De la casă la acasă [308780]

Universitatea „Gheorghe Asachi”, Iași

Facultatea de Arhitectură „G. M. Cantacuzino”

De la "casă" la "acasă"

[anonimizat] –

Coord.: Ș.l. dr. arh. Răzvan – Mircea Nica

Stud.: Vernica Iulia Raluca

2019

[anonimizat], fenomenologie, locuință, om, familie, atmosferă, perceptie, psihologie.

De ce construim o casă, [anonimizat]? Cum definim noțiunea de acasă și în ce măsură poate arhitectura să contribuie la conturarea conceptului în practica sa? [anonimizat], [anonimizat].

Casa, [anonimizat], în timp ce acasă nu este o [anonimizat], psihologică. Spațiul locuit de oameni primește denumirea de acasă atunci când ființa umană găsește în cadrul acesteia protecție și confort. Casa este văzută ca spațiu maternal în care păstrăm amintiri și obiecte adunate de-a [anonimizat].

Odată cu dezvoltarea industriei și a tehnologiei, tendința este de a [anonimizat]-[anonimizat], ignorându-se faptul că la baza domeniului se află de fapt ființa umană. Astfel, [anonimizat], umane ale locuinței. [anonimizat]. Spațiul denumit de oameni drept acasă este acea noțiune sau stare ce nu poate fi creată doar cu ajutorul teoriilor ideologice.

[anonimizat], [anonimizat], trecutul și prezentul locuitorilor. [anonimizat]. [anonimizat], treptat și gradual odată cu adaptarea locuitorului la viață. [anonimizat], elementele și formele.

Acasă este expresia familiei, a [anonimizat] a acesteia. [anonimizat] a vieții lor decât în clădirea în sine.

Dimensiunea arhitecturală a locuințelor și dimensiunea privată și personală a vieții se întâlnesc însă deseori în arhitectura contemporană. Un exemplu este Villa Mairea a [anonimizat] a [anonimizat], așa cum însuși Aalto a denumit-o.

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] o [anonimizat], este nevoit să găsească soluții pentru rezolvarea corespunzătoare a locuinței, astfel încât să răspundă cât mai bine atât principiilor arhitecturale și funcționale cât și a nevoilor personale ale individului. "Ar trebui să existe atât de multe tipuri de locuințe pe cât de multe tipuri umane" spunea F .L. Wright. Având în vedere că fiecare clădire este asociată unui client, iar fiecare client este individual prin felul sau de a fi, arhitectul este cel care este nevoit să înțeleagă nevoile acestuia și să le contureze prin proiectul sau. Acest lucru poate fi realizat prin discuții cu clientul, analize și chestionare. Utilizând această unealtă, arhitectul poate schimba percepția noastră asupra realității astfel: prin materialitate și culori se poate stimula bunăstarea, asocierea cu trecutul poate induce confortul, conexiunea cu natură ne poate induce starea de sănătate, scara umană poate aduce sentimentul de conectare cu clădirea.

.

CAPITOLUL 1 Casă/acasă

1.1 Definirea termenilor

„Casa are și ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodește, orice-ai face e frumos. Asta vine așa din duhu’ strămoșilor.”

(Ion Staicu Țîntea)

Locuirea se poate defini, în sens larg, ca o activitate primordială a individului, prin care își asigură existența, creîndu-și propriul spațiu – locuința -, adaptat modului sau de viață. Fiind o acțiune specific umană, născută odată cu omul, locuirea reprezintă în sine modalitatea individului de a există în lume. Locuirea se extinde însă înafara acestei limite, vizând relația dintre existența umană și spațiul în care se desfășoară.

Locuirea presupune respectarea unor anumite valori personale, subiective și obiective, care presupun anumite acțiuni de conservare, adaptare, transformare, preluare sau trasmitere a acestora. Locuința se definește ca spațiu, sau unitate spațială care asigură omului adăpost și protecție față de intemperii, necesare dezvoltării acestuia, vizând în același timp deschiderea și facilitarea conexiunii sociale. Locuirea este caracterizată prin această dualitate închis/deschis, evidențiind astfel relația om-societate.

Casa este în mod general o clădire ce deservește ca locuință pentru oameni, putând lua diferite forme: vilă, castel, palat, cameră, apartament, cabană, locuință individuală, iglu etc. Aceasta este considerată a fi un loc de odihnă, retragere, reculegere, cadru unde corpul și sufletul se contopesc cu spațiul înconjurător printr-o legătură organică.

Strânsa legătură dintre corpul uman și spațiul în care locuiește a fost studiată de-a lungul istoriei, dovedindu-se a fi una deosebit de complexă și esențială, dând sens existenței umane. Odată cu nașterea, începem să aparținem acestei lumi prin asocierea cu un acasă, lucru necesar pentru ca existența să fie posibilă.Cuvântul acasă desemnează un termen abstract, spațiul privat ce îi aparține individului, unde acesta se simte cel mai confortabil. Este dificil să definim clar noțiunea, deoarece este conturată diferit de la individ la individ, semnificațiile acesteia variind în funcție de percepția și psihologia fiecăruia. Fiind un fenomen multidimensional, conceptul de acasă nu poate fi creat după

un set de calități standard ale individului sau mediului, ci dimpotrivă, fiecare se compune dintr-o combinatie unică si dinamică de proprietăți și înțelesuri personale, sociale și psihice. În sens practic, locul pe care o persoană îl consideră a fi acasă, nu este în mod obligatoriu acasă și pentru alți indivizi. Așadar, diferența dintre casă și acasă stă în implicațiile sale existențiale. O casă este cadrul, cochilia în protecția căreia șade atmosfera de acasă, cadru de desfașurare a vieții private omenești.

Din punct de vedere al etimologiei cuvântului, adăugarea subtilă a particulei "a", încă din vorbirea veche, are rolul de a abstractiza, de a sugera apartenența și uneori de a indica direcția, aratând asfel că acasă nu se limitează doar la ideea de clădire fizică. Spre deosebire de concretul casă, acasă se caracterizează prin intimitate, ospitalitate, cadrul familial, ordine spațială și mentală, identificare cu locul și cu sinele, un spațiu individual ce funcționează ca refugiu personal în care individul se înconjoară doar de obiecte personale, familiare, pe care le posedă și le controlează. Locuirea a avut mereu un caracter activ, iar omul a ales dintotdeauna să își modeleze habitatul, nelimitadu-se doar la a se adapta la acesta. În plus, cu cât omul își cunoaște mai bine spațiul, cu atât se simte mai acasă. În această idee, obiectele sunt acele elemente ce definesc caracterul personal al unei locuințe. Pornind de la nivelul detaliilor și al obiectelor mici, de la obiectele de mobilier până la structura spațiului în sine, observăm că omul se atașează de acestea, ceea ce îl face să se simtă confortabil în ambianța locuinței sale.

Așadar, o casă devine acasă atunci când individul sau grupul de indivizi ce o locuiesc prezintă un atașament emoțional față de aceasta. După cum spunea antropologul Vintilă Mihăilescu, casa leagă omul de spațiu, transformând locuința în locuire și casa în acasă – iar animalul în om.Acasă reprezintă pentru om acel punct de ancorare în cadrul spațiului, ocupând pentru el cel mai important loc în ierarhia mediilor în care se desfășoară. Locuința devine pentru individ centrul existenței sale ca loc de desfășurare, dar și spațiu al memoriei și dorinței de reîntoarcere la casa parintească. Pentru trecerea de la casă la acasă este necesară petrecerea unui timp îndelungat în spațiul fizic al locuinței. Acest timp personal este cadrul înfăptuirii unor procese extrem de importante, care compun noțiunea de acasă: identificarea cu locul, sentimentul de apartenența, relațiile din cadrul acesteia și procesele emoționale. În acest fel, contextul locuinței devine acel loc al izolării de univers, spațiu al introspecției și regăsire a sinelui.

Definirea lui acasă este dificilă, dar putem spune clar că există o legătură strânsă între locuire și simțire. Casa devine topografia ființei umane, intime, funcționând în același timp ca intrument de analiză pentru prorpiul suflet. Locuirea poate fi privită din ambele direcții; asa cum locuim într-o casă, putem spune că la fel locuim în noi înșine. Casa reprezintă o serie de imagini și memorii care conturează viață celor ce o locuiesc, făcând din aceasta o promenadă a vieții.

Schema

CASA+ INTIMITATE, IDENTIFICARE, RELATII FAMILIALE, PROCESE EMOTIONALE, INTROSPECTIE, MEMORII, CASA PARINTEASCA = ACASA (Factorii ce contribuie la crearea sentimentului de acasa)

Nu toate limbile au un cuvânt pentru acasă, acest lucru demonstrând faptului că noțiunea a fost incorporată în tradiția locuirii. Însă, odată cu tranziția spre modernitate, în această relație se produce o ruptură profundă, ajungând ca pentru prima dată cele două concepte de casă și acasă să nu mai formeze o unitate indivizibilă. Înțelegerea profundă a celor doi termeni demonstrează clar că în ziua de azi, conceptul de locuire și-a pierdut din esența inițială.

"Construcțiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuințele pot fi astăzi chiar bine concepute, ușor de gospodărit destul de ieftine , bine aerisite, expuse luminii și soarelui; dar oare în felul acesta locuințele poartă în ele chezășia că se petrece o locuire?"(M. Heidegger)

1.2 Evoluția familiei și impactul său asupra locuirii

La baza construrii unei locuințe stă de cele mai multe ori înfăptuirea unei familii. Acest fapt este întărit chiar prin originea cuvântului căsătorie, ce provine din verbul a căsa însemnând, a se așeza la casa lui, acesta din urmă fiind un evident derivat al cuvântului casă. În plus, în evul mediu românesc, familia restrânsă formată din mamă, tată și copii purta numele de casă, evoluând de aici la sensul pe care îl are în ziua de azi, de locuința fizică propriu-zisă. Prin urmare, putem spune că familia reprezintă o expresie de manifestare a omului social, pe fundamentul căreia se pun bazele primelor forme de conviețuire în cadrul unei locuințe.

Casa se comportă ca un cadru activ ce susține activitățile familiale, modul său de configurare putând să favorizeze sau să împiedice anumite tipuri de practici. La rândul său, familia influențează configurarea locuinței în funcție de caracteristicile și dinamica acesteia. Pentru a înțelege mai bine aceste procese de interdependență între locuința și colectivul familial, am ales să analizez mai în amănunt noțiunea de familie. Reprezentând un termen consacrat în studiile științelor sociale, familia se referă la un grup social, alcătuit din persoane unite prin legături de sânge, căsătorie sau adopție, caracterizându-se prin rezidență comună, reproducere și cooperare economică. Funcționarea unei familii se bazează atât pe independență, cât și pe interdependență, aceasta funcționând precum un organism viu. Procesele de relaționare și comunicare sunt dovezi ale modului de derulare, cu precădere în cadrul locuirii, a activităților și procesiunii dintre individ și familie. Decorul rezidențial, așadar, trebuie să se compună în așa fel încât în cadrul acesteia să își găsească locul atât componentă individuală, cât și cea colectivă a familiei.

În funcție de tipurile de relații dintre membri și particularitatea acestora, fiecare familie necesită un anumit tip de configurație rezidențială care să răspundă nevoilor specifice. Se poate exemplifica acest lucru prin analizarea celor patru categorii tipologice de familie din clasificarea făcută de Jean Kellerhalls în funcție de gradul de unitate internă și externă.

Astfel, familia de tip paralel este o familie caracterizată prin independență și introvertire în rândul membrilor, a căror roluri și interese sunt diferite. O astfel de familie poate fi asociată unei locuințe introvertite atât înspre exterior, cât și înspre interior, care să prezinte o separare a indivizilor prin spații închise.

Familia de tip bastion se caracterizează prin centralizare și focalizarea pe grup, având contact minim cu exteriorul. Acestui tip i se poate asocia o locuința introvertită, dar cu accentul pus pe spațiile care să favorizeze socilizarea internă și mai puțîn pe cele private.

Familia de tip companion se caracterizează atât prin deschidere spre exterior, cât și o strânsă legătură între membri la interior. De aceea este necesar că locuința acestui tip de familie să prezinte atât spații ale exterioritatii, dar și zone ale socializării interne între membri.

Familia de tip asociație se caracterizează prin independența interioară și tendința de deschidere spre exterior. Locuința acesteia trebuia să prezinte celule compuse diferit, care să corespundă individualității fiecărui membru.

Pe lângă tipologiile diferite de familii, caracteristicile locuinței sunt influențate și de factorii sociali. Structura și funcționalitatea familiei se află într-o permanentă schimbare odată cu trecerea timpului, cauzată în principal de schimbările de la nivelul societății. Noua eră aduce cu sine un mediu specific, în cadrul căruia relația dintre locuire și familie se reinventează constant. Acest mediu mereu în schimbare este caracterizat printr-o serie de factori precum: evoluția extrem de dinamică a societății, varietatea activităților specifice mediului urban, fluctuația demografică, globalizarea, migrația, supraexpunerea la tehnologie etc. În prezent, structura familiei se află într-un proces de depărtare față de valorile tradiționale, prin tendința de egalizare a drepturilor și a responsabilităților sexelor, fapt ce obligă domeniul arhitecturii să reconsidere modul de proiectare al locuințelor.

Studierea tipurilor familiale și parentale, cât și a tendințelor contemporane, poate ajuta la anticiparea evoluției și implicit la adaptarea arhitecturii coform acesteia, în scopul îmbunătățirii calității locuirii.

!mai vezi p13 Negrisanu Daniela

1.3 Incursiune în arhitectura tradițională

”Casa țăranului este clădită parcă în funcție de lumină și albul varului nu obosește ochiul, pentru simplul motiv că streașina prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici, comorile nu sunt decât sufletești. Tradiția se exprimă printr-o veșnică renaștere și o veșnică izbândă. ca și natura.”

(G. M. Cantacuzino)

În căutarea unei arhitecturi contemporane autentice, casa tradițională românească reprezintă un punct de inspirație în regăsirea valorilor pierdute atât din cadrul arhitecturii, cat si a familiei epocii moderne. Structura și caracteristicile familiei tradiționale românești se evidențiază printr-un comportament specific, având un caracter de tip lăstar: când vine timpul să se căsătorească, feciorii primesc o parte din loturile de pământ ale tatălui, fiind ajutați să își construiască o casă nouă, cât mai aproape de cea părintească, iar fetele primesc zestrea adunată de-a lungul timpului. Casa parinteacă va fi moștenită de către cel mai mic copil, care are datoria de a rămâne alături de părinți și de a-i îngriji până la moartea acestora.

Țăranul român conferea casei o valoare spirituală puternică, strâns legată de tradiții și familie. În concepția sa, construitrea unei gospodării era obligatorie înaintea întemeierii unei familii, fiind condiționat atât de factorii fizici, de a avea un acoperiș deasupra capului, cât și de factori sociali, din nevoia de a fi în rând cu lumea, afișându-și astfel stabilitatea familiei sale.

Aflat înafara istoriei, modul de viață al civilizației rurale este perpetuat prin locuința tradițională. Prin arhitectura tradițională românească avem dovada sensibilității populare, intuitive, cu care românii au înțeles să contruiască locuințe cu suflet, în sentimentul vieții și familiei tradiționale. Prin munca și creația lor, aceștia au reușit să își transmită mai departe valorile și credințele cu care se înconjurau zi de zi. Păstrarea tradițiilor a fost posibilă prin introducerea de simboluri și valori în cadrul caselor țărănești, case care reprezintă, în totalitatea lor, o extensie a ființei și a familiei tradiționale. Prin natura sa, principala caracteristică este persistența și uniformitatea de-a lungul timpului, afișând mici particularități în funcție de zonă. Acest lucru este datorat respingerii originalității și tendinței de păstrare a aceluiași tipar, adaptându-l totuși la condițiile particulare fiecărei familii. Evoluția extrem de lentă pe care a înregistrat-o de-a lungul celor peste două milenii ce ne oferă mărturii concrete ale evoluției sale, este datorată, în mare parte, faptului că atât materialele și tehnicile de construcție, cât și ocupațiile și modul de locuire tradiționale au evoluat până în secolele XIX-XX în același ritm lent. Locuința tradițională se înfățișa în primul rând ca adăpost împotriva intemperiilor, fiind un spațiu de desfășurare a activităților casnice și de petrecere a timpului împreună cu familia, într-o ambianța plăcută, călduroasă. Diversificarea în funcție de zonă și evoluția treptată a interiorului casei țărănești a avut ca factori atât nevoia de confort (ce a dus la extinderea spațiului locuinței prin adăugarea de incăperi sau prin transformarea funcțiunilor acestora), dorința de îmbunătățire a condițiilor de dormit sau de luat masa, cât și influețe ale arhitecturii culte, religioase și laice.

Pentru țăranul român, rolul casei depășește valoarea sa materială și utilitară, acesta fiind profund legat de calitățile sale de nucleu stabil, în care are parte de armonie și intimitate, un spațiu ce generează nu doar sensuri materiale, ci și spirituale. Până și alegerea locului, a orientării sau așezarea obiectelor la interior aveau o semnificație profundă.

Țăranul român se leagă sufelteste de pământul său, de gospodărie, de casa sa, de sat și de natura ce îl înconjoară. Până și alegerea locației pentru construcția casei este un proces aparte. Se spune că la sat locuințele se așezau în jurul bisericii ridicate în locul unde a căzut buzduganul, sau unde s-a înfipt toiagul. Era exclusă construirea într-un loc unde s-a înfăptuit o crimă, spunându-se că acela ar fi un loc rău. În alte tradiții, când se alegea locul unei case se lasă peste noapte într-o groapă săpată, un vas cu apă, iar dacă dimineață nu mai era apă, atunci locul nu era bun.

Importantă este și orientarea casei față de punctele cardinale. Casele țărănești erau orientate întotdeauna cu față spre miazăzi, având camera de locuit spre răsărit. Ernest Benea subliniază cât de importantă era orientarea spre cele două direcții, fiind percepute că direcții rodnice, ce generează bine, iar direcțiile opuse aducătoare de rău.

Preocuparea țăranului pentru amenajarea spațiului în care locuiește în funcție de cerințele sale practice și estetice se manifestă în paralel cu condițiie economice și sociale, dar și în legătură cu capacitățile sale creatoate, ceea ce duce la conturarea unui stil specific. Aspectul întregului interior se caracterizează prin sobrietate datorită predominanței culorii închise a lemnului structural sau al mobilei, dar este tensionat prin petele de culoare ale decorațiunilor vii în stil tradițional. Indiferent de zonă, se poate remarca o preferință specifică pentru crearea unui ambient plăcut, prin folosirea echilibrată a ornamentelor și prin plasarea mobilierului în colțurile camerelor în scopul creării unui spațiu liber în centru.

Atmosfera din cadrul caselor tradiționale românești se bazează în principal pe memorie. Odată cu țăranul, în casă trăiesc alături de el aminitiri, care se refugiază în toate colțurile, de la pivniță până în pod. Memoriile, evident, nu sunt perceptibile doar vizual, ci se nasc din toate simțurile umane, de la mirosul de pâine proaspăt scoasă din vatră până la mângâierea mamei, de la gustul bulzului cu ceapă până la scârțăitul podelei, căldura sobei, mirosul lemnului ars, trosniturile focului. Amintirile se formează în spațiul casei, rămânând în memorie fără să țină cont de timp și conturează în acest fel modul în care casa este percepută de către locuitorii săi.

Casa se compune din obiecte și elemente , a căror percepție diferă în funcție de cel ce o trăiește. Trecerea peste pragul casei este privită ca o inițiere, ferestrele și pervazul simbolizează binecuvântarea, ușa, deschiderea spre lumea exterioară. Toate obiectele își au locul și rostul lor și par a fi născute acolo, născute odată cu omul.

Casa tradițională românească se organizează în jurul familiei, aceasta fiind miezul său central, sămânța de la care pornește evoluția sa. Structura casei evoluează așadar în funcție de structura familială, fiind împărțită în două zone: în zona de NV se află vatra, zona asociată cu partea feminină a familiei, iar în partea de SE este zona asociată stăpânului casei. Pe laturile nordice și vestice nu există ferestre, iar ușa este plasată în colțul din SV. Colțul unde se află vatra și cuptorul reprezintă cel mai important punct al caselor tradiționale, fiind locul unde oamenii se strâng pentru a povești și socializa. Fiind cea mai expusă zona a locuinței, zona mesei se bucură de cele mai frumoase decorații.

Element aproape nelipsit în arhitectura caselor tradiționale, prispa era un punct de uniune a spațiului exterior al naturii cu cel interior al familiei, jucănd un rol mediator între cele două lumi. În timp, aceasta a devenit spațiul preferat al locuinței, ca spațiu unde aveau loc numeroase activități ale gospodăriei, purtând o amprentă emoțională puternică. Prispa era zona de interacțiune cu spațiul satului, vizual sau sonor, un loc fundamental al întâlnirilor. Cele mai multe activități din cadrul familiei aveau loc pe prispa casei: în timpul verii, aici era locul de servire a mesei, spațiul unde se lucra sau chiar uneori zona de odihnă și somn. Pragul casei avea rolul de a întâmpina, fiind în același timp loc de sfat. Anumite activități gospodărești își aveau locul tot pe prispă, precum desfăcutul porumbului, coaserea hainelor, în același timp loc unde se atârnau legături de usturoi, ardei iuți, și alte roade ale pământului.

Prispa protejează casa pe una sau mai multe laturi, prispa se comportă ca filtru ce realizează legătura dintre mediul înconjurător și lumea familei, protejând-o de forțele malefice. Scopul estetic nu este de ignorat, deoarece ornamentul stâlpilor ofereau un aspect aparte întregii locuințe, prispa fiind cea care îi definea înfățișarea.

Vatra, concept existent încă din timpul Greciei Antice, reprezintă acel spațiul existențial, inima casei, ce reunește mebrii familiei. Aceasta semnifica atunci, ca și acum, stabilitatea, adăpostirea și aducerea laolaltă a familiei.

Vatra arhaică reprezenta funcția principală și centrală a spațiului familial, iar în relație cu aceasta se organiza întreg spațiul locuit. În tradiția românilor, vatra avea rol de axis mundi, fiind punctul de la care pornea construirea casei și în jurul căreia se derula intreaga activitate interioară. Spațiul iradia așadar dinspre centrul reprezentat de vatră.

CAPITOLUL 2 Locuirea din perspectivă fenomenologică

2.1 Fenomenologia și arhitectura

Experiența trăită în cadrul locuinței tradiționale este unică, încărcată de semnificații spirituale, lucru ce poate reprezenta un model pentru redefinirea arhitecturii contemporane, săracă din punct de vedere fenomenologic în trăiri și valori sufletești. Proiectarea unei experiențe reprezintă o responsabilitate unică pentru arhitectul contemporan, în contextul tehnologizării, iar teoria fenomenologiei recunoaște această responsabilitate, și implementează proiectarea senzorială în scopul creării unui spațiu arhitectural al simțurilor. Fenomenologia manifestată în arhitectură reprezintă manipularea spațiului, materialelor, luminii și umbrei pentru a crea un impact memorabil asupra simțurilor umane. Teoria promovează astfel integrarea percepției senzoriale ca funcție importantă în cadrul formelor construite. În acest mod sunt create experiențe ce depășesc senzorialul tactil, fiind mai degrabă abstracte, observate și percepute de către om. Teoria fenomenologiei în arhitectură contrastează cu cea a raționalismului, bazându-se pe analizarea calității spațiului pe baza influenței acestuia asupra percepției umane și nu pe baza rațiunii deductive.

Dinamica percepției umane, atât individuală cât și colectivă, influențează forma și funcțiunea clădirilor în termeni de circulație și organizare coerentă a programului în scopul producerii unei arhitecturi senzoriale. Arhitectura locuirii trebuie să deservească nevoilor activităților omenești, dar în același timp are și rolul de a crea o relație strânsă între locuința și simțurile umane. Fenomenologia arhitecturii este cea care studiază această relație.

"În timp ce senzațiile și impresiile ne implică discret în fenomenul fizic al arhitecturii, forța generatoare stă în intențiile din spatele acestora"

(Holl, Pallasmaa, Pérez Gómez)

Cu ajutorul fenomenologiei putem afla răspunsul la o serie de întrebări ce țin de arhitectură și mediul de viață al oamenilor. Putem înțelege în ce măsură arhitectura poate afecta comportamentul oamenilor, cum poate un spațiu să contribuie prin calitățile sale – materialitate, spațialitate, estetică etc. – la bunăstarea acestuia, în ce fel poate o locuința să susțină sau dimpotrivă, să compromită viața, nevoile și acțiunile locuitorului și nu în ultimul rând ce impact are progresul tehnologiei digitale asupra locuirii și percepției arhitecturale.

Teoria a fost studiată și adoptată de către arhitecții preocupați de ramura filosofică, ce au reușit prin cunoștințele lor să concretizeze concepțiile și abordările în adevărate opere arhitecturale, dând naștere unei noi modalități de înțelege a arhitecturii. Aceștia au înțeles importanta valorificării simțurilor și percepției umane, în scopul creării de spații expresive, care să ofere experiențe memorabile.

mai vezi poze p16

2.2 Percepția spațiului locuit

Se observă că pe măsură ce clădirile își pierd conexiunea cu omul și limbajul corpului său, clădirile devin obiecte distante perceptibile doar la nivelul vizual. Spre deosebire de arhitectura tradițională în care construcțiile erau ghidate de corpul uman, folosindu-se de toate simțurile sale, arhitectura nihilistă mai mult îndepărtează și izolează corpul decât să încurajeze cunoașterea lumii, astfel ca arhitectura ajunge să se rezume doar la vizual, într-o conceptie hedonistă, dar lipsita de orice fel de semnificație profundă.

Prin urmare, în analizarea și înțelegerea mediului nostru ambiant și a lumii ce ne înconjoară, simțul vizual este cel care primează asupra celorlalte simțuri, iar astăzi, odată cu producerea tehnologizării, acestea din urmă sunt neglijate chiar mai mult. Simțurile vizual și auditiv sunt cele care sunt privilegiate în domeniul exerimentării arhitecturii, celelalte devenind doar rămășițe arhaice, suprimate fiind de aspectele culturale. Acest lucru poate fi datorat în primul rând creșterii vitezei și a dezvoltări tehnologiei, văzul fiind singurul simț capabil de a ține pasul cu noul mod de viață. Dar restrângerea arhitecturii locuinței doar la componenta oculară duce la o experimentare fadă, fără substanță.

Profesorul de teorie a arhitecturii de la universitatea din Helsinki, Juhani Pallasma, studiază conceptul de arhitectură sensibilă, emoțională, care să provoace utilizarea tuturor simțurilor. Acesta analizează modul în care, arhitectura contemporană, prin intenția de a ține pasul cu noua tehnologie, ajunge să devină prea abstractă și impersonală, ajungând astfel la dezumanizarea sa. Neglijarea corpului și a simțurilor omenești produce un dezechilibru la nivelul sistemului senzorial, ducând la o arhitectură inumană.

Odată cu modernizarea arhitecturii, accentul este pus în principal pe partea conceptuală și intelectuală și mai puțin pe cea a senzorialului, neglijându-se astfel nevoile spirituale umane. Apar tendințe care îndeamnă întoarcerea la esențele arhitecturii, cu precădere în zona vestică a Europei, după cum afirmă antropologul Asley Montagu: "Noi, cei din lumea occidentală începem să ne descoperim simțurile neglijate." Această conștientizare tot mai mare reprezintă o răscoala întârziată împotriva privării dureroase de experiență senzorială pe care le-am suferit in lumea noastră tehnologizată. Din ce în ce mai mulți arhitecți încep să conștientizeze și să readucă în cadrul proiectelor lor senzualul prin folosirea materialității puternice, prin texturi, hapticitate sau materializarea

luminii. Transparența și senzația de imponderabilitate reprezintă teme des întâlnite în arhitectura contemporană. Apar în vocabularul arhitectural termeni precum reflexia, gradarea transparenței, suprapunerea sau juxtapunerea cu rolul accentuării dimensiunii spațiale.

Experimentarea fizică a spațiului implică toate simțurile și nu numai pe cel vizual ce a ajuns să predomine arhitectura contemporană. Oamenii sunt făcuți să experimenteze spațiul nu doar vizual, ci și auditiv, olfactiv, tactil sau chiar gustativ. Auzim spațiul locuinței prin sunetul pașilor, ecoul, sunetul unei uși sau chiar prin liniștea ce predomină, simțim mirosul sau gustul ce ne declanșează amintiri ale copilăriei, parfumul salcâmilor sau plăcintele bunicii, și nu în ultimul rând simțim atingerea materialelor, simțim pe piele căldura sobei sau dimpotrivă, răceala unei anumite încăperi. Putem lua exemplul unei plimbări prin pădure a cărei beneficii vindecătoare sunt datorate multitudinii de simțuri pe care le declanșează. Începând cu simțul olfactiv al aerului curat, sau simțul auditiv declanșat de foșnetul frunzelor, susurul apei, cântecul păsărilor, continuând cu simțul tactil al vântului pe piele, toate acestea oferă o experiență unică, cu ajutorul căreia ajungem să cunoaștem spațiul în totalitatea sa. Deseori avem tendința de a închide ochii pentru că odată cu inhibarea simțului vizual le putem percepe mult mai puternic pe celelalte.

În același mod, și spațiile arhitecturale sunt generatoare de impresii. Casa de pe cascadă a lui F. L. Wright este un bun exemplu al bogăției expresiei arhitecturale, o experiență unică, ce aduce natura în cadrul locuinței prin trezirea tuturor simțurilor. prin volume, texturi, suprafețe, culori, până și mirosul pădurii sau sunetul apei curgătoare. Ca și în cazul casei de pe cascadă, arhitectura nu este percepută și înțeleasă doar prin imagini, ci reprezintă un ansamblu alcătuit din toate elemente sale atât materiale cât și spirituale ce compun împreună atmosfera spațiului.

Simțul vizual este un simț al percepției distanței, adâncimii, separării, în timp ce tactilul necesită apropierea de obiect și contactul cu acesta. Astfel, prin tactilitate se realizează o legătură mult mai strânsă și generatoare de emoții între om și obiectul experimentat. Ca dovadă, emoția unei mângâieri sau îmbrățișări se resimte mult mai profund decât simpla observare vizuală a persoanei.

Contrastul de umbră și lumină are efectul de a stimula imaginația și a produce mister, în timp ce lumina puternică și uniformă le inhibă, diminuand impactul experienței.

"Arhitectură nu oferă lumină, ci o îndepărtează. Ea creează umbra." (Sverre Fehn)

În ziua de azi semnificația ferestrei s-a schimbat, iar sensul său ontologic de mediator între exterior și interior a devenit azi o simplă deschidere în perete. Utilizarea pereților cortină amenință intimitatea.

Spre deosebire de simțul vizual care izolează, auditivul crează sentimente de interioritate. Percepem diferit un spațiu gol, nemobilat, față de o casă locuită, în care sunetul este atenuat prin reflectarea în obiectele de mobilier și suprafețele rugoase. Astfel, percepem o locuința părăsită ca fiind neprimitoare și incompletă, dar ne simțim protejați într-o casă locuită, amenajată. Fiecare locuință are sunetul ei caracteristic ce sugerează intimitate sau nesiguranță, ospitalitate sau respingere, extrovertire sau introvertire. Ecoul propriilor noastre sunete ne ajută să ne conștientizăm propria existența prin plasarea corpului într-o relație directă cu spațiul. Tot cu ajutorul sunetelor putem măsură și determina amploare spațiului.

Simțul olfactv este simțul memoriei, mirosul unei locuințe sau încăperi fiind una din cele mai persistente amintiri. "Nasul ajută ochii să își amintească" spunea J. Pallasmaa.

………..

Simțul tactil este primordial, fiind cel dintâi simț prin care noul născut începe să cunoască lumea. Pielea este organul ce poate percepe forma, textura, temperatura, umiditatea, presiunea sau vibrația. Prin simțul tactil ne conectăm cu spațiul, timpul și tradiția. Când întrăm într-o casă, prima dată avem contact cu mânerul ușii, apoi simțim textura podelei, dar și căldură specifică. Senzația termică conduce și ea la generarea de trăiri psihologice. Mai mult de atât, asociem anumite materiale cu căldura (lemn, cărămidă, textile), iar altele cu răcoarea (piatră, beton, metal). J. Pallasmaa observă legătura puternică dintre piele și sentimentul de acasă, a ceasta fiind spațiul căldurii și a intimității, organizat de ce le mai multe ori în jurul unui foc. Nu doar că pielea percepe elementele spațiului prin atingere, dar atmosfera produsă de acesta se resimte la nivelul pielii prin fiori și senzații.

O arhitectură de calitate stimulează toate simțurile, creând la nivelul subconștientului uman impresii și percepții, de aceea ne este imposibil să redăm atmosfera unei locuințe doar prin imagini. Experiența de acasă se compune prin diferite activități precum cititul, socializarea, dormitul, gătitul, mâncatul și relaționarea dintre membri și nu doar prin elemente vizuale. Acustica, tactilul materialelor, lumina, umbra, greutatea și proporția obiectelor ce formează atmosfera generală a unui loc este mai presus decât estetica în sine. Spațiul locuinței afișează întotdeauna o anumită ambianță, ce poate avea un puternic impact asupra individului ce îl experimentează.

"Ce înțelegem prin calitatea în arhitectură? Este o întrebare la care nu îmi este dificil să răspund. Calitatea în arhitectură… înseamnă pentru mine puterea unei clairi de a emoționa. Ce anume mă poate emoționa? Cum pot aduce asta în arhitectură mea?… Răspunsul este: atmosfera."

(Peter Zumthor)

Atmosfera este un termen deseori utilizat în limbajul arhitectural ce descrie anumite aspecte ale mediului nostru construit, unele tangibile și ușor de perceput, iar altele vagi și subiective. Aceasta reprezintă de fapt sentimentul pe care individul îl percepe și experimentează în cadrul spațiului, având o strânsă legătură cu calitatea în arhitectură. Spațiul presupune nu doar calități vizuale, ci și numeroși factori mult mai complecși ce duc la crearea unei impresii, ambianțe sau dispoziții. Peter Zumthor, arhitect care a analizat importanța atmosferei în arhitectură, mărturisește: "Intru într-o clădire, văd o cameră și – într-o fracțiune de secundă – am un anume sentiment despre ea."

Teoreticianul Mark Wigley remarcă faptul că atmosfera se produce într-un anumit context fizic, de către anumite obiecte, ce sunt percepute ca o "emisie senzorială a sunetului, luminii, căldurii, mirosului și umidității, un climat rotativ al unor efecte intangibile, generate de un obiect staționar." Gernot Bohme, un filozof german, consideră că atmosfera este obiectul principal al percepției omenești, fiind un factor esențial ce contribuie la înțelegerea legăturii dintre prezența fizică și conștientă într-un spațiu și caracteristicile spațiului respectiv. Experiența intitială este cea a atmosferei, a efectelor ce îl înconjoară pe individ și nu a formei construite propriu-zise. „ ceea ce este experimentat este atmosfera și nu clădirea în sine. "

Putem înțelege atmosfera ca totalitatea elementelor înconjurătoare care animă spațiul, în scopul generării de impresii la nivelului psihicului uman. Deși sursele atmosferei sunt materiale, concrete, aceasta nu poate fi înțeleasă într-un mod fizic. Prin manipularea spațiului, arhitecții pot utiliza atmosfera în scopul creării de spații emoționante, atractive, care să provoace simțurile.

Atmosfera este parte componentă a produsului de arhitectură având un rol important în înțelegerea și experimentarea spațiilor, oferind acestora un caracter unic, o identitate. Atmosfera este percepută de imaginația umană înainte ca individul să identifice și să înțeleagă detaliile spațiului ce o produc, iar de cele mai multe ori chiar, ființa nu poate desluși factorii generatori ai atmosferei pe care o resimt în cadrul unui spațiu.

Conceptul de atmosferă a unui spațiu datează încă din timpul Imperiului Roman, fiind cunoscută atunci sub denumirea de genius loci, spiritul protector al unui loc. În postmodernism, conceptul a fost readus în discuție în sensul promovării proiectării spațiilor urmărind interacțiunea dintre clădire și spiritul local, din punct de vedere social, cultural, istoric și al mediului. Acest lucru poate fi realizat prin integrarea pe plan estetic – folosind resurse și materiale locale, respectând scara și caracteristicile orașului, dar și pe plan social – prin adaptarea la nevoile societății.

Pentru Peter Zumthor, arhitectura nu se limitează doar la formă, punând accent mai degrabă pe ceea ce transmite decat ceea ce afiseaza vizual. Pentru a sugera acest lucru, Zumthor propune un exercitțiu de imaginație studenților săi de la universitatea Harvard, cerându-le să proiecteze o casă fară formă. Proiectul presupune imaginarea unei case destinate unei persoane apropiate, cunoscute, plasată într-un sit real, la alegere. Ceea ce face diferită tema de proiectare lui Zumthor este cerința de prezentare a proiectului final, fără planuri, fațade, secțiuni sau machete, ci cu ajutorul sunetelor, mirosului și a cuvintelor. În acest mod, el încearcă să își provoace studenții să reducă arhitectură la esențe sale: lumină, umbră, miros, sunet, atmosferă. S-au obținut astfel spații emoționale, orientate către simțuri, care au reușit să surprindă cât mai fidel personalitatea și nevoile persoanei respective.

Zumthor a arătat în acest mod că spațiu arhitectural nu se rezumă doar la calitățile sale vizuale, ci reprezintă o suma de diverși factori care sunt percepuți de către om și care compun ambianța, impresia, atmosfera locului. Studierea atmosferei din cadrul unei locuințe este importantă deoarece contribuie la calitatea spațiului arhitectural. Prin experimentarea tuturor simțurilor, se crează spații care seduc și produc experiențe de neuitat.

"Sa ne gandim doar la senzatii, la materiale, la sunete si mirosuri, la umbra si lumina, la ceea ce mana noastra atinge si pe ce anume pasim. Ne gandim la ce anume din cadrul incaperii ne da voie sa experimentam si sa simtim si la modul in care toate aceste calitati se imbina in armonie cu spatiul pentru a imbunatati diversele moduri de utilizare ale spatiului." (Peter Zumthor)

2.3 Psihologie și antropologie în arhitectura locuinței

În studiul său ce vizează înțelegerea individului în scopul proiectării locuințelor, arhitectul trebuie să privească omul din două perspective – în primul rând din perspectiva integrării sale în societate (perspectivă antropologică) , iar în al doilea rând din perspectiva psihologică.

Psihologia este direct legată de habitatul uman și implicit de arhitectură. Am expus în rândurile de mai sus modul în care utilizarea diverselor componente senzoriale precum culoarea, lumina, dimensionarea sau materialitatea poate influența percepția spațiului de către individ, iar psihologia arhitecturii studiază această interacțiune afectivă dintre om și mediul construit.

Scopul clădirilor în care trăim este deseori văzut doar în termeni de performanță funcțională, confort fizic, economie, reprezentare simbolică sau valori estetice universale. Cu toate acestea, menirea arhitecturii depășește aceste puncte, extinzându-se spre zona psihologică, mentală și existențială a vieții. Locuințele nu doar că oferă un adăpost fizic în scopul facilitării desfășurării vieții, ci, în plus, găzduiește memoriile, dorințele, și sentimentele celor ce folosesc spațiul. Clădirile reprezintă extensiile cruciale ale individului (sau a unei colectivități), mediind între lumea exterioară și propriul subconștient prin interiorizarea lumii și exteriorizarea minții. Contextul arhitectural oferă experienței umane o structură și un înțeles unic prin proiectarea unor cadre de viață.

Putem privi legătură dintre comportamentul uman și forma locuinței sale din ambele direcții: spațiul construit este un rezultat al dorințelor, sentimentelor, motivațiilor omului, dar totodată, la rândul sau, omul este influențat psihologic de către spațiul în care trăiește. De aici deducem importanța relației strânse dintre om și locuința sa, atât la nivel de percepție conștientă, cât și la nivel subconștient, instinctiv. Arhitectura și experiența unui spațiu nu sunt perceptibile în mod direct, astfel că individul este afectat emoțional în mod inconștient, înainte de a înțelege de fapt care sunt acei factori, iar de cele mai multe ori factorii rămân chiar nedeslușiți. Arhitectura este o artă a corpului uman mai mult în sens existențial decât fizic, mai mult al emoțiilor și sentimentelor decât al deducțiilor raționale. Așadar, concordanță dintre psihologie și arhitectură este evidentă, iar cunoașterea factorilor psihologici este foarte importantă în procesul de creație în vederea asigurării unui mediu de viață de calitate. În acest sens, putem analiza în continuare câteva din nevoile psihologice esențiale ale omului care pot fi îndeplinite prin intermediul locuinței.

Nevoia de identitate se referă la dorința individului de a-și personaliza locuința, creându-și astfel un spațiu cu care să se poată identifica. Prin micile detalii prin care omul își pune amprenta asupra locuinței sale, acesta își marchează posesia asupra spațiului pe care îl deține. Acest lucru îi oferă o senzație de securitate și familiaritate, prin apropierea de conceptele și modelele la care aspiră. În discuția despre identitate se poate face referire la una din

problemele societății moderne, cea a locuirii în masă. Producția în masă se bazează pe nevoile și caracteristicile comune ale oamenilor, creând spații universale pentru asigurarea unei vieți normale, suficiente. Având în vedere faptul că locuirea trebuie să răspundă nu doar nevoilor umane universale, ci și celor particulare, deducem că acest tip de locuire este deficitară, ducând la pierderea indentitati. Din acest motiv, consider că la proiectarea locuințelor identice trebuie luată în considerare capacitatea spațiului de a fi flexibil, dând posibilitatea locuitorului să o adapteze nevoilor sale particulare.

Nevoia de intimitate a omului este satisfăcută de către locuință, nu prin izolare și singurătate, ci prin oferirea posibilității individului de a alege între a socializa sau a se retrage în spațiul privat. De aceea, spațiile locuinței trebuie să fie izolate sonor și vizual în mod corespunzător. Lipsa intimității poate duce la anxietate, teamă, ceea ce are ca rezultat afectarea vieții locuitorilor din cadrul locuinței respective.

Nevoia de securitate naște cea mai veche funcție a casei, funcția de protecție. În ziua de azi, această nevoie este mai mult cu valoare psihologică. Casa devine astfel locul unde te poți adăposti de impactul negativ al erei tehnologice, de aglomerarea si viteza lumii urbane.

"Mediul înconjurător poate modela structura genelor și într-un final structura creierului uman, deci pot așadar să ne influențeze comportamentul. Prin proiectarea spațiilor în care trăim, arhitectura poate schimba creierul și comportamentul." (Fred Gage)

Într-adevăr, calitățile spațiului fizic, caracteristicile comportamentului și a percepției mentale sunt strâns legate una de alta. Atunci când proiectăm spațiile, implicit creăm sau sugerăm emoții și stări psihice. Putem spune chiar că arhitectul operează la nivelul creierul uman și a sistemului nervos, în aceeași măsură în care lucrează la nivel de constructe fizică.

Stiința a demonstrat în nenumărate rânduri efectul pe care mediul înconjurător îl are asupra creierului uman, producând schimbări care afectează ulterior comportamentul. Conexiunea dintre minte și structura spațiului în care trăim se dovedește a fi mult mai importantă decât s-a crezut. Abia în 1960 psihologii au observat cum comportamentul indivizilor variază mult mai vizibil atunci când trăiesc în medii diferite decât dacă locuiesc în a același spațiu, condiție ce a luat numele de personalitate situatională. Prin urmare, spațiile arhitecturale nu sunt scene fără viață ale activității umane, ci de fapt, ele ghidează, compun și stimulează interesul, acțiuni și stări sufletești sau dimpotrivă, le inhibă și le stopează. Orice spațiu, loc sau situație proiectează

atmosfere ce promovează stări și sentimente distincte. Trăim în rezonanță cu lumea înconjurătoare, iar arhitectura este cea care mediază această legătură.

Richard Neutra era cunoscut pentru atenția pe care o oferea pentru definirea nevoilor clienților săi, indiferent de amploarea proiectului, fără a își impune categoric viziunea artistică asupra acestora. Acesta folosea uneori chestionare pentru a descoperi nevoile clientului. Arhitectura sa rezidențială era o îmbinare dintre artă , natură și confort practic și psihic. R. Neutra a scris de nenumărate ori despre legătura dintre arhitectură și psihologie, afișând un interes pentru corpul uman, obiceiurile și mediul sau de viață, iar abordarea sa are un aer frenetic și pseudostiintific ce l-a pus în evidență în față arhitecturii conformiste.

Casele proiectate de Neutra în anii 1950 pot ajuta la explorarea acestui proces. Neutra a dat naștere unor case empatice, cu care oamenii să se poată identifica, rezultat al eforturilor sale de a ajusta locuința conform nevoilor particulare ale acestora. Unul din cele mai bune exemple în acest sens este casa proiectată pentru Constance Perkins, profesoară singură de istoria artei, ce dorea o locuință care să îi reflecte stilul personal de trai: artistic, natural, creativ și independent.

După moartea ambilor săi părinți, Perkins dorea să înceapă un alt capitol în viață ei și a decis să facă acest lucru prin utilizarea arhitecturii, a unei noi locuințe, în scop curativ. Experiența clientei în domeniul artei a reprezentat un factor important în comunicarea sa cu arhitectul. Acesta și-a abordat clienta precum un doctor, arhitectura sa devenind un mediu terapeutic cu rol de a trata rănile de natură psihologică. În spațiile proiectate de arhitectul austriac, acesta utiliza o serie de elemente care erau menite să își îndeplinească rolul curativ. Arhitectura lui Neutra se caracterizează printr-o conectare fluidă a interiorului cu exteriorul, optând pentru materiale ușoare, naturale, precum lemnul sau piatra, în defavoarea materialelor grele precum betonul, pentru a induce calmul prin intermediul spațiul creat. Locuințele lui Neutra au devenit cutii ale căror pereți și planuri alunecau dinamic ca și cum ar fi mișcate de o sursă de energie nevăzută.

Unul din elementele specifice arhitecturii sale este colțul din sticlă, care oferă locuitorilor nu doar oportunități vizuale, ci și o strânsă legătură spațială și fizică dintre interior și exterior. Acest element este completat de prelungirea coloanelor și stalplor la exterior, dând naștere unor colțuri dislocate, care pentru Neutra erau menite să amintească de pântecul mamei, contribuid astfel la formarea sentimentului de acasă. La locuința Perkins, acestea două apar împreună cu o piscină de formă neregulată care amplifică conexiunea naturală între exterior și interior. Apa a devenit un element din ce în ce mai important care, prin proprietățile sale de reflexie, împreună cu ferestrele și oglinzile, transformă structurile în captatoare de energie arhitecturală. Locuirea în astfel de medii putea activa, după cum spunea Neutra, funcțiile vegetative. Casele sale ulterioare nu doar că au oferit un adăpost pentru locuitorii săi, ci de asemenea spune el, au si îmbunătățit sănătatea psihofiziologica a acestora.

CAPITOLUL 3 Esența locuirii

3.1 Locuirea, expresie a existenței umane

Perioada de criză a identității dintre om și mediul său de viață a dus la redescoperirea esenței arhitecturii, aceea de a construi o relație directă și autentică între mediul contruit și cel ce îl utilizează. Lumea contemporană este într-o permanentă transformare și instabilitate, iar arhitectura poate reprezenta, în acest context, o sursă de restabilire a echilibrului prin simpla îndeplinire a scopului său inițial: crearea caselor ca reflexie a oamenilor, capabile să medieze și armonizeze relația locuința-mediu-om. Prin acest capitol se urmărește relatarea unor opinii din perspectivă fenomenologică asupra arhitecturii și a scopului său de bază, de a deservi umanității.

Din această perspectivă, se poate spune că locuirea definește existența umană, aceasta având ca scop principal ocrotirea ființei. Arhitectura are puterea de a modela și ordona mediul într-un mod coerent, dar și de a genera impresii și semnificații necesare unui trai calitativ atât din punct de vedere fizic cât și psihologic. Identitatea unei locuințe se formează injurul ființei umane, pe baza tipologiei acesteia și a mediului înconjurător. Fiind o formă de artă funcțională, arhitectură se află la intersecția dintre fizic și spiritual. Cadrul de viață al omului este constituit așadar din locuința fizică, dar și din atmosfera și semificatiile generate de aceasta, menite să mențină un achilibru al vieții în contextul instabilității societății contemporane.

Cunoaștem mutiple cazuri din istoria arhitecturii în care locuințele nu au reușit să satisfacă scopul lor esențial, rămânând în istorie ca și capodobere ce au dus la evoluția stilului modern, dar eșuând în relația cu individul prin incapacitatea de a le satisface nevoile. Farnsworth house a arhitectului Mies van der Rohe este considerată a fi una din capodoberele moderniste, odată cu care se redefinește arhitectură, și totodată un exemplu de distanțare a arhitecturii de componenta umană. Ferestrele sunt ceea ce dau identitatea casei, având rolul de a aduce natura în cadrul locuinței și a locuitorilor. Simplitatea sa urmărește să nu concureze cu complexitatea naturii, în scopul experimentării pure a acesteia. Cu toate acestea, locuirea în cadrul Casei Farnsworth s-a dovedit a fi imposibilă, în primul rând din cauza lipsei intimității.

"Adevărul este că în această casă, cu cei patru pereți ai săi din sticlă, mă simt ca un animal agitat, mereu in alertă. Sunt mereu neliniștită. Chiar și seara. Mă simt ca un străjer în gardă zi și noapte. Cu greu mă pot destine și relaxa."

În al doilea rând, lipsa spațiului de stocare a determinat rigiditatea spațiului, făcând imposibilă adaptarea sa în funcție de nevoile schimbătoare ale clientei. În ciuda intenției arhitectului de a crea o atmosfera liniștitoare, relaxantă, într-un cadru natural, Farnsworth a eșuat în scopul sau de fi un loc intim, de a fi acasă.

Figura 1 – 'Zielenbau' housing block proposal by Walter Gropius.

Figura 2 – Coliba primitivă, ilustrată de Violet-le-Duc

Abordarea arhitecturii din perspectivă umană a fost susținută de mulți arhitecți moderni și contemporani. Apariția raționalismul a reprezentat unul din cele mai importante aspecte ale arhitecturii moderne, bazându-se pe folosirea cunoștințelor multidisciplinare și a logicii în proiectarea clădirilor. Cu toate acestea, accentul pus pe standardizare și producția în masă a dus treptat la o exagerare în utilizarea factorilor științifici, la o obsesie pentru eficientă în construcții, ce a condus inevitabil la uniformizarea și dezumanizarea arhitecturii. Atât încercarea lui Le Corbusier de a găsi soluții pentru un oraș utopic, cât și calculele matematice ale lui Walter Gropius în diagrama apartamentelor Zeilenbau nu ofereau nici pe departe satisfacție psihologică, ci doar urmărea îmbunătățirea condițiilor fizice precum aer, soare, perspectiva si distanțafață de vecini.

Însă din perspetiva lui Alvar Aalto, raționalizarea arhitecturii nu ar trebui să se bazeze atât de mult pe partea sa tehnologică, ajungând astfel la concluzia că scopul fundamental al raționalismului nu ar tebui să fie eficiența, ci fericirea umană. În 1935, Alvar Aalto scria despre extinderea raționalismului sugerând arhitecților să pătrundă mai adânc în metodele raționale, înspre aria sa psihologică și umană.

"Am putea spune că o metodă de a produce medii construite cu un caracter uman este de a extinde înțelegerea noastră asupra raționalismului. Trebuie să analizăm mai mult calitățile asociate unui obiect decât am făcut-o până acum. Nu este raționalizarea în sine care a fost greșit percepută inițial, ci greșeala stă în faptul că raționalizarea nu a pătruns suficient de adânc. În loc de a lupta împotriva raționalismului mental, noua etapă a arhitecturii moderne încearcă să proiecteze metodele raționale de la domeniul tehnic până la cel uman și psihologic. Funcționalismul este corect doar dacă este extins pentru a acoperi până și domeniile psihofizice. Acesta este singura cale de a umaniza arhitectura."

(Alvar AALTO, 1935)

Prin întoarcerea la scopul original al arhitecturii, Aalto ne aduce aminte de relația fundamentală dintre om, arhitectură și natură. După cum a ilustrat Violet-le-Duc, începutul arhitecturii a fost cel mai probabil reprezentat de coliba primitivă, împletită din ramuri, paie și pământ, structura prin care omul se

Figura 3 – Locuința experimentală Muuratsalo

Figura 4 – Villa Mairea

putea adăposti în siguranță de ploaie și de amenințarea animalelor. Cu toate acestea, natura nu reprezintă doar o amenințare pentru ființă umană, ci și o sursă nesfârșita de viață, iar arhitectura este mediatorul dintre cele două. Acesta este conceptul de bază după care Aalto a ales să se orienteze, considerând că reflexia asupra relației dintre om și natură este mult mai importantă decât orice altă teorie raționalistă.

Curând după moartea soției sale, în 1949, Aalto a început proiectarea unei locuințe proprii, pe malul vestic al insulei Muuratsalo, Finlanda, în scopul creării unui loc de evadare pe timp de vară. În procesul de proiectare, locuința a devenit un studiu experimental al materialității și filosofiilor proprii. Conceptul de închidere a spațiului exterior este arhietipul tuturor locuirilor umane, oferind atât confort fizic cât și psihologic. Interiorizarea spațială exprimă un insinct uman de bază, al securității, care își poate avea originea în memoria subconștientă a pantecelui mamei. În același timp, curtea locuinței se deschide înspre natură, fuzionand cu pădurea înconjurătoare. Aceasta are rol intermediar, de tranziție de la exterior spre interior, pregătind pătrunderea în lumea realității interioare a locuinței.

Pentru Aalto, care a crescut încă de mic în comuniune cu natura, ilustrarea naturii finlandeze în arhitectura sa a venit în mod natural, ca un element fundamental al arhitecturii sale. Fără îndoială, unul din cele mai bune exemple care arată uniunea omului cu natura este Villa Mairea (1937-1939). Nu doar că este situată în cadrul natural al unei păduri de conifere, dar clădirea în sine oglindește câteva substraturi ale acesteia, un microcosmos ce reflectă natura înconjurătoare. Intrarea casei utilizează tehnici arhitecturale subtile pentru a accentua intimitatea și conectarea dintre om și locuință. Ușa este ridicată de la nivelul solului printr-un set de scări din piatră, creând astfel o legătură armonioasă între lumea naturală și cea contruită de om. La intrare, cât și în structura scării, apar stâlpi din lemn meniți să trimită cu gândul la verticalitatea și densitatea pădurii. Datorită acestora, lumina ce pătrunde prin ferestre la apus este atenuată și divizată, armonizând atmosfera interioară.

Cu toate că pune accent pe latura naturală a caselor sale, Alvar Aalo nu se depărtează de conceptele arhitecturii timpului său. Villa Mairea este modernă și arhaică, elenaganta și traditonala, universală și regională în același timp.

Fără dubii, arhitectură este destinată omului – clientului care urmează să utilizeze bunul pe care îl achiziționează. Având o dublă ipostază, umană și spațială, arhitectură presupune o modelare permanentă a mediului construit în scopul satisfacerii nevoilor omului și comunității. Așadar, arhitectul poate fi considerat o verigă intermediară, care realizează legătură dintre mediu și om. Omul se manifestă diferit în funcție de cultură, trecut personal sau mediul în care trăiește, Acești factori, atât cei generali, cât și cei particulari ce diferențiază indivizii între ei, trebuie descoperiți și luați vedere de către arhitect în proiectarea locuințelor. Arhitectul poate cunoaște aceste particularități prin abordarea clientului său, atât din perspectivă socială și biologică (conform piramidei lui Maslow sau a altor clasificări sociologice),dar și ca ființă sensibilă. Aceste nevoi sunt reflectate clar în cultura și civilizația popoarelor prin creații, valori și credințe ce modelează un cadru de viață specific.

Ținând cont de impostazele omului, arhitectul trebuie să îl cunoască în detaliu pentru a fi sigur că îi descoperă adevăratele sale nevoi.

Figure 5 – Piramida lui Maslow

3.2 Arhitectura fericirii

Fericirea sau starea de bine este unul din cele mai importante scopuri ale ființei umane, iar arhitectura este unul din factorii care pot influența puternic acest lucru. Studiile au demonstrat în nenumărate rânduri că o populație fericită este mult mai socială, altruistă și activă, ba chiar mai mult, că starea de bine contribuie vizibil la capacitățile sale constructive și creative. Bhutan este unua din țările care au oferit atenție sporită asupra acestui aspect, încercând să obțină dezvoltarea economică și socială pe baza bunăstării populației. "Crearea unui mediu faborabil îmbunătățirii bunăstării populației este un obiectiv de dezvoltare în sine" (Ban Ki-moon, 2013)

O clădire sau un spațiu interior poate contribui la fericire prin oferirea unui context propice în care activitățile să se desfășoare. Proiectarea unor astfel de spații este anevoioasă, deoarece presupune ca arhitectul să empatizeze puternic cu viitorii utilizatori ai contextului respectiv.

Studierea îndeaproape a factorilor determinanți ai fericirii utilizatorilor unui spațiu este punctul de start al înțelegerii modului în care arhitectura și spațiile interioare funcționează, cum sunt percepute și cum pot fi proiectate într-un mod sănătos. În mod contrar, felul în care un spațiu este contruit poate cauza stres și eventual afectarea sănătății psihice a locuitorilor. Stimularea, coerența, utilitatea, controlul și capaciatea reconforanta sunt dimensiuni preliminare aflate în legătură strânsă cu crearea unei anumite stări psihice în cadrul spațiului locuit.

Stimularea reprezintă totalitatea informațiilor dintr-un context care afectează în mod indirect individul. Corpul uman funcționează optim cu un nivel moderat de stimulare, lipsa acesteia ducând la plictiseală sau, în cel mai rău caz, la deprivare senzorială, pe când o stimulare prea intensă cauzează distragere și reducerea capacității de concentrare. Nivelele de stimulare sunt influențate de proprietățile spațiului arhitectural precum intensitatea, complexitatea, și originalitatea caracteristicilor stimulilor. Lumina și sunetele puternice, mirosurile neobișnuite și culorile aprinse, precum și aglomerarea și apropierile interpersonale toate acestea amplifică stimularea. Forma spațiului, circulațiile și poziționarea individului influențează în mod direct nivelul de stimulare.

Coerența se referă la claritatea și inteligibilitatea elementelor construite și a formei. Ambiguitatea, dezorganizarea și dezorientarea sunt impedimente majore în calea coerenței. Lizibilitatea spațiului se poate îmbunătăți prin forme geometrice regulate, marcaje interioare distincte și deschidere spre mediul exterior.

Controlul se referă la posibilitatea unui spațiu de a fi modificat în funcție de nevoi. Insuficiența resurselor spațiale, rigiditatea aranjamentelor spațiale și lipsa de control climatic și de iluminare pun în pericol nevoile individului de a interacționa cu spațiul în care trăiește. Intimitatea sau capacitatea de a reglementa

interacțiunea socială contribuie în mod semnificativ la un sentiment de control în cadrul spațiului locuinței. Acest lucru se poate obține prin bariere vizuale și acustice, plasarea funcțiunilor in mod strategic, intersecția cailor de circulație și aranjarea mobilierului astfel încât să favorizeze interacțiunea socială. In acest sens, aranjarea sociopetală a mobilierului este o aranjare ce încurajează interacțiunea dintre indivizi prin componentele mobile, conferă distanțe interpersonale confortabile și facilitează contactului vizual în timpul conversațiilor. În opoziție, aranjarea sociofugală a mobilierului este rigidă, orientand oamenii astfel încât contactul vizual se realizează cu dificultate, iar distanțele interpersonale nepotrivite descurajează interacțiunea socială.

Capacitatea reconfortantă definește potențialul mediului și al elementelor ce îl compun de a funcționa în mod terapeutic, prin reducerea extenuării și a surselor de stres. Arhitectura poate oferi oportunitatea de combatere a acestora prin oferirea unui spațiu de relaxare, recuperare, contemplare, precum ferestrele, șemineul sau alte elemente naturale ce captează atenția și curiozitatea individului.

În arhitectură nu este suficientă alăturarea de planuri secțiuni și elevații, ci presupune mai mult de atât, lucru ce este aproape imposibil de explicat în cuvinte. Arhitectura, ca și arta, nu poate fi explicată, ci poate fi înțeleasă doar prin experimentarea acesteia. Arhitectul, precum artistul, lucrează cu forme, culori, dar ceea ce îl face diferit este funcționalitatea artei sale. Arhitectura presupune nu doar rezolvarea estetică a operei de artă, ci și o rezolvare practică si psihologică, prin crearea de spații funcționale și sensibile, în scopul utilizării de către oameni, iar utilitatea spațiilor joacă un rol important in asigurarea fericirii.

Arhitectura este acel domeniu care îmbină arta și știința astfel încât să creeze spații pentru a fi locuite, să compună cadrul din jurul vieții oamenilor asemenea unui producător de teatru și nu spații menite să fie privite din exterior asemenea unui creator de artă. Arhitectul Richard Neutra spunea că "o casă bună este împlinirea căutării – în spațiu – a fericirii și a echilibrului emoțional”. Arhitectul este cel care are rolul de a se asigura că locuitorii clădirilor sale sunt fericiți în cadrul acesteia, urmărind diverse aspecte ce țin de comportamentul lor natural, de cultură și caracteristicile particulare ale fiecăruia. Rolul său devine cu atât mai complicat cu cât comportamentul, cultura, gusturile și obiceiurile diferă de la un timp la altul, de la o societate la alta, de la un individ la altul, de aceea, este nevoit a avea în vedere adaptarea spațiilor pe o perioada mai lungă de timp și proiectarea acestora în funcție de individ. În acest sens, cea mai bună dovadă a unei buni arhitecturi va fi faptul că va fi utilizată în modul în care arhitectul a proiectat-o să funcționeze. Nicio altă artă nu realizează o legătură atât de strânsă cu omul și modul sau de a trăi așa cum o face arhitectura, bazându-se pe instincte, experiențe, sentimente.

3.3 Rolul arhitecturii

"Talentul de a-și imagina situații umane este mult mai important pentru un arhitect decât darul de a vizualiza spațiul"

(Aulis Blomstedt)

Datoria arhitectului dintotdeauna a fost de a concretiza și configura existența umană prin crearea de metafore care să provoace inconștient sentimente de bunăstare. Prin arhitectură, ajungem să percepem schimbarea și continuitatea cu ajutrul cărora ne putem situa în lume, în cadrul timpului și al culturii. O experiență arhitecturală memorabilă se caracterizează printr-o fuziune dintre spațiu, timp, material și individ, într-un tot unitar ce pătrunde astfel în conștiința umană.

"Arhitectura este arta reconcilierii dintre noi și lume, iar această mediere are loc prin intermediul simțurilor. "

(Juhani . Pallasmaa)

Rolul arhitectului este de a propune , fiind responsabil față de mediul înconjurător, față de cultură și cel mai important, față de om. Ținând cont de ipostazele sale, atunci când propune spații destinate locuirii arhitectul este obligat să-l cunoască amănunțit și îndeaproape pentru a îi descoperi nevoile particulare.

Intr-o eră modernă a unei arhitecturi dezumanizante, cunostințele de antropologie intervin in scopul redresarii acesteia. Astfel că arhitectua a evoluat, in mod firesc, spre ideologia reginalismului critic a lui Frampton, dar și înspre o arhitectură participativă, prin care individul să se implice în proiectarea propriei sale locuințe. Cu toate acestea, nu a fost inhibată implicarea arhitectului, ci dimpotrivă, acest lucru a ajutat la o mai bună înțelegere a locului și a omului, iar pentru a realiza acest lucru, arhitectul este nevoit să utilizeze toate mijloacele ce pot ajuta în acest sens. Contactul cu clientul, purtarea de discuții, împărtășirea de experiențe trebuie completate cu studii mai avansate care să ajute la înțelegerea subconștientului acestuia, având în vedere că de cele mai multe ori beneficiarul nu se cunoaște pe sine însuși îndeajuns. Abordarea proiectării locuințelor pe baza cunoștințelor legate de tehnologie, climă, sit, materiale sau economie nu sunt suficiente să lămurească multe din aspectele necesare asigurării unui mediu de trai propice. E important să înțelegem că omul își alege propriul sau mod de viață, ca rezultat al aspectelor spirituale, culturale, sociale și materiale ale comunității în care trăiește. Factorii principali socio-culturali ce particularizează modul de viață a fiecărui individ sunt, pe lângă nevoile fundamentale, familia, poziția femeii în cadrul acesteia, nevoia de intimitate, relațiile sociale, religia, teritorialitatea, relația dintre teren, natură și locuință.

Latura comportamentală reprezintă un factor important și chiar esențial în proiectarea de arhitectură, iar oamenii vor dori mereu să își îndeplinească nevoile și dorințele, iar dacă aspirațiile lor nu sunt satisfăcute prin proiectul locuinței, aceștia își vor modifică mediul astfel încât să corespundă stilului lor de viață, sau în cel mai rău caz, îl vor părăși. Pe lângă factorul social, mai intervine și cel legat de personalitate, astfel că cercetarea în arhitectură trebuie să înglobeze și elemente din domeniul psihologiei.

Mulți clienți se prezintă arhitectului cu descrieri detaliate despre motivul pentru care sunt sau nu fericiți cu spațiul în care locuiesc, dar involuntar omit aspecte și informații cruciale, având în vedere dificultatea înțelegerii spațiului. O practică din ce în ce mai utilizată este cea a interviului, prin care o serie de informații pot fi aduse la suprafață. Pentru a se asigura că aceste aspecte sunt comunicate, arhitectul trebuie să pătrundă adânc în conștiința clientului, solicitând întrebările potrivite, pentru a putea ulterior înțelege modul în care viitorul spațiu va trebui să funcționeze în relație cu locuitorul acestuia.

În trecut, rolul arhitectului era de a proiecta locuințe prin propria prismă și urmărind propriile idei și concepții despre cum functoneaza o familie, prezentând-o la final clienților ca produs finit. Aceștia erau atunci nevoiți să își adapteze stilul de viață conform noii locuințe, în loc că locuința să fie conformă cu stilul lor de viață. Odată cu evoluția implicării clientului în procesul de proiectare, arhitetcura a fost influențată din ce în ce mai mult de conceptele psihologice, sociale și antropologice.

Unul din arhitecții care au adus ideea proiectării locuințelor unice mulate pe personalitatea și stilul de viață a clienților a fost Richard Neutra. Influențat puternic de teoriile lui Sigmund Freud pe care l-a cunosut în persoană, acesta a abordat o metodă inovativă prin care realiza interviuri aprofundate și crea chestionare adresate atât proprietarilor, cât și copiilor acestora sau a angajaților din gospodărie. Acesta acorda atentie și timp special în scopul înțelegerii atât a modului de viață cât și a așteptărilor clientilor săi. Fiecare detaliu sau temperament particular al vieții zilnice de familie, atât obiceiurile bune cât și cele rele, erau stocate și analizate de către Neutra, urmând să contribuie la rezutatul final al creației sale. Neutra își întreba clienții despre amintirile caselor copilăriei și despre alte asocieri și relații cu spațiile locuinței, amintiri plăcute precum relaxarea într-un spațiu însorit de lângă o fereastră sau amintiri neplăcute precum petrecerea timpului într-o pivniță întunecată. Prin ascultarea atentă a nevoilor, problemelor, speranțelor și viselor clienților, înțelegerea percepției lor asupra locuirii și ce anume ar dori ca aceasta să îmbunătățească în viață lor, Neutra și-a asumat treptat rolul de psihoterapeut în relația sa cu clienții. În acest mod, își încuraja clienții să participe la proiectarea viitoarelor lor case. Neutra considera că sustragerea și analizarea unor astfel de informații de la aceștia, apoi crearea unei locuințe care să întărească toate aspectele pozitive și să le evite pe cele negative, va acționa ca putere de vindecare atât pentru viața individuală, cât și pentru cea comună, familială a locuitorilor.

Deși a devenit un arhitect renumit în toată lumea, metoda sa de implicare puternică în înțelegerea clienților nu a fost folosită pe scară largă decât după mult timp. Abia în anii 1960, mulți arhitecți, sociologisti și urbaniști au înțeles importantă utilizării intrumentelor științelor sociale în scopul creării de spații înfloritoare, nu doar în arhitectură rezidențială, ci și la clădirile de birouri, spitale sau școli. Din acel moment, o întreagă generație de arhitecți a început a fi educată în sensul conștientizării acestor aspecte și a utilizării acestora pentru a aduce ca rezultat satisfacția clienților.

În ziua de azi, arhitecții danezi, precum și mulți alții, par să înțeleagă faptul că un proiect este reușit atunci când răspunde în mod direct nevoilor persoanelor ce îl locuiesc, prin transformarea intențiilor clientului în cel mai bun proiect posibil. Experiență anterioară, fie ea pozitivă sau negativă, ne permite perfecționarea și îmbunătățirea capacităților de proiectare a următoarelor situații. Așadar, este foarte importantă analizarea comportamentului proiectelor deja realizate și tragerea de concluzii legate de gradul de îndeplinire a scopului funcțional al acestora. Arhitecții biroului AART din Aarhus, Danemarca, își orientează studiile spre sondaje care să documenteze performanța psihologică și socială a clădirilor deja finalizate. Studiile urmăresc un set de parametri definiți și variabile de studiu legate de utilizare(funcțiuni), confort (climatul interior, iluminarea), estetică (materiale, forme, detalii), relația cu contextul (din punct de vedere social, cultural și psihologic), facilitățile sociale (spații de interacțiune), fluiditatea (ușurință de mișcare), și mediul înconjurător (relația cu împrejurimile).

"Pentru a înțelege impactul social al mediului construit, prima dată trebuie explorată experiența utilizatorului. Prin intervievare și observarea acestora, ajungem să cunoaștem mai bine arhitectura și modul în care afectează confortul și bunăstarea psihologocă a oamenilor. În alte cuvinte, este esențială studierea mediului construit prin filtrul antropologic dacă se dorește înțelegerea și ulterior îmbunătățirea ăerformantei sociale a arhitecturii." (AART Architects)

Încorporarea pricipiilor psihologice în arhitectura clădirilor rezidențiale poate fi realizată printr-o serie de pași pregatitori, ce precedă proiectarea locuinței, printre care:

1. Observarea comportamentului emoțiilor, procesului de gândire ale clienților, pentru a înțelege modul în care aceștia vor reacționa în anumite medii.

2. Analizarea fotografiilor și memoriilor pentru a înțelege ce anume consideră clienții important în mediul vieții de zi cu zi, observat în cadrul experiențelor trecute de locuire.

3. Crearea unui sondaj sau luarea unui interviu care să cuprindă întrebări personale cu ajutorul cărora se vor descoperi atât comportamentele individuale, cât și colective.

4. Analizarea problemelor actuale, atât cele care țin de locuire, dar și cele personale, precum condiția medicală, factorii de stres, trecutul personal și aspirații de viitor. În acest mod proiectarea locuinței va avea în vedere nu doar scopul funțional, ci și rol de susținere și dezvoltare a locuitorilor

5. Provocarea clienților de a lua parte la deciziile proiectului, astfel încât uniunea și identificarea cu viitoarea locuința să se facă treptat, începând chiar din faza proiectului.

Țînând cont de toate acestea, putem spune că datoria arhitectului este de a descoperi și surprinde, prin diversele mijloace pe care le are la dispoziție, principalele trăsături și caracteristici ale clientului său, nu doar cele social-culturale, ci și cele de natură psihologică. Indiferent de modalitățile utilizate, această abordare ajută la descoperirea condițiilor ce trebuie înglobate în noua locuință. În demersul de proiectare, este necesară intervievarea beneficiarilor in legătură cu nevoile acestora, legate de procesul de locuire în sine, dar și de imaginea viitoarei locuinței la care visează. Chestionarele structurate, precum și testele de personalitate (ex. Testul Lüscher) se pot utiliza atât independent, cât și împreună, în scopul sustragerii cât mai multor informații depre client. În acest mod, arhitectul se va putea apropia de acel tip de locuire care este cel mai potrivit personalității și culturii beneficiarului. În cazul locuirii colective, demersul se poate extinde la un nivel superior, fiind nevoie de colaborarea interdisciplinară dintre arhitecți, psihologi, antropologi și sociologi, în scopul unei informări cât mai precise.

Această abordare nu este menită să anuleze rolul și creativitatea arhitectului prin impunerea unor soluții stricte, ci dimpotrivă, arhitectul trebuie să își folosească abilitățile pentru a echilibra componenta umană și propriile opțiuni. Sarcina sa este de a găsi soluții optime pentru condiționările de mediu și cele sociale și de a le folosi ca surse de creativitate pentru a genera spații coerente, de calitate care să stârnească emoții. Acesta crează clădiri cu caracter individual, ce se inspiră din particularitățile fiecărui client.

Problema relaționării dintre arhitect și client trebuie să fie introdusă încă din învățământul superior de arhitectură. Familiarizarea cu aspectele psihologice și culturale pe care le presupune locuirea se poate face prin crearea unor scenarii de locuit în cadrul proiectelor din cadrul facultății.

CAPITOLUL 4 Abordări contemporane în arhitectura locuinței

Odată cu revoluția industrială și tehnologică, civilizația a realizat un salt uriaș, depărtându-se vizibil de sistemele și valorile tradiționale. Deoarece societatea tradițională era bazată pe spiritualitate, echilibru și valori solide, ghidându-și existența după valori și principii generale, comunitățile aveau o particularitate specifică și omogenă.

Prin dezvoltarea modernității,odată cu progresul tehnologic au pătruns in cadrul societății și tendința de individualizare, emancipare și nevoia de libertate. Astăzi, societatea se restructurează și diversifică permanent, iar aportul de informații și mesaje se amplifică între toate tipurile de medii sociale și culturale, dar în același timp calitatea acestora scade. Odată cu transformările sociale, arhitectura se resimte și ea, fiind nevoită să se adapteze unor noi constrângeri și reorientări.

Având capacitatea de a transmite sentimente și semnificații superioare, arhitectură da sens existenței umane, contribuind la modelarea identitaii individuale și colective, prin comunicarea cu scietatea, recepționarea, înțelegerea nevoilor mereu în schimbare și adaptarea permanentă la spiritul timpului. Astfel că arhitectura contemporană a dezvoltat modalități noi de rezolvare a problemelor ce țin de locuire în noul context prin adaptarea dimensiunilor, conformarea cu necesitățile noii epoci, conectarea liberă a funcțiunilor în spațiu, creând coerență, indetitate și lizibilitate. Însă soluțiile generalizate ce țin de eficientă și funcționalitate au dus la denaturarea semnificațiilor, sărăcirea din punct de vedere semnatic, transformând locuința într-o mașină de locuit.

În continuare voi prezenta patru exemple ale arhitecturii contemporane, pentru a exemplifica și analiza diferite abordări ale locuirii din perspectiva umană în noua eră. Aceste exemple se vor baza pe patru din trăsăturile importante în realizarea unei arhitecturi de calitate: conexiunea familială, flexibilitatea temporală, senzorialitatea și conexiunea cu natura.

Figure 6 – Villa NM, Ben van Berkel

4.1 Conexiunea familială – Villa NM, UNStudio

Descrisă de arhitecți ca fiind o casă destinată împărtășirii cu familia sau cu cei mai apropiați prieteni, Villa NM proiectată de UNStudio este o casă de vacanță ce oferă un spațiu privat, natural de retragere față de viața urbană. O locuință futuristică, cu aspect minimalist, casa se naște ca oglindire a beneficiarilor, o familie contemporană de la oraș, care și-a dorit un cadru de locuire modern într-un peisaj natural. Plasată la înălțime pe vârful unui deal, casă oferă o priveliște asupra peisajului înconjurător, captandu-l la interior prin ferestrele largi. Fațada clădirii are culoarea pământului, ferestrele oglindesc albastrul cerului, iar topografia terenului se reflectă la interior prin spații fluide și dinamice. Alcătuirea volumetrică se compune dintr-un set de cinci pereți paraleli care se rotesc în jurul axei oriozontale, din poziția verticală până la orizontală, transformându-se astfel din pereți în podele și invers.

Bucătăria și locul de luat masa sunt conectate printr-o rampă cu camera de zi, înălțarea cu 1,5 m oferind posibilitatea deschiderii vizuale către peisaj. Într-un mod similar, camera de zi este conectată cu spațiul de dormit de la al doilea nivel. Astfel că funcțiunile casei, deși separate prin diferențe de nivel, rămân conectate în mod fluid, contopindu-se în plan fără bariere fizice.

Villa NM reprezintă în sinea sa un cadru ce promovează conexiunea familială și comunicarea dintre membri, dar care în același timp păstrează un grad ridicat de intimitate individuală. Aceste cerințe sunt specifice tipului de locuire contemporan, prin care se urmărește un grad mare de individualitate și totodată promovarea conexiunii la nivelul membrilor.

4.2 Flexibilitatea temporală – The Apartment of the Future, NArchitekTURA

The Apartment of the Future este propunerea biroului polonez NARchitekTURA pentru un concurs al cărui scop a fost proiectarea unei locuințe a viitorului. Conceptul pornește de la ideea faptului că prezicerea viitorului în domeniul locuirii este pe cât de dorită, pe atât de riscantă, din cauza evoluției și schimbărilor rapide ale societății. De aceea, au decis ca locuința propusă să sugereze un cadru atemporal, adaptabil, dar în același timp unic. Iar cei ce dau unicitatea spațiului să fie chiar locuitorii care își pun amprenta și îl personalizează conform propriilor nevoi și caractere.

Rezultatul a fost un spațiu deschis, flexibil, capabil să răspundă atât schimbărilor tehnologice, cât și variațiilor comportamentului uman. Pereții laturii lungi sunt compacți, lipsiți de vitraje, lăsând loc pentru corpurile albe de mobilier, care ascund echipamentele tehnologice. Acest lucru permite schimbarea în timp a obiectelor electronice fără a dauna imaginii generale a locuinței.

Separarea tradițională a funcțiunilor a fost înlocuită cu planul liber, oferind flexibilitatea adaptării unor multiple posibilități de aranjare. Elementul principal îl constituie un perete longitudinal, mobil, creat prin impregnarea unor plante în rășină, care crează iluzia conectării cu natura într-o abordare contemporană. Această iluzie este menită a reface legătură pierdută, prin intermediul unui element asemănător ecranului media, aducând o reinterpretare a clasicii noțiunii de ornament în arhitectură. Flexibilitatea spațiului este sutinuta și de încorporarea elementelor în cadrul obiectelor de mobilier, astfel că spațiul poate capătă diverse forme și funcțiuni prin rabatarea paturilor, meselor, birourilor.

4.3 Senzorialitatea – Italianate House, Renato D’Ettorre Architects

Localizată într-o suburbie a unui oraș Australian, Italianate House este rezultatul reconversie unei proprietăți din era Victoriană într-o locuința conformă cu nevoile unei familii tinere, aflată în creștere. Cerința acestora s-a limitat la structura de bază – trei dormitoare și zone pentru  musafiri, într-o abordare contemporană – lăsând restul în seama arhitectului.

Proiectul a rezultat într-un spațiul misterios și dominant ce își încurajează locuitorii să îl exploreze prin multitudinea de experiențe senzoriale și emoționale pe care le generează. Prin crearea de spații ale liniștii și contemplării, conturate printr-o estetică temperată și liniștitoare, arhitectul reușește adaptarea unei clădiri din anii 60' într-un spațiu destinat a servi unei locuiri sepecifice secolului XXI. Însă readaptarea nu s-a realizat prin negarea istoriei clădirii, ci dimpotrivă, prin înțelegerea spiritului său și a valorii sale culturale, oferindu-i o reinterpretare într-un limbaj simplu, contemporan.

Din punct de vedere fenomenologic, locuința reușește să satisfacă nevoile senzoriale ale locuitorilor prin expresie tactilă și texturi, să ofere un mediu liniștitor prin folosirea ingenioasă a luminii și umbrei, obținând astfel o claritate și o coerentă ce punctează efemeritatea elementelor unei arhitecturi de calitate.

"Inspirația a venit din admirația față de eternitatea materialelor cu ale sale calități culori și proprietăți speciale, ce comunică sentimente ale originii naturale, toate contribuind la conferirea casei a unui aer general de autenticitate și durabilitate." Renato D'Ettorre

4.4 Conexiunea cu natura – House N, Sou Fujimoto Architects

House N din Oita, Japonia a fost proiectată pentru un cuplu și câinele lor, constând din trei cutii plasate una în interiorul celeilalte, ce generează cele trei niveluri de intimitate. Cutia interioară  cuprinde zona de zi și zona de luat masa, cea mediană include dormitorul și camera cu tatami, iar toate acestea sunt înglobate într-o cutie exterioară ce protejează o curte semiprivata și totodată un spațiu de locuit exterior. Stilul minimalist cu pereți albi și lipsa elementelor este compensată prin amplasarea copacilor ce decorează locul într-o manieră naturală. Conceptul de casă în casă nu doar că depășește noțiunea clasică de locuire între patru pereți, dar reușește să evidențieze importanță conexiunilor interioare mai presus de formă propriu-zisă a locuinței. Prin House N se pune accentul pe realizarea unei conexiuni între casă și stradă, creând un gradient între cele două.

Structura de tip Matrioshka realizează gradarea spațiului de la public la privat prin simțul adâncimii și a distanței față de stradă și în același timp favorizează interiorizarea spațiului exterior și exteriorizarea spațiului interior. Conceptul de estompare a limitelor dintre interior și exterior reprezintă o modalitate de a aduce natura în cadrul de viață al omului. Cu toate că spațiul exterior aferent locuinței este înglobat într-o cutie, aceasta prezintă perforații atfel încât structura să nu blocheze creșterea copacilor, circulația aerului, lumina și umiditatea necesară atât vegetației cât și locuitorilor.

Concluzii

Cea mai importantă lecție, ca și concluzie a lucrării este de a proiecta clădirile întotdeauna cu gândul că oamenii vor locui în ele. Acasă este locul unde ne exprimăm latura privată, unde visăm și ne recreem, de aceea trebuie să corespundă și să suplimenteze într-u totul atât nevoilor fundamentale, cât și celor ascunse în subcontientul propriu.

Având în vedere subiectivitatea cuvântului acasă, definirea sa este dificilă, dacă nu imposibilă. Cu toate acestea, eseul aduce noțiunea mai aproape de semnificația sa profundă, prin exemplele oferite și prin analizarea unor anumite aspecte psihologice și sociale ce țin de locuire. Noțiunea de acasă poartă atașate semnificații, simboluri personale, care rezonează în mod diferit în funcție de experiențele trecute, actuale și viitoare pe care le avem, le-am avut sau anticipăm că le vom avea cu propria locuire.

Lucrarea analizează locuința din prisma interiorității sale, făcând un exercițiu de situare a omului în nucleul acesteia. Îndrăznesc așadar, să spun că slujba arhitectului nu este de a proiecta locuințe prin propria prismă, ci de a concretiza ideile clientului prin proiectul de arhitectură. În realitate, casa unui om există în subconștientul acestuia înainte de a fi construită, influențată de trecut, memorii, valori personale și alți factori sociali și culturali. Arhitectul are rolul de a percepe și decoda expresia locuinței, de a o pune în ordine și a o materializa prin obiectul de arhitectură.

Înțelegerea noțiunii de acasă este personală, diferă de la individ la individ, ceea ce face ca arhitectura să fie o slujba complexă ce necesită cunoștințe multidisciplinare, dar și o sensibilitate aparte. Indiferent cât de mult ar evolua tehnica, deși munca arhitectului va fi ușurată din anumite puncte de vedere, sensibilitatea de care trebuie să dea dovadă nu poate fi înlocuită de nicio tehnologie inovatoare.

Nevoia de identitate este fundamentală pentru om, ceea ce amplifică dorința acestuia de a își lăsa amprenta asupra lucrurilor personale, în scopul amenajării unui spațiu în care să se recunoască. De aceea participarea clientului la procesul de proiectare este fundamental pentru succesul obiectului final. Cu toate acestea, nu înseamnă că abordarea umană a arhitecturii anulează creativitatea și rolul arhitectului. În multe cazuri, kitsch-ul apare deseori ca rezultat al procesului de indentificare, datorat fiind de preluarea unor idei, intelegerea superficială a acestora și punerea în practică într-o formă simplificată.

Aici intervine rolul arhitectului, care trebuie să ghideze prin ideile sale, să balanseze propriile ideologii cu nevoile beneficiarului prin cunoștințele adunate, dând naștere de compoziții raționale, organizate și emoționante. Așadar, locuința trebuie să fie rezultul echilibrării dintre cunoștințele arhitecturale și cele de înțelegere profundă a individului, echilibru ce duce treptat la crearea sentimentului lui acasă.

Cu toate că în lucrare se pune accentul pe particularizare, nu trebuie eliminată însă gândirea generalizată asupra unei arhitecturi ideale. Fără contribuitia marilor arhitecți precum Frank Lloyd Wright, Le Corbusier, Mies van der Rohe, care au încercat să concretizeze locuirea prin teorii ideologice, înțelegerea noastră asupra arhitecturii ar fi mult mai superficială.

+ inca ceva despre perceptie si simturi

+ concluzii studii de caz

Bibliografie

Juhani Pallasma, The Geometry pf Feeling: a look at the phenomenology of arhitecture. Arkkitehti 3/1985, Helsinki

Juhani Pallasma, The Eyes of the Skin – Architecture and the Senses, Helsinki

Juhani Pallasmaa, “Six Themes for the Next Millenium”, Architectural Review,Peter Davey, ed., London, 1994.

Peter Zumthor, Tinking architecture , Birkhäuser, Basel, 1998

Peter Zumthor, Atmosphères, Birkhäuser, Basel, 2008

Peter Zumthor, Hélène Binet, Peter Zumthor Works : buildings and projects 1979-1997 , Lars Müller Publishers,1998

Knoblich,Gunther, Human Body perception form the inside out, Oxford: Oxford Press University, 2006

Abel, Chris, Architecture and Identity,Oxford: Architectural Press, 1997

Boudon, Lived-in Architecture. Lund Humphries, London, 1979

Le Corbusier, The modulor: a harmonious measure to the human scale universally applicable to architecture and mechanics, Faber and Faber, London, 1954

William Jordy, ‘The Organic Ideal: Frank Lloyd Wright’s Robie House’, 1972

Judith Sixsmith,‘The Meaning of Home: An Exploratory Study of Environmental Experience’ Journal of Environmental Psychology, 1986

Bruno Zevi, Cum să înțelegem arhitectura. Studiu asupra arhitecturii ca spațiu, Editura Tehnică, București, 1969

Gaston Bachelard, The poetics of space. Boston: Beacon Press, 1969

Blyth, A. & Worthington, J, Managing the brief for better design, Spon, London, 2001

Kenneth Frampton, Modern Architecture: A Critical History, 3d. ed., Thames and Hudson, Ltd., London, 1992.

Mostafavi, Mohsen and Leatherbarrow, David, On Weathering: The Life of Buildings in Time, MIT Press, Cambridge, 1993.

Ernest BERNEA, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997

Ernest BERNEA, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006

https://www.allnumis.ro/catalog-carti-postale/romania/muzeul-national-al-satului-bucuresti/bucuresti-muzeul-satului-si-de-arta-populara-interiorul-casei-serel-jud-hunedoara-sec-xix-1112

https://www.allnumis.ro/catalog-carti-postale/romania/muzeul-national-al-satului-bucuresti/bucuresti-muzeul-satului-si-de-arta-populara-interiorul-casei-mastacan-jud-neamt-sec-xix-252

https://www.youtube.com/watch?v=YE_fArYYX_8 Casa fara forma

https://www.youtube.com/watch?v=ZJsGJ2NWtlE Architecture and neuroscience