De LA Comunitate Statelor Independente LA Comunitatea Euro Asiatică
CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………………..……2
I. PRĂBUȘIREA URSS ȘI ÎNCERCĂRILE MOSCOVEI DE MENȚINERE A LEGĂTURILOR CU CELELALTE STATE FOSTE SOVIETICE …………………………4
1.1 Cauzele și etapele prăbușirii URSS……………………………………………………………………………. 4
1.2 Consecințele prăbușirii URSS………………………………………………………………..10
1.3 Încercările Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice……..20
II. DE LA COMUNITATE STATELOR INDEPENDENTE LA COMUNITATEA EURO-ASIATICĂ………..……………………………………………………………………………..25
2.1 Comunitatea Statelor Independente , caracteristica generală…… …………….……………..25
2.2 De la CSI la Uniunea Euro-asiatică …………………………………………………….….. 28
2.3 Republica Moldova, aderare la structurile internaționale create de Moscova ………………33
III. TENDINȚELE POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI UNIUNEA VAMALĂ …………………………..……………38
3.1 Tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul………………38
3.2 Republica Moldova între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană………………………….42
ÎNCHEIERE……………………………………………………………………………………..53
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………55
Întroducere
Trecerea Republicii Moldova de la o economie centralizată la economia de piață a fost un proces anevoios și de lungă durată, dobândirea independenței Republicii Moldova în urma proceselor politice care au condus la destrămarea URSS. Federația Rusă a încercat săși păstreze dominația în Republica Moldova prin diferite metode, proiecte, atât pe calea pașnică cât și cu demonstrarea forței, ca exemplu: Comunitatea Statelor Independente, Uniunea Euro-asiatică sau Uniunea Vamală. Reformele sociale și economice inițiate și promovate pe parcursul ultimilor ani dau rezultate diferite – atît pozitive, cît și negative. Scopul reformelor este, însă, prosperarea și formarea unui sistem economic, bazat pe principiile democratice ale concurenței libere între întreprinderi – mari, mijlocii, mici – indiferent de felul de proprietate și de modul de organizare a acestora.
Anul 2009 a fost acel care a schimbat orientarea politicii exterioare a Republicii Moldova, după criza politică din 2010 Republica Moldova a început negocierea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, care poate fi considerat ca sfîrșitul perioadei de tranziție și trecerea la standardele internaționale.
Respectiv, apare necesitatea unei reglementări juridice a activității economice adecvate condițiilor actuale. În același timp, pentru a se putea dezvolta, economia liberă necesită nu doar un cadru legislativ adecvat stabil, dar și resurse umane cu un înalt grad de pregătire, o procedură eficientă de soluționare a litigiilor economice în cadrul unei judecăți suple, rapide și eficiente, ce ar permite soluționarea cît mai rapidă a neînțelegerilor dintre diverși parteneri economic, fără a afecta negativ climatul comercial normal.
Actualitatea temei cercetate Alegerea temei a fost dictată de locul pe care îl poate ocupa Uniunea Vamală în dezvoltarea economiei Republicii Moldova. Riscurile și avantajele pe care le poate avea Republica Moldova, în urma aderării la una dintre cele două structuri. Unii susțin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală, alții spun că aceasta ar putea avea un impact dezastruos asupra economiei țării.
Gradul de cercetare a temei Menționăm că, de și problematica aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală concentrează o serie întreagă de lucrări de specialitate, modul de abordare este unul punctual, avînd o abordare globală și pluridisciplinară a mecanismelor și strategiilor prin care politic interpretează aderărea Republicii Moldova la Uniunea Vamală. În aceste condiții, în cadrul temei de cercetare alese ne-am propus să aprofundăm analiza aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală printr-o abordare unitară, pornind de la considerentul că un astfel de demers, este esențial în vederea atingerii performanței politicii externe în mediul actual.
Scopul și obiective temei În lucrarea data ne-am propus scopul de a analiza, consecințele, cauzele și etapele prăbușirii URSS. Încercările Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice. Tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul. Interesul științific a tezei este determinat de problemele ce apar la aplicarea prevederilor politicii externe a Republicii Moldova. Scopul menționat poate fi atins prin intermediul obiectivelor prezentei lucrări. Analizînd istoria ce reglementează crearea Uniunii Vamale, doctrina și practica națională în comparație cu și doctrina altor state, ne-am propus următoarele obiective:
– Analiza cauzelor și etapele prăbușirii URSS
– Redarea consecințelor prăbușirii URSS
– Identificarea încercărileor Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice
– Analiza comunitatății Statelor Independente , caracteristica generală
– Evoluția de la CSI la Uniunea Euro-asiatică
– Republica Moldova, aderare la structurile internaționale create de Moscova
– Tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul
– Republica Moldova între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană.
Suportul teoretic al investigației, metodele ce au fost întrebuințate în tratarea subiectului O constituie lucrările cercetătorilor autohtoni, români, ruși, germani în domeniul istoriei, relațiilor internaționale, economiei și politologiei. Menționăm cu preferință lucrările autorilor: Vladimir Tismaneanu, Eugen Hristev, Tudor Brăileanu.
În scopul realizării obiectivelor propuse, au fost utilizate legile logicii formale de interpretare a noțiunilor și fenomenelor economice și politice , precum și analiza comparativă a textelor juridice din legislația Republicii Moldova cu cele din dreptul altor țări, în special cu legislația României, Federației Ruse, Germaniei, etc.
Pentru a elabora lucrarea au fost studiate actele normative ale Republicii Moldova, actele legislative străine și practica judiciară.
Sublinierea caracterului de noutate, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării constituie: că aspectele atinse în lucrarea v-or fi utile pentru instituțiile de învățământ cu profil economic în domeniul pregătirii cadrelor, și alte persoane care, în virtutea funcției deținute aplică normele de drept. Ideile autorului pot fi utilizate la elaborarea și perfecționarea programelor de studiu, cursurilor de lecți.
Componența compartimentelor tezei Lucrarea constă din introducere, trei capitole ce cuprind opt paragrafe, încheiere, bibliografie. Primul capitol face o analică etapelor și cauzelor prăbușirii URSS. Capitolul doi face o analiză Evoluția de la CSI la Uniunea Euro-asiatică, în ultimul capitol
aflăm despre tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul, analizăm oportunitățile și riscurile de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Vamală și Uniunea Europeană.
I. Prăbușirea URSS și încercările Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice
Cauzele și etapele prăbușirii URSS
Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit. Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup al regimurilor comuniste; eșecul lor devenise de multă vreme evident, dar nimeni – nici specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și nici măcar disidenții – nu credea că ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă liberă de comunism.
Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste europene. Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe care aceasta și le subordonase după Al Doilea Război Mondial.
A doua cauză este o consecință directă a primei: eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa de legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și armonie socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului: intelectuali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul.
O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze țin de factori externi: mai întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov. Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat (prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau („so the East European conservatives bargained for everything except a liberal Soviet leader”).
Dacă Brown vine cu o explicație ce ia în considerare mai mulți factori, alți istorici au preferat să se concentreze doar pe anumite cauze. Robin Okey, spre exemplu, pune accentul pe importanța pierderii legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care arată că independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele imperialismului sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura care a umplut paharul: regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor socialiste devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost pecetluită.
Istoricul Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem. Acest proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot fi identificate și în cazul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa: mai întâi, creșterea voinței și/sau a puterii celor conduși de a contesta legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție) și, în paralel, descreșterea puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei comuniste de a mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în țările comuniste din Europa, pe parcursul anilor '80 (cu excepția, nefericită, a României): opoziția și societatea civilă se dezvoltă treptat și capătă din ce în ce mai multă putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele din urmă, cedează.
Vladimir Tismăneanu explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până și ele și-au pierdut încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu gravele probleme economice (la acest capitol, doar Cehoslovacia stătea ceva mai bine) și cu schimbările radicale de la Moscova, liderii comuniști au încetat să mai vadă în ideologia comunistă o sursă de inspirație și motivație. Odată ce și-au pierdut angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să sprijine, cu prețul reprimării violente a opoziției populare, sistemul comunist.
Criza economică ce a cuprins URSS ca și majoritatea statelor socialiste în anii '70 s-a perpetuat și în deceniul următor. Surogatele de reforma întroduse succesiv de liderii comuniști nu au avut nici un efect asupra eficientizării economiei și a detensionării relațiilor sociale. Cauza principală a nereușitei a constat în sistemul economic socialist falimentelor și în lipsa de democrație politică a modelului socialismului autoritar birocratic. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condițiile în care lumea intra în a treia revoluție industrială. Dar la fel de important a fost și rolul Occidentului în "anvergura și repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit" și din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariția fortelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică iar Kremlinul și-a pus speranțele în reformiștii care aveau în program nu distrugerea și raționalizarea mecanismelor economice și politice existente.
Mihail Gorbaciov a venit la putere, în mai 1985, după ce timp de câțiva ani (1982-1985) succesorii lui L.Brejnev n-au reușit să modifice structurile de conducere și organizare a economiei deși criza era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) a încercat să pună în practică o politică de reforme, însî s-a confruntat cu imobilismul structurilor și rezistența sistemului birocratic instaurat de Leonid Brejnev. Mihail Gorbaciov a fixat acțiunii sale o dublă direcție pe care a definit prin doua concepte: Glasnosti și Perestroika. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea sovietică din letargie printr-un limbaj și metode ale adevărului. Prin perestroika trebuia încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmarea reconcilierea socialismului cu democrația. El a încercat sa salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care sa ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale ideologice.
În primăvara anului 1989 a fost ales, la capatul unei campanii electorale animate, un Congres al deputaților poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple și câteodată chiar împotriva candidaților oficiali ai partidului. Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-și desfăsoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adapostul unei tentative de a fi înlaturat din funcția de secretar general al partidului. În fruntea armatei, a KGB-ului și la ministerul de externe au fost numiți fideli ai procesului de perestroika, concomitent cu modificarea structurilor unor organe de administrare și conducere începând cu Consiliul de Miniștrii (guvernul) pâna la conducerea unităților social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotarâre prin care s-a trecut la autonomia financiară. Letargiei Brejneviste i-a succedat schimbarea . Liberalizarea intelectuală a permis mijloacelor de informare în masa să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv "paginile albe" ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrusciov a fost reluată și dusă până la consecințele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin.
Consecințe importante a avut perestroika și în domeniul politicii externe a URSS. În această privință Mihail Gorbaciov era convins că programul perestroicii nu va putea fi realizat dacă relațiile externe ale țării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta "trebuie să ne schimbăm poziția și să propunem lumii o noua politică internațională" a scris Mihail Garbaciov . URSS-ul și-a schimbat liniile esențiale ale politicii externe. În octombrie 1998 a intervenit un acord între China si URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare și convenționale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care ofera garanții de pace.
În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu există un sistem social imuabil și a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc și în Europa de Răsărit. Declarația lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartiinic și la o economie de piață. Până în anul 1990, atât demersurile cât și acțiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotarârea pentru reforme radicale și teama că astfel de reforme vor prăbuși sistemul comunist.
Pe masura ce lupta politică între reformatori și nomenclaturiști s-a intensificat Gorbaciov a înteles ca trebuie sa meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că "însăși logica perestroicii, dificultățile din domeniul economic și social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune și proprietate, dotat cu o infrastructură modernă".
Întreaga filozofie a comunismului, așa cum existase ea de șapte decenii a suferit un declin rapid, ca rezultat al recunoașterii oficiale a eșecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei revizioniste a declanșat un proces de eliberare a naționalismului și a confruntărilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internaționalismului și progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca: Kazahstanul pentru Kazahi".
Anul 1990 a fost anul în care creșterea frământărilor pareau să ducă la punerea în discuție a Perestroicii ca urmare a resurgenței sentimentelor naționale fapt pe care Mihail Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Ulterior confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia și Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federația Rusă, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruții să nu mai fie încorporați în armata URSS.
Conștient de pericol Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o confederație pentru a evita secesiunile. Congresul delegaților poporului accepta proiectul unui referendum cu privire la apartenenta la Uniune, care ar fi trebiut sa aiba loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidențiale a cântărit foarte mult în evoluția rapidă a problemei naționale. Președintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem și ale președintelui sau și acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale și va duce la o și mai mare contradicție între puterea centrală și republici.
Economia Sovietică a continuat să-și înrăutațeascî starea. Toate reformele preconizate pâna atunci de Gorbaciov nu au reușit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiționale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Aceasta situație a generat framântări sociale și greve. Acest lucru îl va detrmina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunțau moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul și trecerea la un regim prezidențial democratic. În momentul în care Gorbaciov și-a sporit prerogativele o parte din radicalii reformiști se vor distanța și apoi îl vor părăsi. În decembrie 1990 E.Sevarnadze și-a dat demisia din funcția de ministru de externe pentru a protesta împotriva avansării către dictatura în URSS. La rândul lui B.Elțîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor presedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit sa evite dezintegrarea URSS însa imperiul era în descompunere.
Anunțarea trecerii la economia de piață și abandonarea principiului luptei de clasa au precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat sa vada atingerile aduse principiilor fundamentale ale marxismului. Îl considera pe M.Gorbaciov personal responsabil de prăbușirea regimului și destrămarea statului sovietic. Considerând ca acesta nu mai este demn de a fi șeful statului sovietic ea considera ca trebuie înlaturat. Adepții menținerii regimului comunist și a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M.Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului. Lovitura de stat se pregateste aproape pe față. Aceasta are loc efectiv pe 19 august 1991 cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii. Autorii loviturii de Stat l-au retinut pe Gorbaciov în resedința sa de vacanță de la Foros (Crimeea) si "l-au declarat incapabil să-și asume funcțiunile din motive de sănătate". Au numit în fruntea statului pe vicepreședintele URSS Ghenadi Ianaev și au organizat un "Comitet de stat pentru starea de urgență" format din miniștri conservatori (apărare, interne, economie, etc) și șeful KGB. Puciștii sperau ca populația să-i urmeze și au mizat pe fragilitatea atașamentului acestuia față de democrație. Ori, imediat după anunțarea publică a puciului președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, a făcut apel la rezistență și a cerut armetei să se alieze cu populația pentru a face să eșueze "lovitura de stat reacționară".
Rezistența condusă de B.Eltîn a descumpănit pe puciști care au fost incapabili să controleze situația. Ciocnirile dintre forțele de ordine și populația ieșitî în stradă pentru a lupta contra restaurației dominației regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciștilor care vor fi arestați, iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova și și-a reluat funcțiile. Nomenklatura care a sperat ca prin această acțiune pot să redea partidului comunist poziția sa predominantă în societate, a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat ultima lovitură regimului comunist și a împins statul sovietic spre implozie.
Ca un gest simbolic al victoriei forțelor reformatoare pe 23 august mulțimea a darâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul poliției politice secrete, și a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forță împotriva forțelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu M.Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după care a invitat Consiliul Comunist să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armata și în organismele statului. Pe 28 august 1991 Sovietul Suprem a suspendat activitățile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietica și a decis să se autodizolve. S-a ajuns la un vid instituțional după dispariția partidului comunist care deținea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesara elaborarea unei noi Constituții. Pâna la apariția acesteia trei noi instituții au condus URSS-ul:
Consiliu de Stat format din conducătorii republicilor – coordona politica externă și problemele interne comune;
Comitet interrepublican compus din reprezentanți ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea și reforma economiei;
Consiliu al reprezentanților poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituții a Uniunii.
KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991 când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii în viitor autonome:
Serviciul Central independent de servicii,
Serviciul interrepublican de contraspionaj,
Comitet de stat, pentru apararea frontierelor.
În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS.
Prăbușirea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puciul ca si în cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleași efecte dizolvante. În saptamânile care i-au urmat, toate republicile, și-au afirmat dorința desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorității republicilor a fost elaborat acordul care a dat naștere unei Comunități economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de opt republici, mai puțin țările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbadjan. În acest timp Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcțiile delegate de Statele membre, iar aceste funcții s-ar reduce la diplomație si apărare.
Cel care a dat lovitura de grație URSS-ului definitivând prabușirea ei a fost președintele Federației Ruse, Boris Elțîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu președintele Ucrainei și a Belarusului, a decis să creeze o "Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea adera și alte republici și în cadrul caruia ele își coordonau politica monetară și economică. Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au aliat la CSI curând imitate de Moldova și Armenia. Pe 17 decembrie 1991 Boris Eltîn și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale Mihail Gorbaciov și-a anunțat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoștea oficial moartea URSS. În fapt atât comunismul cât si imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de disparitie.
În opinia istoricului rus, Vasili Drojin, prăbușirea URSS drept un "act al sioniștilor", "sionișitii sunt cei care l-au eliminat fizic pe Stalin" in 1953.
În 1990 Mihail Garbaciov a primit premiul nobil pentru pace, încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice.
În anul 2005, Gorbaciov a fost răsplătit cu Premiul Point Alpha pentru ajutorul dat la reunificarea Germaniei. El a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Münster.
Consecințele prăbușirii URSS
Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu numai imperiul interior ci și pe cel exterior, întreaga comunitate a "națiunilor socialiste"care alcatuiau blocul sovietic. Noua poziție sovietică a avut un impact uriaș în Europa răsăriteană prin slabirea forțelor conservatoare în conducerile unor țări ai caror lideri respingeau pâna și ideea de reformă. Când Gorbaciov a lansat conceptele de perestroika și glasnosti țările din blocul răsăritean n-au reacțonat în aceeași manieră. Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu în România, Erich Honeker în R.D.Germană au fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele din domeniul economic însă le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii. În Ungaria și Polonia, perestroika a fost depăsită constant prin interpretare și maniera de acțiune.
Polonia a fost prima țară din Europa de răsărit unde perestroika și glasnosti-ul gorbaciovist s-a transformat într-o revoluție anticomunistă. Iesirea nonviolentă a Poloniei dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist a fost posibilă datorita existenței unor grupări atât pentru elitele de la putere cât și din opoziție, care au înțeles necesitatea compromisului. Adepții reformelor din cadrul partidului comunist polonez au reușit la plenara din decembrie 1988 – ianuarie 1989 să schimbe cursul politic al partidului de guvernământ. A fost luată hotărârea de a întroduce pluralismul politic, de a iniția un dialog cu toate forțele din societate pentru a depăși criza. În februarie 1989 liderul comunist W.Jaruzelski a inițiat un dialog cu liderul mișcării Solidaritatea și au convenit să se organizeze alegeri parlamentare în care opoziția putea dispune de 35% din locurile în Dieta iar în Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui președinte al Republicii de către cele două camere ale Parlamentului.
Dupa o campanie electorală pasionantă dominată de candidații Solidarității alegerile de la 4 si 18 iunie 1989 se vor încheia cu o strivitoare victorie a opoziției. Comuniștii au câstigat doar un singur fotoliu în Senat și numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost nevoie de ajutorul Solidarității în al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criza majoră. Cele două camere îl aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe generalul W.Jaruzelski președinte al Republicii și acesta este obligat sa încredințeze conducerea guvernului unui membru al Solidarității, Tadeusz Mazowiecki. S-a format astfel primul guvern necomunist al țării după cel de-al doilea razboi mondial.
La următorul (și ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, partidul comunist din Polonia s-a scindat, ambele formațiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de "Social-Democrat". Însa acestea la un loc nu mai aveau decât 67.000 de membri în raport cu cele mai mult de două milioane de membrii cât număra partidul comunist. Se poate spune din aceasta perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârșit printr-o discreditare totalî morală și politică.
Într-o succesiune destul de rapidă, inițierea revoluției radicale, pașnice, politice și legale spre democrație și drepturile omului a fost urmată și apoi însoțită de o remarcabilă convalescentă a economiei poloneze. În vara anului 1990 guvernul polonez a trecut la aplicarea "terapiei de șoc" o trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea piețelor, impusă de ministrul de finanțe L.Belcerowicz. Costul imediat al "terapiei de șoc" a fost suportat de populație care a fost silită să se adapteze la o ambianță cu "prețuri din Lumea Întâi și salarii din Lumea a Treia".
În decembrie 1990 generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidențiale i-au dat câștig de cauză lui Lech Walesa, după un al doilea tur de scrutin. Aceste alegeri și deznodământul lor au închis definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice. Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut un impact substanțial în întreaga regiune. Speranțele au renăscut în Ungaria și Cehoslovacia.
Abandonul comunismului în Ungaria s-a facut sub presiunea a o parte din tinerii comuniști maghiari. În mai 1988 a fost înlocuit J.Kadar din fruntea partidului comunist cu o conducere colectivă în frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost numit K. Grosz o personalitate ștearsă curând contestată și pusă în plan secund de aripa reformătoare în frunte cu Imre Pozsgay.
Ca și Gorbaciov, Pozsgay și-a menținut convingerile comuniste însă a tras o linie de demorcație clară între socialismul "uman" și totalitarismul stalinist. Nyers, specialist în problemele economice a pregătit un ansamblu de măsuri care să ducă la economia de piață în Ungaria. În octombrie 1989 partidul comunist a hotarât să-și schimbe denumirea în Partidul Socialist Maghiar, renunțând la ideologia lui bolșevică.
În anii 1988-1989, în Ungaria au aparut câteva partide politice importante: Federația Tinerilor Democrați (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianta Democraților Liberi; Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Creștin Democrat etc. Acestea au organizat, în vara anului 1989 discuții cu guvernul și s-a ajuns la înțelegerea cu privire la organizarea de alegeri în 1990. În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria câștigate de Forumul Democratic și astfel comuniștii au fost răsturnați de la putere prin voința societății. Acesta s-a pronunțat pentru construirea unui stat de drept, autoconducere democratică, privatizarea întreprinderilor falimentare și pentru trecerea mai rapidă la economia de piață. Liderul Forumului Democratic, J.Antall a devenit prim-ministru și a format un guvern de coaliție în care au mai intrat Partidul Independent al Micilor Proprietari. În august a fost ales președinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al Alianței Democraților Liberi. Astfel în Ungaria s-a pus capăt dictaturii comuniste. Reformele economice promovate în anii '70-'80 au pregătit, în mare măsură trecerea accelerată la economia de piață. Din primele luni ale anului 1990 statul a sistat investițiile în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.
În Cehoslovacia prăbușirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii și opinia publică au denumit "revoluția de catifea". Radicalizarea opoziției față de regimul comunist a devenit vizibilă încă din ianuarie 1989 când au fost organizate demonstrații pentru comemorarea liderului studențesc Jan Palach, care își dăduse foc, în semn de protest, cu douăzeci de ani în urmă. În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V.Havel, au redactat un memoriu intitulat – Doar câteva propoziții – prin care cereau democratizarea imediată a țării.
În tot timpul verii anului 1989 demonstrațiile din piețele și de pe străzile orașelor din Ceho-Slovacia au continuat. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit intervenția în forță a poliției la 17 noiembrie 1989, pentru a înlătura o manifestație a studențească neviolentă. Grevele și mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989 conducerea comunistă a demisionat în bloc însă schimbările cosmetice n-au convins pe nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iar în Piata Wenceslav,ca să-i asculte pe Vaklav Havel si Alexandru Dubcek denunțând încercările neostaliniștilor de a ramâne la putere. În zilele următoare opoziția s-a cristalizat în două alianțe: Forumul Civic la Praga și Publicul Slovac Împotriva Violenței la Bratislava. Într-un document elaborat de Forumul Civic se insista pe sepărarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piață fără intervenție birocratică.
Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică și a obligat guvernul să accepte cererile opoziției. La 29 noiembrie Adunarea Federală a abolit prevederea constituțională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate. După două remanieri sub presiunea străzii s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliție guvernamentală cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie fondatorul Forumului Civic a fost ales președinte al Cehoslovaciei.
La 4 decembrie 1989 la Moscova a avut loc o întâlnire a Pactului de la Varșovia. Kremlinul a recunoscut oficial că invadarea Cehoslovaciei în august 1968, a fost ilegală și a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumina verde forțelor revoluționare pentru a înlocui comunismul nu numai în Cehoslovacia ci și în celelalte țări satelit.
Prăbușirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecință logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar mai ales ca urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profunda criză de sistem. În ciuda marșurilor și mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comuniști est-germani în frunte cu Erich Honecker nemulțumirea față de regim creștea, începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea. În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu forțele de ordine. Liderul comuniștilor est-germani a respins mișcarea de reformă inițiată de M.Gorbaciov subliniind pe de o parte diferențele de situație dintre URSS și RDG iar pe de altă imposibila corelație dintre liberalizarea sistemului și reușita economică. Pentru a scăpa de presiunea lui M.Gorbaciov, Honecker a adoptat tactica "pașilor mărunți". Aceasta nu mai era adecvată în împrejurările descătușării energiilor unor societăți ținute, decenii în șir, sub presiuni și teroare. Ca și Cehoslovacia, liderii est-germani și-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai ca nu mai agreau folosirea violenței pentru înnăbuțirea nemulțumirilor ci chiar o descurajau, ei vor trebui să sacrifice pe duri și să promită lansarea imediată a unor reforme generale. La 18 octombrie 1989, la doar câteva zile după "sărbatorirea celei de-a 40-a aniversari a crearii R.D.G" CC al P.S.Unit German l-a eliberat din funcție pe Erich Honecker și l-a ales pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri libere și la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la dispariția regimului comunist și la RDG ca stat. În aceastî privință un jurnalist vest-german scria: "Doar socialismul prusac sprijina pretenția Berlinului de Est la un stat separat. Renun/ând la aceasta, nu mai exista nici o rațiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Sa permitem astăzi alegeri libere și mâine vom putea la fel de bine să sărbatorim unirea cu Germania de Vest.
La sfârsitul lunii octombrie si începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau, în principalele orase est-germane, legalizarea miscarilor de opozitie, separarea puterilor între stat si partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere si desfintarea STASI. La 7 noiembrie 1989 întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie "Zidul Berlinului" – expresia materiala a razboiului rece , a fost darâmat. În fata unei impresionante multimi de est si vest-berlinezi, adunate la primaria Berlinului de Vest, cancelarul H.Kohl a afirmat: "Vreau sa le spun tuturor celor din Republica Democrata Germana: suntem cu voi, suntem si ramânem o singura natiune. Suntem un singur popor".
La jumătatea lunii noiembrie 1989 un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul Socialismului Democratic și l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moștenirea stalinistă și să se angajeze spre valorile pluralismului și a democratței. Nemulțumirea populației era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germana a căpătat o dimensiune națională, partidele de opoziție fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est "comunismul s-a prăbușit jalnic și neplâns de nimeni".
În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor Jivkov a reusit, prin manevre abile sa lase impresia ca va imita politica de reforme initiata de Mihail Gorbaciov. În vara anului 1987 a declarat ca atotputernicia unui singur partid va lua sfârsit si ca este nevoie de "un model nou al socialismului" de reforme economice si administrativ-teritoriale. Printr-o rezolutie a Biroului Politic a partidului comunist au fost îndepartate portretele lui T.Jivkov din locurile publice.
În 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Deși liderii acestuia au fost arestați sau exilați în primavara anului 1989 grupul a căpătat o audiență mai mare, din el desprinzându-se un sindicat independent și alte nouă organizații dizidente. În vara anului 1989 situația din Bulgaria s-a înrăutățit și poziția liderului comunist bulgar este în pericol sub presiunea populației nemulțumite. Pe 10 noiembrie 1989 Tudor Jivkov a fost înlocuit cu un grup de "aparatnici" în frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de Moscova, a anunțat începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, "o țară modernă, democrată și de drept".
Dupa căderea lui T.Jivkov la Sofia și alte orașe au avut loc mari demonstrații de stradă, în care se cerea înlaturarea dictaturii și trecerea la un sistem multipartidic. La 13 decembrie 1989 C.C al partidului comunist a hotarât să-l elimine din rândurile sale pe T.Jivkov iar în ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul comunist din Bulgaria și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărțire simbolică de dogmele leniniste.
La începutul anilor '90 Albania rămasese singura "pepinieră" a stalinismului în Europa. Deși Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului și a partidului comunist lui E.Hodja în același an în care M.Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reforma a regimului, considerând-o nerelevantă pentru Albania. Forțată de împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri, în ianuarie 1990 s-a hotarât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură, și în ceea ce privește drepturile omului. A permis cetățenilor să călătorească în afară și s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relațiile diplomatice cu Moscova, Bonul și capitalele est-europene, ieșind, astfel, din autoizolare.
Conducerea albaneză a renunțat la stalinism, însă nu și la marxism-leninism și a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice și ziarele de opoziție, s-au impus în societate rapid. Lider al opoziției a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere se desfăsoară în primăvara anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coaliție care-i cuprindea și pe comuniștii botezați acum socialisti.
În România, spre deosebire de alte țări ale blocului sovietic comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă violentă. Lipsa unei opoziții reale în interiorul partidului comunist a făcut ca în România să nu poată avea loc o tranziție pașnică de la comunism la democrație.
După venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, Nicolae Ceaușescu a început să fie tot mai izolat în plan extern. După schimbările de politică externă de la Moscova și adoptarea unui alt comportament al Kremlinului față de țările din blocul răsăritean, politica de autonomie și poziția de rebel pe care statul român o avea față de URSS n-au mai impresionat Occidentul și acest lucru a început sș se simta. În 1988 clauza națiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor și a încălcării tot mai mult a drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută a denunțat clauza, înainte de publicarea oficială a hotarârii SUA și fără să informeze conducerea partidului sau pe primul ministru.
Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceaușescu acționa în sistemul relațiilor internaționale la sfârșitul deceniului nouă a fost și poziția sa în cadrul țărilor socialiste. La jumatatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la tratatul de la Varșovia, liderul comunist de la București a condamnat "rapida alunecare a socialismului din toate țările europene, pe panta prăbușirii și a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia".
Pe plan intern, cu cât situația populației se înrăutațea cu atât mai mult creștea poziția fermă de singur apărător al socialismului pe care o afișa Partidul Comunist din România. Toată toamna anului 1989 s-au desfășurat ședinte la nivel central "cu factorii de răspundere" din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru strângerea rândurilor.
Scrisoarea adresată, la începutul lui martie 1989, de șase foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din România lui Nicolae Ceaușescu n-a avut nici un ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schitată vreo idee de reformă, o ameliorare în privința libertăților cetățenești, a nivelului de trai. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi și mari obiective industriale, etc.
Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidența de absența delegațiilor partidelor "frățesti" din Ungaria, Italia și spre surprinderea comuniștilor de la București, din RDG. "Cu mai puțin de două luni în urmă, Germania Răsăriteană fusese susținatorul cel mai apropiat a lui Ceaușescu în refuzul lui hotărât de a accepta reforme, Între timp echipa E.Honecker fusese debarcată și Germania de Est luase drumul reformelor.
Revoluția româna a izbucnit la Timișoara, scânteia a fost aprinsă de pastorul reformat al Bisericii calviniste L.Tokes și o parte din majoritatea etnica maghiară. Actul de nesupunere civică al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulțumiților din Timișoara care a fost reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forțele de securitate. Nicolae Ceaușescu n-a fost dispus să urmeze modelul est-german de a se abține de la utilizarea forței și va folosi orice mijloc pentru a ramâne la putere.
La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timișoreni au organizat proteste pașnice în curțile fabricilor, iar la 20 decembrie, s-au revărsat pe străzi ăi au pus efectiv capăt stăpânirii regimului comunist în oraș. Mulțimea a proclamat Timișoara oraș liber, iar aceasta s-a întâmplat cu doua zile ca Nicolae Ceaușescu să fugă din București. Sfidând gravitatea situației, Ceaușescu a făcut o scurtă vizită în Iran. La întoarcere a făcut o cascadă de greșeli care au grăbit sfârșitul regimului comunist. Necunoscând starea de spirit din țară și crezând ca se bucură de asentimentul populației, a condamnat pe manifestanții timișoreni, calificând demonstrațiile drept"fasciste", iar pe participanții la aceasta drept "huligani"inspirați de iredentismul maghiar. Greșelile au culminat cu organizarea unui miting de sprijin în dimineata zilei de 21 decembrie. A fost momentul în care mulțimea a rupt "bariera psihologică" și a condamnat politica regimului comunist. Ceaușescu a fost huiduit. După spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanți au ramas în Piața Universității ridicând o baricadă. Forțele de securitate și miliție, sprijinite de unități ale armatei au încercat să spargă baricada și să împraștie pe demonstranți. Acest lucru a fost reușit după miezul nopții după ce în rândul manifestanților au căzut morți și răniți. A două zi, mulțimea s-a adunat din nou în Piața Universității. Sub presiunea mulțimii Nicolae Ceaușescu și cu o parte din apropiații săi au parăsit sediul C.C al P.C din România la bordul unui elicopter. În cele din urmă cuplul dictatorial a fost capturat și ținut într-o unitate militară din Târgoviște. Un tribunal improvizat a acuzat pe soții Ceaușescu de genocid și subminarea economiei naționale, și executați "în ziua de Crăciun a anului 1989".
În aceeași zi s-a format Frontul Salvării naționale care a ales în fruntea sa pe Ion Iliescu, un opozant al cuplului Ceaușescu iar pe un tânar profesor de la Politehnica, Petre Roman, ca prim ministru. România a încetat sa mai fie o democratie populară după dispariția partidului comunist iar partidele istorice au fost reânfi/tate. A început drumul de tranziție spre o societate democratică.
Ucraina, Belarus și Republica Moldova sunt acele foste republici sovietice pentru care independența a fost mai mult îndurată decât savurată. Ucraina și Moldova în anii 1990 s-au confruntat cu o criză economică, când PIB-ul a scăzut cu mai mult de jumătate. În aceste trei țări s-au înregistrat cele mai slabe performanțe economice, numărul populației și speranța de viață au scăzut cu mai mult de 10%”.
La Chișinău situația a fost stabilă, conducerea republicii reușind să mențină un anumit calm. La 20 august 1991, Televiziunea și Casa Radioului de la Chișinău au fost luate sub pază de oamenii care optau pentru democrație, iar președintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova. La 21 august 1991 a fost adoptată Declarația Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acțiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranității republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”. În această declarație, organul legislativ îi îndemna pe soldații și ofițerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acțiuni ce contravin normelor constituționale și să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului și a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetățenii Republicii Moldova erau chemați să respingă calea violenței și a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.
Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chișinău adoptă Hotărârea cu privire la situația din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaște că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcția de președinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacționară, și aprobă Declarația Parlamentului Republicii Moldova privind situația din U.R.S.S. De asemenea, se propune deputaților poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, președinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziției și rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991. În hotărâre se cere organelor republicane și locale ale puterii de stat și administrației de stat să se conducă cu strictețe în activitatea lor de legislația republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne și Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale așa-zisului „comitet de stat pentru starea excepțională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor și să le tragă la răspundere conform legii.
La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reședința din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcția de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S. Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă Hotărârea cu privire la Partidul Comunist din Moldova, prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii și se naționalizează întreaga avere a PCM”. În aceeași zi M. Snegur, președintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării și președintele U.R.S.S., și al lui B. Elțin, președintele RSFSR, în problema acțiunilor liderilor separatiști din autoproclamatele republici nistreană și găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ș.a.) și a susținerii lor de către I. Morozov, șeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa. În telegramă se menționa că liderii separatiști din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 și comitetul criminal și continuă să acționeze în spiritul stării excepționale, încurajați de trupele Regiunii Militare Odesa. În această situație M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispozițiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menționați.
După evenimentele de la Moscova a urmat valul declarațiilor de independență ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan și Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-și independența Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.
Parlamentul Republicii Moldova, prin vot nominal, aprobă Declarația de independență și adoptă imnul național „Deșteaptă-te, române!”.
Republica Moldova devine un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale.
Din momentul adoptării Declarației de independență, Republica Moldova capătă statutul de subiect de drept internațional și înaintează către ONU și OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizații, asumându-și disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă. La 3 septembrie 1991 are loc stabilirea frontierei de stat a Republicii Moldova și este semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice. Astfel, la momentul declarării independenței Republica Moldova cuprindea o suprafață de 33.700 km2, avea o populație de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural și era organizată administrativ în 40 de raioane. La finele anului 1991, conform datelor Raportului dezvoltării umane al ONU, Republica Moldova se plasa pe locul 64 în lume.
România este prima țară care recunoaște independența Republicii Moldova și acest lucru se întâmplă la 3 septembrie 1991. Federația Rusă a recunoscut independența statului moldovenesc în decembrie 1991. În august 1991 s-au stabilit și relații diplomatice între România și Republica Moldova. La început a funcționat un consulat cu sediul la Iași, iar la 24 ianuarie 1992 a fost deschisă Ambasada Republicii Moldova la București.
La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidențiale în Republica Moldova, la care au participat 92% din electorat, dintre care 67,49% au votat pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul președinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. În aceeași zi, președinții Rusiei, Bielorusiei și Ucrainei – B. Elțin, St. Șușkevici și, respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezhskaja Puscha, acordul de înființare a Comunității Statelor Independente și au proclamat încetarea existenței U.R.S.S. În acest context, Mihail Gorbaciov demisionează din funcția de președinte al U.R.S.S., devenind astfel primul și ultimul președinte al U.R.S.S.
Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic și în detașarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realitățile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale. Inițiativa celor trei președinți de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declarației, Protocolului și Convenției cu privire la CSI. Pe lângă Rusia, Belarus și Ucraina, au mai aderat încă opt state, devenite între timp independente. Din numele țării, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizație, al cărei scop era menținerea legăturilor economice între fostele republici sovietice și dezvoltarea cooperării dintre ele.
Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape două decenii, dar întrebarea sociologului Dan Dungaciu, pusă acum un an, rămâne a fi actuală pentru societatea moldovenească – „Poți scoate R.M. din U.R.S.S., dar cum scoți U.R.S.S. din R.M.?”. Republica Moldova se mai confruntă cu un șir de probleme care își au originile în perioada regimului totalitar comunist și care nu sunt atât de ușor de depășit.
Încercările Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice
După destrămarea URSS, rușii au întreprins nu mai puțin de cinci operațiuni în statele vecine, foste sovietice, care au dus la formarea unor regiuni independente, nerecunoscute de majoritatea țărilor.
Osetia de Sud Osetii, un popor iranian, desprins din triburile sarmate, au migrat spre Kartli, în Georgia de astăzi, începând cu secolul al XVII-lea. După Revoluția din Octombrie, zona cunoscută astăzi ca Osetia de Sud a fost integrată în Republica Democrată Georgiană, nou formată. După mai multe rebeliuni din partea osetilor, care doreau autonomie, înnăbușite de autorități, Armata Roșie a invadat Georgia, în 1921, a înlăturat conducerea statului și a înființat Republica Socialistă Sovietică Georgiană și Oblastul Autonom al Osetiei de Sud, în cadrul acesteia. În 1990, politicienii oseti au cerut să primească statutul de republică autonomă în cadrul URSS, la fel ca Georgia. Refuzul autorităților de la Tbilisi a dus la un război între cele două părți, în 1991-92. Trupele rusești de menținere a păcii au intervenit, în 1992, și au rămas cantonate în zonă și după încheierea conflictului, relatează Huffington Post. În 2008, ca urmare a escaladării tensiunilor și a unor atacuri din partea separatiștilor oseti, trupele georgiene au lansat o ofensivă militară asupra regiunii. Armata rusă a răspuns invadând Georgia, sub pretextul protejării etnicilor oseti, fapt care a dus la moartea a sute de persoane, majoritatea civili, și la strămutarea a aproape două sute de mii de oameni. Conflictul, un dezastru din punct de vedere umanitar și diplomatic, s-a încheiat după cinci zile, sub presiunea internațională, cu recunoașterea independeței Osetiei de Sud de către Moscova.
Statut – Republică autonomă Osetia de Sud este recunoscută doar de Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru, dintre membrii ONU. Abhazia, Nagorno-Karabah și Transnistria susțin și ele independența oseților, însă acestea au, la rândul lor, probleme cu recunoașterea internațională.
Abhazia La fel ca și osetii, abhazii sunt un grup etnic care trăiește pe teritoriul Georgiei și care s-a aflat, mai mereu, în conflict cu autoritățile. După Revoluția din Octombrie, Abhazia a fost integrată în Republica Democrată Georgiană, situație care s-a schimbat după invazia rusă, din 1921. Zece ani mai târziu, în 1931, Stalin a decis înființarea Republicii Socialiste Sovietice Abhaze, în cadrul RSS Georgiene, statut pe care și l-a păstrat până în 1991. Tensiunile etnice au escaladat spre finalul anilor '80, odată cu începerea destrămării URSS. În timp ce georgienii făceau pași spre obținerea independeței, abhazii se împotriveau ideii, temându-se că această situație va duce la eliminarea autonomiei de care se bucurau, și voiau menținerea Uniunii Sovietice și schimbarea statutului republicii. Georgia și-a obținut independența și a decis revenirea la Constituția din 1921, iar abhazii au decis separarea, fapt care a dus la un conflict militar. La fel ca și în cazul Osetiei de Sud, trupele de menținere a păcii rusești au intervenit și au rămas în zonă și după încheierea confruntărilor. În 2008, în timpul războiului ruso-georgian, trupele separatise abhaze au lansat atacuri asupra militarilor georgieni. Sprijinul Moscovei nu a întârziat să apară, 9.000 de soldați alăturându-se trupelor deja cantonate în regiune. La fel ca și în cazul Osetiei de Sud, războiul s-a încheiat la presiunea internațională, cu recunoașterea independeței Abhaziei de către Moscova.
Statut – Abhazia este recunoscută doar de patru state membre ONU, Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru. Tuvalu și Vanuatu au hotărât, inițial, recunoașterea republicii, dar și-au schimbat decizia ulterior. Osetia de Sud, Nagorno-Karabah și Transnistria susțin și ele independența Abhaziei.
Transnistria Transnistria, teritoriul aflat în Republica Moldova de azi, între râul Nistru și granița cu Ucraina, a aparținut, pe rând, Marelui Ducat al Lituaniei, Principatului Moldovei și Imperiului Rus și a devenit o entitate politică autonomă abia în 1924, atunci când, împreună cu o zonă din Ucraina de astăzi, a devenit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. După 1940, acestora li s-au adăugat și Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, sub controlul României până atunci, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. La sfârșitul anilor '80, pe fondul destrămării iminente a URSS, tensiunile de ordin etnic au escaladat, populația de origine română cerând adoptarea alfabetului latin, a tricolorului românesc și a recunoașterii identității comune a românilor și a moldovenilor. Locuitorii din Transnistria, majoritar ruși și ucraineni doreau separarea de Moldova și, în 1990, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană, fapt care a dus la declanșarea unui conflict armat. Separatiștii, sprijiniți de Armata a XIV-a de gardă sovietică, au reușit să reziste, obținând independența de facto. Trupele de menținere a păcii rusești nu au părăsit regiunea, nici până în prezent.
Statut – Deși trupele rusești sunt încă în zonă, ajutând la menținerea independeței, și mai mult de 90% din populație dorește alipirea la Rusia, Transnistria nu este recunoscută oficial de niciun stat membru ONU. Singurele țări care au decis recunoașterea Transnistriei sunt Abhazia, Nagorno-Karbah și Osetia de Sud.
Nagorno-Karabah Nagorno-Karabah este o regiune muntoasă aflată în sud-vestul Azerbaidjanului, locuită, în principal, de armeni. Din 1923, autoritățile sovietice au decis înființarea Regiunii Autonome Karabah, în cadrul RSS Azerbaidjane, stârnind nemulțumirea populației și punând bazele unui conflict etnic, care nu avea să se stingă niciodată. În 1988, armenii au început să organizeze manifestații de alipire la RSS Armenească, iar aceasta a votat anexarea regiunii, un an mai târziu. Drept răspuns, RSS Azerbaidjană a decis desființarea Regiunii Autonome Karabah și preluarea controlului zonei, fapt care a dus la un conflict militar. Populația, susținută de Armenia, și autoritățile din Azerbaidjan s-au luptat pentru a decide soarta zonei, iar confruntările au devenit din ce în ce mai violente, pe fondul destramării URSS. Rusia s-a implicat, idirect, în conflict, de partea separatiștilor, susținând, oficial, Armenia, dar a înarmat ambele părți și a sprijinit continuarea ostilităților. Un armistițiu semnat în 1994, sub supravegherea Rusiei, a încheiat, oficial, luptele, deși conflictul continuă și în prezent.
Statut – Republica Nagorno-Karabah nu este recunoscută de niciun stat membru ONU, nici măcar de Rusia ori Armenia. Singurele țări care susțin independența zonei sunt Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria.
Crimeea Aflată mai multe secole sub influența greacă și romană, peninsula Crimeea a devenit, în 1443, hanat al tătarilor, iar ulterior a intrat sub protectoratul Imperiului Otoman. Anexată de Imperiul rus în 1783, în timpul domniei împărătesei Ecaterina cea Mare, Crimeea a rămas în componența Rusiei până în 1954, când a fost transferată Ucrainei de liderul sovietic Nikita Hrușciov. După destrămarea URSS, populația a votat alipirea regiunii la Ucraina și acordarea unui grad de autonomie, deși procentul scăzut al voturilor pentru, 54%, demonstrează diversitatea etnică din zonă. Tensiunile au fost sporite și de faptul că baza principală a Flotei Mării Negre rusești a rămas la Sevastopol și după destrămarea URSS. La începutul anului 2014, în timpul crizei din Ucraina, Parlamentul din Crimeea a adoptat o hotărâre prin care declara unilateral independența regiunii, menționând situația din Kosovo, ca precedent. Peste doar cinci zile, în cadrul unui referendum, 96.77% dintre votanți au decis în favoarea independenței și a alipirii la Rusia. Ulterior, pe 18 martie, Federația Rusă a acordat statutul de subiect federal Republicii Crimeea și de oraș federal Sevastopolului. Autoritățile de la Moscova au anunțat introducerea rublei ca monedă oficială și înființarea unui nou minister care să se ocupe cu integrarea noii republici, dar și că cei care vor să viziteze zona vor avea nevoie de viză pentru Federația Rusă. În aprilie 2014, Parlamentul ucrainean a declarat Crimeea și Sevastopolul ca fiind zone ocupate.
Statut – Crimea nu este recunoscută ca facând parte din Rusia de marea majoritate a statelor membre ONU. La Adunarea Generală a Națiunilor Unite, din luna martie, singurele unsprezece state care s-au opus rezoluției de invalidare a referendumului și menținere a integrității teritoriale a Ucrainei au fost Rusia, Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Venezuela și Zimbabwe, în timp ce o sută de state au votat pentru.
O altă încercare a Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice este Comunitatea Statelor Independente (CSI). Comunitatea Statelor Independente a fost înființată la 8 decembrie 1991, de către liderii Republicii Belarus, Federației Ruse și Ucrainei, care au semnat Acordul privind înființarea acesteia. Două săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie, 1991 la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepția statelor baltice și a Georgiei, care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat Protocolul la Acord în care au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kîrgîzstan, Republica Moldova, Federația Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Ucraina pe bază de drepturi egale înființeaza Comunitatea Statelor Independente.
La data de 18 noiembrie 2011 președinții din Belarus, Kazahstan și Rusia au semnat un acord, stabilind un obiectiv de instituire a Uniunii Eurasia până în 2015, se consideră fiind ideea președintelui Federației Ruse, care cuprinde un număr de state, care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică.
II. DE LA COMUNITATE STATELOR INDEPENDENTE LA COMUNITATEA EUROASIATICĂ
2.1 Comunitatea Statelor Independente , caracteristica generală
CSI a fost intemeiată ăn baza Acordului privind crearea Comunității Statelor Independente la Minsk, in anul 1991 de către reprezentanții a trei foste republici URSS – Republica Belarus, Republica Federală Rusă și Ucraina.
Scopurile CSI sunt:
– dezvoltarea colaborării la egal a popoarelor și statelor în domeniul politic, economic, de cultură, educație, ocrotirii sanătății, protecției mediului inconjurător, științei, comerțului, în sfera umanitară, etc.;
– contribuirea schimbului informa/ional reciproc;
– respectarea strictă și conștiincioasă a obligațiunilor reciproce.
Comunitatea Statelor Independente (CSI) este o alianță formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia. Crearea CSI a declanșat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice.
Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kargazstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.
CSI impreună cu China și SUA detin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei, aceasta inscriindu-se între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume.
Organele de bază ale CSI sunt: Consiliul Șefilor de Stat al Comunității; Consiliul Șefilor de Guverne; Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe; Consiliul Miniștrilor Apărării; Adunarea Parlamentară a țărilor-membre a CSI; Curtea de Justiție a CSI; Secretariatul executiv al CSI (din 1999 – Comitetul executiv al CSI).
In afara de acestea, există mai mult de 70 de instituții care sunt menite să favorizeze interacțiunea multilaterală între statele membre și realizarea acordurilor în diverse domeniii ale economiei, științei, sferei umanitare, sferei militare.
Principalele cauze de formare au fost criza puterii, caderea economică, dorința oamenilor de a avea libertate, dar și imposibilitatea regimului dictatorial de a asigura populația cu strictul necesar bunului trai care au determinat practic, incapacitatea conducerii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de a menține existența unui stat unitar, asigurându-i continuitatea socio-economică viabilă la nivel global.
Acordul cu privire la crearea Comunității Statelor Independente (CSI) a fost semnat la data de 8 decembrie 1991, in resedința prezidentială Visculi din Belarus, de către șefii republicilor unionale Belarus, Federația Rusă și Ucraina, urmând ca prin acest acord să iși inceteaze activitatea de drept – URSS. La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, în Kazahstan a fost semnat Protocolul referitor la Acordul cu privire la crearea Comunității Statelor Independente din 08.12.1991, de către următoarele state independente: Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kargastan, Republica Moldova, Federația Rusă, Republica Tadjikistan, Republica Uzbekistan, Turkmenistan și Ucraina. Acordul privind crearea CSI și Protocolul la acest acord au intrat în vigoare pentru fiecare țară în parte din momentul ratificării. Se admitea ca în momentul ratificării sa se facă anumite mențiuni care vor fi luate în considerare pe viitor, la semnarea acordurilor din cadrul Comunității.
Țările sus numite au semnat Declarația de la Alma-Ata, în care se menționa:
Colaborarea membrilor Comunității va fi efectuată pe principiul de egalitate prin instituțiile de coordonare, formate în baza principiului de paritate și va funcționa în baza acordurilor între membrii Comunității, care nu este nici stat și nici instituție suprastatală.
CSI este deschisă aderării tuturor țărilor fostei URSS și de asemenea pentru alte state, care urmăresc aceleați scopuri și principii.
Țările membre ale Comunității se obligă să respecte cu strictețe principiile Declarației de la Alma-Ata.
În cadrul Acordului cu privire la crearea Comunitatii Statelor Independente sunt indicate sfera activității lor comune, promovate în baza egalității în drepturi prin intermediul instituțiilor comune coordonatoare ale Comunității, acestea fiind:
coordonarea activității de politică externă;
colaborarea în domeniul formării și dezvoltării spațiului economic comun;
colaborarea în domeniul dezvoltării rețelelor de transporturi și comunicații;
colaborarea în domeniul ocrotirii mediului inconjurător;
problemele politicii de migrație;
lupta contra crimei organizate.
Țările membre garantează transparența frontierelor, libertatea deplasării cetățenilor și a transmiterii informației șn cadrul Comunității.
Odată cu semnarea Acordului privind inființarea CSI, organele fostei URSS iși incetează activitatea pe intregul teritoriu al tuturor republicilor unionale.
Dorind perfecționarea mecanismului de colaborare în cadrul Comunității, țările membre au hotarat adoptarea Statutului CSI, care a fost semnat la 22 ianuarie 1993, la Minsk.
Conform statutului, Comunitatea nu este un stat și nu posedă imputerniciri supranaționale. Organul suprem al Comunității este Consiliului șefilor de stat. Hotărârile Consiliului șefilor de stat și ale Consiliului șefilor de Parlament se iau prin consens. Orice țară poate să-și declare neinteresarea sa in orice problemă, și aceasta nu trebuie privită ca un obstacol în luarea hotărîrilor.
Scopurile Comunității sunt:
• înfăptuirea colaborării în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural etc;
• dezvoltarea multilaterală și echilibrată economic ăi social a statelor membre în cadrul spațiului economic comun, cooperarea și integrarea interstatală;
• asigurarea drepturilor și principiile libertății omului în concordanța cu principiile și normele general acceptate ale dreptului internațional și ale documentelor OSCE;
• colaborarea între statele membre etc.
Cât privește retragerea din CSI, articolul 9 din Statut precizează ca orice parte contractantă are dreptul de a se retrage din Statut (Comunitate), atunci când dorește acest lucru, cu condiția să inștiințeze în scris despre aceasta, Depozitarul Statutului (Arhiva). Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea a 12 luni de la depunerea ei. În ce privește angajamentele luate față de celelalte state ale CSI în perioada de membru, se vor duce la bun sfîrsit.
Relațiile interstatale între țările membre în cadrul Comunității se desfășoarî în baza acordurilor bilaterale și multilaterale în diferite ramuri, cu respectarea scopului și principiilor.
Țările CSI au hotărăsc să formeze o Uniune Economică pentru accelerarea reformelor economice și ridicarea nivelului de trai și care să asigure libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și a forței de muncă, precum și o politică monetară, financiară, bugetară, fiscală, a preturilor, economica, vamala si valutara comuna, o legislatie economica armonizata, si realizarea unei baze statistice comune.
Aceasta Uniune a fost creată în baza participării de bună voie, cu respectarea suveranității, integrității teritoriale, egalității în drepturi, precum și respectarea reciprocă a Părților.
Ideea creîrii Uniunii Economice în cadrul CSI a fost adoptată prin Hotarârea privind măsurile de creare a Uniunii Economice ale țărilor membre ale CSI, la 14 mai 1993, în care se menționează că Comitetul Consultativ-coordonator trebuie să elaboreze proiectul Tratatului privind crearea Uniunii Economice și toate Acordurile necesare pentru punerea în funcțiune a Tratatului.
Relațiile economice dintre țări se reglementează prin Tratatul cu privire la crearea Uniunii Economice, prin acorduri bilaterale și multilaterale, prin normele dreptului internațional și legislația națională. În cazul în care Tratatul stabilește alte norme și reguli decît cele prevăzute de legislația natională, se vor aplica regulile și normele dreptului internațional și ale Tratatului.
2.2 De la CSI la Uniunea Euro-asiatică
Acordul de instituire a Comunitatii Economice Euro-Asiatice a fost semnat la Astana (Kazahstan), la 10 octombrie 2000. Membrii CEEA sunt Federația Rusă, Belarusi, Kazahstan, Kîrgîzstan și Tadjikistan. La 5 aprilie 2002 Republicii Moldova i-a fost acordat, ca și Ukrainei, statutul de observator. CEEA este succesoarea Uniunii Vamale Euroasiatice, care a fost creata de aceleași state membre, dar care n-a devenit funcționala din cauza divergențelor existente între membrii constituanți.
In declarația șefilor celor cinci state membre ale CEEA sunt formulate următoarele obiective :
a) in domeniul comerțului extern și al politicii vamale:
– finalizarea elaborării regimului de comerț liber, crearea unui singur tarif vamal și a unui sistem unic de măsuri de reglementări netarifare;
– întroducerea unui sistem coordonat de regimuri preferențiale;
– stabilirea unor reglementări comune de comerț cu bunuri și servicii și de acces al lor pe piețele interne;
– elaborarea unei poziții coordonate a statelor-membre în relațiile cu OMC și alte organizații economice internaționale;
– întroducerea unui regulament unic de reglementare valutară și control valutar;
– crearea unui mecanism eficient de funcționare a relațiilor de achitare și de plată;
– crearea unui sistem unificat de reglementare valutară, in cadrul căruia funcționează reglementări unificate de proceduri vamale și control vamal, se aplică regimuri vamale unice;
– asigurarea securității economice la frontierele externe ale Comunității,combaterea contrabandei și a altor feluri de incălcări vamale;
– consolidarea și amenajarea frontierelor externe ale Comunității.
b) în domeniul politicii economice:
– promovarea reformei structurale coordonate a economiilor;
– elaborarea și realizarea programelor comune ale dezvoltîrii social-economice;
– crearea unui sistem comun de plați;
– asigurarea interacțiunii sistemelor financiar-valutare;
– crearea condițiilor egale pentru activitatea de producere și de antreprenoriat;
– crearea pieței comune a serviciilor de transport și a sistemului unic de transport;
– crearea pieței comune energetice;
– efectuarea cercetărilor și elaborărilor comune în domeniile prioritare ale științei și tehnologiei;
– crearea condițiilor egale pentru accesul investițiilor straine pe piețele Parților;
– crearea unui sistem unificat de reglementări juridice, de creare și activitate a grupurilor financiar-industriale pe baza bilaterală și multilaterală.
c) in domeniul social-umanitar:
– armonizarea sistemelor naționale de educație, dezvoltare a științei și culturii;
– armonizarea sistemelor naționale de asigurare a standardelor sociale minime;
– oferirea cetățenilor statelor membre ale Comunității a drepturilor egale la educație și asistență medicalî pe intreg teritoriul ei.
d) în domeniul legislativ:
– apropierea și armonizarea legislației naționale;
– crearea mecanismului de coordonare a adoptării de către statele membre a actelor nationale legislative și a altor acte normative de drept în problemele ce au tangența cu obligațiunile Parților în cadrul CEEA;
– sincronizarea termenilor de indeplinire a procedurilor interne cu privire la acordurile, incheiate în cadrul CEEA;
– asigurarea interacțiunii sistemelor legislative ale statelor membre în scopul creîrii spațiului de drept comun în cadrul Comunității.
Obiectivele formulate, precum și instițutiile enumerate în Acordul de instituire a CEEA indică asupra intenției fondatorilor Comunității de a crea o structură de integrare economică similară cu Comunitățile Economice Europene.
Însă analiza atentă a obiectivelor CEEA arată că în majoritatea cazurilor formulările sunt destul de vagi. De exemplu, se propune finalizarea elaborării regimului de comert liber, crearea unui singur tarif vamal și unui sistem unic de măsuri de reglementări netarifare, dar nu și implementarea lor, cu stabilirea termenilor concreti, așa cum se procedeaza în UE. O astfel de modalitate de a formula obiectivele poate fi tratata ca lipsa de competență a funcționarilor care au elaborat documentul (ceea ce este putin probabil, judecînd după alte documente ale CEEA).
Un alt moment, care atrage atenția este că participarea la CEEA, care se vrea o structură de colaborare economică, implică colaborarea in domeniul consolidării și amenajării frontierelor externe ale Comunității. In acest scop, care formulat mai direct inseamnă controlul comun asupra frontierelor externe, se instituie colaborarea trupelor de graniceri, serviciilor de securitate și vamale etc. Aceasta dimensiune de colaborare în domeniul securității militare, apare din motivația "asigurării securității economice la frontierele externe ale Comunității". O astfel de motivație nu este corectă, fiindcă prin asigurarea securității economice se ințelege nu stoparea contrabandei, dar practic toata activitatea economica internă și externă a unei țări.
Se cunoaște faptul, că pînă în prezent s-au afirmat două direcții principale în abordarea fenomenului de securitate economică – cea anglo-americană și cea asiatică. În conceptul anglo-american scopul fundamental al sistemului economic este să asigure standarde înalte de viață pentru cetățenii țării. În viziunea asiatică securitatea economică înseamnă în primul rând creșterea puterii economice naționale pe plan extern. Indiferent de viziuni, este lipsită de sens, imposibilă, abordarea dimensiunii economice a securității naționale separat de cea politică, militară, informațională etc.
În această ordine de idei, în sens larg, prin securitate economică națională a Republicii Moldova se are în vedere situația în care nu există bariere interne sau externe pentru asigurarea intereselor naționale în domeniul economic. Pentru securitatea economică natională este important ca cetățenii, firmele private și societatea civilă în ansamblu să inteleagă și să susțină interesele economice naționale, precum și politicile economice, financiare, fiscale, bancare, monetare, comerciale, investiționale etc. În același timp, promovarea de către instituțiile abilitate a unor politici sau modele raționale și efective de utilizare a resurselor economice nu trebuie să contravină principiilor de libera inițiativă și concurență, de intangibilitate și inalienabilitate a proprietății private și nu presupune implicarea statului în domeniile în care mecanismele de piață pot funcționa mai eficient în absența ingerințelor guvernamentale.
Instițiile CEEA au fost create în baza instituțiilor similare care au existat în Uniunea Vamala Euroasiatică. Conform art.3 al Acordului de instituire a CEEA, în cadrul Comunitatii functioneaza:
Consiliul Interstatal;
Comitetul Integrational;
Adunarea Interparlamentara;
Judecatoria Comunitatii.
Președinția Consiliului Interstatal și al Comitetului Integrațional se deține de reprezentanții fiecărui stat membru prin rotație, în ordinea alfabetului limbii ruse, pe durata unui an. Consiliul Interstatal este organul suprem al CEEA, care este compus din șefii de stat și de guvern ai țărilor membre, ia în dezbatere problemele principiale de interes comun al statelor participante, determină strategia, direcțiile și perspectivele integrării și adoptă decizii cu privire la realizarea scopurilor și soluționarea problemelor CEEA. Deciziile Consiliului Interstatal se adoptă prin consens (în afară de deciziile cu privire la sistarea temporară sau permanentă a calității de membru, când decizia se adoptă pe baza principiului "consens minus votul Părții Contractuale cointeresate").
Consiliul Integrațional este organul de conducere permanent al CEEA, care conform funcțiilor sale este un organ superior executiv și de coordonare. Deciziile în Consiliul Integrational se adoptă prin 2/3 din numărul total de voturi, care se repartizează conform contribuțiilor la bugetul Comunității:
– Republica Belarusi – 20 voturi;
– Republica Kazahstan – 20 voturi;
– Republica Kirgiză – 10 voturi;
– Federația Rusă – 40 voturi;
– Republica Tadjikistan – 10 voturi.
Dacă pentru adoptarea unei decizii au votat 4 membri ai CEEA, dar numărul de voturi acumulate a fost mai mic de 2/3, decizia asupra problemei în cauza se ia de către Consiliul Interstatal. Deciziilor instituțiilor CEEA se execută prin adoptarea actelor necesare normative naționale, în conformitate cu legislația natională. Dacă datoria uneia din părți față de bugetul CEEA depașește suma echivalentă cotizației ei naționale, prin decizia Consiliului Interstatal Partea respectivă poate fi lipsită de dreptul de vot pînă la stingerea totală a datoriei. În acest caz, voturile ce-i aparțin se repartizează între celelalte Părți Contractante proporțional contribuțiilor lor la bugetul Comunității. Deciziile în Consiliul Interstatal se adoptă prin consens. Însă tot ce se discută aici este pregătit și propus de Comitetul Integrațional, în care Rusia poate practic oricînd să mizeze pe voturile Belarusiei și ale Tadjikistanului.
Un alt moment este că, spre deosebire de CSI, toate statele membre ale CEEA trebuie să participe la cooperarea în toate domeniile, iar executarea deciziilor este obligatorie.
Pentru Federația Rusă considerentele economice probabil că sunt sunt trecute pe planul doi, deoarece Rusia, inspiratorul și motorul acestei inițiative nu are absolut nici un câștig economic din constituirea unei zone de liber schimb în spațiul CSI. În primul rând, numai 20% din comerțul extern al Rusiei depinde de piețele țărilor din CSI, Moscova fiind și ea orientată spre piețele occidentale, mai stabile, mai solvabile și cu un potențial mai mare. În al doilea rînd, la crearea zonei de liber schimb Rusia ar trebui să accepte principiul impozitării la destinație a mărfurilor exportate, ceea ce, corelat cu exportul agenților energetici, pentru ea ar insemna pierderi bugetare uriase.
Cât privește alte interese, s-ar putea presupune ca CEEA a fost creată pentru a spori potențialul de negociere al Rusiei și Kazahstanului în relațiile cu OMC. Moscova doreste ca țările din CEEA, care, cu excepția Kirgizstanului, nu sunt membre ale OMC, să adere la aceasta organizație în grup, procedeu care ar trebui să sporească autoritatea Rusiei, pentru că în acest fel ea sa obțină pentru sine condiții cît mai favorabile la admitere. Nu e de mirare ca una dintre deciziile luate la ultimul summit al CEEA a fost ca țările sa negocieze aderarea la OMC pornind de la condiția ca OMC este pregatită să accepte aderarea Rusiei.
Experții mai consideră, ca grupînd țările din Asia Mijlocie în jurul unei inițiative care în aparența este prioritar economică, Rusia i-și realizează propriile interese de securitate în eventualitatea unei escaladări a conflictelor din Afganistan, Tadjikistan, Pakistan și India. De asemenea, CEEA poate fi menită să diminuieze ponderea pe care ar putea-o avea GUUAM, privită de Moscova ca aranjament antirusesc dominat de Ucraina. Aderarea Ucrainei la CEEA, care de altfel și ea dispune de un statut de observator, ar insemna sfârsitul GUUAM ca structură economică regională necontrolată de Moscova. Nu poate fi exclus nici faptul, că Rusia, după ce și-a pierdut influiența în Azerbaidjan și Georgia, care sunt interesate de magistrala sudică Bacu-Tbilisi-Ceyhan, Rusia dorește cu orice preț să păstreze măcar controlul asupra exporturilor de pe litoralul estic și nordic al Mării Caspice.
Un alt moment de care trebuie ținut cont este că pe fundalul instabilității social-politice, economiile CSI trec printr-o criză structurală care nu poate fi camu-flată nici de recenta creștere economică, datorată în principal unor factori exo-geni favorabili. Deși adepții CSI declară că prin intermediul structurilor comunitare, interesele republicilor ex-sovietice se constituie într-un singur vector economic extern, care le-ar facilita accesul la piețele extra-comunitare,în realitate, prioritățile lor geoeconomice nu sunt nici pe de parte similare. Poate fi invocat cazul Rusiei, Azerbaidjanului și Turkmenistanului, interesele carora se ciocnesc în problema hidrocarburilor caspice. Un alt exemplu este industria Armeniei, în intregime dependentă de importul resurselor energetice și periclitată de blocada impusă de Azerbaidjan. Colaborarea economică dintre Kirgizstan, Uzbekistan și Tadjikistan este subminată de conflictul latent asupra văii Fergana. Cea mai importanta problemă în Belarusi este păstrarea proprietății de stat în economie, pe cînd în Kazahstan, din contra, majoritatea întreprinderilor se privatizează, în mare parte de către companii străine. Aceasta stare a lucrurilor, și anume o evidență lipsa de progrese, a fost menționată și în cadrul celei de-a șasea reuniuni a Comitetului Interstatal al CEEA, care s-a desfășurat la Moscova. Șefii de state, participanți la reuniune, au recunoscut, ca practic nu este nici o evoluție în crearea spațiului economic unic, din motiv ca fiecare stat membru activează conform regulilor proprii.
În afară de interesele mai mult politice ale Rusiei, s-ar putea formula câteva interese ale altor state membre ale CEEA:
Belarusi – izolarea internațională face aceasta țară activă în orice structuri internaționale, unde este acceptată, în cadrul CEEA Belarusi poate juca un rol important pentru Rusia, sprijinind-o la luarea deciziilor;
Kazahstan – aceasta țară pretinde la rolul de lider regional, similar cu cel al Ukrainei, dar fără a promova o politică care nu coincide cu cea rusească, iar președintele Nazarbaev continua sa lanseze inițiative de creare a uniunilor de integrare economică după modelul UE, dar în arealul CSI;
Kirgizstan, Tadjikistan – ambele țări nu pot să-și asigure de sine stătător stabilitatea politică și economică, și contează atât pe ajutorul pe ajutorul Rusiei, cît și pe participarea în diferite structuri regionale.
De asemenea, cele trei țări ale Asiei Centrale nu prea au acces la infrastructura europeană, decît pe traseul Rusia – Belarusi.
2.3 Republica Moldova, aderare la structurile internaționale create de Moscova
Parlamentul examinînd propunerea Președintelui Republicii Moldova privind ratificarea Acordului de constituire a Comunității Statelor Independente și a Acordului cu privire la creareea Uniunii Economice, precum și informația Guvernului privind activitartea organelor puterii executive în domeniul cooperării economice cu statele – membre ale CSI și situația ce s-a creat în economia republicii, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova menționează că tărăgănarea, în virtutea diferitor circumstanțe, soluționării problemei ratificării Acordului de constituire a CSI se răsfrînge extrem de negativ asupra cooperării economice cu statele Comunității. În conformitate cu principiile, puse la baza Acordului examinat, organele puterii executive ale republicii participă la realizarea a peste 200 de acorduri multilaterale și tratate cu ce reglementează probleme economice, sociale, de drept ș.a. în relațiile intertstatale, colaborează în cadrul a peste 30 de organe interstatale prevăzute de Statutul CSI. Incertitudinea statutului juridic al republicii ca membru al CSI a condus la taxarea cu accize a principalei grupe de mărfuri exportate de Moldova în Rusia și la impozitarea pe valoarea adăugată în mărime de la 50 la 100 procente din prețul producției, ceea ce a redus considerabil volumul exportului și a limitat posibilitățile de achiziționare a resurselor energetice, de combustubil și de materie primă. Situația ce s-a creat influențează negativ și asupra pregătirii acordurilor, asupra determinării volumului și a pieței de desfacere a mărfurilor, condițiilor de livrare a mărfurilor pentru producătorii din republică.
Documentele de constituire ale CSI au fost semnate de președintele Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Legislativului. Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul de constituire a CSI. Statutul acestei organizații controlate de Federația Rusă a fost ratificat de Republica Moldova la 27 iunie 1994. Hotărârea Parlamentului de la Chișinău de ratificare a Statutului CSI a formulat o rezervă care angajează Republica Moldova doar pe dimensiunea economică a CSI, nu pe cea militară sau de securitate. Majoritatea partidelor politice care au acces în Parlamentul de la Chișinău după scrutinul anticipat din 29 iulie 2009 pledează pentru menținerea Republicii Moldova în CSI.
În urma evenimentelor din august 2008, cînd trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osete și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008.
În conformitate cu Hotărîrea Consiliului Șefilor de State al CSI "Cu privire la măsurile coordonate de restabilire și păstrare a spațiului științific comun în cadrul Comunității Statelor Independente", din 10 februarie 1995, acționînd în direcția realizării consecvente a dispozițiilor
Tratatului cu privire la crearea Uniunii Economice, din 24 septembrie 1993, considerînd necesar să adopte măsuri urgente de susținere a științei de păstrare și dezvoltare a potențialelor științifico-tehnologice ale Părților pe rol de condiție importantă a asigurării securității naționale, recunoscînd necesitatea unirii acestor potențiale în scopul utilizării lor mai complete și mai eficiente pentru dezvoltarea spirituală și economică a Părților, amplificînd eforturile depuse în cadrul acordurilor semnate anterior cu privire la colaborarea statelor membre ale CSI în domeniul științei și tehnologiilor, inclusiv:
– cu privire la colaborarea tehnico-științifică în cadrul statelor membre ale CSI, din 13 martie 1992;
– cu privire la legăturile tehnico-științifice directe în cadrul CSI din 13 martie 1992;
– cu privire la colaborarea în domeniul pregătirii cadrelor științifice și științifico-pedagogice și nostrificării documentelor de calificare a lor în cadrul CSI, din 13 martie 1992;
– cu privire la utilizarea în comun a obiectelor tehnico- științifice în cadrul CSI, din 13 martie 1992;
– cu privire la promovarea unei politici concordate în domeniul standardizării, metrologiei și certificării, din 13 martie 1992;
– cu privire la schimbul interstatal de informație tehnico- științifică, din 26 iunie 1992, și a altor documente.
Conform articolului 5 în scopul realizării Acordului, Părțile creează Comitetul Interstatal pentru Dezvoltarea Științifico-Tehnologică (CI DȘT), care își va înfăptui activitatea în conformitate cu Regulamentul său, care este parte integrantă a prezentului Acord. CI DȘT va funcționa pe lîngă Comitetul Economic Interstatal al Uniunii Economice (CEI).
CI DȘT va examina problemele conceptuale de formare a spațiului științifico-tehnologic comun, va determina direcțiile prioritare și formele de colaborare în domeniile-cheie ale științei și tehnicii, va adopta, în limitele competenței sale, iar în cazurile necesare – va pregăti și va propune, prin intermediul CEI, spre examinare Șefilor de State și Șefilor de Guverne ale statelor membre ale Comunității proiecte de documente în probleme ce țin de soluționarea unor sarcini principale, în vederea creării spațiului științifico-tehnologic comun.
În componența CI DȘT intră cîte doi reprezentanți de la fiecare Parte, care vor fi, de regulă, conducătorul organului puterii executive responsabil pentru politica tehnico-științifică a statului și președintele Academiei Naționale de Științe.
În componența Comitetului Interstatal pentru Dezvoltarea Științifico-Tehnologică va intra vicepreședintele Colegiului CEI, însărcinat cu problemele colaborării tehnico-științificie, precum șipreședintele Consiliului Tehnico-Științific Interstatal (CTȘI).
Președintele CI DȘT, ales prin rotație, participă la activitatea Colegiului CEI cu drept de vot consultativ.
Funcțiile organului executiv ale CI DȘT se pun pe seama Consiliului Tehnico-Științific Interstatal (CTȘI). În legătură cu aceasta în Regulamentul CTȘI vor fi operate respectivele modificări și completări. Pregătirea respectivelor propuneri se pune pe seama CI DȘT.
CI DȘT și CTȘI își vor desfășura activitatea în strînsă colaborare cu alte organe interstatale și interguvernamentale ale CSI, precum și cu Asociația Internațională a Academiilor de Științe (AIAȘ).
Republica Moldova are acorduri de liber schimb (ALS) cu toate statele membre ale CEEA, dar aceste acorduri n-au avut la baza prevederile OMC. Mai mult ca atit, Rusia si Ukraina incalca ALS cu Moldova, introducind unilateral exceptari din regimul de liber schimb pentru unele bunuri de importanta deosebita (zahar, produse animaliere, de tutungerie, bauturi alcoolice). Fiind membra a OMC, Republica Moldova este obligata sa respecte prevederile Organizatiei in diverse domenii, inclusiv in politica comerciala si cea fiscala, precum si cu privire la activitatea uniunilor vamale.
Riscurile și avantajele pe care le poate avea Republica Moldova, în urma aderării la una dintre cele două structuri, părerile experților sunt împărțite. Unii susțin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Euroasiatică, alții spun că aceasta ar putea avea un impact dezastruos asupra economiei țării. "Republica Moldova din încadrarea sa în Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan are numai de câștigat", consideră Victor Gurău, analist politic. "Aderând la Uniunea Europeană, Republica Moldova, multe întreprinderi vor fi închise sau din motivul necorespunderii standardelor europene pentru aderarea la UE sau ca urmare a pierderii luptei de concurență cu companiile europene mai puternice", susține Vladimir Golovatiuc, directorul Institutului de Modernizare a Moldovei. Unii experți spun, însă, că o eventuală aderare la Uniunea Vamală va afecta independența economică a Moldovei. "Aderarea la Uniunea Vamală poate avea un impact negativ dezastruos pentru economia moldovenească. Promisiunile beneficiilor economice sunt iluzorii, în schimb pierderile sunt palpabile și vorbim nu doar despre pierderi economice, ci și despre pierderea suveranității economice", avertizează Valeriu Prohnițchi, director executiv Expert Grup. Directorul Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului spune că, dacă Moldova va adera la Uniunea Rusia-Belarus–Kazahstan, va avea de pierdut nu doar economia țării, ci și jusțiția. "Carta Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență variată si vedem că, in multe cazuri, instanțele judecătorești sunt acei pioneri care favorizează și impulsionează dezvoltarea condițiilor antreprenorilor, mult mai echitabie pentru oricine. În spațiul Euroasiatic, deocamdată, avem puține în acest sens. Carta Drepturilor Omului nu este aplicabilă, deocamdată", precizează Sergiu Ostaf.
Conform statutului CEEA, deciziile care se vor lua în cadrul acesteia ar urma să fie obligatorii și să aibă un efect juridic direct. În aceasta ordine de idei trebuie de luat în considerare faptul că deciziile în cadrul Comitetului Integrațional al CEEA se iau 2/3 din voturi, care sunt repartizate în modul următor: Rusia – 40, Belarusi și Kazahstan – cîte 20, Kirgizstan și Tadjikistan – cîte 10 voturi. Din acest motiv, spre deosebire de CSI, unde deciziile aveau un caracter consultativ, se poate presupune că în CEEA vor fi adoptate decizii care în marea lor majoritate vor fi favorabile Rusiei, sprijinită de Belarusi sau Tadjikistan. Aceasta situație nu va contribui la crearea unei structuri cu caracter de uniune.
III. TENDINȚELE POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI UNIUNEA
3.1 Tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul
Conform datelor ultimelor alegeri Parlamentare din 30 noiembrie 2014, Republica Moldova a continuat drumul European, condusă de o coaliție pro europeană. În urma alegirilor Parlamentare din 30 noiembrie 2014, după procesarea tuturor datelor, cota parte din numărul de voturi valabil exprimate a fost repartizată în felul următor:
Partidul Politic ,, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova,, – 20,51% cu 327912 de voturi valabil exprimate;
Partdul Liberal Democrat din Moldova – 20,16% cu 322201 de voturi valabil exprimate;
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova – 17,48% cu 279366 de voturi valabil exprimate;
Partidul Democrat din Moldova – 15,80% cu 252489 de voturi valabil exprimate;
Partidul Liberal – 9,67% cu 154518 cu de voturi valabil exprimate;
Alte partide politice și candidați independenți ce nu au trecut pragul electoral – 16,38% cu 262025 de voturi valabil exprimate;
În total la Alegerile Parlamentare din 30 noiembrie 2014, conform datelor Comitetului Electoral Central, au participat 1598518 de alegători din 2800827 de alegători incluși în listele de bază, procentul participării alegătorilor a constituit 55,80%. Partdul Liberal Democrat din Moldova, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Liberal au constituit Alianța de Integrare Europeană Doi, care susțin activ cale spre Uniunea Europeană, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova și Partidul Politic ,, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova,, trecînd în opoziție. De remarcat faptul că Partidul Politic ,, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova,, este susține și promovează drumul spre Uniunea Vamăle. În lista partidelor candidate la Alegerile Parlamentare din 30 noiembrie 2014, care nu au trecut pragul electoral, a fost înregistrat și blocul electoral ALEGEREA MOLDOVEI – UNIUNEA VAMALĂ, ce a promovat intens politica de aderare la Uniunea Vamală, acumulând 3,45% cu 55089 de voturi valabil exprimate.
Ținînd cont de structura multinațională a Republicii Moldova putem afirma că majoritatea populație din Regiunea Transnistreană, Unitatea Teritorial Administrativă Găgăuzia și raionul Taraclia susțin drumul spre Uniunea Vamală.
În urma sondajului efectuat anterior de către autor, dacă duminica viitoare ar avea loc referendumul cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană sau la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan), 47% din respondenți vor vota pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, iar 42% respondenți deopotrivă susțin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan), Alții 11% nu au oferit un răspuns. Sondajul a fost efectuat în perioada 01 – 10 mai 2016, pe un eșantion de 336 de persoane din 112 de localități, reprezentativ pentru populația adultă a Republicii Moldova.
Conform datelor Institutului de Politici Publice, publicat în aprilie 2016 în programul de cercetare a opiniei publice – ”Barometrul opiniei publice din Moldova”, 28,5% din populație se interesează de politică, încă 31,7% au indicat că aceasta îi interesează nici mult, nici puțin. Ceea ce privește relațiile externe a Republicii Moldova, Relațiile actuale ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au fost apreciate cel mai pozitiv – 63,5% le-au apreciat ca fiind bune și 3,3% – foarte bune. Referitor cu relațiile cu alte țări, relațiile cu România, de asemenea, sunt percepute în lumina pozitivă – 61,4% le-au apreciat ca bune și 4,7% – ca foarte bune. Relațiile cu SUA și Ucraina de asemenea au fost apreciate preponderent pozitiv de respondenți. Răspunsuri preponderent negative au fost înregistrate doar în aprecierile relațiilor Republicii Moldova cu Federația Rusă. Astfel, relațiile cu această țară au fost apreciate negativ de către 49% dintre respondenți, în timp ce 37% le-au caracterizat ca fiind bune și 3% – ca foarte bune. În cadrul sondajului au fost analizate următoarele întrebări:
Dacă duminica viitoare ar avea loc referendumul cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, 41% ar vota pro și la fel 41% – contra. Patru di zece respondenți (44%) sunt de părerea că Republica Moldova va avea mai multe avantaje, doar avantaje în cazul aderării la UE, iar 41% respondenți deopotrivă susțin că Republica Moldova va avea doar dezavantaje sau mai multe dezavantaje. Putem presupune că respondenții ce au votat pro aderării la Uniunea Europeană sunt satisfăcuți de rezultatele obținute de prezenta guvernare, de reformele realizate, de multiple finanțări din partea Uniunii Europene, de semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeana și nu ăn ultimul rând de libera circulație ce au obținut cetățenii Republicii Moldova în urma semnării acordului de asociere, celaltă parte de respondenți putem presupune că sunt susținătorii aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală.
Dacă s-ar cere votul cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan), 53% au exprimat intenții de vot pro, iar 32% ar vota contra aderării. Alții 14% nu au putut să se decidă. Mai mult de jumătate din respondenți 55% au menționat că Republica Moldova va avea mai multe avantaje/ doar avantaje, dacă va deveni membru al Uniunii Vamale (Rusia-Belarus-Kazahstan), iar 30% din respondenți dimpotrivă susțin că RM va avea doar dezavantaje sau mai multe dezavantaje, dacă va deveni membru al Uniunii Vamale (Rusia-Belarus-Kazahstan).
Fiind puși în fața alegerii între aderarea la Uniunea Europeană și Uniunea Vamală, prima a fost aleasă de către 36%, iar a doua – de către 47%. Alții 17% nu au oferit un răspuns.
Cu privire la unirea Republicii Moldova cu România, la un eventual referendum pe acest subiect declară că ar vot pentru unire 17%, împotriva unirii 66% iar 17% nu au o opțiune.
Majoritatea cetățenilor sunt de părerea că cel mai bine securitatea țării ar fi asigurată în cazul neutralității – 58%, aderarea la NATO ar fi benefică în opinia a 11%, iar aderarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă a fost menționată de către 18%.
Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la NATO, 61% ar vota împotrivă, 15% ar vota pro, 4% nu ar participa la referendum, ceilalți 20% nu au decis și nu au dorit să răspundă.
Apreciind nivelul corupției la nivel internațional, 42% din respondenți au menționat că nivelul corupției este mai înalt în Rusia decît în Uninea Europeană și doar 21% menționînd contrariul, 36% au menționat că nu cunosc.
Prezentul studiul a fost realizat de Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS-AXA”. Sondajul a fost efectuat în perioada 16 – 24 aprilie 2016, pe un eșantion de 1143 de persoane din 86 de localități, reprezentativ pentru populația adultă a Republicii Moldova (cu excepția regiunii transnistrene).
Un alt sondaj cercetat realizat de către Fondul Opiniei Publice, în care au fost colectate răspunsurile la două întrebări, prezintă următoarele informații:
Obțiunea externă a Republicii Moldova, 53% de respondenți consideră că Republica Moldova trebuie să se țină mai aproape de Rusia, 47% de respondenți consideră că obșiunea externă a Republicii Moldova este Uniunea Europeană și Occidentul.
Referitor la desfășurarea unui referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la una din cele două structuri internaționale, Uniunea Vamală sau Uniunea Europeană, răspunsurile au variat:
Pentru Uniunea Vamală – 48%
Pentru Uniunea Europeană – 41%
Contra ambelor aderări – 6%
Indeciși – 3%
Nu ar participa – 2%.
Colectarea datelor s-a efectuat în perioada 11-20 martie 2016, pe un eșantion de 1792 de persoane din 107 de localități, cu excepția regiunii transnistrene.
Cu toate că de la ultimele alegeri parlamentare au trecut doar doi ani, componența sa politică sa modificat semnificativ, dar vectorul pro european totuși sa păstrat. În vederea formării organelor de lucru și organizării activității Parlamentului, deputații constituie fracțiuni parlamentare alcătuite din cel putin 5 deputați aleși în baza de liste ale concurenților electorali, precum și fracțiuni parlamentare cu aceeași componență numerică din deputați independenți.
101 de deputați aleși în cadrul scrutinului din 30 noiembrie 2014 au constituit 5 fracțiuni parlamentare:
Fracțiunea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova – 24 Deputați
Fracțiunea Partidului Democrat din Moldova – 20 Deputați
Fracțiunea Partidului Democrat Liberal – 13 Deputați
Fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova – 12 Deputați
Fracțiunea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova – 7 Deputați
Deputați neafiliați – 25 Deputați
Ca concluzie putem afirma că tendințele majorității populației Republicii Moldova sunt de adererare la la Uniunea Europea, odată ce Republica Moldova este condusă de o coaliție pro europeană, reprezentând majoritatea cetățenilor apți de vot, necătînd de rezultatele sondajelor analizate, care practic prezintă o informație diferențiată, ce nu coincid, de multe ori reprezintând interesele celor ce au realizat sau au comandat respectivul sondaj. Dar nu trebuie de negliejat și părerea partidelor aflate în opoziție și pe cetățenii pe care aceștea le reprezintă, care consideră că dezvoltarea prosperă a Republicii Moldova poate fi realizată în Uniunea Vamală cu partenireat strâns cu Federația Rusă.
Republica Moldova între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană
Republica Moldova între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană sau lupta între partidele de guvernare și opoziție la nivel național, și între vest și est la nivel internațional.Mai jos autorul vastabili avantajele impactului politic și economic în cazul unei eventuale aderări la una sau la alta dintre cele două uniuni economice.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (la 1 noiembrie 1993) s-a instituit actuala Uniune Europeană și trecerea la o nouă etapă a integrării – cea de Uniune Economică și Monetară, cu introducerea ulterioară a monedei unice – euro (începând cu 1 ianuarie 1999), care este comună pentru 19 state, de rând cu aceasta mai circulă 9, monedele naționale ale statelor ce nu fac parte din eurozonă. La moment în calitate de monede utilizate în tranzacțiile economice ale Uniunii Vamale sunt folosite: dramul armean, rubla bielorusă, tengheul kazah și rubla rusească, cu toate că pentru combustibili achitările se fac în dolari și euro. După renunțarea la aceste monede, locul acestora în proporție de 90% îi va reveni rublei rusești. Către anul 2025 Uniunea Vamală intenționează să introducă moneda unică – altyni („aur” – din limba kazahă), cu toate că în ultima perioadă se înceacă a forța termenii.
Ofertele Uniunii Europene:
• Uniunea Europeană reprezintă o piață de 503.492.041 de consumatori și o economie ce are:
• suprafața – 4.324.782 km2;
• un PIB total de $ 16.282 trilioane, iar pe cap de locuitor de $32.338,14;
• un comerț extern în valoare de $3,791 trilioane;
• investiții interne anuale în sumă de $2,88 trilioane sau 18,7% din PIB;
• un volum de credite interne de $29 trilioane;
• un volum de cheltuieli anuale pentru cercetări științifice și dezvoltarea noilor tehnologii în sumă de $239,7 miliarde;
• un volum de investiții directe străine în statele Uniunii Europene de circa $7,972 trilioane;
• un volum de investiții directe în străinătate efectuate de statele Uniunii Europene în valoare de $9,524 trilioane.
În mod inevitabil, integrarea în Uniunea Europeană presupune renunțarea la o parte din libertățile de a acționa independent în politica externă. În particular, după cum se propunea în proiectul Constituției europene prezentat de către Valery Giscard D’Estaing (președintele Convenției Constituționale), „statele membre urmează să se abțină de la orice acțiune care ar contraveni intereselor Uniunii Europene sau care riscă să diminueze eficiența Uniunii Europene” . Ofertele de mai sus sunt impunătoare, însă pentru a înțelege mai bine amploarea ofertei Uniunii Vamale, ele trebuie comparate cu date similare din Uniunea Eeuropeană. Integrarea în Uniunea Europeană înseamnă progres economic, nivel de trai decent, oportunități de dezvoltare și modernizare, securitate și protecție. Politica Agricolă Comună este una dintre cele mai vechi politici comunitare. În prezent, aproximativ 35% din bugetul Uniunii este îndreptat spre programe care țin de politica agricolă, se insistă pe calitate, pe protecția mediului, nu pe cantitate (din cauza excedentelor importante înregistrate în deceniile anterioare). O mare problemă a Uniunii este dependența energetică. În prezent, statele membre importă 92% din petrol, 57% din gazul metan, 97,5% din uraniu.
În concluzie, beneficiile integrării în Uniunea Europeană sunt multiple și esențiale avantaje pentru progresul societății moldovenești.
Dacă Republica Moldova ar adera la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, apologeții acesteia ne asigură că vom trăi bine, am beneficia de gaz ieftin, vinul nostru ar curge nestingherit pe piața rusă, iar problema transnistreană ar fi, în sfârșit, rezolvată.
Ofertele Uniunii Vamale:
• Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan reprezintă o piață de 171.443.868 de consumatori;• Suprafața – 20.000.095 km2;
• un PIB total de $1.939 trilioane, iar pe cap de locuitor de $ 1.130.982;
• un comerț extern în valoare de $1.021 trilioane;
• investiții interne anuale de $603 miliarde sau 22% din PIB;
• un stoc de credite interne în sumă de $853 miliarde;
• un volum de cheltuieli anuale pentru cercetări științifice și dezvoltarea noilor tehnologii în sumă de circa $15,3 miliarde;
• un volum de investiții directe străine în statele Uniunii Vamale de $435,38 miliarde;
• un volum de investiții directe în străinătate, realizate în special de Rusia și Kazahstan, de $330,86 miliarde.
În primii doi ani ai existenței sale volumul comerțului între cele trei state a crescut anual cu peste 30%, în mare parte datorită creșterii importurilor din Rusia de către agenții economici kazahi și belaruși. Cu toate acestea, doar 18,2% din volumul total al comerțului extern efectuat de Kazahstan în 2011 a revenit comerțului efectuat în cadrul Uniunii Vamale. În cazul Rusiei, această proporție a fost de 7,5%, iar a Belarusiei de 46,4%. Din aceste date rezultă că doar economia belarusă e orientată preponderent spre piața Uniunii Vamale. Până în prezent, Republica Moldova cu astfel de parametri de guvernare democratică și economică nu a stabilit un vector final de aderare. O analiză calitativă ar determina faptul că aderarea la o uniune comercială sau vamală trebuie, în primul rând, să aibă suport sau raționament economic, adică să vină din partea celor care nemijlocit sunt implicați în aceste tranzacții și a experților care ulterior ar putea face o analiză de impact, adică ar stabili care sunt avantajele și dezavantajele.
Reieșind din abordările utilizate în studiile teoretice și empirice privind evaluarea efectelor acordurilor preferențiale de comerț, în continuare se va încerca captarea impactului aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală prin prisma influenței asupra: creării unor fluxuri noi comerciale, posibilităților de deturnare ale comerțului și asupra termenilor de schimb, dar și a altor aspecte ce ar putea influența creșterea economică pe termen lung. Dat fiind faptul, că Republica Moldova beneficiază de comerț liber cu Federația Rusă, Belarus și Kazahstan de mai mulți ani, regim care prevede eliminarea practic integrală a barierelor tarifare de import în comerțul reciproc, este puțin probabil ca acesta să cunoască o modificare semnificativă față de tendințele înregistrate până în prezent. În același timp, o constrângere majoră în comerțul reciproc o constituie, barierele de ordin netarifar și taxele vamale menținute de membrii uniunii vamale la export, iar aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală ar putea contribui la reducerea acestora. Înlăturarea barierelor administrative ca urmare a suprimării controalelor vamale la frontierele interne ar putea, într-adevăr, avea o influență pozitivă în acest sens, ținând cont de faptul că o mare parte a produselor ușor alterabile sunt exportate anume pe aceste piețe, cu precădere în Federația Rusă – tomate, mere, caise, produse din carne și lactate. Totodată, tot produsele agroalimentare fac cel mai des obiectul embargourilor impuse Republicii Moldova pe această piață, iar aderarea la Uniunea Vamală nu este un garant al eliminării acestui risc.
Reieșind din cele menționate, dar și din analizele existente la acest subiect, Uniunea Eropeană prezintă o serie de oportunități, dar și de provocări:
Oportunități:
1. Lărgirea pieței de desfacere, prin eliminarea barierelor comerciale de orice gen;
2. Sporirea activității de export a antreprenorilor autohtoni, consolidată de un cadru de reglementare a relațiilor comerciale previzibil pe termen lung;
3. Lărgirea accesului la materie primă calitativă la prețuri mai reduse care ar putea avea impact pozitiv asupra creșterii productivității și îmbunătățirea termenilor de schimb;
4. Demonopolizarea unor sectoare importante ale economiei. Sporirea concurenței și, corespunzător, a competitivității întreprinderilor autohtone;
5. Creșterea activității inovaționale a întreprinderilor, generând externalități pozitive asupra domeniului științei și inovării, sistemului de învățământ ș.a. ;
6. Creșterea importului de tehnologii noi;
7. Creșterea eficienței și transparenței în activitatea instituțiilor publice;
8. Modernizarea infrastructurii calității care va deschide noi uși nu numai spre piețele europene, dar și spre alte piețe mari;
9. Sporirea interesului investitorilor străini pentru economia moldovenească;
10. Impulsionarea procesului de reformare a sectorului energetic;
11. Consolidarea încrederii partenerilor externi față de antreprenorii moldoveni ca prestatori de produse și servicii calitative;
12. Dezvoltarea sectorului de servicii, inclusiv a celor profesionale;
13. Reducerea presiunii prețurilor asupra bugetelor consumatorilor.
Provocări:
1) Incapacitatea producătorilor autohtoni din sectoare de importanță economică și socială de a face față invaziei importurilor provenite din Uniunea Europeană (în special sectorul agricol și industria ușoară), ceea ce poate conduce la: – slăbirea unor sectoare, sau chiar dispariția lor; – creșterea presiunii pe piața muncii; – înrăutățirea balanței de plăți;
2) Reducerea încasărilor la bugetul de stat ca urmare a eliminării taxelor vamale, totodată acestea ar putea fi amortizate de creșterea impozitelor indirecte;
Riscuri:
Sporirea ostilității partenerilor estici față de relațiile economice cu Republica Moldova, care ar putea genera:
– aplicarea interdicțiilor la importul produselor moldovenești;
– stabilirea unor condiții nefavorabile pentru livrările de gaze.
2. Instabilitatea politică și nerealizarea măsurilor necesare sporirii competitivității sectoarelor naționale;
3. Mersul lent al reformării infrastructurii calității.
Reieșind din caracteristicile Uniunii Vamale și condițiile actuale de dezvoltare ale economiei naționale, aderarea în cadrul acestei formațiuni ar însemna pentru Republica Moldova următoarele oportunități și riscuri:
Oportunități:
– Înlăturarea barierelor administrative în comerțul reciproc ca urmare suprimării controalelor vamale la frontierele interne; – Posibilitatea reducerii valorii unitare de import pentru o serie de produse importante pentru economia națională: resursele energetice, îngrășăminte, produse metalifere; – Reducerea probabilității impunerii de către Federația Rusă a embargourilor pentru produsele moldovenești;
– Extinderea exporturilor moldovenești pe marja intensivă. Indicele de complementaritate al exportului moldovenesc cu importurile Uniunii Vamale, este relativ mare ceea ce, teoretic, ar permite sporirea exporturilor pe aceste piețe. Provocări:
– Majorarea, practic, dublă a tarifului mediu vamal al Republicii Moldova, contrar angajamentelor asumate în cadrul Organizații Mondiale a Comerțului;
– Posibilitatea retragerii parțiale a concesiilor din partea partenerilor comerciali membri ai Organizației Mondiale a Comerțului, inclusiv Uniunii Europene;
– Sporirea concentrării geografice a exporturilor și, prin urmare, vulnerabilitatea comerțului la șocuri externe;
– Deturnarea comerțului pentru anumite produse;
– Sporirea prețurilor materiilor prime și a produselor intermediare importate pentru producere;
– Deteriorarea termenilor de schimb;
– Limitarea accesului la tehnologii noi și bunuri capitale. În prezent, chiar și în condițiile existenței taxelor vamale la import, aproximativ jumătate din importuri parvin din Uniunea Europeană, inclusiv majoritatea bunurilor capitale și a produselor intermediare;
– Întârzierea procesului de modernizare al infrastructurii energetice în țară;
– Întârzierea reformelor structurale și ale modernizării economiei naționale întrucât, celelalte state ale Uniunii Vamale urmează și ele același proces, iar posibilitatea că acestea vor contribui la asigurarea transferului de tehnologii necesare economiei, de knowhow, inclusiv în domeniul managementului și marketingului etc. sunt foarte mici, comparativ cu cele ce ar putea parveni din statele dezvoltate europene.
Ca concluzie putem afirma că în ultimii ani a evaluat procesul de integrare europeană, dar acest proces depinde decisiv de structura guvernului. Republica Moldova a reușit să semneze cu Uniunea Europeană, acordul de liberalizare a regimului de vize, acordul de asocire, acordul de comerț liber, un alt pas al evaluării procesului dat este, acordul privind regimul vamal, dat fiind faptul de la 01 ianuarie 2017 se planifică la punctul de trecere a fontierei Cahul – Oancea , de a introduce un punct de control unic comun, care va facilita transportul de marfuri și pasageri. Din motivul intereselor personale ale unor partide politice procesul de integrare europeană devine unul oscilant. Republica Moldova în multe cazuri este dependentă de Rusia, acest fapt se răsfrînge semnificativ asupra procesului de integrare europeană.
ÎNCHEIERE
În prezenta lucrare am iefectuat o analiză a obiectivelor preconizate după cum urmează:
– Analiza cauzelor și etapele prăbușirii URSS
– Redarea consecințelor prăbușirii URSS
– Identificarea încercărileor Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice
– Analiza comunitatății Statelor Independente , caracteristica generală
– Evoluția de la CSI la Uniunea Euro-asiatică
– Republica Moldova, aderare la structurile internaționale create de Moscova
– Tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul
– Republica Moldova între Uniunea Vamală și Uniunea Europeană
.În capitolul I, am iefectuat o analiză a destrămării URSS – ului și am identificat încercărileor Moscovei de menținere a legăturilor ce celelalte state state foste sovietice. Capitolul doi face o analiză Evoluția de la CSI la Uniunea Euro-asiatică, în ultimul capitol aflăm despre tendințele populației Republicii Moldova de adererare la un spațiu sau altul, analizăm oportunitățile și riscurile de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Vamală și Uniunea Europeană.
Ca concluzie putem afirma că în ultimii ani a evaluat procesul de integrare europeană, dar acest proces depinde decisiv de structura guvernului. Republica Moldova a reușit să semneze cu Uniunea Europeană, acordul de liberalizare a regimului de vize, acordul de asocire, acordul de comerț liber. Republica Moldova în multe cazuri este dependentă de Rusia, acest fapt se răsfrînge semnificativ asupra procesului de integrare europeană. Reieșind din abordările utilizate în studiile teoretice și empirice privind evaluarea efectelor acordurilor preferențiale de comerț, în continuare se va încerca captarea impactului aderării Republicii Moldova la Uniunea Vamală prin prisma influenței asupra: creării unor fluxuri noi comerciale, posibilităților de deturnare ale comerțului și asupra termenilor de schimb, dar și a altor aspecte ce ar putea influența creșterea economică pe termen lung. Dat fiind faptul, că Republica Moldova beneficiază de comerț liber cu Federația Rusă, Belarus și Kazahstan de mai mulți ani.
Reieșind din caracteristicile Uniunii Vamale și condițiile actuale de dezvoltare ale economiei naționale, aderarea în cadrul acestei formațiuni ar însemna pentru Republica Moldova un șir de oportunități și riscuri, la fel ca și aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană.
Analizînd opurtunitățile și riscurile de adererare la un spațiu sau altul, cel mai oportun pentru Republica Moldova de a ține în continuare vectorul parcursului European, menținănd totodată relații de prietenie cu ceilalți vecini.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De LA Comunitate Statelor Independente LA Comunitatea Euro Asiatică (ID: 113479)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.