S.C.E.. El este însărcinat și cu menținerea legăturilor cu alte organizații interguvernamentale și neguvernamentale și este de asemenea responsabil de asigurarea personalului necesar și pregătirea corespunzătoare a acestuia pentru toate misiunile din teren ale organizației. Ține o evidență clară a tuturor misiunilor în curs de execuție ale OSCE și de asemenea evidența schimburilor de informații în domeniul militar, asigurând în același timp sistemul de comunicații necesar organizației. Sprijină din punct de vedere tehnic organizarea unor seminarii și mese rotunde.
c) Departamentul pentru Administrație și Operații răspunde de politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea reuniunilor și conferințelor (inclusiv traducerile), de activitatea de documentare și protocol, incluzând Biroul din Praga și arhivele organizației. Este responsabil de probleme bugetare și financiare și de implementarea serviciilor informatice. Asigură sprijinirea acțiunilor desfășurate în teren, din toate punctele de vedere precum și a misiunilor O.S.C.E.
d) Coordonatorul activităților economice și de mediu al OSCE
Problemele economice și de mediu reprezintă un element important al abordării OSCE privind securitatea. Pentru a face față provocărilor în acest domeniu, coordonatorul activităților economice și de mediu al OSCE și Biroul său cooperează cu ofițerii din teren; organizează un forum economic și de mediu anual; organizează de asemenea o reuniune anuală pentru evaluarea progreselor făcute în acest domeniu și identificarea priorităților viitoare.
Oficiul lucrează în strânsă colaborare cu Președinția organizației și sub îndrumarea Comitetului economic și de mediu, un organism al reprezentanților statelor participante OSCE. Dr. Halil Yurdakul Yigitgüden, fostul subsecretar al Ministerului turc al Energiei și Resurselor Naturale și un expert în domeniul energiei, apei și politica de minerit, deține titlul de coordonator al activităților economice și de mediu ale OSCE, din februarie 2013.
Activitățile în acest zonă se întind de la spălare a banilor, securitatea transporturilor, migrația, dezvoltarea unor politici mai eficiente la frontieră și vamale, gestionarea apei, controlul deșeurilor periculoase prin schimbările climatice, energia durabilă și implicarea publicului în deciziile care afectează mediul înconjurător. Cu alți parteneri internaționali, OSCE este, de asemenea, un membru activ al mediului și al Inițiativei de securitate.
e) Biroul din Praga al Secretariatului
În 1991, orașul Praga a devenit sediul proaspătului instituit Secretariat al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa ( CSCE ). Acest prim pas spre instituționalizarea CSCE a urmat deciziei Summit-ului de la Paris din 1990 și a invitației formale a președintelui Vaclav Havel. Este cea mai veche și mai mică instituție a OSCE și este formată din șapte membrii conduși de un diplomat senior, secondat de ambasadorul republicii Cehe (în prezent Jirí Parkmann).
Obiectivul principal al acestui birou este: sprijinirea, păstrarea și îmbunătățirea accesului și disponibilității arhivei instituționale a OSCE prin diferite mijloace ( prin intranet , internet și diseminarea periodică a informaților oficiale). Printre misiunile sale inițiale putem enumera :
Furnizarea de sprijin administrativ la reuniunile Consiliului de Miniștri al CSCE și al Comitetului Înalților Funcționari – organisme de luare a deciziilor cheie ;
Menținerea unei arhive de documentare a CSCE și transmiterea documentelor solicitate de către statele participante;
Difuzarea de informații despre CSCE persoanelor fizice, organizații non – guvernamentale și internaționale sau statelor neparticipante;
Sprijinirea secretarilor executivi în cadrul summit-urilor, reuniunilor și altor întâlniri
După 1994, odată cu trecerea la denumirea de OSCE și apariția centrului de prevenire a conflictelor (CPC), biroul de la Praga și-a păstrat două din funcțiunile inițiale și anume acelea de a fi principalul depozit de arhivă al organizației și de asemenea principalul diseminator al informațiilor publice în exteriorul organizației.
De asemenea biroul mai găzduiește o parte din cercetătorii aflați temporar la sediul organizației, asigură asistența în organizarea reuniunilor ținute la Praga, în special a celor ale Forumului Economic.
2.3.4. Biroul Instituțiilor Democratice și al Drepturilor Omului (ODHIR)
Acest Birou al Instituțiilor Democratice și al Drepturilor Omului (Office for Democratic Institutions and Human Rights – ODIHR), cu sediul la Varșovia, este principala instituție OSCE care se confruntă cu dimensiunea umană a securității. Biroul, inițial denumit Biroul pentru Alegeri Libere, a fost creat în 1990 prin Carta de la Paris. Numele biroului a fost schimbat în 1992 pentru a-și reflecta noile răspunderi alocate în urma Summitului de la Helsinki.
Biroul OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR ) oferă sprijin, asistență și expertiză statelor și societății civile participante în promovarea democrației, statului de drept, a drepturilor omului, toleranței și non-discriminării. ODIHR observă alegeri organizate, legislația și face comentarii cu privire la modul în care guvernele recomandă să se dezvolte și susțin instituțiile democratice. Oficiul organizează de asemenea programe de formare pentru funcționarii guvernamentali și pentru organizațiile non-guvernamentale cu privire la modul în care să susțină, să promoveze și să monitorizeze drepturile omului.
ODIHR are sarcina de a asista statele participante la OSCE în: respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale; respectarea statului de drept; promovarea principiilor democrației; construirea, consolidarea și protejarea instituțiilor democratice; și promovarea toleranței în cadrul societăților. Oficiul joacă de asemenea un rol important în consolidarea dialogului între state, guverne și societatea civilă. Acest birou organizează întâlnirea anuală a OSCE de implementare a dimensiunii umane, trei reuniuni suplimentare și un seminar care examinează progresul guvernelor și oferă ONG-urilor o platformă unde poată să-și exprime în mod liber ideile.
ODIHR desfășoară observarea alegerilor în statele participante la OSCE pentru a evalua măsura în care alegerile respectă libertățile fundamentale și sunt caracterizatede egalitate, universalitate, pluralism politic, încredere, transparență și responsabilitate.
De asemenea ODIHR oferă sprijin statelor participante printr-o serie de activități care vizează protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în combaterea terorismului în întreaga regiune OSCE. Măsurile de combatere a terorismului care încalcă standardele internaționale în domeniul drepturilor omului sunt contra-productive. Ele subminează statul de drept și credibilitatea autorităților publice, precum și capacitatea lor de a contracara amenințarea terorismului. ODIHR lucrează pentru a construi capacitatea funcționarilor publici de a respecta și promova drepturile omului, ca mijloc de prevenire și combatere eficientă a terorismului. Oficiul oferă o analiză de experți și sprijină statele participante, la cerere, în elaborarea legislației împotriva terorismului și consolidarea legislației existente, în conformitate cu standardele internaționale în domeniul drepturilor omului.
2.3.5. Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale (HCNM)
Creat în Helsinki, în baza documentului din 1992 și apoi reconfirmat în documentul de la Lisabona din 1996, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale (High Commissioner on National Minorities – HCNM) este, fără îndoială, instituția cea mai inovatoare în cadrul OSCE. HCNM este singurul instrument în cadrul organizațiilor internaționale care abordează în mod specific subiectul minorităților naționale. În timp ce au existat unele discuții cu privire la crearea unor instituții similare în alte regiuni sau organizații, există obstacole considerabile de depășit Primul Înalt Comisar a fost Max van der Stoel. Fost ministru de externe olandez, o persoană foarte respectată, acesta a jucat un rol important în stabilirea acestui mecanism de a avea de a face cu minoritățile naționale. Rolul HCNM este în primul rând de avertizare timpurie pentru prevenirea conflictelor în cazul în care sunt implicate minoritățile naționale. Conflictele de după Războiul Rece din fostul bloc socialist, toate au un element de conflict etnic. Înaltul Comisar se bazează pe "diplomația tăcută." NCNM își asigură rolul său prin observare, negociere și emitere de recomandări. De multe ori, Înaltul Comisar face vizite pe teren în zonele care au fost semnalate relații problematice între majoritate și minorități. In cadrul acestor vizite, Înaltul Comisar este în măsură să se întâlnească cu toate părțile pentru a sonda zonele de dialog constructiv. La întoarcerea Înaltului Comisar, ICMN emite un set de recomandări specifice pentru fiecare stat participant vizitat. Recomandările ICMN au fost adesea făcute publice. Cu toate acestea, ambasadorul Rolf Ekeus a aderat strict la "diplomația tăcută." Această schimbare în politica de ICMN s-a realizat deoarece condițiile de negociere s-au schimbat având în vedere că statele în cauză s-au redus. Lucrările făcute anterior de Înaltul Comisar cu o parte din statele care au aderat în 2004 la OSCE au avut un alt context decât cel al altor state. În special, statele în curs de aderare au fost mai sensibile la portretizările negative, așa cum au fost și când au încercat să obțină aderarea la UE. Același lucru nu poate fi spus pentru Belarus sau Kârgâzstan, de exemplu.
2.3.6. Reprezentantul pentru libertatea mass media
Având sediul la Viena, Reprezentantul pentru libertatea mass media urmărește respectarea libertății de exprimare și informare a mass-media în statele participante.
Activitățile reprezentantului pot fi împărțite în două grupe : observarea progresului realizat mass-media, ca parte a unei funcții de avertizare timpurie și acordarea de ajutor statelor participante în îndeplinirea angajamentelor privind libertatea de exprimare și libertatea presei. În plus, acesta face eforturi în a asigura siguranța jurnaliștilor; în a ajuta la dezvoltarea pluralismului mass-media; în a combate discursul de ură păstrând în același timp libertatea de exprimare. De asemenea furnizează avize ale experților privind reglementarea și legislația mass-media, promovează libertatea internetului și sprijină procesul de trecere de la televiziunea analogică la televiziunea digitală. Reprezentantul mai deține, de asemenea, conferințe anuale mass-media regionale, care reunesc jurnaliști, reprezentanți ai societății civile și ai guvernului , precum și cadre universitare, pentru a discuta problemele actuale privind libertatea presei.
2.3.7. Curtea de Conciliere și Arbitraj
A fost înființată în 1992 prin Convenția de Conciliere și Arbitraj, dar a intrat în vigoare abia în 1994. Curtea este mandatată să rezolve, prin intermediul concilierii sau arbitrajului, litigiile dintre statele semnatare ce pot reprezenta conflicte în ceea ce privește integritatea teritorială, delimitarea maritimă, sau probleme de mediu și economice. Curtea este un organism nepermanent și creează comisii de conciliere și tribunalele arbitrale ad-hoc. Scopul său este de a aplana disputele și conflictele ce îi sunt înaintate de către statele semnatare ale convenției. Mecanismul principal oferit de Convenție este de conciliere, care are ca scop să propună termeni de soluționare a statelor părți în cadrul unei dispute . Acest mecanism poate fi activat în mod unilateral de către orice stat care este parte la Convenție privind un litigiu între acesta și unul sau mai multe alte state părți. La încheierea procedurii, comisia de conciliere prezintă un raport și recomandări părților. Ulterior, părțile au treizeci de zile pentru a decide dacă acceptă sau nu cele înscrise în raport. În cazul în care nu se ajunge la niciun acord, iar părțile au convenit să se supună arbitrajului, un tribunal arbitral ad-hoc poate fi instituit a cărui hotărâre va fi obligatorie pentru ambele părți.
2.3.8. Adunarea Parlamentară a O.S.C.E.
Dimensiunea parlamentară a OSCE se află la Copenhaga, stabilită prin Carta de la Paris (1990), pentru a facilita cooperarea între autoritățile naționale. Parlamentarii sunt aleși de adunările lor naționale și se întâlnesc în sesiunile de iarnă și de primăvară, în fiecare an. Dar scopul creării Adunării Parlamentare a OSCE (AP) este de patru ori mai mare. În primul rând, o adunare parlamentară a fost văzută ca fiind de ajutor în socializarea tranziției democratice. Parlamentarii s-ar fi familiarizat cu normele și procedurile democratice pe care le-ar fi putut utiliza/menține acasă. Mai mult decât atât, parlamentarii din statele "în curs de tranziție" și-ar fi putut "freca coatele" cu parlamentarii din "statele consolidate", lucru care ar fi permis un fel de socializare colegială. În al doilea rând, AP promovează o mai mare implicare în cadrul OSCE de către parlamentele naționale. O astfel de legătură între OSCE și politicienii de frunte este un mod de a menține interesul în organizație. În al treilea rând, AP OSCE a devenit o parte esențială a regimului de monitorizare a alegerilor. AP utilizează parlamentari în calitate de experți electorali în regiunea OSCE. Pentru o alegere transparentă în zona OSCE, Președintele în exercițiu numește un parlamentar senior în cadrul AP care acționează în calitate de coordonator special pentru supravegherea misiunilor de monitorizare pe termen scurt. Aceste misiuni ale AP merg în paralel cu cele ale ODIHR, similare cu cele ale Parlamentului European sau a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Obiectivul primar al AP este de a facilita dialogul interparlamentar urmărind:
implementarea obiectivelor O.S.C.E. în legislația statelor membre;
discutarea și analizarea aspectelor înaintate de către Consiliul Miniștrilor și reuniunile șefilor de stat și guverne;
dezvoltarea și promovarea unor mecanisme de prevenire și rezolvare a conflictelor;
întărirea și consolidarea instituțiilor democratice în statele member;
contribuirea la dezvoltarea relațiilor de coperare între membri.
În vederea îndeplinirii acestor obiective, Adunarea Parlamentară adoptă declarații, rezoluții și recomandări, desfășoară seminarii, organizează misiuni, delegații și programe în statele membre și în anumite zone conflictuale.
2.3.9. Grupul de la Minsk.
În cadrul reuniunii de la Helsinki, în 1992, CSCE Consiliul a solicitat președintele în exercițiu să convoace cât mai curând posibil o conferință privind conflictul din Nagorno-Karabah în care sunt implicate Armenia și Azerbaidjan. Acest eveniment trebuia să aibă loc la Minsk și să ofere un forum pentru negocieri în vederea unei soluții pașnice. În 1994, Summit-ul de la Budapesta al OSCE a stabilit așa-numitul Grupul de la Minsk, care continuă să lucreze pentru crearea unor condiții în care o astfel de conferință poate avea loc. Co-președinții Grupului de la Minsk sunt ambasadori, Igor Popov a Federației Ruse; Pierre Andrieu din Franța; și James Warlick al Statelor Unite ale Americii. Membrii permanenți ai Grupului sunt Belarus, Germania, Italia, Suedia, Finlanda și Turcia, precum și Armenia și Azerbaidjan. Pe bază de rotație, de asemenea, Troica OSCE este un membru permanent.
MISIUNILE O.S.C.E ȘI IMPORTANȚA ACESTORA ÎN GESTIONAREA CRIZELOR
Conform declarațiilor fostului secretar general Wilhelm Hoynck misiunile OSCE de lungă durata „nu sunt strict vorbind prevăzute în inventarul codificat al summit-ului de la Helsinki din iulie 1992. Dar, a existat o nevoie tot mai mare pentru o prezență internațională în zonele de conflict potențial sau existent."
O serie de misiuni pe termen lung au umplut golul dintre misiunile pe termen scurt și cele tradiționalele de menținere a păcii. Între 1992 și 1996, unsprezece misiuni pe termen lung au fost stabilite. Fiecare dintre ele e încă operațională, cu excepția primei, care a fost stabilită în Kosovo, Sanjak și Voivodina, și a misiunii din Sarajevo, care a fost reorganizată ca o parte a noii misiuni în Bosnia și Herțegovina 1n 1995. Iată câteva dintre ele:
În sud – estul Europei
Misiunea de monitorizare Spillover de la Skopje
Decizia de a stabili o misiune de monitorizare a CSCE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost luată la mijlocul anului 1992, în contextul eforturilor de extindere europene a Misiunii de monitorizare a comunității europene ( European Community Monitoring Mission -ECMM ) către țările vecine ale Republicii Federale a Iugoslaviei pentru a ajuta la evitarea răspândirii tensiunii pe teritoriile lor. O decizie de a explora, cu autoritățile din Skopje, posibilitatea de a institui misiuni similare sub auspiciul CSCE a fost luată în cadrul celei de-a 15-a reuniuni a Comitetul de înalți funcționari din 14 august 1992.
Obiectivul misiunii a fost acela de a monitoriza evoluția de-a lungul granițelor țării gazdă cu Serbia și în alte zone ale țării gazdă care ar putea suferi de extinderea conflictului din fosta Iugoslavie, în scopul de a promova respectarea integrității teritoriale și menținerea păcii, stabilității și securității, dar și pentru a ajuta la prevenirea conflictelor posibile în regiune. Obiectivul de mai sus este specificat într-un mandat care constă în următoarele sarcini :
• să continue dialogul cu autoritățile guvernamentale ale țării gazdă ;
• să stabilească contacte cu reprezentanții partidelor politice și a altor organizații, și
cu cetățenii obișnuiți ;
• să efectueze excursii pentru a evalua nivelul de stabilitate și posibilitatea apariței unui conflict;
• să deruleze alte activități compatibile cu obiectivele CSCE;
• să mențină un profil înalt în țară ;
• în caz de incidente , să ajute la stabilirea faptelor.
O prioritate-cheie pentru misiune este monitorizarea și sprijinirea punerii în aplicare a Acordului-cadru de la Ohrid, care a pus capăt conflictului armat din 2001 în țară . Acordul este menit să garanteze participarea tuturor comunităților etnice în viața politică, socială și culturală. Acesta se concentrează asupra descentralizării, nediscriminării, drepturile de limbă și educație, precum și asupra reprezentării echitabile a tuturor cetățenilor. Mandatul Misiunii cuprinde suplimentar de poliție și reforme legislative , statul de drept și a diferitelor zone ale bunei guvernări .
Observatorii vor contribui în continuare la menținerea stabilității și securității în țară și la construirea încrederii generale în rândul populației. Ei vor raporta în mod regulat cu privire situația de securitate, inclusiv: situația din zonele de frontieră din nord, inclusiv traficul ilicit de arme; situația umanitară, inclusiv întoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate și a traficului de ființe umane; situația în zonele sensibile; și cazurile apariției de incidente și reapariția ostilităților.
Totodată, consilierii de poliție dislocați în zonele sensibile, vor ajuta la redislocarea poliției naționale, nu vor avea nicio autoritate executivă și nu urmează să fie văzuți ca înlocuitori pentru poliția națională sau a altor forțe de securitate legale în țara gazdă. Trainerii de poliție vor contribui de asemenea și la punerea în aplicare a proiectului Academiei de Poliție.
Misiunea a început în septembrie 1992, are 150 posturi dintre care 43 internaționale și 107 din recrutări naționale, și este mandatată în prezent până la 31 decembrie 2016.
Prezența OSCE în Albania
Această misiune a fost creată în anul 1997, în urma deciziei Consiliului Permanent prin care s-a stabilit prezența OSCE în Albania în scopul cooperării cu autoritățile albaneze dar și cu alte organisme internaționale precum Consiliul Europei pentru asigurarea de asistență în domeniul asigurării democrației, drepturilor omului și libertății presei, precum și în cel al pregătirii și monitorizării alegerilor.
De asemenea, Consiliul Permanent a mai decis:
coordonarea flexibilă a eforturilor comunității internaționale va fi asigurată de către prezența OSCE în Albania acționează în calitate responsabil pentru informațiile cu privire la eforturile internaționale din Albania;
continuarea oferirii unui cadru de coordonare flexibil, în mod concertat cu guvernul albanez, în care alte organizații internaționale pot juca un rol important în lor domeniile respective de competență, în sprijinul existenței unei strategii internaționale coerente;
organizarea reanalizării bi-anuale ale punerii în aplicare a acestui mandat și a activității OSCE în Albania;
De asemenea, în urma crizei din Kosovo, în martie 1998, Consiliul Permanent a decis să consolideze temporar capacitățile de monitorizare ale prezenței OSCE în Albania pentru a permite observarea adecvată a frontierelor cu Kosovo, precum și de a preveni efectul unei posibile extinderi a conflictului (efectul spillover). Odată cu sfârșitul crizei din Kosovo în 1999, activitățile OSCE de monitorizare a granițelor s-au redus, și stațiile de monitorizare a frontierei au fost transformate în stații normale de teren.
Lucrând în strânsă consultare și cooperare cu Guvernul Albaniei, prezența OSCE în această zonă oferă asistență și expertiză în următoarele domenii :
• legislativă și reforma judiciară, inclusiv reforma proprietății ;
• reforma administrativă regională;
• reforma electorală;
• consolidarea capacității parlamentare;
• acțiuni anti-trafic și anticorupție, inclusiv sprijinirea punerii în aplicare a unei strategii naționale relevante;
• elaborarea de legi și reglementări eficiente privind independența mass-media codul acesteia de conduită;
• promovarea unei bunei guvernanțe și a proiectelor specifice de consolidare a societății civile;
• asistență polițienească, în special în formarea poliției de frontieră, într-un cadru coordonat cadru cu alți actori internaționali din domeniu.
Misiunea a început în aprilie 1997 la Tirana, are 82 posturi dintre care 20 internaționale și 62 din recrutări naționale, și iar mandatul său a fost prelungit până la 31 decembrie 2016, în baza deciziei 1180 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
Misiunea OSCE din Bosnia și Herțegovina
În urma deciziei Consiliului Ministerial de la Budapesta din decembrie 1995, a fost stabilită crearea unei misiuni în Bosnia și Herțegovina. Acordul-cadru general pentru Pace din 1995, cunoscut de asemenea sub numele de Acordul de Pace de la Dayton , a încheiat patru ani de conflict în Bosnia și Herțegovina și a creat un bun motiv pentru o prezență permanentă OSCE în țară. Responsabilitățile cheie ale misiunii sunt de a construi instituții democratice durabile, de a consolida principiile de bună guvernare și drepturile omului, și de a sprijini dezvoltarea unei societăți democratice multi-naționale și multi-etnice.
Luând în considerare rolul Înaltului Reprezentant astfel cum este definit în Acordul de pace și în concluziile reuniunii de la Paris, precum și necesitatea de a coopera cu alți actori internaționali, misiunea s-a concentrat pe:
furnizarea de asistență pentru pregătirea și desfășurarea alegerilor municipale din 1997 și de asemenea pentru înființarea unei comisii electorale permanente, în conformitate cu Anexa 3 din Acordul de pace;
asistarea la consolidarea democrației și la promovarea și monitorizarea drepturilor omului, și de asemenea sprijinirea avocatului poporului pe întreg teritoriul Bosniei și Herțegovina;
continuarea acordării de asistență părților în punerea în aplicare a măsurilor de stabilizare regională;
cooperarea șefului misiunii cu președintele în exercițiu și raportarea către Consiliul Permanent cu regularitate , cel puțin o dată la două luni.
Misiunea a început în decembrie 1995 la Sarajevo, are 321 posturi dintre care 39 internaționale și 282 din recrutări locale, și iar mandatul său a fost prelungit până la 31 decembrie 2016, în baza deciziei 1078 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
Misiunea OSCE din Kosovo
În iulie 1999, în urma deciziei 305 a Consiliului Europei, s-a statuat faptul că OSCE va contribui la punerea în aplicare a Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, în urma căreia ONU a autorizat prezența unei forțe militare și civile în Kosovo, pe atunci parte a Republicii Federale Iugoslavia.
Misiunea OSCE din Kosovo ( OMIK ) a fost stabilită efectiv de la 1 iulie 1999 și constituie o componentă distinctă , un "pilon " , în cadrul Misiunii Administrative Interimare în Kosovo ( UNMIK ) a Organizației Națiunilor Unite. Misiunea OSCE în Kosovo, în acest cadru global, preia rolul principal în materie referitor la consolidarea instituțiilor și a drepturilor omului. Ea cooperează strâns cu alte organizații interguvernamentale și, după caz, non-guvernamentale în planificarea și punerea în aplicare a sarcinilor sale.
În prezent, Misiunea OSCE din Kosovo desfășoară activități în următoarele domenii principale :
promovarea și monitorizarea drepturilor omului și ale comunității;
sprijinirea instituțiilor democratice și ale unei bune guvernări;
siguranța și securitatea publică;
instruirea personalului judiciar, celui din administrația publică și a poliției din Kosovo;
sprijin electoral .
Prezenta Misiunea OSCE din Kosovo a fost precedată de Misiunea de verificare a OSCE din Kosovo ( KVM ) și Grupul operativ pentru Kosovo care la data de 1 Iulie 1999, a fost dizolvat și înlocuit cu Misiunea OSCE în Kosovo ( OMIK ). Are 532 posturi dintre care 134 internaționale și 398 din recrutări locale iar mandatul să este prelungit lunar începând cu luna ianuarie 2008.
Misiunea OSCE din Muntenegru
Stabilită în urma deciziei Consiliului Permanent nr. 732 din iunie 2006, misiunea este mandatată să asiste Muntenegru la punerea în aplicare a principiilor și angajamentelor OSCE și să contribuie la promovarea cooperării pe probleme economice, politico-militare și de mediu, și pe aspectele umane ale securității și stabilității în zonă.
De asemenea misiunea mai urmărește și facilitarea contactelor, coordonarea activităților și promovarea schimbului de informații între Președintele în exercițiu, instituțiile OSCE, precum și cooperarea cu organizații și instituții internaționale. Nu în ultimul rând, mai are ca misiune și stabilirea și menținerea OSCE în contact permanent cu autorități, universități, instituții de cercetare locale și organizații non-guvernamentale (ONG-uri ) dar și acordarea de sprijin în organizarea de evenimente cu participare OSCE.
Misiunea a început în iunie 2006 la Podgorica, are 41 posturi dintre care 10 internaționale și 31 din recrutări locale, și iar mandatul său a fost prelungit până la 31 decembrie 2016, în baza deciziei 1184 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
Misiunea OSCE din Serbia
Misiunea a fost stabilită inițial în 2001 de către Consiliul Permanent sub denumirea de Misiunea OSCE din Republica Federală Iugoslavia, apoi redenumită în 2003 ca Misiunea OSCE în Serbia și Muntenegru ca ulterior, în 2006, să aibă denumirea actuală.
După cum se stipulează în mandatul său, misiunea, acționând în strânsă cooperare cu guvernul gazdă, va oferi asistență și expertiză autorităților de la toate nivelurile, precum și persoanelor fizice, grupuri și organizații interesate, în domeniile democratizării și protecției drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților naționale.
În acest context, și în scopul de a promova democratizarea, toleranța, statul de drept și conformitatea cu principiile, standardele și angajamentele OSCE, misiunea va avea și următoarele obiective:
acordarea de asistență și consiliere cu privire la punerea în aplicare în totalitate a legislației în domeniile acoperite de prezentul mandat;
monitorizarea dezvoltării și funcționării corespunzătoare a proceselor, mecanismelor și instituțiilor democratice;
acordarea de asistență în restructurarea și formarea agențiilor de aplicare a legii și a sistemului judiciar;
acordarea de asistență și consiliere în domeniul mass-media;
oferirea, în strânsă cooperare cu Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, de consiliere și sprijin pentru a facilita întoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate la casele lor.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, Misiunea va coopera și se va folosi de expertiza OSCE a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale , Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, Reprezentantului pentru libertatea mass-mediei și Coordonatorului OSCE pe probleme economice și de mediu. De asemenea Centrul de Prevenire a Conflictelor al Secretariatului OSCE va sprijini misiunea prin organizarea, printre altele, a unor ateliere de formare și seminarii în domeniul creșterii măsurilor de consolidare a încrederii și securității și în cel politico-militar.
Misiunea își are sediul la Belgrad, are 127 posturi dintre care 23 internaționale și 104 din recrutări locale, și iar mandatul său a fost prelungit până la 31 decembrie 2016, în baza deciziei 1187 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
În estul Europei
Misiunea OSCE din Moldova
În conformitate cu decizia Comitetului Înalților Funcționari din 4 februarie 1993, a fost stabilită o misiune OSCE în Republica Moldova, având ca obiectiv principal acela de a facilita obținerea unei soluții politice durabile și cuprinzătoare în ceea ce privește conflictul în toate aspectele sale, soluție bazată pe consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova cu frontierele sale actuale precum și pe consolidarea integrității teritoriale a statului, împreună cu înțelegerea că regiunea transnistreană are un statut special.
Principala prioritate a misiunii este de a contribui la soluționarea conflictului transnistrean. Această dispută își are originea în conflictul care a izbucnit în 1992, între autoritățile transnistrene și guvernul central din Chișinău, a cărui ciocniri violente a dus la mai multe sute de victime și mai mult de 100.000 de persoane strămutate. O încetare a focului a fost convenită în iulie 1992, iar părțile s-au angajat să negocieze o soluționare a conflictului.
OSCE prezidează procesul de negociere pentru o soluționare finală, cuprinzătoare și durabilă a conflictului transnistrean. Începând cu anul 2005, acest proces este cunoscut sub numele de " 5 + 2" și include OSCE, Rusia și Ucraina în calitate de mediatori, iar Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii în calitate de observatori. Misiunea funcționează cu cele două părți pentru a construi încrederea între oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale râului Nistru. Misiunea participă de asemenea în calitate de observator în cadrul Comisiei mixte de control, care este organismul de supraveghere a forțelor de pacificare comune, compusă din delegațiile Federației Ruse, Moldova și Transnistria, cu Ucraina în calitate de observator suplimentar.
Alte puncte importante ale mandatului sunt :
să faciliteze crearea unui cadru politic cuprinzător pentru dialog și negocieri și să asiste părțile în conflict, în continuarea negocierilor, consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova;
să adune și să furnizeze informații cu privire la situația, inclusiv situația militară din regiune, să investigheze incidentele specifice și să evalueze implicațiile politice ale acestora;
să încurajeze statele participante implicate în negocieri cu privire la un acord privind statutul și retragerea timpurie, ordonată și completă a trupelor străine;
să ofere consultanță și expertiză, precum și un cadru pentru respectarea eficace a obligațiilor și angajamentele internaționale referitoare la drepturile omului și ale minorităților, transformarea democratică, repatrierea refugiaților și definirea unui statut special al regiunii transnistrene;
să inițieze o prezență vizibilă a OSCE în regiune și să stabilească contacte cu toate părțile implicate în conflict, cu autoritățile și populația din zonă.
După reuniunea Consiliului Permanent de la Istanbul din 1999, domeniul de aplicare al mandatului a fost extins în conformitate cu punctul 19 din Declarația Summit-ului de la Istanbul, „în ceea ce privește asigurarea transparenței, eliminarea și distrugerea armamentelor și munițiilor rusești și coordonarea asistenței financiare și tehnice oferite pentru a facilita retragerea sau distrugerea celor netransportabile "
Alte activități ale misiunii includ controlul armelor; promovarea și consolidarea statului de drept și a drepturilor omului în Republica Moldova; sprijinirea proceselor electorale; și dezvoltarea unui mediu liber pentru mass-media.
Misiunea a început la Chișinău în 1993, are 52 posturi dintre care 12 internaționale și 40 din recrutări locale, și iar mandatul său a fost prelungit până la 31 decembrie 2016, în baza deciziei 1078 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
Proiectul de coordonare al OSCE în Ucraina
În urma deciziei nr. 295 din iunie 1999 a Consiliului Permanent, a fost stabilit un Proiect al OSCE de coordonare în Ucraina în scopul executării sarcinilor legate de noua formă de cooperare între Ucraina și OSCE, această cooperare urmând să fie bazată pe planificarea , implementarea și monitorizarea proiectelor între autoritățile competente din Ucraina pe de o parte și OSCE și instituțiile sale pe cealaltă parte. Astfel de proiecte pot acoperi toate aspectele legate de activitățile OSCE și pot implica organismele guvernamentale precum și cele neguvernamentale din Ucraina.
Coordonatorul lucrează pe proiecte care acoperă o gamă largă de activități, cum ar fi reforma juridică; educația privind drepturile omului; lupta împotriva crimei organizate, a terorismului și a traficului de persoane; controlul armelor și reforma militară; protecția mediului; securitatea poliției și a granițelor; libertatea presei; alegeri; buna guvernare și egalitatea între sexe.
Un proiect OSCE cheie este de a ajuta Ucraina în eliminarea de pe teritoriul său a stocurile de mélange , un amestec de combustibil pentru rachete extrem de toxic și volatil. Coordonatorul, de asemenea, ajută la reabilitarea zonelor contaminate cu explozivi, organizează instruirea pentru unitățile de deminare și ajută la producerea de materiale pentru campanii de sensibilizare pentru școli cu privire la riscurile prezentate de armament și de munițiile neexplodate.
Proiectul a început în 1999, are 50 posturi dintre care 3 internaționale și 47 din recrutări locale, și iar mandatul său se revizuiește semestrial, fiind în prezent prelungit până la 30 iunie 2016, în baza deciziei 1078 din 19 noiembrie 2015 a Consiliului Permanent.
Misiunea specială de monitorizare a OSCE în Ucraina
La data de 21 martie 2014, prin decizia nr. 1117, Consiliul Permanent al OSCE a hotărât să desfășoare o misiune de monitorizare specială în Ucraina, misiune formată din observatori civili neînarmați. Pacea și stabilitatea în Ucraina devenind fragilă, OSCE, cea mai mare organizație de securitate regională din lume, a decis să ajute și să sprijine Ucraina. Misiunea a fost desfășurată ca urmare a unei cereri către OSCE de către guvernul Ucrainei și a fost aprobată de toate cele 57 state participante.
Mandatul OSCE al Misiunii Speciale de Monitorizare (SMM) este de a aduna informații cu privire la situația din Ucraina într-o manieră imparțială și un mod transparent, de a confirma în scris apariția incidentelor, precum și a încălcării principiilor și angajamentelor OSCE, și de a raporta observațiile zilnice. În plus, SMM este misiunea de a ajuta la promovarea respectării drepturilor omului inclusiv respectarea drepturilor minorităților . Conform Protocolului de la Minsk și a Memorandumului de la Minsk din septembrie 2014 precum și a Pachetului de măsuri de punere în aplicare a acordurilor de la Minsk din februarie 2015, SMM a fost însărcinată în plus cu monitorizarea acordurilor de încetare a focului și retragerea armamentului greu, dar și cu observarea retragerii tuturor forțelor armate străine, a echipamentelor militare și a mercenarilor din Ucraina. Din cauza restricțiilor de acces și a situației de securitate de multe ori volatilă , SMM poate monitoriza doar limitat retragerea forțelor armate străine și a echipamentelor.
În conformitate cu decizia Consiliului Permanent, Misiunea Specială de Monitorizare mai are și următoarele sarcini:
colectarea informațiilor și raportul privind situația de securitate din zona de operare;
stabilirea și raportarea faptelor, ca răspuns la incidentele apărute și rapoartarea incidentelor specifice inclusiv cele privind presupusele încălcări ale principiilor fundamentale și angajamentelor OSCE;
monitorizarea și susținerea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale;
stabilirea de contacte la nivel local, regional și național cu autoritățile, societatea civilă, grupurile etnice și religioase și membri ai populației din zonă;
facilitarea dialogului pe teren, în scopul de a reduce tensiunile și de a promova normalizarea situației;
emiterea de rapoarte cu privire la orice restricții privind libertatea de mișcare a misiunii de monitorizare sau alte impedimente în îndeplinirea mandatului său;
coordonarea cu și în sprijinul activității structurilor executive ale OSCE, inclusiv a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale, Oficiului OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului și a reprezentantului OSCE pentru libertatea Mass-media, cu respectarea deplină a mandatelor lor, precum și cooperarea cu ONU, Consiliul Europei și alți actori ai comunității internaționale.
Misiunea a început la în martie 2014, a avut inițial 100 de observatori civili și este autorizată de Consiliul Permanent să-și mărească până la sfârșitul anului numărul de observatori la 1000, în prezent având aproape 700. De asemenea, mandatul său a fost prelungit la reuniunea Consiliului Permanent de la Viena din 18 februarie 2016 de către toate cele 57 țări participante, până la 31 martie 2017.
În cadrul Misiunii Speciale OSCE de Monitorizare în Ucraina, România participă, în prezent, cu 45 de monitori desfășurați în zonele de conflict iar alături de partenerii săi, va continua să sprijine eforturile vizând de-escaladarea crizei și normalizarea situației din Ucraina. România rămâne un suporter ferm al unei Ucraine unite, suverane și independente, angajată pe calea europeană și a reformelor în toate domeniile.
Acestea au fost doar câteva exemple de misiuni pe care OSCE le desfășoară în prezent, pe lângă cele din Caucazii de Sud, Asia Centrală (Ashgabat, Astana, Bishkek, Tajikistan și Uzbekistan) și care subliniază importanța pe care o are organizația în ceea ce înseamnă prevenirea și gestionarea conflictelor.
Misiunile pe termen lung și prezențele observatorilor în teren au avut diferite orientări : de la prevenirea conflictelor/diplomația preventivă (Estonia, Letonia, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă, Macedonia, Belarus, Kosovo și misiunile din Sanjak și Voivodina), spre una specifică managementului crizelor ( Georgia, Tadjikistan, Moldova și Albania ) ; și apoi spre reconstrucția post-conflict ( Bosnia și Herțegovina și Croația ). Este clar că toate misiunile sunt angajate în unele activități care au o funcție sau un caracter preventiv. O scurtă examinare a mandatelor relevă acest lucru din perspectiva a două aspecte care sunt specifice prevenirii conflictelor, și anume: promovarea dialogului și implicarea în problemele specifice dimensiunii umane.
ROMÂNIA și O.S.C.E.
România a sprijinit consecvent convocarea unei Conferințe de Securitate, iar în această problemă politica sa nu s-a deosebit semnificativ de cea a Uniunii Sovietice. Reprezentanții români au făcut apel la convocarea unei asemenea conferințe „cât mai curând posibil“ și au chemat la inițierea pregătirilor concrete. Românii au sprijinit, de asemenea, formularea Pactului de la Varșovia privind agenda conferinței, propusă pentru prima dată ia Reuniunea de la Praga a miniștrilor de Externe ai Pactului de la Varșovia, în octombrie 1969. Cele două puncte de pe agenda propusă erau: (1) înfăptuirea securității europene și renunțarea la folosirea forței sau la amenințarea cu forța în relațiile dintre statele europene; (2) extinderea relațiilor comerciale, economice și tehnico-științifice pe baza egalității in drepturi, în scopul dezvoltării colaborării politice intre statele europene. Deși românii, după cum am văzut, au insistat asupra unor garanții specifice și mai generale de securitate, decât părea să sprijine Uniunea Sovietică, românii și sovieticii erau, în esență, de acord privind agenda generală pentru conferință.
România probabil era mai dispusă să permită participarea Statelor Unite și Canadei la conferință decât era Uniunea Sovietică. Totuși pozițiile celor doua țări în această problemă erau destul de vagi până când statele Pactului de la Varșovia au declarat, în final, că participarea nord-americană ar fi acceptabilă, și nu mai erau evidente nici un fel de diferențe substanțiale de puncte de vedere.
Se pare totuși că guvernul român era unul din cele mai entuziaste guverne est-europene în sprijinirea creării unui fel de organizații permanente, care să se ocupe de securitatea europeană. Propunerea este un rezultat logic al acceptării de către Pactul de la Varșovia a insistenței occidentale că problemele securității erau atât de complexe și profunde, încât o singură conferință nu ar fi capabilă să soluționeze problemele importante. Odată convenit faptul ca ar fi necesare o serie de conferințe, următorul pas logic a fost apelul pentru crearea unui organism care să asigure continuitate și un cadru instituțional pentru reuniuni.
Românii au indicat că au jucat un rol esențial în încurajarea acestei idei. Totuși, fără rapoartele discuțiilor de la întâlnirile Pactului de la Varșovia și fără informații pe canale diplomatice, este imposibil de evaluat importanța rolului României. În timpul vizitei sale în Franța, în iunie 1970, Ceaușescu a ridicat problema unei organizații permanente de securitate, iar propunerea creării unui asemenea organism a fost conținută în textul Memorandumului privind Conferința de Securitate Europeană, adoptat de miniștri de Externe ai statelor membre ale Pactului de la Varșovia doar câteva zile după declarația lui Ceaușescu la Paris.
Deși convocarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa era înainte de toate rezultatul unor înțelegeri între principalii protagoniști ai scenei europene și mondiale, anume Statele Unite și Uniunea Sovietică, nu trebuie neglijată contribuția statelor mai mici sau mijlocii, precum România, mai ales după anii 1964-1965. România se manifesta ca un factor tot mai activ în politica europeană și nu numai. Contactele internaționale ale țării cunoșteau o amplitudine și diversitate fără precedent. Bucureștiul devenea un centru interesant și căutat. În câțiva ani, aici veneau Brejnev și Ciu Enlai, Tito și Șahul Iranului, Nixon și Ford, Sadat și Begin, De Gaulle și Brandt. Asemenea contacte se înscriau în amplul proces de cristalizare a pozițiilor care aveau să netezească drumul spre prima conferință multilaterală pe problemele Europei. În acest sens, este semnificativ că Willy Brandt, pe atunci ministrul de externe la Bonn, a vorbit pentru prima oară despre „existența a două entități germane“ cu prilejul convorbirilor purtate la București.
În asemenea contacte, România afirma propria viziune despre securitatea europeană și despre reuniunea consacrată acesteia, reuniune a cărei întrunire se contura. În această viziune – pe atunci vorbindu-se despre un concept românesc cu privire la securitatea europeană- un sistem de securitate în Europa trebuia să se bazeze pe angajamente ferme ale statelor participante, însoțite de măsuri care să facă efectivă renunțarea la forță în relațiile dintre aceste state, rezolvarea oricăror dispute internaționale prin mijloace pașnice, cooperarea bazată pe respectarea principiilor suveranității naționale, egalității în drepturi, neamestecului în treburile interne, integrității teritoriale. În centrul unui astfel de sistem se afla repudierea forței și amenințării cu folosirea forței. Un document politic clar și angajant, rezultat din negocieri purtate între toate statele participante, și anumite structuri care să asigure continuitatea preocupărilor și eforturilor comune urmau să statornicească un sistem de securitate și cooperare viabil și de durată pe continent.
În cadrul negocierilor pregătitoare organizării și desfășurării CSCE, România a fost un promotor al orientării democratice a Procesului declanșat la Helsinki, susținând măsurile și garanțiile de prevenire a utilizării forței, promovarea principiilor dreptului internațional etc. România a fost, de altfel, unul din inițiatorii regulilor și normelor democratice ale Procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotația la conducerea reuniunilor și adoptarea deciziilor prin consens. În ceea ce privește problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea și afirmarea Decalogului de principii, convenirea de măsuri de creștere a încrederii și securității (CSBMs), a diverselor programe de cooperare economică și asigurarea cadrului instituțional pentru continuarea Procesului de la Helsinki.
Implicarea România în cadrul OSCE ne duce înapoi la însăși rădăcinile organizației. De fapt, prin obiectivele sale politice și inițiativele luate în prima jumătate a anului 1960, România poate fi considerat unul dintre părinții fondatori și formatori ai procesului de la Helsinki. România a fost, probabil, cea mai activă dintre țările mici și mijlocii din Europa, dintre care unele au aparținut celor două alianțe militare, în timp ce altele au fost non-aliniate sau neutre. În acele zile, România a privit procesul ca fiind unul dintre instrumentele pe care le-ar putea folosi pentru protejarea securității și de asemenea pentru promovarea intereselor sale naționale, astfel cum erau definite de regimul comunist al țării.
Pe de altă parte, România însăși și-a văzut parcursul istoriei sale recente influențat de Organizație, care a devenit unul dintre elementele esențiale ale structurii de securitate europene. Cu un mandat larg în ceea ce privește securitatea și cooperarea pe continentul european si echipat cu un concept cuprinzător de securitate – care încorporează nu numai dimensiunea politico-militară, ci și aspectele economice și umane – CSCE introduse în sistemele totalitare predominante ale unei părți a membrilor săi, inclusiv România, "virusul" democrației și respectarea drepturilor omului. Acest virus a afectat în mod direct „călcâiul lui Ahile" regimurile comuniste, în general, și România, în special, și a fost principalul factor care a dus la prăbușirea lor, deschizând calea pentru evoluția democratică.
Ca urmare a includerii România în sfera de influență a Uniunii Sovietice după al doilea război mondial, evoluția regimului comunist al țării între anii 1960 și 1970 a sprijinit dorința de a scăpa de sub tutela influenței sovietice, care a devenit deja sufocantă. Mai multe căi au fost explorate precum și diverse inițiative de politică externă au fost întreprinse în acest sens. Procesul de CSCE în curs de dezvoltare a fost una dintre oportunități și a și fost utilizată.
România a fost în favoarea unui concept de securitate european, care constă dintr-un sistem de angajamente precise, consimțit în mod liber de către toate statele participante, însoțite de măsuri și garanții specifice împotriva utilizării forței, ceea ce le-ar oferi tuturor posibilitatea de a se dezvolta în funcție de propriile lor interese și de a stabili între ele relații bazate pe principiile dreptului internațional. Într-o mare măsură, acest lucru a avut la bază Actul final.
România a jucat un rol major în stabilirea regulilor de procedură ale procesului de la Helsinki, care prevedea, în esență:
a) participarea tuturor țărilor în toate activitățile procesului în calitatea lor independentă și suverană state, indiferent de apartenența lor la alianțe militare;
b) principiul de rotație în desfășurarea lucrărilor Conferinței și în găzduirea reuniuni;
c) adoptarea tuturor deciziilor prin consens.
Aceste reguli s-au dovedit a fi adecvate și benefice pentru dezvoltarea procesului CSCE, cu toate că atunci când România le-a propus, obiectivul a fost în primul rând, pentru ai permite să ia anumite poziții independent de țările din blocul sovietic.
Din nefericire, independența relativă a țării a fost utilizată de regimul Ceaușescu în propriul său interes. Acest lucru a condus la o concentrare continuă a României pe dimensiunea politico-militară și într-o anumită măsură, pe dimensiunea economică și de mediu.
Angajamentele privind dimensiunea umană, în ceea ce privește România, care a avut considerabile rezerve, fie au fost denaturate în stilul tipic al propagandei comuniste, fie au fost obstrucționate atunci când s-a pus problema punerii lor în aplicare de către România. Prăbușirea regimului totalitar din decembrie 1989 a dus la schimbarea radicală această abordare față de dimensiunea umană.
Împreună cu alte organizații internaționale, în special Organizația Națiunilor Unite, prin intermediul Comisiei pentru drepturile omului, precum și Consiliul Europei, CSCE / OSCE a devenit una dintre sursele externe de sprijin pentru procesele democratice interne și pentru întărirea instituțiilor de drept din România.
De fapt, una dintre primele acte ale României în ceea ce privește participarea sa la CSCE după decembrie 1989 a fost să renunțe la rezervele pe care le avea în ceea ce privește drepturile omului, fapt materializat de altfel în Documentul final al Reuniunii de la Viena. Dezbateri și documente adoptate în cadrul CSCE / OSCE, vizite în România a unor înalți oficiali ai CSCE / OSCE, în special Înaltul Comisar privind Minoritățile Naționale și Reprezentantul pentru Libertatea Mass-media, misiunile CSCE / OSCE de monitorizare a alegerilor parlamentare și prezidențiale, precum și criticile constructive a anumitor evenimente sau evoluții au adus contribuții semnificative la formarea și consolidarea în România a instituțiilor democratice și a statului de drept.
Cu o nouă politică externă, orientată în primul rând spre integrarea acesteia în organizațiile euro-atlantice și instituțiile democratice europene – NATO, Consiliul Europei, Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană – România a dezvoltat, de asemenea, o nouă viziune asupra procesului CSCE, descrisă într-un document cuprinzător prezentat la prima Reuniune informală a Consiliului ministerial CSCE de la Berlin, în iunie 1991 intitulat "Arhitectura europeană și consolidarea securității în Europa"
În paralel, România sa străduit să contribuie la efortul general al statelor participante pentru a transforma organizația într-o componentă-cheie a arhitecturii de securitate europeană. O atenție deosebită a fost acordată în utilizarea potențialului CSCE / OSCE în operațiuni de menținere a păcii și soluționare a conflictelor în zonele învecinate, în special în Balcani și Republica Moldova. Militari și civili români au participat la operațiuni de teren în Bosnia și Herțegovina, Albania, Georgia, și în alte zone. România a adus în fața OSCE propuneri care vizează consolidarea sprijinului pentru țările în curs de tranziție în eforturile lor de a transforma economiile lor neperformante și închise în adevărate economii de piață, și, de asemenea propuneri privitoare la rezolvarea problemelor sociale generate de acele fenomene de tranziție.
România a exercitat Președinția în exercițiu a OSCE în 2001, fiind parte a Troicii OSCE în 2000 și respectiv 2002. Aceasta a reprezentat un moment de vârf al participării României în cadrul OSCE în special și în cadrul organizațiilor internaționale, în general.
Când România a preluat acest rol în 2001, Organizația a fost la o răscruce de drumuri. Consiliul ministerial de la Viena, în 2000, nu a reușit să adopte niciuna din deciziile importante.
Prioritățile și obiectivele Președinției au fost, în esență, următoarele:
Încurajarea respectării normelor, principiilor și angajamentelor OSCE;
Consolidarea OSCE ca instrument activ de prevenire a conflictelor, avertizare timpurie, de gestionare a crizelor și reabilitarea post-conflict;
Promovarea statului de drept și a drepturilor omului;
Consolidarea activităților OSCE în domeniile economic și de mediu;
Activarea OSCE pentru a face față noilor provocări de securitate, cum ar fi terorismul internațional și extremismul, crima organizată și fenomenul corupției;
Facilitarea consolidării instituționale a OSCE;
Consolidarea cooperării cu alte organizații internaționale.
Ca răspuns la o necesitate imperioasă de a reflecta în mod colectiv asupra rolului politic al OSCE, obiectivele sale generale, prioritățile, și metodele de lucru, președintele român în exercițiu al organizației a inițiat o "revizuire" a întregii organizații și a metodelor sale de lucru. Un element intitulat "Consolidarea rolului Organizației și creșterea relevanței acestuia pentru statele participante" a fost plasat pe ordinea de zi a Consiliului Permanent. Scopul acestei inițiative a fost de a aduna idei cu privire la modernizarea operațiunilor și la îmbunătățirea eficienței organizației, fără a afecta tăria și flexibilitatea acesteia ( în particular prezența sa în teren), instituțiile sale profesionale și a Secretariatului care au fost dezvoltate de-a lungul anilor, dar și rolul său în avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionarea crizelor, și reabilitarea post-conflict, eforturile reformei fiind apreciate de Consiliul Permanent.
Chiar de la începutul președinției sale, România a prezentat un document privind consolidarea dialogului politic în cadrul OSCE. Aproape toate sugestiile sale au fost acceptate și puse în aplicare: concentrarea Consiliului Permanent pe probleme curente, realizarea de informări periodice cu privire la activități din domeniul OSCE, familiarizarea delegațiilor din Viena cu activitățile din teren ale OSCE, inclusiv cu prezențele în teren ale reprezentanților permanenți.
In anul 2001, primul punct de pe ordinea de zi a Consiliului Permanent a devenit "Problemele curente". S-a dovedit a fi un pas în direcția cea bună, făcând ca dialogul politic motivul central pentru ca ambasadorii din Viena să se întâlnească săptămânal. Într-adevăr, la inițiativa reprezentanților statelor participante, numeroase chestiuni de actualitate au fost aduse în fața Consiliului, generând schimburi utile și de multe ori de idei noi pentru acțiune.
În scopul de a informa opinia publică cu privire la poziția OSCE pe probleme majore, președintele român a inițiat adoptarea și publicarea declarațiilor politice privind "problemele curente". Prima declarație a fost cu privire la evoluțiile în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Printre altele, președintele român al Consiliului Permanent va fi probabil ținut minte pentru schimbarea agendei, metodele de lucru, și pentru creșterea disciplinei: Consiliul acum se concentrează pe problemele curente; declarațiile șefilor de misiuni de teren și a reprezentanților statelor participante sunt scurte și la obiect; întâlnirile încep de la ora anunțată și atmosfera în Consiliu este mai respectabilă; discuțiile cu privire la rapoartele șefilor de misiuni și instituții se încheie cu o declarație a președintelui, sintetizând ideea generală a dezbaterii și dând orientare pentru a acționa în continuare.
De asemenea, în calitate de președinte în exercițiu, Mircea Geoană a fost primul oficial OSCE care a pus în discuție în 2001, cooperarea dintre două organizații de securitate (OSCE și ONU), și care a constituit ca bază adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU în anul 2005 a unei rezoluții speciale de cooperare între ONU și celelalte organizații de securitate regională.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au schimbat lumea într-un mod semnificativ. La inițiativa președinției române în exercițiu, reacția OSCE a fost promptă: a fost emisă o declarație a Consiliului Permanent care exprima durerea și indignarea tuturor statelor participante la aceste acte fără niciun sens precum și hotărârea lor de a "acționa […], împreună cu întreaga comunitate internațională, pentru a le uni și a pune capăt terorismului, un flagel al timpurilor noastre care amenință pacea și securitatea în întreaga lume". Ulterior, la începutul lunii decembrie, Consiliul Ministerial a adoptat la București un plan de acțiune în acest sens, document care s-a dovedit a fi valoros și cuprinzător, și care a dus la crearea în 2002 a unei persoane reprezentative pentru prevenirea și combaterea terorismului pentru ca mai apoi în cadrul Consiliului Ministerial de la Porto din decembrie 2002 să fie redactată Carta OSCE privind combaterea terorismului.
În ceea ce privește conflictele regionale, principalele inițiative ale președintelui român OSCE în exercițiu au constat în:
Încurajarea îndeplinirii angajamentelor anterioare cu privire la retragerea trupelor străine, munițiilor și echipamentelor militare din Transnistria și pentru a facilita procesul de negocieri pentru o stabilitate politică în zonă;
Stabilirea unei prezențe a OSCE în Cecenia;
Adaptarea acțiunilor OSCE la provocările evoluției situației în Balcani, de exemplu prin stabilirea unei misiuni OSCE la Belgrad, numirea unui reprezentant personal al președintelui în exercițiu pentru pactul de stabilitate, stabilizarea situației din Republica Macedonia în cooperare cu NATO și UE prin încheierea cu succes a Acordului-cadru de la Ohrid, la 13 august 2001, și organizarea de alegeri în Kosovo, sub egida OSCE;
Acordarea unei atenții internaționale mai sporite în ceea ce privește Asia Centrală.
Un alt domeniu în care președinția română în exercițiu s-a implicat a fost dimensiunea umană cu accent pe securitatea umană și protecția minorităților. Acest lucru s-a materializat în urma conferinței din septembrie 2001 de la București, privind minoritățile de etnie romă, conferință la care au participat peste 300 de persoane, inclusiv reprezentanți ai etniei rome de pe întreg continentul, și care a constituit un punct de plecare al OSCE în a proteja aceste minorități în special împotriva discriminării.
Lupta împotriva intoleranței și a discriminării a devenit una dintre cele mai importante probleme pentru Europa și pentru întreaga lume. Cel mai recent eveniment pe acest subiect a fost Conferința la nivel înalt privind combaterea discriminării și Promovarea respectului și înțelegerii reciproce, care a avut loc la București în perioada 7-8 iunie 2007.
Poate cea mai importantă caracteristică a președinției române în exercițiu a fost cea de furnizor de leadership. Toți cei care au acționat în numele ei nu au făcut altceva decât să aibă evoluții; au menținut strategia și cursul de acțiune stabilite de președintele în exercițiu de la bun început. Din acest punct de vedere, președinția română a fost atât consecventă cât și trainică.
Președinția OSCE este încredințată țării în ansamblu, nu doar unui individ sau doi și, prin urmare, capacitatea întregii țări pentru a conduce Organizația și a gestiona problemele din zona OSCE este supusă unui adevărat test. România a demonstrat capacitatea sa de a îndeplini aceste sarcini, în numele statelor participante. Prin inițiativele sale și în modul în care sa desfășurat activitatea, președinția română a jucat un rol important în stabilirea unui climat de normalitate în cadrul organizației dar și restabilirea încrederii unor state participante care păreau să-și fi pierdut interesul în OSCE.
Președinția OSCE română a fost în concordanță cu tradiția serviciilor deosebite ale românilor în cadrul organizațiilor internaționale. Înainte de cel de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu un proeminent diplomat român, a fost de două ori ales președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor. Apoi, primul est european hotărât să fie ales președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, în 1967, a fost român – ministrul de externe Corneliu Mănescu. Contribuțiile României la activitatea Organizației Națiunilor Unite și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost remarcabile. Aceste tradiții au fost continuate și în 2001 la OSCE.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potențialului OSCE în reglementarea tensiunilor și conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluționarea politică a conflictului din Republica Moldova, pe baza respectării suveranității și integrității teritoriale a acestei țări și retragerii complete a forțelor străine. România a deținut poziția de șef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Serbia și Muntenegru.
România acordă o importanță deosebită activității OSCE, recunoaște și sprijină rolul unic al OSCE în eforturile de întărire a securității și cooperării în Europa, pe baza: abordării cuprinzătoare a securității; mandatului cuprinzător în privința reglementării conflictelor; funcționării corespunzătoare a mecanismelor și instituțiilor autonome, precum și al Misiunilor de teren. România și-a întărit consecvent profilul la nivelul OSCE, promovând activ obiectivul implementării depline a principiilor și angajamentelor asumate pe toate cele trei dimensiuni și sprijinind ferm eforturile de soluționare a conflictelor prelungite.
În prezent, România deține, pentru al doilea an consecutiv, președinția Comitetului de Securitate al OSCE (1 ianuarie – 31 decembrie 2016), iar prioritățile actuale ale României în relația cu OSCE sunt armonizate cu obiectivele politicii externe și de securitate naționale și cu cele ale Uniunii Europene.
CONCLUZII
Odată cu extinderea Uniunii Europene și a NATO spre est, și ca urmare a dublării aparente a anumitor funcții de securitate între NATO, UE și OSCE, rolul viitor al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) pare să fie în dubiu. Evidențiind necesitatea unei coordonări și a unei diviziuni a muncii între organizațiile de securitate, anumite voci au subliniat rolul unic pe care OSCE îl poate juca încă în Europa pentru a preveni conflictele și pentru a face față situațiilor post-conflict, concentrându-se pe punctele forte instituționale ale organizației și subliniind zonele cheie ale reformelor necesare pentru a asigura viitorul entităților în regiune.
Începând cu 2014 și începutul crizei din Ucraina, securitatea Europei a fost din ce în ce mai subminată de confruntarea dintre Rusia și Occident. Pe lângă coliziunea lor pe probleme de securitate, diferențele fundamentale în valorile și sistemele de guvernare pe care Moscova și Occidentul le reprezintă au devenit tot mai vizibile.
Criza din și în jurul Ucrainei, a ilustrat faptul că OSCE continuă să joace un important rol în arhitectura europeană de securitate. Setul său de instrumente cuprinzătoare, mari și bine stabilite, prezența în teren, și rolul său ca un forum pentru dialogul de securitate precum și ca o platformă de acțiune comună rămân avantajele cheie ale organizației.
Este destul de ironic faptul că cel mai mare aranjament de securitate regională din lume, în conformitate cu capitolul VIII al Cartei ONU, încă nu are personalitate juridică, datorită rezistenței în curs a câtorva părți interesate importante, cum ar fi Statele Unite ale Americii. În plus, căutarea permanentă a unui consens între 57 de state participante ridică obstacole imense în transformarea dialogului dintre state în acțiuni politice concrete. De asemenea nu trebuie neglijat faptul că conflictele prelungite din Caucazul de Sud, Transnistria și acum în Ucraina nu reprezintă doar o provocare enormă pentru capacitățile operaționale ale OSCE, ele strica, de asemenea progresele făcute de organizație în cele trei dimensiuni de politică ale organizației (1. politico-militară, 2. economică și de mediu și 3. dimensiunea umană).
Încă de la crearea sa OSCE suferă de o lipsă de putere organizațională. Președinții în exercițiu fiind numiți pe o perioadă relativ mică (1 an), de multe ori nu reușesc să facă față cu nevoia actului de conducere și cu tranzițiile.
Cu toate acestea, încă de la conflictul din estul Ucrainei și anexarea de către Rusia a Peninsulei Crimeea, imaginea unei OSCE aparent stagnante sa schimbat. În vidul dispariției canalelor de comunicare, organizația a cunoscut o renaștere și a umplut golul pe care alte formate, cum ar fi Consiliul NATO-Rusia și G8 l-au părăsit. În ciuda tuturor dificultăților, OSCE și-a dovedit valoarea sa ca o autoritate cu privire la mediere și dialog în Ucraina. Criza a evidențiat în special necesitatea unui proces structurat pentru a aborda câteva principale deficiențe organizatorice. Dacă vrem ca OSCE să fie mai mult decât un instrument ocazional folosit din pura necesitate, consolidarea „minții” și „corpului” organizației este inevitabilă. Prin urmare, toate statele participante implicate și părțile interesate ar trebui să folosească acest moment pentru a introduce noi lecții și experiențe pentru a îmbogăți cunoștințele OSCE privind pacea și securitatea în Europa și în afara acesteia.
În mod paradoxal, deși OSCE a suferit în primul rând din cauza decalajului tot mai mare dintre pozițiile sale și impasul care a urmat pe mai multe fronturi în Viena, același conflict a dat Organizației o greutate și o importanță foarte mare, pe care nu a mai avut-o de multă vreme. Prin rolul central pe care l-a jucat în de-escaladarea crizei din Ucraina, fiind singura organizație de securitate independentă care a acționat în teren, OSCE „s-a întors în afaceri”.
Pentru Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), anul 2016 începe, astfel, cu sentimente amestecate. Pe de o parte, după cum însuși conceptul de securitate cooperativă este pus sub o presiune permanentă, activitatea de zi cu zi a organizației OSCE a devenit tot mai greoaie. Pe de altă parte, se observă clar că în acest context regional, OSCE rămâne un far de speranță pentru securitatea europeană.
B I B L I O G R A F I E
Anneli Jäätteenmäki, Consolidarea OSCE – rolul Uniunii Europene (dezbatere), 10 noiembrie 2010 – Bruxelles;
Anda Filip, Marin Stanescu, Romania and the OSCE, în: Institute for Peace Research and Security Policy at the University of Hamburg/IFSH (ed.), OSCE Yearbook 1997, Baden-Baden 1998;
Barberini, Giovanni, Dalla CSCE all’OSCE: testi e documenti. Napoli: Edizioni Scientifiche Italiane,1995;
Barberini Giovanni, Sicurezza e cooperazione da Vancouver a Vladivostok. Torino:Giappichelli, 2004;
Bjørn Møller, European Security: The Role of the Organisation for Security and Co-operation in Europe, Crisis States Research Centre, London 2008;
Bogdan, Radu, România fi procesul securității europene, de la Helsinki la Viena, Editura Politică, București 1988;
Cohen J, Conflict prevention in the OSCE, Netherland Institute of International Relations „Clingendael”, 1999;
Constantin MOȘTOFLEI, Vasile POPA, Rolul UE în asigurarea securității globale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2008;
Corneliu Preja, Consideration regarding osce impact on international security – The International Conference Literature, Discourse and Multicultural Dialogue – Târgu Mureș 2014;
David Galbreath, The Organization for Security and Co-operation in Europe. New York: Routledge, 2007;
David Galbreath, Putting the Colour into Revolutions? The OSCE and Civil Society in the Post-Soviet, Journal of Communist Studies and Transition Politics, 2009;
Dumitru Tinu, Reuniunea multilaterală de la Helsinki. Document de lucru prezentat de delegația română, în Scînteia, 08.03.1973, p. 6.
Ion Iliescu, Fragmente de viață și de istorie trăite, Editura Litera 2011;
Julinda Beqiraj, Organization for Security and Co-operation in Europe, Center for studies on federalism, 2011;
Johannes C. Landman, The Evolution of the OSCE – A Perspective from the Netherlands;
Liviu Aurelian Bota, Traian Chebeleu, Romania and the OSCE, disponibil la https://ifsh.de/file-CORE/documents/yearbook/english/07/BotaChebeleu-en.pdf;
Mircea Dan Geoană, The OSCE under the Romanian Chairmanship – A Retrospective View, in: Institute for Peace Research and Security Policy at the University of Hamburg/ IFSH (ed.), OSCE Yearbook 2002, Baden-Baden 2003;
OSCE Secretariat. Conflict Prevention. Centre Operations Service, The OCE Concept of Comprehensive and Co-operative Security, pp. 11-12, Viena, 2009;
Petre Anghel, Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării, Universitatea din București, 2003;
Raymond L Garthoff, Détente and Confrontation: American-Soviet Relations from Nixon to Reagan. Washington, DC: The Brookings Institution, 1994;
Robert Legvold, Containment without Confrontation,Foreign Policy 40, 1980
Russell Harold, The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput?, American Journal of International Law 70, no. 2 ,1976;
Stan Petrescu, Mediul de securitate global și euroatlantic, Editura Militară, București 2005;
Traian Laurențiu Hristea, Desfășurarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, 1972-1975, Contribuții Românești, text apărut în România, Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Comunicări, articole și studii, vol.4, București, 2014;
Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate – București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007;
Valentin Lipatti, În tranșeele Europei: amintirile unui negociator [In Europe’s Trenches: Memoirs of a Negotiator], Bucharest 1993;
Vlad, Constantin (Coordonator), România și Securitatea Europeană, Editura Politică, București 1981;
Wilhelm Hoynck, ‘CSCE Missions in the Field as an Instrument of Preventive Diplomacy – Their Origin’, paper distributed by the Centre for Conflict Prevention,
Ziarul Scînteia:
Scînteia, 01.12.1972, Helsinki, Consens asupra regulilor de procedură privind reuniunea pregătitoare a Conferinței General-europene, pag. 6.
Scînteia, 14.12.1972, Reuniunea de la Helsinki, pag. 6.
Scînteia, nr. 9363,17.12.1972, Alexandrescu — Un început pozitiv, expresie a spiritului de receptivitate și înțelegere reciprocă pag. 1 și 5.
Scînteia, 16.01.1973, Prin conlucrare constructivă, spre pregătirea rodnică și convocarea grabnică a conferinței pentru securitate, pag. 6.
Scînteia, 14.03.1973, Consultările multilaterale de la Helsinki, pag. 8.
Scînteia, 01.04.1973, Consultările multilaterale de la Helsinki, pag. 6.
Scînteia, 06.04.1973 Consultările multilaterale de la Helsinki. Intervenții ale reprezentanților români, pag. 6.
Scînteia, 07.04.1973, Bilanț la reuniunea pregătitoare a CSCE, pag.8
Scînteia, 18.07.1975, Moment de seamă în activitatea CSCE, pag 6.
Documente oficiale:
Survey of OSCE Field Operations, OSCE Secretariat, Viena , februarie 2016;
Discussion Paper, OSCE Document CIO.GAL/22/01, 31 May 2001;
OSCE Document CIO.GAL/2/01, 8 January 2001;
OSCE Permanent Council, 337th Plenary Meeting, PC Journal No. 337, PC.JOUR/337, 11 May 2001, Annex 1, Statement by the Permanent Council;
OSCE Secretariat. Conflict Prevention. Centre Operations Service, The OCE Concept of Comprehensive and Co-operative Security, Viena, 2009
Organization for Security and Co-operation in Europe, Istambul Summit, Istambul Document 1999;
UN Document S/RES/1631 (2005), 17 October 2005;
OSCE Permanent Council, Decision No. 438, , 13 September 2001;
OSCE Office for Democratic Institutions and Human Rights, Annual Report 2001;
Site-uri WEB:
http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/11/21/documentar-carta-de-la-paris-pentru-o-noua-europa-25-de-ani-de-la-adoptare–11-25-08;
www.mae.ro;
https://www.mae.ro/node/12010;
https://www.mae.ro/node/1981;
http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/organization-cooperation-and-security-europe-osce;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Summitul_de_la_Istanbul_din_1999;
http://www.Wikipedia.org;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biroul_pentru_Institu%C8%9Bii_Democratice_%C8%99i_Drepturile_Omului
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezolu%C8%9Bia_1244_a_Consiliului_de_Securitate_ONU;
http://www.juspedia.ro/13184/organiza%C8%9Bia-pentru-securitate-%C8%99i-cooperare-in-europa-o-s-c-e;
http://www.osce.org/mc
http://www.osce.org/node/184241
https://osce.usmission.gov/our-relationship/about-osce/structures/the-permanent-council/
http://www.osce.org/fsc/77535?download=true
http://www.osce.org/cpc/13717?download=true
http://www.osce.org/secretariat/eea
http://www.osce.org/secretariat/102299?download=true
http://www.osce.org/odihr/109088
http://www.osce.org/odihr/108956
http://www.osce.org/fom/106278
http://www.osce.org/cca/107469
http://www.osce.org/mg/108306
http://www.osce.org/bih/106639
http://www.osce.org/moldova/105897
http://www.osce.org/item/23554.html.
http://mpviena.mae.ro/node/125
http://mpviena.mae.ro/node/1252
http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/Consiliul-Europei54.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De la C.s.c.e. la O.s.c.e (ID: 113478)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.