De la Copil Abandonat la Profesor Pentru Invatamantul Primar sau Prescolar Asistent Social

Introducere

„O plantă, atâta timp cât este plăpândă, se supune grădinarului, prinde tărie prin acesta și tot de cel care o are-n grijă poate să fie zdrobită. Tot așa și cu un copil.” (Moesiodax, 1974, p. 34)

Harward scrie că “nivelul de civilizație atins de o societate este cel mai bine ilustrat de locul pe care femeia îl ocupă în acea societate, iar locul pe care îl ocupă femeia în acea societate este cel mai bine ilustrat de grija pe care acea societate o acordă copilului ei încă de la naștere.” Dacă societatea românească mai are de repetat la capitolul civilizație să alcătuim o sinteză istorică a ocrotirii copilului și a drepturilor lui de la începuturile civilizației. Vom observa că, din cele mai vechi timpuri, fenomenul de abandon, pe care îl tratez în această lucrare, a existat ca o problemă și lumea a fost preocupată de rezolvarea ei dintotdeauna.

Abandonul copiilor se află la originea unor mituri ale civilizației noastre. Astfel, dacă fiica lui Faraon n-ar fi ridicat de pe apă coșulețul cu micul Moise, nu am mai fi avut Vechiul Testament sau dacă Polibiu nu l-ar fi primit pe micul Oedip, Sofocle nu și-ar mai fi scris frumoasa tragedie.

“Cu ochii plecați, cu capul înclinat și brațele întinse o tânără femeie prezintă, cu umilință soțului și stăpînului său, copilul pe care tocmai l-a născut. O singură privire îi ajunge acestuia pentru a hotărâ destinul acestui mic “obiect” plângăcios. Un surâs semnifică viața, o clătinare a capului – moartea. În acest ultim caz nu-i mai rămâne mamei decât o alegere atroce: să-și arunce copilul în fundul unei prăpăstii sau să-l abandoneze la un colț de stradă, la discreția vagabonzilor sau a animalelor! Scena se petrece în mod obișnuit în Sparta și se intitula “prezentarea copilului” – fiind un ritual obligatoriu; ea simbolizează dreptul de viață și de moarte a tatălui asupra copiilor săi. Acest drept se regăsește în toată Grecia Antică – tatăl avea dreptul până într-a cincea zi după naștere să accepte sau să refuze copilul.” (Allan et Olivier Morel – Le drame des enfants marys – Paris, PUF, 1987)

Creștinismul a luptat contra acestor sacrificii de copii. Astfel primul împărat creștin ortodox, Constantin cel Mare, a combătut infanticidul prin lex Pompeia. În 365 împăratul Volens prinr-un edict a ordonat părinților să asigure hrană și adăpost propriilor copii și a condamnat abandonul și infanticidul.

În 374, la Roma, dreptul tatălui de viață și de moarte asupra copiilor săi a fost abrogat iar primele instituții destinate ocrotirii copiilor abandonați au fost oficializate de împăratul Justinian în secolul VI.

În funcție de dovezile păstrate principalele instituții de asistență socială în Biserica veche au fost: Brefotrofiile (leagănele de copii părăsiți sau găsiți), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

Brefotrofiile (legănele de copii mici părăsiți sau găsiți) s-au bucurat de o atenție deosebită din partea Bisericii și primele așezăminte de acest fel apar în veacurile IV-VI. În leagăne, copii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceu în orfelinate unde își făceau școala primară, profesională și alte îndeletniciri.

În cursul Evului Mediu copii abandonați sunt în continuarea subiect al preocupărilor bisericii: “În interiorul bisericii Notre-Dame, pe patrea stângă, se afla un “pat” de lemn așezat direct pe pardoseală unde în zilele de sărbătoare sunt puși copii abondonați și copii găsiți pentru a influeța populației și a declanșa sentimente de milă.”(Verdier-Soule-Le secret sur les origines, Paris, E.S.P., 1986).

În 1638 Sfântul Vicent de Paul, preot la Clichy, crează “Spitalul Copiilor Găsiți”, instituție recunoscută printr-un edict regal și atașată apoi “Spitalului municipal”. El introduce și folosirea “turnichetelor” – un fel de dispozitive realizate în zidul spitalului care permitea mamei așezarea din exterior a copilului fără a fi văzută. Apoi prin manevra unui scripete “turnichetul” se întorcea spre interior, copilul fiind astfel preluat spre ocrotire de surorile din respectivul așezământ respectând astfel secretul abandonului. Acest “turnichete” se întâlnesc și sunt oficializate la Roma în 1741. Ele devin o soluție pentru a se separa de copiii nedoriți. (Catherine Bonnet-Geste D”Amour, Ed. Odille Jacob, Paris, 1990).

De asemenea, așezările spitalicești îndeplineau și funcții de asistență socială a copiilor părăsiți orfani; cu timpul se vor separa așezămintele de asistență socială de cele spitalicești. Cele mai vechi aziluri – spitale au fost atestate în Transilvania în secolele XIII-XIV. La Sibiu(1292), Bistrița (1295), Cluj (1366), Oradea (1339), Brașov (1385), etc.

În “Inventarul protocoalelor primăriei din Sibiu” (1571-1700) se consemnau cazuri de atribuire a bunurilor moștenite de către orfani și cazuri de plasare a acestora în famili de către magistratul sibian.

Principalele opere juridice din Moldova și Țara Românească din secolul al-XVII-lea sunt: “Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești” a lui Vasile Lupu (1646) și “Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab (1652).

Ocrotirea copilului se realiza prin sprijinirea natalității, prevederea exercitării, puterii părintești care avea însă un caracter absolut și necontrolabil și care, cu timpul, se va tempera, asigurarea tutelei de către rude sau de către ispravnic.

Hrisoavele secolului al-XVIII-lea vor recunoște și vor întări Cutia Milelor ce va deveni instituția filantropică pentru ajutorarea orfanilor.

În timpul lui Alexandru Ipsilanti, biserica Domnița Bălașa și Biserica Tuturor Sfinților (ridicată de Antim Ivireanu) au adăpostit copii părăsiți și orfani până la 10 ani.

Funcții de asistență socială au îndeplinit fundațiile spitalicești din secolul al-XVIII-lea: Colțtea (1714), Pantelimon (1735) din București și Sfântul Spiridon din Iași (1757).

Primele începuturi de organizare a asistenței sociale pe baza de legi în România, s-au făcut în anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar abia în anul 1881 se înființează la Primăria Capitalei un serviciu de asistență socială. Potrivit noilor reglementări se organizează un serviciu al copiilor găsiți, adică se repartiza copii găsiți și orfani la doici și mame crescătoare. În anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de copiii găsiți și orfani. Comunele aveau datoria de a îngriji și procura mijloacele pentru întreținerea copiilor găsiți, infirmilor și alienaților săraci, având în acest scop așezăminte necesare. Din această perioadă, statul începe să creeze instituții de protecție pentru copii și maturi cu carențe fizice, psihice, sociale. Astfel se înființează: azile de sugari (București, 1901), orfelinate de fete orfane și copii găsiți (București, 1905) ca mai apoi acestea să se extindă și să-și mărească capacitatea.

În jurul anilor 1901-1902 pe lângă Primăria capitalei funcționa un “serviciu al crescătoarelor”, prin intermediul căruia copiii găsiți erau repartizați la doici pentru alimentație artificială fiind ținuți aici până la 4 ani când erau dați la grădinița de copii.

În primele decenii ale secolului al-XX-lea, s-a realizat unificarea legislativă a României reîntregite. Ca urmare a măsurilor de organizare administrativă, centrală, s-a înființat în 1920, Ministerul Muncii, Sănătății și Prevederilor Sociale. Sub acest minister s-au emis mai multe legi cu privire la protecția copilului: Legea Oficiului Nțional al Invalizilor, Legea orfanilor, Legea privind statutul juridic al copilului natural.

După adoptarea Constituției în anul 1984 cadrul juridic al reglementării relațiilor de familie, al ocrotirii mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient s-au modificat. Prin Codul Familiei (1954) s-a adaptat conceptul de ocrotire părintească, în locul celui de putere părintească.

Privind retrospectiv, asistența și ocrotirea socială a familiei, mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient, evoluează de la acțiunile filantropice exclusiv bazate pe caritate morală și religioasă la reglementării juridice, la organizarea administrativă locală și centrală de stat a acestei activități.

Anii post-belici, influența sovietică, ideologia perioadei, femeile intră tot mai mult în producție, nevoia și moda determinând familiile să-și încredințeze copiii creșelor, căminelor și, în cazurile cele mai crave, leagănelor.

Instituțiile pentru copii își cresc capacitatea prin suprasolicitare, concepție organică, intenția de a economisi fonduri.

Decretul 770/1966 – dat în scopul creșterii brutale a populației a interzis întreruperea de sarcină și contracepția. Urmarea a fost creșterea natalitățiii, aducerea pe lume a unui mare mare număr de copii în familii care erau departe de a fi pregătite să îi primească.

Ministerul Sănătății, tot atunci, înmulțește numărul leagănelor – numita “Casa Copilului”.

După revoluția din decembrie 1989 evoluția politicilor sanitare este marcată de numeroase transformări.

După 1990 cadrul normativ și administrativ de ocrotire a minorilor a suferit modificări importante, în special prin modificarea unor reglementări parțiale, și nu printr-o reconsiderare globală și comprehensivă a întregului sistem. Au fost elaborate numeroase acte normative referitoare la ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor din instituții, înființarea de noi structuri administrative cu atribuții în domeniul ocrotirii copiilor. Au fost ratificate convenții internaționale cu privire la copil.

Actualul cadru legislativ cu privire la protecția copiilor are un caracter fragmentar, cu multe ambiguități și contradicții.

Capitolul I. Abandonul copiilor

Abandonul copilului în Europa

Prin cercetare, s-a constatat că abandonul copilului este unul din motivele cheie pentru care copiii minori sub trei ani sunt plasați sub îngrijire instituțională. O comparație între copiii instituționalizați a arătat că în Europa de Vest doar 4% sunt abandonați, spre deosebire de 32% dintre copiii instituționalizați în Europa Centrală și de Est. România, Ungaria și Letonia au avut majoritatea copiilor care au fost abandonați dați în îngrijire instituțională, în timp ce Danemarca, Norvegia și Marea Britanie au raportat abandonul copilului ca fiind un eveniment rar. Este dificil de stabilit care este dimensiunea adevărată a abandonului deschis și secret al copilului în toată Europa, deoarece numai unele țări țin statistici naționale privind aceste fenomene și, acolo unde aceste informații sunt ținute, diferă datele în funcție de grupul de vârstă al copilului și a definiției utilizate pentru abandonul copilului. Ca parte a prezentului proiect Daphne finanțat de EU cu privire la abandonul copilului și prevenirea acestuia, li s-a scris departamentelor guvernamentale din toate cele 27 țări membre UE, solicitându-se informații în legătură cu abandonul deschis și secret. Din cele 22 de țări care au răspuns solicitării, Slovacia a avut cel mai mare număr de copii (cu vârste între 0-3 ani) care erau abandonați în mod deschis (4,9 la 1.000 născuți vii), urmată de Republica Cehă (4,1 la 1.000 născuți vii), Letoniia (3,9 la 1.000 născuți vii) și Polonia (3,7 la 1.000 născuți vii). În toate cele 22 de țări studiate, exista foarte puține informații (dacă exista) privind numărul de copii abandonați în aer liber sau în locuri publice. În plus, majoritatea țărilor nu țin o evidență a numărului de copii (cu vârste între 0-3 ani) abandonați în maternități. Între țările care țin o evidență, Slovacia a avut cel mai mare număr de copii abandonați în maternități pe an (3,3 la 1.000 născuți vii), urmată de Polonia și Lituania (1,7 la 1.000 născuți vii), și Franța 1 la 1.000 născuți vii).

Abandonul copilului în România

În încercarea de a reglementa adopția și situația copiilor instituționalizați, România a adoptat în anul 1993 legea abandonului (Legea nr.47/1993) conform căreia copiii instituționalizați care nu au fost vizitați de părinții lor timp de 6 luni, erau declarati abandonați și prin urmare adoptabili. Aplicarea acestei legi a condus la numeroase abuzuri și a contribuit la corupția în domeniul adopției (în special adopția internationala) înainte de anul 2001, când a fost introdus moratoriul cu privire la adopțile internationale. Noua legislație referitoare la protecția drepturilor copilului și adopție a fost adoptată în 2004 anulând legea abandonului. În ce privește numărul de copii părăsiți în maternitate sau în alte unități spitalicești numărul a scăzut de la 5130 în 2003 la 1315 în 2010. Este interesant de notat că cea mai mare scădere s-a înregistrat între 2004 (4614 copii părăsiți în spitale) și 2005 (2580 copii părăsiți în spitale),anul în care noua legislație a început să fie implementată și posibil ca rezultat al campaniilor naționale de conștientizare a publicului ce aveau drept scop sa împiedice instituționalizarea și abandonul copiilor (2001-2004). Cea mai recentă cifră a numărului de copii părăsiți în spitale este din prima jumătate a anului 2011: 748 copii, din care 226 au fost reintegrați în familiile lor naturale, 2 în familiile lor extinse, 285 în asistență maternală, 18 plasați în familii altele decât familiile rudelor sau de asistență maternală și 52 în îngrijire rezidențială. Conform legii drepturilor copilului, copiii sub 2 ani nu pot fi plasați în îngrijire rezidențială. În cazul acelor copii care apar în îngrijire rezidențială, motivele pot fi că ei sunt plasați în centrele de primire de urgență (până la plasarea în familii) sau au nevoi speciale și este dificil de găsit o familie de plasament pentru ei. Pentru a îmbunătăți capacitatea de a implementa prevederile din legea drepturilor copilului privind copii părăsiți în spitale, Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului au emis un ordin ministerial cu scopul de a reglementa relația dintre maternitate/spitalele pediatrice și serviciile specializate judetene de protecția copilului. Totuși, datorită crizei economice prezente și a impactului său în sectorul public precum și asupra populației în general, este important ca eforturile să fie intensificate în ciuda deficitului de resurse pentru a evita șederea mai mult decât este necesar a copiilor în spitale sau în alte forme de îngrijire rezidențiale.

1.2.1. Circumstanțe ale abandonării copilului

Pentru a explica dificultățile de dezvoltare ale funcției parentale (care nedezvoltate corespunzător pot cauza abndonul) ar fi tentant să ne sprijinim așa cum fac unii cercetători pe experimentele de privare senzorială efectuate pe animale ( mai ales pe maimuțe).

Aceste experiențe de izolare relațională a maimuțelor femele efectuate în primele lor luni de viață au determinat se pare imposibilitatea lor de a-și crește puii atunci când au devenit mame. Astfel maimuțele mame crescute fără a avea contacte cu propriile mame s-au dovedit incapabile de a-și îngriji proprii pui. Experiențele efectuate pe maimuțe arată că noțiunea de instinct matern în momentul apariției maternității. Comportamentul matern pare mai degrabă a fi rezultatul experiențelor relaționale precoce pe care animalele le-au avut cu indivizii din propria specie, mai ales cu genitorii. Experimentul

lui Harlow arată cum comportamentul maternal poate să fie perturbat, în condiții artificiale, fie prin lipsa stimulărilor externe specifice, fie datorită tulburărilor intervenite datorită experiențelor de izolere din primele luni de existență.

Transpunerea acestor concluzii asupra mamelor umane este tentantă. Desigur se poate considera că învațarea funcției maternale (sau parentale) se dezvoltă ca urmare a contactelor cu modelele constituite de proprii părinți sau substituții parentali. Dar, spre deosebire de exemplul maimuțelor, ființele umane pot înlocui lipsa de experință relațională cu capacitațile lor de învățare și de adaptare, folosind și relațiile afective în care sunt implicate. Ființele umane, spre deosebire de animale, dispun de resurse importante pentru a reechilibra un trecut cu deficiențe. Astfel posibilitățile de reflexie, de adaptare și de învățare ale ființei umane pot să-i permită să depășească modelul parental (sau să-i suplinescă lipsa) și să creeze și să dezvolte un comportament maternal adecvat. În anumite cazuri influența partenerului și prezența relațiilor amicale sau sociale sunt suficiente pentru a ajuta mama să-și depășească propriile carențe afective.

De asemenea, sfaturile specialiștilor sunt întotdeauna disponibile pentru a reabilita de o manieră terapeutică comportamentele maternale deficitare.

1.2.1.1. Profilul familiei cu risc de abandon

O caracteristică a perioadei 1970 – 1989, în România este reprezentată de creșterea accentuată a fenomenului de abandon a copiilor. Aceasta ar putea avea drept cauză principală politica exagerată pronatalistă a regimului socialist, caracterizată prin interzicerea avorturilor, dar și prin interzicearea folosirii mijloacelor contraceptive. Politica demografică, având ca rezultat creșterea nașterilor, s-a corelat în acea perioadă cu sărăcia marcată a populației, care a dus la tendința de dezorganizare a familiilor sărace.

Alți factori care au contribuit la amploarea dobândită de fenomenul de abandon, în perioada mai sus menționată, ar putea fi reprezentați de sistemul greșit de protecție a copilului, care încuraja internarea temporară în leagăne și instituții de ocrotire și de creșterea mortalității materne, în primul rând ca urmare a avorturilor ilegale.

Conform unei lucrări publigate sub egida Comitetului Național Pentru Protecția Copilului și UNICEF în 1995, copiii abandonați în acea perioadă aparțineau următoarelor trei categorii:

copii născuți în condiții familiale neclare, reprezentând cea mai mare parte a copiilor abandonați;

copii născuți în familii a căror situație familială se înrăutățise rapid;

copii handicapați, a căror abandonare era generată în primul rând de absența unor mijloace speciale de îngrijire.

După Revoluțua din 1989, ca urmare a liberalizării avorturilor și a promovării mijloacelor moderne de contracepție, era de așteptat o scădere a numărului de copii nedoriți și deci de o scădere a ratei abandonului. De fapt numărul de copii abandonați a crescut, atât în termen absoluți, cât și în termeni relativi. Se pune întrebarea: ce factori influențează familia/mama în a-și abandona copilul/copiii?

Factori considerați ca generatori de abandon sunt următorii:

a) starea civilă a cuplului

Situația familială precară – mame singure sau care conviețuiesc cu parteneri întâmplător. În cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social și de subzistență sau dacă nu simt responsabilitate și atașament față de copilul, de obicei nou născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor acesta îmbracă forme tipice: părăsirea copilului mic în spitalele de copii sau a sugarului în maternitate.

În ceea ce privește starea civilă a mamei, s-a remarcat că din 387 de cazuri de copii abandonați, 312 provin din afara căsătoriei, față de 75 care provin din familii legal constituite (conform studiului multicentric efectuat în anul 1997 în maternitățile din Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București).

O altă rațiune a abandonului este reprezentată încă de blamul social. Un copil “din flori”, al unei femei necăsătorite, aduce după sine în multe din comunitățile rurale scoaterea persoanei în afara comunității. Din cauza acestor prejudecăți, de multe ori gravida aflată într-o astfel de situație pleacă la oraș pentru a naște copilul și al abandona acolo.

Divorțul este precedat, de regulă, de neînțelegeri, conflicte care se resfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijența copiilor. Uneori divorțul are efecte benefice pentru copii (prin eliminarea sursei conflictelor, a tensiunilor – se reechilibrează viața de familie). Dar adesea copii sunt “împărțiți” între cei doi parteneri și de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituției.

b) vârsta părinților

Un alt factor de risc pentru abandonul copilului este vârsta mică a mamei. Se

observă că un număr mare de nou – născuți abandonați provin din mame tinere (15 – 19 ani). La această grupă de vârstă, rata abandonului e mai crescută (2,45% față de rata generală de 1,61%), (conform studiului multicentric menționat mai sus).

Numărul de copii abandonați în funcție de vârsta mamei și legitimitatea copilului

(Studiului multicentric realizat în anul1997 în materniteți din orașele: Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București)

c) absența unui părinte

Decesul unuia dintre părinți (sau a ambilor) este un alt risc al abandonului, mai ales atunci când nu se găsește sprijin la familia lărgită sau în cazurile când aceasta nu există. Dintre dosarele copiilor instituționalizați reiese că sunt mai frecvente cazurile de abandon după decesul mamei decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copiilor este mică. Mamele rămase văduve încredințează copiii instituției numai în situații disperate: șomaj, pierderea locuinței, îmbolnaviri,. Tații rămași văduvi, mai ales dacă există copii de vârstă mică ce necesită îngrijire permanentă, îi încredințează cu mai multă ușurință instituției.

d) nivelul de instruire al familiei

Se remarcă faptul că femeile cu instrucție medie și cu studii superioare abandonează mai rar decât cele cu studii elementare sau fără studii.

Faptul că mama are o ocupație nu reprezintă un risc pentru abandon; mai mult, copiii ale căror mame sunt angajate într-o activitate sunt protejați de abandon așa cum arată o cercetare restrânsă efectuată pe 143 de cazuri de abandon la Spitalul Clinic de Obstretică și Ginecologie “Prof. Dr. Panait Sârbu” București (1997).

S-au observat două tipuri de comportamente în cazul mamelor care au intenția de a abandona copilul în maternitate. Femeile dintr-o primă categorie au o atitudine care poate fi numită defensivă, de autoprotecție, încercând să nege existența copilului. Ele nu vor să vadă copilul și nici să-l alăpteze, încercând astfel să nu se lege afectiv de el. Se cred neînțelese de societate, pradă unor conjucturi nefericite și privesc abandonul ca unica soluție de a ieși din această situație. În discuțiile cu asistenții sociali sau cu personalul medical, argumentele invocate pot fi rezumate de sintagma: “Nu vă dați seama în ce situație specială mă aflu?”

O a doua categorie de mame care abandonează copilul în maternitate este reprezentată de femeile a căror motivație o reprezintă, în optica lor, soarta copilului (așa zisul abandon “din dragoste părintescă”). Ele consideră că în situația lor economică dificilă nu îi pot oferi copilui un viitor sau nu doresc ca și copilul lor să trăiască în lipsurile în care atrăit și respectiva mamă, acționând din punctul lor de vedere în interesul copilului. Sintagmele folosite de ele ar pute fi: “Lasă, să aibă el o situație mai bună, eu nu îi pot oferii condiții de viață!” sau “Să fie măcar el fericit”.

(Studiu efectuat în Timișoara pe 160 de copii din instituțiile de ocrotire și 160 de copii neinstituționalizați, dar care provin din familiile cu probleme sociale (la ambele eșantioane 30 de copii au vârsta cuprinsă între 0 – 3 ani, iar 130 cu vârsta cuprinsă între 4 – 18 ani))

e) situația socio-economică

Situația materială precară exprimată în insuficiența sau absența veniturilor, numărul mare de copii în familie, condițiile necorespunzătore de locuit reprezintă un alt factor de risc ce infuențează rata abandonului în societatea noastră. Ceea ce e de remarcat este că nu toate famiile sărace își abandonează copiii. Acest factor este dublat în cazul abandonului cu alți factori răspunzători, de obicei, de scăderea responsabilității (consumul de alcool, afecțiuni psihice sau promiscuitatea relațiilor de familie).

Ca alt factor generator de abandon, însă nu de foarte mare amploare, putem enumera lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunității în cazul familiilor imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, și venite în căutarea unei vieți mai bune. Fiind în general respinși de comunitate, ei ajung să-și dezvolte comportamente anomice și nu țin de obicei seama de sancționarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii.

f) alte situații

Alți factori considerați responsabili de producerea abandonului sunt:

bolile cronice somato-fiziologice sau psihice ce creează îndeobște o stare de tensiune din cauza imposibilității respectării obligațiilor vieții de familie. Mai ales când mama este bolnavă, tatăl nu-și asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor este mică atunci ei sunt mai expuși abandonului (la o vârstă mai mare – ex. preadolescenți și adolescenți – copii pot deveni un sprijin în familie și riscul de abandon este mai scăzut).

prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel “imitația socială” (concept creat de Gabriel Tarde) credem că poate funcționa în acest caz, părinții fiind la curent cu beneficiile și riscurile acestui act, de obicei, sancționat de morala publică. Trebuie însă subliniat faptul că nu se întâmplă acest fenomen al “imitației sociale” și cu părinții (care copii fiind au fost abandonați). Se spune despre copii abandonați că nu au un model familial adecvat și că, adulți fiind, ei își vor abandona la rândul lor copiii. Se constată însă un paradox: femeia abandonată de societate (“copil al străzii”), cu situație economică sub limita subzistenței, refuză să-și abandoneze copilul, pe care îl ia să trăiască alături de ea, în timp ce mame care ar avea posibilitatea de întreținere a copilului preferă să îl lase în grija societății.

1.2.1.2. Copilul cu risc de abandon

Pornind de la același studiu multicentric realizat în anul 1997 pot fi evidențiate grupele de copii la care riscul de abandon în maternitate este mai mare:

a) Greutatea la naștere

Se remarcă faptul că fenomenul abandonului în maternitate are o amploare mai mare în rândul copiilor cu greutate mică și foarte mică la naștere. Rata abandonului copiilor cu greutate la naștere mai mică de 1.500 g este de 10,03%, în timp ce la copii cu greutate cuprinsă între 1.501 – 2.500 g este de 4,06%, iar la cei cu greutate de peste 2,500g este de 1,24%.

b) Rangul copilului

Rangul copilului abandonat diferă în funcție de etnie. Astfel, în cazul rromilor se abandonează preferențial copiii cu rang înalt (III și IV), în timp ce în cazul familiilor neaparținând acestei etnii sunt abandonați de obicei copiii de rang I și II.

c) Starea de sănătate sau handicap a copilului

Cercetările au arătat că prezintă un risc de abandon mult mai mare copii care se nasc cu un handicap fizic sever sau cu boli (ca de exemplu Sindromul Dawn) ce afectează atât dezvoltarea fizică cât și psihică mai târziu. Acețti copiise știe, au nevoie de o îngrijire specială față de copii ce se nasc normali fizic și psihic. Abandonul se produce pentru că unii părinți/mame nu știu să le acorde îngrijirea necesară iar cei mai mulți nu vor să-și asume acestă răspundere.

1.2.1.3.Locuri ce se pot constitui ca circumstanțe ale abandonului

a) Abandonul în maternitate

Copilul abandonat în maternitate reprezintă un factor care duce la aglomerație și creștere a riscului de infecție intraspitalicească. Pe termen lung, abandonul are drept consecință o muncă suplimentară pentru personal. Întreținerea copilului abandonat duce la apariția de costuri suplimentare pentru alimentație și tratament. În sistemul de asigurări medicale, costurile de întreținere a unui copil abandonat în maternitate nu sunt prevăzute, fapt ce va duce la o creștere suplimentară a tensiunii în jurul acestei categorii de copii. De fapt, serviciile de nou-născuți din maternitate nu sunt pregătite pentru îngrijirea unor copii care uneori împlinesc 6 – 8 luni, moment în care ridică probleme legate de alimentație și de nevoi crescute de stimulare a dezvoltării psiho – afective.

Anumite maternități sunt considerate focare abandogene. Personalul acestora facilitează admiterea în spitale a unor paciente cu domiciliul în alte localități (în special zone rurale), permițând abandonul copiilor acestora în maternitate. De asemenea, sunt considerate zone abandogene acelea unde se află centre de practicare a prostituției. În spitalele în care nu se practică îngrijirea mamei și a copilului în aceeași încăpere, în sistem rooming-in, rata de abandon este mai mare.

Mamele cu tendință de a abandona ascund de obicei această intenție față de personalul medical din secțiile unde este abandonat copilul, deoarece le este teamă că ar putea fi împiedicate să-și ducă la îndeplinire intenția și pentru că ar fi privite cu ostilitate de ceilalți.

Ostilitatea cu care este privit acest grup de mame de către personalul secțiilor unde apare abandonul, ar putea avea mai multe explicații. Personalul medical nu poate înțelege și dezaprobă mamele care își abandonează propriii copii. O altă explicație poate fi faptul că un copil abandonat aduce, după cum am amintit mai sus, pentru secție o sarcină suplimentară, de lungă durată, pentru care de multe ori unitatea nu este pregătită din punct de vedere material și logistic.

Din mai multe rațiuni, copilul care este abandonat poate fi încadrat în categoria de copil neglijat. Spitalizarea îndelungată în colectivitatea, reperezentată de maternitate, determină un retard de instituționaliazre. Progremul acestor instituții nu este adecvat pentru vârsta copilului, acesta nu este stimulat corespunzător. Ca rezultat al aceste conjuncturi apare o dezvoltare mintală neconcordantă cu vârsta copilului care este considerat în mod eronat ca având un handicap. Riscul de retard de instituționalizare este diferențiat în funcție de caracteristicile copilului: un copil sociabil, zâmbitor, cu aspect fizic plăcut, sănătos, va fi stimulat de personalul secției, copilul având condiții de dezvoltare neuropsihică mult mai apropiate de normal, pe când un copil dificil, care plânge, bolnăvicios, nu va beneficia de aceeași atenție din partea personalului. Se constată că secțiile unde sunt îngrijiți copii abandonați sunt evitate de personalul medical, cei care lucrează aici se consideră în mod eronat pedepsiți, retrogradați.

b) Abandonul în spitalele de copii

Sunt abandonați în spitale, copii de diverse vârste, suferind în general de boli cronice sau recurente. Pentru copii abandonați în spitale crește riscul de infecții intraspitalicească cum ar fi: infecții respiratorii, digestive și chiar infecții cu virusul imunodeficienței dobândite (SIDA). Acești copii ajung în cele din urmă în leagăne sau alte instituții de ocrotire având un prognostic social pe termen lung destul de sumbru. Ei vor fi instituționalizați pănă la vârsta de 18 ani, după care se produce un al doilea abandon, ei fiind de această dată “abandonați” de către stat. Deși în instituțiile de ocrotire tinerii dobândesc o calificare, de multe ori meseria pe care aceștia o învață nu are căutare, iar ei sunt puși în imposibilitatea de a-și câștiga existența de pe urma acesteia. În plus, ei dezvoltă un tip de personalitate dependentă, fiind incapabili să-și trăiască viața pe cont propriu. Mulți dintre abandonați sunt nedeclarați, ei neavând posibilitatea de a-și procura acte de identitate după împlinirea vârstei de 18 ani.

c) Abandonul copiilor în stradă

În cele mai multe cazuri copii sunt de fapt cei ce părăsesc familia, fiind o formă de apărare. Ei provin din familiile dezorganizate în care conflictele și abuzurile de tot felul sunt frecvente, de multe ori cu repercursiuni grave asupra copiilor. În legătură cu dispariția lor de acasă, părinții nu își pun nici o întrebare, aceasta însemnând un abandon tacit.

d) Abandonul în locuri publice

Mass – madia este cea care face cunoscute, adesea, aceste forme de abandon. De obicei sunt abandonați în locurile publice copiii nou născuți sau pănă într-un an. Abandonul are loc în mai diverse locuri (în mijloacele de transport, lângă tomberoane, etc.) de multe ori abandonul se soldează cu moartea copilului datorită condițiilor nefavorabile în care au fost abandonați (lipsa hainelor grose pe timp friguros, locurilor dosite din care copiii nu au putut fi auziți atunci când plângeau, etc.)

e) Abandonul în centre de plasament

De multe ori părinții/mamele sub pretextul că nu au cu ce întreține copilul, îl internează în centru de plasament, ulterior nemainteresându-se de el. Acești părinți/mame pot recidiva aducând și alți copii născuți ulterior. Așa se face că în mai toate centrele de plasament se găsesc și câte doi – trei frați ai acelorași părinți/mame. Aceste gazuri sunt cel mai greu de soluționat deoarece greu se găsesc asistenți maternali sau familii adoptatoare care să accepte și să fie pregătite pentru a crește doi – trei copii odată.

f) Abandonul în familie (sau instituție)

Dacă în celelate cazuri abandonul își găsește o formă de intervenție pentru copil, abandonul în familie îl putem considera unul din cele mai grave forme deoarece acesta de cele mai multe ori nu este depistat. Neglijarea, relele tratamente, abuzurile de tot felul de care are parte copilul în familie au adesea consecințe mult mai grave. Pe lângă inadecvatul mediu de dezvoltare fizică și psihică (datorită prezenței stimulilor negativi – indiferență, conflicte permanente, etc.) dezvoltarea copilului va avea urmări grave pe planul adaptării sociale adecvate (datorită lipsei educației, izolării de societate și a unui model negativ de comportament).

Abandonul prin neglijare care se petrece în familie este dramatic, pentru că nu permite substituiri.

Cauzele abandonului copilului

Cauzele primare ale abandonului copilului s-au constatat a fi sărăcia sau dificultatea financiară, situatia de părinte singur, depresia post-natală, lipsa unei educații sexuale sănătoase, slaba cunoaștere a planificării familiale, restricții privind accesul la avort, copilul are vreo formă de handicap, sarcină rezultată ca urmare a violului, abuzului sau forței exercitate de partener și o lipsă a serviciilor și resurselor pentru susținerea părinților care au copii cu handicap. În Bulgaria, studiul de cercetare constată că majoritatea părinților nu doresc abandonul copiilor lor. Totuși, atunci când sunt confruntați cu sărăcia, boala sau excluderea socială, ei iau adesea această decizie, gândind că acționează în cel mai bun interes al copilului. Într-un studiu în care s-au intervievat 75 părinți care și-au abandonat recent în mod deschis copiii (cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani) la o instituție locală, motivele pentru abandonarea copiilor erau lipsa unui adăpost, lipsa hranei, lipsa încălzirii pe timp de iarnă sau scutece insuficiente. În plus, 41% din eșantionul intervievat avea deja patru sau cinci copii în familie și a simțit că nu-și mai poate permite încă unul. Studiul a identificat de asemenea că 72% din eșantion erau mame din comunitatea romă, care au raportat că au fost întrebate de personalul de la maternitate dacă doresc să-și păstreze copilul și au declarat că un membru al personalului a completat formularele de adopție pentru ei ca pe o chestiune de rutină. Din studiu a reiesit ca în România părinții își pot 'respinge' copiii datorită presiunii exercitate de personalul de la spital. Acest lucru apare adesea dacă mama nu are acte de identitate care pot împiedica înregistrarea oficială a nașterii copilului. În alte țări, mamele pot fi încurajate de personalul medical să respingă copiii dacă sunt seropozitivi, abuzează de droguri, nu sunt căsătorite sau sunt foarte tinere. Aceste constatări sugerează faptul că adeseori copiii sunt abandonați nu pentru că părinții nu îi doresc, ci mai degrabă din lipsa unei susțineri disponibile pentru părinți in diferse moduri.

1.4. Consecințe ale abandonului

Prima consecință este traumatizantul sentiment de abandon. Producerea sentimentului de abandon este determinată de absența fizică sau afectivă a adultului de lângă copil.

Dezvoltarea normală a copilului înseamnă dezvoltarea abilităților de adaptare și a

mecanismelor de a face față situațiilor de stress, mecanismele de coping. Stressul înseamnă nu doar stimuli dureroși dar și tot ceea ce este nou se poate constitui ca un stress pentru copil. Capacitatea de a face față stress-ului și de a trăi ca pe o stare reversibilă, bunele mecanisme de coping, țin de bagajul genetic precum și de calitatea interacțiunilor precoce între copil – mamă. Comunicarea emoțională între mamă – copil stă la baza constituirii tipului de atașament. Emoțiile sunt cele care reglează fluxul energetic și informațional în creier. Emoțiile sunt așadar reglatoare pentru individ dar sunt reglatoare în spațiul interpersonal. Când mama este sursa de alarmă, teamă, teroare, copilul este neputincios și lipsit de o figură de atașament care să-l poată calma. Dezvoltarea mentală, emoțională, socială a copilului se bazează pe tiparul de comunicare dinre copilul mic și cel care îl îngrijește (mama).

Primul an de viață lasă amintiri implicite, trăite la nivelul senzorio – motor, care nu pot fi evocate.

“… deși nu vom putea niciodată să ne amintim explicit ceea ce ni s-a întâmplat în primul an de viață, experiența din acel timp pe care am trăit-o cu cel care ne-a îngrijit a lăsat un puternic și greu impact asupra proceselor nostre implicite. Această experiență atinge procese emoționale, comportamentale, perceptive precum și modelul mental al lumii celorlați și al propriei noastre lumi.” (Siegel, 2001)

Dar:”…Oamenii trebuie să-și amintească pentru a se putea vindeca. Dacă nu-și amintesc nu vor ști de ce corpul le joacă feste.” (van der Kolke)

Abia pe la mijlocul celui de-al doilea an de viață se dezvoltă memoria explicită cu amintiri care pot fi actualizate (memoria factuală, semantică și memoria autobiografică, episodică). Memoria autobiografică dă sensul continuității sinelui în timp.

Sinele se dezvoltă în primii ani de viață în cadrul relațiilor interpersonale, prin experiențe succesive care încep la o anumită vârstă a maturizării individului dar care se continuă de-a lungul celorlalte vârste (Stern, 1985):

de la naștere la aproximativ 2 luni – corpul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de organizare a lumii;

de la 2 – 3 luni la 7- 9 luni – instalarea nucleului, a celei mai importanete scheme a sinelui, cu recunoașterea sinelui ca sursă de acțiune și schimbare în acord cu dorința, senzația de coerență (integrare) corporală, emoțională (afectivă) și senzația de continuitate (păstrrea sensului sinelui de-a lungul timpului):

de la 9 la 18 luni – intră în funcție “sinele subiectiv”, sensul sinelui și a sinelui împreună cu alții împărtășind momente de atenție, intenție, emoție, cu cel care-l îngrijește;

în jur de doi ani – “sinele verbal”, când se instalează schimbul de cuvinte între copil și cel care-l îngrijește;

peste această perioadă funcționează “sinele narativ” în care povestirile autobiografice joacă un rol major în definirea sinelui.

Viziunea nașterii prezentată asupra nașterii și funcționării sinelui (care nu este

singura) ne ajută să înțelegem importanța fundamentală a colaborării și comunicării emoționale cu copilul mic pentru dezvoltarea lui și de asemenea pentru buna funcționare a individului de-a lungul vieții.

O observație interesantă pentru înțelegerea problemei abandonului este că unuldin cei mai importanți factori predictivi al tipului de atașament al copilului față de părinte este coerența narativă autobiografică a părinților. Povestirea autobiografică arată capacitatea mentală de integrare și funcționare. Integrarea îl face pe individ să aibă un sentiment al conectării cu trecutul, să trăiască cu un sentiment de sens și împlinire în prezent, și îl pregătește pentru viitor în acord cu datele trecutului și ale prezentului.

Gravitatea consecințelor abandonului depinde de:

caracteristicile copilului (vârsta la care s-a produs abandonul, tipul de atașament de care a avut parte înainte de abandon, gradul de rezistență a copilului);

tipul de acompaniere ulterioară a copilului (relație de sprijin, comunicarea emoțională);

măsuri reparatorii, de vindecare a traumei sau a doliului (din punct de vedere lagal, al stării de sănătate fizică, mentală, educative, rețeua socială)

Studiile care se ocupă de aprofundarea importanței afectivității în dezvoltarea psiho-comportamentală a personalității au elaborat o serie de teorii/sindroame care pot fi grupate astfel: sindromul de hospitalism, sindromul carenței afective, sindromul abuzului parental, teoria atașamentului, teoria identității, teoria pierderii.

Separarea de familie – reacții

Separarea copilului de familie în condițiile grave ale desertismului familial, ale abandonului real sau simulat generează fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de satisfacerea în familie a trebuințelor primare (de îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psiho-sociale (de apartenență, identitate, comunicare).

Termenul de “frustrare” a fost introdus de Sigmund Freud ca “denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale”; frustrarea a fost apoi extrapolată în cele mai diverse domenii, inclusiv psiho- sociale, fiind interpretată ca un fenomen central al vieții și relațiilor afective.

Succint, noțiunilor de frustrare, stress, toleranță la frustrare, compensare, decompensare – pot fi astfel definite:

Frustrarea – concept destul de controversat – este fenomenul de dezechilibru biologic și psihic cauzat de interpunerea obstacolelor în calea satisfacerii trebuințelor, dezechilibru ce se manifestă atât la nivelul pulsiunilor – instinctelor (frustrare primară), cât și la nivelul trebuințelor psihosociale (frustrare secundară).

După Laplanche și Pontalis (1994, 173 – 174), frustrare/frustrație constituie “condiția subiectului căruia i se refuză sau care își refuză satisfacerea unei cerințe.”

Frustrarea. Un subiect (S) este motivat în acțiune (1) către un scop, întâlnește

un obstacol (2), este blocat și încearcă diferite răspunsuri (3) până la

identificarea soluției corecte (4) (Sawewy, Telford, 1968, 235)

Frustrarea ca fenomen cuprinde: situația frustrantă, starea de frustrare și reacții la frustrare.

Situația frustrantă este cauzată de obstacole externe și interne generatoare de stări de tensiune și conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului și împiedică satisfacerea trebuințelor.

După Rosenzweig situațiile frustrante sunt determinate de:

lipsa mijloacelor pentru atingerea scopului;

pierderea privațiunilor;

stările de conflict.

Sursa situațiilor frustrante se află în mediul extern – fizic și social – (obstacole materiale și relațiile interpersonale conflictuale) și în mediul intern (incompetențele individului).

Starea de frustrare este determinată de dezechilibrări biologice și psihice manifestate activ producându-se decompensarea personalotății. În funcție de durata obstacolelor și de gradul de periculozitate, starea de frustrare are un caracter tranzitoriu, temporar găsindu-se soluția de rezolvare sau un caracter cronic când obstacolul este persistent și nu sunt posibile soluții de rezolvare.

Starea de frustrare se manifestă prin dezechilibrări ale energiei biologice și psihice exprimate comportamental.

Reacțiile la frustrare sunt:

adaptative – de acceptare, consiliere sau de depășire de sine prin performanțele

generatoare de succes;

fals adaptative – de consolare, autoamăgire;

dezaptative – de ostilitate, agresive.

După modul de exteriorzare sunt:

directe (se exprimă trăirile autentice);

indirecte (defensive, de reprimare, simulare, sublimare)

Manifestările comportamentale sau reacțiile de frustrare sunt trăiri neconștientizate

și/sau conștientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate, violență), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale, etc. Manifestările comportamentale sau reacțiile lafrustrare sunt de fapt modalitățile de apărare a individului față de agresiunea situațiilor frustante.

O clasificare a reacțiilor conștiente la frustrare a fost realizată de Rosenzweig, ce utilizează trei criterii: 1) economi – gradul de deposedare al trebuințelor frustrante;

2) sinceritatea răspunsurilor;

3) adecvarea răspunsurilor.

În cazul primului criteriu (economia trebuințelor frustrante) s-au identificat reacții de apărare a eului, reacții de persistență a trebuinței și reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului.

Răspunsurile de apărare a eului. În funcție de modul în care subiectul frustrării își asumă “agresiunea”, pot fi grupate în:

a.1. extrapunitive – individul își direcționează reacțiile spre ceilalți, își exprimă

furia și învinovățește pe alții pentru “lipsa sa de noroc”. Elementele lumii exterioare devin țintele agresiunii și proiecției sale, fără a se ține cont de situația obiectivă. Patologic, acest tip este ilustrat de paranoia.

a.2. intra – punitive – implică trăirea sentimentelor de vinovăție și umilință. Persoana frustrată se consideră responsabilă iar reacția la frustrare este îndreptată spre sine însăși. Acest tip de răspuns îl poate determina pe individ să se simtă inferior și lipsit de orice fel de merite, existând posibilitatea de a se instala stări depresive, psihastenii și obsesii.

a.3. impunitive – presupune trăirea sentimentelor de jenă și rușine. Accentul nu se pune, de această dată, pe învinovățirea unei instanțe din exterior. Situația este considerată inevitabilă și minimalizată. În plan patologic, le corespund anumite manifestări isterice.

Reacții de persistență a trebuinței. Direcționează activitatea și gândirea subiectului spre împlinirea trebuinței frustrante.

Reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului. În acest caz, răspunsurile sunt stereotipe, ca urmare a “dezarmării” individului.

Când obstacolul nu poate fi înlătuat și când acesta agresionează excesiv individul, amenințându-i rezistența fizică și psihică, devine generator al stării de stress, numit de Hans Selye “sindrom general de adaptare”.

Starea de stress după același autor cuprinde trei stadii:

stadiul de alarmă (individul este pus în gardă);

stadiul de rezistență (individul face eforturi de apărare, de rezolvare a situației);

stadiul de epuizare (uzură fizică și psihică).

Starea de stress cauzată de factori stresanți, determină șoc emoțional, suferință,

dezorganizare atitudinală afectivă, intelectuală volitivă.

Stressul acționează atât asupra echilibrului biologic cât și asupra echilibrului psihic, el produce suferință fizică și psihică prin suprasolicitare (cerințele depășesc posibilitățile individului) și prin subsolicitare (cerințele sunt sub nivelul posibilităților individului, făcându-l apatic, inactiv). Hormonii de stress conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe – somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului.

Copii abandonați au o marcă fizică evidentă fiind mai mici de statură. În raportul întocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, în anul 2000, în cadrul proiectului CERAB al UNICEF, în câteva instituții pentru protecția copilului, a condus la concluzia că:”La toate grupele studiate, înălțimea mică pentru vârstă înregistrează o prevalență mult peste cea a populației de referință a copiilor neintituționalizați; ea crește de la 36% la copiii sub 2 ani (31,4% la sugari, 41,4% la copii 1 –2 ani) la 51,7% la grupa 2 – 5 ani și este de 34,4% la copiii școlari”.

Consecințele abandonului la nivelul dezvoltării fizice a copilului sunt arareori luate în considerare. Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii. Este o viziune unilaterală, reducționistă care face abstracție de datele recente privind influențele experiențelor precoce asupra dezvoltării generale a copilului.

“Când un bebe vine dintr-un alt mediu, altă cultură, el are toate șansele de a fi hipersensibil și depășite de schimbare. Oricât de sărac ar fi fost mediul din care vine, copilul s-a adaptat și suferința este inevitabilă. … Această hipersensibilitate îl va face să întoarcă spatele adulților din noul mediu. Nu va vrea să îi privească. Nu le va accepta avansurile. Nu va mânca. El va rămâne izolat și fragil.”(Brazelton, Geenspan, 2001)

Funcționarea normală a creierului uman are nevoie de trei condiții majore: afecțiune, predictibilitate și continuitate.(Perry)

Stress-ul generează frustrarea, frustrarea prelungită și nesoluționată devine la rândul ei stress; cele două fenomene se intercondiționează și se presupune reciproc.

În condițiile trăirii stressului și frustrării, restabilirea echilibrului biologic și psihic se realizează prin strategia procesului adaptativ care constă în:

profilaxia frustrării și a stresului;

apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți;

creșterea gradului de toleranță.

Profilaxia frustrării și a stresului presupune prevenirea obstacolului, pregătirea

pentru evitarea lui înainte de a acționa nociv asupra individului.

Apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți se realizează prin înlăturarea (învingerea) obstacolului, evitarea lui.

Când acest lucru nu este posibil, soluția este creșterea gradului de toleranță la frustrare/stress ce constă în acceptarea obstacolului, obișnuirea cu acțiunea lui, rezistență față de efectul lui nociv.

Toleranța la frustrare/stress se realizează prin compensarea cu formele ei:

substiuirea (înlocuirea unei situații defavorabile cu una favorabilă echilibrului biopsihic și adaptatării);

comutarea (depășirea stării de tensiune prin antrenarea în activități generatoare de satisfacții);

proiectarea (exprimarea prin aspirații și produse ale activității)

Sindromul de hospitalism

Separarea mamei de copil determină un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz și căruia i-a dat denumirea de depresie analitică sau hospitalism. El folosește termenul de depresie în rațiunea similitudinii clinice, în caz contrar structurală, pe care o constată cu depresia adultului.

El a observat copiii dintr-o creșă timp de 10 – 18 luni, copii ai mamelor delicvente. A individualizat la 19 dintre copii un tablou clinic care a primit denumirea de

depresie analitică; după țipete, plâns progresiv, într-o lună, micii copii au devenit plângăcioși, ei adoptând o atitudine retrasă, refuzând să ia parte la anturaj, protestul copiilor manifestându-se printr-o letargie cu pierdere apetitului și scăderea în greutate, pierderea interesului față de mediul înconjurător, dificultăți de somn și în ultimul rând o pierdere aparentă a capacității de a crea relații cu cei din jur. Astfel Spitz remarcă:”când ne apropiam, ne ignorau. Uneori expresia feței era avidă, încercând să observe. Dacă insistam, puteau apare lacrimile, adesea țipete ascuțite, un astfel de comportament durând de la două la trei luni. Ei pierdeu în greutate în loc să crească. Unii sufereau de insomnie toți manifestând o mare sensibilitate la rinite și eczeme. S-a observat un declin progresiv al coeficientului de dezvoltare. După vârsta de trei luni, după perioada gălăgioasă urma un fel de rigiditate înghețată a expresiei. Ei refuzau să manânce, rămâneau imobili, inexpresivi. Acest comportament se însoțea de activități auto – erotice orale, anale sau genitale. Contactul cu acești copii ajunși în această stare deveneu totdeauna dificili și finalmente imposibili.”

Condiția de apariție a acestui tablou a fost separarea de mamă între luna a șasea și a opta de viață. În timpul acestor trei luni copilul nu putea vedea mama aproape de loc sau cel mult o dată pe săptămână, în timp ce înainte, mama a fost cea care a îngrijit exclusiv copilul a cărui mamă nu a fost îndepărtată.

Această separare, manifestările sale a fost complet reversibilă după trei luni de la întoarcerea mamei, sau acolo unde a fost posibilă realizarea unei relații privilegiate cu un substitut matern stabil și răbdător. “Singurele semne care arată că s-a realizat contactul cu un substitut sau un observator sunt atunci cînd sunt pe de o parte acceptate jucăriile și pe de altă parte, exprimarea durerii prin plânsul la despărțire.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Măsura terapeutică a reprezentat aducerea mamei la copil. “Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatică. Ei erau adesea amabili și veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a îmbunătățit brusc.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Fără intervenție, procesul nu are nici o tendință la stabilizare spontană. El a fost descris în aspectul său spontan sub termenul de hospitalism și observat într-o casă “unde normele de echipament medical, de igienă, de hrană echivalează cu cele din creșă dar unde separarea a avut loc puțin după luna a treia, cel mai adesea luna a șasea și unde obiectul dragostei nu a fost restituit. Pe de altă parte copiii erau grav carențați pe planul îngrijirilor materne, o soră având grijă de zece copii. Se instalează un tablou de “stupoare catatonică”, cu o repulsie în a atinge obiecte; pozițiile neobișnuite și bizare ale degetelor și ale mîinilor devenind activitatea esențială a copiilor. Nici o intervenție nu a fost eficace după lungi separări de casă” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Pentru Spitz “pierderea reală a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostilă. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea în general umpleau importante funcții a unei căi naturale de descărcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece activitatea motrică este inhibată din copilărie, toate descărcările normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu există decât o singură posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui însuși pulsiunea agresivă.” A fost emisă ipoteza că o difuziune a celor două instincte a avut loc și că agresiunea separată a impulsului libidinal este returnată către copilul privat de provizii afective și care amenință să se deterioreze. Activitățile auto – erotice încetează: copilul nu poate considera propriul corp ca obiect, cum este cazul în narcisismul secundar. La reîntoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul parțial al pulsiunilor și copilul devine vesel. “Astfel putem întâlni tablouri clinice de severitate crescută, în funcție de capacitatea instituțiilor de a procura copiilor, privați de obiectele de dragoste, un înlocuitor sub forma unei locomoții libere (sau a unei motricități stimulate) și obiecte de dragoste substitutive încurajând tendințele sale de a alege activ el însuși propriile obiecte de dragoste.” (Spitz, 1948)

Spitz pune accentul pe :

rolul major al vârstei în momentul experienței carențiale;

gravitatea pierderii obiectului dragostei, mai ales după instalarea de relații obiectivale către lunile 6–8;

importanța duratei separării carențiale pentru a stabili prognosticul;

pe lipsa stimulării care decurge prin separare.

Tot Spitz observă, la acești copii, apariția bizareriilor în comportament după o

lungă perioadă foarte săracă în stimulări afective și senzorio – mototrii:

jocul de a-și trece mâna prin față;

frica de a atinge obiectele și imposibilitatea de a le lăsa când sunt sesizați.

Din perioada anilor 1960 și cu un elan crescut în anii 1970, în Occident s-a renunțat

treptat la “instituționalizare” copiilor abandonați de părinții lor. Internarea lor în case

de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaționării copiilor cu adultul a fost înlocuită prin programe vaste de adopție și plasament familial.

Neglijarea copilului într-o instituție se datorește reducerii numărului de contacte dintre adulți și copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminții). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariția simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat – trecând prin mai multe faze – apatic și dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat, în zadar, să atragă asupra sa atenția celor care-l îngrijesc. (Robertson, 1967). După o primă fază în care copilul internat într-o instituție plânge mult, este agitat, își exprimă dorința de a stabili relații cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoționale, el va renunța la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalți și se va închide în sine.

Prima reacție a copilului după internarea sa într-o instituție și separarea de mama sa este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeții. În această primă perioadă copilul dă semne de suferință pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la ușa pe care a plecat mama, urmărește atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este atașat va reveni după el, dorește să fie luat în brațe, mângâiat să i se arate interes. Deocamdată coportamentele de joc alimentar și de relaționare ale copilului se păstrează la nivel inițial

Neconsolarea copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În această a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relațiile sociale.

În ce-a de a treia fază, renunțarea, copilul pare detașat de relațiile din jur. Copii cu o bună capacitate de adaptare sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

În privința modalității de stabilire a relațiilor, s-a observat că cei care au fost abandonați, stabilesc ușor relații, dar au mari dificultăți, mai ales în adolescență și la vârsta adultă, de a se atașa în mod stabil de cineva.

Copii mai vulnerabili și cei care nu beneficiază de suport din partea celor care le-au preluat îngrijirea, pot regresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jurul. Prin acest mecanism se poate explica existența unui număr mare de copii cu retard sever în dezvoltare și comportament de tip autist din leagănele de copii. (Roth, 1998). Formele grave de neglijare pot conduce, așadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor.

Însă, termenul de hospitalism și tabloul clinic pe care îl implică nu trebuie să ne facă să subestimăm faptul că nu toți sugarii și copii reacționează de aceiași manieră la deprivarea materna.

Sindromul carenței afective

Unul dintre factorii care intră în structura personalității, influențând-o în dezvoltarea sa ulterioară, este afectivitatea. Având în vedere faptul că există o relație strânsă între aceasta și dezvoltarea generală a personalității copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice prin acțiunea / corozirea blocajului afectiv. Lipsa de afectivitate și de maturitate afectivă contribuie la apariția unor dificultăți adaptative și a unor devieri de comportament ca reacție de protest împotriva acestor lipsuri. Afectivitatea este considerată una din cele “șase mari forțe” care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială, inteligența. (Boccia Maria, 1994 și Bornestein M., 1992) După J. B. Watson (1987). Viața afectivă este fondată pe trei reacții: frica, dragostea și furia. Aceste trei reacții “necondiționate” (sau naturale) compun toate celelalte reacții afective ulterioare prin jocul condiționării, altfel spus achizițiile experienței.

Se poate spune că două influențe operează în cursul dezvoltării vieții afective: maturizarea și experiența.

Analizând raporturile dezvoltării afectivității cu celelalte aspecte ale personalității, după Piaget, afectivitatea nu creează structuri, iar sentimentele nu se organizează prin ele însăși. Viața afectivă nu se organizează decât prin intelectualizare. Dezvoltarea inteligenței în fiecare din stadiile sale determină formele succesive de afectivitate, acesta furnizând elanul motor, dar modelajul afectiv al conduitei vine de la funcțiile cognitive (percepție, inteligență, judecată). După această concepție, există deci un paralelism limitat între dezvoltarea afectivității și dezvoltarea cunoașterii. În final formarea stadiului operațiilor intelectuale poate dezvolta sentimentele socio – morale și să organizeze viața afectivă personală.

Teoria lui Piaget acordă un loc important constituirii obiective a obiectului și normei (progresul cunoașterii realului) asupra formelor de exprimare a afectivității. Fondată pa analiza dezvoltării și judecății, această teorie explică bine formarea sentimenteleor morale, tributare cunoașterii normelor. Relația este astfel trăită înainte de a fi gândită, valorile afective există înaintea obiectelor, modalitățile emoționale ale percepției / reacției sunt cronologic anterioare activității intelectuale.

Alți psihologi ai copilăriei (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, ș.a.) au susținut în manieră convingătoare că modul de existență al copilui înainte de 6 ani este în întregime afectiv și că la finalul acestei perioade principalele forme de afectivitate ale viitorului adult sunt stabilite. Dezvoltarea normală a inteligenței (obiectivarea lumii, apoi percepția raporturilor între obiecte și eu) nu se face decât dacă relația afectivă anterioară este normală, căci aceasta constituie soclul (securitate, realitate, interes pentru lumea exterioară, posibilitatea afectivă a descentrării) pe care se construiește cunoașterea rațională. Astfel s-a constatat că blocajele afective, obsesiile, regresiile, stările depresive la copil provoacă o inhibare intelectuală, astfel încât recordul intelectual este datorat în mod unic perturbărilor afective.

Separarea uni copil de mama sa înainte de 6 luni este mult mai traumatizantă decât când copilul este mai mare. La vârsta de 6 luni copilul deja a identificat persoana care îi este mamă reprezentând o persoană importantă, deci manifestările de anxietate sunt normale. De asemenea se consideră că separarea de mamă la vârsta de 6 luni este multe mai greu suportată comparativ cu copii la care relațiile afective până la această vârstă au fost mai superficiale. Copiii sunt capabili să-și identifice mamele după sunete, miros și înfățișare după primele două luni de viață. Este de fapt acel sistem complicat de relații prin care mama și sugarul comunică între ei și oferă în același timp satisfacție unul celuilalt. Atunci când mama nu este disponibilă, un transfer rapid de la mamă către altă persoană nu este posibil, copilul pare nesigur și comportamentul său se dezorganizează. Sugarii, a căror relații externe inițial au fost dezvoltate numai cu mama, suferă mult mai mult atunci când este preluat de mai multe persoane de îngrijire decât dacă ar fi preluat numai de o singură persoană.

Efectele secundare ale separării variază în funcție de faza de reacție la separarea în care se găsește copilul (a. faza de detresă acută cu crize și plâns; b. faza de disperare; c. faza de detașare în cursul căreia copilul acceptă îngrijirile, nu importă a cărui substitut matern, părând să piardă tot atașamentul pentru mama sa). Această fază depinde de diferiți factori:

vârsta la momentul separării. Vârsta copilului intervine în toleranța mai mică sau mai mare la separare, în măsura în care condiționează capacitatea sa de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul său și ce i se întâmplă.

sexul copilului. Câteva studi au arătat că băieții sunt mai vulnerabili la efectele separării.

temperamentul copilului. Numeroase studii au arătat că sunt mari diferențe între caracteristicile psiho – comportamentale ale copiilor, stilul comportamental și răspunsul la situații noi. Importanța acestor diferențe individuale au fost prezentate în asociere cu perturbările comportamentale de mai târziu și în performanțele educaționale.

motivul separării și capacității copilului de a le înțelege. Intră în joc o separare de mamă pentru o boală a acesteia sau o plecare, nu are aceeași conotație ca spitalizarea copilului însuși.

durata separării/deprivării. Heinicke & Westheimer (1965) studiind 10 copii plasați într-o casă de copii au găsit tulburări mai grave după o durată de 7 – 21 saptamâni față de lotul de copii la care separarea a durat mai puțin de 3 săptămâni.

experiența de separare anterioară. Este determinat că la copii care au avut experiență anterioară de separare, ei devin mult mai sensibili la o altă separare, care este mult mai traumatizantă pentru ei, dar răspunsul depinde foarte mult de natura primei separări.

existența unui substitut matern deja cunoscut și stabil în timpul separării. Adaptarea la substitutul matern depinde de asemenea de calitatea relațiilor mamă – copil înaintea episodului de separare și a unei eventuale mențineri a contactului cu părinții. Heinicke & Westheimer (1965) au găsit că frustrarea se reduce atunci când există o persoană cunoscută.

returul în nucleu poate realiza de asemenea o nouă separare, dar de această dată substitutul matern, și calitățile reperatorii ale mediului familial pot fi alterate.

Efectele separării asupra dezvoltării copilui se împart în două grupe (după J. Robertson):

Efectele separăii pe termen scurt . În separările scurte, când întoarcerea copilului mic se

efectuează în momentul detresei se observă adesea comportamente de atașament anxios, fie imediat după întoarcere, fie după o perioadă de indiferență detașată cu ostilitate și respingerea mamei. Această eventuală ostilitate induce aproape inevitabil la mamă o contraatitudine care se apropie de culpabilitate.

O sensibilitate ulterioară la angoasa de separare pare să fie unul dintre efectele manifeste ale separării, dar poate rămâne discretă chiar ascunsă până ce un episod al vieții familiale a copilului o reînvie.

Douglas & Blomfield (1958) au găsit efecte ale separării numai când sunt însoțite de schimbări ale mediului, de aceea ei considerând că uneori tristețea la separarea pe terme scurt este mai mult determinată de mediul nou în care sunt plasați copii, decât de separarea în sine.

Deci atât separarea cât și schimbarea mediului poate produce frustrarea copilului, dar aceasta este mult mai marcată atunci când intervin ambele.

Discutând implicarea separării sau deprivării de afecțiunea maternă a fost amplu evidențiat că chiar și în instituțiile care oferă condiții bune pentru copii, îngrijirea diferă atât calitativ cât și cantitativ de cea de familie. Rezultă faptul că separarea în sine nu este factorul cheie, dar distorsionarea sau ruperea relației mamă – copil este crucială, cel mai probabil ambii factori au o parte importantă în geneza frustrării. Nu se poate determina care este mai importantă – pare că variază în funcție de circumstanțe individuale.

Efectele separării pe termen lung. În separările de lungă durată, prejudiciul carențial

inevitabil, chiar dacă mai mult sau mai puțin profund, poate induce un comportament de detașare suficent de fix pentru ca apoi copilul să nu poată reforma atașament normal.

Bender și Bowlby au arătat că tulburarile de comportament și delicvența infantilă sunt asociate cu separările îndelungate a copilului de familie și instituționalizarea. Alte studii ale copiilor separați de familie au arătat un ridicat nivel de retardare a limbajului și de inteligență subnormală. Separarea determină anxietăți care sunt recunoscute ca dezordini specifice și care joacă un rol cheie în apariția depresiilor copilului și în dezvoltarea relațiilor intersociale.

Separările repetate

Separările repetate mai mult sau mai puțin scurte ale sugarului sau ale copilului mic de mama sa sau de substitutul matern determină o afectare precoce, prelungită, mai mult sau mai puțin severă. Distorsionarea investițiilor obiectuale de calitatea variabilă dezorganizează poziția copilului și de asemenea imaginea propriului său corp și jenează progresiv instaurarea noilor legături sau la reinstaurarea celor vechi; toate noile investiții reactivează răni narcisiace de care copilul se poate proteja prin ostilitate sau o detașare aparentă.

Repetarea separării complică de asemenea fiecare nou plasament și fiecare nouă reîntoarcere. Se formează atunci un nou ciclu infernal, în cursul căruia tulburările de comportament în raport cu o intensă carență afectivă niciodată satisfăcătoare angajează o respingere mai mult sau mai puțin conștientă din partea mamei. Aceasta la rândul său, este din ce în ce mai tentată de a repune copilul într-o instituție cu caracter sanitar sau social și pretextele nu lipsesc, pentru că acești copii au adesea o sănătate precară și evoluează într-un mediu precar pe plan social și cultural, incapabil de a rupe singur acest cerc infernal fără ajutorul lucrătorilor sociali.

Separări iterative

Nu sunt totdeauna clarificate, acolo unde considerăm doar o deplasare și o schimbare a mediului, copilul de fapt suportă mai mult separări succesive și mai mult rupturi a legăturilor cu adultul, el trecând de obicei prin locuri diferite (creșe, perioade de observație, locuințe provizorii) înainte de a regăsi o stabilitate relativă.

Fiecare schimbare de loc se acompaniază cu o schimbare a fețelor, a persoanelor înconjurătoare; copilul este totdeauna unul “nou și nimeni” în decursul acestei curse, de multe ori el nu poate percepe formele care cuprind suferința sa pentru că nimeni nu poate și nu are timpul de a le compara cu el însuși.

Pentru M. Mead împărțirea îngrijirilor copilului între mai multe persoane permite de a asigure o mai mare continuitate și o sensibilitate la traumatismele constituite de pierderea mamei. În același timp, necesitatea unei figuri materne principale nu trebuie să facă obiectul nici unei contestații, chiar dacă atașamentul trebuie să fie temperat prin investirea de către o altă persoană pentru care copilul este obiectul de îngrijire și de interes, în mod particular de către tată. Obișnuința unor separări fericite permite de a atenua inconveniențele unei separări triste. Dacă mamele multiple sunt prejudiciabile, așa cum sunt în casele de copii, pentru că nici una nu se simte atașată și nu vrea să se dedice copilului, mamele suplimentare ca revanșă pot combina efectele fericite și permite copilului de a suporta mai bine separarea.

Răspunsul sugarului la separarea în primul an de viață poate fi privit ca o dezorganizare generală, sentimentul de abandon cu reacția de furie și protest dă sens senzației de disperare și nefericire a copilului. În contrast copilul 1–3 ani în căutarea unei explicații privește separarea nu numai ca un abandon ci mai mult ca o pedeapsă echivalentă cu pierderea dragostei. Sentimentuele de furie sunt amestecate cu cele de vină, copilul crezând că probabil el este responsabil de dispariția părinților. Copii mai mari pot reacționa cu enuriazis sau mai frecvent cu murdărirea. Tulburările de alimentație, tulburările de somn, creșterea iritabilității, depresia și plânsul sunt comune, uneori apar coșmarurile.

Uneori copilul mic se poate angaja într-o permanentă căutare a părinților punând mereu întrebări și în același timp părăsirea locului în care stă în căutarea acestora. Asigurarea dată copilului că părintele se va reîntoarce după câtva timp nu este de ajutor copilului pentru care noțiunea de timp este puțin formată. Uneori permisiunea de a se simți singur și trist este mai utilă decât crearea uneo diversiuni.

Este de necontestat faptul că fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare datorat în parte unei interferențe cu relațiile de atașament și pe de altă parte efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece. Retardarea intelectuală ce apare pare a fi datorată unei experiențe neplăcute și traumatizante, tulburările apărând datorită perturbării relațiilor interpersonale. Aceasta accentuează importanța specială a afectivității în primii ani de viață, în formarea relațiilor interumane, în dezvoltarea personalității și dezvoltare socială.

Sindromul abuzului parental

Studierea acestui sindrom a întâmpinat mari dificultăți care țin de rațiuni diverse: admiterea copiilor în servicii lipsite de mijloace de observație psihiatrică, multitudinea instanțelor administrative implicate, legătura lor adesea defectuasă, complexitatea fenomenelor, dispersia geografică. Există numeroase necunoscute referitore la acest subiect în plină investigare.

Lucrările publicate până acum pe această temă, a abuzului asupra copilului, au relevat o serie de constatări:

frecvența, care este mult mai mare dacât se crede în mod curent;

vârsta mică a copiilor, în marea majoritate sub 3 ani, mulți chiar sub 6 luni, uneori chiar nou–născuți;

dificultatea de dignosticare, care rezultă direct din vârsta mică, din expresia clinică adesea derutantă, din atitudinea de negare sistemică de către autorii abuzului, din ignorarea și neacceptarea ideii de agresiune a copiilor de către proprii părinți, din partea celor care trebuie să intervină;

recidivarea, care este regulă;

gravitatea prognosticului: un copil victimă a abuzului corporal este aproape întotdeauna într-un redutabil pericol. Mortalitatea nu este excepțională. Pentru a nu menționa decât cazurile depistate și remise ulterior famiilor lor, 10 % dintre ei mor (Kempe). Prin ignorare 50 – 60% dintre ei riscă grave infirmități sau mortea. Cele mai frecvente sechele sunt: ortopedice, neurologice, dismorfice și înainte de toate mentale.

inexplicabila ignorare a problemei din partea a numeroși medici în ceea ce privește prevenirea uneia dintre cele mai grave afecțiuni ale patologiei pediatrice.

De aceea pentru a preveni minimalizarea problemei abuzului fiecare suspiciune trebiue analizată cu mai multă acuratețe îndeosebi de către serviciile de igienă mintală.

Trebuie analizat cu atenție comportamentul, structurile familiale și sociale, tipuri de studii care sunt suficient de fragile. Până acum rezultatele cele mai fructuase au fost realizate prin investigarea complementară de către psihiatru și asistentul social la nivelul familiei.

Analizând tipurile de leziuni care pot fi găsite la copii abuzați, în ceea ce privește leziunile cutanate, atenția este adesea atrasă de : echimoze, hematoame, escoriații, mușcături, arsuri (cu fierul de călcat, țigara, arderea părului); topografia lor: față și gură, gură (mai ales la copii anorexici) lombe, perineu (la copii enurezici); numărul lor, recidivarea lor.

Frecturile sunt frecvente la nivelul membrelor, fie izolate și recente, fie însoțite de numerose alte leziuni mai mult sau mai puțin vechi ale craniului, coastelor. Aceste fracturi multiple și vechi la copilul mai mic de 2 ani sunt adesea inaparente și se descoperă la radiografierea scheletului efectuată în cazul suspicionării maltratării copilului. Din cauza structurii unui os în plină formare și creștere, ele nu relevă o agresiune voluntară și directă asupra membrelor cu intenția de a face rău, ci pot rezulta din manipularea brutală, inadecvată (întinderea, torsionarea). Pot apare fracturi de craniu, ale piramidei nazale, coastelor, coloanei vertebrale, care implică totuși un traumatism direct.

Alături de aceste leziuni care aparțin patologiei traumatice există alte mărturii ale abuzului care sunt mult mai frecvent întâlnite atât de către medici cât și de către asistenții sociali: malnutriția, retardul staturo – ponderal mergând adesea până la nanism psiho – social.

Hematomul subdurel care a jucat un rol esențial în istoria copilului maltratat, are o importanță deosebită prin frecvența și gravitatea sa, fie singur, fie asociat la alte leziuni.

Denutriția este un tip de abuz particular care are o mare frecvență, uneori anticipând traumatismele dramatice.

În ciuda acestor enumerări de altfel incomplete, abuzul nu este totdeauna evident deoarece cel mai adesea este dificil de a diferenția agresiunea de nelijență, de lipsă de îngrijire.

Pentru diagnosticarea copilului abuzat cel mai bun criteriu este contradicția dintre fapte și spusele persoanelor responsabile, având de asemenea o mare importanță calitatea și experiența persoanei care vine în contact imediat cu copilul maltratat.

În ceea ce privește condițiile și etiologia mai multe elemente au fost incluse. Cel mai semnificativ dintre toate este vârsta, cu o prevalență pentru copii până la 3 ani și o proporție mare pentru sugari. S-a remarcat de asemenea la copilul abuzat un număr mare de spitalizări sau plasamente care agravează rejetul atunci când se încearcă reintegrarea în familie. Din contră sexul, rangul frateriei, tipul de comportament (anorexia, tulburări sfincteriene, insomniile) nu par să intervină decât cu titlu secundar.

În fapt problema etiologică este dominată de condițiile sociale pe de o parte și aspectele psihologice pe de altă parte. Elementele patogene care înconjură copilul abuzat sunt complexe, unele interesează personalitatea adulților, celelalte condițiile sociopatice.

Numeroși copii victime ale abuzului aparțin la ceea ce s-a convenit să se numească “cazuri sociale”: familii deosebit de sărace pe plan socio-economic și cultural, împovărate de condiții grele de viață, nivel profesional scăzut, șomaj, izolate în cadrul grupului social în care există promiscuitate și posibilitatea contaminării imorale. Există de asemenea numeroase situații deviante: instabilitatea relațiilor conjugale, concubinaje succesive, copii din relații diferite, mame celibatare sau abandonate. Aceste condiții formează “familiile cu riscuri multiple” – termen introdus de către anglo – saxoni.

Deficiența condițiilor socio – economice apare cel mai frecvent în studiile care au ca temă copilul abuzat și neglijat, dar aceasta nu exclude faptul că există copii abuzați în familii constituite, cu condiții socio – culturale normale.

S-a remarcat astfel că ameliorarea condițiilor sociale, de exemplu recalificarea profesională sau găsirea unei slujbe, nu este suficientă pentru a preveni recidivele abuzului, fie asupra victimelor, fie asupra unor alți copii.

Autorii abuzului, părinții sau persoanele din anturaj, sunt de obicei tineri. Mama sau tatăl sunt responsabili în proporție variabilă conform statisticelor, dar cu o complezență reciprocă uneori chiar o complicitate cvasiconstantă. Ei sunt rari atinși de tulburări mintale caracteristice și cel mai adesea considerați ca legal responsabili.

În ciuda caracterului artificial se pot separa două tipuri de condiții psihologice:

decompensările episodice;

personalitățile anormale

decompensările episodice sunt adesea legate de circumstanțe suficient de precise: condiții familiale precare, naștere inoportună, izolare, epuizare psihică și fizică, consumul de alcool. Toate aceste circumstanțe prelungesc și fixează decompensarea post – partum. Este vorba de personalitățile fregile cu componentă îndeosebi nevrotică. Abuzurile asupra copiilor sunt episodice, neregulate, intermitente. În spatele acestor circumstanțe se găsește un fenomen constant: aceste femei au incapacitatea de a investi afectiv în copilul lor.

La polul opus se află personalitățile anormale care au grave anomalii caracteriale chiar dacă ele nu pot fi înscrise într-o nosologie psihiatrică. Elementele cele mai împlicate ar fi: lipsa afectivității și absența culpabilității, intoleranța la frustrare. Au fost calificate ca personalități în mozaic pe un fond de imaturitate, de carență. Ceea ce le caracterizează fără excepție sunt sentimentul de fragilitate și de epuizare fizică și psihică,compensate de perioade de violență fizică sau verbală, cu sărăcia sistemului defensiv care are drept consecință evidențierea comportamentelor primare cu o exacerbare a pulsiunilor agresive.

Esențiale sunt două elemente. Mai întâi o incapacitate fundamentală și permanentă de a investi în copil, de a-și da seama de reacțiile, nevoile sale, uneori chiar de cele fundamentale. Al doilea fapt remarcabil este atribuirea de către acești părinți copilului lor de sentimente aberante. Sunt reclamate adesea principii educative rigide, aplicate unui copil mic, de la care se cere o conduită exemplară. Nu mai puțin sugestivă este incoerența interacțiunilor, în particular alternanța între perioadele de rejet, când copilul este abandonat ore întregi, și perioade de contact impulsiv, intens, uneori cu tonalitate erotică.

Unanim s-a considerat că acești părinți au primit la rândul lor îngrijiri materne și paterne inadecvate, uneori ei înșiși au fost victime ale abuzului, în orice caz sunt grav frustrați sau maltratați moral sub forma exigenței excesive și inadaptabile.

Implicațiile abuzului asupra dezvoltării copilului au fost prezentate ca anomalii de comportament la aproximativ 64 % dintre copii.

Copiii sunt triști, apatici, speriați, unii dintre ei prezintă agitații patologice. La copii mai mici, retardul psihomotor, absența limbajului sunt foarte frecvente și par a fi adecvate de inhibiție. După această fază de multe ori copilul progresează rapid, devin capabili să achiziționeze cunoștințe noi, se atașează de personalul care îl îngrijește și este indiferent atunci când este vizitat de părinți. Aceasta reprezintă un adevărat test terapeutic, evocator nu numai a tratamentului la care a fost supus copilul ci și a carenței afective și educaționale grave.

Plasat într-un mediu favorabil, copilul se poate redresa, această reversibilitate este spectaculară în nanismul determinat de suferința psihologică cea mai evidentă și singulară a copilului victimă a abuzului.

Efectele pe termen lung ale abuzului pot fi găsite peste ani prin tulburari grave de personalitate, semn de tulburare afectivă grave, afecțiuni nevrotice.

Copiii care sunt scoși din mediul familial nociv și plasați în alte familii, cei mai mulți par fragili, foarte dependenți de aparținători, sentimentul de insecuritate fiind prezent permanent. Elementele fobice cum ar fi frica de a părăsi casa, frica de întuneric, de a fi furat sau abandinat sunt foarte frecvent găsite.

Simptomatologia copiilor care se reîntorc în familiile lor este dominată de impulsivitate, comportament predelicvent care necesită intervenție din exterior, ajutor pedagogic, clase speciale, psihoterapie, reeducare.

Toate aceste elemente pun în evidență faptul că trebuie evaluată mai profund și pe termen mai lung situația familială și de analizat cu foarte mult discernământ dacă menținerea unui copil abuzat în familia naturală este benefică sau este mult mai utilă plasarea lui într-o familiei, unde poate exista o mai mare șansă de a se integra și de a reface relațiile afective interumane, mai ales atunci când vârsta copilului este mică, deaorece este mult mai dificil atunci când copilul abuzat depășește vârsta de 3 ani.

1.5.Prevenirea abandonului

Să previi înseamnă să acționezi în așa fel încât probabilitatea apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele umane și sociale ale acestuia să se limiteze. (Selosse, 1991).

Prevenirea se referă la un ansamblu de măsuri luate pentru a lupta împotriva apariției și dezvoltării unei probleme (precum abandonul copiilor, maltratarea lor, etc.). Societatea este cea căreia îi revine datoria de a preveni aceste fenomemene/probleme, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un fenomen determinat în principal de contextul socio – cultural.

În mod tradițional, diferitele contexte de aplicare ale programelor de prevenire permit delimitarea a trei niveluri:

Prevenirea primară oferă servicii populației în general și vizează diminuarea prevalenței sau prevenirea apariției abandonului. Prevenirea în sens strict, este cea care face posibilă evitarea unor situații de risc, prin informare, prin ridicarea nivelului de cunoștințe și prin sensibilizarea asupra problemei;

Prevenirea secundară creează servicii orientate spre grupurile care prezintă un risc ridicat de a deveni victime ale abandonului sau abandonatori. Se încearcă prin depistarea precoce și prin tratarea primelor semne să se evite dezvoltarea fenomenului de abandon;

Prevenirea terțiară oferă servicii abandonaților sau celor care abandonează în vederea diminuării acestui fenomen sau a consecințelor acestuia. Se lucrează asupra mediului pentru a încerca înlăturarea condițiilor care favorizează sau chiar întrețin abandonul.

Prevenirea primară

Măsurile de prevenție primară se adresează comunității în totalitatea ei. Reducerea situațiilor de criză din familii, o mai bună educație a adolescenților, sensibilizarea întregii populații cu privire la consecințele abandonului asupra copilului, acestea fiind câteva din măsurile de prevenire ale abandonului.

Tot ca măsură de prevenire primară putem încadra și activitățile unor ONG- uri cum ar fi “Alianța pentru o societate fără abandon” din Iași, care promovează campanii de sensibilizarea a comunității și în privința copiilor instituționalizați. Cu preponderență această acțiune a vizat categoria de copii din instituțiile de ocrotire ce împlinește vârsta de 18 ani și care sunt nevoiți să părăsească aceste instituții suferind un al doilea abandon. Conform unei statistici întocmite de această Alianță populația cunoaște problema acestor tineri în proporție de 56,4%. Tinerii din centrele de plasament reprezintă pentru comunitate o categorie de populație acceptată în special în sfera relațiilor strict profesionale /la locul de muncă, dar foarte puțini sunt cei care îi acceptă în casa sau familia lor (62% dintre cei chestionați preferă distanța socială față de acești tineri)

Se urmărește creșterea procentului de populație interesată de situația acestor copii prin:

o informare mai bună a locuitorilor privind problemele tinerilor din Centrele de plasament;

prezentarea principalelor cauze ale abandonului și metode de eliminare a acestuia la nivel comunitar;

informații referitoare la instituții care trebuie să se implice în prevenirea abandonului;

scoaterea în evidență a rolului comunității în sprijinirea tinerilor din Centrele de plasament;

încurajarea atitudinilor pozitive față de acești tineri rezultând un grad de acceptabilitate mai mare al populației față de aceștia și de problemele lor.

Prevenirea secundară

Prevenirea secundară desertismului familial s-ar putea face printr-o serie de măsuri după cum urmează:

Educația familiei/mamei pentru acceptarea psihologică a copilului, să fie îndrumată și coordonată din punct de vedere psihologic, pedagogic și medical. Această activitate se referă la pregătirea femeii în perioada prenatală și postnatală, a cuplului familial pentru venirea pe lume a copilului

Profilaxia desertismului și abandonului de famile se referă la:

supraveghere, mediatizare, îndrumare constantă a familiilor “problemă” cu mediu tensionant și conflictual pentru a preveni destrămarea familiei, neglijarea sau abandonarea copilului;

supravegherea familiilor “disimetrice” (descompletate prin deces, divorț, abandon) pentru a susține reechilibrarea și refacerea familiei;

supravegherea familiei reconstituite prin recăsătorie pentru a urmări acceptarea psihologică a copiilor din căsătoriile anteriare;

ocrotirea specială a mamei singure cu probleme sociale (părăsite, respinse de familie)

Terapia desertismului și abandonului de familie se referă la:

instruirea, supravegherea și controlul tutelei copiilor lipsiți sau dezavantajați de familie (încredințarea spre creștere, plasament familial, adopție);

remedierea greșelilor părinților în relație cu copiii;

aprobarea internării în leagăn a copiilor trebuie să se facă cu discernământ după ce au fost epuizate toate celelate alternative;

supravegherea reintegrării temporare sau definitive a copiilor instituționalizați în familiile naturale;

sprijinirea înfierilor/adopțiilor.

Prevenirea terțiară

Această prevenție abordează problema prin prisma programelor educative și include și activitatea serviciilor de protecție a mamei și copilului.

De exemplu, pentru a diminua rata mare a copiilor care sunt abandonați în maternitate, la interval mic după nașterese pot lua o serie de măsuri cu scop educativ ce ar putea duce la scăderea numărului de copii care se transferă din maternitate direct în leagăn:

extinderea sistemului rooming–in de îngrijire a mamei și copilui în 100% din cazurile de nașteri normale și prin cezariene;

începerea precoce, în prima jumătate de oră sau o oră de la naștere, a alimentației naturale;

educația gravidei și lehuzei privind rolul alimentației naturale și impactul afectiv mamă – copil și deci la scăderea ratei abandonului;

cursuri cu cadrele medicale pentru promovarea alimentației naturale și pregătirea gravidei pentru alimentația nou-născutului;

efectuarea unor cursuri privind planificarea familială cu lehuzele, pe perioada spitalizării, ținute de specialiștii cabinetelor de planificare familială;

creșterea numerică a personalului astfel încât să revină doar 4 lehuze și 4 nou – născuți unui singur cadru sanitar și nu câte 20 de mame, pentru o mai bună supraveghere și cunoaștere a mamei.

Putem aminti la acest nivel modelul familiei de sprijin, a părinților voluntari ca strategie complementară ce permite prelungirea intervenției realizate de profesioniști. Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susținere și acompaniere în viața cotidiană mai ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obișnuite de intervenție (centre de protecție a copilului, justiție, servicii sociale).

Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate pregătite și evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie:

să ofere copiilor ocrotire, afecțiune, încredere și siguranță;

să ofere educație și îngrijire, prin experiența vieții de familie, pentru copiii a căror părinți se află în imposibilitatea, temporară sau pe termen lung, de a face acest lucru;

să ofere sprijin copiilor pentru a depăși experiența traumatizantă a separării, a pierderii sau experiența negativă a instituționalizării;

să ajute copilul să depășească posibile dificultăți emoționale și de comportament;

să pregătească copilul pentru reintegrare, adopție sau pentru viața independentă;

să încurajeze menținerea legăturilor copilului cu familia naturală și să colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil (cu excepția cazului în care acest lucru este cu totul contraindicat)

Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecție ai fiecărui membru al familiei țintă pentru a le reda speranța.

Pentru părinții din familia țintă, efectele acestui tip de prevenție terțiară sunt: sentimentul de control asupra educației propriilor copii, însușirea unui rol valorizant de părinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, apariția momentelor de complicitate cu copiii și îmbunătățirea calității vieții de familie.

Pentru copiii din familiile țintă, prezența familiei de sprijin le permite să trăiască într-un mediu familia sănătos, să învețe, să împărtășească momente agreabile cu părinții, să capete stimă de sine, să-și însușească strategii mai bune de adaptare, etc.

Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniștii se substituie profesioniștilor fără a integra întotdeauna acțiunile lor într-un plan de intervenție.

Capitolul II. Factorii educabilității- Mediul și Educația

Mediul- factor de influență în procesul de luare a deciziilor

În sens general mediul include toți factorii naturali, artificiali și socio-umani (socioculturali) care pot influența individul; mediul și individul constituie două entități corelative cu funcții complementare, prima oferind posibilități nelimitate pentru acțiunea celeilalte, iar aceasta îmbogătind și diversificând componentele celei dintâi.

A delimita strict influențele mediului asupra personalității, pe dimensiunile fizică (naturala), socială, culturală etc. Este destul de dificil. În mod real, interferențele, interactiunile sunt atât de puternice, încât reliefările nu-și au adesea sensul. Nuanțând însă putem sublinia câteva aspecte referitoare la ceea ce în literatura de specialitate se desemnează prin sintagma medii educaționale.

Mediul, ca factor al educabilității, poate fi analizat din două perspective: determinarile provenite din partea mediului natural și determinarile provenite din partea mediului social. Omul se află sub influența acestor tipuri de mediu.

Mediul natural și ecologic influentează dezvoltarea și sănătatea omului prin climă, relief, radiații și poluare. Mediul socio-cultural permite umanizarea și socializarea individului prin asigurarea condițiilor materiale, de civilizație și cultură, prin relațiile inter-umane, prin intermediul instituțiilor, cu ajutorul unor ideologii, tradiții sau stiluri de viata. Mediul natural- totalitatea condițiilor bioclimatice în care se naște și trăiește un subiect uman- influentează indirect dezvoltarea psihica a oamenilor, prin problemele adaptative pe care le creeaza, prin ocupațiile pe care le favorizează și care îi obligă să-și dezvolte anumite capacități și abilități.

Influentele acestui mediu se observă din ce în ce mai puțin în mod direct, dar ele există. Dacă inițial mediul fizic a determinat diviziunea socială a muncii și implicit, influențele educaționale derivate, astăzi problemele legate de degradarea echilibrului ecologic conduc spre noile educații (educația ecologică și pentru mediu, educația nutritională etc.).

Mediul fizic acționează corelativ cu cel social. Există prejudecăți fără nici un temei stiințific cum ar fi acelea că, de exemplu, o climă foarte caldă determină o inteligență scăzută. În toate zonele climatice ale planetei există oameni foarte inteligenți și mai puțin inteligenți. Doar atunci când un înalt grad de poluare a mediului natural produce mutații genetice la nivelul organismului, se poate vorbi de o influență directă a mediului natural asupra dezvoltării psihice a oamenilor.

Mediul social include condițiile sociale în care viețuiește individul (elementele economice, politice, culturale, relaționale, instituționale, organizaționale, ideologice etc.). Caracteristic speciei umane este faptul că achizițiile se fixează nu doar în modificări organice ci mai ales în fenomenele culturale, de aceea este evidentă importanța influențelor educativ-sociale. Există cercetători ce susțin că acestea sunt preponderente întrucât ele umanizează.

În raport cu ereditatea, acțiunea mediului nu este transformatoare, ci mai degrabă modelatoare permisivă sau restrictivă dar cu rol de stimulare și amplificare a dispozițiilor genetice. Acestea sunt deschise influenței modelatoare a mediului socio-cultural.

Mediul social poate influența direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Se poate observa o distincție între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi, vecini etc.) și mediul socio-cultural în sens larg.

Mediul social restrâns influențează evoluția psihologică a unei persoane prin tot ceea ce subiectul preia de la părinți și din familie cu privire la modalitatile de comportare, aspirații, atitudini, valori. Multe dintre gusturile, opiniile, atitudinile unei persoane sunt influențate de grupurile de prieteni, de colegi pe care le frecventeaza. Mediul socio-cultural în sens larg influențează posibilitățile de acțiune ale subiectului uman prin instrumentația socială pe care i-o pot oferi cultura și civilizația unei epoci: limbă, stiință, tehnologie, unelte, mijloace tehnice etc. De exemplu, posibilitățile de acțiune asupra mediului de care au dispus membrii unei societăți primitive au fost mult mai mici în comparație cu cele de care dispune o persoana care a avut șansa să se nască în mijlocul unei societăți cu un înalt grad de evoluție al științei și al civilizației ( prin uneltele, cunoștinșele pe care le gpsește deja create el poate vindeca boli, sfredeli munți, învinge gravitația etc).

În ceea ce privește rolul mediului în dezvoltarea psihică a individului, subliniem aspectele cele mai importante:

Mediul reprezintă factorul care transformă potențialul ereditar în componentă psihică reală;

Mediul umanizeaza ființa și funcțiile sale biologice;

Mediul nu acționează direct asupra dezvoltării, ci oferă circumstantele și oportunitățile pentru dezvoltare. În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar simpla prezență sau absență a factorilor de mediu, ci, îndeosebi, masură, maniera și rezonanța interacțiunii dintre acești factori și individ.

Mediul trebuie considerat ca o comoară neprețuită a omului. El trebuie conservat, protejat, îmbunătățit în legatură cu tot ceea ce este favorabil vieții omului, prevenindu-se sau înlaturându-se tot ceea ce reprezintă poluare a lui. Deoarece contribuția eredității și a mediului nu sunt suficiente, în procesul dezvoltării depline a ființei umane este necesară contribuția singurului mediu cu valente exclusiv pozitive- mediul educațional.

Mediul social actionează prin intermediul diferiților factori educaționali. Principalele medii educaționale sunt: familia, școala, instituțiile de ocrotire socială, instituțiile extrașcolare, mediul și comunitatea profesională, comunitatea religioasă, comunitatea națională si cea internațională. În masura în care aceste medii circumscriu paliere instituționalizate, ele reprezintă și factori educaționali.

Educația- factor de influență în procesul de luare a deciziilor

Spre deosebire de natura originară, influența selectivă a educației vizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, care ulterior vor permite individului să participe la realizarea idealurilor și la efortul colectiv de satisfacere a acelor trebuințe pe care le consideră dezirabile.

Educația constă în influențarea deliberată a propriilor opțiuni valorice în raport cu ceea ce se consideră în societate ca fiind idealul personal de atins. Educația depinde de ceilalți doi factori ai educabilității și nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată sau un mediu total defavorabil.

Numai prin educație copilul devine on social. Tot prin educație acesta își însușește un limbaj social, cultura generală și comportamentul moral-civic, își dezvoltă potențialul creator își formează concepția despre lume și se pregătește pentru integrarea socio-profesională. Individul care trăiește într-o societate umană beneficiază de toate cele trei forme de educație existente: educație norformală, educație informală și educație formală, de aceea este foarte important ca toți factorii educaționali să cunoască personalitatea copilului dar și gradul de educabilitate al acestuia, pentru a putea structura întregul proces educațional.

Prin procesul de învățare, educația dirijează formarea armonioasă și integrală a personalității, fiind factor determinant al acesteia. Individul uman își extinde existența dincolo de limitele bilologice prin intermediul educației, devenind personalitate. Personalitatea este individualiatatea confirmată de comunitatea socială în care trăiește pentru a-i sluji sau îmbogăți valorile.

Limitele educabilității.

Educabilitatea poate fi limitată biologic, social și pedagogic.

Limitarea sociala a educabilitatii se produce atunci când mediul social în care se dezvolta copilul nu-i ofera, de la vârsta cea mai frageda, cele mai favorabile conditii pentru dezvoltarea propriilor sale resurse originale. De exemplu, nivelul scazut de aspiratie spre studii superioare din mediul familial se poate transmite copilului diminuînd disponibilitatea lui de a depune eforturi scolare îndelungate si valorificarea superioara a potentialului sau nativ superior într-un anumit domeniu. Este acea limită superioară a educației care ține de libertatea omului.

Limitarea pedagogica se produce atunci când copilul are nesansa de întâlni educatori care prin modul lor de actiune reusesc contraperformanta de a distruge interesul copilului pentru un domeniu al cunoasterii sau al creatiei. Este cazul, acelor elevi care declara, de exemplu, ca dupa atâtea suferinte îndurate pentru a promova un anumit obiect de studiu, atunci când vor termina scoala, nu vor mai pune niciodata mâna pe o carte din domeniul acela. Poate fi un alt motiv al aparitiei limitei superioare a educabilitatii.

Aspecte motivaționale

Motivația intrinsecă

Motivația include „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobîndite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.” (Clinciu, A., 2010 apud Roșca, A.,)

Motivația extrinsecă este generată din exterior, de o altă persoană, nu izvorăște din specificul activității și nu este foarte productivă. Motivația intrinsecă constă în faptul că își găsește satisfacția prin ea însăși (este autostimulată). Este extrem de importantă în învățarea școlară, apare tardiv (spre sfârșitul ciclului al doilea sau la liceu), dar are forță propulsoare și energizantă mare, contribuind la fixarea ei în interese și pasiuni. (Clinciu, A., 2010)

Motivația umană include trebuințe, motive, interese, convingeri, tendințe, intenții, dorințe, aspițarii; prin repetarea unor activități și evitarea altora, ea contibuie la formarea și consolidarea unor însușiri ale personalității.

Capitloul III. Familia

Caracteristici generale

“Familia este unitate primară, natural biologică, a oricărei organizări sociale umane, iar educația este procesul universal care condiționează în mod necesar perpetuarea și dezvoltarea societăților umane de la cele mai simple la cele mai complexe.” (Stănciulescu E. , 2002)

Familia este cel mai important grup uman din viața unui om, cea mai stabilă instituție din istoria umanității. Omul trăiește în familie încă din primele momente de viață, și mai apoi în familia pe care o va întemeia el însuși. Este incontestabil faptul că, fiecare bărbat și femeie, unindu-se ca și cuplu, își aduc aportul la familia nou creată: gândirea, valorile morale, atitudinile, și mai apoi transmit mai departe copiilor lor modalitățile de manipulare a obiectelor, de relaționare, norme de comportament social, care reflectă în mare măsură ceea ce și-au însușit în propriile familii, creând astfel un ciclu care se repetă din generație în generație.

„În familie se realizează ceea ce se numește obișnuit socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, primele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Desigur, funcția educativă a acesteia nu se limitează doar la această socializare primară. Ea vizează formarea copiilor până la intrarea lor în etapa vieții sociale independente (și, în bună masură, și după aceea) după cum vizează și autoeducația permanentă a părinților și educarea reciprocă a acestora precum și o anumită influență educativă a copiilor asupra părinților. Aspectul socializării primare se cuvine însă a fi accentuat cu precădere având în vedere că în faza la care se produce aceasta familia este, dacă nu singurul, în orice caz cel mai important factor educativ. Și se mai cuvine a fi accentuat și pentru că modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea acesteia, de conținutul său depinde într-o măsura importantă întreaga dezvoltarea ulterioară a personalității individului.” (Stanoiu și Voinea, 1983, p. 151)

Astfel, familia își asumă responsabilitatea educației inițiale a copilului, iar mai apoi a sprijinului emoțional, moral și financiar a procesului educativ întrucât aceasta are rol informativ în ceea ce privește lumea exterioară, fiind totodată mediul în care copilul face cunoștință cu primele regulamente de viață, cu modelele etice și estetice; Părinții educându-și copiii după propriile standarde. Ne putem da seama de valorile unei familii prin simpla observare a contribuției pe care membrii ei o au în implicare al copiilor în activitățile educaționale, cu efecte pozitive lor și a celorlalți. Preocuparea de bază a pricărei familii trebuie să fie modelarea personalității copilului pentru a deveni un adult care să participe activ la dezvoltarea societății.

„Relația mamă copil a fost transformată în „cheie” a înțelegerii procesului de umanizare și socializare a copilului. Mama devine, daca nu al doilea dumnezeu, măcar instrumentul prin care acesta trasează destinul copilului: întreaga dezoltare intelecuală și emoțională a acestuia, reușita sa țcolara, integrarea sa socială ….., totul este pus pe seama relației precoce cu mama, care este considerată o prezență indispensabilă și de neînlocuit.” (Stănciulescu E. , 2002, p. 111)

Contribuția pe care o are mama în conturarea treptată a copilului, întreaga sa dezvoltare intelectuală și emoțională, reușita școlară, integrarea socială mai întâi ca persoană și apoi ca personalitate în devenire, nu poate fi suplinită pe deplin, în primii ani ai vieții, de nici o altă sursă educațională; rolul educațional al familiei fiind simțit de copil încă din primele momente ale vieții sale, mama fiindu-i primul educator.

Atmosfera familială în care crește copilul ăși pune amprenta asupra personalității copilului, deoarece acesta este mediul în care cpilul stabilește pentru prima dată relații sociale, de comunicare afectovă și verbală cu cei din jur. Activitățile sociale ale familiei pot constitui și ele modele de acțiune care să fie întipărite în timp în mintea și sufletul școlarului, și de asemenea îi pot fi de folos în stabilirea unor relații corespunzătoare cu cei din jur.

Funcțiile familiei

În societate, familia are funcții bine determinate.

Funcția biologică ce constă în reproducerea speciei umane prin procearea și creșterea copiilor; aeastă condiție este primordială pentru existența societății.

Funcția socială ce presupune implicarea afectivă a familiei, pentru a creea sentimentul de siguranță, depășirea obstacolelor și dobândirea echilibrului emoțional; în familie fiind necesare căldura sufletească și sentimentul de siguranță.

Funcția economică constă în crearea unor condiții materiale propice vieții și dezvoltarea armonioasă a membrilor familiei.

Funcția educativă se referă la rolul important pe care familia îl are în transmiterea către urmașii ei a limbii, a obiceiurilor și a modelelor comportamentale. Tot în familie, copilul vine pentru pima dată în contact cu normele și valorile societății depinzând de un anumit mod de viață și învățând totodată să se aprecieze pe sine dar și pe ceilalți.

Funcția culturală nu trebuie confundată cu funcția educativă, chiar dacă stă la baza procesului educativ, întrucât are ca finalitate integrarea individului în societate urmărind contribuția eficientă a acestuia pe viitor, la transformarea și progresul sociteății.

Tipologii familiale

Abordarea tipologiilor familiilor impune considerarea unor criterii în baza cărora acestea se constituie. Diana Vasile (2007), realizează o descriere amănunțită a acestora după cum urmează:

După criteriul numărului de parteneri care formează familia, există:

– familii poligame (au la bază un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate realiza între un partener de un sex și mai mulți parteneri ai celuilaltsex). La rândul ei, poligamia este de două tipuri: poliandria și poliginia. Familia poliandrică poate fi definită ca fiind acea formă de familie alcătuită dintr-o femeie mamă, copiii ei și doi sau mai mulți bărbați/ soți. Familia poliginică reprezintă căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe femei. Referitor la răspândirea poliginiei, în unele societăți, cum ar fi Ashante, mai mult de 70% dintre femei sunt incluse în această formă de organizare, împărțind practic un număr redus de bărbați. Această situație nu este generală pentru toată Africa. Așa, cum precizau C. Welch și P. Glick, în țări ca Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo și Zair, unul din patru bărbați căsătoriți trăiesc în familii poliginice (apud, Mitrofan și Ciupercă, 1998).

Fiind „costisitoare”, poliginia este considerată, cel puțin de cei care o practică, ca o formă de prestigiu și de profit.

– familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. În cadrul monogamiei putem diferenția două tipuri de familii:

– familii nucleare – cele mai întâlnite în toate societățile, sunt familii formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Numită și „familie conjugală”, acest tip de familie permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de protecție, apartenență și stabilitate ale fiecărui membru sunt mai mari.

– familii extinse – sunt cele în care două sau trei generații (frați, părinți, bunici, copii și nepoți) sunt reunite și locuiesc în același spațiu (cămin), între acestea existând și funcționând relații specifice, un sistem de reguli și norme de conviețuire care se transmit de la o generație la alta. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori, este format din două

familii nucleare. Este tipică societăților tradiționale, dar nu numai și se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale.

După criteriul numărului de copii, distingem:

– familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Astăzi din ce în ce mai multe cupluri se află în această situație. Motivele pentru care cuplurile amână momentul nașterii unui copil sunt multiple (Necșoi D.V., 2014 apud Vasile D.L., 2007):

– partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp;

– doresc să își testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil;

– doresc să își consolideze statutul economic, fianciar, profesional (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranța profesională);

– unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorită unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilitățile parentale, a neîncrederii în sine);

– partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc.

Există și câteva elemente de natură socială care facilitează întârzierea apariției unui copil (Vasile D.L., 2007).

– familia cu un singur copil; este un model frecvent întâlnit atât în România cât și în lume. În primul rând, oamenii se casatoresc astăzi mai târziu și sunt mai în vârstă atunci când au primul copil. Multe femei nasc primul copil la vârsta la care mamele lor îl nășteau pe al treilea sau al patrulea. Acest lucru se întâmplă și datorită faptului că astăzi femeile au mai multe opțiuni în ceea ce privește viața profesională.

– familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze, să se sprijine reciproc. Rolurile în casă sunt împărțite pe sexe și în ordinea apariției (sau ordinea în fratrie). Apare între ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Competiția este mai evidentă la frații apropiați ca vârstă, fapt ce stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni foarte mulți egali, nu doar unul.

– familia cu trei sau mai mulți copii; în aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie, fapt ce poate duce la tulburări de comportament, insuccese școlare și profesionale, dificultăți de relaționare (Vasile D.L., 2007)

După criteriul numărului de părinți care formează familia, distingem:

-familii biparentale

-în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni. Familiile reconstituite pot întâmpina o serie de dificultăți, dintre care cele mai frecvente sunt:

-apariția la copil (copii) a sentimentului de nesiguranță, de teamă față de necunoscut, de noutate, de frați și surori vitrege, de reguli, așteptări și practici educaționale și relaționale noi;

– dificultăți în crearea apropierii și intimității dintre noul partener și copiii vitregi; acest lucru poate apărea fie pentru că părintele vitreg nu este acceptat de către copil (copii) pentru că este perceput ca înlocuindu-l pe părintele biologic, fie pentru că părintelui vitreg îi este greu să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta se revoltă împotriva sa.

– conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/ sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. (Necșoi D.V., 2014)

-familii monoparentale

-în care unul dintre părinți nu (mai) există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Familia monoparentală poate fi consecința unor experiențe diferite: decesul unuia dintre parteneri, divorțul unor cupluri cu copii minori, decizia unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil, nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se finalizează cu căsătorie. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă și copil (copii), atât din motive naturale, cât și din rațiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu întotdeauna este așa). (Necșoi D.V., 2014)

Capitolul IV. Succesul și insuccesul școlar

Delimitări conceptuale

Educația este un termen care poate avea mai multe înțelesuri, însă în general definește procesele de învățare și achiziție de informații. Majoritatea oamenilor asociază educația cu școala și sălile de clasă, unde profesori pregătiți pentru asta, transmit informații elevilor, însă în afară de acest tip de educație, formală, care se desfășoară în unitățile de învățământ, mai există și alte forme de educație, cea nonformală, și informală, dar și autoeducația, și așa numită “experiență de viață”

Începem să controlăm o emoție care ne perturbă din momentul în care devenim conștienți de ea. Inteligența emoțională se dezvoltă trăind emoții, fiind conștienți de ele, și lucrând la ele. Cititul te va face conștient, dar trăitul te va antrena. Spune-mi și am să uit. Arată-mi și poate am să țin minte. Fă-mă să fac și am să înțeleg. Școala vieții o absolvi experimentând în viața reală, pe lângă ceea ce citești.

Albert Einstein spune despre scopul educației că „ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent, și care în același timp să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor”.

Succesul școlar constă în “obținerea unui randament superior în activitatea instructiv-educativă, la nivelul cerințelor programelor și al finalităților învățământului”, și în concordanță cu structurile cognitive(sisteme de cunoștințe), operaționale (priceperi, capacități, abilități), psihomotrice (deprinderi), afectiv-motivaționale și socio-morale (atitudini, trăsături de voință și caracter)

Insuccesul școlar se referă la rămânerea în urmă la învățătură sau la neîndeplinirea cerințelor obligatorii din cadrul procesului instructiv-educativ, fiind efectul discrepanței dintre exigențe, posibilități și rezultate. Insuccesul școlar este și premisa inadaptării la mediul socio-profesional, la nivelul cerințelor acestuia.

Succesul școlar nu trebuie privit ca aparținând exclusiv elevului care termină cicluri școlare, liceul, facultatea, ci ca un succes comun, al tuturor celor implicați în acest proces de educare, părinții, ceilalți membri ai familiei, profesorii. Succesul școlar aparține tuturor, iar responsabilitatea și datoria de a-l obține, de asemenea sunt ale tuturor. Chiar dacă elevul este beneficiarul direct al tuturor investițiilor și acțiunilor educative care sunt realizate și familiile și cadrele didactice, nu cu puține eforturi, contribuie la atingerea succesului școlar și sunt recompensați și se simt satisfăcuți când copilul/elevul lor evoluează.

Acest succes se răsfrânge și asupra societății, din moment ce și-a respectat condițiile pentru a oferi o educație adecvată viitoarelor generații, urmărind astfel propria sa consolidare, creștere și dezvoltare socială.

Prin urmare, succesul școlar nu constă doar în a avea note bune sau în obținerea unor diplome, ci și în dobândirea unor obiceiuri și competențe care să favorizeze dezvoltarea personală și socială a indivizilor. Este foarte posibil ca într-un viitor nu foarte îndepărtat, persoanelor necalificate să le fie aproape imposibil să își mai găseasca un loc de muncă, și chiar să fie respinse de societate.

Factori psihologici ai succesului școlar

“Reușita școlara a copiilor depinde nu doar de “moștenirea” culturală, ci și de mediul social”. (Stanoiu și Voinea, 1983, pag. 241)

O lungă perioadă de timp, reușita sau esecul școlar au fost atribuite în cea mai mare parte elevilor, a factorilor interni ai acestora, care țin de structura lor psihofizică. În prezent este cunoscut faptul că performanțele școlare ale elevilor sunt influențate de o serie de factori interni și externi ce interacționează continuu, iar succesul sau insuccesul școlar sunt rezultatul acestei interacțiuni, desigur fiecare factor având o influență mai mare sau mai mică.

Unul din factorii care influențează succesul școlar, este interesul sau înclinația elevului pentru a-și atinge obiectivele propuse. Sarcina fundamentală a profesorului, este sa stârnească interesul prin motivarea oportuna, aceasta fiind percepută ca arta de a stimula interesul elevilor față de ceva de care nu sunt încă interesati, cu alte cuvinte, motivația trebuie să trezească în elev sentimentul de nevoie care să determine acțiuni orientate spre îndeplinirea unor obiective, în limita posibilităților.

Succesul și eșecul scolar depind în mare măsură și de răspunsul perceptual al elevului în momentul în care eșuează și există două situații, sunt eșecuri care pot grăbi procesul de maturizare și care îl impulsionează pe om să-și depășeasca limitele pentru a nu mai eșua din nou și pentru a învăța ceva din acel esec; astfel eșecul poate să se transforme în succes, atâta timp cât s-a învățat ceva din el; însă sunt și eșecuri care devin permanente și care pot împiedica dezvoltarea.

„Eșecul e pur și simplu șansa de a încerca din nou, de data asta cu mai multă inteligență.”(Henry Ford).

Este dificil să se anticipeze efectele succesului sau ale eșecului fără o cunoașterea amănunțită a elevului. Adesea elevul poate prelua viziunea familiei asupra semnificației succesului sau eșecului, chiar dacă uneori această viziune nu este cea corectă. Există cazuri în care succesul școlar devine cel mai potrivit mijloc pentru a compensa sentimente de inferioritate pe care le are copilul, din motive fizice, economice, familiale, sau respingerea lui de către colegi.

Factorii psihologici, interni, care influențeză randamentul școlar al elevului sunt cei care țin exclusiv de el, de structura sa cognitiva, de abilitățile sale intelectuale, de aptitudini, de motivație, autocunoaștere, de stilurile de învățare, de aplicarea anumitor tehnici de studiu, dar și de cunoștințele sale anterioare, de atenție, și de memorie.

Persoanele implicate în procesul de învățare, în special cadrele didactice trebuie să încerce să obțină conlucrarea atenției, cu memoria și motivația elevilor în cel mai bun mod posibil, obținându-se astfel rezultatele pe care și le doresc. Pentru a obține un ritm de concentare mentală adecvat, este necesar ca elevii să învețe să se relaxeze. În cazul în care un elev este relaxat, fizic și mental, se poate concentra la sarcini care i se dau mult mai eficient. În schimb, în cazul în care un elev este anxios sau nervos, aceste lucruri îl împiedică să se concentreze și să dea cel mai bun randament.

În timpul adolescenței, din punct de vedere al personalității elevilor, apar schimbări semnificative, dar și din punct de vedere fizic și psihologic, care le pot afecta serios performanțele. Profesorii trebuie să fie pregătiti pentru a canaliza pozitiv aceste schimbări. Oricum, se poate spune că perseverența, ca trăsătura de personalitate, este foarte utilă în a obține rezultate școlare bune. Cadrele didactice trebuie să ajute la contracararea turbulențelor care apar la adolescenți, să le ofere sprijin, încredere, siguranță, lucruri atât de necesare pentru o dezvoltare armonioasă a personalității.

Inteligența și abilitățile sunt variabile cognitive în cadrul determinanților sau condițiilor personale a performanțelor școlare. Acestea sunt variabilele care sunt utilizate cel mai frecvent ca predictori de realizare academică, din moment ce activitățile și sarcinile școlare solicită procesele cognitive. Însă relația dintre capacitățile elevului și performanța sa școlara nu este una constantă. De obicei inteligența se asociază automat cu performanța școlară, însă inteligența este o potențialitate care poate sta la baza performanței, sau nu, în funcție de mai multe condiții. Conștienți de importanța pe care o are in procesul de educație integrarea fiecărui elev în el, nu este de neglijat rolul pe care îl joacă în acest proces inteligența individuală a fiecărui elev. Fiecare persoană are un anumit nivel de inteligență generală, dar există, de asemenea, o altă serie de factori precum raționamentul verbal, spațial, numeric, abstract, etc, care determină aptitudini sau abilități care permit oamenilor să îndeplinească cu ușurința anumite tipuri de sarcini. Cunoașterea lor ne va oferi informații valoroase în alegerea materialelor de lucru în clasă, sau în viitor pentru a-i îndruma spre o cariera profesională. Cu toate astea, simplul fapt de a fi inteligent, uneori, nu este suficient, și nici sinonim cu obținerea unor rezultate academice bune.

O altă variabilă intelectuală, care are o capacitate mai mare de predicție a performanței academice este reprezentată de aptitudinile verbale (înțelegere, și exprimare orală și în scris fluentă). Competența lingvistică influențează considerabil rezultate școlare, având în vedere că această componentă verbală joacă un rol important în procesul de învățare. Acest aspect nu poate fi ignorat de către nici un profesor, pentru că, în mod conștient sau inconștient, evaluarea vizează și modul de exprimare al elevilor.

Un alt factor care influențează reușita școlară este atenția, care este strâns legată de concentrare. Acesta este un termen care se referă la o calitate de percepție, care funcționează ca un fel de filtru de stimuli de mediu, evaluând care sunt cele mai importante informații și oferindu-le prioritate în fața altor informatii sau activitati mai puțin importante la momentul respectiv. Aceasta este, de asemenea, înțeleasă ca mecanism care controlează și reglează procesele cognitive. Atenția de care avem nevoie în învățare are două parti: atenția selectivă, care permite să se focalizeze atenția pe aspectele esențiale, lăsând la o parte aspectele irelevante, și atenția susținută, care îi permite subiectului să fie conștient angajat într-o activitate pe o anumită perioadă de timp. Atenția înseamnă a face abstracție de alți factori care o pot perturba sau pot întrerupe activitatea realizată la un moment dat. Factorii de distragere a atenției în general sunt factori externi, cum ar fi zgomotul, televizorul, calculatorul, telefonul, alte persoane, etc. Dar există, de asemenea, alți factori interni, care împiedică activitatea de studiu a elevilor, cum ar fi oboseala, anxietatea, nervozitatea, motivația redusa pentru studiu, probleme personale sau ale persoanelor apropiate, printre altele. Pentru combaterea acestor factori în primul rând trebuie să ii identificăm, să îi recunoaștem, și să facem tot posibilul, dacă nu să îi eliminăm, să minimizăm cât se poate influența lor negativă.

Memoria se referă la capacitatea de a reține, stoca și prelua informații de la creier. Creierul uman are tipuri diferite de memorie, în funcție de durata acesteia și de conținutul său. Cele mai utilizate sunt memoria de termen scurt și lung. Atunci când avem de-a face cu studiul, tipurile de memorie care le folosim în majoritatea tipului sunt memoria vizuală, deoarece ajută la înțelegerea și memorarea (prin utilizarea unor tehnici vizuale, cum ar fi clipuri video, fotografii, ilustrații, diagrame) și audierea, deoarece ascultarea activă ajută la memorie, pentru a stoca informații. Pe de altă parte memoria pe termen scurt este una care are o capacitate limitată de timp, în mod normal între o secundă și câteva minute. Iar memoria pe termen lung, după cum indică numele, stochează informații și amintiri mai mult timp. Pentru a înmagazina pe termen lung informații și cunostințe, este necesar să se utilizeze strategii de memorare, ca repetarea, organizarea informațiilor primite, realizarea de scheme mentale, care să permita să se faca anumite conexiuni între idei și informații, și între noile informații cu cele deja cunoscute.

Însă factorii de atentie, concentrare sau memorie, nu reprezintă nimic, daca există motivație. Motivația este unul din punctele cheie în învățare și dacă nu este gestionată în mod corect, poate cauza indiferență, apatie, participare scăzută la procesul de învățare, și rezultatul final poate fi ca elevul sa nu se mai străduiasca, nefiind conștient de beneficiile acțiunii de învățare și să eșueze.

Motivația este considerată ca fiind impulsul care determină o persoană să aleagă, și să efectueze o anumită acțiune. Acest lucru depinde de fiecare persoană. Dar profesorii îi pot impulsiona pe elevi, luând în considerare nivelul de dezvoltare al fiecărui elev, cunoștințele pe care le are fiecare, istoricul lui educațional, și desigur, având ca scop dezvoltarea întregului colectiv, a materiei și al felului în care este furnizată informația elevilor. Cu toate acestea și in mediul de familie există, de asemenea, o responsabilitate în sensul acesta, familia ar trebui să încurajeze elevul, să își dorească să studieze, să prețuiască studiile ca pe un succes personal și social.

Profesorul trebuie să fie capabil să motiveze elevii, deși aceasta nu este o sarcină tocmai ușoară, de asemenea, ținând cont și de cunoștințele anterioare pe care le are fiecare. În cazul în care cunoștințele lor anterioare nu au o bază solidă, elevul nu reușește să înțeleagă și să asimileze noile cunoștințe, este descurajat și are mari șanse să eșueze. Pentru ca învățarea să fie eficientă, este esențial să se pornească de la sistemul de cunoaștere pe care elevii îl au deja. În plus, este necesar că informațiile pe care le primesc elevii să fie logice și să existe o legătura între ceea ce ei știu deja și ceea ce urmează să învețe. Se pot modifica astfel sistemele lor de cunoștințe.

Un alt factor care va afecta performanțele școlare, este utilizarea de tehnici de studiu.

Învățarea necesită participarea activă și implicare din partea elevilor. În multe cazuri, succesul școlar este determinat de obiceiurile și modalitățile de studiu, având o influență mai mare aceste aspecte decât nivelul de inteligență sau al memoriei. Elevii ar trebui să fie capabili să organizeze și să-și planifice timpul alocat studiului și să conteze pe modalități adecvate de realizare a acestui lucru. Primul pas care trebuie făcut este să se stabileasca un loc si un program pentru studiu potrivite. Va trebui să realizeze un program personalizat și realist, care să poată fi respectat fără efort excesiv (va include atât activități școlare, cât și activități de agrement și timp liber). Pentru a facilita studiul este esențial să fie utilizate tehnici de studiu. Acestea sunt instrumente utile pentru sarcina pe care o are elevul de rezolvat, și îi aduc mai aproape pe dascăli de scopul pe care și-au propus să-l atingă. Fiecare elev știe care sunt metodele care duc la cele mai bune rezultate, dar sunt recomandate și următoarele: prelectura, sublinierea, lectura cuprinzătoare și activă, luându-se notițe, să pună întrebări despre cele citite sau studiate, să realizeze scheme, hărți conceptule, rezumate, să recite și să revizuiască.

O cunoaștere adecvată a tuturor acestor factori de către familie și profesori, le poate fi de mare folos pentru a exploata la maxim capacitățile pe care fiecare copil în parte le are, și pentru a-i îndruma în viitor.

Factori sociali ai succesului școlar

Succesul si eșecul școlar constituie o problema de o importanță extraordinară în sistemul actual de educație. În multe cazuri eșecul determină o serie de probleme și tensiuni emoționale care afectează dezvoltarea personală a elevilor și poate duce la o integrare socială deficitară. Vorbind de eșec nu ne referim numai la elevii mai puțin dotați intelectual, ci, de asemenea, și la elevii inteligenți, care nu reușesc să atingă performanțele așteptate într-o perioadă de timp determinată. Rezultatele lor negative le pot compromite studiile, și poate chiar viitorul. Uneori este de o perioadă trecătoare, alteori este permanentă.

Randamentul școlar și eșecul școlar sunt în strânsă legtură unul cu altul. Randamentul școlar este fără îndoială un concept multidimensional în care converg variabile diferite și diferite forme de măsurare, deși cel mai frecvent utilizate instrumente de măsurare sunt calificativele, notele, și diverse teste obiective. În aceste tipuri de măsurari ale randamentului, se ia în calcul cel mai mult componenta cognitivă, și nu includ conținuturi procedurale și aptitudinale (strategii, conceptii, așteptări), astfel notele constituie criteriul social legal de performanță școlara a elevului. Aceste calificative sunt obținute prin examinări sau teste de evaluare și sunt ele care decid nivelul de cunoștințe, și în mod normal se fac pe criterii obiective. Prin urmare, criteriul care identifică performanțele școlare este, de obicei calificativul (nota finală a elevului). Dar nu este vorba numai de performanțelor școlare, ci și de alte aspecte de conduită ale elevului (implicare, efortul, disciplină) care trebuie luate în considerate de către profesor în momentul evaluării oficiale. Din punct de vedere al acestui criteriu, performanța școlară este un indicator al capacității productive a elevului, și reflectă rezultatul implicării acestora în timpul orelor. Calificativele sunt și ele produse sociale deoarece sunt răspunsul dispozițiilor legislației educaționale. Ele servesc pentru a recunoaște social un grad de cunoștințe cu impact academic și personal. Atunci când se asociază succesul sau insuccesul școlar exclusiv cu notele pe care le obțin elevii, nu ne asigurăm decât că aceștia au atins o serie de obiective academice, care pot avea legătură cu dezvoltarea lor individuală și socială, sau pot să nu aibă legatură. În realitate, succesul școlar este relaționat cu dobândirea unor cunoștințe de bază, dezvoltarea integrală a elevilor, și a capacității de a se integra ca și aduți în viața socială, dar și să mențină atitudinea de învățăcel pe intreagă perioadă a vieții sale. Consecintele eșecului școlar nu îl influențeză doar pe individ personal.

Succesul sau insuccesul școlar sunt condiționate din punct de vedere social de mai multe variabile diferite asociate elementleor de bază care participă la procesul de educație: determinanți academici – structura și modul de funcționare al unităților de învățământ, pregătirea adecvată a profesorilor, capacitatea acestora de a crea atmosfera care favorizează procesul de învățare, de a actualiza conținuturile educaționale, de a utiliza metodologii active și practici inovative, de a fi flexibili și de a se adapta la cunoștințele și diversitatea elevilor, de a colabora cu familiile elevilor și cu alte insituții sociale; variabile ce țin de familie – nivelul social, economic, cultural și profesional al părinților, atitudinea față de școala, relaționarea cu fiii lor, atmosfera din familie, obiceiurile și resursele educative, colaborarea și angajamentul față de școală; și variabile ce țin de societate – resursele oferite de administrație, atitudinea socială față de educație și sprijinul real care se oferă sistemului educațional, influența grupului de prieteni, a comunității, etc.

În cadrul instituțiilor de învățământ, se adoptă diverse măsuri pentru a preveni eșecul școlar, cum ar fi programele de diversificare curriculara, calificare profesionala inițială, sau se acordă atenția specifică elevilor cu dificultăți de învățare, printre altele. Aceste acțiuni pot ajuta la diminuarea influenței unor factori care pot scădea nivelul de randament la elevi, dar pentru a fi cu adevărat eficienți, este esențial ca familiile să intervină și ele în procesul formativ al copiilor lor și să se implice direct în educarea lor. Aceasta intervenție este importantă pentru a consolida determinanții personali care influențează succesul academic, cum ar fi motivația, sau așteptările de viitor și pentru a atenua efectele asociate contextului familial care pot influența în mod negativ progresul școlar al elevulul.

De atmosfera din clasă depind în mare masură de relațiile de comunicare, cooperare, organizare care se stabilesc între profesori și elevi și de stilul de predare al profesorului. În general existența unui dialog între cele două părți contribuie la obținerea unor rezultate școlare pozitive, și crearea unei legături bazate pe încredere și respect reciproc. Nu este suficient ca dascălul să aibă multe cunoștințe, pentru că acestea sunt nule dacă transmiterea lor nu este adaptată la particularităților de vârstă, la nivelul de cunoștințe și la particularitățile individuale ale elevilor săi. Este important ca profesorul să fie privit ca pe un model de către copii, astfel încât aceștia să fie atenți la ceea ce el spune, să îi urmeze sfaturile, și să se străduiască mai mult, pentru a-l mulțumi, conștientizând că cea mai mare satisfacție o are profesorul cand elevii săi ating anumite performanțe școlare, și când acesta contribuie la dezvoltarea lor. Profesorul trebuie să fie capabil să-i motiveze pe elevi, prin recompensarea lor atunci când este cazul, dar și prin aplicarea de pedepse, dacă nici o altă variantă nu a fost eficientă pentru a-l face pe elev să înțeleagă că a greșit. Însă pedepsele nu trebuiesc date de fiecare dată când un copil greșește, ci doar după ce i se explică și argumentează consecințele greșelii făcute, sau a încălcării regulilor stabilite anterior . Se poate anticipa un succes școlar la elevii care respectă regulile stabilite, care cooperează, se implică în activitățile din clasă, însă fără a înceta să-și exprime punctul de vedere legat de subiectele discutate în clasă. Astfel, se confirmă faptul că stabilirea unor reguli, monitorizarea respectării lor, și cunoașterea consecințelor încălcării acestor reguli de către elevi, au efecte pozitive asupra performanțelor școlare.

Așa cum se reflectă în diferite rapoarte educative naționale și internaționale, statutul social, economic și cultural al persoanelor care îi înconjoară pe elevi, este unul din factorii cheie care explică randamanetul școlar. Variabile precum educația părinților, ocupația lor profesională, situația lor economică, atmosfera familială favorabilă sau ostilă învățării au impact mai mare asupra reusitei școlare decât alte aspecte ce țin de tipul de unitate de învățământ, repetarea acasă a lecțiilor sau pregătirea cadrelor didactice.

Deși majoritatea elevilor acordă prea puțină importanță factorilor de mediu, este demonstrat, că acești factori influențează atât succesul școlar cât și procesul de învățare. De aceea, locul de studiu necesită niste condiții care să favorizeze procesul. Orice loc din casă poate fi utilizat pentru a învăța, însă e recomandabil ca elevul să aibă spațiul lui personal, în care să nu fie perturbat de factori externi. Locul ales ar trebui să fie mereu același pentru a-l ajuta pe copil să-și creeze o rutină de învățare, și să asocieze locul respectiv cu temele și sarcinile școlare. Acest loc poate fi propriul dormitor, o cameră de studiu sau o bibliotecă publică (depinde de preferințe și de posibilități). Oricare ar fi locul de desfășurare al procesului de învățare, trebuie să i se permită concentrarea și să se evite distragerea atenției, prin discuții, întreruperi sau zgomot. Acest loc trebuie să fi ordonat, organizat, pentru ca în orice moment să se poată găsi materiale necesare pentru studiu sau pentru realizarea anumitor sarcini, pentru a evita pierderea inutilă de timp. În plus, este necesar să îndeplinească anumite condiții adecvate de iluminare, temperatură, aerisire, mobilare potrivită, toți acești factori influențând performanțele școlare ale copilului. Zgomotul este un factor extern de distragere a atenției extrem de nefast, și împiedică, concentrarea elevului. În timpul studiului este recomandabil să se evite orice formă de zgomot ce l-ar putea afecta pe copil. O altă opțiune care poate fi luată în considerare este studiul însoțit de cineva. Dacă se studiază singur, există mai puține elemente care ar putea să-i distragă atenția de la cele ce se învață. Studiul însoțit totuși prezintă și anumite avantaje, deoarece favorizează memoria. Când se aude sau se repetă ceva, se va facilita înțelegerea, se va dezvolta vocabularul și felul de exprimare. Un alt avantaj ar fi motivarea, de către persoana care îl însoțește pe elev, în cazul în care acesta este descurajat de un eșec, sau lipsit de motivație, este bine venit un impuls pentru a continua să învețe. Poate fi un imbold în momentele în care copilul este descurajat sau lipsit de interes față de studiu. Cu toate acestea, de obicei, este recomandat pentru a se verifica ceea ce a învățat copilul singur.

Cele mai multe din comportamentele umane sunt învățate prin observarea comportamentelor altor persoane, adică, având niște modele care sunt urmărite, acesta fiind unul din cele mai puternice mijloace de transmitere a unor modele de gândire, comportamente, valori și atitudini. De aceea, membrii familiei sau apropiații acesteia au o influență majoră în atitudinea pe care copiii o adoptă față de învățare, față de școală, prețuirea educației în sens larg. Familiile în care există un climat pozitiv și in care se pune accent pe creșterea si dezvoltarea copilului, generează la copii sentimentul de încredere generală, și o imagine pozitivă despre sine, orientare către îndeplinirea sarcinilor școlare cu succes, și interes general în pregătirea lui pentru viitor.

Climatul educativ sau atitudinile pedagogice pe care părinții sunt capabili să le transmită copiiilor lor și pe baza cărora se crează o atitudine pozitivă sau negativă față de școală, cultură și educație în general, fără îndoială, are o mare influență asupra performanțelor școlare.

Determinarea factorilor care conduc la succesul școlar, nu este o sarcină ușoară, pentru că ea implică factori interni și de mediu. La prima vedere, putem spune că motivația poate fi unul din factorii principali care afectează în mod direct succesul școlar și predispoziția spre studiu. Baza pentru îmbunătățirea rezultatelor scolare se află într-o responsabilitate comună între elevi, profesori și familie. Dacă în această triadă, oricare dintre elementele sale nu reușește, performanțele școlare pot fi grav afectate. Educația joacă un rol decisiv în dezvoltarea oamenilor, dar este o activitate care depinde nu numai de profesori.

Capitolul V. Metodologia cercetării

Perspectiva practică

Metode și tehnici de lucru cu copilul abandonat

intervenția propiru-zisă (potrivit rolului sau funcției îndeplinite) care constă în diferitele activități directe, cum ar fi: acordarea ajutorului adecvat, rezolvarea “crizei” prin care trecea clientul, vizite în familie, stabilirea relațiilor între client și “ceilalți”, negocierea problemei cu alți factori, etc.;

administrarea “cazului” prin anumite acțiuni birocratice, cu o pondere mai mare sau mai mică în “bugetul de timp” al asistentului social: demersuri la organele de stat “interesate”, elaborarea actelor și corespondenței, constituirea “dosarelor de caz”, vizite și convorbiri prealabile cu clientul sau cu familia acestuia, etc.

Prima componentă este desigur fundamentală, constituie, rațiunea de a fi a profesiei de asistent social, ceea ce nu înseamnă că operațiunile administrative, birocratice manageriale – specifice muncii în acest domeniu – ar putea fi ignorate sau disprețuite.

Ca orice altă profesie, asistența socială se definește prin următoarele trei elemente:

un sistem de cunoștințe suficient de dezvoltat și “maturizat” pentru a costitui obiect de profesionalizare și ucenicie;

un sistem de tehnici și procese specifice, incluse într-o metodologie coerentă de intervenție și protecția socială;

un sistem de principii și “expresii teoretice” specifice, în măsură să dezvolte capacitatea de creație, experimentare și rezolvare practică a problemelor de asistență socială. Pentru reușita proiectelor de intervenție socială, asistentul social trebuie să aplice “regula setului de tehnici”, nici un procedeu și nici o tehnică, oricât de perfecționate ar fi, nu pot satisface toate exigențele și nu pot acoperi întreg “spațiul social” vizat. Înainte de a se pune o asemenea regulă, asistența socială s-a confruntat cu problema constituirii unei metodologii proprii, deoarece mult timp evoluția acestui domeniu s-a făcut în limitele și sub influența “experienței practice” și a “propriei reflexii” asupra valorii rezultatelor obținute.

Metodele principale de intervenție se definesc, de regulă, în raport cu natura clientului, adesea în raport cu dimensiunea acestuia sau cu scopul urmărit. Menționăm astfel:

Metoda individuală de ajutor, analiza de caz, etc.;

Metoda de intervenție în grup (specifică micro-grupurilor);

Metoda de “intervenție comunitară” (sat, cartier, orășel – comunitatea geografică sau instituțională);

Metoda globală de analiză (integrală, generică).

Dacă ultima perspectivă metodologică este “de ultimă oră”, în schimb primele trei metode aparțin “perioadei clasice” a dezvoltării serviciilor sociale. În același timp cu perfecționarea metodologiei a avut loc un proces nu mai puțin important de elaborare, identificare și delimitare conceptuală.

Asistentul social trebuie să se orienteze spre perfectarea instruirii și educării profesionale prin intermediul cunoașterii fundamenteleor teoretico – metodologice. În afara gamei de cunoștințe acumulate în timpul pregătirii academice, practica este inoperabilă fără cunoașterea metodelor și tehnicilor specifice fiecărei etape din cadrul procesului de ajutor.

În continuare amintim câteva din metodele și tehnicile pe care asistentul social le folosește în lucru cu copilul abandonat, cu familia sa biologică (dacă este cazul reintegrării) sau a familiilor substitut (în cazul integrării în familii de plasament sau familii adoptatoare).

Observația

Observația costituie tehnica principală ce ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative.

Pentru realizarea observației ne vom folosi de ghidul de observație care cuprinde o serie de recomandări privind mijloacele adecvate de înregistrare pe teren a datelor în funcție de natura acestora și de ritmul derulării faptelor. Fiecare studiu trebuie să dispună de un ghid de observație adecvat temei și scopurilor urmărite. În cursul observației trebuie să întrebăm și să ascultăm ce spun și mai ales cum spun, cum prezintă evenimentele și faptele subiecții observați.

Scopul observației constă în identificarea naturii și structurii interacțiunilor care se stabilesc între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de informație reprezintă o necesitate pentru abordarea coerentă, logică și organizată a dinamicii familiei. Întrebările care ar putea să orienteze asistentul social în obținerea informațiilor despre funcționarea familiei și despre structura relațiilor din interiorul acesteia pot avea următoarea succesiunea:

cum pot fi definite raporturile din cadrul familiei. Există numeroase modalități de a aprecia aceste raporturi; asistentul social va realiza această evaluare în funcție de răspunsurile pe care le obține la întrebările precum: care sunt membrii familiei biologice (părinții naturali, copiii naturali), care sunt membrii familiei legale declarate prin căsătorie, divorț sau adopție ori prin ordine de plasament și îngrijire temporară, cum sunt împărțite responsabilitățile de îngrijire a copilului sau cum sunt îndeplinite sarcinile pentru supraviețuirea și funcționarea familiei;

ce fapte sau evenimente pot descrie familia? La această întrebare răspunsul diferă în funcție de o serie de informații referitoare la numele, sexul, vârsta membrilor, etape de dezvoltare a acestora (sugarii, copii mici, preșcolari, școlari, adolescenți, adulți tineri, adulți de vârstă medie, adulții de vârsta a treia), dacă familia resimte necesitatea de a evidenția identitatea religioasă, etnică sau culturală, care este contextul de vecinătate în care trăiește familia, care sunt sursele veniturilor, unde sunt angajați membrii familiilor, care este istoria divorțului, abandonului, violenței și cum au afectat boala și dizabilitățile funcționarea familiei?;

cum sunt performate funcțiile familiei: cum funcționează familia ca unitate economică (venit total, nivelul cheltuielilor), cum sunt îndeplinite sarcinile zilnice de igienă personală și la nivelul familiei, cum realizează familia socializarea copiilor, și care sunt metodele de educație utilizate, oferă familia membrilor săi sentimentul identității și al apartenenței, este familia acea care dezvoltă sentimente de permanență, intimitate, dragoste și identitate?;

care sunt granițele subsistemele, regulile și rorurile care guvernează interacțiunile din familie? Într-o familie funcțională granițele subsistemelor sunt bine precizate și normele care reglează interacțiunea și funcționarea subsistemelor sunt clare. Structura rolurilor dintr-o familie poate fi puternic influențată de madiul cultural și de orientarea religioasă a acesteia.

care sunt dimensiunile morale și etice ale familiei? Acestea se referă la teme precum obligația, fidelitatea, corectitudinea, sacrificiu, respect față de standardele morale, credințe religioase și convingerile spirituale;

cum sunt luate deciziile în familie? Toate familiile dezvoltă structuri și stiluri de decizie, familiile clasificându-se funcție de modul în care membrii participă la acest proces.

care sunt problemele emoționale ale familiei? Membrii familiei pot fi predominant anxioși, triști, furioși, suspicioși dar și degajați, caracterizați de gândire flexibilă, adaptabili, cu o stare de spirit care să le permită angajarea în diferite activități și interacțiuni social – umane.

cum acceptă membrii familiei diferența? Pot fi identificate patru căi prin care diferența este integrată în stilul de viață al familiei: eliminarea altora, eliminarea sinelui, evitarea și comunicarea directă și deschisă.

Interviul

Este deopotrivă mijloc de comunicare și metodă de intervenție. Asistența socială face apel la interviul non-directiv sau nedirijat și se pleacă de la premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la problemele și experiențele trăite. Postulatul pe care se sprijină maniera non – directivă de intervievare este acela că elementele de orin afectiv, exprimate liber de către subiect sunt mai profunde și mai semnificative decât informațiile pe care clientul ni le oferă într-un context de auto-cenzură și raționalizare, non-directivitatea fiind nu numai o problemă de intervievare ci și o problemă de atitudine generală față de interlocutor

După modul în care sunt structurate și conduse, interviurile folosite în asistența socială se împart conform următoarei clasificări:

Interviul informațional este desemnat să obțină materialul necesar realizării istoricului social al clientului cu care relaționează asistentul social. Scopul acestui tip de interviu constă în obținerea informației care să îl ajute pe asistentul social să înțeleagă mai bine clientul și problemele lui. Structura interviului este următoarea: informații de identificare, prezentarea problemei, date despre familie și copilăria mică, performanțe școlare, starea de sănătate, istoria maritală, istoric al angajării, contacte cu alte instituții sau agenții care au ajutat până în prezent clientul, impresii generale.

Interviul de diagnostic. Ceea ce deosebește interviul informațional de interviul de diagnostic este natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice care pot justifica tipuri de servicii oferite clientului în funcție de problemele evidențiate.

Interviul terapeutic. Scopul acestuia este de a sprijini clienții pentru a produce schimbări în modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament

Sculptura familială

Este o tehnică desemnată să ajute clientul sau famila să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie, fiind folosită la fel de eficientă ca și tratament cu reală valoare terapeutică. Unul dintre membrii familiei este invitat să realizeze aranjamente fizice cu ceilalți membri, astfel încât rezultatul să corspundă unor relații existente și percepute de către toți participanții. Maniera de lucru este asemănătoare modelării lutului, însă materialul cu care se lucrează este unul mult mai dificil, este unul de esență umană, asistentul social va sprijini permanent pe acel membru de familie preluân rolul de sculptor oferă o imagine personală a raporturilor din familie. orientarea spațială a fiecărui membru, poziția față de restul familiei exprimă perceperea vizualizată de către sculptor a relațiilor care pot fi identificate la nivel familial. Fiind folosită în terapia familial această tehnică asigură oportunitatea discutării sentimentelor generate de rolul de sculptor, dar și a celor exprimate de către fiecare personaj al “sculpturii” obținute. A lucra cu o familie cu dificultăți a cărei sentimente nu sunt bine reglate sau a cărei roluri nu sunt bine performate și a utiliza sculptura familial reprezintă în asistența socială o provocare pentru ambele părți implicate. De îndată ce se dezvoltă procesul de sculptură mambrii familiei pot exprima obiecții pentru că se văe de ei înșiși, în cadrul sistemului familal, în diferite moduri. De exemplu, dacă un copil își plasează tatăl într-un colț, în spatele unui ziar, el ar putea să nu agreeze această imagine sau ceea ce fiul său îi comunică prin această sculptură. Este, de asemenea, important să i se permită sculptorului să termine fără a fi întrerupt și ceilalți membri ai familiei să fie asigurați că ei, la rândul lor, vor fi capabili să realizeze sculptura familial mai târziu în maniera în care o vor dori.

Genograma

Fiind numită și arborele familiei este un instrument utilizat în înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica sa principală constă în descrierea relațiilor inter-generaționale într-o familie; utilizarea unor coduri a căror desciere este menționată într-o legendă ajută la exprimarea schematică a relațiilor inter-generaționale cu revelanță pentru istoricul social. Genograma se completează de către asistentul social împreună cu familia sau clientul. Citirea unei genograme pe mai multe generații poate conduce la sesizarea anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvență (creșterea copilului de către mame singure, divorțul, concubinajul, etc.)

Simbolurile folosite pentru întocmirea genogramei sunt:

Bărbat Bărbat divorț

34 ani decedat

Femeie

30 ani căsătorie separare

Familie cu doi copii

avort

Familie cu un copil

natural și unul adoptat concubinaj

Harta eco

Sau ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului și al familiei în contextul social evidențiind natura relațiilor existente, intensitatea conflictelor; ca și genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale și sociale ale subiecților

analizați.

Exemplu:

Legendă:

relație solidă

relație normală

relație tranzitorie

relație conflictuală

Matricea ciclului de viață

Tehnică semnificativă pentru lucrul cu familia ai căror membri se află în cicluri diferite de viață. Matricea ajută asistentul social să-și ordoneze ideile despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de viață al fiecăruia dintre ei.

Analiza câmpului de forțe

Presupune identificarea forțelor care contribuie la rezolvarea unei probleme sociale a unui singur client sau a unei familii. Este o tehnică de culegere a datelor care ajută cleintul să-și canalizeze efortul pentru identificarea forțelor generatoare de schimbare. Etapele sunt:

stabilirea obiectivelor;

identificarea factorilor/forțelor pozitive și negative care determină schimbarea;

analiza factorilor în termeni de influență (puterea forței de a produce schimbarea), consecvență (stabilirea în timp (pe parcursul procesului de ajutor) a forței și oportunități);

depistarea forțelor favorabile/vulnerabile care influențează atingerea obiectivelor;

identificarea actorilor sociali (persoane, grupuri, organizații) capabili să influențeze trecerea de la un nivel scăzut de influență la unul ridicat;

selectarea strategiei de schimbare în vederea atingerii obiectivelor.

Istoricul social

Realizarea istoricului social al clientului conține date brute despre subiect precum și aprecierea acestor date de către asistentul social.

Schema istoricului social:

Informații personale:

Dezvoltarea fizică și cognitivă;

Sănătate fizică/mentală;

Comportări critice și modele de răspuns;

Sentimente, trăiri emoționale;

Educația;

Încadrarea în muncă;

Starea materială;

Antecedente penale sau legale.

Relații interpersonale:

Starea civilă și familial;

Apartenența la grup, asociații sau organizații;

Relații de serviciu.

3. Informații de ordin social:

Cultură;

Comunitatea;

Relații cu instituții.

Mediul fizic – descrierea mediului fizic, acordând o importanță specială siguranței mediului, nivelului de accesibilitate și de întreținere, accesibilități la:

Locul de trai;

Vecinătate;

Mediu de lucru;

Transport.

Studiul de caz

Mult timp asistența socială acosradată familiei și copilului a fost cunoscută sub numele de “family case work” (studiu de caz familial). Aceasta a fost justificată de obiectivul serviciilor sociale de a asigura bunăstarea și protecția copiilor din familia considerată drept sistem.

Lucru cu copii și familia se fundamentează pe câteva teorii perin care se explică dinamica sistemului familial. Familiile aflate sub incidența destrămării sau a altor dificultăți și crize au fost considerate “centrifuge” (încă din anul 1972 de către Jordan, B.), determinând asistenții sociali să-și adaptaze și actualizeze metodologia. Studiul de caz este prin excelență o metodă calitativă (cuprinzănd toate tehnicile enumerate mai sus, lăsând loc de altele noi adaptate la situațiile prezente) ce pornețte de la un cadru teoretic (esențial pentru culegerea datelor), urmată de selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație, etc.), studiul fiecărui individ în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor (Radu, I., 1994, p. 343).

După Stake (1994) studiile de caz se clasifică în:

studii de caz intrinseci – se urmărește investigarea minuțioasă a unui caz particular fără scopul de a “testa” o ipoteză sau o idee. Se limitează doar la descrierea și explicarea teoretică.

studii de caz instrumentale – un caz particular este cercetat detaliat cu scopul de a lămuri o problemă sau o teorie generală. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoaștere mai largi.

studii de caz colective – cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de ordin teoretico – metodologic (concepte, ipoteze, eșantioane) ci pe studierea mai multor cazuri pentru înțelegerea unui fenomen social.

Principii generale ale studiului de caz (Stake, 1994, Iluț, Petru, 1997, pp. 111):

Selecția și delimitarea cazurilor – studierea avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unui caz și un al altuia.

Selectarea în interioerul cazului – persoane, locuri, evenimente sau dacă este vorba de un studiu individual eșantionarea în actele de comportament (individul nu poate fi observat tot timpul).

Focalizarea pe caz din perspective diferite și cu metode diferite (principiul triangulației).

Interpretarea cazului se face prin comparație și generalizare.

La realizarea unui studiu de caz se impune parcurgerea următoarelor etape:

Prezentarea problemei (problemelor)

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de copil;

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de asistentul social;

identificarea sistemului copilului (copil, familia, clasa, grupa, școala, etc.);

Istoria problemei

eforturile anterioare de rezolvare a problemei și efectele lor.

Găsirea punctelor tari și a punctelor slabe prin cunoașterea:

sistemelor interpersonale (biologic: sistemul dezvoltării – înălțime, greutate, motricitate, analizatori, organe, sisteme, caractere sexuale, predispoziții, tulburări ale regimului zilnic (somn, alimentație, baia, ținuta), activități recreative, și

social (familia, alte persoane importante: relația copil – părinte, părinte educator/profesor, părinte – asistent social, condiții materiale (camera, locul de joacă, igiena, alimentația, îmbrăcămintea, încălțămintea, materialele educative), climatul educativ (relația copil – profesor/educator, relația copil – copil), eul și lumea (conștiința de sine, atitudinea față de norme și valori), statutul financiar (burse, bani de buzunar).

Evaluarea inițială

Cum trebuie abordată problema principală?

Ce probleme suplimentare s-au perceput?

Ce factori bio-psiho-sociali și de mediu influențează problema principală și pe cele percepute anterior?

Ce factori din cadrul sistemului clientului vor influența rezorlvarea problemei?

Ce factori de mediu vor afecta reabilitarea clientului și acceptarea ajutorului?

Roluri

Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung pentru fiecare scop în parte.

Atingerea scopului (care trebuie să fie realizabil, credibil, măsurabil, dorit și să ofere siguranță) clientului și asistentului social.

Anticiparea obstacolelor și a modalităților de îndepărtare

Stabilirea duratei de intervenție.

Plan de intervenție

Modelul individual.

Sarcinile – de cine și în ce ordine vor fi îndeplinite.

Persoanele care oferă ajutor – în funcție de tipul intervenției și momentul intervenției.

Resurse – copil, familie, școală, asistent social, grup de suport.

Evaluarea finală

Evaluarea finală a intervenției.

Limite ale intervenției și modalități de depășire.

Consilierea

Consilierea este o achiziție relativ recentă a domeniului profesiilor orientate spre serviciile umane, astfel încât înțelesul acestui termen mai suportă încă modificări.

În sensul promovat de asociația britanică în domeniu (Asociația Britanică de Consiliere), consilierea include acțiunea desfășurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre:

dezvoltarea personală;

sprijin în situații de criză;

ajutor psihoterapeutic;

rezolvarea problemelor.

Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora, descoperi și clarifica modalitățile de utilizare eficientă a resurselor.

Consilierea exprimă o relație profesională între un consilier special format și un clein, desfășurându-se, în general, individual sau față în față, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup.

Orientarea spre ajutorarea clienților în înțelegerea și clarificarea punctelor lor de vedere asupra spațiului de viață, asupra mediului, consilierea susține și rolul învățării găsirii scopurilor determinate pentru înțelegerea de sine și a celor din jur, pentru o mai bună informare cu privire la posibilitățile, pentru soluționarea probremelor de natură emoțională și interpersonală.

Urmând cursul explicitârilor în domeniu, subliniem principialitatea relației de consiliere, caracterizată prin aplicarea uneia sau a mai multor teorii filosofice, psihologice și prin utilizarea unei set de abilități de comunicare prin prisma experienței, a instituției, a altor factori personali, în sprijinul preocupărilor, probremelor și a aspirațiilor intime ale clientului.

Consilierea este un proces prin care o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenței personale, implicând întotdeauna schimbarea. De asemenea, se orientează spre formarea unor indivizi mai capabili și mai eficienți, prin lucrul individual sau în grup.

Identificăm, între scopurile consilierii, mai multe dintre ele orientate spre dezvoltarea personală și umană, în general, pornind de la dezirabila situație în care indivizi mai competenți, mai sănătoși trăiesc mai pozitiv și mai uman.

Așadar, o caracteristică esențială a consilierii este cea de facilitare a înțelegerii, a schimbare, a acceptării noilor situații, a depășirii unor momente dramatice, a integrării și a dezvoltării, în detrimentul oferirii de sfaturi sau al coerciției.

Se apreciază existența a peste 400 de modele distincte de cosiliere și psihoterapie.

Abordările clasice recunoscute se regăsesc în demersurile:

psihodinamic – orientat spre “insight”, spre perspicacitate;

cognitiv – comportamental – în special pentru managementul și controlul comportamentului;

umanist – orinetat spre autoacceptare și libertate personală.

Acestora li se adaugă perspective impuse de dezvoltarea socială: abordarea sistemică, abordarea multiculturală, specificitatea genurilor masculin și feminin, managementul de caz, politici sociale, percepția asupra conviețuirii, analiza tranzacțională, terapia centrată pe realitate, abordarea gestaltistă, etc.

Studii de caz

STUDIU DE CAZ 1

Date de identificare a copilului

Nume: A

Prenume: A

Sexul: M

Data nașterii: 30.11.1989

Rangul nașterii: 7

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: romănă

Descrierea copilului

Descrierea fizică

Istoricul dezvoltării

Aspecte legate de mediul în care a fost crescut și stimulat copilul:

Internat la Leagănul de copii din data de 05.12.1989, doar o lună a stat în familie.

Din 1993 este internat într-un Centru de Plasament. Din 1997 nu a mai fost vizitat de părinți sau alte rude până la gradul IV inclusiv și a fost declarat abandonat.

Aspecte legate de atașament /de cine este atașat copilul, la cine caută înțelegere, copii cu care vrea să fie împreună)

Nu prezintă un atașament deosebit față de nici o persoană din Centrul de Plasament. Este foarte atașat de fratele mai mic, cu care a fost internat în același centru de plasament.

Descrierea deprinderilor însușite de copil

de igienă corporală (se spală singur, știe să folosească accesoriile de igienă)

Da

de folosire a hainelor

Da

alimentare (mănâncă singur, știe să folosescă vesela)

Da

de folosire a aparaturii casnice

Nu

Aspecte ale dezvoltării psihomotorii:

Dezvoltarea afectiv – emoțională și psiho – motorie

dispoziție afectivă predominant veselă;

comunică bine, își exteriorizează sentimentele;

normal dezvoltat din punct de vedere psihomotor;

conformă vârstei cronologice;

Dezvoltarea intelectuală

capacitate intelectuală medie;

copilul va urma activități specifice clasei a – V – a

Comportament social

Inadaptat social datorită instituționalizării îndelungate, dar cu potențe de adaptare rapidă deoarece are o fire sociabilă.. Simte nevoia de dragoste, înțelegere, afecțiune.

Abilități, aptitudini, interese

știe să se facă plăcut când dorește;

este un copil harnic, conștiincios și docil;

Concluzii, recomandări

Copilul se pote integra fosrte ușor într-o familie de asistenți maternali, până se va găsi o familie adoptatoare (copilul și-a dat acordul de a fi înscris pe lista copiilor adoptabili).

Starea de sănătate

Actuală: bună

Spitalizări: nu a avut

Educația

Forma de învățământ frecventată în prezent

(în ce clasă, ce clase a repetat, atitudinea copilului față de școală)

va urma activități specifice clasei a – V- a

copilul are capacitate intelectuală medie;

nu îi place prea mult actul educativ (pentru că nu l-a încurajat nimeni în ceea ce privește activitatea școlară) dar perseverent;

Preferințe, aptitudini școlare și extrașcolare

copilului îi plac mult activitățile în aer liber;

îi place să se joace cu celalți copii;

sportul preferat este fotbalul;

Istoricul problemei copilului

de unde provine, mediu, cum s-a produs abandonul, încercări de prevenție, plasamente efectuate

Copilul A.A. este unul din cei doisprezece copii rezultați în urma unirii libere dintre T.Z. și A.N (starea civilă – concubinaj). Minorul a fost internat în Leagănul de copii Iași la o lună după naștere deoarece părinții mai aveau în întreținere 6 copii și nu se puteau ocupa de creșterea și îngrijirea minorului. În 1993, septembrie, copilul a fost transferat în Casa de Copii Preșcolari Hălăucești și până în prezent copilul A.A. nu a fost vizitat de părinți și nici de o altă rudă până la gradul IV inclusiv. Din acest motiv se fac demersurile necesare pentru declarearea judecătorească a abandonului copilului A.A.

Copilul și-a dat acordul pentru adopție. Până la găsirea unei familii potrivite se va plasa minorul în asistență maternală împreună cu fratele său din acelați centru de plasament.

Până în prezent minorul nu a mai beneficiat de nici un plasament în cadrul unei familii.

Genograma

Harta Eco

Legendă:

legături puternice

legături normale

legături slabe

legături foarte slabe

perioadă de adaptare

Date despre familia lărgită

Identitatea părinților

Identitatea fraților

n – neșcolarizat, C.P. – Centru de Plasament, Șc. – Școala generală, h – prezintă handicap fizic,

ab- abandonați la naștere

Date despre familia lărgită

bunicii materni: –

–

bunicii paterni: – A.M.

– A.F.

mama are : frați:

surori:

tata are: frați:

surori:

Observații:

Nu se cunosc date despre familia lărgită (bunici, unchi, mătuși, etc.). Bunicii paterni amintiți sunt cei care mai sprijină uneori familia biologică a minorului, însă nu se cunosc date despre ei.

Istoricul social al familiei

Minorul provine dintr-o failie numeroasă. Din legătura stabilă, dar de concubinaj, dintre A.N. și T.Z. (părinții minorului) au rezultat 13 copii, dintre care 5 sunt abandonați în Centre de Plasament și 8 dintre ei stau împreună cu părinții (iar dintre aceștia 1 copil prezintă handicap fizic). Conform anchetei sociale, efectuată de asistentul social (de la Fundația Bethany), toți membrii acestei familii locuiesc într-o casă din chirpici, constituită dintr-o singură cameră, fără nici un fel de mobilier, membrii familiei dorm pe jos și pe paturi improvizate; condițiile igienico – sanitare sunt aproape inexistente.

Prin derularea Programului de Sprijin PIN 2, pentru familiile vulnerabile, pentru această familie a fost aprobat un ajutor material pe timp de patru luni în valoare de 1.600.000 lei. Din prima parte de materiale primite, cei doi părinți au vândut la cetățenii din sat toate alimentele și obiectele primite cumpărându-și în schimb băutrui alcoolice.

Singura sursă de venit a familiei este alocația se stat a copiilor minori ce-i au în “îngrijire”. Cei doi părinți lucrează ocazional, cu ziua, pe la diverși cetățeni din sat, însă ceea ce consumă pe băuturi alcoolice.

Membrii familiei mai primesc sprijin de la bunicii paterni, ajutorul constând în găzduirea familei în casa prorietate personală a acestora (o casă cu două camere și bucătărie de iarnă, însă au condiții necorespunzătoare de locuit).

În societate / comunitate familia este cunoscută ca o familie de oameni săraci, fără nici un venit, cu condiții de viață foarte grele.

Matricea ciclului de viață

Relația copilului cu familia în perioada instituționalizării

După naștere copilul a stat o lună în cadrul familiei, dar datorită condițiilor neadecvate de creștere părinții l-au internat în Leagănul de copii, de aici fiind mutat mai târziu în centrul de plasament unde era internat și fratele său. Familia l-a vizitat sporadic pe copil, însă din anul 1997 părinții nu și-au mai vzitat și interesat de cei doi copii din centru.

Situația materială a familiei

locuința: o casă cu o cameră făcută din lut/chirpici;

venituri: fără venituri constante și sigure, alocațiile copiilor minori, găsesc servicii ocazionale la cetățenii din sat dar le cheltuie pe băuturi alcoolice.

proprietăți: își construiesc o casă (cea cu o cameră vor să o extindă); nu au în prorietate suprafețe de teren arabil.

Nevoi ale copilului

dezvoltarea unei relații de atașament stabile cu un adult;

nevoia copilului de a ave o copilărie (adolescență) fericită, normală;

stimularea dezvoltării cognitive și afective;

adaptarea copilului la un mediu familial sănătos;

însușirea modalităților de relaționare dintr-un mediu familial sănătos;

însușirea modului de folosire o obiectelor casnice dintr-o gospodărie.

STUDIU DE CAZ 2

Date de identificare a copilului

Nume: S

Prenume: S – D

Sexul: M

Data nașterii: 20.06.1999

Rangul nașterii: 2

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal: nerecunoscută paternitatea

Date de identificare a mamei copilului

Nume: S

Prenume: D – B

Data nașterii: F

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională: școala generală

Ocupația: elevă la școala profesională, specializarea croitorie

Venit: alocație de elev

Date de identificare a tatălui copilului

Nu se cunoaște identitatea tatălui copilului deoarece minora este concepută în urma unui act sexual forțat (viol în grup).

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați: 2 frați (unul rezultat din prima căsătorie a tatălui)

surori: o soră (rezultată din recăsătorirea mamei)

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Familia lărgită se compune din tatăl clientei și fratele bun, S.A., care este major și locuiește în alt județ al țării unde lucrează, dar cu care clienta ține legătura în mod constant prin corespondență. Nu se cunosc alte date despre familia lărgită (unchi, bunici, mătuși, etc.)

Istoricul social al cazului:

S.D., mama minore, a fost instituționalizată la vârsta de 3 luni. Familia naturală nu s-a interesat niciodată de situația ei. Rareori s-a întâlnit cu fratele său, S.A., ocrotit în Centrul de Plasament Budăi. Despre mama clientei se știe doar că este stabilită în București, este recăsătorită și are un copil de circa 4 – 5 ani. ultima dată când clienta a văzut-o pe mama sa a fost atunci când s-a pronunțat divorțul dintre părinții săi. Aceștia erau despărțiți în fapt de foarte mulți ani, clienta și fratele ei fiind rezultați din relații pasagere dar pentru că părinții nu erau divorțați copii au fost recunoscuți de tatăl lor, primind numele acestuia.

În prezent tatăl clientei trăiește în concubinaj și refuză să își sprijine fiica, dând vina pe sistemul defectuos de organizare a caselor de copii.

Nu există posibilități de reintegrare în familia de origine și nici în cea lărgită a mamei.

Genograma

Harta eco

Legendă:

legături slabe

legături puternice

legături nesemnificative

Relația mamei cu tatăl copilului

Stabilirea paternității, cu obținerea drepturilor bănești de la tatăl minorei nu se poate realiza, deoarece minora a rezultat în urma unui act sexual forțat (viol în grup). Mama copilului (minora și ea) la momentul respectiv nu a declarat la Poliție incidentul și nici la pedagoga căminului în timp util pentru a putea fi deschisă acțiunea penală.

Relația asistent social – clientă

Clienta a fost căzduită în Centrul maternal în ultimele luni de sarcină de către centrul de plasament. Asistentul social a început educarea și sprijinirea mamei pentru a dezvolta relația mamă-copil încă din această etapă. După naștere mama nu avea cunoștințele și nici responsabilitatea necesară pentru a crește un copil. În timpul orelor de pregătire și de consiliere, date în acest sens, relația asistent social – client s-a conturat, devenind una de încredere.

Mama fost sprijinită între timp să-și termine studiile începute la școala profesională de croitorie.

Relația mamă – copil

Cuplul mamă copil a necesitat o îngrijire specială având în vedere faptul că amândouă sunt minore. La început relația mamă – copil era una afectivă puternică, mama nefiind de acord nici cu avortul și nici cu plasarea copilului la un asistent maternal profesionist după naștere.

Legătura mamă – copil a devenit în timp deosebit de puternică, mama reușind să asigure un program de îngrijire, de alimentație și educație suficent de competent, sub supravegherea personalului Centrului Maternal.

Analiza câmpului de forțe

Concluzii

Mama și copilul au fost sprijiniți de Centrul Maternal până la îplinirea vârstei de 2 ani a copilului, împlinirea majoratului mamei și terminarea studiilor începute de aceasta. Externarea din centru s-a făcut în momentul în care fundația World Vision a facilitat clinetei găsirea unei locuințe și a acordat sprijinul material întreținerii acesteia. În această apartament a locuit împreună cu încă o clientă (cuplu mamă – copil) din Centru Maternal. Aceasta din urmă a avut o influență negativă asupra mamei S. S. – D., care în timp a ajuns la neglijarea copilului. Cei doi copii de 2 ani, respectiv 1 an erau lăsați singuri în apartament în timpul zilei, timp de mai multe ore. Vecinii acestui apartament s-au plâns că cele două mame aduceau seara indivizi ce nu prezentau încredere. Centrul Maternal, în aceste condiții, a fost nevoit să acționeze în favoarea copilului luându-l de lângă mamă și încredințându-l în plasament. Ulterior s-a făcut decăderea din drepturile părintești (mama se dezinteresa total de copil, practicând prostituția) și încredințarea copilului spre adopție.

Anexe