– DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA „DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL – Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a… [610455]

Licență

– DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA „DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL – Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a… [610455]

Byadmin ianuarie 1, 2024

ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU

ISTORIA ROMÂNILOR
– DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA
„DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
ȘTEFANESCU ȘTEFAN
Istoria românilor. De la afirmarea etnic ă româneasc ă la crearea
„Daciei române ști” sub conducerea lui Mihai Viteazul /Ștefan Ștefănescu,
București, Editura Funda ției România de Mâine , 2005
208 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
Index
ISBN 973-725-375-2
94 (498)

Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 29.09. 2005; Coli tipar: 13
Format: 16/61 ×86

Editura și Tipografia Funda ției România de Mâine
Splaiul Independen ței, Nr. 313, Bucure ști, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: [anonimizat]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ȘTEFAN Ș TEFĂNESCU

ISTORIA ROMÂNILOR
– DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA
„DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

EDITURA FUNDA ȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2005

5

CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………….. 7
Capitolul I. Spre sinteza statal ă românească ………………. 9
Capitolul II. Populație și realități socio-economice în secolele
X-XVI ……………………………………………
25
Capitolul III. Țările Române în secolele XIV-XVI. Identitate
statală și putere ………………………………….
39
Capitolul IV. În apărarea țării și a „Cre știnătății” ………….. 59
Capitolul V. Domnitori și Comandan ți de oști români, eroi
ai „Creștinătății” ………………………………..
77
Capitolul VI. Rezistență și progres. Ță rile Române în secolul
al XVI-lea ……………………………………….
105
Capitolul VII. Mihai Viteazul. Între „Respublica christiana”
și monarhia absolut ă ……………………………
145

Glosar …………………………………………………………….. 167
Repere cronologice ……………………………………………….. 181
Domni, voievozi și principi din Țările Române pân ă la începutul
secolului al XVII-lea ………………………………………………
193
Ori
entare bibliografic ă ………………………………………. 201

6

7

Cuvânt înainte

În condiț iile de azi, ale unei explozii informa ționale, progresul în
știință nu este posibil în afara existen ței unui sistem informa țional bine
conceput ș i realizat.
În domeniul istoriei – știință prin excelen ță a informa ției ample și
variate –, mai mult decât în alt domeniu al științei, eficien ța cercetării
presupune atât l ărgirea orizontului cunoa șterii, cât și perfecționarea
metodologiei de investiga ție științifică.
Cercetarea istoric ă instituționalizată la nivel european și mondial
pune pe prim-planul scenei omenirii interdependen ța tuturor naț iunilor,
ceea ce fiecare ț ară a primit de la altele și ceea ce a dat, dezvoltarea
sentimentului de solidaritate internaț ională. Rezultă de aici necesitatea
deplasării accentului în investiga ția istorică de la istoria evenimen țială la
istoria civiliza ției.
În discursul s ău de
recepție la Academia Român ă (17 mai 1911),
N. Iorga – care ocup ă în umanismul modern un loc de excep ție – arăta:
„Viața unui popor e necontenit amestecat ă cu viețile celorlalte, fiind în
funcțiune de dânsele și înrâurind necontenit via ța acestora.
Fiecare na țiune e o energie, având izvoarele și împrejură rile ei
deosebite, caracterul și misiunea ei specific ă. Dar nici una din aceste
energii nu se poate izola absolut pentru studiu, și nu trebuie s ă fie izolată
pentru aceasta”.
Poziția geografic ă a determinat, în bun ă măsură, istoria
popoarelor, le-a imprimat specificitatea.
Așezarea la Dun ărea de jos, cel mai important fluviu al continen-
tului, a înt ărit poporului român leg ătura cu Europa ș i i-a deschis,
totodată, prin Marea Neagr ă, legătura cu Asia Mic ă și lumea medi-
teraneană.
Apartenen ța la Occident prin latinitate și la Orient prin ortodoxie a
definit spiritualitatea româneasc ă și i-a fixat rolul de intermediere în
dialogul cultural european. N ăscut creștin, sub semnul pecetei Romei,
p
oporul român a tr ăit, în condi țiile specifice ale evului mediu, împ ărțit în
trei state: Țara Româneasc ă, Moldova ș i Transilvania. Con știința originii

8comune, a unit ății de neam și limbă a locuitorilor, cultivat ă de spiritele
luminate și întărită de legăturile economice și politice dintre cele trei
state, a favorizat încerc ări repetate de realizare a unei unităț i statale în
spațiul etnic românesc.
În statele române ști, care au cunoscut în organizarea lor influen ța
celei de „a doua Rome”, a continuat și după căderea Const antinopolului
sub stăpânire otomană (1453) tradi ția culturală a Bizanțului. Unii dintre
domnitorii români au avut con știința acestei misiuni și au acționat în
numele ei. Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu se considerau mo ștenitori de drept ai tradi ției imperiale
bizantine.
În această calitate, ei și-au asumat rolul de protectori ai bisericii
ortodoxe și continuatori ai operei împ ăraților bizantini. Domnia lor toat ă
a fost animat ă de acest gând; toate fapt ele lor au izvorât din aceast ă
conștiință. La curtea lor, ei au introdus fastul și ceremonialul de la curtea
împărațil or bizantini.
Operele de art ă – pictura și arhitectura medieval ă româneasc ă – se
disting printr-o remarcabil ă originalitate. Arta româneasc ă s-a dezvoltat
pe baza crea ției proprii și, totodată, în strâns ă legătură cu arta din țările
vecine; ea a unit într-o sintez ă originală elemente de tradi ție locală cu
elemente bizantine, sud-slave și din Europa apusean ă.
Legăturile largi – economice, politice și culturale – pe care le
întrețineau Țările Române cu alte state au înlesnit difuzarea culturii
medievale române ști în afara grani țelor și au făcut ca Țările Române să
participe activ la dezvoltarea culturii europene.
De la mijlocul secolulu i al XVIII-lea, destr ămarea vechilor
structuri socio-politice pe ansamblul teritoriului locuit de români a avut
ca urmare formarea na țiunii române, apari ția conștiinței și idealurilor
naționale, organizarea administra ției de stat, dup ă modelul celor mai
avansate state europene.
Astăzi, când conceptul de Europa are sens de univers cultural, de
stare de spirit, de efort creator în g ăsirea de structuri economice și
politice, c
are să asigure dezvoltarea liber ă a popoarelor și a identit ății
lor statale, ca ș i a legăturilor dintre ele, de natur ă să ducă la sinteza
europeană, România g ăsește în trecutul ei ra țiunea și speranța, adică
forța de a face față destinului ei românesc și european.
Lucrarea de fa ță se realizeaz ă într-un moment de resurec ție
cultural-științifică și de căutări în racordarea cursului istoriei noastre la
ritmul de dezvoltare a țărilor europene înaintate. Sensul profund al
istoriei este de con știință și de spirit de r ăspundere.

9

CAPITOLUL I
SPRE SINTEZA STATALĂ ROMÂNEASC Ă

Poziția geografic ă, dar ș i structura sa etnic ă și spiritual ă au
integrat poporul român în spa țiul de genez ă și dezvoltare a ideii
europene, i-au înt ărit conștiința apartenen ței la lumea în care
această idee se manifesta și solidaritatea cu celelalte popoare
europene.

Poporul român evolua, în ultimele secole ale mileniului I, spre
forme de organizare statal ă proprii epocii de început a evului mediu.
Uniunile de comunit ăți rurale, țările, cnezatele și ducatele au marcat
trecerea societ ății române ști în faze noi de dezvoltare, cu
particularit ăți rezultate din situarea în aria romanit ății orientale.
Dunărea era în secolele VII–X un fluviu de intens contact,
comercial, cultural și politic, al poporului român cu Imperiul romano-
bizantin.
Conștiința apartenen ței la civiliza ția romano-bizantin ă este
atestată ca existând la români înc ă în faza primelor forma țiuni statale.
Când unuia dintre ducii români din Transilvania, Menumorut,
cuceritorii maghiari i-au cerut s ă le cedeze teritoriul, acesta a refuzat,
invocând în ap ărarea lui sprijinul st ăpânului s ău „împăratul din
Constantinopol”.
Creșterea num ărului de știri despre români (volohi, vlahi,
valahi) coincide în timp cu secolele IX–XI, perioad ă de criză și
destră mare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu:
carolingian, morav, bulgar și kievian.
Izvoare istorice bizantine, ruseș ti, maghiare, polone sau germane
consemneaz ă prezența româneasc ă în confrunt ările pentru fixarea noii
hărți politice a teritoriului, care cuprindea Europa central ă și de sud-
est.

10Notarul anonim al regelui Bela menționează în cronica sa Gesta
Hungarorum existența la sfârșitul secolului al IX-lea a trei forma țiuni
statale – ducate (voievodate ) sau ță ri – în Banat, Cri șana și Podișul
Transilvaniei –, conduse de Glad, Menumorut și Gelu , urmate la
sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea de alte două
ducate sau voievodate, unul cu centrul la Alba-Iulia, iar al doilea în
Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad – jud. Timiș ).
Aceste dou ă voievodate cuprindeau teritoriile unor „ țări ale
românilor”, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine
organizate și mai bogate. S ăpăturile arheologice au scos la iveal ă
cetăți ca Țeligrad (jud. Alba), Moigrad (jud. Să laj) și Morești (jud.
Mureș), reședințe ale unor c ăpetenii politice.
Vita Sancti Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi, izvor din
prima jum ătate a secolului al XI-lea, cuprinde date cu privire la
organizarea ducatului b ănățean și la legăturile lui pol itice și religioase
cu Bizanțul. În acea vreme, ducatele (voievodatele) românești evoluau
de la forma țiuni de mai mic ă întindere spre forme statale mai întinse și
mai bine organizate, adic ă spre constituirea unei singure forma țiuni
statale, a unui voievodat unic. Efortur ile de cucerire a Transilvaniei de
către arpadieni (sfârș itul secolului al XI-lea – începutul secolului al
XII-lea) au împiedicat consolidarea forma țiunilor statale existente.
Regalitatea maghiar ă a fost constrâns ă să admită totuși mult timp
existența unor ținuturi de autonomie româneasc ă pe ansamblul
teritoriului românesc intracarpatic, fapt reflectat ș i în statutul de
autonomie pe care l-a avut Transilvania în cadrul regatului maghiar.
Alcătuiri statale similare celor amintite de Notarul anonim al
regelui Bela în Transilvania se afla u, în secolul al X-lea, și în alte p ărți
ale României de azi. În Dobrogea, o inscrip ție, descoperit ă în satul
Mircea Vod ă (jud. Constan ța), menționează, pentru anul 943, existen ța
unui jupan Dimitrie, conducător al unei jupe (unitate politico-
administrativ ă).
Izvoare literare, conf irmate în relat ările lor de dovezi
arheologice, atest ă un avânt economic la Dună rea de Jos în secolul al
X-lea, de mare însemn ătate pentru în țelegerea fenomenelor politice
care se vor na ște sau care se vor desf ășura aici.
Dezvoltarea economic ă caracteriza nu numai regiunea
dobrogean ă, ci și câmpia din stânga Dun ării, de care economice ște

11teritoriul dintre Dun ăre și Mare era strâns legat. În timpul expedi ției
marelui cneaz de Kiev, Sviatoslav, contra Bizan țului, în anul 969,
elemente st ăpânitoare din stânga Dun ării s-au solidarizat cu cele din
regiunea dobrogean ă, trecând de partea marelui cneaz de Kiev. Ele au
continuat s ă-l sprijine pe Sviatoslav chiar ș i atunci când, în anul 971,
oastea lui era asediată la Silistra de bizantini. Ca s ă oblige cetatea să
se predea și ca să taie legătura dintre alia ții din Câmpia Munteniei și
cei asedia ți, împăratul bizantin Ioan Tzimisches (969–976) a chemat o
flotă pe Dun ăre și a organizat incursiuni în regiunea din stânga
Dunării. În urma acestor ac țiuni, unii st ăpânitori locali au trecut de
partea Bizan țului. Soli trimi și de câteva fort ărețe s-au prezentat
împăratului cu oferte de închinare. Tendin ța de emancipare a
conducătorilor locali, orientarea lor politic ă spre forț ele din afar ă care
ar fi putut, într-un fel sau altul, s ă-i sprijine, au c ăpătat în cursul
secolului al X-lea și mai ales spre sfâr șitul lui o largă extindere pe
teritoriul locuit de români. Din Vita Sancti Gerardi rezultă că Achtum,
stăpânitorul politic (princ
eps) de la începutul secolului al XI-lea al
ținutului dintre Or șova și Mureș (în Banat), între ținea legături cu
Bizanțul și sprijinea politica Imperiului bizantin în m ăsura în care
aceasta servea intereselor lui.
În secolele XI–XIII, spa țiul românesc a cunoscut ultimele valuri
ale popula țiilor migratoare, pecenegi, uzi, cumani și tătari. Acești
nomazi au cauzat imense distrugeri materiale și umane, au frânat
dezvoltarea societ ății de la nordul Dun ării și au împiedicat pentru o
bună perioadă de timp strângerea alc ătuirilor politice locale în
formațiuni de stat mai puternice.
În contact cu popula ția româneasc ă, unele elemente din rândul
pecenegilor, uzilor ș i cumanilor au pă răsit viața nomad ă și s-au
asimilat cu timpul în mediul românesc; ele au p ătruns chiar în rândul
clasei stăpânitoare, contribuind – în special cumanii, care spre sfârș itul
stăpânirii lor s-au cre știnat –, prin for ța și legăturile pe care le aveau
printre cuceritori, la înt ărirea forma țiunilor statale locale, care
reapăreau ori de câte ori se manifestau situa ții de criz ă în rândurile
năvălitorilor nomazi. O sintez ă între românii autohtoni ș i populațiile
türce – pecenegi în spe ță – admitea N. Iorga ca fiind la baza
formațiunilor statale de la Dun ărea de Jos, din Dobrogea, conduse de
Tatos, numit și Chalis, Sesthlav și Satza, amintite de Ana Comnena

12ca ființând la sfâr șitul secolului al XI-lea. Cu fa ța spre Bizan ț, aceste
formațiuni statale încercau s ă imite ducatele bizantine de grani ță;
întinderea st ăpânirii lor ș i în câmpia din stânga Dună rii îl făcea pe
marele savant s ă considere c ă istoria vie ții politice organizate a
poporului român trebuie să înceapă cu aceste alc ătuiri politice . Este
interesant de remarcat coincidenț a între ridicarea forma țiunilor statale
din Dobrogea ș i momentul în care izvoarele istorice încep s ă
sublinieze rolul politic al popula ției române ști de la nordul Dun ării.
Geții din stânga Dun ării pe care Mihail Psellos și Ana Comnena îi
arată ca aliați ai sauromaț ilor (pecenegilor) împotriva Bizanț ului sunt,
foarte probabil, români de la nordul Dună rii. Cu prilejul expedi ției din
1148 la nordul Dună rii împotriva cumanilor, bizantinii au luat ca
prizonier un șef local, Lazăr. Judecând după nume, care nu este
turanic, Lazăr era – s-a spus – un conduc ător român supus cumanilor,
fie un cuman, cre știnat sub influen ța supușilor săi.
La est
de Carpa ți, începând cu secolul al XI-lea, un șir de date
documentare ilustreaz ă rolul însemnat pe care-l jucau în anumite
împrejurări formațiunile statale române ști. Izvoarele polone care stau
la baza cronicii lui Jan D ługosz consemneaz ă că în anul 1070 valahii
au luptat al ături de Viaceslav de Polo țk împotriva lui Boleslav al II-lea
cel Îndrăzneț, regele Poloniei.
În acest context general, în care realit ățile politice române ști ies
din anonimatul rezultat din suprapunerea st ăpânirilor nomade, se
observă creșterea tendin ței formațiunilor statale din spa țiul carpato-
danubiano-pontic de a se organiza și de a-ș i extinde teritoriul. Acest
fapt contravenea intereselor statelor vecine, care c ăutau să se
folosească ele de criza care cuprindea st ăpânirile nomade.
Încercarea regalit ății maghiare de a se înst ăpâni la sud ș i est de
Carpați s-a izbit de sistemul de organizare a popula ției de aici. În 1234,
papa Grigore al IX-lea se adresa lui Bela, fiul ș i coregentul lui Andrei
al II-lea, regele Ungariei, cerându-i s ă silească pe Valahii ( Walatii ) din
episcopatul Cumanilor s ă asculte de episcopul Cumanilor. Papa î și
exprima îngrijorarea c ă „pseudoepiscopii” Valahilor „care țin ritul
grecilor” câ știgau de partea lor drept credincio și din regatul Ungariei,
atât Unguri, cât și Teutoni, care „trec la dânș ii, ca să locuiască acolo,
alcătuind un singur popor cu pomeni ții Walati”.

13Organizarea religioas ă a Valahilor din episcopatul Cumanilor
presupunea existen ța unor structuri socio-politice destul de însemnate,
pentru a provoca îngrijorarea papei, și care func ționau sub pojghi ța de
hegemonie turanic ă.
În prima treime a secolu lui al XIII-lea este atestată și în partea
de nord-vest a Ță rii Române ști o alcătuire statal ă, de tipul m ărcii
militare de grani ță, sub numele de Banatul de Severin. Situat la grani ța
de sud-est a regatului Ungariei, Banatul de Severin cuprindea partea
răsăriteană a Banatului timiș an, care i-a p ăstrat numele și l-a transmis
comitatului Cara ș-Severin. Banatul de Severin mai cuprindea o fâ șie
în Oltenia. Acest fapt explic ă numele de Țara Severinului, dat uneori,
în izvoare, Olteniei.
Tentativele de impunere a suzeranit ății maghiare la sud și est de
Carpați au fost întrerupte de marea invazie a t ătarilor. În iure șul lor,
tătarii au distrus totul pe unde au trecut, au înfrânt rezisten ța statelor
din Europa r ăsăriteană și centrală și au modificat harta politic ă a
acestor părți. După cataclism ul produs de marea invazie mongol ă din
1241-1242, instaurarea păcii mongole (pax mongolica) a înlesnit
refaceri, în forme modificate, ale structurilor sociale și politice
existente. Plecarea cumanilor în Ungaria, de teama t ătarilor, a dat
posibilitatea românilor s ă-și manifeste tot mai insistent efortul de
emancipare politic ă, căutând acele alian țe care puteau sluji, în
condițiile istorice date, interesele lor.
Regele Ungariei, Bela al IV-lea, revenit din refugiul în care- și
găsise salvarea în urma înfrângerii în luptele cu t ătarii, a reluat politica
lui Andrei al II-lea, politic ă de cruciad ă spre ră sărit și de ofensiv ă în
Balcani. În acest sens, el a apelat la Cavalerii Ioani ți. Prin diploma din
2 iunie 1247 se urm ărea ca Ț ara Severinului (Oltenia) s ă fie prefăcută
prin dona ția către Cavalerii Ioani ți într-un teritoriu de cruciad ă.
Diploma din 1247 dezv ăluie la sud de Carpa ți o societate evoluat ă,
formațiuni statale cu un înalt nivel de organizare. La vest de Olt
ființau: voievodatul condus de Litovoi, care cuprindea Valea Jiului,
trecând și dincolo de mun ți în Ț ara Haț egului, precum și două cnezate,
ale lui Farca ș – în jude țul Vâlcea – și al lui Ioan – spre Dun ăre, în
județele Dolj ș i Olt. Acela și act consemneaz ă, în amintitele zone,
stăpânitori funciari – maiores terre –, care dispuneau de propriile lor
cete militare și erau chema ți să sprijine Cavalerii Ioani ți împotriva

14cumanilor. La ră sărit de Olt, pe Valea Arge șului și a Dâmboviț ei, atât
la munte, cât și în partea corespunz ătoare de șes exista Ț ara lui
Seneslau, „voievodul Românilor”. Aceste realit ăți socio-politice
explică manifestarea în a doua jum ătate a secolului al XIII-lea a
tendinței, care a luat forma înfrunt ării militare, de a înlă tura
suzeranitatea maghiar ă. O prim ă încercare în acest sens a f ăcut-o,
foarte probabil în anul 1279, voievodul Litovoi. El a c ăzut, însă, pe
câmpul de lupt ă, iar fratele s ău, Barbat, a fost luat prizonier și s-a
răscumpărat cu o mare sum ă de bani. Împotrivirea fa ță de un stat
puternic și plata unei însemnate sume de bani pentru r ăscumpărarea
unui conduc ător de oaste atest ă forța militară și puterea economic ă de
care dispuneau forma țiunile statale române ști, care nu erau departe de
întemeierea unui stat de sine st ătător. Litovoi, „cel dintâi domn român
căzut în apărarea moșiei sale” (N. Iorga), a devenit sim bolul ideii de
emancipare politic ă a românilor.
Reacții similare celor de la sud de Carpa ți se manifestau și la est
de Carpa ți. Schimb ările produse în constela ția politic ă a Europei
răsăritene în urma n ăvălirii tătarilor s-au repercutat asupra sistemului
de alianțe ale forma țiunilor statale de pe teritoriul de la est de Carpa ți,
care au continuat s ă se mențină și în vremea st ăpânirii tătare în aceste
părți. Pentru existen ța acestora pledeaz ă știri din mai multe izvoare:
bula papal ă din 25 martie 1245, relată rile din 1247 ale solului papal
Giovanni da Pian del Carpini, trimis la hanul t ătar, Cronica lui
Thomas Tuscus (sub data de 1276-1277).
Criza de la sfâr șitul secolului al XIII-lea din Imperiul mongol a
fost folosită de căpeteniile politice de la est de Carpa ți pentru a-ș i
consolida puterea, fapt ce constituia – ca și în cazul provinciei de la
sud de Carpa ți – indiciul încheg ării iminente într-un singur organism a
diferitelor forma țiuni statale, ce fiin țau aici, un rol însemnat avându-l
cele din nord-
vest.
Și în Transilvania, la sfârș itul secolului al XIII-lea și în primele
decenii ale secolului urm ător, se constat ă încercări ale nobilimii locale
de a se elibera de sub tutela regelui Ungariei și de a-ș i crea o
organizație proprie, un regnum Transilvaniae. Unii conduc ători ai
Transilvaniei, ca Ștefan , fiul regelui Bela al IV-lea, sau voievozii
Roland și Ladislau Bor șa și-au atribuit prerogative regale și au
încercat s ă ducă o politic ă de desprindere de Regatul maghiar. De și

15Transilvania nu a reu șit să iasă de sub st ăpânirea Regatului maghiar,
aceasta a ob ținut recunoa șterea statutului de autonomie, având drept
conducător un voievod până în secolul al XVI-lea și apoi un principe.
Voievodatul Transilvaniei cu institu ții proprii – p ăstrate pân ă la
prăbușirea Regatului maghiar sub loviturile Imperiului otoman (1526)
– a fost acceptat de regalitatea maghiar ă ca o realitate ce nu putea fi
desființată. Apropierea în timp a unor momente importante în procesul
de constituire a statelor române ști pune în lumin ă un fapt ce merit ă
subliniat, și anume c ă, în ciuda unor condi ții istorice care împiedicau
realizarea pe teritoriul României a unei singure forma țiuni statale,
continua s ă se manifeste, pân ă la începutul secolului al XIV-lea, o
oarecare sincronizare în eforturile ce se f ăceau în Țara Româneasc ă,
Transilvania și Moldova pentru cre șterea și consolidarea puterii
căpeteniilor politice ș i crearea unei ierarhii politice proprii.
Schimbările survenite pe plan interna țional la începutul secolului
al XIV-lea au fost folosite de c ăpeteniile politice române ști de la sud
de Carpa ți pentru realizarea unui stat propriu de sine st ătător.
Adâncirea crizei din Imperiul mongol dup ă moartea hanului Nogai
(1299) și situația instabil ă din Regatul maghiar, dup ă stingerea
dinastiei arpadiene, au înlesnit ac țiunile conduc ătorilor politici de la
sud de Carpa ți de unificare a forma țiunilor statale române ști și de
grupare în jurul unuia dintre ei, a voievodului din p ărțile Argeșului,
Basarab, pe care l-au ales mare voievod și domn . Basarab a unificat
teritoriul dintre Carpa ții Meridionali și Dunăre și a devenit astfel
Întemeietorul celui dintâi stat românesc de sine st ătător, care a luat
numele de Ț ara Româneasc ă, Țara Românilor (redat în limba slav ă
veche cu termenul de Valahia).
Ingenios în folosirea puterii militare și priceput în tainele
raporturilor dintre factorii externi, de natur ă să influențeze realit ățile
românești, Basarab a înl ăturat infiltra țiile de stăpân ire maghiară din
partea de nord ș i nord vest a ță rii, de stăpânire bulgar ă din sudul și
sud-estul țării și a îndep ărtat pericolul t ătar din regiunea Gurilor
Dunării.
Opera lui Basarab a creat modelul – dup ă expresia lui N. Iorga –
pentru „cea de a doua libertate româneasc ă: Moldova”. Cel de al
doilea stat românesc de sine st ătător, care a luat na ștere la est de
Carpați, unde, ca ș i în cazul celui dintâi, locuitorii aveau con știința că

16ei constituie o Țară Româneasc ă, o Valahie s-a numit, pentru a se
deosebi de primul stat românesc, Moldova, după numele de râu –
Moldova – ce evoca nucleul de unde a pornit na șterea statului. În
izvoare, pentru a nu se face confuzie cu „cealalt ă Țară Româneasc ă”
(Valahia), se folose ște termenul de „ Țara Româneasc ă a Moldovei”
(Moldo-Valahia) sau Valahia Minor în raport cu Valahia Major (Țara
Româneasc ă de la sud de Carpa ți).
Ca și în cazul Țării Române ști de la sud de Carpa ți, Moldova s-a
constituit ca stat de sine st ătător prin unirea formaț iunilor statale
românești, existente între Carpa ții răsăriteni, Dună re și Marea Neagră .
În procesul de constituire a statelor române ști de sine st ătătoare,
un factor dinamizator însemnat l-a constituit „desc ălecarea” din
Transilvania, din Ț ara Făgărașului și din Maramure ș, la sud și est de
Carpați a unor reprezentan ți ai elitei politice ro
mâneș ti din acele pă rți,
intrată în conflict cu regalitatea maghiar ă.
Lărgirea schimburilor comerciale, favorizat ă de apariț ia
târgurilor și orașelor, precum și de un intens comer ț de tranzit, a
contribuit la dezvoltarea economic ă a ținuturilor române ști și la
creșterea puterii conduc ătorilor acestora. Un act emis de cancelaria
papală la 4 octombrie 1332 atest ă existența în Moldova a unor
căpetenii locale care acaparaser ă drepturile create de regii Ungariei
pentru fosta episcopie a cumanilor (înfiin țată în 1227). În documentul
din 4 octombrie 1332 se relata c ă „moșiile, bunurile și drepturile
episcopiei Milcoviei” fuseser ă cotropite de „puternicii acelor locuri”
(a potentibus illarum partium ).
Participarea în 1325 a unei o știri române ști, recrutat ă pe
teritoriul Moldovei, al ături de o știle polone, rutene și lituaniene
împotriva margrafului de Brandenburg adaug ă noi indicii cu privire la
consolidarea puterii c ăpeteniilor de la est de Carpa ți.
Prilejul pentru unificarea forma țiunilor statale existente pe
teritoriul Moldovei a fost
dat, ca și în cazul Țării Române ști, de lupta
pe care ele au trebuit s-o duc ă împotriva primejdiei externe, în special
împotriva t ătarilor, lupt ă ce se încadra în efortul mai larg al popoarelor
din centrul și estul Europei, care avea s ă ducă la slăbirea și
îndepărtarea primejdiei mongole. Victoriile din anii 1325–1328,
dobândite de Basarab împotriva t ătarilor, în urma c ărora el și-a întins

17stăpânirea pân ă la Chilia, au stimulat tendin ța de emancipare de
dominația mongol ă a căpeteniilor române ști din Moldova.
Când, în deceniul al V-lea din secolul al XIV-lea, regele
Ungariei, Ludovic de Anjou, a început expedi țiile menite s ă înlăture
presiunea mongolă de la hotarele regatului maghiar, el a g ăsit în sânul
populației române ști un mare sprijin.
În 1343 sau mai probabil în 1345, într-un moment în care t ătarii
intraseră în conflict cu negustorii italieni din Marea Neagr ă și erau
angajați în război cu Polonia, regele Ludovic cel Mare a organizat
împotriva lor o mare expedi ție. Conducerea opera țiunilor militare
propriu-zise a fost încredin țată lui Andrei, fiul lui Lackfi, comite al
secuilor, Bra șovului, Bistri ței și Maramure șului, ajutat, foarte
probabil, de o ști din Țara Românească . Victoria ob ținută în 1345 a
fost întregit ă cu noi succese militare în anul urm ător, 1346.
Pe măsură ce teritoriul Moldovei era eliberat de sub domina ția
tătară, regatul maghiar c ăuta să -și extindă stăpânirea l a est de Carpa ți.
În 1352-1353, în urma victoriilor ob ținute de o știle regelui Ungariei,
în care se aflau și contingente române ști, s-a constituit pe versantul
răsăritean al Carpa ților, pe valea râului Moldova, o marc ă militară de
graniță cu centrul probabil la Baia (Civitas Moldaviae), care împingea
marginea oriental ă a Transilvaniei dincolo de Carpa ți și din a cărei
dezvoltare avea s ă se nască statul de sine st ătător Moldova.
Ca o recunoa ștere a aportului românilor maramure șeni la
îndepă rtarea pericolului tă tar, în fruntea acestei m ărci, menit ă să stăvi-
lească atacurile t ătare, a fost numit Dragoș din Bedeu, voievod român
din Maramure ș, care se distinsese în luptele împotriva t ătarilor. Se
întăreau, astfel, prin el, leg ăturile dintre Maramure ș și nord-vestul
Moldovei.
Starea de vasalitate a voievodului Drago ș, văzut ca un simplu
căpitan regal, și a urm aș ilor săi, Sas și Balc, față de coroana maghiar ă,
a provocat nemul țumiri în sânul clasei stă pânitoare române ști de la est
de Carpa ți, a determinat hot ărârea acesteia de a izgoni urma șii lui
Dragoș și de a înlătura suzeranitatea regatului maghiar. Ca și în cazul
luptelor împotriva tă tarilor, la eforturile românilor din Moldova s-a
adăugat sprijinul unor c ăpetenii politice maramure șene, nemul țumite
de politica regilor maghiari, care urm ăreau să desființeze în
Maramure ș autonomia provinciei și să o înlocuiasc ă prin institu ția

18comitatului, menită să dea mai mult ă unitate regatului. Exponentul
rezistenței maramure șene a fost voievodul Bogdan, calificat într-un
document din 1343, emis de cancelaria maghiar ă, ca „infidel”.
Înfrânt în încercarea lui de a pune cap ăt dependen ței
Maramure șului de regatul maghiar, Bogdan s-a al ăturat mișcării din
Moldova, ajungând conduc ătorul forțelor locale potrivnice politicii de
expansiune a regatului maghiar la est de Carpa ți. Folosindu-se de
faptul că regele Ludovic de Anjou era angajat în r ăzboiul cu Vene ția și
preocupat de problemele balcanice, ivite dup ă moartea țarului sârb
Ștefan Dușan (1355), Bogdan a îndep ărtat din scaunul Moldovei pe
urmaș ul lui Drago ș, Balc, fiul lui Sas, marcând, în anul 1359, un
moment însemnat în procesul emancip ării statului românesc de la est
de Carpați de sub suzeranitatea maghiar ă.
În același an, la sud de Carpa ți, voievodul Nicolae-Alexandru,
fiul lui Basarab, înt ărea caracterul de suveranitate a statului, înfiin țând
la Curtea de Arge ș prima mitropolie a Țării Române ști; el punea prin
aceasta bazele organiză rii autocefale a bisericii, care a devenit un
puternic sprijin al domniei, atât în politica intern ă, cât și în afirmarea
poziției de independență a țării.
Coinciden ța de date în procesul de em
ancipare politic ă
româneasc ă de la sud și est de Carpa ți e deosebit de important ă pentru
a sublinia paralelismul în dezvoltarea istoric ă a celor dou ă țări.
Situate în vecin ătatea regatului maghiar, ce c ăuta să le înglobeze
în hotarele sale, statele române ști s-au desprins treptat de sub
suzeranitatea acestuia, pe m ăsură ce se consolidau din punct de vedere
economic și creștea puterea c ăpeteniilor politice locale.
La mijlocul secolului al XIV-lea, stadiul de dezvoltare a celor
două state române ști de la sud și est de Carpa ți era destul de avansat
ca să permită desprinderea lor definitiv ă de regatul Ungariei și crearea
unei ierarhii politice proprii.
În cazul Moldovei, încerc ările lui Ludovic de Anjou de a
readuce la ascultare pe „valahii rebeli ce s-au abă tut de la calea
fidelității” s-au izbit de rezisten ța acestora. Regele Ungariei, neputând
să-l aducă la „ascultare” pe Bogdan, care „spre paguba majest ății sale”
continua s ă domneasc ă în Moldova, s-a v ăzut nevoit s ă renunțe la
planul de a supune Moldova Coroanei Sfântului Ștefan, mul țumindu-se

19cu confiscarea averii lui Bogdan din Maramure ș, pe care a d ăruit-o
voievodului Balc, alungat din Moldova.
În vremea domniei lui Bogdan, care a durat pân ă în 1365 sau,
după unele supozi ții, până în 1367, noul stat românesc – care se va
numi și Bogdania, dup ă numele „Întemeietorului” de țară –, și-a întins
hotarele prin înglobarea în cadrul lui și a altor forma țiuni statale,
existente pe teritoriul de la est de Carpa ți.
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, în urma înglob ării în hotarele
Moldovei și a „Țării de Jos”, statul românesc de la est de Carpa ți
atinsese în întinderea lui ță rmul Mării Negre, incluzând și Cetatea
Albă. Roman Voievod (1391-1394) se intitula în 1392: „Marele,
singur stăpânitor, din mila lui Dumn ezeu domn,Io Roman voievod,
stăpânind Țara Moldovei de la Munte până la Mare”.

Paralel cu procesul de constituire a statelor române ști de la sud
și est de Carpa ți se desfășura un proces similar în zona sud-dun ăreană.
Aici, izvoarele istorice înregist rau în secolele XI-XII cre șterea
nemulțumirii popula ției împotriva st ăpânirii bizantine tot mai
apăsătoare. S-au manifestat un șir de răscoale antibiza ntine, la care au
participat români sud-dun ăreni, uneori și români nord-dună reni,
bulgari, sârbi și albanezi, c ărora li s-a al ăturat adesea și populația
greacă din regiune.
Un moment însemnat în istoria popoarelor din zona sud-est
europeană l-a constituit revolta din toamna anului 1185 a românilor
(vlahilor) sud-dună reni și bulgarilor, în frunte cu Asan și Petru, care
au pus bazele țaratului de la Târnovo. Românii sud-dun ăreni,
descenden ții vechii popula ții trace romanizate, populau regiuni sud-
dună rene, în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Tesalia, grupul din
Haemus (Balcani) fiind unul dintre cele mai însemnate. Asan și Petru
erau membrii unei familii de mici nobili valahi din Haemus. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor administra ției bizantine care le înc ălca
tradiț iile de relativ ă autonomie și au atras în insurec ția antibizantină pe
bulgari. În anii care au urmat declanșării insurec ției, au avut loc lupte
grele între vlaho-bulgari și bizantini, în care conduc ătorii vlaho-
bulgarilor au g ăsit sprijin la cumanii și românii din câmpia nord-
dună reană. Victoriile repurtate de insurgen ți împotriva Bizan țului au
dus la crearea imperiului, care ț inea seama de tradi ția politic ă a

20primului țarat și care a intrat în istorie sub numele de „cel de-al doilea
țarat bulgar” sau, dup ă componen ța etnică a participan ților la
înfăptuirea lui, „ țaratul vlaho-bulgar”.
Din acest țarat s-au desprins în secolul al XIV-lea țaratele „de
Târnovo” și „de Vidin”, precum ș i un stat pontic din care se va
dezvolta „statul Dobrogea”. Acesta grupa ora șele de la Marea Neagră
și asigura leg ătura cu Imperiul bizantin.
În mijlocul secolului al XIV-lea, fr ământările din Bizan ț,
generate de luptele pentru tron, au prilejuit un fel de legitimare a
existenței „statului Dobrogea”. În 1346, conduc ătorul statului
dobrogean, Balica , a intervenit în luptele din Bizan ț, întărindu-și
poziția autonom ă. După moartea lui, la conducerea statului a ajuns
Dobrotici. Vasal, la început, Bizanț ului, care i-a acordat titlul de
despot, Dobrotici a intrat ulterior în conflict cu împ ăratul Ioan al V-lea
Paleologul, care a fost constrâns, în cele din urm ă, să recunoasc ă
autonomia „ țării” lui Dobrotici.
Exercitarea autorit ății lui Dobrotici pân ă către Gurile Dun ării l-a
angajat într-un lung r ăzboi cu genovezii, care formaseră factorii la
Vicina și Li costomo și voiau s ă-și asigure monopolul tranzac țiilor
comerciale în aceast ă regiune. Ca s ă facă față împotrivirii negustorilor
genovezi, alia ți cu Imperiul otoman, Dobrotici a des ăvârșit
organizarea forma țiunii statale pe care o conducea. Aceasta a devenit
după 1371 un important factor politic în Peninsula balcanic ă. Ea avea
să se numeasc ă Dobrogea, după numele celui care a reu șit să o
impună ca entitate statal ă în sud-estul Europei.
Ivanco, fiul lui Dobrotici, a avut și el titlul de despot. Semn al
poziției lui independente, Ivanco a b ătut moned ă proprie de aram ă cu
legenda în limba greac ă. Suveranul dobrogean a acceptat în 1386
pacea cu statul otoman, iar în anul urm ător, în 1387, la Pera, a încheiat
un tratat de pace și de comer ț cu genovezii. În anul 1388, o mare
expediție otoman ă, condus ă de vizirul Ali-pa șa, amenin ța să
transforme în pa șalâc teritoriul dintre Dună re și Marea Neagr ă.
Intervenția energic ă a lui Mircea cel B ătrân, domnul Țării Române ști,
a împiedicat ca Dobrogea s ă ajungă sub stă pânire otoman ă și a
determinat unirea ei cu Ț ara Româneasc ă. După câteva decenii îns ă,
Dobrogea avea s ă cadă, pentru mai mult de patru secole și jumătate,
sub stă pânire otoman ă.

21Formarea statelor medievale române ști de sine st ătătoare a
contribuit prin stabilirea ordinii de stat și asigurarea în mai mare
măsură a securit ății populaț iei la dezvoltarea mai rapid ă a economiei
și la creșterea efectivelor umane .

Document 1
Cnezate și voievodate româneș ti de la sud de Carpa ți menționate
în Diploma cavalerilor Ioani ți (1247)
„În numele Sfintei Treimi una și nedespărțită, Amin. Bela*, din
mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalma ției, Croa ției, Ramei,
Serbiei, Gali ției, Lodomeriei și Cumaniei de-a pururea […].
După o îndelungat ă sfătuire cu frunta șii și baronii regatului
nostru, ne-am oprit la aceast ă hotărâre, luată dimpreun ă cu venerabilul
bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din
Ierusalim din p ărțile de dincolo de mare, […] îi d ăm și îi dăruim lui ș i
prin dânsul numitei case, întreag ă țară a Severinului, împreun ă cu
munții ce țin de ea și cu toate celelalte ce atârn ă de ea, precum ș i cu
cnezatele lui Ioan și Farcaș până la râul Olt, afar ă de pământul
cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl l ăsăm românilor, a șa cum l-
au stăpânit aceștia și până acum […]. Și mai îngăduim ca jum ătate din
toate veniturile și foloas ele ce se vor strânge pe seama regelui de la
românii care locuiesc în țara Litua – în afar ă de Ț ara Haț egului cu cele
ce țin de dânsa – s ă le culeag ă sus-zisa cas ă. Mai voim ca sus-zi șii
români s ă ajute pe sus-zi șii frați cu mijloacele lor ost ășești întru
apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de
către străini, iar din partea lor ace ști frați să fie datori la prilejuri
asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putin ță
[…]. Pe lâng ă aceasta, am d ăruit amintitului preceptor ș i prin dânsul
casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt și munții
Transilvaniei, sub acelea și îndatoriri ce sunt ar ătate mai sus cu privire
la țara Severinului – în afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor,
pe care le-am l ăsat-o acelora, a șa cum au st ăpânit-o și până acum – și
întru tot
ul sub acele îndatoriri, rânduite mai sus cu privire la țara
Litua. Îns ă nu vrem s ă trecem cu vederea acest lucru, c ă de la intrarea

* Bela al IV-lea (1235-1270).

22în stăpânire a despomeniț ilor frați, timp de dou ăzeci și cinci de ani,
numita cas ă va strânge toate veniturile țării Cumaniei în întregime,
afară de cele din sus-amintita țară a lui Seneslau, din care vor avea
numai jum ătate din venituri și din foloase”. […]

Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Româneasc ă, vol. I (1247-1500), volum întocmit de P.P.
Panaitescu și Damaschin Mioc, Editura Academiei,
București, 1966, pp. 7-9.

Document 2
Ludovic I, regele Ungariei, d ăruiește lui Drago ș,
„credinciosul nostru român din Maramure ș”,
mai multe sate române ști pentru slujbele f ăcute regelui (1360)

„Ludovic*, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalma ției,
Croației, Ramei, Serbiei, Gali ției, Lodomeriei, Cumaniei și Bulgariei,
principe de Salerno și domn al ținutului Muntelui Sant’Angelo, tuturor
credincioșilor întru Hristos, celor de acum ca și celor viitori, care vor
lua cunoștință de cele de fa ță, mântuire întru mântuitorul tuturor.
Înălțimea regeasc ă obișnuiește să ridice pe o treapt ă mai înalt ă
pe supuș ii săi, pentru ca, prin aceasta, coroana și tronul regesc s ă se
înalțe și numărul credincio șilor să sporească.
Drept aceea, prin aceste rânduri voim s ă ajungă la cunoș tința
tuturor că înălțimea noastr ă, aducându- și aminte de feluritele fapte de
credință și de preastr ălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui
Dragoș, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramure ș,
slujbe pe care știm că le-a făcut și le-a adus maiest ății noastre, potrivit
cu cerințele stării și putinței lui, în cele mai multe treburi și războaie
ale noastre, încredinț ate și date în seama lui, ș i mai cu osebire în
reașezarea țării noastre, a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii,
când a întors cu veghetoare grij ă și cu neobosit ă strădanie pe calea
statornicei credin țe ce trebuie p ăstrată către coroana regeasc ă pe mulț i
români răzvrătiți, rătăciți din calea credin ței datorate; voind noi pentru

* Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei (1342-1382).

23sus-pomenitele lui vrednice slujbe s ă-l răsplătim cu un dar regesc,
pentru ca [ și] ceilalț i, văzând aceasta, s ă fie îndemna ți mai cu u șurință
la împlinirea faptelor datoratei credin țe și să învețe să slujească cu [și]
mai multă râvnă sub un principe sl ăvit, am’dat, am d ăruit și am hă răzit
sus-zisului Drago ș, și prin el, lui Gyula ș i Lad, fiii s ăi, și oricăror
moștenitori și urmași ai lor, în temeiul unei noi danii a noastre, ca un
fel de răsplată cuvenită slujbelor [sale], ni ște sate române ști ale
noastre numite Zalatina, Breb, Kopacsfalva, Deseș ti, Hărnicești și Sat-
Șugatag, afl ătoare în Maramure ș, cu toate roadele lor, cu veniturile
noastre din quinquagesima*, cu dările, îndatoririle și cu toate celelalte
folosințe, ca să le stă pânească, să le țină și să le aibă pe veci și
nestră mutat, ba chiar le d ăm și le hărăzim prin ocrotirea privilegiului
nostru de fa ță, fără vătămarea drepturilor altora. Și [mai] poruncim și
hotărâm cu regeasc ă putere ca zisul Drago ș și fiii săi și moștenitorii
lor să se bucure și să se foloseasc ă pe veci, dimpreun ă cu numitele lor
sate, de întreaga acea însu șire de nobil, de care se știe că se folosesc
[și] ceilalț i nobili adev ărați, dintâi și firești ai regatului nostru, care
luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea totu și ca acel Drago ș și fii i săi
și moștenitorii lor s ă fie ținuți a ne păstra de-a pururi nou ă și urmașilor
noștri, cu nestr ămutată supunere, închinarea unei curate credin țe”.

Documenta Romaniae Historica, D. Rela ții între
Țările Române , vol. I (1222-1456), volum întocmit de
acad. Ștefan Pascu ș .a., Editura Academiei, Bucure ști,
1977, p. 77.

Document 3
Balica, principele Carvonei, trimite ajutor militar Anei de Savoia,
văduva lui Andronic al III-lea ( 1346)

[…] „Iar împ ărăteasa, dac ă a văzut că i-a mai rămas numai ora șul
lui Constantin** (căci aproape toate celelalte trecuseră de partea
împăratului Cantacuzino), a trimis solie la un oarecare Balica, cârmuitor

* quinquagesima = cincizecimea, darea din oi, datorat ă de români regelui.
** Constantinopolul.

24al Carvonei*, cerându-i ajutor., iar acesta a primit bucuros solia și a trimis
în ajutor împ ărătesei pe fra ții săi, Teodor și Dobrotiță, în fruntea a o mie
de oșteni aleși; aceștia trecând prin ora șele de pe țărmul Pontului, le-au
convins să se îndepărteze de împ ărat** și să treacă de partea împ ărătesei,
căci sperau s ă înfăptuiască lucruri mari. Și împărăteasa i-a primit pe
bărbați cu multă bunăvoință și cinste și a căsătorit-o pe fiica marelui duce
Apokaukos cu Dobroti ță și l-a făcut < pe el > strateg al armatei romeilor. […]

Fontes historiae daco-rom anae III, Scriptores
bizantini (saec. XI-XIV) ediderunt Alex andru Elian et
Nicolae-Șerban Tana șoca, Editura Academiei, Bucure ști,
1975, p. 493.

* Carvona, numele unei „ țări”, al unei forma țiuni politice, având capitala,
probabil, la Caliacra.
** Ioan Cantacuzino.

25
CAPITOLUL II
POPULA ȚIE ȘI REALIT ĂȚI SOCIO-ECONOMICE
ÎN SECOLELE X-XVI

Viitorul nu înseamn ă un salt în necunoscut. El se desprinde
și se încheag ă din elementele pe care le ofer ă trecutul. Cei b ătrâni
rămân pentru cei care vin după ei modele, care au știut să
pregătească în alt cadru istoric valori pentru prezent și viitor.
In mileniul I, mileniul etn ogenezei popoarelor europene,
satul era în spa țiul carpato-danubiano-pontic, ca și în alte p ărți
ale Europei, în condi ții istorice similare, forma de organizare a
populației, cu rol însemnat în co nservarea structurilor socio-
politice înd ătinate.
Secolul al X-lea a însemnat pentru istoria României, ca, de altfel, și
pentru istoria altor țări europene, o perioad ă de avânt demografic, care s-a
repercutat în fizionomia vie ții rurale române ști. S-a conturat atunci în linii
generale peisajul rural, a șa cum acesta se prezenta în secolele XIV-XVI.
Încă din acea vreme s-a trecut la împ ărțirea țării în trupuri de mo șii, s-au
stabilit hotarele satelor, considerate înc ă de primele documente emise de
cancelariile Țării Române ști și Moldovei ca „vechi și bătrâne”. Tot de
atunci dateaz ă și destrămarea mai însemnată a comunit ăților rurale prin
ridicarea din mijlocul lor a unor elemente înst ărite, care și-au crescut cu
timpul stăpânirea funciar ă, aservind o parte din țărani. Alț i stăpâni de
pământ au provenit din afara comunit ății rurale, din rândul cuceritorilor
nomazi care, pentru între ținerea lor și a oștenilor din jurul lor, au obligat
comunitățile rurale la d ări și slujbe.
Cele mai vechi informa ții amănunțite despre organizarea unui mare
domeniu funciar pe teritoriul României dateaz ă din anul 1075; este vorba
de domeniul Mân ăstirii Sf. Benedict, în p ărțile B
ihorului. Analiza st ării
de dependen ță servilă a țăranilor de pe acest domeniu ne oblig ă, însă, să
admitem c ă raporturile de aservire a țăranilor ap ăruseră aici de relativ
multă vreme; tocmai în func ție de aceste date î și dobândesc în țelesul și

26știrile date de Anonymus (în Gesta Hungarorum ) despre „ducele
Menumorut”. Acesta apare a fi de la începutul secolului al X-lea un
conducă tor puternic, care st ăpânea pământul țăranilor din jurul „Bihariei”,
avea cetăți și însemnate o ști.
Regii maghiari și însoțitorii lor militari și politici, cucerind
Transilvania prin lupt e care au durat o lung ă perioadă de timp, și-au
însușit în virtutea „dreptului de cucerire” p ământul a numeroase
comunități rurale, care au intrat astfel pe drumul aservirii.
După extinderea st ăpânirii regalit ății maghiare, în Transilvania au
fost aduși coloniști din alte zone ale Europei, cu scopul consolid ării
acestei stăpâniri și creșterii poten țialului economic al provinciei. Dintre
coloniști, cei dintâi aduș i în Transilvania au fost secuii, a șezați în secolul
al XII-lea de regii maghiari în col țul de sud-est al Transilvaniei. Ei
trebuiau s ă apere în aceast ă parte graniț a, permanent ameninț ată de
năvălirile cumanilor și mai apoi ale t ăt arilor.
Tot în secolul al XII-lea au început s ă fie colonizaț i în Transilvania
și sașii, numărul lor crescând în secolul urm ător. Originari, unii din
Flandra, al ții din Luxemburg și Saxonia, sa șii au fost coloniza ți în
Transilvania în mai multe locuri: în jurul Sibiului, în Țara Bârsei, în
regiunea Sighi șoara și Mediaș, în partea de nord-est a Transilvaniei, în
jurul Bistri ței și al centrului minier de la Rodna. Ca și secuii, sa șii au găsit
în ținuturile în care au fost coloniza ți populația româneasc ă autohtonă, cu
care au convie țuit, influen țându-se reciproc ș i punând împreun ă în
valoare bog ățiile țării. Pentru slujbele lor, ca ap ărători ai grani țelor și în
vederea cre șterii valorii economice a ținuturilor în care s-au a șezat, sașii
s-au bucurat din partea regilor maghiari de largi privilegii economice și
administrative, ceea ce a f ăcut ca ei s ă poată desfășura o vie activitate
politică și e conomic ă și să se organizeze, ca și secuii, în unit ăți
administrative proprii, numite Scaune ( Sedes ).
În 1211, regele Andrei al II- lea a chemat în Transilvania și a
colonizat în Țara Bârsei pe Cavalerii te utoni, cu scopul de a apă ra această
zonă de incursiunile cumanilor și de a catoliciza popula ția româneasc ă.
La data a șezării lor în Țara Bârsei, teutonii au dat aici peste o „ țară a
Românilor” ( terra Blacorum ). Printre alte danii fă cute lor, a fost și
„pădurea Românilor” (sylva Blacorum ) împreun ă cu apele, pe care urmau
să le foloseasc ă în comun cu românii. Din Ț ara Bârsei, teutonii au reu șit

27să-și extindă stăpânirea și asupra unei pă rți din teritoriul românesc de la
sud de Carpa ți.
Ca și în regiunile M ării Baltice, unde s-au a șezat ulterior, înc ălcând
înțelegerea fă cută cu regele Ungariei, teutonii au intrat în conflict cu
puterea regal ă; aplanat pentru moment de pap ă, conflictul a reizbucnit în
1225 și s-a soldat cu scoaterea teutonilor din Țara Bârsei.
O dată cu supunerea Transilvaniei de c ătre regatul maghiar s-a
accelerat aici ritmul de aservire a țărănimii. Comunit ățile române ști de
țărani liberi au fost în parte cotropite de rege și de aristocra ția din
anturajul lui, de clerul catolic și de elemente b ăștinașe aliate puterii
regale. Paralel cu formarea unor mari domenii, s-a înregistrat și creșterea
obligațiilor țărănimii față de stăpânii de p ământ. Nobilimea a reu șit să
obțină de la regi însemnate privilegii, care au fost consfin țite prin Bula de
Aur din 122 2, confirmat ă și lărgită în 1231.
Pentru a împiedica marea nobilime (potentes) s ă-și crească
privilegiile, prin ră spândirea imunit ăților, regalitatea a dus o politic ă
sistematic ă de a se sprijini pe mica nobilime.
În sânul ță rănimii se conturau din secolul al XIII-lea trei categorii:
țărani liberi, țărani dependen ți și robi. Țăranii liberi tr ăiau în comunit ăți
sătești, care s-au p ăstrat mai ales în regiunile m ărginașe ale Transilvaniei,
unde nu s-au putut constitui mari domenii și unde încerc ările nobilimii de
a aservi țărănimea au întâmpinat o puternic ă rezistență. În schimbul unor
obligații militare, țăranii au continuat s ă-și păstreze libertatea. În rândul
țărănimii dependente se deosebeau, prin starea economic ă și juridică, mai
multe categorii: țărani dependenț i propriu-zi și, numiți c u timpul iobagi;
aceștia aveau în folosin ță un lot de pă mânt numit sesie, pe care-l munceau
și pentru care prestau munci și dădeau redeven țe; ei puteau l ăsa moștenire
gospodă ria lor proprie; jelerii, țărani liberi, dar lipsi ți de sesie; slugile de
curte, care îndeplineau diverse munci servile. Categoria socială cea mai
de jos era format ă, ca și în cazul Țării Române ști și Moldovei, din robi.
Aceș tia erau la discre ția complet ă a stă pânilor de pă mânt.
La sud și est de Carpa ți, mai mult decât în Transilvania, dezvoltarea
societății a fost stânjenită timp îndelungat de n ăvălirile și stăpânirea
ultimului val de migratori, pecenegi, uzi și cumani, iar mai târziu și tătari.
Aceste popula ții nomade au stabilit cu autohtonii raporturi care au
imprimat tr ăsături specifice dinamicii sociale din ținuturile amintite.

28Stăpânirea nomazilor s-a fă cut simțită prin foarte variate obliga ții
impuse țărănimii băștina șe, principala obliga ție constituind-o tributul. O
colaborare s-a realizat între aristocra ția nomadă și cea locală , între ș efii
nomazilor și căpeteniile popula ției române ști, prin intermediul c ărora se
percepea tributul. O dat ă cu slăbirea și apoi îndepă rtarea nomazilor, șefii
locali au continuat s ă perceapă dări de la popula ție în propriul interes.
Secolul al XIII-lea a însemnat și pentru ținuturile de la sud și est de
Carpați o perioadă de extindere și adâncire a rela țiilor feudale.
În prima jum ătate a secolului al XIII-lea, st ăpânii de pă mânt
(majores terrae ) de la sud de Carpa ți dispuneau – reiese din Diploma
Ioaniților (1247) – de domenii funciare, de un „aparat r ăzboinic”
(apparatus bellicus ) propriu, de or ga nizare bisericeasc ă și beneficiau de
dijme și corvezi.
Odată cu „întemeierea” Principatelor Române și a Domniei, ca
instituție, unei p ărți a stăpânilor funciari – desemna ți cu termenul de
boieri, preluat din diplomatica sud-slav ă – i s-au confirmat, prin acte
scrise, emise de cancelaria domneasc ă, privilegiile pe care și le crease.
Altă parte, rămânând f ără privilegii, a dec ăzut în rândul țărănimii și
termenul de cnezi (care-l traducea pe cel, de juzi și care indica odinioar ă
pe conduc ătorii comunit ăților rurale) a ajuns s ă desemneze pe locuitorii
din satele libere.
În încercarea de a- și extinde domeniile pe seama p ământului
comunităților rurale și de a-și întări dreptul de st ăpânire asupra ță ranilor,
boierii, sprijini ți de Domnie, s-au izbit de împotrivirea țăranilor, care au
făcut din solidaritatea comunitar ă un puternic mijloc de rezisten ță. Chiar
în condițiile în care țăranii au fost aservi ți , solidaritatea comunitar ă s-a
păstrat încă mult timp și a jucat un rol însemnat în limitarea obliga țiilor
impuse țăranilor.
Existența în secolele XIV-XVI a unui num ăr însemnat de sate
libere, precum și faptul că obligațiile impuse satelor aservite nu atinseser ă
limita de a nu mai fi suportate explic ă, în bună măsură, epopeea
românească din acea vreme. Victoriile ob ținute de o știle Principatelor
Române, formate în cea mai mare parte din țărani, au asigurat o amânare
cu consecin țe politice însemnate a datei la care Principatele Române au
intrat în sistemul politic al domina ției otomane. Aceast ă amânare –
punând în contrast situa ția Principatelor Române, fa ță de cea a țărilor din
sudul Dun ării, transformate în pa șalâcuri – a îng ăduit poporului român un

29progres economic, bazat pe dezvoltarea ora șelor, a produc ției de mărfuri
și a schimbului. Progresul economic a avut consecin țe însemnate în
creșterea num ărului popula ției, în dezvoltarea culturii și a artei.
În ceea ce prive ște organizarea satelor comunitare libere, a satelor
de „moșneni” (în Țara Românească ), de „răzeși” (în Moldova),
perimetrele lor, de forme diferite, cuprindeau dou ă părți distincte: vatra
satului, în care erau grupate casele s ătenilor, și hotarul satului, format din
terenul agricol, p ăduri, izlazuri și fânețe.
În vatra satului, țăranii aveau în stă pânire proprie locuri de cas ă, de
livadă și grădină. Pădurile, izlazurile și fânețele constituiau proprietatea
obștească a întregului sat. Terenul agricol se împ ărțea într-un num ăr de
loturi – corespunz ător numărului de gospod ării – care se distribuiau
periodic, de obicei prin tragere la sor ți, de unde și numele de „soart ă” ce
se dădea aces tor loturi. De aici și zicala: „Cum ți-o fi soarta”. În Țara
Românească , loturile se mai numeau „delni țe”, iar în Moldova „jirebii”.
Reîmpărțirea periodic ă a loturilor de p ământ avea ca scop s ă împiedice
formarea unor propriet ăți private prin folosin ță îndelungat ă, prin
transmiterea an de an ș i din genera ție în genera ție a acelora și loturi pentru
muncă aceleași gospodării. Reîmp ărțirea loturilor urm ărea să mențină în
conștiința oamenilor faptul c ă ei sunt proprietari numai în grup, iar cât
privește folosirea individual ă, ea se schimb ă periodic.
În afară de aceast ă împărțire a pământului pe „delni țe”, care era
generală, se întâlnea adesea împ ărțirea pe „b ătrâni”, sau pe „moș i”.
Teoretic, aceasta era o împ ărțire egală a păm ântului între cete cu
genealogie comun ă, descendente din cei care prima dat ă au întemeiat sau
au împărțit satul.
O variantă larg răspândită a împărțirii satului „pe b ătrâni” sau „pe
moși” era împ ărțirea „pe p ărți”, unități independente de genealogia
satelor. Ca și în cazul împ ărțirii „pe delniț e” și „pe bătrâni”, împ ărțirea
„pe părți” nu era o împă rțire reală, hotărnicită pe teren, ci presupunea
drepturi teoretice, nehot ărnicite.
În Țara Românească , izvoarele istorice amintesc și împărțirea „pe
funii”. Sistemul împă rțirii „pe funii”, determinat de configura ția solului,
presupunea desp ărțirea moșiei în fâșii lungi care c uprindeau p ărți la
munte, în deal, la câmpul cu ar ătură, la râu, la fâna ț, la pășune. Părțile
care în mod normal nu puteau să intre în toate „funiile” – p ădurea, izlazul
etc. – rămâneau în folosin ță comună.

30Față de împ ărțirile deja men ționate, împ ărțirea „pe funii”,
delimitate pe teren, era un pas însemnat spre desp ărțirea individuală a
stăpânirii pă mântului în interiorul ob știi. Aceasta a fost continuat ă de
împărțirea „pe locuri” ș i „pământuri”, întâlnit ă încă în prima jum ătate a
secolului al XVI-lea și care reprezenta o dezvolta re a formei individuale
de stăpânire a p ământului. Nici în cazul acestei împ ărțiri nu se poate vorbi
de o împă rțire definitiv ă a întregului teritoriu, deoarece pă durea, apele,
pășunile, care formau cea mai mare parte a suprafe ței satelor, r ămâneau
nedespărțite, stă pânirea lor bazându-se pe drepturi propor ționale cu
întinderea locurilor stă pânite de fiecare familie.
În secolele XIV-XVI, locuitorii satelor aservite au continuat și ei, în
cea mai mare parte, s ă trăiască în vechea form ă de organizare a
comunităților (obști lor) sătești. Satele aservite p ăstrau încă, mai ales în
secolele XIV-XV, aspectul unor grupuri sociale strâns legate, atât de
strâns încât satul era considerat de st ăpânul de pă mânt ca un întreg,
asupra căruia el nu- și putea îng ădui încă unele abuzuri. Stă pânul de
pământ nu putea sparge unitatea satului și înstrăina părți din el, putea
împărți doar venitul lui, rezultat din d ările și muncile locuitorilor, cu cel
căruia îi dăruia sau îi vindea o parte din sat.
Tehnica agricol ă folosită continua să fie în secolele XIV-XVI înc ă
rudimentar ă. Cum cea mai mare parte a teritoriului țării era acoperit ă de
păduri, preg ătirea terenului pentru cultur ă se făcea prin defri șări și
desțeleniri permanente. În „cur ăturile” ob ținute cu ajutorul focului,
toporului, sapei sau plugului era preg ătit pământul pentru sem ănături de
grâu, mei, secar ă, orz sau ov ăz. Prim a recolt ă, „în ț elină”, era, de obicei,
destul de bogat ă; cea de-a doua, „în prosie”, era potrivit ă, a treia, ob ținută
prin arătură „în răsprosie”, era aș a de să racă, încât dup ă cel de-al treilea
an țăranii se vedeau obliga ți să semene pe alte terenuri, nou defri șate.
În afară de aceast ă tehnică agricolă, numită „moină sălbatecă”, se
practica și „moina reglementat ă”, care presupunea alternarea dintre cereale
și iarbă pe același teren, folosit constant an de an. În acest caz, agricultura
se făcea pe o tarla s ătească (la început una, apoi două și chiar mai multe),
împărțită de obș te între membrii ei în chip egalitar. Se practica, de
asemenea, cultura alternant ă – de două cereale, urmat ă de lăsarea în ogor (1
an): cereale de toamnă , cereale de prim ăvară, lăsarea în ogor. O asemenea
tehnică agricolă presupunea și ea
„tarlalele” (minimum 3), organizate
colectiv de c ătre obștea satului.

31Păstoritul, răspândit nu numai în satele de munte – cum, îndeob ște,
s-a afirmat –, ci și în câmpie, unde ponderea lui a fost uneori mai mare ca
la munte, cunoș tea tipuri diferite: sedentar , pendulator, transhumant.
Asupra unor elemente importante ale peisajului rural, ca num ărul și
structura popula ției, variațiile demografice etc., izvoarele istorice dau
puține știri, pentru a face posibil ă întocmirea unor serii statistice. Există ,
totuși, indicii din care ne putem da seama de anumite schimb ări
demografice. Numeroasele pierderi umane cauzate de epidemii, ca și
luptele permanente purtate în ap ărarea libertăț ii de stat n-au putut,
desigur, să fie compensate decât printr-o însemnată creștere a efectivelor
populației. În aceast ă privință sunt elocvente dou ă fenomene amintite în
izvoarele istorice: 1) fenomenul de „r oire a satelor”, care era un fel de
sciziparitate a unui sat mai vechi în locul c ăruia apăreau două sau mai
multe sate noi; 2) fenomenul de creare a unor sate de colonizare
(„slobozii”), prin chemarea unor coloni ști din afara hotarelor țării. Existau
și cazuri de „slobozii” cu coloni ști strânși din țară. Satele de colonizare
erau create în ț inuturile cu slab ă densitate a popula ției, în special în
câmpie, unde din cauza deselor incursiuni de oș ti străine fenomenul de
„pustiere” a satelor era mai frecvent.
Creșterea num ărului popul
ației, pe care a doua jum ătate a secolului
al XV-lea o atest ă, și pătrunderea la sate a economiei b ănești, exprimat ă
prin transformarea produselor agricole în marf ă, au dus la m ărirea
consumului de m ărfuri realizate în ora șe.
Pe măsură ce se înmul țeau la sate cumpă rătorii de m ărfuri
meșteșugărești, creșteau num ărul și diversitatea acestor m ărfuri. O
importanță deosebită prezintă în aceast ă privință menționarea uneltelor
agricole printre mă rfurile care se vindeau în mediul rural, deoarece ea
sublinia leg ăturile reciproce dintre dezvoltarea schimbului și creșterea
productivit ății muncii în agricultur ă. În privilegiul acordat de Ștefan cel
Mare negustorilor din Liov, la 3 iulie 1460, se men ționează că aceștia
desfăceau în Moldova
, pe lângă unele articole de lux, și mărfuri de mai
largă întrebuin țare: coase, seceri și fiare de plug. Sporirea efectivelor
populației, alături de al ți factori ca extinderea suprafe țelor agricole,
creșterea cantităț ilor de cereale, în special de cereale marf ă, explică în
mare măsură creșterea însemnat ă a preț ului satelor cump ărate și vândute
de boieri în a doua jum ătate a secolului al XV-lea.

32Creșterea num ărului popula ției a avut urm ări importante și în ceea
ce priveș te organizarea teritorială și economic ă a domeniilor funciare; ea
a dus la schimb ări în raportul dintre suprafa ța rezervei seignoriale
(boierești) și cea ocupată de loturile țărănești, dintre obliga țiile în munc ă
și cele în produse ale țăranilor, a contribuit la sporirea veniturilor
stăpânilor de p ământ. Ace știa au devenit tot mai interesa ți să aibă un
număr cât mai mare de țărani dependen ți și în acelaș i timp să-și întărească
dreptul de st ăpânire asupra lor. La sfâr șitul secolului al XV-lea, ca s ă
împiedice plec ările țăranilor de pe moș ie, stăpânii le-au impus, în cazul în
care ar fi voit s ă se strămute, o dare special ă, „găleata de ie șire”, un fel de
compensaț ie material ă pentru pierderea mâinii de lucru.
Un număr însemnat de țărani s-a îndreptat spre ora șe, situate în cea
mai mare parte în regiunea subcarpatic ă și la Dunăre. În a doua jum ătate a
secolului al XV-lea se constat ă, de altfel, o cre ștere a popula ției orașelor,
atingând în unele cazuri propor ții comparabile cu ritmul de dezvoltare a
unor orașe din țările Europei apusene. În ajunul cuceririi ei de c ătre turci,
Cetatea Alb ă, de exemplu, ajunsese s ă aibă circa 20.000 de locuitori.
Nevoile de alimentare ale locuitorilor din ora șe, în creș tere în urma
exodului rural și a imigră rilor unor alogeni – și care nu to ți se puteau
aproviziona din „ocolul” ora șelor , au stimulat produc ția de cereale –
marfă în lumea satelor. Aceasta, o dat ă apărută sub imboldul pie ței
interne, s-a îndreptat și în afara graniț elor țării. Spre sfârș itul secolului al
XV-lea, izvoarele înregistreaz ă un mare bel șug și ieftinătate a produselor
alimentare, o cre ștere a exportului de grâne.
În
tr-un raport, din 14 septembrie 1474, consulul cet ății Caffa
asigura pe superiorii să i că, în depozitele de la Moncastro (Cetatea Alb ă),
cereale „sunt destule”, fapt ce dovedeș te existenț a unei însemnate cantit ăți
de grâne în porturile de la gurile Dun ării. În 1477, prin solia trimis ă
puterilor europene de c ătre Ștefan cel Mare, acesta sublinia importan ța
apărării Chiliei și Cetăț ii Albe. În afar ă de importan ța lor militar ă, desigur
precumpănitoare, Ștefan cel Mare avea în vedere și rolul lor economic.
Domnul român era con știent de consecin țele economice pe care urma s ă
le aibă ocuparea lor de c ătre oștile otomane.
Alături de factorii economic și demografic, cel politic a jucat și el un
rol însemnat în modificarea peisajului rural în Principatele Române.
Căderea acestora spre mijlocul secolului al XVI-lea sub domina ția
otomană a încetinit ritmul lor de dezvoltare, a f ăcut ca mari sume de bani,

33obținute îndeosebi din munca țăranilor, s ă fie îndreptate spre
Constantinopol. Poarta otoman ă și-a impus dreptul de preem țiune asupra
principalelor produse ale exportului Principatelor Române, care au devenit
„grânarul” Imperiului otoman. În calitate, la început, de creditori ai
pretendenților la tronul Țărilor Române, angaja ți mai târziu în importante
afaceri comerciale, bancheri și negustori din Imperiul otoman au venit în
Principatele Române ca s ă-și asigure capitalul investit, precum și dobânzile,
care spre sfâr șitul secolului al XVI-lea ajunseser ă la 20-25%.
Cămătarii străini, cărora li s-a concesionat strângerea d ărilor,
căutau, supunând popula ția la tot felul de vexa țiuni, să-și scoată într-un
timp cât mai scurt banii ce li se datorau. Vechilor d ări impuse țăranilor li
s-au adăugat noi obliga ții din care se pl ăteau datoriile și darurile
extraordinare pe care le f ăceau pretenden ții la tron diferi ților mijlocitori.
Înmulțirea dărilor în bani îi obliga pe țărani să întrețină permanent
legătura cu pia ța orășe neasc ă. Când ei n-au mai putut face fa ță acestor
dări din vânzarea prisosurilor, au trebuit s ă-și vândă pământurile
stăpânilor domeniali. Celei de-a doua jum ătăți a secolului al XVI-lea îi
sunt caracteristice cre șterea diferen țierilor în cadrul comunit ăților sătești,
aservirea unui mare num ăr de sate libere, pierderea de c ătre țăranii
aserviți a vechilor drepturi asupra p ământului. Ei au ajuns s ă fie vându ți
individual, muta ți de pe un domeniu pe altul. Deposedarea țăranilor de
drepturile lor asupra p ământului a dat na ștere la judec ăți repetate în fa ța
domniei, risipiri de sate, revolte, care s-au înmul țit și au crescut ca
întindere ș i intensitate.
Spre sfâr șitul secolului al XVI-lea c ălugărul călător Luca
Testanova, într-un memoriu adr esat Papei, descriind suferinț ele
locuitorilor și abuzurile administra ției din Țara Româneasc ă și Moldova,
arăta că, din cauza dă rilor impuse, multe sate se risipeau. El considera c ă
dacă bogățiile acestor țări nu ar fi mari și diverse, în ele n-ar fi r ămas la
acea dată nici un locuitor.
Scăderea în a doua jum ătate a secolului al XVI-lea a num ărului de
țărani liberi și agravarea situa ției țăranilor dependen ți au făcut să scadă
interesul țăranilor pentru ap ărarea țării, au slăbit potenț ialul militar al
Principatelor Române. Schimbă rile în situa ția țărănimii au contribuit și
ele, alături de perfec ționarea tehnicii milita re (folosirea pe scar ă largă a
armelor de foc, fapt ce presupunea o preg ătire specială ), la înlocuirea în
tot mai mare m ăsură a oastei de „ țară” cu oastea de mercenari. Sumele de

34bani, pe care le necesita între ținerea acesteia, ad ăugate atâtor altor datorii
ale țării, au secă tuit visteria, au contribuit la cre șterea excesiv ă a
fiscalității. Interesul fiscal al statului și cel al boierilor au f ăcut ca, în
condițiile marii fluctua ții de popula ție de la sfâr șitul secolului al XVI-lea,
să fie decretat ă în Țara Româneasc ă „legarea de glie” a țăranilor.
În urma acestui act, intrat în istorie ca „A șezământul” sau
„Legătura lui Mihai Vod ă” („Viteazul”), țărănimea aservită a ajuns s ă
trăiască în condiții inferioare pe un p ământ care nu-i mai apar ținea și unde
singura ei ra țiune de a mai fi era munca pe care o presta st ăpânului.
Țăranul a devenit pentru mult timp instrumentum ruris , el făcea parte
integrantă din inventarul agricol; a sc ăzut interesul lui în lucrarea
pământului, în ridicarea productivit ății acestuia. „Legarea de glie”, ca
forma cea mai grea de aservire a țărănimii, a dat na ștere expresiei „a fi
sărac li pit p ământului”.
Prețurile derizorii cu care turcii cumpă rau grâul au f ăcut să se
reducă suprafețele însă mânțate cu grâu, locuitorii au c ăutat să extindă
cultura acelor cereale care nu erau cerute de turci (ca, de exemplu, meiul).
În economia țării o mare pondere a c ăpătat, până în secolul al XIX-lea,
creșterea vitelor.
Situația precar ă a ță ranilor era împ ărtășită și de orășeni.
Desfășurând, pe lâng ă activitatea me șteșugărească și comercial ă, și munci
agricole pe teritoriul agricol din incinta sau din jurul ora șelor, ei erau
supuși unui regim de obliga ții similar celui al țăranilor. St ăpânii funciari,
boierii și mânăstirile au reu șit să pătrundă prin cump ărări de bunuri
funciare sau imobile în ora șe, au încercat s ă-i aservească pe orăș eni.
Orășenii boga ți, la rândul lor, au c ăutat să -și investeasc ă banii agonisi ți în
cumpărări de bunuri funciare și să devină stăpânitori de sate. În astfel de
condiții a dec ăzut adev ărata activitate or ășenească, s-a schimbat
mentalitatea locuitorilor, a celor boga ți, devenind apropiat ă de cea a
stăpânilor funciari, iar a celor mai puț in avuți, de cea a ță ranilor. Se
accentuau astfel deosebirile existent e între dezvoltarea socio-economic ă
din Principatele Române și cea din Europa Central ă și de Vest.
Locuitorii târgurilor și orașelor, numi ți în izvoare istorice oameni
târgoveți sau orășeni, proveneau în cea mai mare parte din rândul
țăranilor și până în secolele XIV-XV nu se deosebeau prea mult de
aceștia. Ei nu beneficiau, decât în cazuri foarte rare, de imunit ăți ca
loc
uitorii ora șelor din Europa apusean ă. Târgurile erau socotite

35proprietate domneasc ă și ca atare domnitorii puteau d ărui unor fideli ai
lor, boieri sau clerici, terenuri în va tra târgului sau venituri ale acestora.
Alături de târgove ți de origine român ă se aflau în târguri, ca
meșteșugari și negustori, diferite al te elemente etnice: sa și, armeni,
unguri, greci, evrei, genovezi, ace știa din urm ă stabiliți, mai ales, în
orașele portuare de la Dun ăre și Marea Neagr ă. Antrenate, cele mai
multe, în circuitul de schimburi interna ționale, situate pe drumurile de
comerț care uneau Europa Centrală de Peninsula Balcanic ă sau Marea
Baltică de Marea Neagr ă, așezările orășeneș ti, îndeosebi ora șele capital ă,
au devenit importante centre nu numai economice, ci și culturale.
Spre deosebire de ora șele din Transilvania, care aveau aspecte
apropiate de oraș ele din centrul și apusul Europei, ora șele de la sud și est
de Carpați au fost lipsite, în general, de ziduri de incint ă. Ele s-au
dezvoltat mult în suprafa ță, cuprinzând în ocolul lor satele din apropiere
și întinse terenuri agricole. Se crea, astfel, pentru or ășeni posibilitatea ca,
în anumite împrejur ări sau în mod curent, unii dintre ei s ă împleteasc ă
activita
tea meșteșugărească cu cea agricol ă.
Clasa privilegiată , ca structur ă socială și component ă fundamental ă
a societății medievale, era alc ătuită din stăpânii de întinse domenii (marea
nobilime și boierimea) din înaltul cler, din nobilimea (boierimea) mijlocie
și mică, din patriciatul or ășenesc.
Termenul de boier a p ătruns în limba română prin filieră turanică,
cu sensul ini țial de războinic, mare stă pânitor de p ământ, pus în valoare
cu mâna de lucru servil ă. Odată cu dezvoltarea ș i diversificarea func țiilor
statului, acest termen avea s ă desemneze pe st ăpânul de pă mânt, deținător
sau fost de ținător al unei dreg ătorii, apoi pe cel care avea puterea
economică, indiferent de sursa acesteia – din proprietate funciar ă, din
comerț sau dregătorie – și care îi atr ăgea apelativul de respect, boier.
După formarea statelor române ști de sine st ătătoare, stăpânirea
funciară a crescut, s-a consolidat și și-a accentuat caracterul ierarhic.
Ierarhia funciar ă era, totodat ă, o ierarhie militar ă și politică.
În fruntea ierarhiei se aflau domnul, în Țara Românească și
Moldova , iar în Transilvania, voievodul. Între domn și boieri s-au
statornicit raporturi de subordonare specifice epocii, boierii datorând
domnului credincioas ă slujbă. Domnul, la rândul lui, le garanta boierilor
stăpânirea pă mântului și privilegii prin hrisoave de imunitate.

36La începuturile organiz ării de stat, în ceea ce priveș te apartenen ța la
starea boiereasc ă a precump ănit stăpânirea de p ământ. În sfatul domnesc, la
care participau boieri ș i dregători, boierii f ără dregătorii erau men ționați
înaintea dreg ătorilor. Boierii mari – desemna ți în Ț ara Româneasc ă prin
titlul de jupani și vlastelini, iar în Moldova, de pani, care aduceau un
contingent important la oastea domneasc ă, – aveau mai mare pondere decât
dregătorii. Cu timpul, boierii mari au primit dreg ătorii, așa că prin termenul
de boier a ajuns s ă se înțeleagă, mai ales, st ăpâni de p ământ ajun și
dregători, boieria devenind sinonim ă cu dregătoria.
În timp ce titlul de jupan era un titlu ce se mo ștenea, cel de
vlastelin , preluat din cancelaria sârbeasc ă, era conferit de domn marilor
boieri din sau intra ți în „casa domneasc ă” și care ocupau principalele
dregătorii în stat. Titlul de jupan , cu sensul ini ția l de boier prin na ștere,
nobil de sânge, avea s ă-și lărgească cu timpul sensul și să desemneze
boierii din Sfatul domnesc, ale și sau numi ți de domn. Paralel cu acest
sens, termenul de jupan s-a folosit și ca apelativ de respect fa ță de boieri
în general. În secolele XVIII-XIX, sub forma de jupân, termenul era
acordat orășenilor care practicau diverse meserii.
În afară de dreptul de a alege pe domn, boierii s-au bucurat de
privilegii, garantate de domnie, privilegii fiscale, scutiri sau reduceri de
dări și privilegii judiciare, dreptul de a fi judeca ți direct de domn, arbitru
între stăpânii de p ământ.
Preocuparea constant ă a stăpânilor de p ământ a fost s ă-și extindă
domeniul și să sporească numărul țăranilor dependen ți. Aceștia datorau
stăpânilor de mo șie prestații în munc ă și redevențe în produse naturale.
Pentru a constrânge pe țărani să presteze aceste servituț i, stăpânii de
păm
ânt dispuneau de cete de curteni sau slugi, care asigurau îndeplinirea
obligațiilor impuse țăranilor.
Termenul de slug ă a avut ini țial sensul de vasal. Boierul, r ăsplătit
de domn cu sate ș i pământ, „pentru credincioas ă slujbă”, devenea sluga
domnului. Cu timpul, sluga desemna un dreg ător căruia îi fusese
încredințată o slujbă la „Curtea domneasc ă” sau pe lângă Casa unui mare
boier. Mai târziu a c ăpătat sensul generic de „om de cas ă”. În timp ce
boierul era „de neam”, sluga era „de cas ă”.
În secolul al XVI-lea, în cadrul schimb ărilor social-economice și
politice care au avut loc, s-a petrecut și transformarea marii boierimi din
structură seniorială într-una nobiliar aristocratic ă.

37Odată cu trecerea de la suzeranitatea protectoare la suzeranitatea
restrictivă în raporturile otomano-române, boierimea din Ță rile Române
avea să îmbrace tot mai mult caracterul de aristocra ție de dreg ători.

Document 1
Despre legile Țării Moldovei
[…] „s-au n ăscut două feluri de drept la moldoveni: unul scris, care
se bazează pe edictele împ ăraților romani și greci ș i pe hotă rârile
conciliilor, altul nescris, pe care l-am putea numi pe bună dreptate
obiceiul p ământului, dac ă chiar și în vorbirea obi șnuită este numit de
către moldoveni cu un cuvânt slavon obicei*, care înseamn ă datină sau uz.
Dar, fiindc ă cele obiceiuri, neîntemeindu-se pe nici un text scris, erau
deseori ab ătute de la în țelesul lor adev ărat de către judecători cumpă rați și
aduceau dup ă ele nedrept ăți, Vasile Albanezul**, domnul Moldovei, a
poruncit în secolul trecut s ă se adune laolalt ă de către bărbați buni și
cunoscă tori ai legilor țării toate regulile scrise și nescrise și dintr-însele a
alcătuit un codice anumit, care pân ă astăzi este norma pronun țării unei
drepte hot ărâri pentru judec ătorii Moldovei***”.

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere
după originalul latin de Gh. Guț u, Editura Academiei,
București, 1973, p. 247.

* „obiceiul p ământului”, dreptul obi șnuielnic, ale c ărui norme s-au n ăscut
în sânul vechilor ob ști agrare.
** Vasile Lupu (1634-1653). *** Pravila întocmit ă „cu zisa și cu toată cheltuiala” lui Vasile Lupu,
numită „Carte româneasc ă de învățătură”, tipărită la Iași în anul 1646.

38Document 2
Formarea clasei st ăpânitoare
[…] „Abia în veacul al X-lea apare diferen țierea pe clase la
români, adic ă formarea rela țiilor de dependen ță între st ăpâni și
muncitorii p ământului, dependen ți de cei dintâi. Atunci putem afla
existența „jupanilor”, termen care înseamnă stăpân feudal, în inscrip ția
slavă de la Basarabi (Dobrogea) din 943. Pentru crearea acestei clase
stăpânitoare se pot presupune dou ă origini: ridicarea din rândurile ob știi
a unor stă pâni mai puternici și mai boga ți, care de la o vreme ajung s ă
asuprească pe ceilalț i părtași ai obștii, cerându-le obliga ții de munc ă și
de dijme fa ță de dânș ii (în schimbul organiz ării militare a satului); sau ca
rezultat al a șezării la sate a unor st ăpâni străini, din rândurile
popoarelor migratorii, ca de pild ă în Galia, Anglia și Italia de nord.
Cuceritorii str ăini impun băș tinașilor plata dijmei și muncile gratuite,
dar de la o vreme se confund ă ca limbă și obicei uri cu ace ști băștinași.
Nu este exclus ca ambele i zvoare al feudalismului s ă fi jucat un rol
concomitent în țara noastr ă pentru formarea clasei st ăpânitoare în
feudalism…”

P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii
românești, Editura Științifică, București, 1969, p.175.

39
CAPITOLUL III

ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI.
IDENTITATE STATAL Ă ȘI PUTERE

„Am continuat în limite mici ceea ce odat ă a fost lumea
creștină a Răsăritului. De la Bizan ț ne-au venit disciplina de stat,
respectul de forme, sim țul de cuviin ță, reverența față de cultură”.
Nicolae IORGA

Istoria Țărilor Române a cunoscut în secolele XIV-XVI o splendid ă
perioadă de înflorire a statalit ății româneș ti, în care consolidarea și
dezvoltarea intern ă economic ă, politică și culturală s-au asociat strâns cu
afirmarea viguroas ă a Țării Române ști, a Moldovei și Transilvaniei în
raporturile interna ționale europene, în primul rând în R ăsăritul Europei.
Țările Române au cunoscut aceea și dezvoltare general ă, cu unele
deosebiri izvorâte din condi țiile istorice concrete. Explica ția se găsește în
faptul că erau locuite de acela și popor, de aceea și origine daco-roman ă,
cu acelea și obiceiuri și tradiții, același profil spiritual, înt ărite prin
legăturile permanente și active, economice, politice ș i culturale dintre
toate teritoriile locuite de poporul român.
Limba și obiceiurile, mentalitatea și religia deosebeau poporul
român de popoarele vecine. Structura etnic ă și cea spiritual ă au integrat
poporul român în spa țiul de genez ă și de zvoltare a ideii europene și l-au
făcut solidar cu celelalte popoare europene. Apartenen ța la Occident prin
latinitate și la Orient prin ortodoxie a definit spiritualitatea românească și
i-a fixat rolul de intermediere în dialogul cultural european.
Caracteristicile spirituale proprii au generat și unele tr ăsături
fundamentale în ceea ce prive ște individualitatea statal ă româneasc ă.
Țările Române s-au constituit din punct de vedere politic în
voievodate. Ca institu ție, voievodatul era, în fond, forma evoluat ă,

40dezvoltată a acelor „Romanii populare”, uniuni de ob ști și formațiuni
politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „barbare”.
În fruntea fiec ărui stat românesc era un voievod, cu prerogative
suverane în Țara Românească și Moldova, limitate în Transilvania, care,
integrată în regatul maghiar, ș i-a păstrat, totuși, autonomia în întreg evul
mediu. Voievodul Transilvaniei concentra și el în mâinile sale prerogative
suverane; era „mare judec ător”, guvernator și comandant militar al
comitatelor din Transilvania, di spunea de cancelarie permanent ă, deși –
spre deosebire de voievozii Moldovei și Țării Române ști – nu se putea
intitula mare voievod și domn, singur st ăpânitor, calitate rezervat ă doar
monarhilor de sine st ătători, și nu putea bate monedă proprie, simbol al
suveranității. Voievodul Transilvaniei de pindea de coroana Ungariei, f ără
ca această dependen ță să fi influen țat fondul autonom al organiza ției
voievodale.
Prerogativele suverane ale voievozi lor români rezultau în mod clar
chiar din titlul lor: Io sau Ioan, mare voievod și domn, singur st ăpânitor.
Numele Ioan și particula Io (forma prescurtat ă a lui Ioan) deriv ă din
rom
anitatea bizantin ă, de unde a p ătruns în titlul conduc ătorilor politici
din întreg sud-estul Europei. Era un atribut teocratic cu valoare de nume-
epitet, nume sfânt ( nomen sacrum ) și în același timp titlu (însemnând „ cel
dăruit de Dumnezeu cu domnia ” sau „cel ales de Dumnezeu spre a
domni”). Folosirea acestui titlu, odat ă cu organizarea cancelariilor
domnești, era de natur ă să confere o mai mare autoritate suveranilor
români care-l purtau. Persisten ța numelui Ioan-Io în titlul domnilor
români pân ă la începutul secolu lui al XIX-lea, în Țara Româneasc ă până
la 1828, iar în Moldova, pân ă la domnia lui Mihai Sturdza (1834-1849)
inclusiv*, constituie o dovad ă că nu este vorba de un simplu împrumut sau
imitație, ci de o necesitate: afirmarea suveranit ății politice, a ideii c ă
domnia este de natur ă divină, așa cum era, de altfel, socotit ă monarhia în

* În Moldova, particula Io a fost introdus ă prin intermediul Țării
Românești, fiind înlocuit ă uneori cu prenumele de majestate din diplomatica
polono-ungar ă: noi ( nos-latin; mâ-slavon).

41toate statele medievale. Titlul de mare voievod și domn (de la latinescul
dominus ) al conduc ătorilor politici români* cuprinde alte atribute ale
suveranității și autonomiei, deoarece con ținea toate prerogativele
suveranilor vremii: împ ărați, țari, regi, despo ți etc. Domnul era
conducă torul oastei întregii țări, așa după cum era (sau se considera) ș i
stăpânul țării. El socotea țara drept ocina sau ba știna sa, în sensul c ă el a
primit puterea de stat ca o succesiune de la tat ăl sau moșii săi.
Pentru a sublinia și mai mult suveranitatea țărilor pe care le cârmuiau,
titlul domnilor români era întregit de atributul „de sine st ătător” sau „singur
stăpânitor”, ceea ce înseamn ă că nu depindeau de nimeni, c ă nu erau supu și
nimănui. Aceste atribu ții aveau aceea și valoare ca și acelea din titlul
împăraților bizantini de autocrat (autocrator), al țarilor bulgari și marilor
cnezi ruși, de samodîrjets , al monarhilor din Europa apusean ă. Aceste titluri
marcau și ele statutul de independență a statului condus de domni.
Însemnele domniei erau: coroana, buzduganul și sceptrul.
Atributele suveranit ății do mnilor români, asemenea altor suverani
europeni ai vremii aceleia, erau, în principiu, indivizibile; erau divizibile,
însă, în exercitarea lor. Domnii români, ca și alți suverani europeni din evul
mediu, erau obliga ți să încredințeze, temporar și revocabil, o parte din
atribuț ii altor institu ții constituite, numite sau alese, mai mult sau mai puț in
reprezentative. Existen ța acestor institu ții definea, de altfel, o alt ă
caracteristic ă a suveranit ății țărilor respective. Este vorba, mai întâi, de
sfatul domnesc în Țara Româneasc ă și Moldova, de sfatul voievodului și
mai apoi al principelui în Transilvania, corespunzând „cur ții regale” (curia
regis) din evul mediu apusean. Și într-un caz și în altul, acest sfat sau con-
siliu avea doar un rol consultativ, iar membrii s ăi erau numi ți de suveranul
respectiv ș i îndeplineau anumite func ții publice sau la curtea suveranului.

* În Țara Româneasc ă, primului domn i s-a spus „marele Basarab
Voievod” („Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1917-1923, p. 16). În
1359, urma șului său, Nicolae Alexandru, i se d ădea titlul de „mare voievod și
domn a toat ă Ungrovlahia” (E. Hurmuzaki, Doc., XIV, p.1-2). Cel mai
cuprinzător titlu, incluzând teritoriile intrate în st ăpânirea domnului Țării
Românești, a fost acela al lui Mircea cel B ătrân, care se intitula în 1406: „Eu cel
în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și
singur stăpânitorul, Io Mircea, mare Voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și
cu darul lui Dumnezeu, st ăpânind și domnind peste toat ă țara Ungrovlahiei și al
părților de peste mun ți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului
herțeg și domn al Banatului Severinului și pe amândou ă părțil e pe toat ă
Podunavia, înc ă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cet ății Dârstorului.
(Documenta Romaniae Historica , B. Țara Româneasc ă, vol. I, p. 64).

42Cei mai însemna ți dregători ai cur ții domne ști erau: vornicul
(palatinus ), la origine conduc ătorul curții domnești, care a devenit cu
timpul dreg ătorul cu cele mai importante atribu ții judecătorești. În secolul
al XVI-lea, în Moldova existau doi mari vornici: al „ Țării de Sus” și al
„Țării de Jos”.
Logofătul (cancellarius ) era mai marele cancelariei domne ști. Se
îngrijea de redactarea hotă rârilor luate de domn și de sfatul s ău și întărea
cu pecetea domnului aceste hot ărâri. În Moldova, unde îndeplinea și
însemnate atribu ții judecătorești și unde r ăspundea de hotă rnicirea
moșiilor, logof ătul a devenit cu vremea „întâiul șezător al divanului”,
fiind citat ca primul martor al Sfatului domnesc.
Vistierul (thesauriarius ) ținea socotelile veniturilor și cheltuielilor
domniei, eviden ța contribuabililor ș i a celor scuti ți de dă ri.
Spătarul ( gladifer ) era conduc ăto rul călărimii; el purta la ceremonii
spada domnului, simbolul puterii sale de comandant de o ști.
Stolnicul ( dapifer) avea grija mesei și a ospețelor domne ști.
Paharnicul sau cea șnicul ( pincerna ) aproviziona cu vinuri curtea
suveranului.
Comisul ( comes stabuli ) se îngrijea de grajdurile și echipajele
domnești.
Postelnicul sau stratornicul ( cubicularius ) supraveghea camera de
culcare a domnului ș i era sfătuitorul lui de tain ă; cu vremea, în atribu țiile
lui a intrat și calitatea de a introduce la domn pe cei veni ți în audien ță sau
pe solii statelor str ăine.
În faza de început a organiz ării curții domnești, acești dregători apar
în sfatul domnesc al ături de marii boieri f ără dregătorii și de dregătorii
teritoriali, pârc ălabi ( castellani ) sau starosti ( capitanei ).
Pârcălabii îndeplineau importante atribu ții administrative și
judecătorești, limitate teritorial la ținutul ce li se d ădea în grij ă. Ei au jucat
un rol mult mai important în Moldova, întrucât aici au existat mai multe
cetăți decât în Țara Românească , unde principalele cet ăți au fost ocupate
de turci la începutul secolului al XV-lea.
Printre dreg ătorii teritoriali, care au jucat un rol de mare importan ță
în istoria Ță rii Româneș ti, era ș i banul; el apare în Sfatul domnesc în vre-
mea lui Mircea cel B ătrân. Banul a fost, de la sfâr șitul secolului al XV-lea,
conducă torul Olteniei, cel mai însemnat dintre dregă torii Ță rii Române ști,
singurul care avea dreptul s ă pronunțe pedepse capitale.

43În documentele secolului al XV-lea mai sunt aminti ți, în afara
marilor dreg ători, și alți dregători, care îndeplineau diverse atribu ții la
Curtea domnească , fiind men ționați uneori și ei printre membrii Sfatului.
Aceș tia erau: clucerul, de ținător al cheilor magaziilor cu provizii ale
Curții domnești; slugerul se ocupa cu aprovizionarea cu carne a Cur ții
domnești; pivnicerul era mai mare peste pivni țele domneș ti; cămărașul
avea grija monet ăriei, mai târziu și a cămării (averea personal ă a
domnului); medelnicerul se îngrijea de vesela ș i de obiectele de sp ălat ale
domnului; el turna ap ă domnului la sp ălatul mâinilor înainte de mas ă.
Portarul se ocupa în Țara Românească de hotărnicii și de primirea
solilor (atribuț ie îndeplinit ă în Moldova de u șar); în Moldova, portarul de
Suceava dispunea de importante rosturi militare în vremea lui Ștefan cel
Mare, func ția sa fiind preluat ă în secolul al XVI-lea de hatman.
În a doua jum ătate a secolului al XV-lea, în leg ătu ră cu procesul de
întărire a Domniei, ca institu ție, a apărut dregătoria de arma ș, executor al
pedepselor hot ărâte de domn. În Țara Româneasc ă, armașul este amintit
prima dată în vremea lui Vlad Țepeș, iar în Moldova, în cea a lui Ștefan
cel Mare.
Pentru serviciile (slujbele) lor, dreg ătorii primeau, pe lâng ă danii în
sate sau p ământuri domne ști, venituri în natur ă și, mai rar, în bani; lor le
revenea o parte din d ările sau amenzile ( goabele ) încasate de ei în numele
domniei.
În cazul Transilvaniei, puterea Voievodului a variat în cursul
timpului în func ție de raportul de for țe dintre el și regele Ungariei. În
momente de criz ă a puterii regale s-a manifestat tendin ța emancip ării
voievozilor de sub autoritatea regal ă și creării unei dinastii de voievozi;
între 1344 și 1376 demnitatea de voievod a fost ocupat ă, cu mici
întreruperi, de șase membri ai familiei Lackfi, iar între 1415 și 1437,
scaunul voievodal a fost de ținut de doi membri ai familiei Csáki.
Voievodul era numit și revocat de rege; el î și alegea subalternii – de la
vicevoievod și comiți până la notari – dintre familiarii* lui, oameni afla ți
în
slujba sa.

*Familiaritas – formă specifică a raporturilor vasalice în regatul
Ungariei.

44Voievozii și vicevoievozii nu aveau o re ședință stabilă; de obicei,
stăteau la Cur țile de pe domeniile lor. De la începutul veacului al XV-lea,
voievozii stă teau tot mai des și mai îndelung în afara grani țelor
Transilvaniei, îndeosebi la Curtea regal ă; ei lăsau în asemenea cazuri
conducerea țării, aproape exclusiv, pe seam a vicevoievozilor. Voievodul
Lorand Lepe ș a cârmuit, de pild ă, Transilvania peste 20 de ani (1415-1438).
Începând din veacul al XV-lea, demnit ățile de voievod și
vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari în acela și timp.
După prăbușirea regatului maghiar și proclamarea Transilvaniei ca
principat autonom sub suzeranitatea Por ții otomane (1541), demnitatea de
voievod a fost înlocuit ă cu cea de principe. Învestit, teoretic, cu cele mai
largi prerogative de politic ă externă și internă, principele era ajutat de un
„sfat”, care în general se compunea din 12 dreg ători.
Adunările de st ări. În anumite împrejur ări, când trebuiau luate
hotărâri de mai mare însemn ătate (succesiunea la tron, rela țiile externe,
stabilirea statutului social-juridic al di feritelor categorii sociale, mai ales al
celor inferioare, și raporturile cu clasele privilegiate, reglementarea
obligațiilor întregii popula ții față de puterea central ă), era consultat ă o
adunare „
reprezentativ ă”, numită în Ț ara Româneasc ă și Moldova
Adunarea țării, iar în Transilvania, Congrega ție generală , în perioada
ființării voievodatului, și Dietă, în perioada principatului. Adun ările acestea
erau asem ănătoare cu Parlamentul din Anglia, cu Statele Generale ( Etats
Généraux ) din Fran ța, cu Cortes-urile din Spania, cu Reichstag-urile sau
Landtag-urile din statele germane, cu Dieta din Ungaria, cu Seim-ul din
Polonia, cu Sobor-ul (Ziemski sobor ) din Rusia etc.
Aceste adun ări „reprezentative” îndeplineau atribu ții importante cu
caracter politic, social, fiscal și judiciar. Asemenea atribu ții confereau
însemnătate deosebit ă instituției din toate punctele de vedere, inclusiv al
suveranității țărilor unde au fiin țat.
Adunările reprezentative erau compuse din reprezentan ții nobilimii,
ai clerului înalt, ai or ășenimii, ai osta șilor și ai țărănimii libere. Țărănimea
aservită, lipsită de drepturi, era lipsit ă și de reprezentan ți în adunări.
Adunăr ile țării din Principatele Române sunt pomenite, începând de
la sfârșitul secolului XIII pân ă în secolul XIX, dovad ă și aceasta c ă
Principatele Române au beneficiat, chiar și în timpul celei mai ap ăsătoare
dominații otomane, în timpul Fanario ților, de o autonomie, e adevă rat
limitată.

45De remarcat este faptul c ă instituția „Adun ările de stă ri” nu a
evoluat în Principatele Române sp re o „Adunare” cu sesiuni periodice și
cu atribuții precizate, ca în alte state europene. Domina ția otoman ă a
împiedicat dezvoltarea institu ției în formele pe care le-a cunoscut în alte
părți.
Organizarea administrativ ă. Unităț ile administrative erau în Țara
Românească județele, iar în Moldova ținuturile. Ele î și găsesc
începuturile în perioada premerg ătoare form ării statelor române ști de sine
stătătoare. Originea lor este de c ăutat în vechile uniuni de ob ști, cnezate și
voievodate, situate, de obicei, pe valea unui râu, al c ărui nume l-au
împrumutat și l-au transmis jude țelor. De la nume de râuri deriv ă
denumirea jude țelor: Jaleș, Motru, Gorj (Jiul de Sus), Dolj (Jiul de Jos),
Argeș, Dâmbovi ța, Prahova, Buz ău etc.
Multe dintre numele jude țelor au o origine slav ă și ele dateaz ă din
perioada coabit ării popula ției străromânești cu sla vii, care au dat aceste
nume impresiona ți de anumite aspecte fizice sau ale florei și faunei din
regiunile cu care au intrat în contact sau în care s-au a șezat. Ilfov deriv ă
de la elhov , care înseamn ă în slavone ște ariniș , locul unde cresc arinii;
Dâmbovița, de la slavonescul dămb, stejar (Dâmbovi ța = râul care trece
prin întinse p ăduri de stejari), Tutova are în țelesul de „ țara sau ț inutul
murelor”; Târnava însemna „ ținutul spinilor”; L ăpușna sau Lopu șna,
derivă de la lopu ș, scai.
De la aspectul vegeta ției derivă și numele jude țului Teleorman –
nume pecenego-cuman – care înseamn ă „pădure mare”, „p ădure nebună ”.
Numele altor jude țe este în leg ătură cu fauna: Vâlcea deriv ă de la
vâlc, lup ș i înseamnă „ținutul lupilor”. Soroca deriv ă din cuvântul slav cu
același nume și care înseamn ă coțofană.
Im
portante pentru atestarea prezen ței numeroase a românilor ș i în
regiunile de șes în perioada migra ției „barbarilor” sunt numele de jude țe
Vlașca, care înseamn ă în slavone ște „Țara Vlahilor”, adic ă „Țara
Românilor”, și Romanați, cu acela și înțeles de „Țara Românilor”.
În cazul Moldovei, numele de ținuturi, de la slavul derjasto , care
derivă de la verbul derjati (a stăpâni, a ț ine), constituie o m ărturie
grăitoare că este vorba de unităț i teritoriale care depindeau de o cetate, un
oraș, sau o curte domneasc ă, al căror nume l-au împrumutat, în cele mai
multe cazuri (Bac ău, Roman, Neam ț, Botoșani, Iași, Soroca, Hotin,
Cetatea Alb ă etc.).

46Organizarea administrativ ă în ținuturi a avut loc în secolul al XV-lea.
Până atunci, satele erau identificate dup ă numele cneazului sau judelui lor
([…] „unde a fost Drago ș și unde este cneaz Ciorsoc”[…]), fie dup ă râul pe
care erau a șezate ([…] „3 sate pe Siret”, „2 sate pe Pârâul Alb” etc.).
Printre cele mai vechi nume de ținuturi atestate în documente sunt:
Tutova (1432), Țetina, Chilia, Vaslui, Bac ău și Tecuci (1435), Neam ț
(1436), Hotin (1441), Trotu ș (1446) etc.
Ținuturile, ca unit ăți administrative, nu acope reau întreg teritoriul
Moldovei; continuau s ă existe în unele p ărți vechi forme de organizare de
tipul autonomiilor locale, pe care Dim itrie Cantemir le prezenta ca un fel
de „republici”. Este vorba de Câmpulung în ținutul Sucevei, care
cuprindea cam cincizeci de sate, toate având legi și judecători proprii;
Vrancea, în ținutul Putnei, cu dou ăsprezece sate ce totalizau dou ă mii de
gospodă rii, și Tigheciul, în ținutul Fălciului, care putea s ă ridice la oaste
opt mii de c ălărași.
Organizarea teritoriului țării în jude țe sau ț inuturi, ca unit ăți
administrative, constituie o dovad ă a creșterii autorit ății și puterii
domniei, a posibilit ăților e i de a asigura administrarea întregii țări.
În cursul timpului, suprafa ța diferitelor jude țe, ținuturi sau comitate
a suferit modific ări. În cazul Moldovei, Prutul nu a constituit un hotar
administrativ. Ținutul Iași trecea mult peste Prut, iar F ălciu era tăiat în
două de Prut; L ăpușna trecea și pe partea dreapt ă a Prutului, cuprindea o
suprafață însemnat ă, începând din sus de v ărsarea Jijiei până la miazăzi
de Stălinești, învecinându-se direct cu jude țul Vaslui.
O situație similară era ș i în cazul jude țelor din partea muntelui.
Hotarul spre Transilvania urma cumpă na apelor, cuprinzând ș i porțiuni
din Transilvania.
Deplasarea spre R ăsărit a hotarului Transilvaniei a avut loc în
secolul al XVIII-lea printr-o împingere sistematic ă a semnelor de
delimitare din partea autorit ăților austriece. Tot a șa se prezentau lucrurile
și în Țara Românească : județul Prahova trecea ș i dincolo de actualul
Predeal pe valea Timiș ului, după cum jude țul Gorj cuprindea în partea sa
de no
rd, în dreptul pasului Vâlcan, o însemnat ă suprafață de pământ.
În secolele XVI-XVII, existau 24 de ținuturi în Moldova și 16
județe în Ț ara Românească .
În fruntea ț inuturilor și a județelor erau reprezentan ți ai domniei cu
atribuții administrative, judec ătorești și executive. În Moldova, în

47ținuturile care aveau în cuprinsul lor cet ăți, ei se numeau pârc ălabi, iar în
ținuturile de margine, din sud (Putna) și din nord (Cern ăuți), staroști.
În Țara Românească , dregătorii din fruntea jude țelor se numeau
sudeți sau jude ți. Cuvântul sude ț, ca și cel de sudstvo , cum se numea
județul – unitate administrativă – în Țara Românească , derivau de la
cuvântul slav suditi = a judeca. Termenul însu și este definitoriu pentru
atribuțiile pe care le avea jude țul, ca dreg ător, pe lâng ă atribuții de
administrare și strângere a d ărilor, și atribuții judecătorești. Pârcălabii, în
calitatea lor de comandan ți ai cetății din cuprinsul teritoriului ce li se
încredința spre administrare, aveau și atribuții militare, de a asigura paza
cetății și a ț inutului respectiv, de a aduce și de a comanda în lupte
contingentul de oaste din ți nutul respectiv.
În exercitarea atribu țiilor pe care le aveau, pârc ălabii se sprijineau
pe un aparat, alc ătuit din „slugile” sau „familiarii” lor și din „curteni” din
ținutul respectiv. Ace ști dregători subalterni ai pârc ălabului sunt
desemnați în documente prin termenii urednici sau globnici (cei care
îndeplineau func ția globirii sau perceperii gloabei, a amenzilor pentru
încălcarea ordinii sociale).
Teritoriul Transilvaniei era împ ărțit în comitate, conduse de comi ți,
numiți din secolul al XIII-lea de voievod. Vechi organiza ții ale cetăț ilor și
domeniilor regale, comitatele s-au transformat, pe m ăsura întăririi
nobilimii, în organiza ții nobiliare, care se bucurau de o oarecare
autonomie în treb urile interne.
Comitele sau loc țiitorul lui, vicecomitele, conducea comitatul,
ajutat de juzii nobililor, ale și de obș tea nobilimii comitatului din sânul ei.
Comitatele Transilvaniei voievodale av eau câte doi juzi ai nobililor. Din
secolul al XIV-lea, comitele sau vicecomitele și juzii nobililor erau
asistați obișnuit de 6 jura ți asesori, ale și de nobilime. Cei doi juzi și cei 6
jurați asesori de fiecare comitat transilv ănean îl asistau pe voievod în
conducerea adun ărilor obș tești de la Turda.
Comitele sau vicecomite le, juzii nobililor și asesorii formau ș i
scaunul de
judecată (sedes iudiciaria ) al comitatului.
Românii î și aveau și propriile organiza ții administrative, judiciare și
militare. Unele dintre acestea, cnezatele și voievodatele, erau vechi
instituții autohtone; altele, cum erau districtele – unit ăți ce cuprindeau un
număr de cnezate sau voievodate locale – s-au format paralel cu
comitatele și cu scaunele s ăsești și secuiești, dându-li-se și lor câteodată

48numele de scaun. Fiecare district cuprindea un num ăr de sate. Termenul
folosit ini țial nu era de district, ci de țară (terra ), prin care se indica o
organizație teritorial ă mai puțin închegat ă administrativ, premerg ătoare
districtului. Unele din țări (terrae ) își aveau, desigur, originea în vechile
organizații autohtone româneș ti.
Districtele, ca de altfel toate organiza țiile administrative române ști,
se conduceau dup ă dreptul lor str ăvechi ( jus valachicum ), pe care
stăpânirea maghiar ă a fost silit ă să-l respecte.
Scaunele secuie ști. Organizarea secuilor pu rta puternica amprent ă
a rostului militar-gr ăniceresc cu care ei au fost stabili ți în părțile răsăritene
ale Transilvaniei. Teritoriul lor de a șezare era împ ărțit în unit ăți
administrativ-judiciar e numite „scaune” ( sedes ).
Documentele men ționează , de regul ă, șapte scaune secuie ști.
Fiecare scaun avea doi dreg ăto ri: căpitanul ( primipilus ) și judele
scaunului ( iudex terrestris ). Aceștia erau reprezentan ții obștii scaunului.
Comitele secuilor, atestat documentar din secolul al XIII-lea, era
numit și revocat de rege. El nu era ales dintre secui, ci din marea nobilime
maghiară. În calitate de înalt dreg ător, întrunea în mâinile sale și exercita
în secuime atribu ții militare, judiciare și administrative.
Scaunele s ăsești. Cele dintâi ob ști săsești, amintite în documente,
se prezentau ca unit ăți judiciar-administrative, numite comitate. Prin
reorganizarea din 1224, ele s-au transformat în organiza ții numite scaune.
Scaunele s ăsești nu au avut un caracter pronun țat militar ca acelea
secuiești, sașii nejucând un rol militar comp arabil cu cel al secuilor.
În cadrul scaunelor s ăsești, cel mal Sibiului, cu centrul în acest ora ș,
a avut o pozi ție dominant ă, dobândit ă încă în timpul a șezării sașilor. Au
existat și două districte s ăsești, al Brașovului și al Bistriței. Spre sfâr șitul
secolului al XV-lea s-a fo rmat Universitatea sa șilor (Universitas
Saxonum ), instituție care definea autonomia teritorial ă a tuturor sa șilor
din Transilvania, consfin țită de Matia Corvin în 1486.

Organizarea judec ătorească . Judecătorul suprem era domnul,
care judeca în „sfatul domnesc”. Domnul singur putea s ă pronunțe
pedepse capitale și să hotărască în procesele dintre st ăpânii de p ământ.
Aceș tia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecat ă. Țăranii liberi
erau supuș i judecății reprezentanț ilor obștii sau, ca și orășenii, jurisdic ției
dregătorilor domne ști (sudeți, vornici, staro ști, pârcîlabi ).

49În materie de drept penal s-au p ăstrat mult timp r ămășițe ale
vechiului obicei gentilic: r ăzbunarea din partea rudelor, cât și
răscumpărarea capului celui ucis de c ătre rudele lui.
O practică juridică veche, men ționată în documente, era și folosirea
în procese, mai ales țărănești, a jurătorilor adeveritori – garan ți ai
adevărului spuselor ș i ai cinstei celui împricinat.
Partea nemul țumită de hotă rârea domnească putea cere „lege peste
lege”, aducând un num ăr dublu de jur ători. Dacă aceștia jurau, se d ădea
câștig de cauz ă celui care i-a propus, iar cei care juraser ă întâi erau
„prădați”, adică pedepsiți aspru. Se putea lua lege și peste a doua lege,
dublându-se, din nou, num ărul jurătorilor, ajungând pân ă la 48 de jur ători,
cifră care se întâlne ște, însă, rareori.
În le
gătură cu stăpânirea p ământului și creșterea tendin ței de
hotărnicire a st ăpânirilor funciare, se f ăcea uz, în fixarea hotarelor
acestora, de unele practici ca: m ărturiile sau m ărturisirea jurat ă a părților,
jurământul simplu ș i cel groaznic, blestemul, jur ământul cu mâinile „pe
Sfânta Evanghelie”. În Moldova se mai practica jur ământul cu brazda pe
cap, care-și găsea corespondentul în jură mântul cu tr ăiștile cu pământ din
Țara Românească . Se obișnuia, de asemenea, b ătaia sau trasul de chic ă al
copiilor (p ăruitul) pe locul de hot ărnicie, pentru a ține minte hotarele
vreme mai îndelungat ă etc.
Judecata se f ăcea ținându-se seama de obiceiul vechi, „din b ătrâni”,
„obiceiul p ământului”, ce avea caracter de lege nescris ă, de „legea
bătrână”, „legea din vechime”, „legea țării” sau „legea româneasc ă”, ce
statuase prin obicei modific ările intervenite treptat, pa șnic sau violent, în
societatea românească , în raporturile dintre st ăpânii de p ământ și țărani,
stabilind „drepturile” celor dintâi și obligațiile celorlal ți.
Pe măsură ce statele române ști câștigau în organizare, pe lâng ă
legea nescrisă a țării a început s ă se folosească în materie judec ătorească
și actul scris, legea scris ă, la început hot ărârea domnului, consemnat ă în
hrisoavele emise de cancelaria domneasc ă. Sentința domnului, odat ă
pronunț ată, era definitivă în timpul domniei lui; ea nu putea fi contestat ă
decât sub o nou ă domnie. Pentru a împiedica redeschiderea proceselor, s-a
luat hotărârea men ționată în izvoare înc ă din secolul al XV-lea, de plat ă la
visteria domneasc ă, din partea celui ce voia s ă reia un proces, a unei mari
taxe, numit ă în Moldova zavească (mai târziu, în a doua jum ătate a

50secolului al XVI-lea și în secolul al XVII-lea herâie sau ferâie ). În Ț ara
Românească , această taxă se numea gloabă .
Din porunca domniei și pentru uzul ei în materie judec ătorească au
început să fie copiate de la mijlocul secolului al XV-lea și unele culegeri
de legiuiri imperiale bizantine, civile și laice. Din anul 1451, dateaz ă
copierea la Târgovi ște, de către grămăticul Dragomir, a unui zakonic
(culegere de legi), iar din 1472, copierea în Moldova a Syntagmei lui
Matei Vlastares, care cuprinde legi ș i dispoziții penale și civile bizantine.
În Transilvania, obiceiurile juridice ale autonomiilor române ști,
secuiești și săsești au fost înlocuite în secolele XIV-XV în tot mai mare
măsură cu legiuirile regatului maghiar. Românii cereau s ă se respecte
legea lor ( lex Olachorum ). În pricinile mici hot ărau scaunele de judecat ă
districtuale, formate din cnezi, uneori participând la ele și preoți, și chiar
oameni de rând.
Prin organizarea și consolidarea comitatului nobiliar în p ărțile de
autonomii române ști s-a extins sistemul juri dic al statul ui maghiar.

Organizarea militar ă. Oastea era alc ătuită în secolele XIV-XV
din curteni, din cetele sau st eagurile marilor boieri, din țărani și orășeni.
Cetele sau steagurile boierilor sau nobililor, alc ătuite din oameni de pe
domeniile lor și comandate de ei, formau elementul cel mai important al
oștirii.
Pe lângă cetele sau steagurile boierimii, exista o oaste care depindea
direct de domn și era format ă din curteni și mici boieri.
În Transilvania, un rol militar deosebit l-au jucat cnezii și voievozii
români. În secolele XIV-XV, pentru merite câ știgate în paza grani țelor
Transilvaniei, în luptele cu t ătarii sau pentru colaborarea cu puterea regal ă
împotriva celor r ăzvrătiți, mulți dintre cnezii și voievozii români – mai cu
seamă în Maramure ș, Hunedoara, Banat – au ob ținut de la rege, de la
voievodul Transilvaniei sau de la banul Severinului danii, care i-au
apropiat de nobilii maghiari; îndatoririle lor militare au ajuns s ă fie
asimilate cu acelea ale nobilimii.
Secuii, care erau un factor însemnat în organizarea militar ă a
Transilvaniei, mergeau la oaste sub comanda comitelui lor, luptând, de obicei, în avangarda sau ar iergarda oastei regale.
Sașii au jucat un rol militar mai redus. Prin privilegiul din 1224, ei
erau obliga ți să trimită un număr de ostași în expedi țiile regale: 500 în

51țară, 100 dacă regele însu și conducea expedi ția peste grani ță și 50 dacă
oastea era comandat ă de un locțiitor al său.
Orașele erau datoare să ridice și ele steaguri proprii în caz de
primejdie.
Țăranii erau chema ți la oaste, în „oastea cea mare” numai în caz de
mare primejdie, cum erau invaziile str ăine pe teritoriul țării.
Începând din prima jum ătate a secolului al XIV-lea, pe lâng ă oastea
de țară, în situa ții militare critice, puterea central ă – mai întâi în
Transilvania, mai apoi și în Ț ara Românească și Moldova – angaja și
mercenari.
În Țara Românească și Moldova, comandantul suprem al întregii
oștiri era domnul; în lipsa acestuia, comandau, de obicei, banul sau
vornicul, uneori și spătarul sau hatmanul. În Transilvania, în fruntea
oastei se afla voievodul, ca reprezentant al regelui Ungariei.
Echipamentul și armamentul oastei variau în func ție de pozi ția
socială a ostașilor. Boierii și nobilii mari erau echipa ți, ca ș i cavalerii
apuseni, cu c ămăși de zale și arm uri; ei luptau c ălări, cu sabia, lancea și
scutul.
Armamentul pedestrimii consta mai ales din arcuri și săgeți, uneori
și din sulițe și săbii, foarte adesea din coase și topoare. C ătre mijlocul
secolului al XV-lea au început s ă se răspândeasc ă a r m e l e d e f o c ,
bombardele (un fel de tunuri rudimentare), de font ă sau aram ă, cu
ghiulele de piatr ă sau de fier; în acea vreme au ap ărut și armele de foc
manuale. Și unele și altele erau procurate în cantit ăți însemnate de domnii
români din ora șele transilv ănene, mai ales de la Bra șov și Sibiu.
În cadrul sistemului general de ap ărare a Ță rilor Române, un rol
important l-au avut fortifica țiile. Construc ția tehnică a fortifica țiilor și
așezarea lor dovedesc c ă ele erau plasate în locuri judicios alese și că
îndeplineau un rol strategic și tactic. Popula ția din satele apropiate de
cetăți aveau obliga ția să pa rticipe la construc ția, întreținerea și apărarea
lor.

Organizarea bisericeasc ă. „Suntem în aceast ă parte a Europei –
scria unul dintre marii istorici ro mâni, C.C. Giurescu, – cei mai vechi
creștini; creștinismul, ca și graiul nostru, este de caracter latin”.
În procesul de formare a statelor române ști, limba de origine latin ă
a locuitorilor țării și credința lor religioas ă ortodoxă a u f o s t n u n u m a i

52factori de coeziune, ci și de afirmare a entit ății lor etnice și politice.
Comunități religioase cu biserici au precedat actul de impunere a
Principatelor Române în geografia politic ă europeană a secolului al XIV-lea.
În secolele IV-VI se cunosc în Dobrogea nume de episcopi și
arhiepiscopi. În 1264 este men ționat un arhiepiscopat bine organizat la
Vicina, în apropierea Deltei Dun ării, care avea s ă se transforme într-o
importantă mitropolie. Se cunosc câteva nume de mitropoli ți, Teodor,
Luca, Macarie, Cyril. Ultimul mitropolit de Vicina a fost Iachint. În urma
repetatelor cereri ale domnului Țării Române ști, Nicolae Alexandru, și ale
boierilor s ăi, împăratul Ioan al V-lea Paleologul ș i patriarhul Calist au
acceptat ca Iachint, mitropolitul de Vicina – aflat ă sub stăpânirea tătarilor
– să treacă în fruntea bisericii din Țara Româneasc ă.
În luna mai 1359, prin hot ărârea patriarhului din Constantinopol și
a sinodului patriarhal, a fost inaugurat ă oficial mitropolia Țării Române ști
(„a Ungro-Vlahiei” – a Ță rii Române ști dinspre Ungaria, vecin ă cu
Ungaria). Dependentă de scaunul patriarhiei din Constantinopol, noua
eparhie urma s ă aibă în fruntea ei mitropoli ți numiț i de Bizan ț. Sediul
Mitropoliei Țării Româneș ti se găsea la Curtea de Arge ș, ca pitala țării.
După modelul bizantin, domnul Ță rii Române ști era delegatul
divinității pe pământ, „unsul” Domnului. Prin înfiin țarea mitropoliei, el
își consolida tronul ș i poziția, devenind, ca și împăratul bizantin, monarh
civil și religios. Faptul de a fi „uns” conferea monarhului, ca și
mitropolitului, prerogative sacerdotale . Domnul era „uns” de mitropolit,
dar mitropolitul la rândul lui trebuia s ă fie recunoscut ca p ăstor al
credincioșilor de către domn.
În 1370, în domnia lui Vladislav-Vlaicu, în urma înglobă rii
Banatului de Severin în hotarele Țării Române ști și pentru a împiedica
acțiunea prozelit ă catolică a luat fiin ță a doua mitropolie a Țării
Românești, Mitropolia Severinului, al c ărei prim-mitropolit, Antim
Critopulos (1370-1381), a rezidat la Severin. Succesorul s ău a fost
Atanasie (c. 1381-c.1403). Dup ă acesta se va reveni la o singură
mitropolie al c ărei sediu va fi, de obicei, acolo unde rezida și domnia, în
capitala țării. De la Curtea de Arge ș, capitala țării s-a mutat la Târgovi ște,
în vremea domniei lui Mircea cel B ătrân.
Dependen ța bisericii din Țara Rom ânească de patriarhia din
Constantinopol avea s ă slăbească odată cu vremea, reducându-se, dup ă
căderea Constantinopolului sub st ăpânirea otoman ă, la o dependen ță mai

53mult simbolic ă . Mitropoli ții au ajuns s ă fie aleși în țară, din rândul
clerului autohton, aleg erea lor fiind influen țată adesea de interven ția
domniei.
Jurisdicția Mitropoliei se întindea asupra întregii Țări Române ști și a
teritoriilor intrate în unele perioade sub st ăpânirea domnilor Țării Române ști,
cum erau Amla șul, Făgărașul, Banatul de Severin, Dobrogea etc.
Titlul atribuit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului,
mitropolitului Țării Române ști, și de „exarh al Plaiurilor” (la început
adăugându-se în titlu „ și a toată Ungaria”) avea sensul de „reprezentant”
sau „împuternicit” al Patriarhiei ecumenice în ținuturile locuite de
credincioșii ortodocși români stă pânite de regatul maghiar.
În timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), la chemarea
domnului român, a venit în țară fostul patriarh al Constantinopolului,
Nifon, destituit de turci. Biserica din Țara Românească a fost reorganizat ă
și au fost definite mai clar raporturile dintre Biseric ă și Domnie. Au luat
ființă două episcopii, cea de la Râmnicu-Vâlcii, în locul vechii
„Mitropolii a Ungrovlahii de Vest” cu sediul la Severin, și episcopia de
Buzău.
Orga
nizarea Bisericii din Țara Românească , cu o mitropolie – al
cărei sediu era în capitala țării – și două episcopii, s-a p ăstrat până în
epoca modern ă.
În Moldova, ca și în cazul Țării Române ști, constituirea statului de
sine stătător a făcut necesară organizarea ierarhiei biserice ști. Primii
ierarhi ortodoc și au rezidat, probabil, la R ădăuți, având drept catedral ă
ctitoria lui Bogdan I, biseric a cu hramul Sf. Nicolae.
Domnitorul Petru Mu șat (1375-1391) s-a adresat mitropolitului
Antonie al Haliciului – în Polonia – cu rug ămintea de a-i hirotoni doi
ierarhi moldoveni, pe Iosif, rud ă cu domnul, și pe Meletie. Totodat ă,
pentru a consfin ți această situație, domnul Moldovei a cerut Patriarhiei
ecumenice de la Constantinopol – c ăreia îi era subordonată mitropolia
Haliciului – recunoa șterea lui Iosif ca mitropolit al Sucevei, unde se
mutase scaunul domnesc, și a lui Meletie ca episcop de R ădăuți. Se
urmărea prin aceasta, de fapt, recunoa șterea din partea Patriarhiei
ecumenice, autoritatea religioasă supremă, a independen țe i statului
românesc de la est de Carpa ți.
Patriarhul, inten ționând să trimită în Moldova un ierarh grec – a șa
cum făcuse și în alte țări ortodoxe –, s-a împotrivit recunoa șterii lui Iosif

54ca mitropolit și a hirotonisit un grec, Teodosie. Domnul Moldovei a
reacționat, refuzând s ă-l primeasc ă în Moldova pe Teodosie, care, în
1391, a încercat s ă-și ocupe scaunul.
O nouă tentativă a Patriarhiei ecumenice de a trimite, în 1392, ca
mitropolit în Moldova, pe un grec, Ieremia, a agravat conflictul dintre
domnii Moldovei ș i Patriarhie. Succesorul lui Petru I Mu șat, Roman I
(1391-1393), l-a silit pe mitropolit ul grec, care venise în Moldova, s ă se
întoarcă la Constantinopol. Asupr a Moldovei a fost aruncat ă anatema.
Încercările lui Ștefan I (1394-1399), succesorul lui Roman I, de a stinge
conflictul cu Patriarhia, rugând s ă fie ridicat ă anatema și să fie
recunoscu ți cei doi vlă dici moldoveni au e șuat, după cum n-au dat
rezultate nici noile demersuri ale Patriarhiei de a- și impune voin ța, făcute
prin mitropoli ții de Melitene (Armenia) și de Bethleem, trimi și în
Moldova.
Aplanarea neîn țelegerilor avea s ă se realizeze în domnia lui
Alexandru cel Bun (1400-1432). La 26 iulie 1401, printr-o „grama”
patriarhală și o scrisoare c ătre domnul Moldovei, patriarhul îl recuno ștea
pe Iosif Mu șat ca mitropolit al Moldovei cu re ședința la Suceava.
Apărător al bisericii ortodoxe, Alexandr u cel Bun a spriji nit, totodat ă, și
alte confesiuni cre știne. Pe baza unui privilegiu din 30 iulie 1401, dat de
domn, a luat ființă o episcopie armean ă la Suceava, care avea autoritate
asupra tuturor armenilor din Moldova. Pentru catolici, pe lâng ă vechea
episcopie de Siret (1371) a fost înfiin țată o nouă episcopie, la Baia
(1405-1413). Husiț ilor, persecuta ți în Ungaria ș i Transilvania, Alexandru
cel Bun le-a asigurat ad ăpost în Moldova.
În vremea domniei lui Alexandru cel Bun, în 1408, a luat fiin ță
Episcopia Romanului (Târgul de jos, Cetatea Nou ă), care își întindea
jurisdicția în ținuturile ce intrau în componenț a „Țării de Jos”.
Ștefan cel Mare, cu larga-i viziune asupra însemn ătății bisericii în
întărirea autorit ății domniei, avea s ă înființ eze în 1471 Episcopia
Rădăuților, redându-i astfel primei capit ale a Moldovei prestigiul de
centru religios. Celor dou ă Episcopii, de Roman și de Rădăuți, li se va
adăuga, în anii 1597-1598, o a treia – Episcopia de Hu și.
Viața monahal ă. Din a doua jum ătate a secolului al XIV-lea, odat ă
cu pre
ocuparea de a consolida organizarea Bisericii, s-a manifestat o grij ă
specială și pentru via ța monahală . Au fost ridicate de c ătre domni sau cu

55sprijinul lor mari mână stiri, care au fost înzestrate cu însemnate bunuri și
privilegii.
În unele din mân ăstirile din Moldova, ca și din Ț ara Românească –
cum au fost mân ăstirile Neam ț, Putna, Tismana, Cozia, Bistri ța – s-a
desfășurat o intens ă activitate cultural ă. În mânăstiri existau ateliere de
sculptură, argintărie, broderie, școli care preg ăteau dieci, gră mătici,
dască li și logofeți pentru cur țile domne ști și boierești.
Organizarea bisericeasc ă din Transilvania. În Transilvania sunt
atestate documentar ca fiin țând înainte de secolul al XIV-lea sau din
secolul al XIV-lea biserici și mânăstiri române ști în părțile hunedorene, în
Țara Făgărașului, în Țara Bârsei, în Maramure ș etc. În secolul al XV-lea
sunt menționate așezămintele religioase române ști din Țara Zarandului și
di
n părțile hunedorene.
Sfințirea lăcașurilor religioase și a fețelor biserice ști ortodoxe din
Transilvania a fost f ăcută la început de episcopi ortodoc și de la sud și est
de Carpați, iar dup ă organizarea mitropoliilor în Țara Româneasc ă și
Moldova, de aceste mitropolii.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea și până către mijlocul secolului
următor sunt amintiț i câțiva vlădici cu re ședința la Feleac, lâng ă Cluj.
Biserica din Feleac a fost zidit ă, se pare, cu ajutorul lui Ștefan cel Mare;
cam în aceeaș i vreme, biserica din Șcheii Brașovului a fost ref ăcută
(1495) cu sprijinul lui Vlad C ălugărul, domnul Țării Române ști.
O adevărată rețea de mân ăstiri ortodoxe este atestat ă pentru
secolele XIV-XV în Banat.
Cât privește orga nizarea bisericii catolice din Transilvania, c ăreia îi
aparțineau ungurii, secuii și sașii, ea cuprindea 3 episcopii: Episcopia
(dieceza) Transilvaniei cu re ședința la Alba-Iulia, Episcopia Oradiei și
cea a Cenadului, subordonate arhiepiscopiei de Kalocsa.
O parte a organizaț iilor biserice ști săsești, prepozitura Sibiului și
decanatul Bârsei se aflau sub dependen ța arhiepiscopiei de Strigoniu
(Esztergom).
Coloniștii sași și maghiari din Maramure ș, ca de altfel și catolicii
din Zarand, au intrat din secolul al XIV-lea sub jurisdic ția spiritual ă a
Agriei (Eger).
Episcopiile catolice se împă rțeau în arhidiaconate (protopopiate),
care cuprindeau, la rândul lor, plebaniile (parohiile), comunităț ile de
credincioși.

56Plebaniile s ăsești erau grupate în decanate sau capitluri.
Alături de clerul mirean catolic exista în Transilvania și cel
călugăresc. Pe lâng ă mai vechile mân ăstiri (conventuri) ale cistercienilor
și benedictinilor – dintre care cea mai important ă era cea de la Cluj –
Mănăștur – în secolele XIII-XIV, în aproape toate ora șele din
Transilvania, s-au stabilit franciscanii și dominicanii. Mân ăstirile acestor
ordine, unele din ele de c ălugărițe, au între ținut, ca și în cazul ordinului
ospitalierilor, aziluri.
Biserica s-a dovedit și în cazul Transilvaniei institu ția care a
concentrat mult ă vreme activit ățile culturale, înv ățământul, preocup ările
literar-științifice și artistice.

Principatele Române în spriji nul bisericii ortodoxe din alte țări.
După constituirea statelor române ști independente, paralel cu organizarea
ierarhiei biserice ști și înființarea mitropoliilor, domnii români au acordat
un larg sprijin comunit ăților de cre știni ortodoc și amenințate cu sau
intrate sub st ăpânirea otoman ă, sau sub st ăpâ niri creștine de alte
confesiuni.
Odată cu domnia lui Nicolae Alex andru, au început daniile
domnilor români c ătre mânăstirile de la Muntele Athos. Nicolae
Alexandru și Vladislav-Vlaicu au reparat Mân ăstirea Cutlumu ș și i-au
trimis în dar sume importante de bani. Mână stirea Zografu a fost ajutat ă
de domnul muntean Alexandru Aldea, de Alexandru cel Bun și, mai ales,
de Ștefan cel Mare.
Alături de darurile în bani, înc ă din prima jum ătate a secolului
al XV-lea au început s ă fie făcute danii mân ăstirilor din Orient: sate și
moșii din ț ară al căror venit anual era transformat în bani și trimis la
mânăstirile respective.
Mai târziu, daniile și întăririle domne ști și boierești pentru
mânăstirile din afara țării s-au înmul țit. Au fost d ăruite numeroase sate
mânăstirilor de la Muntele Athos, de la Meteora, Muntele Sinai,
Alexandria, din Cipru, Epir, Patriarhiei de Ierusalim etc. Din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea au început „închină rile” unor mân ăstiri
din țară, cu tot venitul lor, mân ăstiril or din Orient. Au fost închinate
mânăstirile Mihai Vod ă și Radu Vodă din Bucure ști, Galata de la Ia și,
Cașinul, Cetățuia etc. In aceste mân ăstiri s-au instalat egumeni ș i călugări
greci.

57În afară de Biserica ortodox ă din Transilvania și de cea ortodox ă
din Imperiul otoman, comunit ăți ortodoxe și din alte p ărți s-au bucurat de
sprijinul domnilor români. Biserica ortodox ă de la Liov poart ă și azi
numele de Biserica româneasc ă (Voloșkaia Țerkov). Ctitorit ă de
Alexandru L ăpușneanu, ea a beneficiat de danii din partea succesorilor s ăi
în domnie, Ieremia Movil ă, Miron Barnovski ș.a.
Prin ajutoarele și daniile f ăcute de c ătre domnii români c ătre
mânăstirile și bisericile ortodoxe din afara grani țelor țării s-a sprijinit în fapt
rezistența popoarelor supuse unor st ăpâniri străine de a- și păstra prin
ortodoxie cultura proprie, con știința identității etnice. A fost, acesta, un
aspect pozitiv al politicii religioase a domnilor români. El avea s ă îmbrace
însă, din cauza abuzurilor, și forme negative: scurgerea, printr-o exploatare
parazitară, a unei p ărți însemnate din substan ța economic ă a țării în afara
hotarelor ei.

Document 1
Titlul lui Mircea cel B ătrân
„+ Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul
și de Hristos iubitorul și singur stă pânitorul, Io Mircea mare voievod și
domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, st ăpânind și
domnind peste toat ă țara Ungrovlahiei și al părților de peste mun ți, încă și
către părțile tă tărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al
Banatului Severinului și pe amândou ă părțile pe toat ă Podunavia, înc ă și
până la Marea cea Mare și stăpânitor al cet ății Dârstorului”.

Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Româneasc ă, vol.I (1247-1500, volum întocmit de
P.P. Panaitescu și Damaschin Mioc, Editura Academiei,
București, 1966, p.64.

58Document 2
Domnie și stări
„Sinteza dintre Apus și Răsărit, ce o reprezint ă țările noastre, în
viața și cultura lor, din cele mai vechi timpuri, se v ădește și în domeniul
instituțiilor și al ordinii constitu ționale. Ne apare mai limpede
distincțiunea, pe care cei vechi o f ăceau, între Sfatul domnesc și
Adunarea ob ștească . Cel dintâi, organ mai restrâns dar permanent, va fi
fost la început… consiliul feudal obi șnuit în jurul Domnului, înconjurat de
principalii s ăi vasali. Cu înt ărirea influen ței slavo-bizantine la sfâr șitul
Evului Mediu, el tinde a deveni divanul marilor dreg ători, care poate fi o
moștenire a senatului sau «sinclitului» bizantin, în forma lui târzie de
consiliu al înal ților demnitari civili ș i eclesiastici, întruni ți la chemarea
împăratului…
Adunarea ob ștească … sau seimul (cum i s-a spus uneori în
Moldova) cuprindea în teorie pe chiriarhii bisericii și nobilii privilegia ți
din toate categoriile «mari și mici», cari puteau invoca temeiul social al
acestei situa ții și rosturile ce decurgeau din ea. Alc ătuirea ei și modul său
de convocare o dovedesc a fi, la noi ca și în centrul și apusul Europei, un
produs al feudalit ății a cărei existență în trecutul nostru nu mai poate fi
pusă la îndoial ă. Numele însuș i de «adunare ob ștească, sfat obștesc»
traduc pe acel de Commune consilium al ordinei feudale cunoscute în
Apus”.

Gheorghe I. Br ătianu , Sfatul domnesc și Adunarea
stărilor în Principatele Române , Editura Enciclopedic ă,
București, 1995, p. 297.

59

CAPITOLUL IV
ÎN APĂRAREA ȚĂRII ȘI A „CRE ȘTINĂ TĂȚII”

„Istoria și geografia au acordat României cinstea
primejdioas ă de a fi, în aceast ă parte a Europei, Termopilele p ăcii
și ale civiliza ției”.
Comte de Saint-Aulaire
La afirmarea Ță rilor Române în secolul al XIV-lea ca state de sine
stătătoare au contribuit cre șterile demografice, înmul țirea structurilor
orășenești, avântul general economic, pe plan intern, iar pe plan extern o
conjunctur ă internațională favorabilă , care reducea capacitatea statelor
vecine de a interveni în procesul de emancipare politic ă ce se manifesta la
sud și la est de Carpa ți.
Atenți la schimb ările ce se petreceau în raportul for țelor politice din
centrul și sud-estul Europei ș i judecând lucid mersul evenimentelor,
voievozii Basarab I și Bogdan I au știut să se folosească de dificult ățile
cărora trebuiau s ă le facă față puterile vecine pentru a scutura tutela
străină și pentru a organiza statele române ști, intrate în istorie prin ei și
numite adesea cu numele lor.
În evoluția politicii externe române ști se disting, în secolele
XIV-XVI, câteva etape:
1. Cristalizarea principiilor diploma ției române ști. Începută cu
Basarab I și Bogadan I, cea dintâi etap ă a politicii externe române ști, a
negocierilor diplomatice ale Țărilor Rom
âne, ca state independente,
culmineaz ă cu domniile lui Mircea cel B ătrân (1386-1418) și Alexandru
cel Bun (1400-1432). Este vremea în care pe tronul Țării Române ști și al
Moldovei s-au succedat, cu mici excep ții, conduc ători capabili, p ătrunși
de simțul responsabilit ății pentru soarta țării. Ei au urm ărit și au reușit să
realizeze un sistem de alian țe, care să le permită continuarea operei
predecesorilor lor, de întindere a hotarelor ță rii și de organizare a acesteia,

60în așa fel încât s ă poată face față primejdiilor, care puteau s ă se ivească în
orice moment și din orice parte.
Țelul politic clar, cunoa șterea situa ției interna ționale și capacitatea
de a-și da seama exact de for ța lor și de ceea ce era posibil într-un anumit
moment au determinat suita de combina ții politice și matrimoniale
întreprinse de Basarab I în schema alian țelor; ele au f ăcut ca
„Întemeietorul” țării să nu aibă în acelaș i timp în vecin ătatea sa doi
dușmani și să poată înlătura, în urma unor reu șite acțiuni militare,
infiltrațiile de stăpânire maghiară în partea de nord și nord-vest a țării și să
îndepărteze pericolul t ătar din regiunea Gurilor Dun ării.
În vremea lui Basarab, în luptele împotriva t ătarilor – în care erau
angajate de fapt toate popoarele Europei r ăsăritene – s-a manifestat pentru
prima dată, în fața primejdiei str ăine, un efort comun românesc, la aceste
lupte participând, uneori în cadrul acelora și campanii, a c ăror conducere
generală o avea regele Ungariei, atât românii din Țara Românească , cât și
cei din Transilvania și Moldova. Faptul în sine avea s ă fie plin de
consecințe; asemenea momente, înmul țindu-se cu timpul, au dus la
întărirea conștiinței unității etnice a românilor din cele trei provincii.
Cu ochii a țintiți la Nord, f ără să scape din vedere modific ările ce
surveneau pe harta politic ă a Peninsulei Balcanice, unde li se atribuia un
rol tot mai însemnat, Nicolae Alexandru (1352-1364) sau Vladislav-
Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1384) sau Dan I (1384-1386) au c ăutat
să-și consolideze autoritatea în ținuturile de margine ale Transilvaniei,
teritorii care aveau o mare importan ță pentru st ăpânirea îns ăși a Țării
Românești și de care ele erau organic legate.
Cu domnia lui Vladislav-Vlaicu, o nou ă și mare primejdie amenin ța
Țara Românească – expansiunea otoman ă. Prima ciocnire a românilor cu
otomanii a avut loc – dup ă cât se ș tie până acum – în vremea lui
Vladislav-Vlaicu. Acesta a continuat cu succes opera p ări ntelui său,
Nicolae Alexandru, de înt ărire a puterii domniei și ordinii în interior, iar
pe plan extern, de ap ărare a statutului de independen ță a țării împotriva
tendințelor de hegemonie ale regatului maghiar și al pericolului care se
apropia din Sud, cel otoman.
Urmașii lui Vladislav-Vlaicu, Radu I și Dan I, de și aflați în
permanent conflict cu regele Ungariei pentru feudele din Transilvania,
Făgărașul și Amlașul, ca ș i pentru st ăpânirea Severinului, au intervenit
frecvent în sudul Dun ării, sprijinind ac țiunile îndreptate împotriva turcilor.

61Ca și Țara Românească , Moldova – intrat ă pe arena vie ții politice
internaționale în urma unor însemnate victorii împotriva t ătarilor și a
încercărilor regatului maghiar de a le lua locul – a trebuit și ea, ținând
seama de raportul de for țe pe plan interna țional, să se apropie de acele
puteri mai pu țin primejdioase în anumite momente, pentru a da riposta
cuvenită încercă rilor acelor vecini, doritori de cuceriri pe seama
Moldovei.
Regatul polon dinspre nord, cel maghiar dinspre vest, hoardele
tătare dinspre est – și mai târziu oș tile otomane din sud – au creat adesea
Moldovei situa ții deosebit de grele, din care ea a ie șit datorită numai
eroismului locuitorilor ei și abilității diplomatice a conduc ătorilor țării,
care au ș tiut când, cum și unde să acționeze pentru a salvgarda interesele
statului.
Urmașul lui Bogdan I, La țcu (1365-1374), a trebuit, în condi țiile
realizării uniunii politice maghiaro-polone, s ă întreprind ă asemenea
demersuri diplomatice încât s ă se poată apăra împotriva expansiunii
regatului maghiar, care îmbr ăca forma prozelitismului catolic. Înc ă din
1369, Lațc u a luat contact direct cu papa Urban al V-lea, promi țând să
treacă la catolicism și să înființeze în Moldova o episcopie catolic ă, la
Siret, dependent ă nemijlocit de papalitate. Convertirea la catolicism a
domnului român a fost un act determinat de o circumstan ță politică, fără
urmări grave asupra statului în curs de consolidare.
Succesorul lui La țcu, Petru I Mu șat (1374-1391), a profitat de
conjunctura politic ă internațională , creată prin destr ămarea, dup ă moartea
regelui Ludovic cel Mare (1382), a uniunii maghiaro-polone pentru a
afirma pozi ția de independen ță a Moldovei și de a intra în acele alian țe
politice de natur ă să recunoasc ă integritatea și independen ța Moldovei.
Între regatul maghiar – ce continua s ă formuleze preten ții de stă pânire
asupra Moldovei – și Polonia, care în 1385-1386 s-a unit cu Lituania,
realizându-se uniunea polono-lituanian ă, el a preferat apropierea de
această uniune, care în acel moment prez enta pentru Moldova un pericol
mai mic decât regatul maghiar, fiind angajat ă într-o îndelungat ă luptă
împotriva cavalerilor teutoni. La 26 septembrie 1387, Petru I Mu șat
încheia la Liov tratatul de închinare și credință c u regele Vladislav II
Jagello, tratat înt ărit și de sfetnicii domnului.
Prin el, cei doi suverani î și asumau obliga ția să se ajute reciproc
împotriva du șmanilor. În anul urm ător, 1388, regele Poloniei, având

62nevoie de bani pentru ducerea r ăzboiului împotriva cavalerilor teutoni, a
apelat la ajutorul domnului român, cerându-i cu împrumut suma de 4.000
de ruble de argint „frânce ști”, pe care se obliga s ă o restituie în termen de
3 ani. Ca z ălog pentru plata acestei sume – din care Petru Mu șat a dat
3000 de ruble –, Vladislav Jagello punea Pocu ția și cetatea Haliciului.
Acestea urmau s ă fie anexate de domnul Moldovei în cazul neachit ării la
termen a sumei împrumutate. Regatul polon neachitând niciodat ă în
întregime aceast ă sumă, Pocuția a constituit, mult timp, m ărul de
discordie între Moldova și Polonia.
În vremea domniei lui Petru Mu șat, statul moldovenesc a continuat
să înglobeze în hotarele sale forma țiuni politice din spa țiul românesc de la
est de Carpa ți. În sud el s-a întins pân ă spre Gurile Dun ării, ajungând în
contact direct cu celă lalt stat românesc de la sud de Carpa ți, cu care î și va
coordona în tot mai mare m ăsură acțiunile politico-diplomatice.
Mircea cel B ătrân, domnul Țării Române ști, supus unei duble
amenințări externe, din partea regatului maghiar și a imperiului otoman, a
încheiat în 1389 și 1390, prin intermediul lui Petru I Mu șat, un tratat de
alianță cu regele Poloniei, Vladislav II Jagello. În tratat erau cuprinse
clauze care prevedeau ajutorul reciproc, în cazul unui eventual atac al regelui maghiar. Împotriva altor du șmani rămânea la aprecierea fiec ărui
suveran dac ă va da
sau nu ajutor.
Fratele și urmașul în scaun al lui Petru I Mu șat, Roman I, a
continuat în prima parte a scurtei sale domnii, de numai 2 ani
(1391-1393), politica bazat ă pe alianța cu Polonia.
În vremea domniei lui Roman I, Moldova și-a extins hotarele pân ă
la țărmul Mării Negre, în st ăpânirea ei intrând ș i Cetatea Alb ă. În hrisovul
din 30 martie 1392, Roman I se intitula: „Marele singur st ăpânitor, din
mila lui Dumnezeu domn, Io Roman Voievod, st ăpânind Țara Moldovei
de la munte pân ă la mare”.
Preocuparea domnului de întindere teritorial ă a țării a fost înso țită
de grija consolid ării interne a Moldovei sub aspect militar, politic și
religios.
Succesorul lui Roman I, v ărul său, Ștefan I (1393-1399), a înt ărit
legăturile Moldovei cu Polonia. La 6 ianuarie 1395, el a depus jur ământul
de credință regelui Vladislav Jagello, f ăgăduind să-l ajute cu toată puterea
împotriva tuturor du șmanilor, neexceptând pe nici unul, chiar ș i din
ținuturile îndep ărtate, de dincolo de Cracovia. Clauzele tratatului au fost

63confirmate în aceea și termeni de boierii domnului, care promiteau c ă, în
cazul în care domnul țării, prezent sau viitor, ar pune ceva la cale contra
regelui polon, ei îl vor face „s ă se lase de acest lucru, s ă se retragă și să se
rețină.”
În cursul aceluia și an, 1395, în luptele purt ate împotriva cavalerilor
teutoni, regele Poloniei a beneficiat, dup ă toate probabilit ățile, de sprijinul
domnului Moldovei.
Întărirea influen ței Poloniei în Moldova în vremea lui Ștefan I a fost
de natură să atragă reacția regelui Ungariei, Sigismund I, care, c ăutând
să-l înlăture pe domn și să readucă Moldova în sfera de influen ță a
regatului maghiar, a întreprins o expedi ție la est de Carpa ți, soldată cu o
mare înfrângere. Dup ă ce a asediat Cetatea Neam ț ( 3 februarie 1395),
oastea maghiară a fost înfrânt ă la „Hindău” (Ghind ăoani – jud. Neam ț) și
silită să se retragă precipitat din Moldova.
Victoria de la „Hind ău”, ce proba t ăria Moldovei, avea s ă fie
consem
nată cu mândrie pe piatra de mormânt a lui Ș tefan I de la biserica
din Rădăuți.
În condiț iile deterior ării relațiilor dintre Mircea cel Bă trân și
Vladislav Jagello, Ștefan I a mijlocit apropierea de Polonia a lui Vlad
Uzurpatorul, rivalul lui Mircea, ajuns, vremelnic, cu ajutorul turcilor,
domn al Țării Româneș ti. Vladislav Jagello era, de altfel, interesat în a
sprijini și a fi sprijinit de un domn al Țării Române ști, văzut favorabil de
otomani. Ca s ă lărgească sistemul de alian țe îndreptat împotriva regatului
maghiar, care sprijin ea Ordinul teutonic, ș i ca să neutralizeze eventualele
acțiuni ale regelui Sigismund I împotriva Poloniei, Vladislav Jagello a
intrat, probabil, prin intermediul lui Vlad Uzurpatorul, în leg ătură cu
otomanii, care amenin țau dinspre sud frontiera Ungariei.
Domnia lui Ștefan I avea s ă ia sfârșit în împrejur ările participă rii
sale, alături de lituanieni și poloni, la expedi ția organizat ă în 1399 de
cneazul Vitold împotriva t ătarilor. Prost preg ătită, această expediție s-a
term
inat cu o grea înfrângere. În lu pta de la Worskla (12 august 1399),
tătarii au reu șit să distrugă întreaga oaste condus ă de Vitold. O reac ție
puternică s-a produs curând dup ă aceasta în Moldova fa ță de politica dus ă
de Ștefan I, care dispare în condi ții necunoscute.
Încercările cneazului Vitold de a sus ține ca domn în Moldova, mai
întâi, pe Iuga, supranumit „Ologul”, mai apoi pe un Iva șco, fiul lui Petru
Mușat, n-au avut succes. Tronul Moldovei avea s ă fie ocupat spre

64sfârșitul anului 1399 sau începutul anului 1400 de Alexandru, fiul lui
Roman I, ajutat de Mircea cel B ătrân, cu acordul lui Sigismund de
Luxemburg.
2. Domniile lui Mircea cel B ătrân și Alexandru cel Bun.
Convergenț a politicii statelor române ști, manifestată încă de la
constituirea lor, a câ știgat în consisten ță în vremea lui Mircea cel B ătrân
(1386-1418) și Alexandru cel Bun (1400-1432). Când Mircea cel B ătrân
s-a urcat pe tron, Țara Românească era în plin avânt. Ea se impusese în
sistemul rela țiilor interna ționale ca un stat de care trebuia s ă se ț ină
seama, respectat de st ăpânitorii vecini. Acest fapt i-a înlesnit lui Mircea I
încă de la începutul domniei demersuri diplomatice în urma c ărora, cu
mijloacele ce-i stă teau la dispozi ție, să poată săvârși ceea ce realizaser ă
înaintașii săi, să consolideze pozi ția Țării Româneș ti pe plan interna țional,
să înlăture preten țiile de suzeranitate asupra ei ale regatului maghiar și să
se opună cu s ucces pericolului otoman.
Înzestrat cu un deosebit sim ț politic, chibzuit în m ăsurile întreprinse
ce vizau cârmuirea țării, viteaz și ingenios comandant de o ști, Mircea
Vodă a intrat în istorie ca un luminos reper în construc ția statală
românească și impunerea durabilit ății ei.
Ca să apere hotarul de nord al țării, încălcat în mai multe rânduri de
regii Ungariei, Mircea cel B ătrân a încheiat, la pu țin timp dup ă urcarea sa
pe tron, în 1389, un tratat de alian ță cu regele Vladislav Jagello al
Poloniei, tratat pe care îl va reînnoi în câteva rânduri.
Alianța lui Mircea cel B ătrân cu Vladislav Jagello (1386-1434) și
iminenta primejdie otoman ă pentru regatul maghiar l-au determinat pe
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437), s ă încerce o
apropiere de domnul Țării Române ști. Acesta, în interesul luptei
antiotomane și în schimbul recunoa șterii și lărgirii stăpânirilor sale în
Transilvania, s-a apropiat de regele Ungariei, f ără să renunțe la alianța și
cu Polonia.
Asigurarea hotarului ță rii dinspre nord crea domnului român
posibilitatea s ă-și concentreze eforturile în a apă ra pe cel de sud. În
această privință, el a întă rit la nțul cetăților de la Dun ăre, bastioane
puternice de ap ărare a țării, și a căutat să creeze dificult ăți înaintării
otomane, s ă-i slăbească forța de lovire prin ridicarea împotriv ă-i a unor

65stăpânitori politici din Asia și ajutorarea statelor cre știne ce luptau
împotriva pericolului otoman.
Forța de care dispunea Mircea cel B ătrân i-a permis ca, înfă ptuind
apărarea Țării Româneș ti, să joace ș i rol de protector pentru celelalte
provincii române ști, să inițieze o politic ă de apărare general-româneasc ă.
Când în 1388 – în cursul expedi ției organizate de sultanul Murad I
(1359-1389) împotriva statului dobrogean – disp ărea conduc ătorul
acestuia, despotul Ivanco, Do brogea era în primejdie s ă cadă sub
stăpânire otomană , fapt ce ar fi periclitat îns ăși existen ța Țării Române ști,
Mircea cel B ătrân a intervenit, reu șind să salveze situa ția și să realizeze,
prin unirea Țării Române ști și a Dobrogei, un singur corp politic, în stare
să înfrunte preten țiile de invincibilitate ale sultanilor otomani.
Prin reunirea teritoriul ui românesc dintre Dun ăre și Mare cu cel
dintre Carpa ți și Dunăre, Mircea I ad ăoga tit lului său de „voievod al Țării
Românești, duce de F ăgăraș și Amlaș, comite de Severin” și pe cel de
„despot al p ământurilor lui Dobrotici ș i domn al Dîrstorului”.
Cu aceast ă primă victorie a sa, Mircea cel Bă trân refă cea pe o
treaptă superioar ă a evoluției istorice, în form ă românească , vechea
unitate din vremea dacilor a ținuturilor din stânga Dună rii cu teritoriul
dintre Dună re și Mare, transforma în fapt real tendin ța către Mare,
firească oricărui stat dinamic. Prin st ăpânirea litoralului dobrogean și
îndeosebi a Gurilor Dun ării, Țara Românească se încadra nu numai în
circuitul comercial continental, dar și în cel maritim. De ținerea de c ătre
domnul român a importantelor puncte strategice de mare valoare
economică, precum Chilia, Isaccea, Silis tra, Giurgiu, Turnu și Severinul,
reprezenta st ăpânirea total ă de către români a accesului spre „Marea cea
Mare”.
Ca stăpâ nitor al teritoriului dintre Dun ăre și Mare, Mircea cel
Bătrân a întreprins m ăsuri de consolidare a sistemului de ap ărare existent,
pregătind rezisten ța în faț a atacurilor otomane, care puteau interveni
oricând.
În anul 1391 o oaste otoman ă, condusă de Firuz-bey, a fost trimis ă
de sultanul Baiazid I „Fulgerul” împotriva lui Stra șimir, țarul bulgar de
Vidin. De aici, ea a trecut Dun ărea în Țara Românească , a devastat
cumplit parte din teritoriul ei, întorcându-se, apoi, înc ărcată de prăzi, în
sudul Dun ării. Expedi ția lui Firuz-bei în Țara Românească a marcat

66începutul seriei lungi de lupte româ no-otomane, care au adus poporului
român mari suferin țe, nu însă și îngenuncherea lui.
Luptele pe care în 1393 sultanul Ba iazid I le-a purtat în Bulgaria și
încercările lui de a ocupa cet ățile de la Dun ăre, Nicopole și Silistra, au
pus față în față oștile otomane cu cele conduse de Mircea cel B ătrân,
preocupat s ă distrugă cu orice pre ț bazele otomane, ce ar fi putut constitui
puncte de plecare în organizarea expedi ției de cucerire a Țării Române ști.
În septembrie 1394, oastea otoman ă, în jur de 40.000 de oameni,
căreia i s-au ad ăogat contingentele vasalilor su ltanului din Balcani, ale lui
Ștefan Lazarevi ć, craiul Serbiei, Marko Kraljevi ć și Constantin
Dejanović, socrul împ ăratului bizantin de atunci, Manuel Paleologul, a
trecut Dun ărea, pe la Nicopole, în Țara Românească . Cum oastea
românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni, Mircea cel B ătrân a
adoptat tactica luptelor de hă rțuială, ceea ce a f ăcut ca în momentul în
care detașamentele otomane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeș ,
vechea capital ă a Ță rii Române ști, ele să fie foa rte slăbite. Lupta decisivă
– „lupta teribil ă”, cum o nume ște cronicarul otoman Idris Bitlîsî – s-a dat
la 10 octombrie 1394 la „Rovine” (cuvânt care înseamn ă în paleoslav ă
„șanț”, „teren mlăștinos”). A fost o b ătălie crâncen ă, una din cele mai
grele din istoria bă tăliilor purtate de poporul român pentru ap ărarea
independen ței sale. Rezisten ța arătată de români, ca și teama de
intervenția, în sprijinul lui Mircea cel B ătrân, a regelui Sigismund, ale
cărui oști sosiseră la Timiș oara, l-au fă cut pe Baiazid – cel dintâi sultan
care a condus o ști pe teritoriul românesc – s ă hotărască retragerea la sudul
Dunării.
Pe câmpul de lupt ă de la „Rovine” și-a găsit sfârșitul Marko
Kraljević, eroul favorit al epopeilor populare sârbe ști.
O nouă confruntare româno-otoman ă, în care a c ăzut pe câmpul de
luptă Constantin Dejanovi ć, a avut l oc la 17 mai 1395, se pare, lâng ă
Craiova. Unii istorici o consider ă pe aceasta drept b ătălia de la „Rovine”.
Izvoarele istorice au contopit de fapt sub o denumire generic ă două
bătălii, care s-au succedat la scurt timp una de alta.
Divergențele ivite în sânul boierimii aveau s ă slăbească pentru
câtva timp pozi ția pe plan intern a lui Mircea cel B ătrân. Împotriva lui, o
parte a boierimii a ridicat în scaunul domniei pe pretendentul Vlad, intrat
în istorie sub numele de Vlad Uzurpatorul. În vara anului 1396, sprijinit de Știbor, voievodul Transilvaniei, Mircea cel B ătrân a încercat s ă

67reocupe tronul Țării Române ști. Cu toate c ă n-a putut s ă-și înlăture
definitiv rivalul, el a reu șit să-și întărească din nou pozi ția în ț ară, fapt ce
i-a permis, de altfel, să participe cu o oaste româneasc ă destul de
însemnată la expedi ția cruciat ă pusă la cale de regele Sigismund de
Luxemburg. În septembrie 1396, oastea cruciat ă, după unele succese, a
ajuns la cetatea Nicopole, pe care a asediat-o. Aici i-a ie șit în întâmpinare
sultanul Baiazid cu oastea sa. Scriitor ul german Johann Schiltberger, aflat
în oastea cruciat ă, ne-a lăsat informa ția că Mircea cel Bă trân ar fi cerut ca
el cu românii s ă înceapă lupta. Aceast ă propunere a fost sus ținută în
consiliul de lupt ă și de regele Sigismund și comandanț ii maghiari.
Motivul era că domnul român cuno ștea mai bine felul de lupt ă al
otomanilor. Contele de Nevers, fiul ducelui de Burgundia, Filip cel
Îndrăzneț, a reclamat îns ă pentru el onoarea prim ului atac. Intrând cei
dintâi în lupt ă, francez ii au obținut de la început oarecare succese, dar,
înaintând repede, s-au îndep ărtat prea mult de grosul oastei și căzând în
cursa ce li s-a întins, prin retragerea simulat ă a otomanilor, au fost
zdrobiți cu desăvârșire. Sigismund, venind cu restul oastei, n-a mai putut
salva situa ția.
Prin victoria repurtat ă la Nicopole și care a avut un larg ecou în
lumea islamic ă, ca și în opinia public ă european ă, otomanii au f ăcut
dovada că sistemul lor militar de lupt ă era superior celui al cavalerilor
apuseni.
Bătălia de la Nicopole a marcat desfiin țarea statului bulgar cu
capitala la Vidin. Țarul Strașimir, care primise pe crucia ți, a trebuit s ă se
supună lui Baiazid; el avea s ă-și sfârșească zilele ca prizonier la Brusa.
Cu Strașimir se stingea dinastia Siș manizilor, ultima dinastie bulgar ă.
Teritoriul statului bulgar a fost transformat în pa șalâc; spahii au fost
dăruiți cu moșiile confiscate de la st ăpânii funciari bulgari. Cet ățile de pe
malul drept al Dun ării au devenit puncte de sprijin pentru incursiunile de
pradă ale azapilor și acîngiilor la nordul Dun ării.
În septembrie-octombrie 13 97, Baiazid a încercat înc ă o dată să
supună Țara Românească . El a trecut în mare grab ă Dunărea pentru a nu
le da răgaz românilor s ă se organizeze. Despre aceast ă expediție s-au
păstrat puține știri. Ele arat ă că domnul român a repurtat și de data aceasta
o categoric ă victorie, dup ă cum avea s ă repurteze ș i în anul 1400, când –
se spune într-un izvor vene țian – otomanii au fost b ătuți așa de rău „încât

68unii au fost prinș i, alții uciși și alții înecați și n-au scăpat decât vreo trei
mii care s-au întors singuri în Turcia.”
În urma victoriilor ob ținute s-a consolidat pozi ția Țării Româneș ti
pe plan interna țional; au crescut autoritatea și puterea lui Mircea cel
Bătrân în interior și prestigiul lui în afar ă.
Slăbirea puterii centrale a sultanilor otomani la începutul secolului
al XV-lea i-a înlesnit lui Mircea cel B ătrân să reia planul ofensivei
antiotomane și să joace rolul de arbitru în cadrul luptelor pentru tron ce se
desfășurau în imperiu.
La sfârșitul anului 1406, Mircea I a avut o întrevedere la Severin cu
regele Sigismund. Cu acel pr ilej s-a stabilit planul desf ășurării în viitor a
acțiunilor antiotomane. Mircea I urm ărea să continue ofensiva pe care o
începuse pe teritoriul Dobrogei ș i să alunge pe otomani din ținuturile
balcanice, vecine cu Țara Românească . Criza din Imperiul otoman ar fi
făcut posibil ă organizarea unei mari ofensive antiotomane; ea nu s-a
realizat, îns ă, din cauza republicilor maritime italiene, Genova și Veneția,
ca și a împăratului bizantin Manuel Paleologul, a c ăror nehotărâre a
înlesnit restabilirea capacit ății Imperiului otoman de a relua politica de
cuceriri.
Mircea cel B ătrân, văzând că nu poate s ă pună în aplicare planul unei
mari ofensive antiotomane, a interv enit, la solicitarea unor pretenden ți, în
luptele ce se desf ășurau în Imperiul otoman între urma șii lui Baiazid pentru
ocuparea tronului. În anul 1411, cu ajutorul lui Mircea I, unul dintre
pretendenții la scaunul sultanilor, Musa, a fost instalat pe tron. Aceasta
însemna un mare succes pentru domnul român, succes care i-a adus aprecierea contemporanilor, exprimat ă în scris de umanistul german
Leunclavius, și anume că voievodul român era la acea dată considerat drept
„cel mai viteaz și cel mai ager între principii cre știni”.
Împotriva lui Musa s-a ridicat, sprijinit de contingente bizantine și
sârbești, cel mai mic dintre fiii lui Baiazid, Mahomed. Acesta a reu șit în
anul 1413 s ă-l înfrângă pe Musa în lupta de la Ciamurli, de lâng ă Sofia, ș i
să-l ucidă. În anul urm ător, 1414, pentru a-l pedepsi pe Mircea I pentru
sprijinul acordat lui Musa, Mahomed a atacat Țara Românească , silindu-l
pe Mircea I s ă cadă la înțelegere cu Imperiul otoman. Domnul Țării
Românești se obliga s ă plătească o sumă anuală sultanului sub numele de
haraci , ca ră scum
p ărare a păcii, sultanul obligându-se, în schimb, s ă
respecte independen ța Țării Române ști.

69Mircea I, încheind acest armisti țiu, nu se gândea s ă-l respecte; chiar
în acel moment el preg ătea o nouă acțiune contra otomanilor. Împotriva
lui Mahomed, el a sus ținut la tronul sultanilor un nou pretendent, pe
Mustafa, care a fost și el înfrânt în 1416 de o știle lui Mahomed.
Desfășurarea evenimentelor ar ăta că în acel moment criza din
Imperiul otoman era în declin și planul ini țiat de Mircea I, de ofensivă
împotriva otomanilor, nu mai avea șanse de reu șită. El a încercat atunci
un nou plan; a ad ăpostit în Țara Româneasc ă pe un reformator al
islamului, pe șeicul Bedr-ed-Din, care preconiza un plan de reforme
îndrăznețe, ce atingeau chiar întocmirea social ă a Imperiului otoman. Ș i
acest plan a e șuat. Bedr-ed-Din a fost prins la Seres în 1417 de sultanul
Mahomed și spânzurat.
Intervențiile repetate ale lui Mircea I în treburile interne ale
Imperiului otoman au dus la ultimul lui r ăzboi cu otomanii. În 1417,
sultanul Mahomed a întreprins o mare expedi ție în Țara Românească .
Mircea cel Bă trân s-a v ăzut nevoit s ă ceară pace, obligându-se s ă
plătească haraci.
Îndelungata experien ță în conducerea statului l-a f ăcut pe Mircea I
să înțe leag ă că nu poate conta pe o alian ță creștină durabilă și care să
acționeze unitar; el era con știent și de faptul c ă forțele de care dispunea
erau, ca efective ș i armament, reduse și că angajarea lor în lupte
prelungite cu otomanii va vl ăgui forța vitală a țării; marele domn, care
impresiona pe contemporani prin vitejia, în țelepciunea și spiritul să u
diplomatic, a preferat, de aceea, calea negocierilor, r ăscumpărarea păcii
prin plata haraciului.
Cu domnia lui Mircea cel B ătrân s-a încheiat, de fapt, o prim ă
perioadă în evolu ția raporturilor dintre Țara Românească și Imperiul
otoman. Rezisten ța opusă de poporul român și preocuparea Por ții
otomane de a lichida mai întâi împotrivirea popoarelor din Peninsula
Balcanică au făcut ca otomanii s ă accepte reglementarea pe cale pa șnică a
raporturilor cu Țara Româneasc ă. Ei au încheiat cu Mircea cel B ătrân un
tratat, care fixa obliga țiile reciproce ce și le asumau cele dou ă părți și a
căror respectare garanta, în principiu, pacea. Acest fapt capital a permis
Țării Române ști să aibă fără întrerupere o via ță statală proprie, ce a
înlesnit crea ția româneasc ă în diferite domen ii de activitate.
Ca și Țara Românească în vremea domniei lui Mircea cel B ătrân,
Moldova a cunoscut în domnia lui Alexandru cel Bun o perioadă de

70prosperitate economic ă, de consolidare a statului în interior și de creștere
a rolului s ău pe planul vie ții internaționale.
Chiar din primii ani ai domniei, Alexandru cel Bun a în țeles că
interesele statului moldovenesc îl obligau la o politic ă de apropiere de
Polonia. Era prea puternic ă tradiția creată în această direcție, prea strânse
legăturile economice dintre cele două țări ca Moldova s ă nu continue
alianța cu Polonia. În virtutea acestei alian țe, oștile moldovene ști, ală turi
de cele polone și lituaniene, au luat parte, începând din anul 1406, în mai
multe rânduri, la luptele împotriva cavalerilor teutoni. De și reduse ca
număr, detașamentele moldovene ști, formate mai ales din arca și, nu
rareori s-au acoperit de glorie în aceste lupte. În anul 1410 ele au
participat la marea încle ștare de la Grünwald, încununat ă cu o răsunătoare
victorie a coali ției polono-lituaniene.
Prin aceast ă biruință se punea cap ăt forței ofensive a Ordinului
teutonic și se deschidea, totodat ă, Poloniei calea de a- și spune cu
autoritate cuvântul în modific ările ce se petreceau în geografia politic ă a
Europei centrale și răsăr
itene.
În anii 1411, 1412, 1414, o știle moldovene ști au participat din nou,
alături de cele polono-lituaniene, împotriva teutonilor. În 1422, în lupta de
la Marienburg (Malborg), prin vitejia manifestat ă, oștenii moldoveni au
stârnit admira ția contemporanilor. „Astfel – relata cronicarul polon Jan
Długosz – într-un chip minunat, moldovenii, cu o ceat ă de oameni, au
înfrânt oastea mare a du șmanilor și apoi s-au întors în tab ăra regelui
învingă tori și încărcați de prăzi.”
Ca urmare a strânselor leg ături politice, care s-au stabilit între
Moldova și Polonia și – prin intermediul Moldovei – între Țara
Românească și Polonia, s-au lă rgit și legăturile economice, a crescut
activitatea negustorilor din regatul polono-lituanian în cele dou ă țări
românești. Au început s ă fie tot mai frecvent men ționați în izvoarele
vremii și negustorii români, participan ți la viața comercial ă a marilor
orașe din Polonia: Liov, Cracovia ș.a.
În 1408, Alexandru cel Bun acorda un privilegiu de comer ț
liovenilor în care se indicau, al ătu ri de m ărfurile desf ăcute sau tranzitate
de lioveni în și prin Moldova, articolele de export ale Moldovei,
precizându-se taxele de vam ă. Actul este edificator pentru locul ocupat de
Moldova în schimburile interna ționale, pentru larga ei re țea de târguri,
ce-i sublinia for ța economic ă și-i asigurau progresul.

71În anul 1409, Mircea cel Bă trân dădea și el un privilegiu de comer ț
negustorilor din Polonia și Lituania, stabilind taxele vamale la care erau
impuși pentru m ărfuri aduse în Țara Românească și de unde puteau s ă
cumpere, la rândul lor, m ărfuri de mare varietate.
Cu toată fidelitatea manifestat ă de Alexandru cel Bun alian ței
polono-lituaniene, în momentul în care Vladislav Jagello a ajuns, dup ă
bătălia de la Grünwald, la în țelegere cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, devenit din 1410 și împărat al Germaniei, situa ția Moldovei
a început s ă fie primejduit ă. Polonia, îngrijorat ă de perspectiva alian ței
regatului maghiar cu teutonii și de tendinț ele Lituaniei de a destr ăma
uniunea polono-lituanian ă, ca să-și asigure alian ța regatului maghiar, s-a
arătat dispusă să facă concesii regatului maghiar pe seama Moldovei.
Potrivit prevederilor tratat ivelor polono-maghiare, desf ășurate în
cursul anului 1412 la Lubovla (Lublau) – azi Lubov’na – și Buda, regele
Ungariei, de și recunoștea suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, ob ținea
din partea lui Vladislav Jagello ca Moldova s ă fie obligată să ajute cu
oștile ei regatul maghiar, în eventualitatea unui conflict cu turcii.
Nerespectarea de c ătre Alexandru cel Bun a obliga țiilor ce i se impuneau
urma să ducă la împărțirea Moldovei între cei doi suverani în zone
teritoriale echivalente.
În 1426 s-a pus la cale organizarea unei expediț ii împotriva turcilor,
la ea urmând s ă participe Sigismund de Luxemburg, Vladislav Jagello și
Alexandru cel Bun. În timp ce Vladislav Jagello ș i Alexandru cel Bun
și-au trimis o știle în locul fixat ca întâlnire, Sigismund de Luxemburg, din
cauza dificult ăților interne – a luptelor împotriva husi ților – n-a putut s ă
participe și expediția nu a mai avut loc.
În anii urm ători, neparticiparea lui Alexandru cel Bun la luptele pe
care regele Ungariei le-a purtat în Țara Românească împotriva turcilor l-a
făcut pe Sigismund de Luxemburg s ă ceară la Congresul de la Luck, din
ianuarie 1429, punerea în aplicare a tratatului de la Lublau, Alexandru cel
Bun să fie detronat și Moldova împ ărțită. Pretenției lui Sigismund –
susținută de cneazul Vitold – i s-a împotrivit Vladislav Jagello, care a luat
apărarea domnului român și l-a obligat pe Sigismund de Luxemburg s ă
renunțe la cererea lui.
Alexandru cel Bun, atent la modul în care evoluau raporturile
maghiaro-polone, pentru a evita un atac conjugat al celor dou ă pu teri
vecine asupra Moldovei, a fost preocupat, mai ales dup ă moartea lui

72Mircea cel Bă trân, și de graniț a de sud, amenin țată de turci, c ărora li se
adăugau uneori și oști din Ț ara Românească .
În vremea domniei lui Alexandru ce l Bun, Moldova a purtat prima
luptă cu turcii. În 1420, în timp ce în Țara Românească domnea Mihail,
fiul și urmașul la tron al lui Mircea cel B ătrân, turcii au întreprins o
expediție la nordul Dun ării, îndreptându-se spre Cetatea Alb ă, stăpânită
de Alexandru cel Bun, pe care au încercat s-o cucereasc ă. Singur – de și
ceruse în mod repetat ajutorul lui Vladislav Jagello, domnul Moldovei a
reușit să respingă atacul turcesc.
Situația precară din Țara Româneasc ă în vremea urmaș ilor lui
Mircea cel Bă trân, unii dintre ei fiind sprijini ți de turci, punea Moldova în
contact direct cu turcii, ace știa putând în orice moment s-o atace. De
aceea, Alexandru cel Bun a luat m ăsuri de înt ărire a cetăților portuare de
la Dunăre, Chilia și Cetatea Alb ă și a intervenit în câteva rânduri în Țara
Rom
ânească în luptele ce se desf ășurau aici între diferi ți pretenden ți
pentru ocuparea tronului. El a reu șit chiar să impună domni pe tronul
Țării Române ști – este cazul lui Aldea, care și-a luat numele dup ă cel al
protectorului s ău, devenind Alexandru Aldea (1431-1436) – a ini țiat,
astfel, prin actele lui, o politic ă ce va fi urmată de toți marii domni ai
Moldovei, de a- și asigura din conduc ătorii Țării Române ști aliați devotați
în lupta împotriva turcilor.
Politica dus ă de Alexandru cel Bun a permis Moldovei nu numai
să-și mențină ființa statală și să-și întindă teritoriul în hotarele sale fire ști,
dar și să obțină remarcabile înf ăptuiri în direc ția asigură rii ordinii de stat,
atât de necesar ă prosperit ății țării. După modelul creat de Țara
Rom
ânească în vremea lui Mircea cel B ătrân, Alexandru cel Bun a luat
măsuri de mai bun ă conducere a ță rii, a înmul țit numărul dregătorilor și
le-a fixat mai limpede atribu țiile.
Cultura, sub forma ei religioas ă, a cunoscut în vremea lui
Alexandru cel Bun o perioad ă de înflorire, radiind în toat ă lumea
ortodoxă . Arhitectura, pictura, arta broderiei, ca și cea a caligrafiei s-au
dezvoltat în direc ția definirii unui stil moldovenesc, care se va des ăvârși
în domnia lui Ștefan cel Mare. Din salba de mân ăstiri, care au cunoscut
ajutorul în țeleptului domnitor, Mân ăstirea Neam ț deținea principalul loc
în formarea și afirmarea talentelor. Aici s-a scris în 1429 de c ătre
caligraful artist Gavril Uric, din porunca lui Alexandru cel Bun și a soției

73sale Marina, manuscrisul Evangheliei, aflat azi la Biblioteca Bodleyana
din Oxford, adev ărată operă de artă.
Cu tact și iscusință, Alexandru cel Bun a continuat opera
predecesorului lui, a asigurat țării liniș tea binefăcătoare progresului social
și a pregătit strălucirea Moldovei din vremea lui Ștefan cel Mare, el fiind
– după expresia savantului domnitor Dimitrie Cantemir – „acela care cel
dintâi a fă cut să fie ș tiut de străini numele moldovenilor, pân ă atunci prea
puțin cunoscut.”
3. Vremuri de criz ă politică și încercări de a da ideii de ap ărare
a țării un sens european. Cu moartea lui Mircea cel B ătrân și Alexandru
cel Bun a început o perioad ă de criză politică pentru cele dou ă Principate
Române, cu repercusiuni d ăunătoare pentru capacitatea lor de rezisten ță
față de presiunile din afar ă. Statele vecine au g ăsit prilejul s ă intervină
frecvent în treburile lor. Ajun și pe tron cu ajutor str ăin, domnii au fost în
gene
re lipsiți de inițiative politice; ei au sfâr șit tragic atunci când au
încercat să se ridice împotriva protectorilor lor.
În Moldova, între 1432-1435 s-au purtat lupte, în special între Ilia ș
(ianuarie 1432-noiembrie 1433), fiul mai mare al lui Alexandru cel Bun și
fratele lui Ștefan (noiembrie 1433-august 1435). Fiecare dintre ei, ca s ă-și
învingă adversarul, a apelat la ajutorul polon, consim țind să plătească
tribut regelui. În cele din urm ă, sub presiunea conflictelor social-politice
interne, ei au fost sili ți să adopte o solu ție de compromis (1435-1443). Ca
asociați la domnie, ei și-au împărțit țara: Iliaș a luat „Țara de sus”, partea
de nord a Moldovei, ș i Ștefan „Țara de Jos”, sudul Moldovei. Vroind s ă
rămână singur domn, Ștefan (1443-1447) l-a prins și orbit pe Ilia ș; la
rândul lui, Ștefan a fost decapitat de Roman, fiul lui Ilia ș. Roman a trebuit
să împartă și el domnia cu un alt fiu al lui Alexandru cel Bun, Petru II
(1447-1449). Lor le-a urmat pe tron Alex ăndrel (februarie – octombrie
1449), apoi Bogdan II (1449-1451), tat ăl lui Ștefa n cel Mare, care a fost
ucis de fratele să u Petru Aron (1451-1452; 1454-1455; 1455-1457).
Acesta, pentru a se men ține pe tron, s-a închinat regilor Poloniei și
Ungariei, iar turcilor a început s ă le plătească tribut (1456).
În Țara Românească , luptele interne au fost generate de acelea și
cauze, ca ș i în Moldova. Ele au pricinuit aici, îns ă, mai mari daune țării,
întrucât se desf ășurau în condi țiile amenin țării otomane și au făcut
posibile interven țiile turcilor în treburile interne. Turcii au g ăsit în

74persoana unor domni ca Radu Prasnaglava – domn între 1421-1423 ș i
pretendent la tron pân ă în 1427 – sau Alexandru Aldea (domn între
1431-1436) unelte docile ale politicii de aservire a Țării Române ști.
Împotriva tendin ței de subjugare a ță rii intereselor otomane a avut loc
o puternic ă reacție în anul 1422, când pe tronul Țării Române ști s-a urcat
Dan II, care a reluat luptele împotriva turcilor, învingându-i în mai multe
rânduri. Încercând s ă imite exemplul lui Mircea cel B ătrân, Dan al II-lea
(1421; 1421-1423; 1423-1424;1427-1431) a că utat chiar s ă organizeze o
acțiune ofensivă mai largă împotriva turcilor. În 1425, înso țit de Filippo
Scolari (Pippo Spano), c ăruia îi fusese încredin țată de către regele Ungariei
stăpânirea Severinului cu Mehadia și Orșova, el a trecut Dun ărea în fruntea
unei puternice o știri, a ocupat câteva cet ăți și a repurtat o mare victorie
asupra turcilor lângă Vidin. Amintirea acestor lupte purtate de o știle Țării
Românești dincolo de Dun ăre și care au trezit speranț e de eliberare în
rândurile popula ției supuse prin for ță de turci a fost p ăstrată în folclorul
balcanic în care domnul este numit Dan cel Viteaz. Victoriile repurtate de oastea Țării Române ști dovedeau cu prisosin ță că în țară existau for țe
capabile s ă l
upte cu succes împotriva turcilor, în m ăsura în care
conducătorii ș tiau să le organizeze.
Din cauza defec țiunilor interne – opozi ția puternic ă a unei părți a
marii boierimi, care sprijinea ca domn pe Radu Prasnaglava – și lipsit
fiind de ajutorul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ocupat în alte lupte, Dan al II-lea a fost silit s ă încheie în anul 1428 pace cu turcii.
Prin ea se confirmau prevederile armisti țiului din 1414. Se consacra
poziția de autonomie, pe care, prin lupte crâncene și tact diplomatic,
reușise să o păstreze Țara Româneasc ă. Recunoscând autonomia Țării
Românești, Poarta otoman ă arăta, prin aceasta, c ă nu o va transforma în
pașalâc, că nu va suprima clasa st ăpânitoare și că va garanta privilegiile
ei. Acest fapt a condus la constituirea cu timpul a unei partide filo-turce a boierimii, care în noua faz ă ce se deschidea în istori a raporturilor turco-
române să nu agreeze renun țarea la înțelegerile cu Poarta otoman ă, pentru
alianțe nesigure cu puterile cre știne.
Cu domnia lui Alexandru Aldea (1431-1436) s-a agravat presiunea
otomană asupra Ță rii Rom
ânești. Boierii grupa ți în jurul lui Alexandru
Aldea au renun țat la garan țiile de respectare a autonomiei țării, care
fuseseră impuse turcilor în 1414 și 1428. Împotriva lui Alexandru Aldea
și a politicii duse de el s-a ridica t Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446),

75fiul lui Mircea cel B ătrân, sprijinit de Sigismund de Luxemburg, care l-a
distins cu Ordinul Dragonului. Ajuns domn în 1436, Vlad Dracul s-a
arătat, în fața amenințătoarei primejdii turce ști, partizan al unei solu ții de
compromis. Din ostil ă înțelegerii cu Poarta, pozi ția lui s-a schimbat,
devenind favorabil ă negocierilor. În anii 1441-1442, Țara Româneasc ă
părea observatorilor stră ini complet aservit ă de turci. Oastea ei era
obligată să-i însoțească pe turci în expedi țiile de prad ă pe care aceș tia le
întreprindeau.
În acele împrejur ări de creș tere a amenin țării otomane, un rol
deosebit în înlă turarea ei, ca, de altfel, și în desfășurarea luptelor politice
din Țara Românească până la 1456, l-a avut Iancu de Hunedoara.
Ca judecat ă sintetică, apreciem c ă în perioada care a urmat
domniilor lui Mircea cel B ătrân și Alexandru cel Bun – în ciuda semnelor
de evidentă decă dere a Principatelor Române – s-a acumulat o experien ță
politică; adăugată celei ce f ăcuse glorie românilor în vremea celor doi
domni, aceast ă exper ien ță a sporit în țelepciunea politic ă și a condus la o
nouă etapă în evoluț ia politicii externe române ști de ap ărare a
independen ței, în care aveau s ă se impun ă, drept căpetenii politice și
militare de valoare universal ă, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan
cel Mare.

Document 1
1390 ianuarie 20, Lublin. Mircea cel B ătrân, voievodul Țării
Românești, încheie un tratat de alian ță cu Vladislav, regele Poloniei
„Mircea, din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Române ști, duce
de Făgăraș și Amlaș, comite de Severin, despot al p ământurilor lui
Dobrotici și domn al Dîrstorului, facem cunoscut tuturor celor c ărora se
cuvine, care vor lua cuno ștință de această « scrisoare›, atât celor de acum
cât și celor viitori, c ă dorind ș i voind, cu gând pornit din inim ă curată , să
încheiem alian ță nestrămutată de prietenie cu prealuminatul principe,
domnul Vladislav, din mila lui Du mnezeu, regele Poloniei, precum și
principe suprem al țărilor Cracovia, Sandomir, Sieradz, Lusacia, Cuiavia,
Lituania, domn al Pomeraniei ș i Galiției și «principe› mo ștenitor de …, cu
sfatul tuturor boierilor no ștri, am fă cut și facem urm ătoarea învoial ă ce
nesmintit trebuie p ăzită pe veci și de unii și de ceilalț i, întărind-o prin
puterea «acestei› scrisori a
noastre ș i anume: c ă voim să-i ajutăm cu cea

76mai mare statornicie și din toate puterile noastre pe pomenitul
prealuminat principe, domnul Vladislav, regele Poloniei, și pe oamenii
supuși lui, când, având nevoie de ajutorul nostru, ni-l va cere, și «să-l
apărăm› de loviturile și de năvala dușmană «a lui Sigismund›, regele
Ungariei și a vasalilor lui și a oricăror oameni supu și lui, «dar› împotriva
altor potrivnici sau v ătămători ai pomenitului domn «Vladislav›, regele,
oricare ar fi ei, f ăgăduim și ne legăm să-l ajutăm după bună voia ș i
chibzuința noastră, cum se cere și se cuvine unui prieten s ă se poarte. Și
numitul domn «Vladislav› regele, la cererea și dorința noastră, trebuie și
va fi dator s ă ne ajute, din toate puterile lui, împotriva lui «Sigismund›,
regele Ungariei și a supușilor lui, iar împotriva altor du șmani ai no ștri, ne
va da ajutor ca prieten, dup ă buna voia și chibzuin ța lui, cum s-a spus mai
sus și despre noi.
Spre
mărturia și veșnica trăinicie a acestui lucru, am dat scrisoarea
noastră privilegiat ă de față, întărită cu puterea pece ții noastre celei mari,
atârnate și autentice.
Dat la Lublin, în ajunul «s ărbătorii› sfintei și slăvitei fecioare
Agneta, în anul Domnului o mie trei sute nou ăzeci.”

Documenta Romaniae Historica, D. Rela ții între
ȚărileRomâne , vol.I, 1222-1456, volum întocmit de acad.
Ștefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch,
Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Editura Academiei,
București, 1977, p.122-123.

Document 2
Domnia lui Alexandru cel Bun
„Multe lucruri bune au f ăcut și au așădzat Alexandru vod ă aice în
țară și nume bun i-au r ămas, numindu-l to ți lăcuitorii țării noastre
Alexandru vod ă cel Bun și Mare. Avut-au Alexandru vod ă 4 feciori cu
două doamne, anume Ilie ș i Ștefan și Pătru i Alexandru. Și au murit în
scaun, domnind ani 32 și luni 8.”

Axinte Uricariul, Cronica paralel ă a Ță rii Române ști
și a Moldovei, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel
Ștrempel, Editura Minerva, Bucure ști, 1993, p.31.

77

CAPITOLUL V
DOMNITORI ȘI COMANDAN ȚI DE OȘTI ROMÂNI,
EROI AI „CRE ȘTINĂ TĂȚII”

Odată cu redescoperirea termenului de Europa, c ăruia i s-
au atribuit în secolul al XV-lea sensuri n ăscute din realit ățile
istorice ale vremii, a crescut și interesul umaniș tilor din lumea
apuseană pentru cunoa șterea valorilor poporu lui român, valori
care-l integrau celor europene și-l fă ceau solidar cu acestea.
Aeneas Silvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea) a avut, prin opera
și autoritatea sa, un rol important în difuzarea în lumea apusean ă
a cunoștințelor despre ținuturile locuite de români, despre
romanitatea lor, despre latin itatea limbii vorbite de ei ș i despre
unii dintre domnitorii și comandan ții de oști române .
Perioada de la mijlocul și din a doua jum ătate a secolului al XV-lea
s-a caracterizat prin cre șterea presiunii otomane asupra Principatelor
Române și, totodată , a unor mari victorii române ști cu răsunet
internațional. Conduc ătorii români ai vremii au în țeles că nu pot realiza
ideea de ap ărare a țării împotriva primejdiei otomane f ără un program
politic ferm, care s ă le asigure un sprijin larg popular și să ducă la
creșterea autorit ății lor pe plan interna țional, autoritate de care depindea
în mare m ăsură prestigiul lor, ca și al țării, în afar ă.
Vlad Țepeș definea limpede acest adev ăr, arătând „că atunci când
un om sau un domn este puternic și tare, poate face pace cum vrea; dar,
când este f ără putere, unul mai tare va veni asupra lui ș i va face cu el ce
va voi.”
Preocupării, pe plan intern, de a pune cap ăt tendințelor
particulariste ale marilor st ăpâni de p ământ sau m ăcar de a le diminua
efectele, conduc ătorii români ai vremii i-au adă ugat un
extraordinar efort
pe plan extern, de l ărgire a sferei alianț elor, conștienți fiind că lupta lor

78servește nu numai interesele propriului popor, ci și interesele întregii
„Republici Cre știne”, cu alte cuvinte întregii Europe.
Lipsiți adesea de sprijinul exte rn scontat, ei au înt ărit alianțe între
provinciile române ști, realizând în procesul luptei împotriva primejdiei
otomane unirea lor într-un bloc mai mult sau mai pu țin durabil. Se
înfăptuia, astfel, în procesul luptei împotriva pericolului extern, f ără să
aibă deocamdat ă consisten ță de durată , o oarecare unitate de ac țiune
politică pe teritoriul vechii provincii Dacia, al c ărei nume c ărturarii
Renașterii îl vor readuce în con știința publică și care va augmenta ideea
refacerii pe noi planuri a fostei unit ăți politice, pe care o reprezentase în
antichitate Dacia.

1. Iancu de Hunedoara – simbol al puterilor unite ale
românilor în ap ărarea „Cre știnătății”. În ciuda politicii de centralizare
statală duse de dinastia angevin ă, Transilvania a continuat s ă-și păstreze o
oarecare pozi ție autonom ă în raport cu centrul puterii. Tradi ția istorică,
structurile socio-politice, situa ția etnică și c onfesională explică această
poziție și, totodată, orientarea constant ă a Transilvaniei în efortul de
angajare a unui sistem durabil de alian țe, către celelalte țări române ști de
la sud și est de Carpa ți.
Pe măsură ce primejdia extern ă, otomană îndeosebi, a devenit tot
mai amenin țătoare pentru spa țiul românesc, s-au înmul țit și încercările
politico-diplomatice de a realiza și permanentiza o alian ță pan-
românească peste frontierele statale existente.
Aceste încerc ări s-au concretizat mai ales atunci când în fruntea
românilor s-au aflat c ăpetenii apte s ă insufle încredere în victoria luptelor
în care se angajau.
Înmulțirea incursiunilor otomane în spa țiul românesc odat ă cu al
treilea deceniu al secolului al XV-l ea, aceste incursiuni extinzându-se
frecvent și în Transilvania, a f ăcut să crească preocuparea de respingere a
lor, prin alc ătuirea unui front larg de ap ărare. Un asemenea front, alc ătuit,
mai ales, de alian ța popoarelor din prima linie, a românilor îndeosebi și
care și-a manifestat eficacitatea, s-a realizat în vremea când la conducerea
Transilvaniei a ajuns I ancu de Hunedoara .
Personalitate de excep ție, Iancu de Hunedoara se tr ăgea dintr-o
familie de cnezi din districtul Hunedoara. Cronicarul polon Jan D ługosz,
care l-a cunoscut personal cu prilejul unei solii, sublinia în cronica sa

79faptul – neobi șnuit pe vremea lui – al ridic ării unui comandant suprem de
oaste din rândul oamenilor de jos.
Ostaș de carieră, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de
luptă în care grosul o știrii îl constituiau elementele populare; el a introdus
o tactică nouă de luptă – cea a taberei, format ă din care legate între ele,
apte să oprească șarjele cavaleriei –, a c ăutat și a reușit să creeze în lupta
împotriva turcilor un larg sistem de alian țe cu țările vecine.
În anii 1438-1439, ca ban de Severin și Timișoara, Iancu de
Hunedoara s-a distins în luptele di n Serbia împotriva turcilor. În
1441-1442, în calitate de voievod al Transilvaniei, a înfrânt, în 1441, la
Porțile de Fier, iar în 1442 în Țara Româneasc ă, pe Ialomi ța, detașamente
de pradă turcești. El a reu șit să înlăture presiunea turceasc ă asupra Țării
Românești, pe care martorii vremii o socoteau cea mai grav ă din istoria ei
de până atunci.
Dar, ceea ce a f ăcut să crească faima lui Iancu de Hunedoara în
toată Europa a fost expedi ția cruciată, cunoscut ă în istorie sub denumirea
„Campania cea lung ă”, desfășurată în perioada septembrie-octombrie
1443-ianuarie 1444. În fruntea unei o ști, care cuprindea și detașamente
românești, Iancu de Hunedoara a p ătruns la sud de Dun ăre, întâmpinat
fiind cu speran țe de popoarele subjugate din Peninsula Balcanic ă, ce
năzuiau la eliberarea lor. Oastei conduse de Iancu de Hunedoara i s-au
alăturat cete de țărani înarma ți veniți din toate pă rțile Peninsulei
Balcanice, hot ărâți să contribuie la înl ăturarea stăpânirii otomane.
Turcii n-au îndr ăznit să se împotriveasc ă înaintă rii oastei conduse
de Iancu de Hunedoara decât dup ă ce ea a trecut Mun ții Balcani. La
Zlatița, unde s-a dat b ătălia cea mai importantă din „Campania cea
lungă ”, turcii au suferit o mare înfrângere (24 decembrie 1443).
Iarna deosebit de grea a f ăcut ca ofensiva cre ștină împotriva turcilor
să se desfășoare cu mari greut ăți. Iancu de Hunedoara a hot ărât, în situa ția
creată, să se întoarc ă în patrie cu gândul relu ării ofensivei în anul 1444.
La insisten țele papei Eugeniu al IV-lea, cruciada împotriva turcilor
a fost reluat ă în toamna anului 1444. La ea au participat, pe lâng ă oștile
Țării Române ști, Transilvaniei, Ungariei, și detașamente din Polonia,
Boemia și din Peninsula Balcanic ă. Conducerea cruciadei a revenit
regelui Ungariei Vladislav I (Ulászl o I) (1440-10 noiembrie 1444) din
dinastia polon ă a Jagellonilor. Pentru a înt ări autoritatea regelui, ală turi de

80el, în fruntea o știlor era și un reprezentant al Papei, cardinalul Giuliano
Cesarini. Oastea cruciat ă era format ă, în majoritate, din nobili.
În fața grelei situa ții în care se afla Impe riul otoman, la cererea
deznădăjduită a dregătorilor acestuia, sultanul Murad al II-lea, care
abdicase în august 1444, a revenit în fruntea Imperiului. Cu sprijinul
orașelor italiene, care i-au pus la dispozi ție întreaga lor flot ă ca să -i
înlesneasc ă mișcările de trupe, sultanul Murad al II-lea a reu șit să
înfrângă la Varna (10 noiembrie 1444) oastea cruciat ă. Regele Vladislav I
însuși și-a găsit moartea pe câmpul de lupt ă. Această înfrângere ar ăta că
tactica și în genere concep țiile militare ale conduc ătorilor oastei cruciate
erau învechite și că ei n-au înv ățat nimic din experien ța luptei de la
Nicopole (1396) și din alte lupte.
După moartea regelui Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost ales, în
1446, datorit ă considerabilei sale autorit ăți politice și militare, guvernator
al Ungariei. Alegerea s-a f ăcut cu sprijinul reprezentanț ilor nobilimii mici
și m
ijlocii, care l-au impus, prin aclama ții, fără ca Dieta să mai procedeze
la obișnuitele formalit ății de deliberare.
În perioada 1447-1450, Iancu de Hunedoara a c ăutat să închege
într-un sistem politic mai strâns Țările Române. La aceasta a contribuit și
faptul că în Țara Românească se manifestau semne de cedare în fa ța
presiunii otomane. Vlad Dracul, domnul Țării Române ști, a fost nevoit, în
1447, să cadă la înțelegere cu Imperiul otoman în condi ții care marcau o
creștere a influenț ei turcești în țară. Iancu de Hunedoara a c ăutat să
echilibreze situa ția și în acest scop, pe la sfâr șitul lunii noiembrie 1447, a
întreprins o campanie în Țara Românească . Vlad Dracul a fost prins și
ucis, împreun ă cu un fiu al lui, Mircea, pe când al ți doi fii, Vlad și Radu,
s-au refugiat peste Dun ăre.
La 4 decembrie 1447, Iancu de Hunedoara emitea din Târgovi ște,
numită „cetatea noastră ”, un act în care ad ăuga titlului s ău de „guvernator
al regatului Ungariei” și pe cel de „voievod al p ărților transalpine”
(parcium Transalpinarum wayvoda ), titlu ce semnifica preten ția la un fel
de autoritate suprem ă. În fapt, a însc ăunat în Țara Româneasc ă pe un
pretendent, Dan, care nu s-a putut menț ine ca domn decât foarte pu țin
timp. La 7 august 1448 era domn în Țara Româneasc ă Vladislav II, care
se bucurase ș i el în cursul anului 1447 de azil și sprijin în Transilvania.
Între 18-23 februarie 1448, o oaste transilvă neană a pătruns din
porunca lui Iancu de Hunedoara în Moldova, a înl ăturat pe Roman al II-lea,

81care s-a refugiat în Polonia și l-a înscă unat pe Petru al II-lea, care i-a cedat
lui Iancu de Hunedoara Chilia, unde el a instalat o garnizoan ă.
Evenimentele din anii 1447-1448 au reprezentat doar un succes
parțial al lui Iancu de Hunedoara de integrare a Țărilor Române într-un
sistem unitar de alian țe. În fapt, el a trebuit s ă se mulțumească cu ceea ce
s-ar putea numi în termeni moderni un fel de neutralitate a Țării Române ști
și Moldovei. Vladislav II (1447-1456), domnul Țării Române ști, apare în
această ipostază, de neutralitate, înc ă din august 1448, fiind în rela ții de
bună vecinătate, atât cu turcii, cât și cu Iancu de Hunedoara. El a jucat
mai mulți ani rolul de mediator între Iancu de Hunedoara și turci, ca, de
pildă, în cadrul tratativelor care au dus la armisti țiul încheiat sau
confirmat la 20 noiembrie 1451, pe termen de trei ani, între Mehmed II și
Iancu de Hunedoara. Acest act prevedea pentru Țara Românească o
situație de echilibru între Imperiul otoman și Transilvania, respectiv
Ungaria. Când, în 1452, sub presiunea împrejură rilor, Vladislav II a
înclinat spre rela ții prea apropiate cu turcii, Iancu de Hunedoara a
amenințat cu confiscarea posesiunilor Țării Române ști în Transilvania. În
cele din urm ă, după repetate conflicte și incursiuni ale lui Vladislav II în
sudul Transilvaniei, în vara anului 1456, Iancu de Hunedoara l-a sprijinit
pe Vlad Ț epeș să pătr undă în Ț ara Româneasc ă și să ocupe tronul,
înlăturându-l pe Vladislav II.
În Moldova, intervenț iile lui Iancu de Hunedoara s-au f ăcut în
contextul rela țiilor îndătinate între Moldova și Polonia. În august 1448, el
a reușit să obțină asentimentul polon pentru domnia lui Petru II, dar
numai cu condi ția depunerii de c ătre acesta ș i a unui act omagial fa ță de
regele Poloniei. Mai strânse au devenit rela țiile lui Iancu de Hunedoara cu
Moldova în vremea lui Bogdan II. Cu acesta a încheiat la 11 februarie și 5
iulie 1450 dou ă tratate de alian ță cu conținut asem ănător; în temeiul lor,
domnul Moldovei se angaja s ă nu încerce redobândirea cet ății Chilia și
oferea lui Iancu de Hunedoara dreptul de azil în Moldova, în cazul în care ar fi alungat de du șmani din țara sa. Bogdan II definea sensul tratativelor
spunând c ă „țara domniei mele și țara domniei tale s ă fie ca una singur ă”;
ceea ce însemna, printre altele, în plan economic, egalitate vamală . Un
tratat de alian ță, în termeni, de asemenea foarte explici ți. a încheiat Iancu
de Hunedoara ș i cu Alex ănd
rel-Vod ă, modificat de acesta printr-un act
dat din Suceava la 16 februarie 1453.

82În toamna anului 1448, folo sind mijloace militare din toate
provinciile române ști, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa mare
campanie ofensiv ă împotriva Imperiului otoman. El a c ăutat să lovească
în direcția Macedoniei, cu inten ția de a se uni cu for țele albaneze
răsculate sub conducerea lui Gh . Castriota (Skanderberg) și a se consolida
într-o prim ă etapă, în zona Salonicului, de unde ar fi urmat s ă continue
expediția spre Ră sărit cu scopul despresur ării Constantinopolului. Și
această campanie a avut un deznod ământ nefericit, cu toate c ă Iancu de
Hunedoara a adus oastei și tacticii sale de lupt ă importante îmbună tățiri,
constând în infanteria transportat ă cu căruțe, după model husit, ș i în
sporirea artileriei.
Desfășurarea campaniei a fost stânjenit ă de opoziția despotului sârb
George Brancovici, care nu vroia s ă-și deterioreze rela țiile cu turcii,
stabilite prin pacea din 1448, ca și de slaba organizare a cercet ării
mișcărilor oastei otomane.
La primirea ve știlor despre înaintarea lui Iancu de Hunedoara,
sultanul s-a retras din Albania spre Sofia; a început apoi s ă-l urmărească
du
pă trecerea acestuia prin Niș , l-a angajat într-o b ătălie pe Câmpia
Mierlei (Cosovo) (17-19 octombrie 1448) și l-a înfrânt, datorit ă
superiorității numerice de care dispunea. Este a șa-numita „a doua b ătălie
de la Cosovo”, care, ca și prima, din 1389, a fost câ știgată de turci.
Cu lupta de la Cosovo s-a încheiat faza ofensiv ă a luptei
antiotomane de sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Autoritatea lui a
fost într-o oarecare m ăsură slăbită de aceast ă înfrângere și contestat ă de
grupă rile aristocratice, care nu se împ ăcau cu politica dus ă „cu mână de
fier” de către Iancu de Hunedoara. Înfrângerea a fost pus ă în legătură și
cu o oarecare lips ă de fermitate a lui, în perioa da în care era guvernator al
Ungariei, în înf ăptuirea unor reforme în favoarea populaț iei de rând, la
care se gândise ini țial. La începutul carierei sale, Iancu de Hunedoara a
obținut victorii însemnate împotriva turcilor, apelând st ăruitor la for țele
populare. El a recrutat o ști din mediul țărănimii, a izbutit chiar s ă impună
înr
olarea țăranilor dependenț i în oaste, în ciuda împotrivirii marilor
stăpâni de domenii din regatul Ungariei, a început s ă șovăie în tendin ța sa
inițială de a consolida prin reforme durabile leg ătura cu for țele populare.
Din 1452, Iancu de Hunedoara a renun țat la demnitatea de
guvernator al Ungariei, r ămânând îns ă căpitan general al regatului și
comite de Bistri ța.

83După ce, la 20 noiembrie 1451, a încheiat la Adrianopol un
armistiț iu pe 3 ani cu sultanul Mehmed II, Iancu de Hunedoara a c ăzut la
tranzacții în 1452 cu reprezentan ți ai curiei papale. În toamna aceluia și an,
1452, el a purtat tratative și cu bizantinii, oferindu-le o ști pentru ap ărarea
Constantinopolului și cerându-le, în schimb, ca baz ă de operațiuni, portul
Mesembria de la Marea Neagr ă. Se pare c ă s-a ajuns la un acord în
această privință, dar acordul nu a putut fi pus în aplicare deoarece în
aprilie 1453 turcii au început asediul hot ărâtor al capitalei bizantine, pe
care au cucerit-o la 29 mai 1453. În vara anului 1454, în urma înc ălcării
de către sultanul Mehmed II a armisti țiului pe 3 ani, Iancu de Hunedoara
a mai purtat o campanie victorioas ă în Serbia, învingând o oaste otoman ă
lângă Kruševac.
În 1456, sultanul Mehmed II a început preg ătirile pentru o mare
expediție împotriva Ungariei. Cheia strategic ă a deschiderii drumului
oastei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad, una din cet ățile cele
mai însemnate și care slujea ca principal reazem al luptei împotriva
turcilor la Dun ărea de mijloc.
Pentru preîntâmpinarea marelui atac otoman, Iancu de Hunedoara a
fost însă rcinat cu organizarea apă rării; în acela și timp s-a desfăș urat, mai
ales de către călugărul franciscan Ioan de Capistrano, o nou ă acțiune de
pr
opagandă pentru o „cruciad ă” antiotoman ă. Apelul a fost ascultat,
îndeosebi, de oamenii din popor, care s-au înrolat în mare num ăr – câteva
zeci de mii – provenind mai al es din zona Europei centrale.
Sultanul a asediat Belgradul la în ceputul lunii iulie 1456. El a c ăutat
să-l supună blocadei și de pe Dun ăre cu ajutorul unei flote fluviale.
Așezarea cet ății la confluen ța Dunării cu Sava a îng ăduit totuși trimiterea
de ajutoare din partea cre știnilor garnizoanei asediate. La 14 iulie 1456,
pe Dunăre, s-a dat o lupt ă între flota turceasc ă și cea creștină. Turcii au
fost învin și, flota s-a retras și garnizoana a putut primi pe calea apei
întăriri substan țiale. Oastea de uscat condus ă de Iancu de Hunedoara și
aceea de „cruciat ă” a lui Capistrano au ocupat poziț ii favorabile pentru
manevră, între Belgrad și Zemun (azi Belgradul Nou).
La 21-22 iulie 1456, sultanul a încercat s ă forțeze victoria printr-un
asalt general, care a fost respin s. Contraatacul impetuos dezl ănțuit de
Iancu de Hunedoara a f ăcut ca el s ă pătrundă în tabăra otoman ă, pu nând
pe fugă întreaga oaste a sultanului. Turc ii au suferit mari pierderi; în
mâinile înving ătorilor a căzut o pradă uriașă.

84Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa
centrală de primejdia cotropirii otomane. Ea a fost dobândit ă cu sprijinul
larg al lupt ătorilor voluntari, proveni ți din rândul maselor populare, al
căror avânt s-a împletit cu talentul de mare conduc ător militar al lui Iancu
de Hunedoara.
Apărarea Belgradului a însemnat cel mai str ălucit moment din
activitatea lui Iancu de Hunedoara. Ea a avut un r ăsunet imens în Europa,
redresând pretutindeni moralul zguduit de c ăderea Constantinopolului.
Numele lui Iancu de Hunedoara era amintit cu nesfâr șite elogii,
considerat fiind drept unul din cei mai de seam ă oameni din câ ți trăiseră
până atunci. Cariera sa a fost curmat ă, însă, pe neașteptate. În tab ăra de la
Zemun a izbucnit ciuma, iar Iancu de Hunedoara, îmboln ăvindu-se, a
murit la 11 august 1456. El a fost înmormântat în catedrala catolic ă de la
Alba Iulia, al ături de fratele mai tân ăr, Ioan, mort în luptele cu turcii în
1441, și de fiul s ău mai mare Ladislau, care, în 1457, a c ăzut victim ă
complotului unor familii aristocratice rivale urma șilor lui Iancu de
Hunedoara. Al doilea fiu, Matia, n ăscut la Cluj în februarie 1443, va
deveni în 1458 rege al Ungariei, unul din marii ei regi, cel care va încerca
să creeze un imperiu central-european.
Cuvintele „s-a stins lumina lumii” înscrise pe piatra de mormânt a
lui Iancu de Hunedoara sunt definitorii pentru felul în care marele erou a
rămas în con știința posterității.
Iancu de Hunedoara a fost una din cele mai de seam ă personalit ăți
ridicate pe scena istoriei universale din mijlocul poporului român. El a
întrunit calit ăți excepți onale de conduc ător militar și politic, puse în slujba
cauzei ap ărării neatârnă rii popoarelor din centrul și sud-estul conti-
nentului, amenin țate de cotropirea otomană . Promotor al unei politici de
dimensiuni europene, marcat ă, printre altele, și de întinsele sale rela ții di-
plomatice, Iancu de Hunedoara a fost legat, în primul rând, de Transilvania.
Din Transilvania și din leg ăturile ei cu Moldova și Țara
Românească , Iancu de Hunedoara a f ăcut baza principal ă a luptei de
apărare, pe care a condus-o și care se înscrie în șirul luptelor pentru
independen ță purtate de marii voievozi români din secolul al XV-lea,
Mircea cel B ătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare.

852. Vlad Țepeș și rolul lui în fixarea raporturilor dintre Țara
Româneasc ă și Imperiul otoman . Urcarea pe tron a lui Vlad Ț epeș, ca
și domnia lui, a avut loc într-un moment în care, cu toat ă înfrângerea
suferită de turci la Belgrad, amenin țarea lor continua s ă se manifeste.
Frământările interne din Peloponez și Serbia au îng ăduit turcilor s ă reia
cuceririle în Peninsula Balcanic ă. În 1459, în urma expedi ției conduse
de sultan, Serbia a fost transformat ă în pașalâc, iar clasa st ăpânitoare
locală înlocuită cu timario ți. La începutul anului 1463, Bosnia a intrat
sub stăpânire otoman ă. Cuceririle turce ști în Peninsula Balcanic ă făceau
dovada incapacit ății militare a conduc ătorilor politici din zon ă de a
rezista turcilor în condiț iile permanentelor tulbur ări pe care ei le
pricinuiau.
În primăvara anului 1456, ca urmare a ultimatumului trimis de
sultanul Mehmed II la 5 octombrie 1455, domnul Moldovei, Petru Aron,
a convocat la Vaslui o mare adunare a boierimii, care a hot ărât închinarea
țării turcilor, r ăscumpărarea păcii în schimbul sumei de 2.000 galbeni
u
ngureș ti, cerută de sultan drept haraci.
Situația pentru Țara Româneasc ă devenea grav ă și Vlad Țepeș,
ca domn (1456-1462; 1476), era con știent de ea. Pilda lui Mircea cel
Bătrân sau Dan al II-lea îl înt ărea în convingerea că rezistența era
posibilă. Salvgardarea fiin ței statale o necesita și, în numele ei,
Vlad Țepeș a acționat cu energie. A fost reorganizată oastea, s-au luat
măsuri de limitare a privilegiilor marilor st ăpâni de pă mânt ce sl ăbeau
din interior țara, au fost pedepsite aspru nesupunerea și trădarea, s-a
introdus ordine în cârmuirea ță rii, a fost imprimat un spirit de cinste în
rândul locuitorilor ei, care avea s ă rămână ca model în con știința
posterităț ii. Un contemporan al lui Vlad Țepeș, cronicarul bizantin
Laonic Chalcocondil, ar ăta că domnul român „a pref ăcut cu totul
organizația Daciei” ( Țării Române ști).
Programul politic intern a fost întregit de Vlad Țep eș cu o larg ă
viziune de politică externă, menită să slujească eforturile de emancipare a
țării, de redobândire a pierderilor teritoriale suferite, de consolidare a
frontierelor. Interese economice – de sprijinire a negustorimii locale,
concurată de negustorii sa și, rațiuni politice – de a pedepsi pe cei care
adăposteau pretenden ți la tronul Țării Române ști, nevoi strategice – de a

86reda Țării Române ști vechile ei st ăpâniri, Amla șul și Făgărașul, cu rosturi
importante în ap ărarea frontierei de nord, l-au condus pe Vlad Țepeș, în
câteva rânduri, în anii 1457-1460, în Transilvania, impunând ideea
necesităț ii schimb ării viziunii existente aici în privin ța raporturilor cu
realitățile social-politice de la sud de Carpa ți.
O atenție specială – în vederea asigur ării frontierei septentrionale,
ca și a pregătirilor pentru înt ărirea hotarului din sud și a confruntă rii cu
Imperiul otoman – a acordat-o Vlad Țepeș alianței încheiate în 1461 cu
regele Ungariei, Matia Corvin. Speran țele scontate aveau s ă lase, însă, loc
– în momente grele – dezam ăgirilor.
Hotă rât să pună capăt imixtiunilor otomane în treburile interne –
când totul p ărea pregătit pentru a nu mai admite preten țiile în creștere ale
Porții –, Vlad Țepeș a rupt leg ăturile cu Imperiul otoman; el a refuzat, în
1459, să mai achite obliga ții le impuse țării.
Domnul român era con știent de ceea ce avea s ă urmeze și, ca să
apere hotarele ță rii, a pătruns vijelios în iarna anului 1461-1462 la sud de
Dunăre – așa cum va face mai târziu și Mihai Viteazul –, distrugând de-a
lungul frontierei punctele fortificate și tot ce ar fi putut servi turcilor în
campania împotriva Țării Române ști. De la Rahova pân ă la Chilia, malul
drept al Dun ării a cunoscut crunta r ăzbunare a domnului român; au c ăzut
zeci de mii de vie ți – 23.884 dup ă propria m ărturisire a lui Vlad Țepeș,
făcută în scrisoarea trimis ă la 11 ianuarie 1462 regelui Matia Corvin –
„fără – scria el – de cei ce au ars prin case sau ale c ăror capete n-au fost
înfățișate dregătorilor noștri.” Cei sc ăpați cu fuga au dus cu ei în interiorul
Imperiului otoman groaza c ă asemenea m ăceluri s-ar putea repeta.
Vlad Țepeș a știut dejuca planul funest, ce urma s ă fie aplicat de
Hamza, begul de Nicopole și grecul Catavolinos, de a-l atrage într-o
cursă; a înfrânt oastea turceasc ă venită c u scopul de a-l prinde, a operat
numeroase trageri în țeapă și a poruncit ca aceea și moarte s ă se aplice –
pregătindu-se, îns ă, țepi mai mari pentru comandan ții turci, îns ărcinați de
sultan cu prinderea lui. Aceste țepi, ridicate în apropiere de Târgoviș te,
aveau să fie vă zute mai târziu și să-l impresioneze pe sultanul Mehmed II
„Cuceritorul” Constantinopolului.
Faptele lui Vlad Ț epeș au îngrijorat Poarta otoman ă și au decis-o s ă
întreprindă măsuri urgente. Pentru sultan era limpede c ă dacă s-ar
produce o schimbare în raporturile Imperiului otoman cu Țara
Românească supușii creștini din Peninsula Balcanic ă s-ar putea ridica ș i

87ei. Valul r ăzvrătirilor trebuia potolit și pentru aceasta o oaste uria șă – ca
mărime a doua dup ă cea care a cucerit Constantinopolul – avea s ă se
îndrepte, la 26 aprilie 1462, spre Dun ăre. În fruntea ei se aflau
comandan ți experimenta ți și însuși sultanul ținea să participe la expedi ția
de pedepsire a lui Vlad Țepeș și de transformare a Țării Române ști în
pașalâc.
O parte a o știrii, transportat ă pe mare, a ajuns la gurile Dun ării, a
înaintat pe fluviu și a cucerit, la începutul lunii mai Br ăila, oraș în care –
scria L. Chalcocondil – se f ăcea comer ț „mai mare decât în toate ora șele
țării.” Obiectivul ei era s ă cucereasc ă cetatea Chilia, unul din punctele de
seamă ale rezisten ței române ști. Conducerea grosului armatei, ce se
deplasa pe uscat, o aveau sultanul însu și și marele vizir Mahmud Pa șa.
Dispropor ția de forțe l-a făcut pe domnul Ță rii Române ști ca,
urmând exemplul ilu ștri lor săi predecesori în scaun, s ă foloseasc ă la
maximum terenul, s ă pustiască totul în fa ța agresorului, ca s ă-l oblige
să-și disperseze oastea în c ăutarea hranei și să poată astfel să lovească
prin surprindere, cu sor ți de izbând ă, cetele turce ști răzlețe. Constantin
Mihailovici din Ostrovi ța, participant, ca ienicer, în oastea condus ă de
sultanul Mahomed al II-lea, la expedi ția împotriva lui Vlad Țepeș,
informeaz ă că domnul Ță rii Române ști a încercat, mai întâi, s ă împiedice,
la Turnu M ăgurele, trecerea Dun ării de către turci. El a provocat mari
pierderi oastei otomane, dar a fost silit în cele din urm ă, date fiind
superioritatea numeric ă a dușmanului și înzestrarea lui cu o puternic ă
artilerie, s ă se retragă în interiorul ță rii, îndreptându-se spre Târgovi ște. În
urmărirea lui, m ărșăluin d printr-un ținut ce nu oferea putin ța de
aprovizionare, h ărțuită tot timpul, atacat ă când ici, când colo, oastea
otomană a început s ă fie cuprinsă de spaim ă, „deși voievodul român –
consemna Constantin Mihailovici din Ostrovi ța – avea o oaste mic ă și
peste tot eram cu mare grijă și ne îngropam în fiecare noapte în șanțuri,
totuși nu puteam fi siguri.”
În condițiile unei demoraliz ări ce tindea s ă se generalizeze în oastea
turcească , în timp ce sultanul înainta spre Târgovi ște, Vlad Țepeș a orga-
nizat, la 16 iunie 1462, un atac de noapte, r ămas celebru. Folosindu-se de
condițiile favorabile ale întunericului și pe baza unui plan bine chibzuit,
domnul român a p ătruns în tabă ra otomană , a nimicit parte din oaste și a
produs o asemenea panic ă încât turcii se ucideau între ei. Câ țiva ani mai
târziu, Ștefan cel Mare avea s ă aplice ș i el aceeași tactică împotriva oastei

88maghiare, condus ă de regele Matia Corvin și ajunsă la Baia cu inten ția de
a-l scoate din domnie.
Nu este exclus ca Ștefan cel Mare, în aplicarea planului s ău de
luptă, să fi luat ca model „atacul de noapte” al lui Vlad Țepeș, după cum
se poate ca izvorul comun de art ă militară – înțelepciunea mo ștenită de la
înaintași – din care cei doi voievozi au deprins me șteșugul armelor, s ă-i
fi condus la o tactic ă de luptă similară. Efectul ei a fost extraordinar:
lovite, acolo unde nu- și luaseră măsuri de precau ție, intrate în derut ă,
oștile inamice n-au mai putut s ă se concentreze pentru a lovi dispozitivele
de luptă mobile ale domnilor români, care atacau cu rapiditate și
împiedecau for țele răzlețe să se reorganizeze. Înfrângerile militare suferite
i-au obligat pe regele Matia Corvin, ca și pe sultanul Mehmed II s ă
renunțe la planul cu care intraseră în Ță rile Române – de cucerire a lor –
și să caute solu ții politice, care s ă slăbească stăr ile conflictuale cu
românii.
Despre tăria morală cu care osta șii lui Vlad Țepeș înfruntau pe
dușman sunt semnificative informa țiile transmise de Laonic Chlcocondil.
Reproducând un dialog între vizirul Mehmed și un ostaș al lui Vlad
Țepeș, căzut prizonier la turci, care, chiar sub amenin țarea pedepsirii lui
cu moartea, refuza s ă dea informa ții despre dispozitivul de lupt ă al lui
Țepeș, istoricul bizantin atribuie vizirului cuvinte de înalt ă apreciere
despre oastea lui Țepeș. El ar fi declarat c ă dacă Țepeș „ar avea o oaste
însemnată, s-ar putea s ă ajungă la o mare putere.”
După atacul de noapte, Vlad Țepeș s-a retras la nord de Târgovi ște
pentru a gr ăbi joncțiunea cu mult a șteptata oaste aliat ă, condusă de Matia
Corvin, care întârzia s ă se apropie de teatrul opera țiunilor de lupt ă. Pe
urmele lui, în apropiere de capitala țării, sultanului i s-a înf ățișat un tablou
înfricoșător: o mare p ădure de țepi în care z ăceau înfip ți mulțime de turci.
Cuprins de uimire și de groaz ă, totodată, sultanul ar fi declarat c ă „nu
poate să ia țara unui b ărbat care face lucruri a șa de mari și, mai presus de
fire, știe să se folosească așa de domnia ș i de supușii lui… Că acest bărbat,
care face astfel de ispră vi, ar fi vrednic de mai mult.”
Aprecierile sultanului pentru calit ățile domnului român de a se face
temut și ascultat – ceea ce constituia, de fapt, concep ția de guvernare a
stăpânirii otomane – ascundeau sentimentul de nelini ște, de temere, de
care el era cuprins față de demoralizarea oastei otomane. „ Și ceilalți turci,

89văzând mulțimea de oameni tra și în țeapă – scria L. Chalcocondil – s-au
înspăimântat foarte.”
Impresionat de for ța pe care i-o opunea Țepeș, de tăria morală a
supușilor lui, constatând c ă oastea otoman ă, sleită de putere, era
incapabilă să mai lupte ș i așteptându-se la ac țiuni din partea regelui
Ungariei, Mehmed II a trebuit s ă se retragă; la 11 iulie 1462, el se afla la
Adrianopol. Oastea sa a fost urm ărită îndeaproape pe teritoriul Ță rii
Românești de cea a lui Țepeș cu care în câteva rânduri a trebuit s ă
angajeze lupta.
Cu excep ția cronicilor turce ști interesate în a ascunde insuccesul
sultanului, a c ărui aură de „Cuceritorul” nu trebuia diminuat ă, toate
celelalte izvoare subliniaz ă retragerea gr ăbită și în dezordine din Țara
Românească a oștilor otomane. Cronici vene țiene, maghiare și sârbești
cuprind informa ții edif icatoare în privin ța victoriei repurtate împotriva
turcilor de oastea româneasc ă, condusă de Vlad Ț epeș. Acestor informa ții
li se adaug ă, întărindu-le gradul de veridicitate, relat ările agenților
diplomatici vene țieni, răspândiți în diferite centre ale Europei centrale și
de sud-est. Balbi, ambasadorul vene țian din Constantinopol, ca unul ce
consemna știrile oficiale sosite în capitala Imperiului de pe câmpul de
luptă, informa, prin raportul s ău din 26 iulie 1462, pe doge de înfrângerea
suferită de sultan în Ț ara Româneasc ă. În două scrisori, din 3 și 12 august
1462, ale lui Alois Gabriel, rector vene țian din Candia (Creta) c ătre
Antonio Loredano, c ăpitan de Modena, se confirmau biruin ța lui Țepeș
asupra lui Mehmed II și retragerea precipitat ă a acestuia din Țara
Românească . Scrisoarea din 12 august 1462 cuprinde și un detaliu
interesant, de natur ă psihologic ă, că, la întoarcerea lor, „turcii au f ăcut
oarecari ar ătări de veselie, voind a face s ă creadă pe supuși că s ultanul se
întorcea biruitor.” Guvernatorul din Caffa informa și el pe regele polon de
războiul fericit purtat de Vlad Țepeș contra turcilor.
Impresiona ți de înfățișarea jalnic ă a resturilor oastei otomane ce se
retrăgea din Țara Românească , unii martori oculari ne-au l ăsat importante
știri în legătură cu preocup ările autorit ăților turcești de a ascunde sau a
diminua propor țiile reale ale e șecului campaniei din Țara Româneasc ă.
Un sclav albanez, fugit din Adrianopol, informeaz ă că pentru a lini ști
populația, tulburat ă la vestea marilor pierderi umane suferite, „turcii au
pus la cale unele manifest ări de veselie, pentru a face pe supu și să creadă
că stăpânul lor s-a întors victorios.”

90Informațiile sclavului albanez despre starea oastei turce ști de uscat
sunt întregite de m ărturiile unui alt martor ocular în privin ța flotei
otomane. Este vorba de comandantul unei cor ăbii române ști, probabil din
Moldova, care la 27 iulie 1462 reuș ea să scape din Constantinopol, unde
aflase de „marea înfrângere a sultanului” la nordul Dun ării și avusese
prilejul să vadă felul trist în care ar ăta flota otoman ă, care se întorcea din
confruntarea cu forț ele de rezistență românești. Obiectivul urm ărit de
sultan, cucerirea Chiliei, centru economic și strategic extrem de important
pentru stăpânirea Dună rii, n-a putut fi atins, ci a r ămas ca o țintă
obsedantă pentru politica dună reană ulterioar ă a Imperiului otoman.
Constantin Mihailovici din Ostrovi ța, „ienicerul sârb”, meditând asupra
politicii otomane, atribuia sulta nului Mehmed II cuvinte de adânc ă
perspicacitate politic ă. În cadrul unui dialog, car e s-ar fi purtat între el și
înalți demnitari otomani, impresiona ți de victoriile românilor asupra
ostașilor otomani, sultanul „El’Fatîh” („ Cuceritorul”) ar fi spus: „Atâta
vreme cât Chilia și Cetatea Alb ă le țin și le stăpânesc românii, iar ungurii
Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruin ță.”
Înf
rântă în confruntarea deschis ă cu domnul Ță rii Române ști,
Poarta otomană a fost nevoit ă să renunțe la planul de transformare a țării
în pașalâc, nu îns ă și la ideea înlă turării lui Țepeș. Împotriva lui avea s ă
fie susț inut fratele s ău, Radu cel Frumos, ș i, totodat ă, folosite
nemulț umirile celor ce sufereau de pe urma exceselor sale, care dep ășeau
adesea rațiunea de stat, fiind tipi ce pentru tiranii sângero și pe care i-a
cunoscut istoria.
Defecțiunilor interne, ce m ăcinau realiz ările lui Vlad Țepeș, li s-a
adăugat înrăutățirea relațiilor cu Matia Corvin, câș tigat de negustorii
brașoveni împotriva voievodului român. În ura lor fa ță de Ț epeș, care
lovise în preten țiile lor de a- și impune candida ți la tronul Țării Române ști,
ca și în velei
tățile de a domina pia ța de la sud de Carpa ți, brașovenii au
lansat la adresa domnitorului român tot felul de acuza ții care accentuau
imaginea acestuia de tiran, i-au exagerat ie șirile violente și scopul
măsurilor întreprinse, insp irând despre el o întreagă literatură de groază
cu largă difuzare în Europa. Scrisori de tră dare, prin care Țepeș s-ar fi
înțeles cu turcii, au fost plă smuite și trimise regelui Matia Corvin, care
întârzia să acorde domnului român ajutorul datorat și atât de necesar
desăvârșirii acțiunilor sale împotriva turcilor, ac țiuni care se bucurau de

91larg ecou interna țional, înl ăturând spaime și întă rind convingeri în
privința barării expansiunii otomane în Europa.
Istoria avea să se repete peste aproape un secol și jumătate, când din
nou intriga ș i temerea aveau s ă-și dea mâna pentru a scoate de pe scena
vieții politice un alt dârz lupt ător român împotriva preten țiilor Imperiului
otoman de anulare a statutului de autonomie statal ă a Ță rilor Române, pe
cel care a înf ăptuit prima unire a românilor, Mihai Viteazul.
Învingător în luptele cu turcii, supus, îns ă, ca într-un cle ște
continuei lor presiuni, ca și constrângerii regatului maghiar – în timp ce
baza intern ă a rezisten ței sale slăbea –, Vlad Ț epeș a fost prins (noiembrie
1462) și întemnițat mulț i ani la Buda și Vișegrad de regele Ungariei spre
care domnul român se îndrepta cu încr edere. În 1476, cu ajutorul lui
Matia Corvin, va reocupa, dar pentru scurt ă vreme, tronul.
Împotrivirea manifestată , ca ș i biruințele repurtate de Vlad Țepeș
contra turcilor s-au dove dit a nu fi zadarnice. Impe riul otoman a fost silit
să renunțe la planul cu care sultanul venise în Țara Româneasc ă, d e
desființare a statului român. Rezisten ța întâlnită a obligat Poarta otoman ă
să respecte țara, care putea s ă ridice oricând un nou Ț epeș. O nouă
reglementare a raporturilor turco-române a avut loc. La aceast ă
reglementare se refereau boierii în 1601, la câteva luni dup ă căderea lui
Mihai Viteazul, când d eclarau sultanului c ă pe viitor „ei vor continua s ă
procedeze în a șa fel cum «au f ăcut› de cam 140 de ani, de când ei
recunosc superioritatea otoman ă.” Reglementarea din 1462 era avut ă în
vedere de capitula ția dintre Vlad al V-lea (de fapt, Radu cel Frumos) și
sultanul Mahomed al II-lea. Cu momente de sporire a obliga țiilor (de care
face mențiune tradiția că ar fi avut loc în vremea lui Basarab Laiotă , Vlad
Călugărul și Neagoe Basarab), reglementarea din 1462 a r ămas valabil ă
până în preajma anului 1540, când, dup ă căderea Brăilei sub stă pânire
turcească , Țara Românească a intrat în ceea ce istoriografic se nume ște,
îndeobște, regimul domina ți ei otomane.
Reglementarea din 1462, în afar ă de creșterea la 10.000 de duca ți a
haraciului, consim țită de Vlad Țepeș la urcarea pe tron, respecta
prevederile asupra c ărora Țara Românească și Imperiul otoman c ăzuseră
de acord înc ă în vremea lui Mircea cel B ătrân.
Poarta otoman ă se angaja s ă apere Țara Româneasc ă contra oric ărui
dușman; ea nu se amesteca sub nici o form ă în administra ția țării;
domnitorii erau ale și de țară și recunoscu ți de Poart ă; ei aveau dreptul de

92a declara r ăzboi și încheia pace; negustorii otomani veni ți pentru afaceri
în Țara Românească trebuiau să încunoș tiințeze autorităț ile locale cât
timp urmau s ă stea în localit ățile respective; nici un român nu putea fi dus
în Imperiul otoman și nici o moschee nu putea fi construit ă pe teritoriul
Țării Române ști. Reglementarea din 1462 evidenț iază faptul că reacția
Țării Române ști sub conducerea lui Vlad Ț epeș a determinat Poarta
otomană să-și limiteze pretenț iile și să respecte suveranitatea statal ă
românească . Încercările ulterioare ale Imperiului otoman de a modifica
statutul politic de autonomie, recunoscut Țării Române ști, și de a-i cre ște
obligațiile aveau s ă genereze un întreg șir de lupte care au silit Poarta
otomană să renunțe la planurile ei.
Confruntarea militar ă româno-otoman ă în vremea lui Vlad Țepeș a
arătat încă o d
ată lumii europene t ăria unei țări mici, în stare, prin
capacitatea de a- și folosi resursele umane și materiale, s ă înfrunte cea mai
mare putere militară a timpului. Aceast ă putere – Imperiul otoman – avea
în fruntea ei o celebritate a timpului, pe sultanul Mehmed II, numele
căruia era aureolat de încorporarea în Imperiu a Constantinopolului, una
din cele dou ă capitale ale lumii cre știne, loc de întâlnire și de sintez ă a
unor civiliza ții create de trei continente.
Deosebit de important în succesul militar și politic românesc a fost
rolul conduc ătorului țării, al lui Vlad Țepeș, înzestrat cu un puternic
sentiment al demnit ății, preocupat de mai buna organizare a țării și
dezvoltarea ei economic ă, și care, ca strateg, prin felul de a folosi
mijloacele militare, a îmbogăț it tezaurul de art ă militară. Desfăș urarea
evenimentelor, vigoarea Im periului otoman, în plin ă expansiune și lipsa
de fermitate manifestat ă de statele cre știne i-au înt ărit lui Țepeș
convingerea asupra necesit ății creării instrumentului care s ă garanteze
libertatea țării. De aici a rezultat preocuparea lui asidu ă pentru orga-
nizarea
și înzestrarea cu armamentul necesar a oastei c ăreia observatorii
străini contemporani i-au subliniat, în relat ările lor, caracterul popular.
Luptele lui Vlad Țepeș cu turcii au f ăcut dovada eficacit ății
măsurilor întreprinse de el în întă rirea forței moral-politice a țării, forță
care – dup ă cum s-a ar ătat – a stârnit chiar și admirația dușmanului.
Stăpân pe cuceririle vremii în privin ța artei de a duce ră zboiul, Vlad
Țepeș a îmbinat iscusin ța în a deruta sau a atrage în curs ă pe duș man cu
vitejia și temeritatea când lupta între o ști se angaja. Rapiditatea cu care a
condus expedi ția în dreapta Dun ării, prinderea lui Hamza pa șa și mai ales

93măiestria arătată în timpul faimosului atac de noapte l-au situat pe Vlad
Țepeș printre celebrii comandanț i de oști din vremea sa. În secolul
al XVIII-lea, un specialist în istorie militar ă, M. de Folard, scria: „În
atacurile nocturne, f ără ca să recurgem la exemplele antice, avem unul,
extrem de memorabil. Vlad, unul din cei mai mari că pitani ai secolului
său și comparabil cu Sertorius, a întreprins o ac țiune care ar împodobi
perfect un roman. Vlad adaug ă forț elor sale reputa ția de excelent
conducă tor de oaste. Profitând de condi țiile favorabile ale întunericului și
de dezinvoltura inamicului s ău, voievodul s-a aruncat cu toate o știle sale
asupra taberei turce ști în timpul întunericului nop ții.”
În ciuda unora din calit ățile sale de conduc ător de stat, a voin ței
ferme de a- și vedea prosper ă și respectat ă țara, Vlad Țepeș n-a fost un
voievod iubit. Și aceasta pentru faptul c ă în stârpirea relelor, ce puteau
molipsi și compromite for ța vitală a poporului, excesele lui nu au lipsit.
Ele s-au manifestat adesea cu o duritate care a l ăsat urme adânci și care
avea să -i slă bească dom nului sprijinul intern, singurul în m ăsură să-i dea
forță reală. Mai ușor de observat decât înț elegerea mobilului m ăsurilor
întreprinse de domn ș i a efectului acestora pentru soarta țării, asprimea
manifestat ă de domn avea s ă dea naștere la o întreag ă literatură, la o
mulțime de specula ții literaro-fantastice. Ele au p ăstrat de la domnul
român doar numele de la tat ăl său, Dracula (Dr ăculea), nume c ăruia i-au
dat sensul de Diavol și i-au asociat cele mai incredibile pove ști. Romanul
scriitorului irlandez Bram Stocker, Dracula , publicat în 1897, care a
cunoscut și cunoaște o largă răspândire și despre care Oscar Wilde spunea
că este, poate, cel mai frumos roman din toate timpurile, a f ăcut din Vlad
Țepeș un mit, un prototip de tiran crud și sângeros. Romanul lui Bram
Stocker avea s ă fie folosit direct sau prin intermediul unor prelucr ări ca
sursă de inspira ție pentru nenum ărate serii de filme și benzi desenate, la
modă azi în multe țări ale lumii. În ele fic țiunea își spune cuvântul;
personajul principal Dracula este un vampir, el nu are nimic din
trăsăturile domnului român din secolul al XV-lea sau, în m ăsura în care se
regăsesc, sunt exacerbate p ărțile lui negative.
Lui Dracula fic țiune, creat ă din interese str ăine științei, istoriografia
are obliga ția de a-i opune pe Vlad Țepeș cel real, a șa cum rezult ă figura
lui din examinarea critic ă a informa ției documentare.
În această privință, cu toate c ă baza documentar ă s-a lărgit mult în
ultimele decenii, consider ăm că își păstrează valabilitatea caracterizarea

94făcută lui Vlad Țepeș încă la sfârșitul secolului al XIX- lea de un clasic al
istoriografiei române ști, care a fost A.D. Xenopol: „Cu toat ă aureola de
sânge, ce o înconjoar ă – scria marele istoric ie șean, filosof al istoriei –
figura lui Vlad Țepeș este una din cele mai interesante ale întregii noastre
istorii. Crud pân ă în măruntaie, stră in de mil ă și de îndurare, el puse
cumplita lui fire în slujba țării sale și, după ce curăți de relele l ăuntrice,
tăind și acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept contra înjosirii în care
căzuse. Aici se ar ătară celelalte însu șiri ale sale, curajul temerar și dis-
prețul morții, care-l puser ă în stare s ă înfrângă pe unul din cei mai mari
cuceritori ai lumii. Nu poate fi rostit ă asupra lui o laud ă mai mare decât
aceea pe care Chalcocondil o pune în gura lui Mahomed al II-lea; «Nu este
cu putință a se răpi țara de la un b ărbat care fă cu lucruri atât de mari, mai
ales când el știe așa de bine s ă întrebuințeze și puterea ș i pe supuș ii lui›”.

3. Ștefan cel Mare și Sf
ânt – „bun ap ărător al țării sale”
și al Europei cre știne. După căderea lui Iancu de Hunedoara și a lui
Vlad Țepeș, scena istoriei române ști a fost dominat ă de personalitatea
lui Ștefan cel Mare.
Problema cardinal ă pe care istoria celei de a doua jum ătăți a
secolului al XV-lea a pus-o în fa ța Țărilor Române a fost de a naviga în
așa fel încât s ă evite Scyla otoman ă, fără a naufragia în apele Charybdei
creștine.
Ștefan cel Mare a reu șit, cu tot p ăienjenișul intereselor
contradictorii ungaro-polone, s ă-și cucereasc ă tronul f ără sprijinul
vreuneia dintre aceste puteri și împotriva voin ței amândorura. Cap ătă
valoare de simbol și faptul c ă Ștefan cel Mare ș i-a pregătit forțele
necesare pentru izgonirea lui Petru Aron pe teritoriul Țării Române ști –
unde a primit sprijin din partea lui Vlad Țepeș – și nu în hota rele puterilor
străine, care își arogau drepturi de a st ăpâni asupra Moldovei.
Pentru a supravie țui, fiecare țară românească avea nevoie de
sprijinul celorlalte țări surori, ele formând în fapt un tot etnic, distinct în
masa entităț ilor politice înconjur ătoare.
Într-o vreme când rege le Matia Corvin n ăzuia să realizeze un
imperiu al Europei Centrale, Ștefan cel Mare a încercat s ă creeze și el,
continuând politica lui Mircea cel B ătrân și Iancu de Hunedoara, un

95centru de putere românesc, prin strângerea rela țiilor dintre Țările
Române.
Fiu al lui Bogdan al II-lea, aclamat ca domn al Moldovei la
12 aprilie 1457, Ștefan Voievod s-a dovedit Mare, atât prin faptele p ăcii,
cât și prin talentul militar, prin tactul diplomatic, ca și prin energia
manifestat ă, ca țara să fie tot mai frumoas ă, mai puternic ă și mai slă vită.
În funcț ie de pericolul ce amenin ța Moldova, Ștefan cel Mare a știut
găsi mijloacele de salvare , combinând cu iscusin ță arta diplomatic ă și cea
militară pe câmpul de lupt ă. Atent la schimb ările ce aveau loc în
configurația politică internațională și în viața statelor, în primul rând a
acelor state vecine, care, într-o form ă sau alta, prin politica lor puteau s ă
influenț eze situaț ia Moldovei, și întemeiat pe înț elepciunea dată de fapte,
fie din domniile predecesorilor lu i în scaun, fie ale unor conduc ători de
stat contemporani lui – și-i era vie experien ța domniei lui Vlad Țepeș în
Țara Rom
ânească –, Ștefan cel Mare a în țeles de la începutul domniei c ă
Moldova în libertate și în înălțarea ei trebuie s ă se bizuie în primul rând
pe sine, pe t ăria internă. El a căutat și a reușit, în mare m ăsură, să
întărească puterea domniei, lovind în boierimea anarhic ă și micșorând în
general privilegiile marii boierimi. Împotriva acesteia, Ștefan cel Mare a
reacționat cu energie, dar și cu mai mult ă cumpătare decât dovedise Vlad
Țepeș, ceea ce a f ăcut ca măsurile întreprinse de el s ă aibă mai mult ă
eficacitate.
Ștefan cel Mare a izbutit s ă aplice în practic ă, pe o scar ă mult mai
largă, programul ce și-l impusese Vlad Țepeș – de organizare a unor cete
de ostași recrutați în special din mediul țărănesc; el a dat un nou con ținut
instituției „vitejilor”, f ăcând din elementele populare ridicate la situa ția de
„viteji” auxiliari ai politicii de înt ărire a autorit ății domniei și, totodată, o
forță capabilă să crească rezistența țării în confrunt ările cu oștile de care
dispuneau puterile str ăine agresoare. În cadrul m ăsurilor de ap ărare a țării,
Ștefan cel Mare a acordat o aten ție deosebit ă întăririi sistemului de cet ăți,
ținând seama de progresul înregistrat de tehnica militar ă a vremii, în
special de dezvoltarea pe care o luase artileria.
Opera de organizare a țării, de care î și legase în mare m ăsură
numele Alexandru cel Bun, a fost continuat ă cu perseveren ță și energie de
Ștefan cel Mare, subordonând-o țelului suprem urm ărit – înflorirea
economică și culturală a Moldovei, cre șterea puterii ei militare. N. Iorga a
formulat atât de fericit aceast ă idee, spunând c ă „Alexandru cel Bun p ărea

96înviat, cu aceea și măsură, statornicie și înțelepciune, dar cu un bra ț mult
mai greu pentru oricine îi stă tea în cale”.
Pe plan extern, Ștefan cel Mare a c ăutat, în func ție de primejdia
care amenin ța Moldova, să asigure un sistem de alian țe, care s ă-i
înlesneasc ă riposta fa ță de agresor. El a urm ărit să nu aibă în același timp
doi dușmani și în acest scop a angajat rela ții internaționale, care au
depășit sfera statelor vecine, a încheiat alian țe cu toate acele puteri ale
căror interese coincid eau în anume momente cu cele ale Moldovei.
Situația în care se afla Moldova l-a obligat pe Ștefan cel Mare la o
permanentă examinare lucid ă a conjuncturii interna ționale cu scopul de a
găsi soluția cea mai favorabil ă salvării Moldovei.
Imperiul otoman, înfrânt în câteva rânduri de cre știni, continua s ă
fie principala primejdie pentru Țările Române, ca, de altfel, pentru
întreaga lume cre ștină.
După anexarea de c ătre otomani, în 1460, a despotatului Moreii, a
urmat în 1462 trecerea insulei Lesbos de la genovezi în st ăpânirea
otomană. La moartea lui Skanderberg (G heorghe Castriota), în 1468,
Albania a fost și ea încorporată Imperiului otoman. În 1475 au c ăzut în
mâna turcilor și orașele cetăți, porturi la Marea Neagr ă, Kaffa și Azovul
cucerite de la genovezi, iar hanatul t ătar al Crimeii a recunoscut
suzeranitatea turceasc ă.
Din anul 1473 – când Ș tefan cel Mare a declarat ruperea leg ăturilor
cu Poarta otoman ă, încetând s ă mai plătească haraciul și refuzând s ă
cedeze turcilor Chilia și Cetatea Alb ă – și până în 1487, Moldova s-a
manifestat ca bastion al lumii creș tine în faț a pericolului otoman.
În 1475, Mehmed II a trimis în Moldova în fruntea unei o știri de
peste 100 000 de oameni pe Soliman pa șa, comandantul suprem al o știlor
Rumeliei. După ce a distrus totul în fa ța dușmanului, Ștefan cel Mare a
luat drept baz ă de organizare a rezisten ței orașul Vaslui, situat pe o
înălțime între valea apei Bârladului și cea a Vasluiului. Era o pozi ție
centrală de unde putea ataca pe turci, fie din flanc, dac ă lua u drumul
comercial al Siretului, fie din front, dac ă veneau pe apa Bârladului. Atras ă
de călărimea lui Ș tefan cel Mare, oastea turceasc ă a intrat pe valea
Bârladului. La 10 ianuarie 1475 ea a suferit cel mai mare dezastru
cunoscut de contemporani. Izvoare interne, ca ș i externe relatează despre
marea victorie de lâng ă Vaslui, ob ținută de români și care a avut un larg
răsunet în toată Europa. Cu prilejul acestei victorii, cron icarul polon

97J. Długosz i-a f ăcut lui Ștefan cel Mare acel portret care îi subliniaz ă
valoarea universal ă: „O! Bărbat demn de admirat întru nimic inferior
ducilor eroici, pe care atât îi admir ăm, care în vremea noastr ă cel dintâi
dintre principii lumii a repurtat asupra turcului o victorie atât de str ălucită.
După judecata mea el este cel mai vrednic s ă i se încredin țeze șefia și
conducerea întregii lumi și mai ales func ția de șef suprem ș i comandant
împotriva turcilor.”
Conștient de primejdia ce-l pândea în continuare și de însemn ătatea
țării sale în marea lupt ă în care se angajase în cadrul unei largi coali ții,
alcătuită din Vene ția, Ungaria, statul turcoman al lui Uzun-Hassan –
alianță de state aflate sub patronajul papalit ății –, Ș tefan cel Mare avertiza
puterile europene asupra inevitabilit ății unei noi campanii militare
otomane împotriva Moldovei și atrăgea atenția asupra necesit ății unei
acțiuni comune a puterilor europene. „Dac ă această Poartă a creștinătății,
care e ț ara noastr ă, va fi pierdută ” – arăta marele voievod – „toat ă
creștinătatea va fi în mare primejdie.”
Cu toată simpatia cu care erau privite politica și victoriile lui Ștefan
cel Mare de Europa cre ștină și cu toate promisiunile de ajutor, el a
continuat s ă înfrunte singur pe agresori, care în 1476 au organizat o nou ă
mare expedi ție de cucerire a Moldovei. Înfrânt la Valea Albă , Ștefan cel
Mare a reu șit să-și organizeze oastea și să alunge pe turci din țară.
Oștile conduse de el, prelungindu- și acțiunile, au intrat apoi în Țara
Românească și au reînsc ăunat pe tronul ei pe Vlad Țepeș, care ieșise, nu
de multă vreme, din temni ța în care îl ținuse Matia Corvin.
Luptele lui Ștefan cel Mare cu Imperiul Otoman aveau s ă continue
mai mult de 10 ani. În 1484, turcii au ocupat prin surprindere cele dou ă
cetăți prin care Moldova î și avea asigurat ă ieșirea la Mare: Chilia și
Cetatea A
lbă. În anul urmă tor, 1485, Ștefan cel Mare a încercat s ă
recucereasc ă aceste cet ăți de o importanță strategică uriașă împotriva
turcilor. Încercarea lui nu a reu șit și, ca răspuns la acț iunea domnului
român, sultanul a hot ărât o nouă expediție împotriva Moldovei. În toamna
anului 1485, o important ă oaste otoman ă trecea Dun ărea sub conducerea
lui Ali-pașa, unul din vizirii otomani. Dup ă ce și-au asigurat concursul lui
Vlad Călugărul, domnul Țării Române ști, turcii au înaintat în Moldova
într-un moment în care Ștefan cel Mare se afla în Polonia,
unde se str ăduia să-l conving ă pe regele Cazimir s ă participe la lupta
contra turcilor. Cu prilejul acestei campanii a turcilor s-a conturat și în

98Moldova tot mai limpede formarea unei tabere turcofile în mediul clasei
stăpânitoare.
Reîntors din Polonia, Ștefan cel Mare a reu șit să respingă pe turci și
să obțină o important ă victorie asupra lor la C ătlăbuga.
În 1486, Ștefan cel Mare a fost din nou în primejdie; împotriva lui
parte din boieri, sprijini ți de turci, au ridicat ca pretendent la tron pe
Hronot, care în lupta de la Șcheia, din 6 martie 1486, a reu șit să-l înfrângă
pe Ștefan. Acesta și-a păstrat, totuși, cu mare greutate tronul.
Ca și Mircea cel B ătrân, Ștefan cel Mare în țelegea tot mai limpede
că, în condi țiile existente interne și internaționale, războiul împotriva
turcilor nu mai putea fi continuat. În 1487, el încheia pacea cu Imperiul
otoman, ob ținând, în schimbul pl ății unei sume de bani, garan ții pentru
independen ța țării.
Ștefan cel Mare și-a dat seama de timpuriu c ă Moldova nu poate
birui dacă nu va ș ti lega interesele ei de interesele celorlalte state.
Pregătirile lui de lupt ă împotriva turcilor, ca și crâncenele confrunt ări
moldo-otomane, definitorii pentru principalul s ău program politic, s-au
făcut sub semnul ap ărării Moldovei, dar și al celorlalte țări române ști și
chiar al Europei întregi, amenin țată de „marele p ăgân”.
În numele alian ței active împotriva turcilor a intervenit Ștefan cel
Mare în mai multe rânduri în Țara Românească în dorința de a pune pe
tronul ei un aliat, un factor politic hot ărât să contribuie la lupta împotriva
turcilor.
Cronicile muntene din secolul al XVII-lea afirm ă că Ștefan cel
Mare ar fi domnit în Țara Românească timp de 16 ani („ Și au șăzut aici în
țară de au domnit 16 ani”). Faptul în sine este sugestiv pentru a reliefa c ă
în vremea lui Ștefan cel Mare istoria celor dou ă țări române ști,
continuând tradi ția din vremea lui Mircea cel B ătrân și Iancu de
Hunedoara, era strâns legat ă.
Dacă Țara Românească nu a căzut în stăp ânirea turcilor în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, aceasta se datore ște în bun ă măsură
rolului politic jucat de Ștefan cel Mare, cu toate c ă în mare parte domnii
impuși de el pe tronul Țării Române ști au renun țat la lupta împotriva
turcilor și în unele cazuri i-au înso țit chiar pe du șmani împotriva
domnului moldovean.
Ștefan cel Mare l-a înlocuit, mai întâi, pe Radu cel Frumos cu
Basarab Laiot ă.

99Despre Basarab Laiotă cronica spune c ă „au închinat țara turcilor.”
Lui i-au urmat Vlad Țepeș (1476), apoi Basarab Țepeluș (1477-1482) ș i
Vlad Călugărul (1482-1496).
Preocupat de a avea un domn aliat în Țara Românească , care-și
baza în împrejur ările vremii mântuirea pe bra țul să u înarmat, Ștefan cel
Mare a că utat, totodat ă, să-și asigure sprijinul Transilvaniei, care, la
rându-i, în condi țiile în care regele Matia Corvin î și avea îndreptată
atenția spre cuceriri în Apus, că uta protec ția lui Ștefan cel Mare, mai ales
după ce acesta î și dovedise în câteva rânduri o t ărie ce inspira încredere în
putința de apărare. În așteptarea unei invazii turce ști ce părea iminentă ,
brașovenii, cerând ajutor domnitorului moldovean, i se adresau: „Parc ă ai
fost ales ș i trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea și apărarea
Transilvaniei… de aceea cu mare dor și dragoste rug ăm pe Mări a Ta ca s ă
binevoiești a te grăbi și a te apropia de p ărțile acestea, spre a le ap ăra de
mai sus zi șii turci prea cumpli ți.” Aceeași scrisoare aducea la cuno ștința
lui Ștefan cel Mare starea în care se aflau și voința locuitorilor din Țara
Românească , care „sunt adu și cu sila și cu putere s ă asculte de acei turci,
ca și cum s-ar fi dep ărtat de credin ța creștină și ar fi și ei turci. Pentru care
și credincio șii pomeni ți așteaptă suspinând din greu pe Mă ria Ta. Căci
nădăjduiesc în M ăria Ta că-i vei scăpa de silă și robia acestor p ăgâni”.
Autoritatea lui Ștefan era atât de puternic ă în Transilvania, încât
unii dintre contemporani considerau c ă în unele p ărți ale e i domnul
Moldovei st ăpânea efectiv. Cronicarul polon Jan D ługosz, amintind de
participarea secuil or la eroica lupt ă de la Vaslui, ad ăuga: „a căror țară,
rupînd-o ( Ștefan) din regatul Ungariei și-o supusese sie și.”
Subliniind prin ac țiunile lui politice importan ța alianței Țărilor
Române împotriva turcilor, Ștefan cel Mare a c ăutat permanent s ă
convingă puterile europene s ă se unească într-o alian ță mai larg ă, în
cadrul căreia eforturile Moldovei ar da mai mult pentru cauza ei și cea
general europeană .
De importan ța Moldovei pentru ap ărarea Europei î și dădea foarte
bine seama, de altfel, și Poarta otoman ă. În 1502, sultanul Baiazid II,
îndemnând pe hanul t ătarilor să atace Moldova, îi scria: „Dac ă tu vei avea
în mână Moldova, noi vom putea înainta în toate p ărțile lumii.”
În condițiile în care s-a v ăzut lipsit de sprijinul alia ților creștini și
trebuind s ă înfrunte cu o oaste mic ă forțe militare du șmane mult
superioare ca num ăr și înzestrare tehnic ă, Ștefan cel Mare a c ăutat să

100suplinească inferioritatea în efectivele militare printr-o judicioas ă folosire
a terenului în care c ăuta să angajeze lupta, printr-o tactic ă în măsură să-i
permită hărțuiala inamicului cu scopul de a-i sl ăbi moralul înainte de
bătălia decisiv ă, amănunțit pregătită.
Războaiele purtate de Ștefan cel Mare, dup ă propria lui m ărturisire
36 la num ăr, încheiate cele mai multe (34) cu victorii, au f ăcut să crească
încrederea poporului român în biruin ța cauzei pentru care lupta și în
destoinicia mai marelui țării – după expresia vornicului Gr. Ureche – „om
întreg la fire, nelene ș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai
acolo îl aflai. La lucruri de r ăzboaie me șter, unde era nevoie însu și se vîra,
că văzîndu-l ai s ăi să nu se înd ărăpteze, și pe ntru aceea rar r ăzboi de nu
biruia, și unde-l biruia al ții, nu pierdea n ădejdea că știindu-se c ăzut jos, se
rădica deasupra biruitorilor.”
Faptele lui Ștefan cel Mare, ca și actele scrise emise de la el scot în
evidență energia lui extraordinară , rapiditatea cu care ac ționa – conș tient
că de ea depinde în mare m ăsură reușita – și pe care c ăuta s-o impun ă
celor din jurul s ău, ca și aliaților stră ini.
Mândru, cu un pronun țat sentiment al demnit ății, dat de încrederea
în el ș i în supușii săi, Ștefan cel Mare a întruchipat în cel mai înalt grad
calitățile adevăratului șef de stat, care știe să impună respect. Cu
satisfacția datoriei împlinite pentru patrie și creștinătate, Ștefan cel Mare
anunța principilor europeni biruin ța de la Vaslui: „Am luat sabia în mână
și cu ajutorul dom
nului Dumnezeului nostru atot puternic am mers
împotriva du șmanilor cre știnătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și
pe toți i-am trecut sub ascu țișul săbiei noastre…”
Demn, Ștefan cel Mare transmitea în noiembrie 1502 prin starostele
de Liov regelui polon s ă-i recunoască stăpânirea asupra Pocu ției, aceasta
fiind țara lui și patrimoniul lui, pe care în țelegea să le apere cu orice preț .
Solului polon Firley, trimis de cardinalul Frederic, fratele regelui, care
încerca să scuze absen ța cardinalului în ziua fixat ă pentru discu ția în
problema Pocuț iei, ca fiind bolnav, Ștefan cel Mare îi r ăspundea în
noiembrie 1503: „Dac ă cardinalul era bolnav se g ăseau alț ii în regat, dar
polonii cred c ă au de a face cu un copil. De acum încolo vreau s ă-mi
păstrez propriul meu (p ământ) cu pre țul capului meu”.
În raporturile cu supu șii săi, Ștefan cel Mare – informeaz ă izvoarele
– era ca un p ărinte blând, drept, darnic și de aceea foarte iubit de ei. Anul
morții lui Ștefan cel Mare a fost un an de mare durere pentru țara

101Moldovei. „Atâta jale era – scria Gr. Ureche – de plângea ca dup ă un
părinte al său că toți cunoștea că s-au scăpat de mult bine și de multă
apărătură.”
Pe cât de mare o ștean pe câmpul de lupt ă, pe atât de mare
organizator și ziditor de țară s-a dovedit Ș tefan cel Mare în timp de pace.
Domnia lui a fost o epoc ă de mari înf ăptuiri pe întreg întinsul Moldovei,
de numeroase construc ții realizate într-un stil arhitectonic moldovenesc,
ce i-au făcut, ca și faptele de arme, ve șnic numele și pilduitoare opera.
Nici un domnitor român pân ă la Ștefan cel Mare nu s-a bucurat înc ă
din timpul vie ții de o faim ă internațională atât de mare ca a lui.
Biruințele împotriva turcilor, venite dup ă înfrângerile în cascad ă
suferite de puternice state creș tine, au stârnit aprecieri elogioase la adresa
viteazului comandant de oș ti și au născut speran țe în noi victorii
împotriva turcilor. „Faptele tale, s ăvârșite până acum cu în țelepciune și
vitejie contra turcilor infideli, inamicii comuni, au adus atâta celebritate
numelui tău – i se adresa papa Sixt al IV-lea lui Ștefan cel Mare – încât
ești în gura tuturor și ești în unanimitate foarte mult l ăudat.”
Cronicarul polon Matei Miechowski, continuator al operei lui Jan
Długosz, a avut, ca și maestrul s ău, cuvinte alese la adresa lui Ștefan cel
Mare.
Bonfinius, panegiristul regelui Matia Corvin, g ăsea că Ștefan cel
Mare era „suflet viteaz și cuget neîmblânzit, pe lângă acestea neobosit și
aprig la război.” În Chronicon Dubnicense , voievodul moldovean este
prezentat ca „bun ap ărător al țării sale și al poporului s ău, care s-a
împotrivit cu bă rbăție (turcilor) în mijlocul țării sale, gata s ă moară pentru
ai săi.” Cronica rus ă Hustânscaia Letopis însemna, referitor la moartea lui
Ștefan cel Mare: „A murit Ștefan voievodul Moldovei, o ștean viteaz, ca
un al doilea Alexandru (Macedon); de multe ori a biruit pe împ ăratul
turcesc cu o știle lui cele mari, de asemenea și pe tătari și pe Mateia ș,
regele Ungariei și pe regele Poloniei, Albert.”
Amintirea lui Ș tefan cel Mare a d ăinuit după el în cursul secolelor
în mediul românesc și călători stră ini în țările noastre au putut observa cât
de vii erau în conș tiința poporului fapt ele sale viteje ști. Comandantul
maghiar Prépostvári, cunosc ător al realităț ilor române ști din ultimele
decenii ale secolului al XVI-lea, c ăutând să-l atragă pe Aron Tiranul,
domnul Moldovei (1591-1592; 1592-1595), în coali ția antiotomană ce se
crease, îl îndemna, prin scrisoarea din 25 decembrie 1596, s ă urmeze

102pilda lui Ștefan cel Mare. „M ăria Ta – scria el – acum ți-ai putea trece la
nemurire faima M ăriei Tale de Viteaz, r ămânându- ți pe vecie acela și
renume bun al înainta șului Măriei Tale, evlaviosul Ș tefan Vod ă de
odinioară a cărui slavă de viteaz mai tr ăiește și acum și nici nu se va
stinge slava lui cât va fiin ța lumea.”
Nemuritor prin tot ce ne-a l ăsat ca testament al d ăinuirii și puterii
noastre pe acest p ământ, Ștefan cel Mare „dovede ște – scria inspirat
Mihail Sadoveanu – c ă anume domni nu pier decât prin pulberea lor.
Puterea lor adev ărată stăruiește dincolo de ceea ce numesc oamenii de
rând moarte. La Sfânta Putna, unde M ăria Sa și-a așezat singur
mormântul și piatra cu inscrip ție între flori de acant ă, nu s-a stins nici o
clipă candela aprins ă în iulie 1504.”

Document 1
Cucerirea Constantinopolul ui de turci în 1453.
Intrarea lui Mahomed al II-lea în ora șul cucerit,
după Critobul din Imbros

„Împăratul (sultanul) intrând … în ora ș a contemplat m ărimea și
așezarea, stră lucirea și frumusețea lui, mul țimea și frumusețea bisericilor
și a clădirilor publice și bogăția caselor particulare și obștești și ale celor
ce erau la putere; și încă și așezarea portului și a șantierului naval și cum
orașul toate le avea din fire la îndemân ă în orice privin ță și, într-un cuvânt
spus, toată întocmirea și podoaba lui. S-a uitat și la mulțimea pierderilor și
la pustiirea caselor și la totala ruinare și distrugere ce a dat peste ora ș…”
Proporțiile dezastrului . „…Mare a fost aceast ă suferință din timpurile
noastre într-acest singur ora ș, așa precum n-a fost nici într-unul din
orașele mari din vechime ce sunt amintite în istorie, din cauza m ărimii
orașului cucerit și pe ntru felul aprig ș i aspru în care s-a s ăvârșit acest
lucru; și i-a uluit pe to ți foarte mult și pe alții și pe înșiși făptuitorii și pe
cei ce au p ătimit vederea faptului nea șteptat și neobiș nuit a dezastrului
colosal și straniu… Într-adev ăr s-a sfârșit cu toate ale lui și frumusețile și
bunurile ce i s-au dus o dat ă pentru totdeauna și toate i s-au luat, avere,
glorie, domnie, vaz ă, cinste, str ălucirea neamului, virtute, cultur ă și
știință, înțelepciune, sfin țenie, împărăția, toate într-un cuvânt. Și cu cât
mai sus ajunsese în bun ă stare ș i fericire, cu atât mai adânc a c ăzut în

103nenorocire și suferință; și mulți înainte vreme îl fericeau, iar acum
nefericirea și nenorocirea lui e în gura tuturora; și gloria îi ajunsese pân ă
la marginile p ământului, acum îns ă a umplut aproape întreg p ământul și
marea de nenorocirile și rușinea lui, c ăci pretutindeni starea-i nenorocită
i-o vestesc locuitorii lui, b ărbați și femei și copii, risipi ți cu rușine spre
robie și sclavie și batjocură. Orașul care mai înainte domnea cu cinste și
mărire, cu avere ș i vază strălucită peste multe na ții, acum este stă pânit de
alții în sărăcie, fără nici o glorie și cinste ș i în robie prea ru șinoasă; el
care a fost model de tot ce e frumos și icoana de bun ă stare strălucită,
acum e icoan ă a neferic irii, izvod de nenorociri și monument al celei mai
rele stări, ajuns de poveste între oameni. A șa e; tot ce e omenesc, nu-i de
încredere și statornic, ci totul se întoarce ca o roat ă și în sus și în jos și se
învârte în schimb ările repezi ale vie ții, când jucându-se, când fiind mai
mult o juc ărie și nimic omenesc nu va r ămâne niciodat ă locului în aceast ă
rostogolire zbuciumat ă și fără nici o ordine și în această mișcare și
curgere necontenit ă și schimbare, cât va fi lumea lume…

Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-
lea. Anii 1451-1467, Edi ție de Vasile Grecu, Editura
Academiei, Bucure ști,1963, p. 148-154.

Document 2
Iancu de Hunedoara v ăzut de Aeneas Silvius Piccolomini
(Papa Pius al II-lea, 1458-1464)
„Românii ( Valachi ) sunt un neam italic… Ioan de Hunedoara
(Joanes Huniades), a c ărui reputație o întunec ă pe a celorlal ți (nobili), nu
a sporit atât gloria Ungurilor ( Hungaris ), cât a Românilor (Valachis ) din
mijlocul c ărora se născuse ( ex quibus natus erat )”.

Aeneas Silvius Piccolomini, Cosmographia , Cap. II
De Transilvania regione. Teut onibus, Siculis et Valachis
populis eam incolentibus, în „Călători stră ini despre Țările
Române”, vol. I. Volum îngrijit de Maria Holban, Editura
Științifică, Bucureș ti, 1968, p. 470-474.

104
Document 3
Vlad Țepeș prezentat în Povestire despre Dracula Voievod
„Și așa de mult ura r ăul în țara lui, încât, dacă cineva făcea un rău,
furt sau tâlh ărie sau vreo minciun ă sau nedreptate, nici unul dintre ace știa
nu rămânea viu. Fie c ă era boier mare sau preot sau c ălugăr sau om de
rând, chiar dac ă cineva avea mare bog ăție, nu se putea r ăscumpăra de la
moarte. Și atât de temut era, încât era într-un loc al lui un izvor și o
fântână și la aceast ă fântână și la izvor veneau mul ți călători din multe
părți și mergeau mul ți oameni și beau din fântân ă și din izvor, c ăci apa
era rece ș i dulce. El a a șezat la acea fântân ă, în loc pustiu, o cup ă mare și
minunată de aur. Ș i ci ne voia să bea apă, și bea din acea cupă , o punea
înapoi la locul acela și cât a ținut-o vremea, nimeni nu a îndr ăznit să ia
acea cupă”.

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI , publicate de
Ion Bogdan. Edi ție revăzută și completată de P.P. Panaitescu,
Editura Academiei, Bucure ști,1959, p.208-209.

Document 4
Istoricul Ioan Ursu despre personalitatea lui Ștefan cel Mare
„Prin vitejia și geniul ar ătat în războaie, prin sacrificiile
excepționale făcute pentru ap ărarea pământului țării și a creștinătății, prin
calitățile sale de b ărbat de stat, care au cons istat în profunda cunoa ștere a
oamenilor și împrejur ărilor, prin voinț a de fier, talentul diplomatic,
puterea lui excep țională de muncă, energia lui rar ă, iuțeala în acț iune și
imboldul dat culturii și artei, el merit ă să fie aș ezat, cum a spus ș i
cronicarul D ługosz, printre eroii și oamenii mari ai omenirii.”

Ioan Ursu, Ștefan cel Mare , Fundația Cultural ă
Gheorghe Marin Speteanu, Bucure ști, 2004, p. 408.

105

CAPITOLUL VI
REZISTENȚĂ ȘI PROGRES.
ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Statutul politic de autonomie, ap ărat cu îndârjire de Țările
Române, le-a înlesnit r ăgazul necesar continu ării operei
constructive, atât de str ălucit reprezentată de epoca lui Ștefan cel
Mare, și a slujit ca model și sprijin în lupta de eliberare a
popoarelor din sud-estul european c ăzute sub st ăpânire otoman ă.
Secolul al XVI-lea s-a deschis sub semnul diversific ării
sensului pe care-l exprima termenul Europa, p ăstrându-se în
continuare ca valoare fundamental ă echivalen ța Europa =
Creștinătate. Creștinătatea rămânea numitorul comun al țărilor
Europei în lupta pentru salvarea culturii și credinței. Uneori se
atribuia termenului Europa un sens restrictiv, ca, de pild ă,
Creștinătatea catolic ă sau alteori de realitate cultural ă de tradiție
romană și în care limba latin ă era instrument de instruc ție și de
comunicare. Termenul Europa co ncentra cuceririle în domeniul
științei, ale cunoa șterii, definea puterea, aspira ția cultural ă.
Cu sens larg sau restrâns, conceptul de Europa, prin
valorile afirmate, a continuat s ă cuprindă și spațiul românesc, l-a
antrenat în marile probleme politice și spirituale ale continentului.
Sfârșitul domniei lui Vlad Țepeș în Ț ara Românească și cel al
domniei lui Ștefan cel Mare în Moldova au deschis o nou ă perioadă în
istoria Principatelor Române, în evolu ția poziției lor în sistemul rela țiilor
internaționale.
1. Frământări interne. Căutări pe plan extern ale unei formule de
echilibru între Imperiul otoman și puterile cre știne. În Țara Româneasc ă,
reglement ările româno-otomane din 1462 au înt ărit pozițiile facțiunilor
politice de orientare filo-turc ă și, totodată, au contribuit la cre șterea

106dependenței țării de Imperiul otoman în plin ă expansiune și în fruntea
căruia se aflau mari figuri de sultani.
Eforturile lui Ștefan cel Mare de a reechilibra situa ția, de a se opune
căderii Țării Române ști în sfera de interese otomane, prin înlocuirea unor
domni servili Por ții cu alții, care să-i fie aliați în lupta antiotoman ă, au
avut un rol pozitiv în salvgardarea intereselor statului românesc de la sud
de Carpați. Țara Românească , în pofida tuturor presiunilor otomane, și-a
menținut statutul de autonomie, pe care a c ăutat să -l consolideze ori de
câte ori conjunctura interna țională i-a devenit favorabil ă.
Domnii au continuat s ă-și exercite drepturile suverane nu numai pe
plan intern, dar și extern, prin încheierea de tratate cu al ți suverani
creștini.
După moartea, în 1495, a lui Vlad C ălugărul, pe tronul Țării
Românești s-a urcat Radu cel Mare (1495-1508), care s-a impus prin
luarea unor m ăsuri de consolidare a institu ției domniei. În aceast ă
privință, el a ținut seama de schimb ările intervenite în via ța politică a țării
și
de momentele de criz ă ale puterii sultanilor otomani.
Faptul că o parte a boierimii folosea sistematic leg ăturile cu turcii
pentru a împiedica limitarea privilegiilor ei de c ătre domnie l-a determinat
pe Radu cel Mare s ă foloseasc ă o metodă politică decurgând din situa ția
în care se afla: a asociat o fac țiune influent ă de boieri în lupta pe care
intenționa să o ducă pentru reforme interne. S-a solidarizat cu politica lui
Radu cel Mare acea parte a boierimii care- și organizase domeniile în
vederea produc ției de mărfuri, al cărei debușeu devenise pia ța Imperiului
otoman. Marile domenii ale boierilor și mânăstirilor în Țara Românească
începeau să producă cereale pentru export în vederea aprovizion ării
Imperiului otoman și în special a Constantinopolului. Dintre marii boieri
interesați în comer țul cu turcii, un rol deosebit a avut, în prima jum ătate a
secolului al XVI-lea, familia boierilor Craiove ști. Aceștia, adaptându-se
condițiilor istorice create de cre șterea produc ției de m ărfuri și de
dezvoltarea rela țiilor marfă-bani, s-au remarcat în cadrul Olteniei printr-o
vie activitate de cre ștere a averii lor, folosind în acest sens toate
mijloacele. Prin d ăruiri de sate din partea domniei, prin cump ărări și
cotropiri, ei au ajuns cei mai puternici boieri din Oltenia.
Deținători ai unei mari averi în sate și numerar, Craiove știi, în
preocuparea de a-ș i crește rolul politic, au sprijinit Biserica și s-au sprijinit
pe puterea pe care Biserica le-o conferea. Ei au ctitorit importante

107așezăminte biserice ști, iar altora, din cuprinsul Olteniei și de la Muntele
Athos, le-au f ăcut însemnate danii.
Craioveștii s-au angrenat în comer țul româno-otoman, ajungând în
strânse leg ături cu înalț i demnitari ai Imperiului otoman. Raporturile
strânse care s-au stabilit între ei și otomani, încrederea deosebit ă de care
ajunseseră a se bucura în fa ța Porții au făcut să li se încredin țeze venitul
vămilor de la Dun ăre. Ei împ ărțeau cu unii dreg ători otomani
administra ția vămii de la Vidin.
În politica intern ă a Craiove știlor – plin ă în genere de contradic ții –
se remarc ă faptul că ei, mergând oarecum în pas cu progresul economic,
au devenit, într-o anumit ă măsură, purtători ai tendin țelor noi politice,
exponenți ai centraliz ării în cadrul Olteniei. În aceast ă calitate, Radu cel
Mare a c ăutat să și-i apropie pe Craiove ști în preocuparea pentru
centralizarea statului și întărirea institu ției dom niei, creând pentru ei
instrumentul administrativ al marii b ănii de Craiova.
Țelul urmărit de domnie, sprijinit ă de orășenime și de mica
boierime și la care a atras și pe Craiove ști, în măsura în care ei puteau
servi politicii de centralizare a statul ui, s-a dovedit – pe termen lung –
irealizabil din cauza leg ăturilor pe care le aveau Craiove știi cu turcii și a
încercărilor lor de a se folosi de aceste leg ături pentru a tutela sau cuceri
domnia.
În tendința de centralizare a statului, ce s-a manifestat în primul
sfert al secolului al XVI-lea, au ie șit la iveală contradic țiile puternice care
existau între Craiove ști și domnie. Aceste contradic ții au dat na ștere între
cele două forțe politice la un întreg șir de conflicte, care au înlesnit
turcilor, veni ți în sprijinul Craiove știlor, amestecul într-o m ăsură mai
mare în treburile Țării Române ști.
Urmașul lui Radu cel Mare, Mihnea cel R ău (1508-1510), a c ăutat
să dezvolte preocuparea pentru centralizarea statului, f ără Craiovești și
împotriva politicii externe pe care ace știa o preconizau. Craiove șt ii ajutați
de turci, de Mehmed beg, pa șă de Nicopole, l-au obligat s ă pribegeasc ă
peste mun ți, la Sibiu, unde și-a găsit sfârșitul. Devenea clar c ă domnia
nu-și putea realiza în Țara Românească un plan de reforme decât în
conflict cu Craiove știi sau cu condi ția acceptă rii unora dintre țelurile lor
de politică externă.
În locul lui Mihnea cel R ău, coaliția Craiove ști-Mehmed-beg a
ridicat în scaun pe Vl ăduț (Vlad cel Tân ăr) (1510-1512). Acesta,

108încercând și el să ia poziție împotriva Craiove știlor ș i a aliaților lor turci, a
fost înfrânt în lupt ă și decapitat.
Desfășurarea evenimentelor ce au avut loc în domnia lui Mihnea
cel Ră u și Vlăduț stătea mărturie că încercarea domnului de a lua pozi ție
împotriva turcilor, de a se men ține pe tron f ără și împotriva Craiove știlor
nu putea avea rezultat în condi țiile strânselor leg ături între aceș ti boieri și
turci.
După moartea lui Vl ăduț, pe tronul Țării Române ști a fost însc ăunat
unul dintre Craiove ști, Neagoe, fiul vornicului Pârvu Craiovescu. El a luat
numele „Întemeietorului” de țară, pe cel al lui Basarab, vroind parc ă să
arate prin aceasta că nu va fi mai prejos decât ilustrul s ău predecesor, din
spița căruia, ca să-și legitimeze urcarea în scaun, pretindea c ă se trage.
În
preajma unor c ărturari vesti ți ai timpului, Neagoe Basarab și-a
însușit în tinere țe o largă cultură, specifică vremii, religioas ă, în primul
rând, dar și laică. Înrudit, prin so ția sa Mili ța, cu despo ții sârbi, Neagoe
avea să îmbine, ca domn, tradi ția cultural ă și politică românească cu cea
sârbească și să facă din Ț ara Românească forța conducătoare, spiritual ă și
politică, a lumii cre știne din Balcani. Receptivitatea lui Neagoe fa ță de
înnoirile aduse de mi șcarea renascentist ă european ă, fie ele politice, în
organizarea de stat și fixarea diploma ției acestuia, fie culturale, în l ărgirea
cadrului de participan ți la însușirea și înfăptuirea valorilor spirituale, a
creat un model pe care cei mai destoinici dintre urma șii lui l-au invocat și
au căutat s ă-l imite.
În climatul cultural din vremea lui Neagoe Basarab î și găsește
începutul istoriografia din Țara Românească ; tot atunci și-a făcut apariția,
pe lângă noțiunea medieval ă a marii Republici Cre știne, ideea de
patriotism, ce va fi un însemnat suport moral în realizarea epopeii
românești de la sfâr șitul secolului al XVI-lea. Ne agoe Basarab a continuat
acțiunea, pe care o începuse Radu cel Mare, de îmbun ătățire a organiz ării
aparatului central de stat în domeniile legislativ, administrativ și fiscal.
Văzând în dezvoltarea nego țului o important ă sursă de venituri pentru
țară, el a luat m ăsuri de sprijinire a negustorimii locale, pe care a ap ărat-o
împotriva concuren ței străine. În acest sens a fost limitat ă activitatea
negustorilor din alte țări pe teritoriul Țării Române ști, s-a întărit paza
hotarelor și au fost lichidate unele baze strategice otomane în Țara
Românească .

109În spiritul tradi ției create în decursul secolelor, pe care imperative
politice și economice o cereau continuat ă și întă rită, Neagoe Basarab a
întreținut relații strânse cu Transilvania și Moldova. În Transilvania, el a
stăpânit până la sfârșitul vieții domeniul Geoagiul din Hunedoara, a
căutat, prin sprijinul acordat bisericii ortodoxe, s ă mențină în rândul
românilor transilv ăneni conștiința unității lor cu cei de acela și neam și
limbă de la sud și est de Carpa ți. Cu orașele – cetăți din Transilvania, cu
Sibiul și Brașovul îndeosebi – importante centre de producț ie
meșteșugărească, ca și în comer țul de tranzit –, Neagoe Basarab a c ăutat
să mențină legături bune, statornicite de mult ă vreme. Curând, dup ă
ocuparea tronului, Neagoe Basarab se adresa sibienilor, exprimându- și
do
rința de a tră i cu ei în pace. Doi ani mai târziu, el îi informa pe sibieni
despre bunele rela ții pe care le-a stabilit cu braș ovenii.
Strângerea leg ăturilor cu cele dou ă orașe o vedea Neagoe Basarab
prin statornicirea unor rela ții care să pună pe picior de egalitate negustorii
munteni cu cei din Sibiu și Brașov. Când ace știa din urm ă s-au abătut de
la principiul stabilit, Neagoe Basarab a intervenit energic în favoarea
supușilor săi, amenințând cu represalii. Preocupat de stabilirea unor bune
relații cu Transilvania, Neagoe Basarab era atent la schimb ările politice ce
se petreceau în Moldova, pe care dorea s-o aib ă aliată devotată. El a
intervenit în lupt ele interne care slă beau forț a Moldovei, sprijinind în
1514, fără succes, de altfel, drept cand idat la tron pe un oarecare Trif ăilă,
care-și zicea fiu de domn.
Manifestând o mare capacitate de în țelegere a problemelor politice
internaționale, dându- și seama de importan ța factorului diplomatic în
realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab și-a creat un aparat
diplomatic bine instruit, la nivelul diploma ției europene a vremii, a
desfășurat o largă activitate diplomatic ă cu scopul de a asigura ță rii pacea,
atât de neces
ară prosperit ății ei și de a face din Țara Româneasc ă un
important factor politic în viaț a internațională.
Faptul că Imperiul otoman sub Selim I Yavuz (cel Cumplit, cel
Crud) (1512-1520) era preocupat s ă-și întindă stăpânirile în Asia și Africa
i-a dat posibilitatea lui Neagoe Basarab s ă facă din Țara Românească un
factor important de echilibru politic de-a lungul Dun ării, între turci ș i
creștini.
Încă de la începutul domniei, pă strând raporturi bune cu turcii,
Neagoe Basarab s-a apropiat de regele Ungariei, Ludovic II Jagello

110(1516-1526), între ei stabilindu-se rela ții de încredere, de sprijin reciproc,
relații care n-au fost tulburate în tot timpul domniei lui Neagoe. În tratatul
de pace, pe care l-a înch eiat cu sultanul Selim I, în 1519, regele Ungariei
ținea să fie prevăzute clauze speciale și pentru Țara Românească și
Moldova, precizându-se c ă ele urmau s ă plătească și de aici înainte
tributul și darurile obi șnuite, fără să li se impun ă altele.
Poziția geografic ă a Ță rii Româneș ti, supusă oricând atacurilor
otomane, l-a f ăcut pe Neagoe Basarab s ă lărgească activitatea diplomatic ă
și dincolo de cercul monarhilor vecini, s ă intre în contact și alianță cu alte
puteri cre știne mai depă rtate, cu regatul polon, cu Imperiul german, cu
Veneția și cu Papalitatea, de unde spera s ă obțină, la nevoie, ajutor. El s-a
arătat de acord s ă participe și a militat chiar pentru crearea unei largi
coaliții a state lor cre știne împotriva turcilor, cu condi ția, însă, ca, în cazul
victoriei, în eventualitatea modific ării hărții politice europene, s ă se țină
seama de contribu ția Țării Române ști.
Pregătit din tinere țe pentru cariera armelor, însu șindu-și ca boier
pretendent la tron experien ță militară în luptele pentru ocuparea scaunului
domnesc, Neagoe Basarab a manifestat ca domn preocup ări susținute
pentru organizarea unei o știri puternice, devotat ă domniei. Apreciat ă pe
plan interna țional, oastei Țării Române ști, ca, de altfel, și celei
moldovene ști, i se rezerva în noiembrie 15 17 un rol însemnat în planul
Imperiului german al unei cruciade împotriva turcilor.
În anul 1520, Neagoe Basarab informa pe bra șoveni că dacă va fi
nevoie va interveni în sprijinul Ungariei cu 40.000 de osta și călări și
pedestrași și că, în curând, va folosi prilejul sfin țirii unei biserici pentru a
aduna și trece în revist ă oastea.
Atent la schimbă rile petrecute în domeniul culturii pe plan general
european, Neagoe Basarab și-a asum at într-un moment greu pentru toate
popoarele din sud-estul Europei rolul de apă rător și susținător al culturii
din aceast ă parte a Europei. Considerându-se mo ștenitorul tradi țiilor
culturale bizantine și ale marilor „crai” sârbi, el s-a f ăcut cunoscut și a
fost recunoscut ca atare în toat ă lumea răsăriteană ortodoxă, a introdus la
curtea sa fastul și ceremonialul de la curtea împ ăraților bizantini. Pajura
imperială bicefală, țesută pe costumul lui Neagoe Basarab, simboliza, pe
lângă o îndepărtată rudenie, prin so ția sa, cu împ ărații bizantini, preten ția
lui de a juca rolul avut odinioar ă de aceștia în lumea cre ștină de rit
ortodox.

111Dărnicia neegalată a lui Neagoe Basarab fa ță de așezămintele
religioase cre știne din țările supuse Imperiului otoman izvora nu numai și
nu atât din „puternica sa înclinare religioas ă” – așa cum s-a spus adesea –
ci avea ș i un rost politic, care dep ășea grani țele țării. Fastul extraordinar
cu care a fost târnosit ă biserica episcopală de la Arge ș în 1517, când toate
fețele religioase importante ale Orientului cre știn, în frunte cu patriarhul
de la Constantinopol, au asistat la ceremonie, nu pornea dintr-o ambi ție
lipsită de sens, ci urm ărea să arate întregului R ăsărit că rostul noului l ăcaș
era să înlocuiasc ă importan ța avută de Sfânta Sofia de la Constantinopol,
pe Pantocratorul c ăreia turcii ridicaser ă semiluna.
Iubitor de cultur ă, Neagoe Basarab a știut să stimuleze ini țiative de
creație artistică și literară, ce au dat domniei lui o aureol ă de care pu țini
voievozi români sau al ți m onarhi ai lumii ortodoxe au avut partea.
Pătruns de un superior sim ț artistic, Neagoe Basarab s-a înconjurat de
vestiți meșteri locali sau str ăini, care, sub supravegherea lui, au realizat
importante opere de artă , tipărituri de mare m ăiestrie sau au ridicat
strălucite așezăminte. Biserica mân ăstirii Arge șului, ctitorit ă de Neagoe
Basarab și care îmbină tradiția arhitectonic ă bizantină, dezvoltat ă de
meșterii locali, cu cea r ăsăriteană, a stârnit admira ția contemporanilor,
socotită fiind în acea vreme drept cea mai frumoas ă creație a genului.
Scriitor și filosof, Neagoe Basarab nu numai c ă a încurajat
fenomenul cultural, dar a și lăsat scrieri proprii, care, pe lângă părți
compilate, cuprind și idei originale ce v ădesc profunzime de gândire și un
strălucit talent literar.
Din unele informa ții păstrate, se pare c ă Neagoe Basarab și-ar fi
descris pe larg, într-o lucrare, via ța și ac tivitatea sa ca domn. Depus ă la
mitropolia țării, această lucrare cu caracter autobiografic nu s-a g ăsit. S-a
păstrat, în schimb, o alt ă lucrare a sa, scris ă între 1517-1521, nici ea în
forma original ă, ci într-o copie slav ă din a doua jum ătate a secolului
al XVI-lea și două traduceri, în greac ă (sec. XVI) și română (sec. XVII):
Învățăturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul s ău Teodosie . În aceast ă
lucrare, socotită de C. Noica „întâia mare carte a culturii române ști”,
elemente ale gândirii politice bizantine, însu șite de Neagoe Basarab prin
lectura sa larg ă, sunt completate cu înv ățăminte din experien ța sa politic ă
și cu unele cuceriri doctrina re europene ale vremii.

112Învățăturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul său Teodosie constituie
prima afirmare scris ă, mai largă , de gândire româneasc ă, prima
consemnare cu oarecari deta lii a principiilor diploma ției române ști.
Învățăturile formulate de domnul Ță rii Române ști se plaseaz ă pe
pozițiile avansate ale timpului, ele v ădind capacitatea lui Neagoe de
înțelegere a mersului evenimentelor.
Cultura româneasc ă s-a făcut prin Învățăturile lui Neagoe ecoul
unora dintre cele mai avansate idei ale vremii, opera aceasta având, în
comparație cu creația similară din Răsăritul și Apusul Europei, o tematic ă
originală de cel mai mare interes.
Prin activitatea sa ca domn, de ridicare a țării, căreia i-a asigurat o
stare prosper ă, prin opera sa de c ărturar, care a îmbog ățit patrimoniul
spiritual al poporului român, Neagoe Basarab și-a înscris numele, ca mare
personalitate, în galeria valorilor na ționale.

2. Tentative otomane de agravare a statutului politic al Țării
Românești. Situația politică creată de Neagoe Basarab, de echilibru între
creștini și turci, nu a fost durabil ă. În momentul în care turcii au început,
în 1521, marea ofensiv ă împotriva regatului maghiar, punând la grea
încercare nu numai Ungaria, dar și Țara Româneasc ă, echilibrul realizat
pentru moment de Neagoe Basarab s-a rupt.
În domnia lui Teodosie (1521), fiul și urmașul lui Neagoe Basarab,
turcii păreau a deveni atotputernici în Țara Românească . Mehmed beg,
intervenind în luptele dintre partidele boiere ști ce puneau în pericol
domnia lui Teodosie, a sfâr șit, deși vremelnic, s ă conducă efectiv țara. El
a obținut pentru sine steag de domnie de la Poart ă, a ridicat și trimis peste
Dunăre pe Teodosie, a c ăutat să introduc ă în țară administra ție
„otomană”, punând „suba și pen toate ora șele și pen toate satele”.
Ocuparea Țării Române ști de către Mehmed beg corespundea, de altfel,
planurilor politico-militare ale turcilor; ea ar fi facilitat ofensiva lor
împotriva regatului maghiar și ar fi pus la dispozi ția oști lor otomane o
importantă sursă de aprovizionare.
Pericolul transform ării țării în pașalâc a ridicat la lupt ă pe toți
locuitorii, vremelnic și pe Craiove ști, îngroziți că își vor pierde privilegiile.
Ei s-au strâns în jurul lui Radu de la Afuma ți, care a reprezentat forț a
conducătoare a luptei împotriva turcilor în epoca de crâncene b ătălii purtate

113timp de 4 ani încheia ți pe teritoriul Țării Române ști (1522-1526), în cursul
cărora au avut loc peste 15 schimb ări de domnie.
În momentul în care pericolul transform ării țării în pașalâc a fost
îndepărtat și s-a revenit la situa ția anterioar ă de înțelegere contractual ă cu
Poarta, Craiove știi l-au părăsit pe Radu de la Afuma ți și s-au aliat din nou
cu turcii dun ăreni, căutând să ridice pe tron un domn din familia lor.
Radu de la Afuma ți, dându-și seama că fără sprijinul Craiove știlor
nu se va putea men ține pe tron, a pactizat cu ei, s-a c ăsătorit cu Ruxandra,
fiica lui Neagoe Basarab, și a renunțat la lupta împotriva turcilor. Dup ă
sfaturile boier ilor Craiove ști și urmând linia lor politic ă – „că nu vor putea s ă
să tot bată , ei fiind pu țini și țara mică, cu un împă rat ce au luat și au
coprins atâtea ță ri și are mulțime de oameni” – Radu de la Afuma ți a
trebuit să meargă la Poartă „să plece capul la poala împ ăratului”.
Închinarea lui Radu de la Afuma ți față de sultan a dus la ridicarea
tributului anual de la 12.000 la 14.000 duca ți, precum și la obliga ția
domnului de a face act de supunere c ătre Poartă din trei în trei ani.
Încercarea lui Radu de la Afuma ți de a se desprinde de leg ăturile cu
turcii și de a se apropia de cre știni, atitudine manifestat ă de el în cadrul
luptelor din ș i pentru Transilvania dintre Ioan Zápolya și Ferdinand de
Habsburg – el intervenind de partea lui Ferdinand de Habsburg – i-a
grăbit sfârșitul. Unii dintre boieri, ostili domnului, în în țelegere cu turcii,
au pus la cale moartea lui. Radu de la Afuma ți a fost prins la Râmnicu
Vâlcea și ucis la 2 ianuarie 1529 împreun ă c u f i ul său. Capetele lor au
fost trimise la Poart ă, iar trupul lui Radu de la Afuma ți a fost ridicat și
îngropat la 4 ianuarie 1529 la Curtea de Arge ș. Pe lespedea pus ă pe
mormântul s ău, pe care el este reprezentat c ălare, o inscrip ție în limba
slavă amintește numeroasele lui lupte cu turcii.
Oricâte încerc ări au făc ut domnii care i-au urmat în scaun lui Radu
de la Afuma ți de a limita puterea boierilor și de a aplana conflictele dintre
diferitele fac țiuni boiereș ti s-au dovedit f ără sorți de izbând ă. Partida de
orientare filo-otoman ă, sprijinit ă de turci, a exercitat o presiune
permanentă asupra domniei, c ăreia i-a slăbit autoritatea, fapt ce va înlesni
aservirea Țării Române ști față de Poarta otoman ă spre mijlocul secolului
al XVI-lea, cu urm ări dintre cele mai grave asupra dezvolt ării ei.
3. Moldova și moștenirea lui Ștefan cel Mare . În Moldova, dup ă
moartea lui Ștefan cel Mare (2 iulie 1504), în vremea lui Bogdan

114al III-lea, zis „cel Orb” (1504-1517), lu ptele interne pentru putere au fost
de natură să diminueze pozi ția pe care o câ știgase țara în sistemul
relațiilor interna ționale. Între Moldova și Polonia au izbucnit numeroase
certuri politice și conflicte militare pentru Pocu ția. Cu speran ța că se va
căsători cu sora regelui Poloniei , Bogdan al III-lea i-a cedat acestuia
Pocuția. Și cum căsătoria până la urmă nu a avut loc, iar Pocu ția nu a fost
restituită Moldovei, Bogdan al III-lea a ocupat ținutul cu oastea. Polonezii
au replicat, pr ădând în Moldova pân ă la Botoșani. La rândul lui, domnul
Moldovei a trecut Nistrul la Hotin, a pr ădat și pustiit totul pân ă la Liov, pe
care l-a înconjurat, f ără să-l poată cuprinde. Pe drumul de întoarcere a
cucerit ora șul Rohatin. Polonezii au r ăspuns cu organizarea unei puternice
expediții de răzbunare în Moldova: au recucerit Pocu ția, au prădat nordul
Moldovei, Dorohoiul, Hârl ăul și au ajuns pân ă la Cotnari; zeci de boieri
moldoveni au c ăzut pr inș i în mâinile învingă torilor ș i au fost decapita ți.
Prin mijlocirea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, s-a pus cap ăt
ostilităților moldo-polone; Bogdan al III-lea a trebuit s ă renunțe la
proiectul de c ăsătorie cu sora regelui Poloniei ș i, totodată, a pierdut
Pocuția.
În contextul ostilit ăților moldo-polone a avut loc și deteriorarea
relațiilor dintre Țara Românească și Moldova, intrigile polone contribuind
și ele la aceasta. Când lupta între Radu cel Mare și Bogdan al III-lea era
gata să izbucneasc ă, oștile aflându-se fa ță în față, voievodul muntean a
trimis în solie la cel moldovean pe fostul mitropolit Maxim Brancovici,
unchiul Mili ței, soția lui Neagoe Basarab. Înaltul ierarh c ărturar l-a
convins pe Bogdan al III-lea c ă este păcat să se lupte cu Radu cel Mare,
fiind ei „cre știni și de același neam” ( poneje este hristiane i plemenni țî).
În argumentarea mitropolitului Maxim se afl ă una din primele
mărturii privitoare la existen ța sentimentului unit ății de neam în dep ășirea
unor momente încordate în rela țiile dintre statele române ști.
În
domnia lui Bogdan al III-lea a avut loc o nou ă reglementare a
raporturilor moldo-otoman e. Dublarea haraciului fa ță de cât plătise Ștefan
cel Mare a f ăcut ca în con știința posterității numele lui Bogdan al III-lea
să fie asociat cu actul de închinare a Moldovei turcilor.
Spre sfârșitul domniei lui Bogdan al III-lea, în fa ța amenințării și
năvălirilor pustiitoare ale t ătarilor a avut loc o ameliorare a rela țiilor
moldo-polone.

115După moartea lui Bogdan al III-lea, în vremea minoratului lui
Ștefan cel Tân ăr (Ștefăniță), fiul lui Bogdan, guvernarea țării a fost
asigurată de Luca Arbore, portar de Su ceava, unul din cei mai de seam ă
boieri ai Moldovei, dreg ător important în conducerea țării încă din
vremea lui Ș tefan cel Mare.
În fața primejdiei turco-tă tare, Luca Arbore a c ăutat să asigure
Moldovei alian ța Poloniei. La 2 decembrie 1517 la Vilno se încheia un
tratat de pace ș i alianță între Ștefăniță și Sigismund I, regele Poloniei. În
preajma cuceririi Rodosului (1522), Lu ca Arbore trimitea în Polonia o
importantă solie în frunte cu Luca Cârje. În discursul acestuia, rostit în
fața regelui Sigismund ș i a consilierilor lui, se f ăcea o extrem de
pătrunzătoare analiz ă a situației politice a vremii, se atr ăgea atenția asupra
primejdiei comune și a nevoii unirii împotriva turcilor.
Linia politic ă preconizat ă de Luca Arbore, de alianță strânsă cu
Polonia, ceea ce crea motiv de intervenț ie armată a turcilor în Moldova,
ca și tendința întâiului sfetnic de a exercita o tutel ă efectivă asupra lui
Ștefăniță aveau să stârnească reacția violentă a acestuia. În 1523, Ștefăniță
s-a declarat major, a luat în mân ă guvernarea țării, l-a acuzat de tr ădare pe
Luca Arbore ș i pe fiii săi și a poruncit s ă li se taie capul. Marea boierime
a reacționat, organizând un mare complot, a c ărui aparent ă îndreptățire
era răzbunarea lui Luca Arbore, dar în fond se urm ărea înlăturarea
veleităț ilor de conducere autoritar ă a statului manifestate de Ștefăniță.
Boierii au încercat, recrutând o șteni de pe domeniile lor și cerând sprijin
și din afară, să înjghebe o oaste pentru a-l înlocui pe Ștefăniță. Acestuia –
spune cronicarul Gr. Ureche – i-au venit țara într-ajutoriu”. Sensul
termenului de „ țară” este cel de dreg ătorime teritorială . Cu ajutorul
acesteia, Ștefăniță a re u șit să înfrângă coaliția marii boierimi, continuând
să domneasc ă până în 1527 în condiț iile consolid ării puterii domniei.
4. Domnia lui Petru Rare ș. Modificări în statutul juridic al
Moldovei în raport cu Imperiul otoman . După uciderea, în 1527, a lui
Ștefăniță, tronul Moldovei a fost ocupat de Petru Rare ș (1527-1538;
1541-1546), fiu natural al lui Ștefan cel Mare. Noul domn a dorit și a
făcut totul s ă fie un continuator al operei str ălucit reprezentate de domnia
tatălui său, a făurit, totodat ă, folosind jocul evenimentelor externe, pro-
iecte îndrăznețe, care-i vor sluji ca model, la sfâr șitul veacului al XVI-lea,
lui Mihai Viteazul.

116Pe plan intern, Petru Rare ș a că utat, urmându-l pe tat ăl său, să
întărească autoritatea domniei; a încercat s ă limiteze privilegiile de
imunitate ale marii boierimi, a confiscat averile celor ce se dovediser ă
„hicleni”, participând la uciderea lui Ștefăniță. Atenția domnului s-a
îndreptat spre mica boierime, târgove ți și țărani liberi, ceea ce avea s ă
provoace reac ția marii boierimi. Aceasta, fiind incapabil ă să-l înlăture pe
domn prin propriile ei mijloace, avea s ă recurgă – ca ș i cea din Țara
Românească – la sprijinul turcilor.
Măsurile de protec ție și de pază a drumurile luate de Petru Rare ș au
condus la dezvoltarea comerț ului, la intrarea în țară a unor mari sume de
bani, atât de necesari cheltuielilor Cur ții, creș terii și întreținerii oastei –
apreciată în epoca respectiv ă ca o putere de temut –, cât și operei de
construcții laice și religioase, ce au f ăcut gloria domniei lui Petru Rare ș.
Cetățile –
pivot, Suceava, Cetatea Neam ț, Hotinul, au fost înt ărite; s-a
refăcut și desăvârșit un num ăr însemnat de biserici, lor ad ăugându-li-se
ctitorii noi; Mân ăstirea Probota, o adevă rată „culme” în dezvoltarea
stilului Țării Moldovei, o biseric ă la Baia, Sf. Dumitru din Suceava, Sf.
Dumitru din Hârl ău, Biserica Domneasc ă din Târgu-Frumos. Importante
danii, care aveau și un rost politic, au luat drumul a șezămintelor de la
Muntele Athos.
Iubitor și ocrotitor de cultur ă, Petru Rare ș a știut să stimuleze
inițiative în crea ția artistică și literară, care au dat domniei lui, ca și celei a
lui Neagoe Basarab în Țara Românească , o aureol ă cu rol de referin ță
pentru cei mai de seam ă dintre succesorii lui în scaunul domniei. Din
vremea domniei lui dateaz ă pictura exterioar ă, faima bisericilor din
nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovi ța (1537), Arbore (1541).
Arta broderiei, dezvoltat ă la curtea domneasc ă, a cunoscut și ea
remarcabile realiz ări. Este edificator în aceast ă priv ință acoperământul din
mătase și fir de aur ș i argint, d ăruit mânăstirii Putna, țesut cu migal ă și
îndemânare de îns ăși soția lui Petru Rare ș, doamna Elena.
Știri din izvoare str ăine, contemporane domniei lui Petru Rare ș,
relevă și apreciaz ă gândirea politic ă superioar ă a domnului Moldovei,
situată la nivelul celor mai avansate idei politice ale timpului. Ivan
Semenovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, la curtea lui
Petru Rare ș, îl prezenta pe acesta țarului Ivan al IV-lea ca model de
domnie energic ă, preocupat s ă crească autoritatea monarhiei, prin
întărirea armatei și slăbirea forțelor centrifuge.

117Pe plan extern, Petru Rare ș a desfășurat o larg ă activitate
diplomatic ă, urmărind, pe lâng ă lupta împotriva Imperiului otoman,
ridicarea țării ca factor important pe arena interna țională.
Atent la schimb ările ce se petreceau în Transilvania dup ă lupta de
la Mohács, el a c ăutat să intervină aici pentru a- și întări și lărgi stăpânirile,
obținute în vremea lui Ștefan cel Mare, nutrind în planurile sale intime
gânduri și mai mari.
Împrejurările l-au implicat în luptele dintre Ferdinand de Habsburg
și Ioan Zápolya și el a înclinat, la început, pe ntru Ferdinand de Habsburg.
Teama că întărirea poziției acestuia în Transilvania ar constitui un pericol
pentru Moldova l-a f ăcut pe Petru Rare ș să-l părăsească pe Ferdinand de
Habsburg și să-l susțină pe Ioan Zápolya. În schimbul recunoa șterii din
partea lui Ioan Zápolya a st ăpânirii de c ătre Petru Rare ș a Ciceului și
Cetății de Balt ă, a orașului Bistri ța cu Cetatea Rodnei și cu toate
veniturile lor, domnul Moldovei cerea ora șelor care-l sprijineau pe
Ferdinand de Habsburg s ă se supun ă lui Ioan Zápolya; în caz contrar,
amenința cu despuierea de averi și pierderea de vie ți omenești. La
22 iunie 1529, la Feldioara, Petru Rare ș înfrângea oastea lui Ferdinand,
luând ca trofeu o mare cantitate de armament, în care era și un număr
însemnat de tunuri (50). Observând c ă Petru Rare ș întârzie, după victorie,
să-și retragă oștile în Moldova, c ăutând să întărească propria lui pozi ție în
Transilvania, Ioan Zápolya i-a cerut s ă renunțe, amenin țându-l cu
răzbunarea sultanului. Pentru a nu periclita pozi țiile dobândite în
Transilvania, mult mai mari decât le avuseser ă predecesorii să i, voievodul
român a trebuit s ă cedeze. El a încercat apoi s ă realizeze o a doua variant ă
a planurilor sale, îndreptându- și privirile spre nord, asupra Pocu ției. Petru
Rareș a cerut regelui Poloniei, Sigi smund I, restituirea acestui ținut, cedat
Poloniei de Bogdan al III-lea. Refuzul lui Sigismund i-a înt ărit lui Rare ș
hotărârea să obțină Pocuț ia cu orice pre ț, văzută de el ca o rezerv ă
strategică în viitoarele planuri de lupt ă contra otomanilor, care st ăpâ neau
în sudul țării importante capete de pod.
În vederea confrunt ării moldo-poloneze pe câmpul de lupt ă,
domnul român a c ăutat să se apropie de țarul Moscovei, aflat în conflict
cu regele polon, a ob ținut de la Ferdinand de Habsburg recunoa șterea
dreptului s ău asupra Pocu ției, și-a apropiat pe domnul Țării Româneș ti,
Vlad zis Înecatul, dându-i în c ăsătorie pe o fiic ă a sa.

118Dinamismul politicii lui Petru Rare ș i-a întărit autoritatea în Țările
Române, stârnind temeri c ă el ar încerca s ă le unească . Anton Verancsics,
contemporan cu Petru Rare ș, mărturisește că sultanul Soliman Magnificul
se temea ca nu cumva „când ar încerca el s ă ocupe Transilvania sau Țara
Românească sau Moldova, toate aceste țări să se uneasc ă împreună și să
se apere”.
Problema Pocu ției, care scoate în relief puternicul temperament al
lui Petru Rare ș, avea să-i macine îns ă forțele militare și să-i slăbească
sistemul de alianț e, atât de necesare în vederea realiz ării cu succes a celei
de-a treia etape a planurilor sale politice: lupta împotriva turcilor și
recuperarea teritoriilor ță rii cucerite de ei.
Victorios la început, reu șind chiar s ă ia în stă pânire pentru mai
multe luni Pocu ția, Petru Rare ș avea însă să sufere, la 22 august 1531, o
grea înfrângere la Obertyn. Victoria oastei poloneze se explic ă, atât prin
superioritatea tactic ă folosită de comandantul ei Jan Tarnowski, cât și prin
defecțiunile ivite în tab ăra lui Petru Rare ș.
După lupta de la Obertyn au continuat incursiunile, fie ale polonilor
în Moldova, fie ale oastei moldovene în Polonia. S-au încercat și unele
tratative de împ ăcare a celor două părți aflate în conflict, dar ele au e șuat.
Mai mult chiar, Polonia și-a intensificat eforturile de sl ăbire a pozi ției lui
Rareș. Repetatele ei interven ții la Poart ă, ca și rolul jucat de voievodul
român în episodul Aloisio Gritti – aventurierul vene țian în slujba Por ții, cu
planuri de st ăpânire, prin fiii s ăi, a celor trei Țări Române – au determinat
pe turci s ă pună la cale expedi ția în Moldova pentru detronarea lui
Petru Rare ș.
În așteptarea ciocnirii cu o știle lui Soliman Magnificul, Petru Rareș a
căutat să se apropie de imperiali. În 1535, el a încheiat un tratat de alian ță
cu Ferdinand de Habsburg, învinsul de la Feldioara. Domnul Moldovei
urmărea prin aceasta, pe de o parte, s ă-l foloseasc ă pe Ferdinand de
Habsburg pentru normalizarea raporturilor cu Polonia, pe de alt ă parte, ca
împreună cu Habsburgii s ă întreprind ă lupta împotriva turcilor. Cu prilejul
tratativelor pe care Petru Rare ș le-a dus cu imperialii afl ăm, din relat ările
unor di
plomați ai vremii, c ă Moldova era considerat ă ca o mare putere, care
deținea cheia evenimentelor din aceast ă parte a lumii.
Cu toate demersurile f ăcute de Ferdinand de Habsburg, ca, de altfel,
și de cneazul Moscovei, încercarea lui Petru Rare ș de a ajunge la o

119împăcare cu regele Poloniei a e șuat, cum a e șuat și încercarea imperialilor
de a organiza o mare expedi ție împotriva otomanilor.
În 1536, în momentul în care Soliman Magnificul se întorcea
victorios din campania împotriva per șilor, situa ția lui Petru Rare ș era
deosebit de grea. El se gă sea între doi du șmani, regele polon și sultanul
turc, hotărâți să-l scoată din domnie. În țară, o parte dintre boieri,
nemulț umiți de măsurile luate de domn, de limitare a privilegiilor lor,
făgăduiau sultanului c ă dacă va veni în Moldova s ă-i scape de acel „tiran”
îi vor da în mân ă „toate ora șele și castelele și întăriturile”.
În fruntea unei o ști ce num ăra, după izvoare contemporane, între
150.000 și 200.000 de oameni, c ăreia i s-au ad ăugat hoardele t ătare,
Soliman Magnificul a ajuns la Dun ăre la sfârșitul lunii august 1538. El a
cerut lui Rare ș să se supun ă. Acesta a refuzat și a încercat din nou, cu
scopul de a evita atacarea Moldovei și din partea polonezilor, s ă ajungă la
înțelegere cu ei, renun țând la Pocu ția. Tentativa a e șuat și de data aceasta.
Rareș s-a văzut silit atunci s ă ia măsurile ce se mai puteau lua: a aplicat
tactica de lupt ă a predecesorilor lui, a ars câmpurile și satele din calea
năvălitorilor, a închis locurile de trecere și s-a preg ătit în vederea
rezistenței împotriva cotropitorilor. Ostili încerc ării de împotrivire, parte
dintre boierii de frunte, profitând de faptul c ă Rareș era prins în luptele cu
tătarii, au predat, conform tratativelor anterioare, țara sultanului. Rareș a
fost nevoit ca, în condi ții dramatice, s ă-și caute refugiu în Transilvania. În
locul lui, pe tronul Moldovei, Soliman Magnificul l-a numit pe Ștefan,
feciorul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Fâ șii din teritoriul Moldovei au
fost smulse și trecute sub administra ția directă a Porții și a aliaților ei
tătari. Chiliei și Cetății Albe, cucerite de turci în 1484, i s-a ad ăugat
Bugeacul. Acesta a intrat în st ăpânirea tătarilor, care aveau s ă între prindă
de aici dese incursiuni de prad ă în Moldova. S-a smuls, de asemenea,
Moldovei cetatea Tighina cu teritoriul din jur, creându-se raiaua Bender.
Nemulțumiți de domnia lui Ștefan Lăcustă, care, prin politica de
închinare a țării sultanului și de dezmembrare a ei, punea în pericol nu
numai privilegiile boierimii, dar și existența acesteia, unii dintre boieri, în
frunte cu Mihul hatmanul și Trotușan logofătul, au pus la cale uciderea lui
și ridicarea pe tron a lui Alexandr u Cornea. Acesta nu s-a putut men ține
în scaun. Împotriva lui, Poarta otoman ă l-a susț inut pe Petru Rare ș, care a
știut „să-și pledeze cauza” și să câștige prețuirea sultanului prin calit ățile
arătate. Reîntoarcerea lui în scaun, în 1541, cu ajutor ul otomanilor, a atras

120creșterea obliga țiilor față de Imperiul otoman. Lui Rare ș i s-a impus s ă
mărească haraciul la 12.000 de galbeni, s ă accepte ca paz ă pentru
persoana sa, de fapt ca o supraveghere a politicii sale, 500 de osta și turci
și să trimită ca ostatec la Istanbul pe fiul s ău, Iliaș. Petru Rare ș, domnul
căruia i se acorda în prima dom nie un mare rol în desf ășurarea
evenimentelor de la Dun ărea de Jos, care impresion a prin puterea lui, a
încercat și în cea de-a doua domnie s ă intre într-o coali ție antiotoman ă,
care s-a destr ămat însă foarte repede. Dezam ăgit, mândrul domnitor,
întocmai ca alt ădată tatăl său, Ștefan cel Mare, a c ăutat să întrețină
asemenea raporturi cu Poarta otoman ă încât să nu agraveze statutul politic
de autonomie al Moldovei și să capteze bun ăvoinț a sultanului în
recâștigarea pozi ției avute în Transilvania.

5. Raporturile româno-otomane în a doua jum ătate a secolului
al XVI-lea. Marea ofensiv ă otomană condusă de Soliman Magnificul
împotriva regatului maghiar, victoria o știlor otomane la Móhacs (1526),
expediția din 1538 în Moldova a celui mai mare sultan, organizarea
pașalâcului de Buda (1540), transformarea Br ăilei (1539-1540) în raia au
marcat momente ale unor muta ții radicale în raportul for țelor politice din
bazinul Dun ării de Jos și de Mijloc.
În legătură cu aceste muta ții, observatorii contemporani au relevat,
pe bună dreptate, ivirea unor stă ri calitativ noi în organizarea Țărilor
Române și în poziția lor față de puterile vecine. Raporturile lor cu
Imperiul otoman au continuat s ă aibă un caracter special, de respectare a
autonomiei statale, în condi țiile creșterii dependen ței economice ș i
politice de Poarta otoman ă.
Principatele Române continuau, potrivit vechilor „tratate”, încheiate
cu Poarta otoman ă, să beneficieze, conform dreptu lui islamic, de regimul
dar al sulh sau dar al aht („Casa p ăcii” sau „Casa în țelegerii”). Poarta
otomană a încercat, în mai multe rânduri, f ără să reușească , să schimbe
statutul de protectorat al Țăr ilor Române cu cel de domina ție efectivă sau
chiar de transformare a lor în pa șalâcuri. În a doua jum ătate a secolului
al XVI-lea se constat ă tocmai acest efort al Por ții de a subordona cât mai
mult Ță rile Române intereselor otomane.
Poarta otomană a că utat să-și spună tot mai mult cuvântul în
conducerea Principatelor Române. Trecând peste dreptul acestora, pe care
îl recunoscuse prin „capitula ții”, de a-și alege singure domnul, Poarta

121otomană a început s ă numeasc ă în scaun favori ți ai ei. Ace știa erau
schimbați după bunul plac al sultanului. Orice încercare a lor de a se
apropia de cre știni și de a declan șa lupta împotriva otomanilor le atr ăgea
destituirea și pierderea capului. G ărzile de ieniceri stabilite în capitalele
Principatelor Române aveau rostul , nu numai cel declarat de a ap ăra pe
domni de nemul țumirile supu șilor și de concurenț ii care pândeau s ă le
ocupe tronul, ci și de a controla ac țiunile domnilor.
Numirile de domni de c ătre Poartă se făceau în schimbul unor mari
sume de bani. La sfâr șitul secolului al XVI-lea, sume de-a dreptul
fabuloase erau folosite pentru ocuparea și deținerea tronului. Pe Petru
Cercel cumpă rarea tronului l-a costat 1.160.000 de galbeni.
Sumele necesare cump ărării domniei sau men ținerii domnilor în
scaun erau împrumutate de cele mai multe ori de pretenden ții la tron, ca și
de domnii afla ți în scaun de la bancherii din Istanbul. Ace știa sau oamenii
lor, ca să-și asigure capitalul învestit și dobânzile, înso țeau pe nou numi ții
în scaun, stabilindu-se temporar sau definitiv în Țările Române.
Concesionându-li-se, de obicei, strângerea d ărilor, e i c ăutau, dată fiind
instabilitatea domniei, s ă-și scoată într-un timp cât mai scurt banii care
pretindeau c ă li se datorau, supunând popula ția țării unor cerin țe tot mai
mari de suportat.
O creș tere însemnat ă au cunoscut în a doua jum ătate a secolului
al XVI-lea tributul (haraciul) Ță rilor Române fa ță de Poart ă, ca ș i
peșcheșurile (darurile), care se transformaser ă într-o împov ărătoare
obligație.
Țărilor Române li s-au impus o serie întreag ă de alte obliga ții,
furnituri de grâne, oi, sare, lemn și alte produse, ca și prestații în munc ă în
folosul Por ții. Valoarea acestora se sc ădea, de obicei, din haraci. Poarta a
căutat și în bună măsură a reușit să-și asigure un drept de preem țiune
asupra anumitor articole de strict ă necesitate pentru aprovizionarea
Constantinopolului și pentru nevoile armatei. Este vorba de grâu și orz,
oi, bovine și c ai, miere și ceară , seu, pastram ă, cerviș, lână, piei.
Negustori din Imperiul otoman au început s ă pătrundă în număr
mare în Țările Române și cu ajutorul aparatului de stat de aici s ă strângă
direct de la produc ători, la pre țuri sub nivelul pre țului curent al pie ții,
bunurile solicitate în Imperiu. Nu o dat ă, sultanul însu și s-a văzut nevoit s ă
intervină și să reglementeze procurarea de produse din Țările Române, s ă

122amenințe cu pedeapsa negustorii abuzivi și să limiteze num ărul celor care
intrau pe teritoriul românesc.
Datorită obligațiilor la care era impus ă populația satelor – unde se
desfășura un proces de pauperizare –, situa ția țăranilor din Țările Române
ajunsese în multe privin țe să fie mai grea decât cea a celor din provinciile
stăpânite direct de turci.
În memoriul adresat papei de Luca Testanova se ar ăta, ca, de altfel,
și în „capitula ții”, că Țara Românească și Moldova nu au fost supuse de
Imperiul otoman pe calea armelor, ci s-au plecat Por ții de bunăvoie, cu
condiția respectă rii autonomiei lor, a înt ăririi ca domn de c ătre sultan a
unui descendent din vechii voievozi. Aceast ă prevedere a fost îns ă cu
timpul tot mai mult înc ălcată, sultanul dând sau promi țând tronul aceluia
care-i oferea mai mul ți bani. Banii, leg ăturile cu favori ții sultanului și
sprijinul acestora garantau reuș ita oricărui pretendent la tron, care, pentru
legitimitatea domniei, invoca apoi descenden ța din vechile familii
domnești. Ajunș i pe tron în astfel de condi ții, domnii r ăm âneau la
conducerea țării cât timp erau în gra ția sultanului și cât timp puteau face
față lăcomiei celor din anturajul lui, strângând, totodat ă, și pentru ei mari
averi. În timpul domniei se comportau ca suverani absolu ți și nu dădeau
nimănui socoteal ă de faptele lor.
Obligațiile impuse ță rănimii, sporirea fiscalit ății au ruinat
gospodă ria țărănească , au făcut ca Țările Române, bogate și puternice
odinioară, să decadă din punct de vedere economic, s ă slăbească pe plan
militar și demografic. Cronicarul turc Mustafa Ali d ădea și el o explica ție
similară celei a lui Luca Testanova pentru depresiunea demografic ă din
Țările Române de la sfâr șitul secolului al XVI-lea, și anume c ă ea ar fi
fost determinat ă de desele schimb ări de domni.
Creșterea dependen ței Principatelor Române de Poarta otomană în
a doua jum ătate a secolului al XVI-lea a f ăcut ca schim bările intervenite
în structura lor social-politică să fie influen țate de situa ția în care se afla
în acea vreme Imperiul otoman.
După moartea lui Soliman Magnificul (1566), Imperiul otoman a
intrat într-o perioad ă de declin.
Un șir de sultani incapabili au înlesn it acest declin. Desfrâul de la
Curte necesita sume mari de bani ș i acestea se realizau prin jefuirea
provinciilor Imperiului sau dependente de Imperiu. Guvernarea
provinciilor era vândut ă pur ș i simplu celui care oferea mai mult. Cei

123ajunși la conducerea provinciilor c ăutau prin mijloacele cele mai tiranice
să stoarcă de la popula ție o avere cât mai mare, în a șa fel încât odată
alungați să aibă cu ce redobândi vechea situa ție sau cu ce s ă ducă pe viitor
o viață lipsită de griji.
Decă derea militar ă a Imperiului otoman, marcat ă și de reducerea
numărului războaielor de cuceriri, a f ăcut să crească tendințele centrifuge
din cadrul Imperiului. Provincii diferite ca nivel de dezvoltare, unite în
cadrul Imperiului, nu atât prin in terese economice, ci numai datorit ă forței
militare otomane, manifestau tot mai mult tendin țe de eliberare de sub
stăpânirea otoman ă. Spahii și ienicerii, care constituiau for ța militară a
Imperiului otoman și care realizau înainte venituri însemnate de pe urma
meritelor militare în slujba sultanulu i, au început, prin diferite mijloace,
să se eschiveze obliga țiilor militare. În locul veniturilor pe care le realizau
altădată prin războaie, ei c ăutau să-și procure banii necesari vie ții de lux,
care începea s ă-i pre ocupe, din exploatarea popula ției supuse. Ei au m ărit
dările la care erau obliga ți țăranii și au căutat ca în locul d ărilor în natură
să perceapă într-o măsură cât mai mare d ări în bani. Totodat ă, au trecut la
reorganizarea domeniilor în vederea cre șterii produc ției de cereale-marf ă.
În acest sens au fost extinse suprafe țele de pământ lucrate de țărani pe
bază de clacă. Ciflicurile, menț ionate în izvoare spre sfârș itul secolului
al XVI-lea, nu erau altceva decât aceste gospod ării ale stăpânilor de
pământ, lucrate cu ajutorul țăranilor.
Sporirea cuantumului obliga țiilor în munc ă ale ță ranilor presupunea
o creștere a dependen ței acestora de st ăpânii de domenii, care c ăutau să-și
lărgească drepturile asupra țăranilor, limitându-le și apoi desfiin țându-le
libertatea de deplasare de pe domenii. Legarea de glie a țărani lor a condus
la mărirea obliga țiilor și înrăutățirea situației lor juridice.

6. Schimbări social-politice în Principatele Române în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea . Poziția Principatelor Române fa ță de
Poarta otoman ă și situația din Imperiu explic ă de ce o serie de
schimbări care au avut loc în structura socio-economic ă a
Principatelor Române nu au dus la rezultatele la care schimb ări
similare au dus în statele din Apusul Europei. Dintre aceste schimb ări
este de men ționat, în primul rând, cre șterea schimbului în bani.
Documentele atest ă frecvente tranzac ții în bani. P ământul, care înainte
era vândut sau cump ărat de multe ori în natur ă, în vite, mai ales, se

124vindea și cumpăra în a doua jum ătate a secolului al XVI-lea, în
majoritatea cazurilor, în bani. St ăpânii de domenii, ca ș i domnia au
ajuns să dispună de mari sume de bani. Din documentul cu data 6
septembrie 1598, prin care Mihai Viteazul î și întărea sieși mai multe
sate, rezult ă că numai în jude țul Romana ți în perioada în care el fusese
dregător și-a cumpărat 23 de sate. În document se indic ă prețul a 19
sate din cele 23 cump ărate, preț care depășea suma de 1.200.000 aspri.
Ca urmare a dezvolt ării economiei în bani au ap ărut zălogul
(zălogirea mo șiilor), precum și introducerea dobânzii, care ajungea pân ă
la 20%. În a doua jum ătate a secolului al XVI-lea este men ționată , nu însă
ca fiind permanent ă, munca salariat ă, au apărut termenii naemnic (angajat
cu leafă) și leafă (simbrie).
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, puterea militar ă a Principatelor
Române, în special a Țării Române ști, o constituiau, ca și în alte părți al e
Europei, oastea pl ătită, mercenarii, a c ăror întreținere necesita sume mari
de bani. Este elocvent ă din acest punct de vedere coresponden ța purtată
de Mihai Viteazul, care, din cauza luptelor purtate împotriva turcilor, a
fost nevoit s ă întrețină o numeroas ă oaste de mercenari. Neputând s-o
plătească numai din resurse interne – ț ara fiind s ărăcită din cauza birurilor
și a ră zboaielor necontenite –, Mihai Vi teazul a apelat adesea la ajutoare
din afară, de la Imperiul german îndeosebi.
Dezvoltarea schimbului era legat ă de un oarecare avânt economic
general. Din p ăcate, din cauza dependen ței economice a Țărilor Române
de interesele otomane, acest avânt nu a luat o amploare prea mare; el s-a
manifestat mai ales în agricultur ă, ramura economic ă ale cărei produse
erau cerute pe pia ța Imperiului otoman. Nu lipsesc, de altfel, nici știrile
care să indice o oarecare dezvoltare a târgurilor, care continuau, îns ă, să
fie – în cazul Țării Române ști și Moldovei – mai mult centre comerciale
decât centre de produc ție. În izvoarele istorice se g ăsesc date despre
organizarea de pr ăvălii în târguri, grupar ea elementelor negustore ști p e
anumite str ăzi sau cartiere întregi, organizarea elementelor negustore ști.
A crescut autoritatea conducerii ora șelor, a sude ților ș i pârgarilor.
O dată cu dezvoltarea târgurilor, pe pia ța lor s-a sim țit tot mai mult
nevoia de produse agricole. Ca s ă-și asigure aceste produse, or ășenii au
căutat să -și apere și să-și lărgească chiar mo șia agricol ă din preajma
orașelor. În tendin ța de a mări ocolul ora șelor, adică numărul de sate și
suprafața de pământ, care s ă le aparțină, orășenii au purtat numeroase

125procese cu st ăpânii funciari laici și ecleziastici interesa ți, la rândul lor,
să-și extindă domeniile și să aservească un număr cât mai mare de țărani.
În judecarea proceselor ivite, domnia – sl ăbită ca autoritate, adesea un
simplu instrument la discre ția marii boierimi – d ădea în general acesteia
câștig de cauz ă.
Dezvoltarea economiei de schimb a dus la cre șterea vertiginoas ă în
a doua jum ătate a secolului al XVI-lea a pre țului satelor. De și la aceasta a
contribuit și decăderea valorii argintului, fenomenul trebuie pus în
legătură cu creșterea produc ției agricole, ceea ce explic ă rolul atribuit
Principatelor Române, de „cheler” al împ ărăției otomane.
Dezvoltarea comerț ului cu cereale a determinat st ăpânii de domenii
să mărească tot mai mult cantitatea de produse pretinse de la țărani.
Întâmpinând împotrivirea acestora, interesa ți și ei să beneficieze cât mai
mult de produsele muncii lor, valorificabile pe pia ță, stăpânii de p ământ
au căuta t să înlocuiasc ă dările în produse cu cele în bani. Sunt relativ
numeroase informa țiile documentare probatorii c ă în secolul al XVI-lea
foarte multe din vechile dă ri în natur ă tindeau s ă se transforme în d ări în
bani.
Faptul că țăranii erau obliga ți ca în locul d ărilor în natur ă să dea
dări în bani este un indiciu c ă ei erau nevoi ți să întrețină permanent
legătura cu pia ța orășenească, ceea ce ducea la stimularea produc ției
gospodă riei țărănești. Creșterea obliga țiilor în bani ale țăranilor,
conducând la m ărirea cuantumului exploat ării lor, a atras dup ă sine
accentuarea stratific ării țărănimii. Pe lâng ă țăranii sărăciți, care-și vindeau
din cauza greut ății dări lor ocinile, au apă rut numeroase cazuri de țărani
care cump ărau ocine, pă mânturi sau chiar „vecini”. Ob ștea, ca organ de
rezistență a țărănimii împotriva atacurilor stă pânilor de domenii, a sl ăbit,
fapt ce a înlesnit posibilitatea acestora de a- și spori autoritatea asupra
țăranilor dependen ți.
În condiț iile lărgirii pieței interne și externe pentru produsele
agricole, st ăpânii de domenii, în tendin ța de a mări cantitatea de cereale,
pe care să le valorifice pe pia ță, au trecut la reorganizarea domeniilor,
căutând să mărească producția pe baza muncii de clac ă. În centrul atenț iei
stăpânilor de pă mânt a început să fie producț ia de pe rezerva seniorial ă,
pe care au c ăutat să o extindă , de cele mai multe ori, pe seama loturilor, a
delniț elor țărănești. Uneori, cre șterea rezervei senioriale s-a fă cut prin
tăierea pădu rilor, ca și prin folosirea terenurilor necultivate. Izvorul

126principal al extinderii rezervei senioriale a r ămas, însă, acapararea de
către stăpânii de domenii a p ământurilor țăranilor. Birurile apă sătoare
asupra țăranilor, ca urmare a cre șterii obliga țiilor Principatelor Române
față de Poarta otoman ă, au făcut ca un num ăr tot mai mare de țărani să-și
piardă pământurile în folosul boierilor. Frecvente devin în documente
mențiunile de plângeri ale țăranilor că pământurile le-au fost cotropite de
boieri. Paralel cu procesul de cre ștere a rezervei senioriale a avut loc și
procesul de înt ărire a dreptului st ăpânilor de domenii asupra mâinii de
lucru. Exploatarea domeniului pe baz ă de clacă, neputând s ă fie pusă în
practică în mod real, atâta timp cât țăranii beneficiau de dreptul de
strămutare, stă pânii de p ământ au c ăutat să limiteze treptat acest drept ș i
să-i lege pe țărani de pământ. Aceasta a dus la cre șterea controlului direct
al stăpâ nului de pă mânt asupra muncii ță ranilor, la cre șterea dependen ței
acestora de st ăpân. Legarea de glie a țăranilor a fost, prin excelen ță, opera
stăpânilor de moș ii, care, prin presiunea exercitat ă asupra domniei, au
făcut ca acest fapt s ă capete o consacrare legal ă.
„Așezământul” sau „Leg ătura lui Mihai” nu f ăcea altceva decât s ă
consacre pe baz ă de lege ceea ce în fapt exista. La aceasta a contribuit și
politica fiscal ă a statului la sfârș itul secolului al XVI-lea. Domnia sim țea
nevoia de sume mari de bani, ca s ă poată duce cu succes r ăzboaiele
împotriva turcilor și, totodată, să plătească oastea de mercenari ale c ărei
efective crescuser ă. Fluctuațiile țăranilor împiedicau, îns ă, agenții de stat
să poată strânge dările datorate domniei. De aici necesitatea de a lua acele
măsuri care să înlesneasc ă asigurarea veniturilor statului, ceea ce
presupunea stabilitatea cont ribuabililor. Interesat ă, domnia a intervenit,
prin urmare, în raporturile dintre st ăpânii de p ământ și țărani, susținând
cauza care în acel moment o avantaja cel mai mult.
Legarea de glie a țăranilor a marcat momentul culminant în istoria
aservirii țăranilor în Principatele Române.
*
Situația de dependen ță economic ă și politică a Principatelor
Române fa ță de Poarta otoman ă, creșterea obliga țiilor pe care Imperiul
otoman le pretindea, ca și sporirea redeven țelor către stăpânii de p ământ
au fă cut ca în a doua jum ătate a secolului XVI-lea s ă se manifeste ridică ri
la luptă împotriva Imperiului otoman, ca și împotriva rapacităț ii unora
dintre stă pânii funciari locali. În unele cazuri, lupta împotriva împilă rii

127otomane a luat forma unor adev ărate ră zboaie de eliberare, sub conducerea
unor domni de seam ă ca Ion Vod ă cel Cumplit și Mihai Viteazul.

7. Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574) și războiul de eliberare
condus de el. Ion Vodă cel Cumplit, ca ș i Mihai Viteazul, n-a domnit
mult; ei au reu șit, însă, să se impun ă printre acele „spirite puternice” care
au caracterizat secolul al XVI-lea și să capete în ochii posterit ății valoare
de simbol al luptei de emancipare politic ă și eliberare na țională .
Fiu nelegitim al lui Ștefăniță cu o armeanc ă – de aici numele de
„Armeanul” cu care este cunoscut în istorie, Ion Vod ă s-a ocupat, înainte
de a obține tronul, cu nego țul de pietre scumpe, realizând o mare avere. A
plătit pentru tron 220.000 de duca ți. În 1572 a ocupat scaunul Moldovei,
înlocuindu-l pe Bogdan L ăpușneanu (1568-1572).
La urcarea pe tron a lui Ion Vod ă, Moldova, pe lângă faptul că se
afla în dependen ță tot mai accentuat ă de Imperiul otoman, era ținta unor
mai vechi preten ții ale Poloniei, neîmplinite în întregime niciodat ă și a
unei tot mai insistente supravegheri din partea Imperiului german, ce
ascundea tendin ța acestuia de a- și crește influenț a la est de Carpa ți.
Imperiul otoman, de și suferise din partea Ligii Sfinte o mare
înf
rângere la Lepanto (7 oct. 1571), r ămânea neclintit în st ăpânirile lui.
Flota turceasc ă avea să devină într-un timp scurt mai puternic ă decât
înainte de catastrof ă. Imperiul nu mai tr ăia epoca de glorioase cuceriri din
vremea lui Soliman Magnificul, dar for ța lui de lovire continua s ă se
păstreze. Europa a ră mas consternat ă, de pildă, de rapiditatea cu care
turcii au cucerit Tunisul în 1574, f ăcând să eșueze planurile Spaniei în
Africa de nord.
În bune rela ții cu Poarta, Polonia încerca, în anii în care destinele
Moldovei erau în mâinile lui Ion Vod ă, să depășească criza politic ă creată
o dată cu moartea lui Sigismund II Augu st (1548-1572), ultimul Jagellon.
Stingerea dinastiei poloneze f ăcea din chestiunea polono-lituanian ă
o problem ă european ă. Disputat de mai mul ți pretenden ți, dintre care nu
lipseau împ ăratul Maximilian al II-lea și țarul Ivan al IV-lea, care avea
partizani în Lituania, tronul Poloniei a fost ocupat pentru pu țină vreme
(mai 1573-iunie 1574) de Henri de Valois, viitorul rege al Fran ței,
Henri III. Magna ții poloni s-au folosit și de data aceasta de dificult ățile
prin care trecea puterea monarhic ă pentru a- și î ntări poziția în stat. Prin
Pacta Conventa ei impuneau în 1573 lui Henri de Valois s ă nu poată

128declara război sau încheia pace fă ră aprobarea Senatului, s ă nu poată
ordona mobilizarea oastei f ără asentimentul Dietei, s ă fie asistat în actele
lui de un Consiliu, format din 16 senatori, și să convoace Dieta la câte doi
ani. Violarea acestor condi ții atrăgea după sine eliberarea supu șilor de
orice ascultare fa ță de suveranul lor.
Aristocrația funciar ă poloneză , înzestrat ă cu autoritate politic ă,
manifesta ini țiative de care regele nu era informat sau lua cunoș tință
uneori prea târziu. Mari familii din Polonia între țineau rela ții cu Moldova
și acționau aici când interesele lor o cerea u. Cu ajutorul lor a încercat, în
1572, Bogdan L ăpușneanu să împiedice urcarea pe tr onul Moldovei a lui
Ion Vodă .
În situația în care se afla, cu un rege str ăin de țară și cu o nobilime
de graniță ostilă lui Ion Vod ă, Polonia nu putea fi luat ă în considerare în
sistemul de alian țe conceput de domnul Moldovei în vederea declan șării
războiului de eliberare a țării (Befreiungs kriege ).
Transilvania, intrat ă în urma tratatului încheiat de Ioan Sigismund
cu împăratul german la Speyer, în 1570, sub suzeranitatea habsburgic ă, se
încadra prevederilor tratatului turco-habsburgic de la Adrianopol din
1568, prin care între cele dou ă imperii se stabilea o perioad ă de pace timp
de 8 ani. Ion Vod ă nu putea, prin urmare, conta nici pe un eventual sprijin
din Transilvania sau venit prin Transilvania.
Cât privește Țara Româneasc ă, ea părea prea mult c ăzută în sfera
politicii otomane pentru a n ădăjdui un eventual ajutor din partea ei. Singura
speranță într-un sprijin extern în lupta pe care o pregă tea Ion Vod ă era la
cazaci, în ale c ăror ținuturi se strânseser ă de fapt acei locuitori din Ucraina,
Polonia, Moldova sau din ținuturile tătărești ale Mării Negre care nu mai
puteau suporta cerinț ele stăpânilor locali, ca și pe cele ale Porț ii.
Examinarea lucid ă a situației interna ționale l-a f ăcut pe Ion Vod ă să
înțeleagă că din afară nu se putea aș tepta, decât în mic ă măsură, la alia nț e
de nădejde și că îi rămâneau, pentru înf ăptuirea gândului de eliberare a
țării, numai mijloacele intern e. Acestea se cereau înt ărite și folosite cu
maximum de grij ă.
În convingerea că este ș ubredă puterea acolo unde nu este
înțelegere, Ion Vod ă a practicat o politic ă de înfruntare a boierimii
anarhice, a decapitat vârfurile ei și le-a confiscat averile, a luat m ăsuri de
limitare a puterii economice și politice a marii boierimi, a sprijinit,
totodată, mica boierime și țărănimea.

129Atitudinea lui Ion Vod ă față de marea boierime, ca și față de
biserică – parte din averea c ărora a fost trecut ă pe seama domniei ș i
dăruită elementelor pe care domnul se sprijinea, boieri și țărani – nu poate
fi străină de ideile care circulau în acea vreme, cum era concep ția
absolutistă a puterii politice. Absen ța unei orășenimi puternice române ști,
ce nu se putea dezvolta în condi țiile domina ției economice și politice
otomane și, de aici, for ța politică slabă pe care o reprezentau elementele
orășenești au făcut imposibil ă realizarea statului absolu tist, în felul în care
el se înfăptuise în Apusul Europei, și indispensabilă colaborarea domniei
cu boierii.
Eforturile lui Ion Vod ă de a ridica țărănimea, ca s ă se sprijine pe ea,
s-au dovedit destul de limitate pentru a contracara for ța boierimii,
susținută în tendințele ei centrifuge de statele vecine ș i care lua ca model
de urmat st ările de lucruri din Polonia. Pentru a veni în sprijinul
populației , Ion Vodă a căutat să intervină în viața economic ă în interesul
țării, inițiind o politic ă de manier ă mercantilist ă. Cu scopul de a evita cât
mai mult posibil consecin țele crizei monetare ce cuprinsese Imperiul
otoman și în tendin ța-i de a desprinde țara de încorsetarea economic ă și
politică otomană, Ion Vodă a bătut în 1573 o moned ă de aramă (accea),
care răspundea necesităț ii de bani de valoare redus ă. Legenda ei în limba
vorbită indica, de altfel, adresa m ăsurii luate de domn.
Dușmăniile stârnite de represiunile lui Ion Vod ă față de uneltirile
boierești, ca și teama de a nu pierde pozi țiile câștigate în Moldova au
determinat Poarta otoman ă să intervină, dându-i s ă înțeleagă lui Ion Vod ă
că orice abatere de la îndeplinirea obliga țiilor pe care le avea ca supus al
sulta
nului va atrage dup ă sine, ca în atâtea alte cazuri pân ă la el,
destituirea și poate chiar mai mult – moartea.
În februarie 1574, un ceau ș era trimis la Ion Vod ă. I se cerea
domnului, în numele Por ții, tributul îndoit și i se anun ța că, dacă nu va
plăti, un nou pretendent la tronul Moldovei este deja gata s ă accepte acest
lucru.
În urma convoc ării Obșteștii Adună ri a țării, domnul a refuzat s ă
dea curs cererii Por ții. El era con știent de ceea ce avea s ă urmeze din
înfruntarea Por ții, ca, de altfel, din înfruntarea oric ărei mari puteri de c ătre
o țară mică. Europa urm ărea în acea vreme teroarea dezlă nțuită de o mare
putere, care era Spania, în Țările de Jos, hot ărâte să obțină cu orice pre ț
libertatea politic ă.

130„Părintele Moldovei” a luat m ăsuri de preg ătire a oștii în vederea
luptei; el a trimis, totodat ă, la cazaci dup ă ajutor. Sub comanda hat-
manului Swierczewski, 1200 de cazaci aveau s ă răspundă chemării
domnului.
În primele zile ale lunii aprilie 1574, oastea moldoveneasc ă era deja
angajată în luptele cu turcii. Ion Vod ă a reușit în mai multe rânduri s ă
sfarme deta șamentele otomane venite s ă-l înlocuiasc ă din domnie. Cea
mai glorioas ă dintre victorii, cu larg r ăsunet, a fost la Jili ște (sud-est de
Focșani), la mijlocul lunii aprilie. Biruin ța de la Jiliș te a deschis
campania, încheiat ă cu ocuparea Bucure știlor și detronarea domnului
Țării Române ști, Alexandru Mircea (1568-1574; 1574-1577). În locul
acestuia, Ion Vodă a pus pe tronul țării un susținător al să u, Vintilă Vodă.
Actul în sine avea o mare semnifica ție. El marca o nou ă încercare fă cută
de un domn român de a realiza un front comun antiotoman al Țărilor
Române. Experien ța istorică im punea un astfel de program politic. El
fusese urm ărit cu o deosebit ă stăruință de Iancu de Hunedoara ș i de
Ștefan cel Mare, a fost reluat de Ion Vod ă și realizat de Mihai Viteazul,
prin unirea de scurt ă durată a Țării Române ști cu Transilvania și
Moldova.
După aproape dou ă luni de zile de la începerea ostilit ăților, oastea
moldoveneasc ă înregistra numai victorii; ea intrase triumf ător în
București, ocupase Br ăila, Tighina, Cetatea Alb ă, stârnind îngrijorare la
Poartă, unde se manifesta temerea c ă extinderea teatrului de opera țiuni și
continuarea succeselor militare moldovene ști însemnau nu numai
zdruncinarea suzeranit ății turcești asupra Principatelor Române, dar
amenințau însăși securitatea Imperiului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
în Epir și Albania popula ția se afla în revolt ă, iar în ținuturile din sudul
Balcanilor situa ția era propice unei ridic ări împotriva puterii musulmane.
Importante efective militare otomane sub comanda beglerbegului
Greciei, cel mai important comandant militar al Peninsulei Balcanice, au
fost îndreptate spre Moldova. Tă tarii din Crimeea, supu și ai Imperiului
otoman, au primit și ei porunc ă să intre cu toate for țele în Moldova.
Respinși
la primele încerc ări de a trece Dun ărea în Moldova, turcii și-au
dat seama c ă pe calea armelor un succes era greu de dobândit și de aceea
au încercat calea cump ărării unora dintre boierii moldoveni comandan ți
de oști. Cu asemenea mijloace ei au reu șit în cele din urm ă să treacă
Dunărea și să înainteze în Moldova. Încercarea domnului de a-i opri lâng ă

131iezerul Cahul a e șuat, din cauza unor noi acte de tr ădare a boierimii. În
ciuda defec țiunilor ivite, ce p ăreau să paralizeze dispozitivul de lupt ă
moldovenesc, domnul a știut prin pilda-i personal ă să mențină și să ridice
moralul osta șilor și să organizeze o puternic ă rezistență, care a scos în
relief marile lui însuș iri de comandant de o ști. Mai multe atacuri ale
turcilor s-au izbit de serioasa împot rivire pe care le-o opunea oastea
moldoveneasc ă. Atacurile tă tarilor și adăugarea de noi contingente
turcești au silit oastea moldoveneasc ă să se retragă în apropierea satului
Roșcani, care fusese devastat cu pu țin timp mai înainte de t ătari. Aici a
rezistat Ion Vodă câteva zile, respingând for țele invadatoare. Un rezultat
decisiv pe calea armelor ar mai fi întârziat înc ă, dacă în sprijinul turcilor
nu venea lipsa grozav ă de apă de care sufereau osta șii moldoveni.
Pentru a-și salva lupt ătorii de la o moarte ce pândea la tot pasul, Ion
Vodă s-a hotărât să trateze cu turcii. Ar ăt ându-le c ă dispune înc ă de forț e
să susțină în continuare lupta, el a pus condi ții a căror respectare din
partea turcilor avea s ă ducă la încetarea ostilităț ilor. Se cerea ca osta șii
moldoveni s ă fie lăsați să se întoarc ă la gospod ăriile lor, cu atât mai mult,
cu cât, fiind supuș i ai sultanului, uciderea lor ar fi însemnat o pierdere
pentru împ ărăție. De asemenea, cazacii urmau să fie lăsați și ei să se
întoarcă în ținuturile lor. Pentru el, Ion Vod ă cerea să fie dus viu în fa ța
sultanului pentru a se just ifica. Turcii s-au prefă cut că acceptă și au jurat
în acest sens, dar punând mâna pe domn l-au ucis în chinuri groaznice.
Au urmat dup ă aceea m ăcelul oștenilor supravie țuitori și o cumplit ă
pustiire a ță rii de către tătari – cea mai îngrozitoare devastare și r obire
cunoscută până atunci de țara Moldovei.
8. Moldova sub urma șii lui Ion Vod ă. După moartea lui Ion Vod ă
au avut loc o în ăsprire a raporturilor moldo-otomane și o creștere a puterii
boierilor. Succesorul lui Ion Vod ă, Petru Șchiopul (1574-1577;
1578-1579; 1582-1591), era considerat în raporturile cu boierii – ar ăta
Gr. Ureche – „matc ă fără ac”. „Boierilor le era p ărinte, … la cinste mare-i
ținea, și din sfatul lor nu ie șia”.
Domnia lui Petru Șchiopul, care era frate cu Alexandru II Mircea,
domnul Țării Române ști – în vremea lor realizându-se o unire dinastic ă
între Țara Românească și Moldova – a fost întrerupt ă în câteva rânduri de
pretenden ți la scaunul domniei, ridica ți din rândul c ăzăcimii.
Instabilitatea politic ă, cumpărarea tronului cu sume mari de bani au
determinat înmul țirea dărilor și creșterea cuantumului lor. Rezultatul a

132fost înră utățirea situației țăranilor, care au reac ționat producând o serie de
tulburări. Acestora li s-au ad ăugat devastatoare in cursiuni ale cazacilor.
Calamităț i naturale, secete prelungite au f ăcut ca în mai mul ți ani, 1574,
1576, 1586, să se înregistreze foamete mare.
În ciuda dificult ăților pe care le cuno ștea Moldova, în izvoare se
întâlnesc și informații privind receptarea în societatea româneasc ă de la
est de Carpa ți a unor elemente de progres, atestate în alte pă rți ale
Europei. În vremea domniei lui Petru Șchiopul este men ționată existența
în 1583 a unei „fabrici” de hârtie.
Despre integrarea Moldovei în circuitul economic european st ă
mărturie faptul c ă, la 27 august 1588 (la Ia și), Petru Șchiopul încheia cu
reprezentantul reginei Elisabeta a An gliei, William Harborne, ambasador
la Constantinopol, un tratat prin care supu șii reginei urmau a fi liberi a
statornici și „a face nego ț, a vinde, a cump ăra, ba chiar de a face toate cele
ce societatea omeneasc ă și obiceiul caut ă pentru negoț și pentru
trebuinț ele vieții”. Ei erau obliga ți însă a plăt i vama de 3% din valoarea
mărfurilor.
În sprijinul ideii c ă Moldova continua s ă joace un rol important în
planul rela țiilor interna ționale stă și faptul c ă în 1587, când tronul
Poloniei devenise vacant, Petru Șchiopul a încercat s ă-l ocupe, contând pe
sprijinul Por ții.
În 1591, cerându-i-se m ărirea tributului, Petru Șchiopul a preferat
să părăsească tronul. Lui i-a urmat Aron Vodă (1591-1592; 1592-1595),
fiu nelegitim al lui Alexandru L ăpușneanu, sus ținut de Andronic
Cantacuzino și de ambasadorul britanic la Istanbul, Eduard Barton.
Pentru a pl ăti marile datorii f ăcute cu ocuparea tronului, Aron Vod ă, zis
Tiranul, a impus țării dări grele.
Starea de nemulț umire creat ă în ț ară, ca și conjunctura
internațională favorabilă reluării luptei de eliberare a țării l-au făcut pe
Aron Tiranul s ă adere la crearea Ligii Sfinte. La 16 august 1594, el a
încheiat la Ia și un tratat de alian ță cu împăratul Rudolf al II-lea.
Concomitent cu ridicarea lui Mihai Viteazul în Țara Românească ,
Aron Vod ă a început luptele cu turcii la 3 noiembrie 1594. Creditorii și
negustorii otomani prezen ți în Moldova și Țara Româneasc ă, și în care
poporul vedea pe cotropitori în toat ă venalitatea lor, au luat cuno ștință
primii cu setea de r ăzbunare a celor ajun și în pragul disper ării.

133Distrugerea în mas ă a reprezentan ților intereselor otomane în
Moldova și Țara Românească era în fapt – și așa a fost interpretat ă de
martorii vremii – ca o adev ărată declarație de război. Ea a fost urmat ă de
acțiuni energice, menite s ă distrugă punctele de rezisten ță, și de eventuale
concentrări de oști otomane, mai întâi din stânga, apoi din dreapta
Dunării.
Aron Tiranul, b ănuit, în timpul opera țiunilor militare contra
turcilor, c ă înclină să se înțeleagă cu ace știa, a fost prins, dus în
Transilvania și închis la Vin ț (mai 1595) și apoi otrăvit. În locul lui a fost
ridicat în scaun R ăzvan, căpitanul gărzii ungure ști de pe lâng ă Aron
Tiranul.
Ca domn, R ăzvan și-a luat numele de Ștefan – Ștefan Ră zvan în
amintirea marelui domn, ale c ărui fapte glorioase se p ăstrau vii în
conștii
nța publică româneasc ă și european ă.
În termeni similari tratatului încheiat la 20 mai 1595 de solia
trimisă de Mihai Viteazul la Alba Iulia – capitala principilor
Transilvaniei –, Ștefan Ră zvan a încheiat și el la 3 iunie 1595 un tratat
de supunere fa ță de Sigismund Báthory, care se intitula: „Nos,
Sigismundus, Dei gratia Regnorum Transylvaniae, Moldoviae,
Transalpinae et Sacri Romani Imperi i Princeps partium regni Hungariae
dominus et Sicularum comes” etc.
Ca și Mihai Viteazul în Țara Românească , Ștefan Răzvan era
socotit „loc țiitor” al principelui transilvan în Moldova.
Temeri ale regatului polon c ă imperiul romano-german î și va întă ri
influenț a la est de Carpa ți i-au dictat interven ția în Moldova cu scopul de
a-l înlocui pe Ștefan Răzvan. În timp ce acesta se afla în Țara
Românească în sprijinul lui Mihai Viteazul, angajat în luptele cu Sinan
pașa, polonezii au intrat în Moldova și l-au instalat în scaun pe Ieremia
Movilă , reprezentant al unei însemnate familii din Moldova, care avea
indigenatul polon.
Încercarea lui Ștefan Răzvan de a- și recăpăta tronul avea s ă eșueze.
El a fost înfrânt la Areni, lâng ă Suceava, de Ieremia Movil ă, ajutat de
marele hatman polon Jan Zamoiski. Poarta otoman ă avea să recunoa scă
starea de fapt și să-l confirme în scaunul Moldovei pe Ieremia Movil ă.
Ostil lui Mihai Viteazul, ad ăpostind în Moldova boieri din Ț ara
Românească , nemulțumiți de politica lui Mihai Viteazul, Ieremia Movil ă
a intrat în conflict cu domnul Țării Române ști. Acesta, dup ă ce a unit

134Transilvania cu Țara Românească , a integrat și Moldova pentru câtva
timp (mai-septembrie 1600) în unitatea politic ă românească , realizată
pentru prima dat ă sub sceptrul s ău.
9. Țara Româneasc ă în a doua jum ătate a secolului al XVI-lea .
În Țara Românească , la fel ca și în cazul Moldovei, instabilitatea politic ă
a caracterizat cea de-a doua jum ătate a secolului al XVI-lea.
După mazilirea în 1545 a lui Radu Paisie, care, ca s ă-și păstreze
tronul, a cedat turcilor Br ăila, tronul țării a fost ocupat de Mircea
Ciobanul (1545-1554; 1558-1559), fiu al lui Radu cel Mare. Negustor de
oi înainte de ajunge pe tron, Mircea Ciobanul a fost cel dintâi domn
impus de turci în scaun. Supus poruncilor Por ții, a sporit tributul, ceea ce
a dus la înmul țirea dărilor și creșterea cuantumului lor. Țărănimea
sărăcită a trebuit s ă-și vândă pământurile ș i să îngroașă rândurile șerbilor.
Pentru a-și apăra tronul împotriva unor pretenden ți care-ș i găseau
sprijin în fac ți
unile boiere ști, Mircea Ciobanul a operat numeroase ucideri
de boieri.
La porunca Por ții, Mircea Ciobanul a inte rvenit în Transilvania,
unde se ciocneau interesele Imperiul ui german cu cele ale Imperiului
otoman, sus ținând cauza dinastiei Zápolya împotriva lui G. Martinuzzi,
care, deși sfetnic al reginei Isabela, urm ărea supunerea principatului fa ță
de imperiali.
Mazilit în 1558, Mi rcea Ciobanul avea s ă moară în exil în anul
următor.
Între cele dou ă domnii ale lui Mircea Ciobanul, în intervalul
1554-1557 a domnit în Țara Românească Pătrașcu cel Bun, fiu al lui
Radu Paisie, numit și el în scaun de Poarta otoman ă.
Ca și Mircea Ciobanul, la ordinul Por ții, Pă trașcu cel Bun a trecut
în 1556 cu oastea în Transilvania pe ntru a-l restabili în scaun pe Ioan
Sigismund, care se retr ăsese în Polonia cu mama sa.
Lui Pătrașcu cel Bun, care a decedat în 1557, i-a urmat în scaun
Petru cel Tân ăr (1559-1568), fiu al lui Mircea Ciobanul. Acesta fiind
minor la moartea tată lui său, țara a fost condus ă efectiv de mama sa,
Doamna Chiajna (Mircioaia), fiica lui Petru Rare ș. Obligațiile contractate
în obținerea domniei l-au f ăcut pe Petru cel Tân ăr să mărească cua ntumul
dărilor, în special al birului. Accentuarea dependen ței țării de Imperiul
otoman se reflect ă în înmul țirea știrilor documentare privind
împământenirea unor str ăini, aflați în slujba intereselor Porț ii otomane,

135care prin c ăsătorii și cumpărări de moșii ajung să joace un rol însemnat în
ierarhia social ă a Țării Române ști.
În urma unor intrigi, țesute în țară și la Istanbul, care devin tr ăsătură
definitorie a vie ții politice, Petru cel Tân ăr și mama sa au fost chema ți la
Poartă și exilați, mai întâi la Alep, apoi la Konieh.
Lui Petru cel Tână r i-a urmat Alexandru II Mircea (1568-1577),
unul din cei mai interesan ți domnitori din a doua jum ătate a secolului
al XVI-lea. Și în domnia lui, vie ții politice i-au fost caracteristice lupta
pentru putere, conflictele între partidele boiere ști, tentativele de r ăsturnare
a domniei. Celor care i s-au opus, Alexandru II Mircea le-a r ăspuns cu
duritate, multe capete de boieri au c ăzut.
Alexandru II Mircea a intervenit în r ăzboiul moldo-otoman din
1574 pentru a- și sprijini fratele, pe Petru Șchiopul, s ă ocupe tronul
Moldovei. În lupta de la Jili ște, Alexandru II Mircea era pe punctul de a fi
ucis, dacă n-ar fi intervenit, punându- și în primejdie viaț a, frații Golești.
Albu clucerul a c ăzut, de altfel, în lupt ă, iar vornicul Iva șcu a fost r ănit.
Ca să facă față cererilor în cre ștere ale Por ții, Alexandru II Mircea a
adăugat și el dărilor existente noi d ări. În domnia lui sunt men ționate
pentru prima dat ă „birul de curte” ș i „birul cel mare de curte”, ca și birul
„ce i-au zis oaie seac ă”.
Fiscalitatea care devenea greu de suportat, anii de recolte proaste,
de foamete și epidemii, de cium ă îndeosebi, au rupt cadrul solid al
familiei și comunit ății rurale, au adâncit procesul de pauperizare a
țărănimii și de „spargere” a satelor.
Cu legături în lumea levantin ă, din care era so ția sa, Ecaterina
Salvaresso – o grecoaică -italiană, Alexandru II Mircea a acordat o aten ție
specială fenomenului cultural, a încurajat ini țiative în aceast ă privință,
care se încadrau spiritului de înnoiri al vremii.
După moartea lui Alexandru II Mircea (1577), programul lui politic
a fost continuat de fiul s ău Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583;
1585-1591), tutelat de mama sa, Ecaterina Salvaresso.
Nevoia de bani l-a f ăcut și pe el să adauge noi d ări, printre ele și
„
un bir ce i-au zis n ăpaste”.
Înrăutățirea situa ției țărănimii, ce anun ța o grav ă depresiune
demografic ă, nedorită de Poarta otoman ă, ca și uneltirile unora dintre
boieri au determinat puterea protectoare s ă-l înlocuiasc ă pe Mihnea
Turcitul în domnie. Chemat la Istanbul, acesta avea s ă treacă la

136mahomedanism, luând numele de Mehmet-bei. Prin rela țiile pe care le
întreținea la Curtea sultanului, i se va încredin ța conducerea sangeacatului
de Nicopole.
Între cele dou ă domnii ale lui Mihnea Turcitul se situeaz ă domnia
lui Petru Cercel (1583-1585), fiu al lui P ătrașcu cel Bun.
Prinț al Renașterii, oaspete al mai multor cur ți monarhice europene,
Petru Cercel a încercat, ca domn, s ă introduc ă în capitala țării, la
Târgoviște, ceva din atmosfera marilor cur ți europene. El a reconstituit
Curtea domnească de la Târgovi ște și a ridicat în incinta Cur ții o
frumoasă biserică , a alimentat ora șul cu apă, adusă pe olane; a pus în
funcție un atelier de turnat tunu ri de bronz. La Biserica din Șcheii
Brașovului – cu rol important pentru spiritualitatea românilor din zon ă, el
a fost unul dintre ctitorii însemna ți. Sub influen ța ideilor vremii gândea
un întreg plan de reforme. În acest sen s era înconjurat de sfetnici italieni,
francezi, greci.
Opoziției boierilor fa ță de planul să u de reforme, Petru Cercel i-a
răspuns prin uciderea fruntaș ilor acesteia, Dobromir banul, Mih ăilă
vornicul și Gonțea paharnicul.
Nefiind deloc pe placul boierilor și nemulțum indu-i și pe țărani, că
„au pus birul Cur ții foarte mare și gorștină de oi”, Petru Cercel a fost
pârât și chemat la Poartă . Temător de ce ar putea urma, el a p ărăsit tronul
și a luat calea pribegiei. În Transilvania a fost pr ădat de bunuri, arestat la
Mediaș și închis în cetatea de la Chioar, apoi la Hust. După doi ani a
reușit să evadeze ș i recâștigând bună voința regelui Fran ței și sprijinul
Papei a reap ărut la Istanbul în 1589 cu speran ța de a-și recâștiga tronul.
Închis la Edicule, avea s ă-și găsească sfârșitul, aruncat în largul m ării.
Până la Mihai Viteazul, nume pu țin importante de domni vor ocupa
tronul Țării Române ști.
10. Transilvania în a doua jum ătate a secolului al XVI-lea .
După bătălia de la Mohács (29 august 1526), în care și-a găs it sfârșitul
regele Ludovic II Jagello (1516-1526), tronul Unga riei a fost disputat
între voievodul Transilvaniei, I. Zápolya – pe care o Diet ă, care grupa mai
ales delega ți ai micii nobilimi, reuni ți la Székesféhervar, l-a desemnat ca
rege (10 noiembrie 1526) – și Ferdinand de Habsburg, fratele împ ăratului
Carol Quintul și cumnat cu Ludovic II Jagello, sus ținut de marea
nobilime reunit ă la Pozsóny (noiembrie-decem brie 1526). În toamna
anului 1526, Ungaria avea doi suverani . I. Zápolya controla cea mai mare

137parte a țării; Ferdinand de Habsburg oferea garan ția unei securităț i mai
mari, sprijinit fiind de for țele Imperiului german. Pentru a- și consolida
poziția, I. Zápolya a încheiat alian țe cu Vene ția și cu regele Fran ței,
Francisc I, aflat în bune rela ții cu turcii. Ferdinand, care se considera
singurul rege legitim, a c ăutat să-și recucereasc ă regatul. Ocuparea Budei,
în vara anului 1527, l-a obligat pe I. Zápolya să se refugieze în Polonia, de
unde s-a aliat cu turcii. Cu ajutorul acestora avea s ă cucereasc ă
Transilvania, care a devenit baza puterii lui (noiembrie 1528).
La începutul anului 1529, turcii au reap ărut în Ungaria. La 18
august 1529, la M ohács, I. Zápolya să ruta mâna sultanului Soliman
Magnificul, recunoscându-se vasalul lui și de la care va primi în dar
cetatea Buda.
Ferdinand de Habsburg avea s ă negocieze și el cu turcii și – ca și
I. Zápolya – să se recunoasc ă vasal Por ții.
Fiecare din cei doi regi guverna în numele sultanului o parte din
țară. Tratatul de la Oradea (februarie 1538) regla succesiunea lui
I. Zápolya. Se prevedea că la moartea lui coroana va reveni lui Ferdinand
sau succesorilor lui. I. Zápolya p ăstra Transilvania cu titlu viager.
La moartea lui I. Zápoly a (1540), turcii au sus ținut împotriva lui
Ferdinand de Habsburg pe fiul lui I. Zápolya, pe Ioan Sigismund, și au
profitat pentru a ocupa partea central ă a Ungariei. O poruncă a sultanului,
în 1541, îi obliga pe Ioan-Sigismund și pe mama lui, regina v ădu vă,
Isabella, s ă se mute de la Buda la Alba-Iulia.
G. Martinuzzi, fost c ălugăr, devenit episcop de Oradea, primul
tutore al regelui copil și ajuns în fapt guvernator al Transilvaniei, a reluat
tratativele cu imperialii și a reînnoit în 1541 tratatul de la Oradea. El a
avut un rol însemnat în reorganizarea Transilvaniei. A fost reconfirmat ă
„Uniunea celor trei na țiuni”; s-a constituit un Consiliu, format din 21 de
membri în ajutorul guvernatorului. Dieta, care avea sediul la Alba-Iulia,
grupa deputa ți din cele trei na țiuni privilegiate; ea alegea pe principe și-l
asista prin intermediul Consiliului, ai c ărui membri erau desemna ți de ea.
A fost stabilit tributul care trebuia pl ătit turcilor de 10.000 de galbeni.
Cu toate c ă G. Martinuzzi era ostil Re formei, ideile lui Luther –
care pătrunseseră în Ungaria înc ă din vremea lui Ludovic II Jagello, a
cărui soție, regina Maria, era favorabil ă Reformei – au câș tigat teren în
Transilvania, mai ales în mediul german, în oraș ele săsești. Brașovul a
fost primul ora ș convertit la Reform ă, grație lui Johannes Honterus.

138În 1544 au început s ă se discute problemele confesionale și s-a
elaborat prima lege pentru ap ărarea libertăț ii de conștiință.
În 1547, prin pacea intervenit ă între imperiali și otomani, se
menținea împărțirea Ungariei, iar Ferdinand de Habsburg era obligat s ă
plătească turcilor un greu tribut.
Ostil dezmembr ării țării, G. Martinuzzi a intrat în tratative cu
Ferdinand. Prin cel de-al doilea tr atat de la Oradea, din 1551, se
prevedeau renun țarea lui Ioan Sigismund la tr onul Ungariei, în schimbul
unor substan țiale avantaje financiare și al unor compensa ții teritoriale, și
recunoașterea lui Ferdinand I ca rege ereditar al Ungariei. La pu țin timp
după această înțelegere, regina mam ă Isabella a reafirmat drepturile fiului
ei, Ioan Sigismund. Martinuzzi a f ăcut apel la Ferdinand. Trupe imperiale
conduse de generalul Castaldo au ocup at Transilvania. Martinuzzi a fost
numit guvernator, iar regina Isabella și Ioan Sigismund obliga ți să plece
în Polonia. (Regina Isabella era fii ca regelui Poloniei Sigismund I (1506-
1548)). Turcii au reacț ionat. Soliman Magnificul a trimis urgent trupe în
Transilvania ca s ă împiedice c ăderea ei în mâna Habsburgilor; al ături de
oastea otoman ă au sosit și trupe auxiliare din Moldova și Țara
Românească , conduse de voievozii acestor țări.
Prin negocieri abile, G. Martinuzzi a reu șit să-i îndepărteze pe turci,
dar el însu și avea să fie asasinat de Castaldo (17 decembrie 1551).
Ca represiune pentru cele întâmplate în Transilvania, Soliman
Magnificul a pornit o nou ă campanie împotriva Ungariei; a fost ocupat ă
regiunea dintre Transilvania și Tisa cu cet ățile Lipova și Timișoara, dar a
eșuat înaintea ora șului Eger, ap ărat de Ștefan Dobó. O parte din Banat cu
Timișoara a fost transformat ă în pașalâc (1552).
Pentru a-ș i întări poziția în Transilvania, Ferdinand I l-a numit pe
Ștefan Dobó voievod al Transilvaniei. Izbucnirea unei revolte generale l-a
readus pe Ioan Sigismund (1556). Dieta, întrunit ă la Cluj, a hotă rât ca, pân ă
la majoratul regelui Ioan Sigismund, conducerea s ă-i revină Isabellei.
Transilvania devenea un principat vasal, sub protectorat otoman.
Ferdinand a trebuit s ă încheie cu turcii un tratat pe 8 ani pe baza
statu-quo-ului; acest tratat a fost reînnoit în 1562. Statutul de principat
autonom al Transilvaniei de curgea din echilibrul de for țe dintre Imperiul
german și cel otoman. Orice schimbare în acest echilibru se repercuta
asupra Transilvaniei.

139Instalat în palatul de la Alba-Iulia, Ioan Sigismund continua s ă
poarte titlul de rege al Ungariei. El avea s ă renunțe la acest titlu, în
favoarea lui Maximilian II (1564-1576 ), succesorul lui Ferdinand I, în
urma tratatului încheiat cu acesta la Satu Mare (13 martie 1564).
Recunoscându-se vasal lui Maximilia n pentru Transilvania, Ioan
Sigismund între ținea, totodat ă, relații bune cu turcii. Ace știa au reluat
atacurile împotriva Ungariei regale în 1566, dar au fost opri ți în fața
orașului Sighet de Nicolae Zrinyi (august-septembrie 1566).
Moartea sultanului Soliman Magnificul a creat o situa ție
periculoasă ; se părea că turcii nu vor mai admite autonomia Transilvaniei.
Ioan Sigismund a încercat s ă găsească sprijin la Habsburgi. Tratatul de la
Adrianopol din 1568 a restabilit pacea pe ntru 8 ani între Imperiul otoman
și cel german, în timp ce prin în țelegerea încheiat ă la Spira (Speyer), în
1570, Ioan Sigismund recuno ștea drepturile lui Maximilian asupra
Transilvaniei.
După moartea în acela și an (1570) a lui Ioan Sigismund, p ărea
iminent pericolul ca Transilvania s ă devină câmp de b ătălie între Imperiul
german și cel otoman; în timp ce austriecii îl vroiau pe tron pe Gáspár
Békés, român de origine și stăpân al cetății Făgărașului, turcii îl sprijineau
pe Ștefan Báthory. Acesta a acceptat numirea de c ătre turci (1571), dar în
secret a depus jur ământ de credin ță față de „regele ungar” Maximilian. În
raporturile cu Poarta otoman ă, el era „principe independent prin gra ția
sultanului”, iar în cele cu Austria, „principele transilv ănean al M ăriei
Sale”.
Ștefan Báthory a învins la Sânpaul, în 1575, o știle care-l sprijineau
pe Gáspár Békés. Cu toate acestea, a subscris la tratatul de la Spira
(Speyer). În 1576, Ștefan Báthory a fost ales rege al Poloniei. El și-a
păstrat și titlul de principe. Conducer ea Transilvaniei a fost dat ă fratelui
său mai mic, Cristofor (1576-1581), cu titlul de voievod. În realitate,
acesta era doar loc țiitor al lui Ștefan Báthory. Treburile Transilvaniei erau
conduse de Cancelaria ungar ă din Cracovia.
Ștefan Báthory a gândit un proiect de modificare a raportului de
forțe existent în Europa centrală și de est. El vedea în alian ța Poloniei ș i
Transilvaniei nucleul unei alian țe mai largi în care s ă fie cuprins și regatul
ungar, eliberat de st ăpânirea Habsburgilor, ca și Moldova și Țara
Românească . Această nouă construcție politică ar fi reprezentat o for ță
capabilă să reziste cu succes celor dou ă puteri ale vremii, Imperiul

140german și cel otoman. Desf ășurarea evenimentelor în care a fost implicat
l-a împiedicat pe Ștefan Báthory, s ă împlineasc ă acest proiect, care, în
forme modificate de evolu ția istorică, avea să fie urmărit și de nepotul s ău
Sigismund Báthory, și de Mihai Viteazul, domnul Țării Române ști.
După moartea în 1581 a lui Cristofor Báthory, la conducerea
Transilvaniei a ajuns fiul s ău minor Sigismund (1581-1601), tutelat de
mama sa. În 1588 el a ocupat efectiv tronul. Cultivat, dar inconsecvent,
vanitos și ambițios, Sigismund Báthory n-a putut juca rolul pe care și l-a
dorit de „erou al crucii”.
Pe planul vie ții confesionale, dup ă ce în anul 1550 Dieta de la
Turda a recunoscut lutheranismul ca „re ligio (confessio) recepta”, în 1558
a fost proclamat ă libera exercitare a confesiunilor catolic ă și lutherană în
Transilvania. În rândul maghiarilor s-a r ăspândit calvinismul, centrul de
iradiere fiind ora șul Cluj, iar cel mai de seam ă propagator, Gáspár Heltai,
un sas maghiarizat. Noua confesiune a fost îmbr ățișată de însu și
principele Ioan Sigismund. În 1564, Dieta Transilvaniei, întrunit ă la Aiud,
a recunoscut calvinismul ca religie oficial ă de stat, cu alte cuvinte a fost
recunoscut ă egalitatea între cele dou ă aspecte ale Reformei. În 1568,
recunoașterii celor două confesiuni li s-a ad ăugat și ce a a
unitarianismului, propagat ă printre maghiari de Francisc David și de
medicul Giorgio Blandrata.
Recunoașterea celor trei confesiuni a dus la sl ăbirea considerabil ă a
poziției catolicismului. În 1556, Dieta întrunit ă la Sebe ș a hotărât
expulzarea episcopului catol ic de Alba-Iulia, precum și a tuturor ordinelor
călugărești catolice. Câ țiva ani mai târziu, Dieta, întrunit ă la Cluj (1558),
apoi la Turda (1566), a hot ărât secularizarea tuturor averilor Bisericii
catolice. Au fost desfiin țate, totodat ă, episcopiile catolice din Oradea și
Cenad, precum și toate mân ăstirile catolice din Prin cipatul Transilvaniei.
În ultimele trei decenii ale secolulu i al XVI-lea, principii din familia
Báthory au încercat o restaurare a catolicismului prin c ălugării din noul
ordin al iezui ților, pe care i-au a șezat la Alba-Iulia și Cluj. Ștefan Báthory
a făcut să se recunoască de către Dieta din 1572 exercitarea liber ă a
cultelor pentru to ți, egalitatea în drepturi pe ntru catolici, lutherani,
calviniști și unitarieni; mai mult, interzicea orice nou ă reformă.
În 1579 a fost creat un colegiu iezuit la Cluj, iar în 1581 a fost dat
decretul de întemeiere a Universit ății din Cluj, organizat ă de iezui ți, cu
3 facultăți: teologie, filosofie, drept.

141Prin schimb ările produse pe plan confesion al în Transilvania, în a
doua jum ătate a secolului al XVI-lea, rolul de confesiune dominant ă a
trecut de la catolici la calvini. Biserica ortodoxă – confesiunea majorit ății
zdrobitoare a popula ției Transilvaniei – a r ămas în vechea ei stare, de
„religie tolerat ă”, nerecunoscut ă de legile Transilvaniei.
După 1566, locul ac țiunii prozelitiste catolice a fost luat de cea
calvină. Se cunosc numeroase exemple în acest sens: instituirea de
„episcopi” români calvini („super intendenti”) – ca Gheorghe de
Sângeorge (1566), Pavel de Turdaș (1569) și Mihail din Turda ș (1577) –,
convocarea de „sinoade” calvine, tip ărirea de cărți cu conținut calvinizant
pentru români.
Acțiunea prozelitist ă și măsurile de oprimare a bisericii române ști
din partea principilor calvini se vor in tensifica în secolul al XVII-lea. Cu
toate acestea, au fost foarte pu țini români care au îmbr ățișat calvinismul,
și aceasta pentru a- și păstra propriet ățile și titlurile nobiliare. Ei se
înstrăinau astfel de neamul din care proveneau și îngroșau rândurile
nobilimii maghiare.
Reforma, favorizând limbile na ționale pe seama latinei, a creat
climatul pentru traducerea și tipărirea de că rți biserice ști în limbile
nați onale. Într-un astfel de climat a devenit posibil ă și traducerea în
Transilvania a primelor c ărți bisericești în române ște. Ele au fost tip ărite
de Filip Moldoveanul la Sibiu – Tetraevanghelul slavo-român din 1551-
1553 și mai ales de diaconul Coresi la Bra șov: Tetraevanghelul (1560-
1561), Apostolul (1563), Psaltirea și Liturghierul (1570), Evanghelia cu
învățătură (1580-1581); Pravila Sf. Apostoli ș.a. De către fiul lui Coresi,
Șerban, a fost tipă rită Palia de la Or ăștie.
Tipăriturile coressiene au cunoscut o larg ă difuzare în toate
ținuturile locuite de români.
Mihai Viteazul, prin rela țiile stabilite cu Sigismund Báthory, mai
întâi, apoi ca principe al Transilvaniei, a luat m ăsuri pentru organizarea
bisericii române din provincia intracarpatic ă. În tratatul din 20 mai 1595,
încheiat la Alba Iulia de trimiș ii lui cu Sigismund Báthory, se prevedeau
și câteva drepturi pentru Biserica ortodoxă română. Preoț ii de mir și
călugării români urmau s ă fie lăsați „în vechiul obicei și datină, cu tipicul,
slujbele și libertățile lor”. Toate bisericile române ști din Transilvania erau
puse sub jurisdic ția sau ascultarea mitropolitului de Târgovi ște.

142În 1596-1597, Mihai Viteazul a ridicat la Alba Iulia, în afara zidurilor
cetății, o nou ă catedral ă și reședință mitropolitan ă cu clădirile
corespunz ătoare. Dup ă unirea Transilvaniei cu Ț ara Româneasc ă (1599),
Mihai Viteazul l-a numit pe Ioan de Prislop mitropolit al românilor din
Transilvania. Acesta îș i avea reședința în mânăstirea ridicat ă în 1596-1597.
Este evident faptul c ă Transilvania, mai mult decât Țara Româneasc ă
și Moldova, prin poziț ia ei geografic ă și dezvoltarea istoric ă, a fost mai
deschisă curentelor înnoitoare ce se manifestau pe plan european, a c ăror
esență a știut să o asimileze și să o transmit ă la sud ș i est de Carpa ți,
transformând și îmbogățind în aceste pă rți creația spiritual ă.

Document 1
Neagoe Basarab, scriitor și filosof
„Neagoe Basarab a fost un artist dub lat de un filosof, filosof cre știn
î
n adevăratul înțeles al cuvântului. A cest «Marc Aureliu al Țării
Românești» cum îl nume ște învățatul Hasdeu, a scris, dup ă modelul
împăraților bizantini, Învăță turile sale c ătre fiul s ău Theodosie”… În
vremea domniei lui Neagoe Basarab a tr ăit în apus Niccolò Machiavelli,
secretarul Floren ței, care a scris Il principe . „Machiavelli creeaz ă un stil
de principe pentru epoca sa, Neagoe Basarab, urmând tradi ția bizantin ă,
depășește vremea sa, creând un stil pentru toate epocile.
Câtă superioritate în concep ția domnului român și ce universale ș i
eterne sunt principiile mora le pe care cei dintâi chema ți să le întrupeze
sunt conduc ătorii de popoare.
Neagoe Basarab e o figură mare a trecutului nostru. Artist, filosof ș i
scriitor, numele lui va înfrunta veacurile. Domnia lui str ălucită iese din
cadrele obiș nuite ale istoriei na ționale. El d ă un rost universal Țării
Românești, făcând din aceast ă țară adăpostul civiliza ției și tra diției
bizantine”.

Ion D. Sandu, Neagoe Basarab, ap ărător și sprijinitor
al ortodoxiei , Sibiu, 1938.

143Document 2
Învățătura lui Neagoe Basarab c ătre copiii s ăi și către alți unși
ai lui Dumnezeu, când vor cârmui sau vor a șeza pe dreg ătorii
și pe marii boieri
„Dacă va fi dintre s ăraci unul mai bun decât cei de neam mare, sau
din rudele voastre, sau din fiii de boieri, s ă nu dați locul cel mai de cinste
cu părtinire celor nevrednici, ci da ți-l celui vrednic, chiar dac ă este sărac
și va păzi dregătoria cu cinste. Se cuvine s ă fie în mai mare cinste cel
sărac și să aibă cinste, decât cei dintre boieri și nedestoinici…”

Învățăturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul s ău
Theodosie , ediție facsimilat ă după unicul manuscris pă strat.
Transcriere, introducere în limba română și studiu
introductiv de prof. dr. G. Mih ăilă. Cu o prefa ță de Dan
Zamfirescu, Bucure ști, 1996, p.269-271.

Document 3
Petru Rare ș văzut de Ivan Semenovici Peresvetov
Ivan Semenovici Peresvetov prezenta țarului Rusiei Ivan al IV-lea
cel Groaznic (1533-1584) vederile lui Petru Rare ș, un prieten și aliat al
Rusiei, în privin ța întemeierii domniei absolute: „St ăpâne binecredincios
și mare țar și mare cneaz Ivan Vasilievici a toat ă Rusia, am fost la
Suceava, la voievodul Moldovei, cinci luni eu robul t ău Ivaneț Semenov,
fiul lui Peresvetov, și am văzut marea lui în țelepciune și acele cuvinte le-a
spus din înv ățătura înțelepciunii filosofice, pentru c ă, stăpâne, însu și
voievodul Petru era un filosof și un doctor în țelept și pe el îl slujeau mul ți
oameni în țelepți, filosofi și doctori”.

Călători străini despre Țările Române , vol. I. Volum
îngrijit de Maria Holban, Bucure ști, 1968, p.462.

144Document 4
Johannes Honterus (1498-1549). Organizarea bisericii lutherane
din Transilvania. Cartea Reformei (1543)
„Noi nu schimb ăm nimic din ceea ce a p ăstrat biserica primelor
timpuri, afar ă de faptul c ă, după citirea Epistolei, uneori folosim cântece
bisericești germane, alteori și din celelalte, potrivit obiceiurilor, dac ă ele
nu contravin Bibliei…”.
„Am întemeiat pretutindeni din banii ob ștei școli care pân ă acum,
datorită vitregiei vremurilor, ca și prin delăsare, au fost devastate sau au
fost aproape cu totul în paragin ă. Dar pentru ca r ăul acesta să nu se mai
întindă la noi, am avut – pe cât ne-a stat în puteri – o grij ă deosebită față
de tineretul aplecat spre înv ățătură… La acestea se mai adaug ă și faptul că
în toate localit ățile ținutului s-au cl ădit școli corespunz ătoare, s-au numit
rectori potrivi ți și s-au dat salarii pe m ăsură… Și dacă vrem să
recunoaștem cinstit, ar fi mai nimerit pentru toat ă obștea să fie folosite
pentru între ținerea săracilor veniturile congre gațiilor și ale ctitoriilor
religioase care nu aduc folos, lega tele nechibzuite înscrise în unele
testamente, propriet ățile unor mân ăstiri pustii, precum și contribuț iile
breslelor care f ără rost au fost irosite pentru lumân ările prânzurilor orbilor
și alte asemenea…”.

Gernot Nussbächer, Johannes Honterus, Viața și
opera sa în imagini , Brașov, 1999, p.73.

145

CAPITOLUL VII
MIHAI VITEAZUL.
ÎNTRE „RESPUBLICA CHRISTIANA”
ȘI MONARHIA ABSOLUT Ă

Deși intrate, odat ă cu secolul al XVI-lea, în tot mai strâns ă
dependență față de Poarta otoman ă, statele române ști au
continuat s ă aibă inițiative politice, s-au manifestat ca importan ți
factori de putere în zon ă – ale căror alianță și sprijin erau c ăutate
de statele europene –, au slujit ideii de unitate a Cre știnătății, s-au
dovedit reazem de n ădejde, moral și material, în aspira țiile
popoarelor balcanice, supuse st ăpânirii otomane, de a- și recuceri
libertatea.
Pe fondul gravei crize economice și politice, care s-a
manifestat în Imperiul otoman spre sfâr șitul secolului al XVI-lea și
în contextul organiz ării, din ini țiativa papei Clement al VIII-lea, a
unei noi cruciade împotriva turcilor s-a produs resurec ția
româneasc ă sub conducerea lui Miha i Viteazul (1593-1601).
Mihai Viteazul, în definirea programului s ău politic, a invocat, nu o
dată atașamentul fa ță de Creștinătate și și-a prezentat faptele ca decurgând
din rolul pe care și l-a asumat de „apă rător al Creștinătății”. În memoriul
adresat în anul 1601, împ ăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul ar ăta:
„… Țara Româneasc ă nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se
numește Constantinopol, decât cale de 5 zile și numai Dun ărea o desparte
de teritoriul du șmanului. În aceast ă țară, aș fi putut tr ăi liniștit, sigur și
fără nici o fric ă, dacă nu mă simțeam chemat de credin ța mea față de
Majestatea Voastră și față de întreaga Cre știnătate. Eu îns ă nevrând s ă
sporesc puterea turcilor prin osta șii mei, spre distrugerea cre ști
nilor, de
bunăvoie m-am ar ătat gata a lua parte la Liga cre ștină, fapt prin care mi
l-am fă cut pe tiran du șman de moarte și însetat dup ă sângele meu”.

146Născut creștin ortodox și rămas în confesiunea ortodox ă până la
moarte – în ciuda insisten ței Papei de a trece la biserica romano-catolic ă
și a unor declara ții ale lui conjuncturale, c ă ar fi gata s ă îmbrățișeze
catolicismul –, Mihai Viteazul și-a construit, prin acte de ordin religios
(ctitor de l ăcașuri religioase, reformator în timpul domniei al vie ții
religioase în direc ția întăririi și creșterii prestigiului sacerdo țiului),
imaginea de bun cre știn, imagine acceptat ă ca atare de contemporani.
Această trăsătură a personalităț ii lui Mihai Viteazul i-a dictat implicarea
în cruciada antiotoman ă, al cărei principal sus ținător a fost câtva timp, și
i-a înlesnit motiva ția religioasă a acțiunilor sale politico-diplomatice și
militare.
A doua tră sătură definitorie a personalit ății lui Mihai Viteazul a fost
asumarea responsabil ă, în calitate de domn al țării, a tradi ției pol itice a
acesteia. Controverselor în privin ța originii sale domne ști, el le-a ră spuns
prin afirmarea repetat ă, pentru cre șterea credibilit ății sale, a legitimit ății
domniei ocupate de el, ca „moș tenitor legitim”, și mai ales cu faptele lui
pilduitoare, de mare domnitor, continuator și creator de tradiț ie politică.
Mihai Viteazul și-a început „cursul onorurilor” publice cu
dregătoria de ban de Mehedin ți; a ajuns apoi mare stolnic, mare postelnic,
mare agă, urcând până la cea mai importantă dregătorie, mare ban al
Craiovei. „Mihai – consemneaz ă cronica faptelor sale – era vestit tuturor,
atât prin rangul p ărintelui și privilegiul na șterii, cât și prin frumuse țea
armonioas ă a trupului și prin statura lui mândr ă”. Vrednic era marele ban
„prin iubirea de țară, prin bună voința față de cei deopotriv ă cu el, prin
omenia fa ță de cei mai mici ca el, prin dreptate, adev ăr, statornicie”. Drag
le era tuturor Mihai, „pentru da rurile înalte ale sufletului s ău nobil cu
adevărat, pornit chiar prin fire s ă săvârșească isprăvi grele”, ca ș i pe ntru
cuvântul s ău înțelept.
Prin căsătoria cu doamna Stanca, nepoata marelui ban Dobromir,
Mihai Viteazul a mo ștenit o mare avere, pe care ca dreg ător a ș tiut să o
crească , ajungând s ă fie unul dintre puternicii vremii, respectat, dar și
temut. Leg ăturile de familie, ca și dregătoriile obținute în Oltenia au f ăcut
ca Mihai Vod ă să cunoască bine provincia din dreapta Oltului cu
locuitorii ei practici, întreprinz ători. Ca ban de Mehedin ți și mare ban al
Craiovei, el a devenit mo ștenitorul tradi ției pe care o creaser ă și
ilustraseră boierii Craiove ști, care, în momente de criz ă a institu ției

147domniei, au intervenit energic, r ăsturnând domnii netrebnice și impunând
în fruntea țării membri din familia lor. A fost cazul lui Neagoe Basarab.
Mihai Vod ă cunoștea istoria înainta șilor lui în dreg ătorie, prețuia
efortul celor pe care îi cârmuia în sus ținerea marelui efort al țării de a
supraviețui ca stat, în țelegea durerea ș i vrerea „oamenilor p ământului”,
năzuia să poată într-o zi îndep ărta răul, să reînvie vremurile de glorie de
altădată, să ridice din ruin ă țara și să-i facă vestit numele.
Împrejurările, ca și implicarea lui Mihai Viteazul, înainte de a urca
pe scara dreg ătoriilor, într-o lume de afaceri negustore ști, șederea lui mai
mulți ani în capitala Imperiului otom an – ceea ce i-a înlesnit o bun ă
cunoaștere a limbii turce ști, ca și a celei grece ști – i-au dat posibilitatea s ă
călătorească mult, să se informeze asupra rânduielilor din Imperiul
otoman, s ă fie la curent cu mersul evenimentelor și să-și creeze întinse
relații în mediul levantin. El era dintre acei „oameni noi” care știau să
vadă, să afle, să prețuiască banii și să-i foloseasc ă eficient. Acest fapt î și
va dovedi însemn ătatea în demersurile pe care Mihai Vodă le-a întreprins
în vederea ocup ării tronului, ca și în realizarea planur ilor sale politice.
Bănuit de Alexandru cel R ău (1592-1593) c ă vrea să ajungă domn,
Mihai Viteazul a trecut prin momente grele; a cunoscut amarul zilelor de
pribegie, a reu șit, însă, prin tăria banilor, deschiz ători ai bun ăvoinței
dregătorilor otomani din preajma sultanului, ca și prin influen ța rudelor
sale, rezidente la Istanbul, s ă obțină scaunul domnesc râvnit și în care îl
dorea țara.
Ca domn al unei țări situate în prima linie a confruntă rilor cu
Imperiul otoman, Mihai Viteazul a în țeles că, față de schimb ările ce se
manifestau în via ța internațională , nu poate fi indiferent, nu poate fi
neutru. Aceste schimbă ri trebuia folosite pentru a da un nou curs
statutului politic al Țării Române ști. Înzestrat cu un deosebit sim ț
diplomatic, conturându- și lucid planurile de ac țiune, Mihai Viteazul a
căutat să întrețină strânse leg ături cu voievozii Mold ovei, cu principii
Transilvaniei, cu conduc ătorii mișcării de eliberare a popoarelor din
Balcani și cu organizatorii cruciadei antiotomane pentru a ini ția și duce cu
sorți de izbând ă lupta împotriva turcilor.
În prima faz ă, planul politic al lui Mihai Viteazul a vizat eliberarea
țării, înlă turarea stăpânirii otomane spoliato are, ce periclita fiin ța statală
românească și constituia o primejdie pentru lumea cre ștină. Mihai
Viteazul prezint ă interesul statal românesc drept cauz ă a lumii cre știne,

148scopul urm ărit de el fiin d transformarea țării în scut de ap ărare a întregii
Creștinătăți.
Din experien ța înaintașilor săi în scaun, domnul român a în țeles că
succesul în luptele cu turcii implic ă un sistem larg de alian țe și în primul
rând alianța Țărilor Române direct amenin țate. Pentru a o realiza și a o face
trainică, Mihai Viteazul a încercat toate c ăile, mergând pân ă la a accepta în
tratativele cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, o situa ție de
supus, pe care puternicul lui sim ț al demnității a suportat-o cu greu.
În vederea luptei împotriva turcilor, Mihai Viteazul a c ăutat,
totodată, să consolideze institu ția domniei, s ă-i sporească veniturile, s ă
lovească în atotputernicia boierimii în via ța politică, să reorganizeze
oastea, fă când să crească efectivele unităț ilor de mercenari, o șteni
instruiți, înzestrați cu arme de lupt ă avansate. M ărturiile vremii subliniaz ă
fapt
ul că Mihai Viteazul ținea să arate cu orice prilej c ă întreaga putere se
află în mâinile lui și că oricărei împotriviri el îi va r ăspunde cu cele mai
aspre măsuri.
Succesul luptelor declan șate împotriva turcilor în toamna anului
1594 și în iarna anului 1595 i-a impresion at atât de mult pe contemporani
încât teatrul de r ăzboi în care ac ționa Mihai Viteazul a început s ă
concentreze aten ția adversarilor politici. Raporturile lor cuprindeau
aprecieri elogioase cu privire la energia manifestat ă de români în
încleștările cu turcii și tătarii, reliefând, totodat ă, calitățile războinice ale
lui Mihai Viteazul.
Însușirile domnului român de mare strateg, care știa să foloseasc ă la
maximum terenul pentru a face fa ță cu o oaste mic ă unui duș man cu mult
superior numerice ște, curajul personal, îndră zneala, eroismul manifestat
în situațiile grele, cu rol pilduitor, at ât de însemnat în încordarea voin ței a
lor săi de a învinge au ie șit în relief îndeosebi în marea încle ștare de la
Călugăreni, „Termopilele românilor”, din 13/23 august 1595, r ăma să
celebră în istoria româneasc ă.
După această biruință, Edward Barton, agentul englez la
Constantinopol, avea s ă scrie la 7 noiembrie 1595: „Este un lucru demn
de cea mai mare considera ție și de glorie etern ă că ceea ce n-au putut
realiza atât de mul ți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai
neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume s ă învingă oștirile marelui
sultan”.

149Chiar și din partea adversarilor otomani s-au auzit cuvinte de
prețuire a valorii r ăzboinice a „ghiaurilor”. Cronicarul turc Ibrahim
Pecevi, contemporan ș i martor ocular al evenimentelor, considera c ă „o
așa mare pierdere nu i se întâmplase o știrii islamice niciodat ă”.
Cu anul 1596 s-a trecut de la faza confrunt ărilor militare la cea
politico-militar ă a războiului de eliberare a Țării Române ști. Defecțiunile
intervenite în sistemul de alian ță creștină, înlăturarea din scaunul
Moldovei a lui Ștefan Răzvan și înscăunarea cu sprijinul Poloniei a lui
Ieremia Movil ă, favorabil în țelegerii cu Poarta otoman ă și dușman de
moarte al lui Mihai Viteazul, ca și oscilațiile politice ale lui Sigismund
Báthory, principele Transilvanie i, tot mai periculoase pentru men ținerea
unui front cre știn ofensiv antiotoman, l-au f ăcut pe Mihai Viteazul s ă
amplifice în activitatea sa dimensiunea politico-diplomatic ă, fără să
renunțe la cea militar ă. El a căutat să îmbine, în interesul consolid ării
victoriilor ob ținute, al libert ății țării și rest abilirii hotarului ei pe Dun ăre,
acțiunea militară ofensivă cu tratativele de pace.
Întrucât domnul român reu șise să impună Țara Românească ca un
important factor de echilibru între Imperiul otoman și Imperiul romano-
german, fiecare din aceste p ărți va căuta s-o menț ină în tabăra sa.
Conștient de rolul care i se acorda de p ărțile angajate în conflict,
dorind să nu fie un instrument, ci o putere în jocul de interese politice care
se manifesta în centrul și sud-estul Europei, Mihai Viteazul va urm ări
atent schimb ările politice care interveneau și-și va clarifica în perioada
1596-1598 propriul s ău plan politic, pus în aplicare în anii 1599-1600.
Perioada 1596-1598, prin desf ășurarea evenimentelor în care
domnul român a fost implicat, a fost hot ărâtoare pentru saltul în gândirea
lui politic ă de la medieval la modern. Din deziluzia realiz ării alianței
creștine, care s ă conducă la înfă ptuirea Republicii cre știne, s-a n ăscut
hotărârea constituirii unei monarhii absolute în spa țiul geostrategic locuit
de poporul român.
În 1596, în timp ce pe frontul din Ungaria o ști le imperiale f ăceau cu
greu față presiunii otomane, suferind mari înfrângeri la Eger și Keresztes
(26 octombrie 1596), domnul român ob ținea noi victorii împotriva
turcilor în mai multe locuri din sudul Dun ării. Plevna a fost ars ă de
detașamentele conduse de Baba Novac, care a înaintat pân ă la Sofia; alte
detașamente au atacat Vidinul, iar alte le Babadagul. În toamna anului
1596, Țara Româneasc ă a cunoscut din nou pustiitoarele hoarde t ătărești.

150După ce au ars mai multe ora șe, Buzăul, Gherghi ța și Bucureștii, ele au
fost respinse de Mihai Viteazul, ca re s-a îndreptat apoi împotriva cet ății
Turnu și cetăț ii de pe malul drept al Dun ării de la Nicopole.
De pe pozi ția învingătorului și după ce a înțeles din negocierile
purtate cu principele Sigismund Báthory c ă o cooperare sigur ă și de mai
lungă durată a statelor interesate în lupta împotriva Imperiului otoman era
greu de realizat, Mihai Viteazul a acceptat la cererea turcilor s ă ducă
tratative și să încheie pacea cu Poarta otoman ă. Acest fapt îi va aduce, la
începutul anului 1597, steagul de recunoa ștere a domniei din partea
sultanului. În scrisoarea din 7 ianuarie, adresat ă din Belgrad de Hasan
pașa lui Sigismund Báthory, prin care acesta era îndemnat s ă încheie pace
cu turcii în schimbul recunoa șterii lui ca principe al Transilvaniei, era
invocat ca un caz precedent cel al lui Mihai Viteazul: „Trebuie s ă fie
vădit Mă riei Tale câte a gre șit Mihai voievod, pe toate le-a iertat
Puternicia Sa. Ș i steagul i-a fost trimis la loc de c ătre puternicul împ ărat,
așa că atât el, cât și întreaga Țară Rom âneasc ă se găsește în pace bun ă”.
Și adăuga pașa: „Ceea ce a fost pân ă acum să nu mai fie de acum înainte,
căci nici calului nu i se ia capul dac ă s-a poticnit o dat ă”.
Tratativele cu Poarta otoman ă au fost duse de Mihai Viteazul prin
mijlocirea patriarhului din Alexandria, Meletie Pigas, reprezentant al
înaltului cler ortodox, care se pronun ța pentru în țelegerea cu Imperiul
otoman, și cu sprijinul ambasadorului Angliei, Edward Barton.
Încheind pacea cu Imperiul otoman, domnul român ob ținea răgazul
necesar refacerii for țelor, dar și contracar ării acțiunilor du șmănoase ale
domnului Moldovei, Ieremia Movil ă, și ale marelui hatman polonez, Ian
Zamoiski, de a-l scoate din scaun.
La adăpostul bunelor rela ții cu Poarta, Mihai Viteazul intenț iona să
pregătească plănuita mare campanie împotriva turcilor în în țelegere cu un
alt prelat înalt, Dionisie Ralli, mitropolitul de Târnovo, conduc ătorul
partidei clerului ortodox care sus ținea ideea luptei de eliberare a
popoarelor balcanice de sub st ăpânirea otoman ă.
La 12 martie 1597, Dionisie Ralli îl informa pe Mihai Viteazul
despre preg ătirile de lupt ă antiotoman ă ale creștinilor din sudul Dună r ii și
că se așteaptă doar semnalul din partea domnului român.
Amânarea declan șării ostilit ăților cu Poarta ș i respectarea
temporară a înțelegerilor fă cute cu sultanul Mohamed al III-lea au fost
determinate de modul în care se desfășurau evenimentele la grani țele cu

151Moldova și Transilvania și care trebuiau urm ărite cu aten ție de Mihai
Viteazul. Nestatornicia lui Si gismund Báthory, cu implica țiile ei de ordin
politic, uneltirile lui Ieremia Movil ă, ale lui Ian Zamoiski și ale hanului
tătar Gazi Ghiray constituiau o grav ă primejdie pentru domnul Ță rii
Românești.
Printr-o febril ă activitate diplomatic ă, Mihai Viteazul a reu șit să-și
amplifice leg ăturile interna ționale, s ă înlăture pentru moment
amenințările care-l pândeau și să-și consolideze pozi ția ca factor politic
cu rol hotărâtor în raportul de for țe din centrul și sud-estul Europei.
Anul 1598, ca și precedentul, s-a caract erizat printr-o intens ă
activitate diplomatic ă dusă de domnul Țării Româneș ti.
În urma abdic ării lui Sigismund Báthory de la conducerea
Transilvaniei în favoarea Habsburgilor (martie 1598), s-a dezvoltat
schimbul de solii între Mihai Viteazul și împăratul Rudolf al II-lea, soldat
cu încheierea la 30 ma i/9 iunie 1598, la Mân ăstirea Dealu, a tratatului
între Țara Româneasc ă și Imperiul romano-german.
Acest trata
t – observa istoricul b ănățean I. Sârbu – ștergea
„suzeranitatea turceasc ă, prefăcută din ocrotire în cea mai asupritoare
tiranie” și „așeza în locu-i alta, tot atât de puternic ă, pe cea a împ ăratului,
care era ș i regele Ungariei nesupuse de turci”.
Legătura domnului român cu împ ăratul creștin, care se obliga s ă-l
ajute cu osta și și bani împotriva turcilor, dar întârzia mereu s-o fac ă, a
provocat reac ția Porții, reizbucnirea ostilit ăților româno-otomane. Mihai
Viteazul a reu șit să înfrângă din nou oș ti otomane în mai multe locuri din
sudul Dun ării: la Cladova, Vidin, Nicopole. Teritoriul dintre Dun ăre și
până dincolo de Balcani a cunoscut mari disloc ări de popula ție, care a
folosit prezen ța oștilor române ști pentru a încerca s ă se elibereze. Mul ți
bulgari s-au al ăturat oștirilor române ști și au fost coloniza ți în Țara
Românească .
Victoriile ob ținute au determinat Sublima Poart ă să dorească din
nou pacea „hainului” Mihai. La 6 octombrie 1598 sosea la Târgovi ște o
solie de pace și se convenea încetarea ostilit ăților.
Însuși Mihai Viteazul era interesat s ă-și îmbună tățească relațiile cu
Imperiul otoman pentru a urm ări mutațiile politice care se petreceau în
Transilvania ș i Moldova ș i care îmbr ăcau un curs tot mai ostil lui.
Fără să scape din vedere pericolul ce pu tea veni oricând din partea
Imperiului otoman, Mihai Viteazul a c ăutat să nu lase ca ini țiativele

152politice îndreptate împotriva sa de c ătre principele Transilvaniei, Andrei
Báthory, c ăruia Sigismund Báthory i-a cedat tronul, și cele ale domnului
Moldovei, Ieremia Movil ă, ambii sus ținuți de Polonia, s ă capete
consistență .
Fin analist al faptelor și oamenilor cu care venea în contact, Mihai
Viteazul a luat m ăsuri de întă rire militar ă și a întreprins abile demersuri
diplomatice. Prin ele domnul român c ăuta să -și deruteze adversarii și să-i
pună , în ceea ce privea obiectivele urm ărite de el, în fa ța faptului împlinit.
Cristalizarea planului politic al lui Mihai Viteazul, de strângere la
un loc, sub aceeaș i stăpânire, a Ță rii Române ști, Transilvaniei și
Moldovei, și-a găsit în anii 1599-1600 expresie concret ă în realizarea
Daciei române ști, ca o nou ă putere în sistemul monarhiilor vremii.
Inițial, Mihai Viteazul, ca și alți domnitori români interesa ți în
conservarea statului, a c ăutat să se integreze în sistemul de alian țe
antiotomane și a sprijinit în aceast ă privință ideea, intrat ă în tradiție, a
confederării Țărilor Rom
âne. Pe m ăsură ce desfășurarea evenimentelor
făcea tot mai greu realizabil ă o alianță generală creștină și una mai
restrânsă româneasc ă împotriva Imperiului otoman, Mihai Viteazul s-a
văzut nevoit s ă intervină activ, pe cale diplomatic ă sau pe calea armelor,
să mențină și să dea consisten ță alianței creștine.
Om politic pragmatic, cu o cultivat ă formație politică, cunoscător al
marilor idei și fră mântări politice ale timpului s ău, Mihai Viteazul,
pătrunzând lucid mersul evenimentelor, și-a dat seama c ă, în situația
conflictual ă creată, marea b ătălie se dă în și pentru spa țiul geopolitic în
care se aflau Țările Române. Puterile din jur, atât Imperiul otoman, cât și
cel romano-german, ca ș i Regatul polon, urm ăreau nu numai cre șterea
influenț ei lor, ci și înstăpânirea efectiv ă în acest spa țiu de mare importan ță
economică și strategică.
Încurajat de victoriile militare ob ținute, Mihai Viteazul s-a obi șnuit
treptat cu gândul, care avea s ă se transforme în idee-for ță, că el este
chemat ca planurilor nutrite la Cur țile monarhice s ă le opună un plan
propriu, de strângere sub conducerea sa a Țărilor Române, creând prin
unirea acestora un spa țiu de securitate românesc.
Născut dintr-o necesitate strategic ă și politică, pregătit însă de o
lungă evoluție istorică, planul lui Mihai Viteazul avea s ă se înfăptuiască
treptat, în conjuncturi po litice primejdioase, ca o reac ție româneasc ă la
planurile dominatoare str ăine.

153Prima etap ă în realizarea planului urm ărit de Mihai Viteazul a fost
cucerirea Transilvaniei, cheia în țelegerii războiului Casei de Austria cu
turcii. Intrarea domnului româ n în provincia intracarpatic ă a avut loc când
la conducerea ei a ajuns cardinalul An drei Báthory, partizan al politicii
filopolone și filootomane. În toamna anul ui 1599, Mihai Viteazul era
într-o situa ție extrem de dificil ă, din care nu putea ie și decât printr-o
energică acțiune militar ă dublată de o abilă activitate diplomatic ă, ceea ce
el a reușit să și facă. Asupra lui se exercitau presiuni nu numai din partea
Porții otomane, care îi suspecta fidelitatea, ci și din partea lui Andrei
Báthory, ca și din cea a lui Ieremia Movil ă. domnul Moldovei. Acesta,
avându-ș i oastea preg ătită să pătrundă în Ț ara Românească , îi cerea,
printr-un trimis special, domnului muntean s ă părăsească țara, al cărei
tron urma s ă fie ocupat de Simion Movil ă, susținut de boieri munteni
pribegi în Moldova și Polonia. La rându-i, Andrei Báthory trimitea și el
soli la Mihai Viteazul, cerându-i s ă înceteze lupta împotriva turcilor și să-i
cedeze lui Țara Românească .
Într-un raport trimis de un comandant polon din oastea lui Mihai
Viteazul, Valentin Walawski, c ătre Andrei Taranowski, paharnic de
Halicz, se spunea că Mihai a slobozit solii cardinalului „zicând c ă până
nu-i vor arunca p ământ peste ochi nu se va l ăsa să lupte cu turcii,
deoarece a jurat împ ăratului cre știnilor «Rudolf II› de a-l ajuta împotriva
turcilor., iar în ceea ce prive ște cedarea voievodatului, nu-mi las nim ănui
țara și patria pân ă ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare”.
Valentin Walawski ar ăta că știrile primite de Mihai Viteazul prin oamenii
lui de încredere despre preg ătirile ce se f ăceau împotriva lui, pe de o parte
de către Andrei Báthory și, pe de alt ă parte, de c ătre Ieremia Movilă ,
sprijinit de cancelarul polon Ian Zamoiski, otomanii a șteptând și ei să
treacă Dunărea în Țara Românească , l-au determinat s ă ia hotă rârea
intervenției sale, mai întâi în Transilvania. Ini țiativa sa pornea din
considerentul c ă e mai bine s ă le facă el dușmanilor săi ceea ce se gândesc
ei să-i facă lui.
Ca otomanii s ă nu atace Țara Românească în timpul campaniei sale
în Transilvania, Mihai Vod ă a intrat în tratative cu ei, iar dup ă cucerirea
Transilvaniei le scria c ă, dacă nu-i vor fi potrivnici, el, Mihai Vod ă, va
respecta fa ță de Poartă „regulile din trecut”. Împă ratului Rudolf al II-lea
domnul Țării Române ști îi scria ca și cum el a întreprins campania de
cucerire a Transilvaniei la îndemnul și pentru Casa de Austria.

154Pentru a nu stârni împotriva sa ostilitatea împ ăratului cre știn înainte
de a-și fi consolidat st ăpânirea în Transilvania și ca să-și asigure ajutorul
sașilor, favorabili cauzei Habsburgilor, Mihai Vod ă se socotea ca loc țiitor
al Împăratului în Transilvania. În actel e emanate din cancelaria sa din
Transilvania, el se intitula: „Noi, Mihail, voievodul Țării Române ști,
sfetnicul Majest ății Sale Sfinte împ ărătești și crăiești, locțiitorul său în
Ardeal și căpitan suprem al o știrilor sale din hotarele ținuturilor
împrejmuitoare și supuse Ardealului”. Acest titlu ascundea, de fapt,
natura exact ă a poziției pe care Mihai Viteazul c ăuta s-o aib ă în
Transilvania și de care diploma ții vremii î și dădeau seama, consemnând
în raporturile lor c ă el ținea să fie numit „Alte ță” (Altezza) ș i „Principe”
(Principe di Transilvania) și că nu intenț iona să predea Transilvania
îm
păratului Rudolf al II-lea.
Cancelaria Țării Române ști atribuia lui Mihai Viteazul în privin ța
Transilvaniei titlul de „domn al țării Ardealului” sau „domn a toat ă țara
Ardealului” sau „mare crai al întregului Ardeal”.
Pentru românii de la sud de Carpa ți era evident faptul c ă, prin
înfrângerea cardinalului Andrei Báthory, Mihai Vod ă „a cucerit toat ă țara
Ardealului și a stat domnia lui crai în scau nul Beligradului (Alba-Iulia) ș i
a întregii țări a Ardealului”.
Cucerirea Transilvaniei și mai târziu a Moldovei, unirea lor cu Țara
Româneasc ă au fost determinate, f ără îndoială, în conjunctura de la sfâr șitul
secolului al XVI-lea, de considerente politico-strategice. Planul strângerii la
un loc a celor trei țări, care cuno ștea în epoc ă variante diferite, habsburgic ă,
polonă , otomană și, prin Mihai Viteazul, una româneasc ă, nu putea s ă nu
țină seama de unitatea etnică a locuitorilor din cele trei țări, ca de un fapt
esențial în construc ția politico-statală avută în vedere.
Izvoare contemporane cu evenimentele relateaz ă că, în îm prejur ări
grele, Mihai Viteazul î și îmbărbăta ostașii „să se poarte viteje ște atât
pentru cinstea lui Hristos, pentru care se luptau, cât și pentru m ărirea
nației lor și a celei a romanilor, de la care f ăceau mărturisire c ă se trag”
(„per la gloria della loro natione, et di que romani da cui facevano professione di discendere”). Este în aceast ă mărturisire, ca și în multe alte
mențiuni din izvoarele istorice ale vremii, o dovad ă a existen ței
conștiinței romanităț ii, pe care o avea poporul român și de care luau
cunoștință toți cei intrați în contact cu realit ățile române ști.

155Intrarea lui Mihai Viteazul în Transi lvania, în urma victoriei de la
Șelimbăr (18 octombrie 1599), a provocat puternice ac țiuni de
solidarizare ale popula ției române ști cu oastea înving ătorului.
Împovărați de dări, asupri ți politice ște, țăranii români din
Transilvania, la vestea victoriei lui Mihai Viteazul, au ridicat armele
împotriva st ăpânilor de p ământ. Întemeia ți pe încrederea ce le-o da un
principe din neamul lor, îndemna ți, se pare, de preo ți și călugări trimiși
din Țara Româneasc ă de Mihai Viteazul, care cuno ștea și căuta să
folosească în scopurile sale politice st area de spirit a românilor din
Transilvania, ace știa s-au ră scumpărat cu gândul de a scutura cu ajutorul
domnului român jugul servitu ții.
Considerente politice au f ăcut ca interesele țărănimii să fie
sacrificate de Mihai Viteazul. Ca s ă-și asigure stă pânirea în Transilvania,
el a căutat să atragă de partea sa nobilimea, singura care, în contextul
juridic al vremii, avea o situa ție constitu țională, deținea puterea
administrativ ă și pe cea politic ă și reprezenta o valoare militar ă. Mihai
Viteazul a dispus de aceea ca mi șcările țărănești, pe care le încurajase la
început, să fie înăbușite.
Măsurile pe care le-a luat Mihai Viteazul în favoarea românilor din
Transilvania – scutirea preoț ilor români de munci servile și hotă rârea de a
da pășunat liber satelor române ști de pe domeniile marii nobilimi și ale
sașilor – erau de importan ță minoră, ele nu vizau modific ări în structura
social-economic ă și, prin urmare, nu satisf ăceau speran țele celor ră sculați;
vădeau, totu și o semnificativ ă preocupare a domnului român în direc ția
îmbunătățirii situației marii majorit ăți a popula ției din Transilvania.
Pentru felul în care Mihai Viteazul concepea poziț ia sa în
Transilvania, deosebit interes prezint ă negocierile lui cu împ ăratul Rudolf
al II-lea. Esen ța cererilor formulate de Mihai Viteazul erau recunoa șterea
din partea împ ăratului a caracterului de durată , ereditar al st ăpânirii lui în
Transilvania, ca și în Ț ara Românească , întemeierea de c ătre el a unei
singure dinastii în aceste țări. Mihai Viteazul cerea apoi s ă se stabileasc ă
hotarele Transilvaniei din vremea împ ăratului Maximilian al II-lea
(1564-1576) și a principelui Ioan Sigismund (1540-1551; 1556-1571),
să-i fie restituite Transilvaniei Oradea cu ținutul Bihorului, Hustul cu
ținutul Maramure șului, ținutul Crasnei, Solnocului, Zarandului, B ăii Mari
cu Baia de Sus ș i celelalte ținuturi care i-au apar ținut; să poată dărui, ca ș i
alți principi, cu sate și ocine, pe cine va voi; s ă aibă drept de suprem ă

156judecată; să i se confere titlul de domnie pe care împ ăratul l-a dat lui
Sigismund Báthory în cazul în care vor fi cucerite de la turci ținuturile ce
au aparținut mai înainte Transilvaniei și Țării Române ști, ele să treacă la
cele două țări. Într-o alt ă variantă, Mihai Viteazul pretindea: „Câte cet ăți
și ținuturi vom dobândi de la turci, acelea s ă le lase noau ă, să fie cu ceaste
2 țări”.
Mihai Viteazul se socotea un continuator al principilor
Transilvaniei, în stare să realizeze într-o form ă românească năzuințele lor
de creare a unui puternic stat în spa țiul carpato-danubian. În perioada
cârmuirii sale în Transilvania, Mihai Viteazul a men ținut organizarea
existentă, autonomiile țării, organele ei de guvern ământ, a căutat însă să
introducă în ele și dregători aduși din Țara Românească . Sfatul princiar a
ajuns, de pild ă, să aibă un caracter mixt; el era format din nobili unguri și
boieri munteni. Deasupra și alătu ri de vechea organizare administrativ ă a
Transilvaniei, Mihai Viteazul a organizat și o administra ție muntean ă; el a
luat apoi m ăsuri de înt ărire militar ă în Transilvania; a men ținut oastea
nobilimii, a m ărit însă și efectivele oastei proprii, format ă în mare m ăsură
din mercenari, a c ărei întreținere necesita mari sume de bani, cerute de el,
în special, de la ora șe. În cetățile mai importante și-a instalat proprii lui
căpitani. Mihai Viteazul a men ținut și întărit privilegiile nobilimii
maghiare, îns ă a făcut danii și boierilor munteni, deschizându-le calea la
puterea public ă; a păstrat limbile oficiale din Transilvania (latina,
maghiara, germana), dar el însu și și dregătorii lui au întrebuinț at în acte și
limbile folosite în Țara Românească , româna și slavona, ceea ce a alarmat
nobilimea maghiar ă și pe sași. Mihai Viteazul a c ăutat să ridice biserica
românească din Transilvania, a luat m ăsuri de mai bună organizare a
acesteia și a obținut din partea împ ăratului recunoa șterea religiei ortodoxe
în rândul religiilor constitu ționale.
Măsurile administrative, social-economice și religioase pe care
Mihai Viteazul le-a aplicat în Transilvania și care vizau o cre ștere a
poziției lui aici au produs mari îngrijor ări în statele vecine, decon-
certându-l chiar pe împă ratul habsburg, ai c ărui comisari în Transilvania
îi alimentau sentimentul neîncrederii în declara țiile lui Mihai Viteazul c ă,
prin măsurile luate, menite s ă întărească ordinea, el va servi cauza Casei
de Austria.
Cei mai îngrijora ți de puterea crescând ă a lui Mihai Viteazul erau
regele Poloniei, Sigismund al III-lea (1587-1632), și domnul Moldovei,

157Ieremia Movil ă, care se sim țeau direct amenin țați, în urma înt ăririi
poziției lui Mihai Viteazul prin cucerirea Transilvaniei și a alianței
acestuia cu țarul Boris Godunov ș i cu cazacii.
Curtea domneasc ă a lui Ieremia Movil ă a devenit centrul uneltirilor
împotriva lui Mihai Viteazul, locul de unde Sigismund Báthory formula
din nou preten ții pentru tronul Transilvaniei și Simion Movil ă pentru cel
al Țării Române ști. Acestea fiindu-i cunoscute lui Mihai Viteazul, el a
căutat, mai întâi, pe calea tratativelor s ă anuleze sau m ăcar să slăbească
forța opoziț iei. Cum acest lucru nu a fo st posibil, alternativa ac țiunii
militare i s-a impus. Domnul Țării Române ști se gândise înc ă din 1597 s ă
intervină în Moldova, dar atunci nu s-a putut în țelege cu aliatul s ău,
Sigismund Báthory, c ăruia îi comunica, de altfel, că moldovenii îl doresc
să le fie domnitor. La începutul anului 1600, Mihai Viteazul se hot ărâse la
o interven ție urgentă în Moldova, despre care îl anun țase și pe Rudolf al
II-lea, care îi comunica: „Nu e vreme acum s ă ne batem cu Moldova, c ă
turc
ii stau în spinarea noastr ă, iar de ne vom bate cu Moldova, noi (ar fi)
să lăsăm turcii”. Mihai Viteazul n-a ținut însă seama de vrerea împ ă-
ratului. La 6-7 mai 1600, oastea lui era la Bac ău, iar la 8 mai, din Roman,
el scria împă ratului la Praga c ă a intrat în Moldova pentru a-l pedepsi pe
Ieremia Movil ă, care îl calomnia în toate ocaziile nu numai pe el, dar
chiar și Casa de Austria, vrând a-i sustrage Transilvania sub st ăpânire.
Prin Bartholomeo Pezzen, consil ier imperial, Mihai Viteazul
comunica faptul c ă de va fi ajutat în ac țiunile lui, cu bani și ostași, va lua
din mâna turcilor tot p ământul de la Marea Neagr ă până la Buda, ca s ă fie
pomenit „timp de o sut ă de ani de toat ă lumea”.
Campania lui Mihai Viteazul în Moldova a fost una din cele mai
fulgerătoare acțiuni războinice. Într-o lun ă de zile, Moldova intra și ea sub
stăpânirea lui Mihai Viteazul. Acest fapt a și făcut ca domnul român s ă fie
asemănat pentru energia și rapiditatea ac țiunilor sale, p ăstrând propor țiile,
cu geniile militare ale lumii. La 27 mai 1600, într-un hrisov emis din Ia și,
Mihai Viteazul, afirmând noua realitate politic ă, se intitula: „Io Mihail
Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Române ști și al
Ardealului și a toată Țara Moldovei”.
În urma întregirii cu Moldova a blocului etnico-politic românesc se
exprimau temeri în mediul polonez c ă Mihai Viteazul ar inten ționa să
cucerească Polonia, loc de ad ăpost al unor opozan ți din Țara
Românească , nemulțumiți de politica lui Mihai Viteazul. Într-o relatare a

158unui spion polon în Moldova c ătre regele Poloniei Sigismund al III-lea se
arăta că Mihai Viteazul „alt gând nu are numai s ă meargă asupra
Poloniei”. Exprimând îngrijorarea ce cuprinsese curtea regal ă poloneză,
regele Sigismund al III-lea spunea senatorilor polonezi că Mihai Viteazul
este ca un erete pe p ământul Moldovei; dac ă el unește trei țări bogate ș i
nu mici și le stă pânește cu o putere absolut ă va fi o primejdie pentru
Polonia.
Pentru a preîntâmpina un eventual atac al lui Mihai Viteazul, în
Polonia s-au luat m ăsuri aspre de ap ărare și s-a preg ătit o expedi ție
militară în Moldova în sprijinul lui Ieremia Movil ă, care-și găsise refugiul
în Polonia. Tulbur ări ivite în Transilvania, între ținute de adversari ai
domnului român, aveau s ă faciliteze campania polon ă în Moldova,
condusă de Jan Zamoiski, care avea s ă se prelungească în Ț ara
Românească , cu consecin țe defavorabile pentru construc ția politică a lui
Mihai Viteazul.
Prin supunerea Moldovei, Mihai V iteazul a realizat, pentru prima
oară, unificarea politic ă a teritoriului ro mânesc. Titlului s ău de „domn al
Țării Române ști și Ardealului”, el i-a ad ăugat și pe cel de „domn al
Moldovei”. În documentele emise din Alba-Iulia, re ședință a principilor
Transilvaniei, devenit ă centrul de unde Mihai Vi teazul realiza conducerea
celor trei Țări Române, Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihail Voievod,
din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Române ști și al Ardealului și a
toată Țara Moldovei”.
Titlul pe care și l-a atribuit, ca și crearea unei pece ți cu stemele
reunite ale celor trei Țări Române f ăceau evidentă cristalizarea gândului
nutrit de Mihai Viteazul de a face din Țările Române un întreg politic;
părțile componente ale acestuia aveau s ă-și continue o perioad ă de timp
formele tradi ționale de organizare, dar erau subordonate autorit ății
supreme a lui Mihai Viteazul.
Negocierile domnului român cu împ ăratul Rudolf al II-lea, dup ă
înfrângerea cardinalului An drei Báthory, reluate dup ă alungarea lui
Ieremia Movil ă din Moldova, dau o idee, în form ă de convenien ță impusă
de tratative, a planurilor urm ărite de Mihai Viteazul. Diploma ții vremii
relatau în rapoartele lor c ă le este foarte greu s ă descifreze exact gândurile
voievodului român, ale c ăru i calități de diplomat îi impresionau și-i
derutau.

159Dându-și seama de necesitatea recunoa șterii unirii Țărilor Române
de către Casa de Austria, în numele c ăreia, pentru a-i ob ține bunăvoința,
spunea că a acț ionat, Mihai Viteazul, reînnoind cererile adresate
împăratului privind st ăpânirea sa în Transilvania, ad ăuga, totodat ă, clauze
noi în legătură cu Moldova.
Domnul român în țelegea să pretindă atâta încât, chiar dac ă ar trebui
să cedeze pentru moment ceva, s ă nu prejudicieze ansamblul operei
înfăptuite. Văzând rezisten ța imperialilor la cererile formulate de el în
privința Transilvaniei și care, în esen ță, ținteau la recunoa șterea
caracterului ereditar al st ăpânirii lui, Mihai Viteazul st ăruia ca împ ăratul
să-i îngăduie atunci s ă stăpânească Ardealul cu numele de guvernator,
titlu transmisibil ered itar pe linie masculin ă („pân în via ța domnii-lui, iar
după moartea domnii-lui s ă fie pre feciori, fir pre firul lui”).
În privința Moldovei, st ăpâ nirea ei urma s ă se transmită ereditar,
atât pe linie masculin ă, cât și feminină („să fie de mo șie, fir pre firul lui, și
pre feciori și pre feate, ca și Țara Românească ”).
Reînnoirea și a altor cereri, pe care le formulase după intrarea în
Transilvania, de a i se recunoa ște prerogativele suverane, dreptul de danie
și de suprem ă judecată, ca și titlul avut de Sigismund Báthory, scotea în
relief consecven ța cu care domnul urm ărea să realizeze o monarhie
autoritară și cu caracter ereditar.
Structurile social-economice existente în Țările Române – cu o
țărănime împov ărată de dări și numeroase alte obliga ții, slaba dezvoltare a
orașelor –, ca și rapidele muta ții politice, atât pe plan intern, cât și extern,
l-au lipsit pe Mihai Viteazul de for țele pe care s-au sprijinit monarhii
absoluți ai vremii și de răgazul necesar des ăvârșirii operei politice
înfăptuite.
Temerea, intriga și trădarea și-a u dat mâna pentru a d ărâma
întruparea unei idei, care z ădărnicea înf ăptuirea intereselor puterilor din
jur și a cărei forță avea să fie validat ă de istorie. Îngrijorat de succesele
celui pe care-l voia supus, docil, un instrument în mâna sa, nu o putere
primejdioas ă intereselor Imperiului, Rudolf al II-lea a încercat s ă-l scoată
pe Mihai Viteazul din Transilv ania, folosindu-se de diploma ți expe-
rimentați, ca Bartholomeo P ezzen, încurajând ambiț iile unor generali
vanitoși, ca Gheorghe Basta, sau alimentând nemul țumirile fa ță de
domnul român ale nobilimii maghiare.

160În vara anului 1600, Gheorghe Basta s-a al ăturat cu oastea
imperială de sub comanda sa, nobililor maghiari, care se ridicaser ă
împotriva domnitorului român, în timp ce acesta se afla în Moldova.
Revenit în Transilvania, Mihai Viteazul avea s ă fie învins la Mir ăslău
(18 septembrie 1600). Înco njurat de primejdii, Mihai Viteazul a trebuit s ă
treacă munții în Țara Românească , amenințată și ea de oastea polon ă,
condusă de cancelarul Ian Zamoiski. Acesta reu șise să -l reînscă uneze în
Moldova pe Ieremia Movil ă și aducea cu sine, s ă-l instaleze ca domn în
Țara Românească , pe Simion Movil ă. O încercare a lui Mihai Viteazul de
a împiedica înaintarea o știlor polone s-a soldat cu înfrângerea suferit ă de
el în apropriere de Buză u.
În situația complicat ă în care se afla, Mihai Viteazul s-a hot ărât să
adreseze împ ăratului Rudolf al II-lea un memoriu explicativ al ac țiunilor
sale și să meargă personal la Praga pentru a-i ar ăta împăratului că în
conjunctura interna țională creată este în inte resul Casei de Austria s ă-l
sprijine în rec ăpătarea poziției avute.
Faptul că, după retragerea lui Mihai Viteazul din Transilvania,
nobilimea maghiar ă și-a schimbat poziț ia și a devenit ostil ă împăratului,
aliindu-se cu polonii și chemând din nou ca principe pe Sigismund
Báthory, l-a determinat pe împă ratul Rudolf al II-lea s ă dispună ca Mihai
Viteazul împreună cu Gheorghe Basta s ă recucereasc ă Transilvania
pentru Habsburgi. Stă pânindu-și pentru o clip ă resentimentele pe care le
aveau unul fa ță de celălalt, cei doi comanda ți de oști au reu șit să
recucereasc ă, în urma victoriei de la Gurusl ău (3 august 1601),
Transilvania. La pu țin timp dup ă biruinț a repurtat ă, din ordinul lui
Gheorghe Basta, mercenari valoni îl asasinau pe Câmpia Turzii pe cel ce
nutrea înc ă speranța că va putea salva m ăcar ceva din opera înf ăptuită.
Sintetizând, putem spune c ă, privită în lumina informa ției
doc
umentare, îmbog ățită în ultimii ani, înf ăptuirea de c ătre Mihai
Viteazul a unirii Țărilor Române apare ca fiind determinat ă de necesitatea
strategică a creșterii rezisten ței antiotomane în spa țiul românesc. În atin-
gerea acestui obiectiv s-au avut în vedere o serie de factori favorizan ți:
unitatea geografic ă, aceeași confesiune religioas ă, legături vechi și
permanen țe economice, politice și culturale între Țările Române,
existența conștiinței unității de neam a locuitorilor și a faptului c ă,
altădată, în vechime, cele trei țări formaser ă o singur ă unitate etnico-
teritorială sub numele de Dacia.

161Ideea reconstituirii unit ății „dacice”, care a preocupat în secolul
al XVI-lea mai mulț i conducători politici din spa țiul românesc, l-a
preocupat și pe Mihai Viteazul, transformarea ei în fapt ă i-a fost impus ă,
ca soluție de salvare a statului român în conjunctura interna țională dată .
El a reușit, astfel, s ă depăș ească forma tradi țională a alianței politico-
militare a Ță rilor Române și să realizeze unirea lor politic ă. Aceasta
constituia o prim ă etapă spre ceea ce Mihai Viteazul n ăzuia să înfăp-
tuiască în final, contopirea celor trei țări într-o forma țiune statal ă unică.
Condițiile istorice au împiedicat împlinirea planului politic urm ărit
de domnul român. Pe plan intern, criza socio-politic ă, cea care generase
declanșarea războiului de eliberare, se agrava. Din cauza fiscalit ății
excesive, provocat ă de ră zboiul prelungit, de între ținerea unei costisitoare
oști de mercenari, au izbucnit mi șcări sociale. În timp ce în sânul
țărănimii d in Țara Românească creșteau nemul țumirile din cauza
agravării situației ei, în urma decret ării legării de glie a țărănimii prin
„Așezământul lui Mihai Vod ă”, țărănimea din Transilvania și Moldova
își vedea și ea spulberate iluziile c ă, în urma schimbă rilor politice
intervenite, situa ția i se va îmbun ătăți. Măsurile luate de Mihai Viteazul
n-au fost de natur ă să contribuie la modific ări prea importante în statutul
țărănimii din provinciile unite Țării Române ști. Acest fapt l-a lipsit pe
Mihai Viteazul de for ța care să dea durabilitate crea ției sale politice.
Divergențe serioase, între ținute de puterile vecine Țărilor Române,
se manifestau în rândul nobilimii; era puternic ă rivalitatea dintre unii
boieri din Țara Românească , pe de o parte, și nobilii din Transilvania și
boierii din Moldova, pe de alt ă parte.
Devenea, în acela și t imp, tot mai evident și acut conflictul dintre
Mihai Viteazul, care urm ărea constituirea unei monarhii absolute, și
majoritatea nobilimii, interesat ă în slăbirea puterii domnului.
Revolta nobililor maghiari, care-i îndemnau și pe boierii moldoveni
să se ridice împotriva lui Mihai Viteazul, încercând, totodat ă, să-i atragă
de partea lor ș i pe unii dintre sfetnicii domnului unificator de țări
românești, este elocvent ă pentru în țelegerea rolului jucat în c ăderea lui
Mihai Viteazul și în prăbușirea operei politice înf ăptuite de el, de
solidaritatea fact orilor de putere din cele trei țări.
Pe plan extern, unirea celor trei Țări Române s-a izbit de ostilitatea
marilor state vecine: Imperiul otoman, Imperiul romano-german și
Regatul polon. Acestea vedeau în constituirea unui centru de putere

162românesc în spa țiul carpato-danubian ridicarea unui obstacol, care trebuia
înlăturat, în calea realiz ării planurilor lor de expansiune.
Datorită acestor cauze interne ș i externe, unirea Țărilor Române nu
s-a putut men ține, iar independenț a, cucerită prin lupte crâncene, nu a
putut fi apă rată.
Realizată prin geniul militar și arta diplomatic ă ale lui Mihai
Viteazul, unirea românilor de la cump ăna veacurilor al XVI-lea și
al XVII-lea avea să slujească drept model stimulator în str ădaniile pentru
construcția statului modern român independent și unitar.

Document 1
Căpitanul Albert Király, participant la b ătălia de la C ălugăreni,
către Sigismund Báthory
1595 august 24, Cop ăceni … „Nu pot l ăsa neanun țată Alteței
Voastre princiare ciocnirea de ieri de la amiaz ă cu Sinan pa șa în bătălia
care a ț inut de diminea ță până seara; o h ărțuială atât de serioas ă, c um a
fost aceasta, n-am mai cunoscut și nici n-am mai auzit de una care s ă fi
durat atât de mult … Printre multele steaguri, am ob ținut unul verde,
steagul principal al lui Mehmed pa șa, pe care îl deplâng turcii, c ăci o
asemenea culoare este simbolul idolul ui lor, Mahomed, iar pierderea sa
este considerat ă ca un semn r ău. Noi am luat în st ăpânire și tunuri mari,
dar și ei au luat câteva de la noi, a șa dar le-am cam împ ărțit între noi…
În ceea ce îl prive ște pe Mihai, voievodul de aici din Țara
Românească , nu pot decât s ă-i aduc laud ă cu adevărat, căci el este un
militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu mâna și cu fapta sa; el
este cu credință față de Creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot
zelul. Alte ța Voastră princiară îi datoreaz ă laudă dreaptă și cinstire …”.

Mihai Viteazul în con știința european ă, vol. I,
Documente externe, Editura Academiei, Bucure ști, 1982,
p.112-114.

163Document 2
1600 august 18. Guillen de San Clemente scrie regelui
Filip al III-lea despre importan ța trecerii Moldovei
sub autoritatea lui Mihai Viteazul
„Stăpâne, am renunț at să scriu Maiestăț ii Voastre zilele acestea
despre treburile din Ungaria, c ăci nu era între ele nici un lucru demn de a
fi spus. Ce se întâmpl ă acum, este c ă, după știrile ce le avem din
Constantinopol și din alte p ărți, turcii se pun în mi șcare, dar din slabele
iscodiri ce s-au strâns «de atunci» încoace, nu se poate afla dac ă
mărșăluiesc cu to ții spre Ungaria sau se opresc unii la Belgrad, «fiind»
mulți care bănuiesc că ar putea face aceasta ca s ă treacă de aici în
Transilvania și la «voievodul» român, care, continuându- și incursiunile, a
ocupat Moldova și a smuls-o lui Ieremia voievodul, care o st ăpânea cu
îngăduința acelora «turcilor» și a polonezilor, lucru ce turcului nu-i «este»
deloc pe plac fiindc ă îi sunt oprite proviziile ce mergeau din acea
provincie la Constantinopol. La fel nici polonezilor nu le este pe plac, din
pricina vecin ătății dintre ei și acea provincie, ce o țin ca o feud ă a
regatului Poloniei, fiindc ă este lâng ă Podolia, și n-ar fi crezut c ă
«voievodul» a ocupat-o f ără încuvi ințarea împăratului. Și dacă această
provincie, care este vecin ă cu Transilvania, s-ar uni cu Țara Românească ,
fără îndoială că Ungaria ar fi smuls ă turcului ș i ar fi împiedicate și
«transportul» proviziilor și trecerea și a tătarilor și a propriei sale o știri; și
s-ar putea ajunge pân ă sub porțile Constantinopolului. Și nu se poate
tăgădui că lucrurile stau într-asemenea chip, dac ă bagi bine și cu adevărat
de seamă la ele, că nicicând turcii n-au fost mai aproape de a pierde tot
sau mare parte din ce st ăpânesc în Europa. Și se pare c ă Dumnezeu vrea
cu deosebire s ă ocroteasc ă această cauză căci vitregia împrejur ărilor, pe
care o trece «voievodul» cu vrerea sa, uimirea ce au stârnit acele provincii
în țara unde o reprezint pe Maiestatea Voastr ă, toate le-a s ăvârșit un om
ridicat din pulbere; c ăci acesta este «voievodul» român despre care se
zice că a fost la început negu țător de giuvaericale. S ă dea Dumnezeu ca s ă
rămână acesta neclintit în credin ța față de împărat, «ca» s ă-i readucă sub
sceptru Transilvania și să-i supună toate cestelalte provincii. Dar ca s ă
putem scrie Maiestăț ii Voastre cu cea mai mare tr ăinicie de «adev ărul»
acestor lucruri, a șteptăm întoarcerea în câteva zile a doctorului Pezzen din

164Transilvania, unde s-a dus să se conving ă de adev ărul credin ței
voievodului, de care mul ți s-au îndoit”.

Mihai Viteazul în con știința european ă, vol. I,
Documente externe, Editura Academiei, Bucure ști, 1982,
p.556-557.

Document 3
Crearea „Daciei române ști” văzută
de cronicarul sas Johann Filstich
În lucrarea Tentamen historiae Vallachicae , după ce a descris
campania lui Mihai Viteazul în Moldova, J. Filstich scria: „ … Astfel,
acest voievod, a șa cum nu-i fu dat cândva vreunui înainta ș al său, fu
cinstit ca singur domnitor al vechii Dacii și al celor trei țări, rugându-l
fruntașii moldoveni s ă-l cheme pe fiul s ău Nicolae din Valahia și să-l lase
domn al țării. Primind Vodă această voință , trimise doi dreg ători, anume
Radu Buzescu și Ștefan postelnicul (Stoica din Strâmba), cu 300 de
boieri, ca s ă plece de îndat ă și să aducă pe domn. Ci, cugetând mai mult și
luând seama la vârsta cea fragedă a fiului său, își schimbă gândul și sfatul,
ca să nu se încredin țeze ceva din cârmuirea unei țări înconjurate de mul ți
vrăjmași u nui domn înc ă nevârstnic, spre mai târzie p ărere de rău, mai cu
seamă că Ieremia se prip ășise în Polonia și avea grija lui. De aceea, tocmi
o cârmuire alc ătuită din urm ătorii frunta și, anume: Udrea hatmanul,
Andronic vistierul, Sava arma șul și Negrea sp ătarul, cărora le încredin ță
grija și ocrotirea Moldovei, l ăsând scaunul domnesc. Împlinindu-se
acestea se întoarse în Transilvania ș i stătu în scaunul din Alba Iulia, unde
după puține săptămâni veni alt sol de la Rudolf împă ratul, cu aceea și
solie, ca și cea a înainta șului său, cum că, păstrând celelalte două țări, să
lase Transilvania împ ăratului german., iar aceasta nu pl ăcu deloc lui
Mihai, încât se folosi de mijloace blânde care, a șa cum nădăjduia, aveau
să întoarcă inima împ ăratului de la aceasta, adic ă să se înfrupte dintr-o
țară așa d e bun ă și de plăcută. Mai trimise dar soli la împ ăratul, anume pe
Gáspár Kornis și pe Tudose logof ăt (Teodosie Rudeanul) cu rug ămintea
ca împăratul să nu mai cear ă Transilvania, dobândit ă d e a i săi cu atâta
sârg și cheltuial ă, ci să i-o lase lui, care o dobândise cu t ărie, iar de va face
așa, se arăta gata să facă toate slujbele ce-i st ăteau în putin ță și să scoată

165Timișoara de sub puterea turcilor, ba înc ă și altele care ar putea fi pe
placul împ ăratului…”.

Mihai Viteazul în con știința european ă, vol. II,
Cronicari și istorici str ăini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese ,
Editura Academiei, Bucure ști, 1983, p.386.

Document 4
Mihai Viteazul ca domn al celor trei țări române ști emitea,
în această calitate, acte din scaunul domnesc de la Alba Iulia
1600 (7108) iulie 6, Alba-Iulia … „+ Io Mihail voievod, din mila lui
Dumnezeu, domn al Țării Române ști și al Ardealului și a toată țara
Moldovei, fiul marelui ș i prea bunului Petra șco voievod” … înt ărește
logofeților Ianiu și Preda ocine în Mih ăilești.

Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Româneasc ă, vol. XI, Editura Academiei, Bucure ști, 1975,
p. 553-554.

Document 5
Nicolae Iorga despre necesitatea cunoaș terii personalit ății
și creației politice a lui Mihai Viteazul
„ … A-l uita pe dânsul, acum și întotdeauna, ar fi s ă ne uităm pe noi
înșine, să părăsim menirea noastră . Să-l avem înainte de câte ori gândul ni
se înalță mai sus de nevoile mici ale zilei ce trece ș i caută să zărească în
depărtările viitorului. S ă aducem însă sufletului s ău darul muncii noastre
cinstite și folositoare. C ăci pe aceste dou ă temelii se sprijin ă mărirea
tainică a unui neam: amintirea to tdeauna via a trecutului și conștiința
datoriei, îndeplinite de to ți și în fiecare clip ă”.

N. Iorga, Evoc ări istorice, Antologie , postfață și
bibliografie de Ion Rotaru, Editura Minerva, Bucure ști,
1983, p. 154-155.

166

167GLOSAR

A
aga – căpetenie militar ă; comandantul pedestra șilor, însărcinat cu
paza Capitalei
ahdname
(ahidname) – legământ, angajament, obliga ție, carte de jur ământ
akce – monedă otomană de argint, denumit ă de europeni aspru
ako – unitate de m ăsură (în Transilvania)
akângii
(akingii) – trupe neregulate de cavalerie, folosite pentru incursiuni peste hotarele Imperiului otoman
angara – nume generic dat obliga țiilor în muncă (corvezilor) impuse
țărănimii
armaș – dregător însărcinat cu aplicarea pedepselor, inclusiv a celor
capitale
arz – raport, memoriu trimis de domn sau de boieri la Poart ă
azapi – categorie de oaste otoman ă, arcași, trăgători în vechea marin ă
otomană, păzitori

B
bail – reprezentantul diplomatic al Vene ției la Poart ă
Bairam
(Bayram) – sărbătoare la turci, zi venerat ă, veselie, bucurie
balgiu – negustor turc, care cumpă ră miere
bașă – primul, cel dintâi, c ăpetenie
baș-staroste – prim staroste
bazar (pazar) – piață
beglerbeg (beilerbei) – guvernator de provincie în Imperiul otoman. Pân ă la
Mahomed II au fost doi: unul pentru Anatolia și altul pentru
Rumelia. Mahomed II a ad ăugat un al treilea pentru Bosnia
bei (bey) – guvernator de rang inferior beilerbeiului; bei în turca osman ă
redă vechiul cuvânt turc bey, șef
berat – diplomă, act de numire în dreg ătorie
bezmăn
(bezmân) – arenda sau plata (în bani sau în natur ă) pentru un teren închiriat
pe termen lung
bir – dare în bani; birar – strâng ător de bir
biv – fost (în leg ătură cu titulatura unei boierii sau slujbe)
bogasiu – stofă sau pânz ă scumpă , importat ă din Orient, care se
întrebuința mai ales pentru c ăptușeli

168braniște – pădure oprită de a fi tăiată
brudină – bac; taxă pentru trecerea apei pe un pod plutitor
bucate – grâne, alimente, provizii
buluc – steag; unitate militar ă cu un efectiv de 50-70 de oameni
buluc-bașă – căpetenie de oaste, comandant
bumbaș ir – slujitor îns ărcinat cu încas ări și execuții fiscale

C
cabaniță – mantie de ceremonie a domnilor români, îmbl ănită cu
samur și cusută cu fireturi
cadiu – judecător turc
caftan – haină de culoare alb ă, cusută cu fir de aur, cu care erau
îmbrăcați domnii la numirea în scaun și marii boieri la
numirea în dreg ătorii
cal de olac – cal de po ștă
caimacam – „locțiitor”, locțiitorul unui dreg ător
calabalâc – bagaje; gloat ă, mulțime
calif – șef spiritual
Capan (Kapan) – piață, târg. Halele din Istanbul
capitlu – colegiul canonicilor de pe lâng ă un episcop sau o catedral ă
capuchehaie – agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta
otomană
capudan
(kapudan) – amiral, comandant de flot ă; capudan-pasa, mare amiral
capugi-ba șe
(capigi-ba șe) – „șeful portarilor”, demnitar al Por ții, însărcinat adeseori cu
misiuni în Ță rile Române
caraulă (Karavul) – patrulă, sentinelă, ga rdă, corp de straj ă
caravanserai – han mare la care poposeau caravanele
casap-bașă – starostele m ăcelarilor cu atribu ția de a aproviziona cu
carne Poarta otoman ă
catastih – condică de socoteli
caznă – tortură
cămăraș – boier de rang inferior cu func ții administrative; mare
cămăraș, boier care administra că mara domneasc ă
cășărit – dare din produsele lactate
ceată – grup de mai multe persoane, legate între ele prin interese
comune
ceauș – curier turc
cens – dare în bani
chefalie – dregă tor important, comandant al unei cet ăți
chihaia – administrator, intendent pe lâng ă marii demnitari

169chilă – unitate de m ăsură pentru cereale; varia între 430 și 679
litri
chilim – covor cu dou ă fețe
chir – domnul; titlu atribuit de obicei mitropoli ților și episcopilor
Țărilor Române
chitai – chinez
chiverniseal ă – avere
cilibiu – rafinat, distins, nobil
cioltar – pătură împodobit ă, care se punea sub șa
cislă – cotă parte de bir, impus ă unor jude țe, sate sau persoane; a
cislui, a stabili birul pe categorii sociale sau pe indivizi
cîblă – baniță, dublu decalitru
clucer – mare dreg ător de curte; se îngrij ea cu aprovizionarea curț ii
domnești
comis – mare dregă tor, avea în grij ă grajdurile domne ști
comitat – unitate administrativ ă condusă de un comite (comes)
conac – loc de popas, g ăzduire
congregație – adunare(general ă, parț ială) a nobilimii și a altor p ături
privilegiate dintr-un comitat
cornărit – dare pe vitele mari
cot – unitate de lungime; în Muntenia 0,664 m; în Moldova
0,637 m
crăie – regat
cuniță (coniță ) – dare pentru v ăratul vitelor
curătură
(curățitură) – teren defri șat în vederea cultiv ării cu grâne

D
dajde – dare, impozit, bir
dat – dijmă din oi, porci, stupi, pe ște
dedină – loc moștenit din tat ă în fiu
defter – registru
defterdar – cel care ține registru, contabil, dreg ător care ține eviden ța
finanțelor, ministru de finan țe
deli – nebun
delniță – lot, partea de p ământ atribuit ă unei gospod ării
derviș – călugăr musulman, c ărturar, sfânt
deseatină
(desetină) – dijmă, zeciuială din produse; deseatnic – slujba ș însărcinat
cu strângerea deseatinei
despot – înalt dreg ător în Imperiul bizantin; titlu acordat membrilor
familiei imperiale, cu timpul ș i altor personaje importante

170din Imperiul bizantin sau din afara hotarelor lui
devălmășie – stăpânire în comun
diac – grămătic, pisar, cel care scria documentele domne ști
dietă – adunarea reprezentan ților stărilor privilegiate, convocate
de suveran pentru a delibera în problemele de importan ță
majoră
dinar (denar) – monedă de argint
dirhem – monedă arabă
district – unitate administrativ ă
divan – consiliu alc ătuit din sfetnicii domnitorului, cu atribuț ii
politice, juridice și administrative
divan-effendi – secretar de divan, scribul care nota hot ărârile divanului
dragoman – interpret, t ălmaci oficial în Imperiul otoman, primind
uneori însărcinări diplomatice
dram – unitate de m ăsură pentru greutate și pentru capacitate
ducat – monedă de aur sau de argint

E
Edicule – închisoare celebr ă din Istanbul. Aici au fost întemni țați și
unii domni români
egumen – stareț, cârmuitorul unei mân ăstiri
emir – titlu dat descenden ților lui Mahomed; c ăpetenie,
comandant, ș ef, prinț
eparhie – teritoriul administrativ-bisericesc al unei episcopii

F
falce – unitate de m ăsură a suprafe țelor, echivalând cu
aproximativ 11/2 ha (3 pogoane)
ferman (firman) – poruncă, decret, act emanând de la sultan
fetva – avizul juristconsultului suprem otoman ( șoyh-űl Islam)
florin (florin ț,
forint) – monedă de aur ș i de argint
frînc – locuitor din țările romanice (Italia, Fran ța, Spania)
fum – casă, familie, gospod ărie
fumărit – dare pe cas ă
fur – tâlhar

G galben – monedă de aur
gazî – victorios
găleată – măsură de capacitate pentru cereale; dare
geamie – moschee, cas ă de rugăciuni la musulmani

171gelepi – negustori care aveau misiunea de a aproviziona cu vite și
oi orașele imperiale Istanbulul și Edirne, ca și trupele
otomane în campanie
ghiaur – nume dat de turci cre știnilor; necredincios, tr ădător față de
Poartă
gizie – capitație, tribut pl ătit de supu șii nemusulmani din Imperiul
otoman
gloabă – amendă, pedeapsă; globnic, cel care strângea amenzilor
gloată – mulțime, pedestrime
goștină – dare asupra oilor și porcilor
grămătic – copist, diac de cancelarie, secretar
gros – monedă de argint
guruș i – monedă otomană, piastru

H
haini (a se) – a trăda, a se ră zvrăti
haraci – tribut anual pl ătit Imperiului otoman de țările aflate sub
suzeranitatea sa; impozit funciar datorat de locuitorii
nemusulmani din Imperiul Otoman
harem – partea din palatul sultanului unde locuiau femeile; prin
extensiune termenul a ajuns s ă însemne femeile
hatalm – amendă pentru înc ălcări de hotare
hatișerifuri – „scriere ilustr ă”, având autograful sultanului însu și; acte
cu caracter intern, diplome, c ărți de privilegii
hatman – mare dregă tor, comandantul armatei
haznà – tezaurul statului
hălădui(a) – a scăpa, a trăi în voie
hereghie
(haraghie) – instalația pentru baterea monedei; me șteșugul baterii
monedei
hiclean – viclean, tr ădător; hiclenie, tr ădare
hirotonisi (a) –a rândui preot, episcop sau alt grad bisericesc
hocîm – porunca sultanului consemnat ă în scris
hoge – preot musulman
hoget – act judec ătoresc sau notarial emanat de la un cadiu
hora – absida unei biserici, naosul
hotnog – comandantul unui steag de 100 de solda ți; slujbaș
însărcinat cu men ținerea ordinii într-o localitate
husar – călăraș

I
ialoviță – vacă grasă; impozit pl ătit Porții în vaci grase

172ienicer – soldat pedestra ș din garda sultanului
igumen (egumen) – superiorul unei mân ăstiri
ildîrîm – trăznet
imbrohor – demnitar la curtea sultanului; intendent al grajdurilor
împărătești
iparh – cârmuitor
iscoadă – soldat de recunoa ștere; spion
ispisoc – hrisov emis de cancelaria domneasc ă prin care se d ădeau
sau se confirmau anumite propriet ăți
ispravnic – dregătorul desemnat de domn s ă aducă la îndeplinire o
poruncă a sa
istovi (a) – a ispră vi, a sfârși; istov, sfâr șit, de istov, cu totul
iznoavă (de) – din nou, de la cap ăt
izvod – listă, condică de socoteli
iugăr – unitate de m ăsură a suprafețelor; suprafa ță de pământ arată
într-o zi cu doi boi
iuzbașă – căpetenie a o sut ă de ostași

J
jariște (jăriște) – loc pustiit de foc
jeler – țăran care nu dispunea de pă mânt sau dispunea de o
suprafață mică, fiind nevoit s ă lucreze pe domenii nobiliare
jicnicer (jignicer,
jitnicer) – dregător care supraveghea magaziile cu grâne ale cur ții
domnești
jirebie – delniță, lot dat în folosin ță țăranilor
jupan – conducător feudal local; titulatură boierească pusă înaintea
numelui, mai ales în acte
jurător – martor într-un proces, supus jur ământului

K
kemal – perfect
knut – cnut, bici
kul – slujitorii împ ăratului (aș a erau numi ți înalții demnitari)
kyzlar agassi – șeful eunucilor negri

L lăturaș – locuitor de la marginea satului, de obicei venit din alt ă
parte, având anumite îndatoriri și scutiri
laz – negustor din Lazicum (spre Caucaz), ca și, prin
extensiune, Trapezunt (Asia Mic ă)
leah, leav – polonez
limbă – spion, informator; a lua limb ă – a lua prizonier pentru a

173obține informa ții despre mi șcarea trupelor adverse
litră – măsură de capacitate sau greutate egal ă cu 320 gr.
liude – unitate contribuabil ă în care puteau intra 1-12 birnici
logofă t – mare dreg ător, locțiitorul domnului la conducerea
divanului; redacta actele oficiale ale cancelariei domne ști,
pe care le contrasemna. Logofe țel = grămătic, copist
lucru domnesc – obligație în munc ă; prestație la repararea cet ăților, morilor
(domnești), podurilor, iazurilor etc.

M
majă – măsură de greutate, echivalent ă cu 50 sau 100 kg (1 car);
dare asupra bunurilor m ăsurate cu ea; c ăruță de transport
pește
mazili (a) – a scoate din domnie; mazil = domn scos din domnie; boier
fără funcție administrativ ă, scos din slujb ă. Mazilii alc ătuiau
boierimea de la țară
mecet – geamie de mici dimensiuni; capel ă turcească
med (mied) – băutură făcută din miere fermentat ă; hidromel (vin din
miere)
medelnicer – boier de rangul al doilea, care servea la masa domnitorului, însă rcinat să toarne apă domnitorului pe mâini
când se aș eza la mas ă
megieș – membru al ob știi sătești, cneaz, mo șnean, țăran liber,
proprietar de p ământ; vecin; megie șie = vecinătate
mezil (menzil) – serviciu de po ștă; stație d
e poș tă unde se schimbau caii
mercenar – lefegiu
mertic – măsură; taxă; dijmă în natură; rație de între ținere, livrat ă
periodic în natur ă, în bani și în natură sau numai în bani
meșteșug – viclenie
metoh (metoc,
mitoc) – mână stire mică, dependent ă de una mai mare
mierță – măsură de capacitate pentru cereale, având în jur de 50 kg
mirie – fisc, stat, tezaur public, ceea ce apar ține statului
mîrzac – fiu de han; c ăpetenie tătărască; conducea, de obicei, o
ceată ostășească
mîzdă – mită
molitvă – rugă ciune sau slujb ă făcută de preot în diferite împrejur ări
moșnean
(moșian ) – țăran liber, proprietar de p ământ
muftiu (șeih-ul
islam) – superiorul religiei mahomedane la turci

174muhtar (kodja
baș) – șef, mai marele peste sat
munci (a) – a tortura, a c ăzni; muncă = tortură, caznă

N
nămit (năimit) – angajat cu plat ă pentru a efectua o munc ă temporară
năpastă – dare (bir) excep țională și apăsătoare la care erau impuse
păturile de jos; învinuire f ără temei
natio – strat social și etnic înzestrat cu anumite privilegii sau
imunități
nemesnic (namesnic) – locțiitor al cuiva într-o func ție laică sau religioas ă
nemiș (nemeș) – boier fă ră funcție administrativ ă
nișan-i humayun – semn împ ărătesc
nogai (nohai) – trib de tătari nomazi din nordul M ării Negre
nouă – a noua parte a recoltei pe care o d ădeau ță ranii bisericii sau
nobilului pe domeniul c ăruia lucrau

O
oaie seacă – dare introdus ă de Alexandru Mircea (1574) pe oile sterpe
oboroc – tain; ra ție de alimente dat ă cuiva; danie cu caracter
perpetuu în natur ă, în bani și natură sau numai în bani,
efectuată în rate anuale
oca – unitate de m ăsură pentru capacit ăți și greutăți, variind în
jurul a 1250 gr
ocină – pământ moștenit și stăpânit din mo și-strămoși; moșie
ocol – unitate administrativ ă
odor (pl. odoare) – giuvaer, bijuterie
ohabă – proprietate pe veci
olac (olăcar) – curier, ștafetă; cai de olac = cai de po ștă; de olac = repede
olat – ținutul din jurul unui ora ș sau cetate
omor – epidemie
ordă (ordie) – oaste turceasc ă sau tătărască
orânduială – dare; impozit; ordine de lupt ă
ort
– monedă de valoare mic ă, egală cu un sfert dintr-un leu

P
padișah – împărat
paharnic – mare dregă tor; se îngrijea de b ăutura domnului
paic – soldat din garda personal ă a sultanului sau a domnitorilor
Țărilor Române
pâine (pâne) – grâne, cereale, recolt ă de cereale

175
palancă – întăritură militară făcută din trunchiuri de copaci sau din
pari înfipți în pământ
palmă – unitate de m ăsură pentru lungime, egal ă cu aprox. 25-88 cm
părpăr (perper,
pârpăr) – dare în bani asupra produselor destinate circuitului
comercial
pașă – rang militar și administrativ la turci, egal generalului (din
1934 a fost înlocuit cu cel de general)
pașalâc – provincie turceasc ă administrat ă de un pașă
peșcheș – dar obișnuit în rela țiile domnilor români cu sultanul sau cu
înalți demnitari ai Por ții
peveț – cântăreț (la biserică )
pilar – dregă tor care asigura pâinea necesar ă curții domnești și
oștirii; mai marele cur ții domnești
pivnicerit – dare asupra vinului
pi
xidar – secui care slujea în oaste ca pedestra ș
plocon (poclon) – dar făcut unui demnitar sau st ăpân feudal
pârcălab – dregător care avea în grija sa administrarea financiară ,
judecătorească și militară a unei cet ăți și a regiunii
înconjurătoare; conduc ătorul unui ținut, având atribu ții
militare, administrative, judec ătorești
pârgar – membru al sfatului orăș enesc, alcătuit, de regulă , din 6-12
persoane
plean – pradă de război
poartă – unitate fiscal ă (poarta era alc ătuită dintr-o gospod ărie pe
poarta căreia intra un car cu fân sau cu bucate)
podan – supus, vasal; țăran aservit
podvoadă
(podvoz) – transport gratuit cu carul f ăcut de țărani în folosul domniei
sau al stăpânilor de p ământ
pont – articol de lege
portar – înalt dreg ător, păzitor al por ți i domne ști,hatman
posadă – trecătoare; punct obligatoriu de trecere; loc greu de
trecere; loc înt ărit, strâmtoare, potec ă îngustă ; culmea
munților; munte
poslușnic – țăran scutit de d ări și prestații către domnie, în favoarea
unor biserici sau mân ăstiri
postelnic (stratornic) – dregă tor de curte; avea în grij ă camera de dormit a
domnului; se ocupa de ceremonialul cur ții domnești
potronic – monedă divizionar ă de origine polonez ă, cu valoare
variabilă

176
pravilă – lege, dispozi ție
prăjină – unitate de m ăsură pentru lungime, echivalent ă cu 5-7 m; ca
unitate de m ăsură pentru suprafa ță era egală cu 180-210 m2
prefect – administrator al unui domeniu feudal
primipil – călăreț secui
prisăcărit – impozit pe stupi
pripas – vită rătăcită, fără stăpân
proci (i proci) – și așa mai departe, și altele
prost – simplu
pușcă – tun
putincios – în stare, capabil

R
raia – supus cre știn al Înaltei Por ți; prin extensie a cuprins pe to ți
cei ce nu erau musulmani: ținut cu populaț ie creștină
stăpânit de turci
rădvan – trăsură mare, închisă
răzeș – megiaș, moșnean, mic proprietar de p ământ, stăpânit în
devălmășie
recipospolita – suită, curte, parlament (la polonezi)
reiz-efendi – înalt dreg ător, se ocupa de afacerile str ăine ale Imperiului
otoman
rovine – locuri rîpoase, ml ăștinoase; șanț, teren mlăștinos
ruptă (rumtă) – impozit personal, stabilit de visteria țării; sumă fixă,
gloabă , plătită anual, contribuabilul fiind scutit de orice alt
bir. Ruptaș = contribuabilul care, pl ătind darea numit ă ruptă,
era scutit de orice bir
rușfetu ri (rufeturi) – corporații, bresle

S saivan – cort deschis, ad ăpost
sangeac
(sângeac) – unitate administrativ ă; subîmpă rțire a unui pa șalâc; steag,
însemn dat domnilor Țărilor Române, egali demnitarilor
turci care guvernau provinciile; sangeac-bei = guvernatorul
unui sangeac
saraf (zaraf) – bancher, zaraf
sarai – palat
sarașcher – comandant suprem, comandant de armat ă, ministru de
război
săliște (seliște) – vatra satului; locul unui sat p ărăsit

177
sărindar – rugă ciune făcută de preotul ortodox pentru pomenirea
morților, timp de 40 de zile
Sarasini – musulmani
schimi-aga – demnitar turc îns ărcinat cu instalarea domnilor
sculă – bijuterie, podoab ă
scutelnic – om scutit de impozit că tre domnie în folosul unui boier
sau mână stire
seim (săim) – dietă, parlament (la polonezi)
seimeni (siimeni) – mercenari ce formau garda domnului
serdar – boier de rang mijlociu, având atribu ții administrative și
militare la grani ță; comandant
sârg (de) – repede, îndat ă; sârgui (a), a sili
slobozie – „sat de mil ă”, așezare să tească nouă sau repopulat ă, scutită
de dări și slujbe pe un termen limitat
sluger (sulger) – dregă tor cu sarcina de a aproviziona curtea domneasc ă și
oastea țării cu carne
smintit – stricat, pră pădit
sobol – samur (blan ă de samur)
soroc – termen; carte de soroc, cita ție
spahiu – soldat c ălăreț la tu rci; de ținător de fief; datora serviciul
militar cu cal. Dac ă veniturile fiefului dep ășeau 20.000 aspri
acesta se numea ziamet; sub 20.000 de aspri, timar
spătar – înalt dreg ător la curtea domneasc ă, purta la festivit ăți sabia
și buzduganul domnului; mare sp ătar = comandantul
suprem al armatei în lipsa domnitorului; sp ătărie = sala
tronului din palatul domnesc
staroste – șeful unei bresle; conduc ător, guvernator
steag – unitate militar ă cu un efectiv de aproximativ 200 de
oameni
stâlpi (a) – a hotărnici
stolnic – dregă tor care purta grija mesei domne ști
strânsoare – apă sare, supă rare, constrângere
subaș (muteselim) – mic func ționar turc cu atribu ții administrative; șef de
district ce asculta de sangeac-bei
sobor – sobor; adunare bisericeasc ă
solac (turc-solac) – ienicer
soții – părtași, tovarăș i
sulger – dregător care se ocupa cu aprovizionarea cu carne a cur ții
domnești și a armatei

178
Suret – copie (a unui act , a unei scrisori)
surguci – mănunchi de pene rare, b ătut în pietre scumpe, ce
împodobea c ăciula domneasc ă
sultan – prinț , suveran, monarh; titlu dat împ ăraților și principilor
tătari, otomani

Ș
șah – împărat (la perși)
șeic-Islam – muftiul capitalei; dup ă Mehmed II a c ăpătat preeminen ță
efectivă asupra celor din provincie
șenlic – manifesta ție
șeică – luntre
șerif – guvernator al ora șului sfânt Mecca
șeriat – lege musulman ă; colecț ie de legi islamice
șetrar (șătrar) – dregător însărcinat cu aranjarea și paza corturilor în timp
de război
șleahtă – mica nobilime polonez ă
șoltuz – mai marele într-un târg sau ora ș; împreun ă cu pârgarii
reprezenta târgul (ora șul) în raporturile cu domnul și
dregă torii
șugubină
(dușegubină) – păcat grav, nelegiuire, crim ă; amendă pentru omucidere,
tâlhărie sau adulter

T
ta
in – rație de hrană
taler – monedă de argint
talhâș (telhiș) – raport înaintat de marele vizir sultanului prin care se
argumenta numirea, confirmarea sau înlocuirea domnilor români
tambură – instrument muzical oriental cu corzi
taxă – termen ce desemna diferite obliga ții ale popula ției aservite
față de stăpânul feudal sau fa ță de stat
tefterdar – dregă tor care avea în grij ă finanț ele statului; ministru de
finanțe la turci
tezkere (rom. tașcherea) – răvaș, înscris, dovad ă
timar – feudă cu venit anual pân ă la 20.000 de aspri, de ținută de
timariot (spahiu cu feud ă)
topciu – tunar
tőre (yasa, kanun) – dispoziții legale, expresie a voin ței suveranului

179
Tricesima – taxă echivalent ă cu a 30-a parte din valoarea m ărfii
tugra – monogram ă imperială (pecete)
tui (tug) – steag turcesc f ăcut din cozi de cal. Num ărul tuiurilor
desemna pozi ția socială a celui care le primea; beiler-bei-ul
avea dreptul la 2 sau 3 tuiuri; sanciak-bei-ul la unul. Domnii
Țărilor Române aveau două tuiuri

Ț
țiitoare – concubin ă, ibovnică
ținut – unitate administrativ ă în Moldova, corespunz ătoare
județului din Țara Românească

U
ughi – monedă de aur ungureasc ă
uric – loc provenit din mo ștenire; posesiune de veci; act
domnesc de înt ărire a posesiunii; prin extindere, act vechi
universitate – comunitate etnic ă sau socială învestită de suveran cu
existență juridică și politică privilegiat ă. Universitatea
sașilor ( Universitas saxonum ) s-a format prin unificarea
scaunelor și districtelor s ăsești

V
vadra – unitate și instrument de m ăsurat lichide
validé-sultan – sultana mam ă
varvar – rău, brutal
vatan – patrie
văcărit – dare pe vite
vădrărit – impozit pe vinul vândut în țară sau exportat
vătaf (vătah,
vătaș, vătav) – dregă tor provincial cu atribu ții cu caracter fiscal,
administrativ, judec ătoresc și militar; dreg ător care
răspundea de aprozi sau de copiii de cas ă; supraveghetor al
slugilor de la curtea unui boier sau de la o Mân ăstire
vătăman – slujbaș local folosit la încasarea d ărilor; ajutor de vornic
vecin – țăran dependent, iobag
vel – mare (în legă tură cu titulatura unui boier)
venetic – venețian
viclean – trădător, conspirator, fals
vig – balot de pânz ă, de stofă
vigesimă – t axă vamală încasată asupra m ărfurilor importate,
exportate sau în tranzit, re prezentând a 20-a parte din
cantitatea ori valoarea lor

180viglu – obligația locuitorilor ora șelor din Țara Româneasc ă de a
asigura paza acestora în timpul nop ții
vilaet (eyalet) – provincie guvernat ă de pașă cu 3 tuiuri (beiler-bei).
Vilaietul se subdiviza în sangeac-uri sau livas-uri, guvernate
de pași cu 1 sau 2 tuiuri. Sangeacul se subdiviza în kazas-uri
care, la origine, erau de resortul unui kadi (judec ător de
drept musulman) și care au devenit apoi circumscrip ții
administrative
vistiernic – mare dregă tor, se îngrijea de veniturile țării
vizir – demnitar turc, cu atribu ții de prim-ministru. Marele vizir
era deținătorul sigiliului de stat
vlastel (vlastelin) – prim sfetnic
volnic – liber, independent, autonom
vornic – mare dreg ător de curte, îns ărcinat cu supravegherea cur ții,
conducea treburile interne ale ță rii, având și atribuții
judecătorești, locțiitor al domnului în probleme judec ătorești
vrajbă – ceartă, dușmănie

Z
zaherea (zahara) – provizii alimentare pe care Țările Române erau obligate s ă
le pună la dispozi ția oștilo r otomane
zamcă – fortificație
zamfir – safir
zapis – tranzacție, act de învoial ă, contract, dovad ă scrisă
zălog – amanet
zeefet – manifesta ție, chef
zemlea – țară, ținut, pământ
zlot – monedă de argint, ini țial de aur
zorba – revoltă, ceartă, scandal

181REPERE CRONOLOGICE

Istoria României Istoria universală
1324 – Prima menț iune a lui Basarab ca
domn al Țării Române ști 1316-1341 – Domnia lui Gedymin,
mare cneaz al Lituaniei
1324-1328 – Lupta Țării Române ști
împotriva t ătarilor; extinderea
teritoriului ță rii spre est pân ă la gurile
Dună rii 1325-1340 – Domnia lui Ivan Kalita (din 1328 mare cneaz al Moscovei);
începutul centraliz ării teritoriilor ruse ști
în jurul Moscovei
1325 – O oaste româneasc ă din nordul
Moldovei particip ă, alături de ruteni ș i
lituanieni, la lupta armatei polone,
condusă de regele Wladislaw I
Lokietek, împotriva markgrafului de
Brandenburg 1330 iulie 28 – B ătălia de la Velbujd (azi
Kiustendil)
1330 nov. 9-12 – Victoria lui Basarab I la Posada (probabil în Lovi ștea) asupra
lui Carol Robert de Anjou, regele
Ungariei 1331-1355 – Domnia lui Ștefan IV
Dușan, țar al sârbilor
1332 oct. 4 – Sunt men ționați în sud-
vestul Moldovei „puternicii acelor locuri”, care au ocupat „posesiunile și
bunurile episcopatului catolic al
Milcoviei” 1331-1371 – Domnia țarului Bulgariei
Ioan Alexandru
1334-1335 – Prima menț iune
documentar ă a oraș ului Baia (Civitas
Moldaviae) 1333-1370 – Domnia lui Cazimir III cel Mare, rege al Poloniei
c. 1337-1338 – T ătarii cuceresc ora șul –
port
Vicina 1333-1378 – Carol de Luxemburg, rege al Boemiei din 1346; din 1355 împ ărat
al „Sfântului Imperiu roman” sub numele de Carol IV

182
1339 – Portulanul lui Angelino Dulcert
cuprinde o men țiune referitoare la
marele drum de comer ț, Marea Neagr ă
– Liov – Marea Baltic ă 1335 – Alianț a defensiv ă încheiată la
Vișegrad între regii Ungariei, Boemiei și
Poloniei
1340 – Prima men țiune a târgului Siret 1337 – Începutul R ăzboiului de 100 de
ani dintre Anglia și Franța (1337-1453)
1343 – Basarab I recunoa ște
suzeranitatea regelui Ludovic I de
Anjou 1339 – Construc ția Kremlinului
1343 sau 1345 – Campania împotriva
tătarilor, condus ă de Andrei Lackfi,
comitele secuilor, la care participă și
români maramure șeni 1342-1382 – Domnia lui Ludovic cel Mare, rege al Ungariei
1345 – Menț ionarea românilor din
Transilvania, sub forma Olachi Romani, într-o scrisoare a papei 1345-1377 – Olgierd, cneaz al Lituaniei
1349-1350 – Epidemia de cium ă
neagră în Transilvania face numeroase
victime 1347-1349 – Ciuma neagr ă face ravagii
în Europa: dispari ția a 25%-30% din
populație
1355 – Reprezentan ți ai românilor
participă la Adunarea St ărilor de la Cluj
1348 – Întemeierea Universit ății din
Praga
1358 iun. 28 – Primul privilegiu
comercial cunoscut acordat negustorilor brașoveni pentru Țara Românească 1349 – Ș tefan
Duș an promulg ă la
Skoplje un zakonik (cod de legi)
1359 – Voievodul maramure șan
Bogdan trece în Moldova, alungă pe
Balc și este recunoscut ca voievod și
domn 1358 mai 28 – iun. 24 – Jacqueria
– mai – Recunoa șterea mitropoliei Țării
Românești 1361-1362 – Adrianopolul este cucerit de turci
c. 1365 – Vladislav I (Vlaicu Vod ă)
bate primele monede ale Țării
Românești 1364 – Întemeierea Universit ății din
Cracovia
1368 ian. 20 – Domnul Țării Române ști
le confirm ă brașovenilor privilegiile
comerciale în Țara Româneasc ă 1365 – Întemeierea Universit ății din
Viena

183
1370 oct. – Înfiin țarea mitropoliei de la
Severin, în frunte cu Daniil Critopol 1370-1382 – Uniunea personal ă sub
conducerea lui Ludovic I de Anjou între
Ungaria și Polonia
1371 mart. 9 – Întemeierea unei
episcopii catolice la Siret, Capitala
Moldovei 1371 sept. 26 – B ătălia de la Cirmen, pe
râul Marița
c. 1376 – John Wiclif, profesor la
Universitatea din Oxford, condamn ă
corupția clerului; împreun ă cu Purvej ș i
Nicolas de Hereford, realizeaz ă
traducerea Bibliei în limba englez ă
c. 1377 – Petru I bate primele monede ale Moldovei, gro și de argint 1378 – Începutul Marii Schisme în Occident
1377 iun. 7 – R ăzboi între Radu I,
domn al Țării Române ști, și Ludovic I
de Anjou. Pierdarea de c ătre domnul
român a feudelor din Transilvania 1381 – Izbucnirea r ăscoalei conduse de
Wat Tyler
1378 – Zidirea, în prim ă formă, a
Castelului Bran 1375 aug. 14 – Unirea polono-lituanian ă
1385 oct. 3 – Men ționarea primului
județ în Țara Româneasc ă, județul Jaleș 1389 iun. 15 – B ătălia de la Kosovo;
Murat I ucis de Milo ș Kobilović
1386-1418 – Țara Româneasc ă, sub
conducerea lui Mircea cel B ătr
ân,
cunoaște cea mai mare întindere
teritorială 1389-1427 – Domnia în Serbia a lui
Ștefan Lazarevi ć
1387 – Ivanco încheie la Pera un tratat
de pace și de comer ț cu genovezii 1393 iul. 17 – Turcii cuceresc țaratul de
Târnovo, st ăpânit de Ivan Ș ișman
1387 – Petru I Muș at, domn al
Moldovei, recunoa ște suzeranitatea
regelui Poloniei, Wladislaw Jagello 1396 sept. 26 – B ătălia de la Nicopole;
turcii pun cap ăt existenței țaratului de
Vidin
1388 – Menț ionarea ora șului-cetate
Suceava, drept capital ă a Moldovei 1397 – Atena este cucerit ă de turci
1391 dec. 27 – Men ționarea Banului ca
dregător în Țara Româneasc ă
1392 – Prima men țiune documentară
cunoscută a Bucovinei, desemnând
partea de nord-vest a Moldovei

184
1392 mart. 30 – Roman I se intituleaz ă
domn al Moldovei „de la munte până la
Mare”
1394 oct. 10 – Prima bă tălie „de la
Rovine” lângă Argeș

1395 mai 17 – A doua bă tălie „de la
Rovine” probabil pe Jiu, lâng ă Craiova
1400 apr. 23 – 1432 ian. 1 – Domnia lui
Alexandru cel Bun în Moldova
1401 – Iosif este recunoscut ca
mitropolit al Moldovei
1402 – Aducerea la Suceava de la
Cetatea Alb ă a moaș telor Sf. Ioan cel
Nou 1402 – Bătălia de la Ankara. Baiazid I
cade prizonier
1406 după nov. 23 – Întrevederea de la
Severin dintre Mircea cel B ătrân și
Sigismund de Luxemburg 1403 mart. 2 – Moare Baiazid I
1408 sept. 16 – Men ționarea în
documente a primului ținut din
Moldova, ținutul Romanului 1408 – Sigismund de Luxemburg creează Ordinul Dragonului
1409-1411 – Mircea cel Bă trân se află
la apogeul puterii sale 1410 – Sigismund de Luxemburg
devine și împărat al Germaniei
1413 aug. 6 – Privilegiul de comer ț dat
de Mircea cel B ătrân brașovenilor 1410 iul. 15 – B ătălia de la Gr űnwald
1417 – Turcii ocup ă Dobrogea și
fo
rtificațiile de pe malul stâng al
Dună rii, Giurgiu ș i, probabil, Turnu 1412 mart. 15 – Tratatul polono-ungar
de la Lublau
1419 – Eșecul încerc ării turcilor de a
pune stăpânire pe cetatea Severin 1415 iul. 6 – Jan Hus este ars pe rug
1420 – Primul atac al turcilor asupra
Moldovei 1416 mai 29 – B ătălia de la Gallipoli, în
care flota vene țiană o distruge pe cea
otomană
1422 – C ălăreți moldoveni particip ă
alături de poloni, la asediul cet ății
Marienburg, împotriva cavalerilor
teutoni 1417 nov. 11 – Sinodul de la Constan ța
(Germania); sfâr șitul Marii Schisme din
biserica catolică
1426 – Alexandru cel Bun pune stăpânire pe Chilia

185
1430 – Iancu de Hunedoara intr ă în
serviciul regelui Ungariei, Sigismund
de Luxemburg
1431 mart. 5 – Menț ionarea husi ților în
Moldova
1436 toamna – Campanie de jaf a
turcilor în Transilvania
1437-1438 – Marea r ăscoală a țăranilor
din Transilvania (R ăscoala de la
Bobâlna)
1437 sept. 16 – Crearea Uniunii celor
trei ordine privilegiate din Transilvania
(Unio trium nationum ) și excluderea
românilor din via ța politică
1438 – Iancu de Hune doara devine ban
al Severinului 1439 oct. 27 – Moare regele Ungariei Albert de Habsburg; este ales ca rege
Vladislav, regele Poloniei
1441 mart. 7 – Iancu de Hunedoara
ajunge voievod al Transilvaniei 1440 – Invenț ia tiparului
1441 iun. 25 – Prima men țiune a
Adună rii țării în Moldova
1442 sept. 2 – Victoria de pe Ialomi ța; a
marcat începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara împotriva
Imperiului Otoman
1443-1444 – „Campania cea lungă ”
1444 nov. 10 – B ătălia de la Varna c. 1445-1455 – Imprimarea de c ătre
Gutenberg a primelor c ărți
1446 iun. – Iancu de Hunedoara devine
guvernator al Ungariei 1445-1485 – R ăzboiul celor dou ă Roze
1448 oct. 17-19 B ătălia de la Kosovo 1447-1492 – Domnia lui Cazimir IV,
regele Poloniei
1450 febr. 11 și iul. 5 – Alian ța lui
Bogdan II domn al Moldovei, cu Iancu de Hunedoara, regent al Ungariei
1451 – O
riginea latină a românilor,
recunoscut ă de umanistul italian Paggio
Bracciolini

186
1453 – Flavio Biondo, istoric italian,
afirmă latinitatea limbii române 1453 mai 29 – C ăderea
Constantinopolului sub st ăpânirea
otomană
1455 oct. 5 – Ultimatumul adresat domnului Moldovei Petru Aron de
sultanul Mehmed II prin care îi cere
plata unui tribut de 2000 galbeni 1453 – Sfâr șitul Războiului de 100 de
ani
1456 mart.-mai – Adunarea de la Vaslui; se accept ă plata haraciului de
2000 galbeni anual c ătre Poartă 1456 – Cucerirea definitiv ă a Atenei
1456 iul. 23 – Stră lucita victorie de la
Belgrad, repurtat ă de Iancu de
Hunedoara 1448-1471 – Domnia în Cehia a lui George Podebrad, autorul unui proiect de uniune european ă, destinat s ă asigure
pacea pe continent (1464)
1456 aug. 22 – 1462 nov. – Domnia lui Vlad Ț epeș 1458-1490 – Domnia lui Matia Corvin, regele Ungariei
1457 apr. 14 – 1504 iul. 2 – Moldova sub Ștefan cel Mare cunoa ște cea mai
mare întindere teritorial ă 1459 – Turcii ocup ă Semendria; sfâr șitul
despotatului sârb
1459 sept. 20 – Prima men țiune
documentar ă a cetății București 1460 Fundarea celei dintâi Burse comerciale din Europa, la Anvers
1462 iun. 16 – Vlad Țepeș execută
celebrul atac de noapte asupra taberei turcești 1461 sept. – Imperiul bizantin de Trapezunt cade sub turci
1465 ian. 23-25 – Ștefan cel Mare
cucerește Chilia 1462-1505 – Domnia marelui cneaz al
Moscovei, Ivan III Vasilievici
1467
dec. 14-15 – Lupta de la Baia 1466 – Pacea de la Torun
1475 ian. 10 – B ătălia de la Vaslui 1473-1546 – Martin Luther
1476 iul. 26 – Bă tălia de la Valea
Albă – Războieni 1484-1531 – Ulrich Zwingli
1484 iul. 6 – aug. 5 – Cucerirea Chiliei și Cetății Albe de sultanul Baiazid II
1485 sept. 15 – Ștefan cel Mare
prestează omagiu regelui Cazimir IV
Jagello
1485 nov. 16 – B ătălia de la Cătlăbuga
1486 mart. 6 – Bă tălia de la Șcheia

187
1487 – Tratatul de pace dintre Ștefan
cel Mare și turci
1490 vara – Campania lui Ștefan cel
Mare în Pocu ția și integrarea ei
Moldovei 1490 apr. 6 – Moare regele Ungariei
Matia Corvin
1493 ian. 10 – Se na ște la Sibiu
Nicolaus Olahus 1492 ian. 2 – Sfârș itul Reconquistei
spaniole
1497 oct. 26 – Lupta din Codrii
Cosminului 1492 aug. 3 – 1493 mart. 15 – Prima călătorie a lui Cristofor Columb spre
America
1498 iun.-iul. – Campania moldoveneasc ă în Polonia
1499 apr. 16 – Tratat de pace moldo-
polon
1501 – Ștefan cel Mare încheie pace cu
turcii
1504 iul. 2 – Înceteaz ă din viață Ștefan
cel Mare
1505-1509 – Conflict moldo-polon 1506-1548 – Domnia lui Sigismund I
regele Poloniei
1508 nov. – Prima carte tip ărită în Țara
Româneasc ă, Liturghierul lui Macarie 1509-1564 – J. Calvin
1512-1517 – Construirea bisericii episcopale din Curtea de Arge ș 1513-1521 – Pontificatul lui Leon X
1514 apr. – iul. 15 – R ăzboiul țărănesc
condus de Gh. Doja 1514 – Ocuparea Smolenskului de
Vasile III
1517-1522 – Luca Arbore, portarul
Sucevei, exercit ă autoritatea politic ă, ca
tutore al lui Ștefăniță 1514 – Ocuparea Tabrizului de Selim II
1518-1521 – Neagoe Basarab redactează Învăț
ă turile că tre fiul său
Teodosie 1515-1547 – Domnia lui Francisc I, regele Fran ței
1518 – Conven ție moldo-polon ă pentru
reglementarea litigiilor de grani ță 1516 – Începutul domniei lui Carol I, întemeietorul dinastiei de Habsburg în
Spania
1520 – Gavril Protul scrie din porunca
lui Neagoe Basarab Viața și traiul
sfinției sale p ărintele nostru Nifon
Patriarhul Țarigradului 1517 – Victoria lui Selim II asupra mamelucilor; ocuparea Egiptului

188
1520 iul. 9 – Prima hot ărnicie păstrată
privind fixarea hotarului dintre
Transilvania și Țara Româneasc ă, în
nordul Olteniei 1517 oct. 31 – Începutul Reformei.
Martin Luther lipe ște pe ușa bisericii din
Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgențelor
1521 iun. 29-30 – Scrisoarea lui Neac șu
din Câmpulung c ătre Hans Benkner,
judele Bra șovului; primul text, care s-a
păstrat, redactat în limba român ă 1519 iun. 28 – Carol I al Spaniei este
ales împărat al „Sfântului imperiu roman
de națiune german ă”, sub numele de
Carol V (Carol Quintul)
1522-1529 – Domnia lui Radu de la
Afumați 1520-1566 – Domnia lui Soliman Magnificul
1523 ian.-sept. – Conflictul dintre
domnul Moldovei, Ștefăniță, și marea
boierime; Luca Arbore este destituit și
executat (apr.) 1521 – Dieta de la Worms
1526 – La Biserica episcopală din
Curtea de Arge ș, zugravul Dobromir
din Târgovi ște termin ă execuția
ansamblului de pictur ă murală 1521 aug. 29 – Soliman Magnificul
cucerește Belgradul
1527 – R ăscoala condus ă de Ivan
Nenada („ Țarul Negru”) 1524 iun. 27 – Începutul marelui r ăzboi
țărănesc ger
man
1529 ian. 2 – Radu de la Afuma ți este
ucis, împreun ă c u f i u l s ău Vlad, la
Râmnicu-Vâlcea 1526 aug. 29 – B ătălia de la Mohács
1529 ian 22 – B ătălia de la Feldioara 1526 nov. 10 – Ioan Zápolya este
încoronat ca rege al Ungariei la
Szekesfehérvár (Alba Regal ă)
1530 – Petru Rare ș construie ște
Mânăstirea Probota 1526 dec. 17 – Ferdinand de Habsburg
este ales rege al Ungariei la Pozsony
1531 aug. 22 – B ătălia de la Obertyn 1529 – Campania lui Soliman
Magnificul în Ungaria ș i Austria; primul
asediu al Vienei
1535 – Ioan Honterus întemeiaz ă o
tipografie la Bra șov 1533-1584 – Domnia lui Ivan cel Groaznic; în 1547 ian. 14 ia titlul de țar
1536 – Nicolaus Olahus afirm ă în scris
unitatea de neam și originea latin ă
comună a muntenilor, moldovenilor și
transilvănenilor 1534 aug. 15 – Igna țiu de Loyola
întemeiază ordinul Iezuiț ilor

189
1538 febr. 24 – Pacea de la Oradea 1534 nov. – Heric VIII al Angliei rupe
cu papalitatea; se declar ă „protector” și
căpetenie suprem ă unică a clerului
englez
1538 aug. – Campania turcilor în
Moldova; anexarea Bugeacului și a
fortăreței Tighina (Bender) 1536 febr. – Tratatul de alian ță franco-
otoman
1539-1540 – Ora șul Brăila este ocupat
de turci 1536 – Jean Calvin se stabile ște la
Geneva și organizeaz ă aici o republic ă
teocratică (1541-1564)
1542 – Turcii înfiin țează raiaua Brăilei 1540 sept. 27 – Papa confirm ă crearea
ordinului Iezui ților
1542 mart. 1 – Tratatul dintre Petru
Rareș și markgraful Ioachim II de
Brandenburg 1541 aug 29 – Ungaria central ă este
transformat ă în pașalâc cu centrul la
Buda
1543 – Ioan Honterus fixeaz ă reguli noi
de organizare a înv ățământului
(Constitutiones Scholae Coronensis ) 1541 oct. – Dieta din Debre țin
recunoaște suzeranitatea Por ții asupra
Transilvaniei, care devine un principat autonom, vasal al Imperiului otoman
1544 – Filip Moldoveanu tip ărește la
Sibiu prima carte în limba român ă,
Catehi smul românesc 1545
-1563 – Conciliul din Trento
(1545-1547; 1551-1552; 1562-1563)
1546 – Întemeierea „morii de hârtie” de la Brașov de către negustorii Hans
Fuchs și Johannes Benkner 1548-1572 – Domnia lui Sigismund II August, regele Poloniei
1550 – Introducerea oficial ă a
confesiunii luterane în Transilvania 1556-1598 – Domnia lui Filip II, regele Spaniei
1551-1553 – La Sibiu, sub îngrijirea lui
Filip Moldoveanu, se tip ărește un
Evangheliar cu text paralel slavon și
român 1558-1603 – Domnia reginei Elisabeta I a Angliei
1552 iul. 26 – Banatul, Timi șoara și o
parte din Cri șana sunt ocupate de turci
și transformate în pa șalâc cu centrul la
Timișoara 1561 – Madridul devine capitala Spaniei
1557 ian. 14 – Apare la Bra șov
Octoihul în limba slavonă , prima carte
tipărită de diaconul Coresi 1562-1598 – R ăzboaiele religioase în
Franța

190
1559 – Introducerea înv ățământului în
limba român ă la Școala din Șcheii
Brașovului
1560 – Cel mai vechi manuscris
românesc datat, Apostolul popii Bratu
din Brașov, cu text slavon și românesc
1561 – Prima Evanghelie tipărită în
limba român ă la Brașov
1562-1563 – Emisiunile monetare ale lui Despot Vod ă (monede de argint,
dinar, taler, ort și de aur, ducat)
1562 aprilie-iunie – R ăscoala secuilor
1563-1564 – Înfiin țarea Școlii Latine
(Schola latina ) de la Cotnari
1563 mai 13 – Primul document cunoscut emis de jude țul și pârgarii
orașului Bucure ști
c. 1564 – Coresi tip ărește la Brașov
Tâlcul Evangheliilor , scriere de
propagand ă calvină
1566-1579 – Revoluț ia în Țările de Jos
împotriva domina ției spaniole; exe-
cutarea la Bruxelles a conduc ătorilor
opoziției nobiliare, contele Egmond ș i
amiralul Hoorn
1570 Tratatul de la Speyer dintre îm
păratul Maximilian II și Ioan
Sigismund
1571 – Deschiderea Bursei din Londra
1572 febr.-1574 iun. – Domnia lui Ion Vodă cel Cumplit 1571 oct. 7 – B ătălia de la Lepanto
1573 – Ion Vodă cel Cumplit bate o
monedă de aramă, accea 1572 aug. 24 – Noaptea Sf. Bartolomeu; masacrarea hugheno ților la Paris
1574 apr. 14 – Lupta de la Jili ște 1575 dec. 14 – Alegerea principelui
transilvănean Ștefan Báthory ca rege al
Poloniei
1581 – Întemeierea Universit ății din
Cluj 1581 – Întemeierea Companiei
Levantului

191

1582 iul. 14 – Palia de la Orăș tie 1581 iul. 26 – Provinciile din nordul
Țărilor de Jos se proclam ă independente
de Spania
1582-1584 – Construirea mân ăstirii
Sucevița 1583 – Praga devine re ședința
împăratului Rudolf II
1583 iul.-1584 apr. 6 – Domnia lui
Petru Cercel 1587 – Prin țul suedez Sigismund Vasa
este ales rege al Poloniei ca Sigismund III
1588 iul. 31 aug. – Înfrângerea
„invincibilei armade”
1589-1610 – Domnia lui Henric IV,
regele Fran ței
1591 – Mihai Viteazul zide ște
mânăstirea Mihai Vod ă (București)

1593 sept. – Mihai Viteazul devine
domn al Țării Române ști
1594 nov. – Începutul r ăzboiului
antiotoman al Moldovei și Țării
Românești
1595 mai 20 – Tratatul de la Alba Iulia dintre Țara Româneasc ă și Transilvania
1595 iun. 3 – Ștefan Răzvan recunoa ște
suzeranitatea lui Sigismund Báthory
1595 aug. 13/23 – B ătălia de la
Călugăreni
1596 oct. – Uniunea de la Brest. O parte
a bisericii ortodoxe din Polonia, recunoaște autoritatea papal ă, formând
biserica unit ă
1597 – M
arele logof ăt Teodosie
Rudeanul redacteaz ă o cronic ă
închinată lui Mihai Viteazul
1598 iun. 9 – Tratatul dintre Rudolf II și
Mihai Viteazul, încheiat la Mân ăstirea
Dealu 1598 apr. 13 – Edictul din Nantes; libertatea cultului protestant
1599 oct. 18/28 – B ătălia de la Șelimbăr

192
1599 oct. 21/1 nov. – Mihai Viteazul
intră în Alba Iulia
1600 mai – Mihai Viteazul intr ă în
Moldova, realizând prima unire a românilor
1600 sept. 18 – Lupta de la Mir ăslău;
Mihai Viteazul este înfrânt de Gh. Basta
1601 aug. 3/13 – Lupta de la Gurusl ău;
forțele unite ale lui Mihai Viteazul și
Gh. Basta înfrâng pe Sigismund Báthory
1601 aug. 9/19 – Mihai Viteazul este
ucis pe Câmpia Turzii din ordinul lui
Gheorghe Basta

193
DOMNI, VOIEVOZI Ș I PRINCIPI DIN ȚĂRILE ROMÂNE
PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

Țara Româneasc ă Moldova Transilvania
Mercuriu, „principele”
Transilvaniei (1103, 1111,
1113)
Leustachiu (Eustachiu),
voievod (1176)
Legforus (1199-1200)
Jula (Gyula), voievod și
comite de Alba din Transilvania (1201)
Nicolaus (1201-1202)
Benedictus (1202-1206)
Smaragdus (1206-1208) Benedictus (a doua oar ă)
(1208-1209)
Mihai (1209-1212) Bertholdus, arhiepiscop de
Calocea și voievod (1212-
1213)
Nicolaus (1213)
Jula (Gyula) (a doua oar ă)
voievod și comite de Solnoc
(1213-1214)
Simion (Simon) (1215)
Ipolit (Ipóth) (1216-1217) Rafael (Rafain) (1217-1218)
Neuka (Nevke) (1219-1221)
Paulus (1221
Mihail (a doua oar ă) (1222)
Pousa (Pózsa) (1227-1231)
Jula (Gyula) (1231-1233)
Dionisie (1233-1234)
Serafin (1235)

194Litovoi (ante 1247-
c.1273) voievod local în
dreapta Oltului Pousa (Pózsa) (a doua oar ă)
(1235-1241)
Seneslau, voievod la
Argeș (1247) Lauren țiu (1242-1252)
Irnerius (Ernye) (1260)
Ladislau (1263-1264)
Nicolaus (1264-1267)
Bărbat (c. 1273-c.1290)
Matei (1270-1272)
Nicolaus (a doua oară ) (1272-
1273)
Ioan (1273)
Nicolaus (a treia oară ) (1273-
1274)
Matei (1274-1275)
Ladislau (1275)
Ugrîn (1275-1276)
Matei (a treia oar ă) (1276)
Nicolaus (1277)
Finta (1278-1279)
Ștefan (1280)
Roland (Lorand) (1282)
Apor (Opar) (1283)
Roland (Lorand) (a doua
oară) (1284-1285)
Moise (Moius) (1289)
Tihomir-Tugomir
(Tocomerius) (c. 1290-
c.1310) Roland (Lorand) (a treia oar ă)
(1290-1291)
Ladislau (a doua oar ă) (1291-
1292)
Roland (Lorand) (a patra
oară) (1293-1297)
Ladislau (a treia oară ) (1297-
1301)
Simion (Simon) (1301)
Roland (Lorand) (1301)
Ladislau (1307)

195 Roland (Lorand) (1307)
Ladislau (1309-1313)
Basarab, fiul lui
Tihomir (c. 1310-1352) Nicolae (1315-1318)
Doja (Dosza) (1318-1321)
Toma de Szécsény (1322-
1342)
Nicolae (1343-1344)
Ștefan Lackfi (1345-1350)
Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab I (1352-
1364 nov. 16) Dragoș (c.1352-1353) Toma (1351)
Vladislav I (Vlaicu)
(1364-c. 1377) Sas (c.1354-c.1358) Nicolae Kont (1357-1356)
Radu I (c. 1377-c.1383) Balc, fiul lui Sas
(1359) Ștefan (1351-1352)
Dan I (c.1383-1386) Bogdan I din
Maramure ș (c. 1359-
1365) Andrei Lackfi (1356-1359)
Mircea cel B ătrân
(1386-1418) Lațcu (1365-c.1374) Dionisie Lackfi (1359-1367)
Vlad (Uzurpatorul)
(10 oct. 1394-1397 vara) Petru I Mu șat (c.1374-
c.1391) Nicolac Lackfi (1368)
Roman I (c. 1391-
1394) Emeric Lackfi (1369-1372)
Ștefan I (1394-1399) Ștefan Lackfi (1373-1375)

Juga (1399-1400) Ladislau de Losoncz (1376-
1391)
Alexandru cel Bun
(1400-1432) Emeric Bebek (Bubek)
(1392-1394)
Frank de Sécsény (1394-
1395)
Știbor de Stiboricz (1395-
1413)
Mihail I (1418-1420) Nicolae Csáki (1402-1403)
Dan II (1420-1431) Ioan Tamàsi (1404-1408)
Radu II Prasnaglava (1421-1423; 1424-1426;1427) Stibor de Stiboricz (a doua
oară) (1410-1414)
vacant 1414

196
Alexandru I (Aldea)
(1431-1436) Iliaș (1432-1433) Nicolae Csáki (a doua oar ă)
(1415-1426)
vicevoievod
Vlad Dracul (1436-
1442; 1443-1446) Ștefan II (1433-1435) Lorand Lepe ș (1415-1436)
Mircea, fiul lui Vlad Dracul (1442) Iliaș și Ștefan II,
asociați la domnie
(1435-1442) Ladislau Csáki (1426-1438)
Basarab II (1442-1443) Ștefan II (1442-1444) Petru Cseh (1436-1439)
Vladislav II (1446-1456) Ștefan II și Petru II,
asociați la domnie
(1444-1445) Dezideriu de Losoncz (1438-1440)
Ștefan II (1445-1447) Ladislau Jakes (1441)
Petru II și Roman II,
asociați la domnie
(1447) Iancu de Hunedoara (1441-
1456)
Roman II (1447-1448) Nicolae de Ujlac (1441-1467)
Petru II (1448-1449 –
pretendent Ciubă r
1448-1449)
Alex ăndrel (1449)
Bogdan II (1449-1451)
Petru Aron (1451-1452)
Alex ăndrel (1452-
1454)
Vlad Ț epeș (1456-
1462) Petru Aron (1454-1455)
Alex ăndrel (1455)
Radu cel Frumos (1462-2475) Petru Aron (1455-1457) Ioan de Rozgony (1458-1460)
Basarab (cel B ătrân)
(Laiotă ) (1473-1474;
1475-1476) Ștefan cel Mare (1457-
1504) Sigismund de Szentgy őrgy

(1459)
Vlad Ț epeș (1476) Ioan Pongrácz (1459)
Basarab Laiot ă (1476-
1477) Mihail Szilagy (1460)

197Basarab cel Tîn ăr
(Țepeluș), fiul lui
Basarab II (1477-1481) Ioan Pongrácz (1462-1475)
Mircea, sprijinit de
Ștefan cel Mare (1481) Blasiu Magyar (1473-1475)
Basarab cel Tân ăr
(1481-1482) Petru Geréb de Vingard
(1477-1479)
Vlad Călugărul (1482-
1495) Ștefan Báthory (1479-1493)
Radu cel Mare (1495-1508) Bogdan III (cel Orb) (1504-1517);
pretendenți: Petre
Mînja (1507-1510);
Trifăilă (1514) Ladislau de Losoncz (1493-1495)
Mihnea cel R ău (1508-
1509) Bartolomeu Drágfi (1495-
1499)
Mircea (1509-1510);
pretendent: Danciu, fiul
lui Basarab cel Tân ăr Petru de Szentg őrgy și de
Bozin (1490-1510)
Vlad cel Tân ăr (Vlăduț)
(1510-1512) Ioan Zápolya (1510-1526)
(rege al Ungariei, 1526-1540)
Neagoe Basarab (1512-
1521) Ștefăniță (1517-1527)
Teodosie (1521);
pretendenți: Dan;
Mehmet-bey
Vlad (Dragomir Călugărul) (1521-1522)

Radu de la Afuma ți
(1522-1523)
Vladislav III (1523)
Radu Bădica (1523-
1524
)
Radu de la Afuma ți
(1524)
Vladislav III (1524)
Radu de la Afuma ți
(1524-1525)

198
Vladislav III (1525)
Radu de la Afuma ți
(1525-1529) Petru Rareș (1527-
1538) Petru de Perény (1526-1529)
Moise (1529-1530) Ștefan Báthory (II) (1529-
1533)
Vlad Inecatul (1530-
1532) Ștefan Mailath (1534-1539)
Vlad Vintil ă de la
Slatina (1532-1535) Emeric Balassa (1539-1540)
Voievodatul vacant, 1541-1551
Radu Paisie (Petru de la
Argeș) (1535-1545);
pretendenți: Dră ghici,
fiul lui Danciu Gogoa șă
(1536); Ivan Viezure
(1537); Șerban Banul
(1539); Laiot ă Basarab
(1544) Ștefan Lă custă (1538-
1540) Alexandru Cornea (1540-1541)
Petru Rareș (1541-
1546) Ioan Sigismund Zápolya, rege al Ungariei (1540-1551; 1556
sept. 15 (cu regina Isabella); 1559-1571 mart. 14)
Gh. Martinuzzi (guvernator)
(1541-1551) Andrei Báthory (guvernator)
(1552-1553)
Mircea Ciobanul (1545-
1552) Iliaș II Rareș (1546-
1551) Ștefan Dobó și Francisc
Kendi (1553-1556)
Radu Ilie (H ăidăul)
(1552-1553) Ștefan Rareș (1551-
1552) Principi: Ștefan Báthory
(voievod 1571-1575);
principe (1575-1583); rege al
Poloniei (1575-1586)
Pătrașcu cel Bun (1554-
1557) Ioan Joldea (1552)
Mircea Ciobanu (1558-
1559) Al
exandru
Lăpușneanu (1552-
1561)
Petru cel Tân ăr (1559-
1568) Ioan Despot (Heraclidul) (1561-
1563)
Ștefan Tom șa (1563-
1564)
Alexandru
Lăpușneanu (1564-
1568) pretendent: Ștefan
Mîzgă (1566-1568)

199
Alexandru II Mircea
(1568-1574) Bogdan Lăpușneanu
(1568-1572) Cristofor Báthory (Voievod) (1576-1581)
Vintilă (1574) Ioan Vod ă cel Cumplit
(1572-1574)
Alexandru II Mircea
(1574-1577) Petru Șchiopul (1574-
1577); pretenden ți:
Crețul 1574; Ioan,
fratele Creț ului (1575)
Mihnea Turcitul (1577-
1583) Sigismund Báthory (prima
oară) (1581-1597)
Ioan Potcoavă (1577-
1578)
Petru Șchiopul (1578-
1579) pretenden ți:
Alexandru Potcoav ă
(1578); Ctin Potcoav ă
(1578); Alexandru
Vodă (1579)
Petru Cercel (1583-
1585)
Mihnea Turcitul (1585-
1591); pretenden ți:
Iliaș, Alexandru
Lăpușneanu, Radu, fiul
lui Mircea Ciobanul
(1591)

Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareș (1579-
1582); pretendenți: Iliaș Vodă
(1582)
Ștefan Surdul (1591-
1592) Petru Șchiopul (1582-
1591); pretenden ți:
Ivan (15
87); Lază r
(1591) Maria Cristierna, so ția lui
Sigismund Báthory (1598); Sigismund Báthory (a doua oară ) (1598 aug. 22 –
1599 martie)
Alexandru cel R ău
(1592-1593) Aron Tiranul (1591-1592) Andrei Báthory (1599 martie –1599 oct. 31

200Mihai Viteazul (1593-
1601) Alexandru cel Ră u
(1592)
pretendent Iona șco; Mihai Viteazul (căpitan
general ș i consilier, loc țiitor al
împăratului Rudolf al II-lea în
Transilvania (1 nov. 1599-
1600 sept); voievod al Țării
Românești (1593-1601) ș i al
Moldovei (1600 mai-1600 sept.)
Nicolae Pătrașcu (1599
nov. – 1600 sept.) Petre Cazacul (1592) Aron Tiranul (1592-1595) Sigismund Báthory (a treia oară) (1601)
Ștefan Răzvan (1595) Gh. Basta (general al lui
Rudolf al II-lea) și Mihai
Viteazul (1601-1601 aug. 19
(9 stil vechi)
Ieremia Movilă (1595-
1600)
Simion Movil ă (1600
nov.-1601 iulie) Mihai Viteazul (1600
mai – înainte de 27
sept.); locțiitori: Udrea,
hatman, Andronic, vistier, Sava, arma ș;
Neagoe, sp ătar; Marcu
Vodă , Preda Buzescu
Ieremia Movil ă (1600-
1606)

201ORIENTARE BIBLIOGRAFIC Ă

Izvoare

Anonymi Geographi, Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei
Orientale), ed. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor ,
vol. II, Bucure ști, 1934.
Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), ed. G. Popa-
Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor , vol. I, Bucure ști, 1934
(2001)
Bogdan I., Documente și regeste privitoare la rela țiile Țării Române ști cu
Brașovul și Ungaria în sec. XV și XVI , București, 1902
Bogdan I., Documente privitoare la rela țiile Țării Române ști cu Bra șovul
și Țara Ungureasc ă în sec. XV și XVI , București, 1905
Bogdan I., Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, București, 1913
Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Gh. Gu țu, note de N. Stoicescu,
București, 1973
Călători străini despre Țările Române , vol. I-IV, Bucure ști, 1968-1972
Chalcocondil Laonic, Expuneri istorice, ed. V, Grecu, Bucure ști, 1958
Corfus, I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele
polone. Secolul al XVI-lea, București, 1979
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de I. Bogdan, ediție
revăzu
tă și completat ă de P.P. Panaitescu, Bucure ști, 1959
Cronici turce ști privind Țările Române, Extrase, vol. I (sec. XV – mijlocul
sec. XVIII), întocmit de M. Guboglu și Mustafa Mehmet,
București, 1966
Chronicon pictum Vindobonense. (Cronica pictat ă de la Viena), ed. G. Popa-
Lisseanu ( Izvoarele istoriei Românilor , vol. XI), Bucure ști, 1937
Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vod ă încoace , în
Opere, I, Ediție critică îngrijită de P.P.Panaitescu, Bucure ști,
1965, p. 3-214
Crăciun Ioachim, Cronicarul Szamosk őzi și însemn ările lui privitoare la
români, 1566-1608, Cluj, 1928
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I-III, Bucure ști, 1975-
1980
Documenta Romaniae Historica, B. Țara Româneasc ă, vol. I-VIII,
București, 1966-1996

202Documenta Romaniae Historica, D. Rela ții între Țările Române, vol. I,
București, 1977
Documente privind istoria României, A.Moldova, veac XVI , vol. I-IV,
București, 1951-1953
Documente privind istoria României, B. Țara Româneasc ă, veac XVI ,
vol. I-IV, Bucure ști, 1951-1953
Documente și însemn ări române ști din secolul al XVI-lea . Introducere de
Alex. Mare ș, București, 1979
Documente turce ști privind istoria României , vol. I, 1455-1774, întocmit
de Mustafa A.Mehmet, Bucure ști, 1976
Elian, Al., B ălan C., Chirc ă H., Diaconescu O., Inscripțiile medievale ale
României, vol. I, Orașul Bucure ști, 1395-1800 , București, 1965
Feneșan, Costin, Documente medievale b ănățene (1440-1653), Timișoara,
1981
Fontes Historiae Daco-Romanae , vol. II-IV, Bucure ști, 1970-1982
Hurmuzaki, E., Documente privitoare la istoria românilor , vol. III 1, III 2;
IV 2; VIII, XI-XV, Bucure ști, 1888-1900
Ionașcu, Ion, B ărbulescu Petre, Gheorghe Gheorghe, Relațiile interna ționale
ale României în documente (1368-1900) , București, 1971
Ionașcu, Ion, B ărbu lescu Petre, Gheorghe Gheorghe, Tratatele interna ționale
ale României, 1354-1920, București, 1975
Istoria Țării Române ști, 1290-1690. Letopise țul Contacuzinesc , ediție
critică de C. Grecescu și D. Simonescu, Bucure ști, 1960
Izvoare privind evul mediu românesc. Țara Haț egului în secolul al XV-lea,
vol. I (1402-1437), Introducere, edi ție îngrijită, note ș i traduceri de
Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, Ioan Dr ăgan, Cluj-Napoca,
1989
Literatura român ă veche 1402-1647 , Introducere, edi ție îngrijită și note
de G. Mih ăilă și Dan Zamfirescu, I-II, Bucure ști, 1969
Lupta pentru unitate na țională a Țărilor Române. 1590-1630, Documente
externe, publicate de Radu Constantinescu, Bucure ști, 1981
Mihai Viteazul în con știința european ă, vol. I-V, Bucure ști, 1982-1990
Mihaly Ioan I. Diplome maramure șene din sec. XIV și XV , Sighet, 1900
Panaitescu P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul,
București, 1936
Pippidi Andrei, Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca, 1987
Popa-Lisseanu, G., Românii în izvoarele istorice medievale, Bu curești,
1939
Popescu, Radu, Istoriile domnilor Țării Române ști, ed. C. Grecescu,
București, 1963

203Simonescu D., Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în
raport cu cronicile interne contemporane, în „Studii și materiale
de istorie medie”, 3, 1959, p. 7-99
Tocilescu, Gr., 534 documente istorice slavo-române din Țara
Româneasc ă și Moldova privitoare la leg ăturile cu Ardealul,
1346-1603, București, 1931
Ureche Gr., Letopisețul țării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, ed. a II-a,
București, 1958
Veress A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării
Românești, vol. I-VII, Bucure ști, 1929-1934

Lucră ri generale

Bărbulescu M., Deletant K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria
României, București, 1998 (2004)
Constantiniu Florin, O istorie sincer ă a poporului român , București, 1997
(1999)
Durandin C., Istoria românilor , traducere, Ia și, 1998
Fischer-Gala ți, S., Giurescu, Dinu C., Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor.
Studii critice, Cluj-Napoca, 1998
Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini pân ă în zilele noastre,
ediția a III-a, Bucure ști, 1992
Istoria românilor, vol. III, Genezele române ști și vol. IV. De la
universalitatea cre ștină către Europa „patriilor” , Bucure ști,
2001
Pop, I.A., Bolovan I., Istoria României. Compendiu , Cluj-Napoca, 2004
Ștefănescu, Ștefan, Istoria medie a României. Principatele Române.
Secolele XIV-XVI, București, 1992

Lucră ri speciale

Achim, Viorel, Țiganii în istoria României, București, 1997
Andreescu Mihail, Puterea domniei în Țara Româneasc ă și Moldova în
secolele XIV-XVI, Bucure ști, 1999
Andreescu Ștefan, Restitutio Daciae (Relațiile politice dintre Țara
Româneasc ă, Moldova și Transilvania în r ăstimpul 1526-1593),
București, 1980; vol. II (Relațiile politice dintre Țara
Româneasc ă, Moldova și Transilvania în r ăstimpul 1601-1659),
București, 1989; vol. III ( Studii cu privire la Mihai Viteazul ),
1997

204Andreescu Ștefan (coord.), Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori
(sec. XV-XVII ), București, 1997
Anghel Gh., Fortificații medievale de piatr ă din secolele XIII-XVI,
Cluj-Napoca, 1986
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei , ed. a II-a,
București, 1993
Bârsănescu, Ștefan, Pagini nescrise din istoria culturii române ști (sec. X-
XVI), Bucure ști, 1971
Bârzu Ligia, Brezeanu, Stelian, Originea și continuitatea românilor.
Arheologie și tradiție istorică, București, 1991
Berza, M., Pentru o istorie a vechii culturi române ști. Culegere de studii,
ed. A. Pippidi, Bucure ști, 1985
Bichicean, Gh., Adunări de stări în Ță rile Române. Congrega țiile
generale în Transilvania voievodal ă, Sibiu, 1998
Bocșan N., Lumperdean I., Pop I.A., Etnie et confession en Transylvanie
(du XIII-e au XX-e siècles), Cluj-Napoca, 1996
Brătianu Gh. I., Marea Neagr ă de la origini pân ă la cucerirea otoman ă,
ed. Victor Spinei, Bucure ști, 1988, 2 vol.
Brătianu Gh. I., Sfatul domnesc ș i Adunarea st ărilor în Principatele Române,
ed. a II-a, Bucure ști, 1995
Brătianu Gh. I., Adunările de Stări în Europa și în Ță rile Române în evul
mediu, București, 1996
Brezeanu Stelian, Identități și solidarit ăți medievale. Controverse
istorice, București, 2002
Cantacuzino, Gh. I., Cetăți medievale din Țara Româneasc ă. Secolele
XIII-XVI, Bucure ști, 1981 (2001)
Cazacu M., L’Histoire du prince Dracula en Europe Centrale et
Orientale (XVe siècle), Genève, 1988
Căzan Ileana, Habsburgi și Otomani la linia Dun ării. Tratate și negocieri
de pace 1526-1576, București, 2000
Căzan Ileana, Denize Eugen, Țările Române și marile puteri europene în
secolele XV-XVI , București, 2001
Chihaia P., De la „Negru Vod ă” la Neagoe Basarab. Interferen țe literar-
artistice în cultura româneasc ă a evului de mijloc, Bucure ști,
1976
Chihaia P., Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească ,
München, 1983
Ciobanu, Veniamin, Țările Române și Polonia. Secolele XIV-XVI,
București, 1985
Ciocâltan, V., Mongolii și Marea Neagr ă în secolele XIII-XIV.
Contribuția Cinghizhanizilor la transformarea bazinului pontic
în placă turnantă a comerțului euro-asiatic , București, 1998

205Constantinescu, N., Curtea de Arge ș (1200-1400). Asupra începuturilor
Țării Române ști, Bucure ști, 1984
Crăciun M., Protestantism și ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea,
Cluj-Napoca, 1996
Decei A., Istoria Imperiului otoman pân ă la 1656 , București, 1978
Demény L., P. Cernovodeanu, Relațiile politice ale Angliei cu Moldova,
Țara Româneasc ă și Transilvania în secolele XVI-XVIII ,
București, 1974
Denize, E., Stephen the Great and His Reign, Bucharest, 2004
Diaconescu, M., (coord.), Nobilimea românească din Transilvania. Az
erdélyi román nemesség, Satu Mare, 1997
Donat, I., Domeniul domnesc în Țara Româneasc ă (sec. XIV-XVI),
ed. Gh. Laz ăr, București, 1996
Drăgan I., Nobilimea româneasc ă din Transilvania între anii 1440-1514,
București, 2000
Eșanu, Andrei, Valentina Eș anu, Epoca lui Ștefan cel Mare. Oameni .
Destine . Fapte , București, 2004
Felezeu, C., Statutul principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta
Otomană (1541-1688) , Cluj-Napoca, 1996
Gemil Tahsin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI , București, 1999
Georgescu Valentin Al., Bizanțul și instituțiile române ști până la mijlocul
secolului al XVIII-lea , București, 1980
Gheție I., Mare ș Al., Originile scrisului în limba român ă, București, 1985
Gheție I., Mare ș Al., De când se scrie române ște, Bucure ști, 2001
Giurescu D.C., Țara Româneasc ă în secolele XIV-XV, București, 1973
Gonța, A.I., Satul în Moldova medieval ă. Instituțiile, București, 1986
Gonța, A.I., Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în
secolele XIII-XVII, București, 1989
Gorovei Șt. S., Mușatinii , București, 1976
Grigoraș N., Institu țiile feudale din Moldova, vol. I. Organizarea de stat
până la mijlocul sec. al XVIII-lea , București, 1971
Grigoraș N., Moldova lui Ștefan cel Mare, Iași, 1981
Hanga Vl., Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Iași, 1993
Halic, Bog
dan Alexandru, Pace și război în Ț ara Româneasc ă în secolele
XIV-XVI, București, 2003
Holban, M., Din cronica rela țiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV,
București, 1981
Iorga, N., Istoria lui Mihai Viteazul , ed. de N. Gheran și V. Iova,
București, 1968
Iorga, N., Studii asupra evului mediu românesc , ed. de Șerban Papacostea,
București, 1984
Jakó, S., Manolescu R., Scrierea latină în evul mediu , București, 1971

206Luca Cristian, Petru Cercel, un domn umanist în Ț ara Româneasc ă,
București, 2000
Lukács A., Țara Făgărașului în evul mediu (secolele XIII-XIV) ,
București, 1999
Lupaș Ioan, Din istoria Transilvaniei, ed. de Marina Vlasiu, Bucure ști,
1988
Maxim M., Țările Române și Înalta Poartă . Cadrul juridic al rela țiilor
româno-otomane în evul mediu, București, 1993
Maxim M., L’Empire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des
Principautés Roumaines au XVIe siècle. Etudes et documents,
Istanbul, 1999
Mihăilă G., Contribuții la istoria culturii și literaturii române
vechi, București, 1972
Moga I., Les Roumains de Transylvanie au Moyen Âge, Sibiu, 1944
Moga I., Voievodatul Maramure șului. Probleme istorice și chestiuni de
metodă științifică, Sibiu, 1945
Mureșanu, Camil, Iancu de Hunedoara , ed. a II-a, Bucure ști, 1968
Murgescu, B., Circulația monetar ă în Ță rile Române în secolul al XVI-lea ,
București, 1996
Nägler, Thomas, Așezarea sa șilor în Transilvania. Studii , București,
1981, 1992
Nägler, Thomas, Românii și Sașii până la 1848 (Rela ții economice, sociale
și politice), Sibiu, 1997
Năsturel P.Ș., Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur
relation du milieu du XIV-e siècle à 1654 , Rome, 1986
Neagoe, M., Neagoe Basarab , București, 1971
Nicolescu C., Case, conace și palate vechi române ști,București, 1979
Olteanu, Șt., Șerban C., Meșteșugurile din Țara Româneasc ă și Moldova
în Evul Mediu, Bucure ști, 1969
Pall Fr., Romanians of Transylvania in the Middle Ages, Bulletin of the
Center for Transylvanian Studies , Cluj-Napoca, 2 nr. 2, 1993
Panaite V., Pace, război și comerț în islam. Țările Române și dreptul
otoman al popoarelor (secolele XV-XVII) , București, 1997
Panaitescu P.P., Obștea țărănească în Ț ara Româneasc ă și Moldova ,
București, 1964
Panaitescu P.P., Interpretări române ști. Studii de istorie economic ă și socială,
ed. a II-a de Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely,
București, 1994
Panaitescu P.P., Începuturile și b iruința scrisului în limba român ă, București,
1965
Papacostea Ș., Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504) ,
București, 1990

207Papacostea Ș., Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed.
adăugită , București, 1999
Papacostea Ș., Evul mediu românesc. Realit ăți politice ș i curente spirituale ,
București, 2001
Papacostea Victor, Civilizație româneasc ă și civilizație balcanic ă. Studii
istorice , ed. de Cornelia Papacostea-Danielopolu, Bucure ști, 1983
Pascu Ștefan, Contribuții documentare la istoria românilor în sec. XIII și XIV,
Sibiu, 1944
Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei , Cluj-Napoca, 1971-1989, 4 vol.
Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române , București, 1980-1997,
3 vol.
Pintescu F., Românii din Transilvania la sfâr șitul secolului XVI și
începutul secolului XVII , Suceava, 2004
Pippidi A., Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube de l’âge
moderne, Bucarest-Paris, 1980
Pippidi A., Tradi ția politică bizantină în Ță rile Române în secolele XVI-XVIII,
București, 1983 (2004)
Pop Ioan-Aurel, Instituții medievale române ști. Adun ările cneziale și
nobiliare (boiere șt i) din Transilvania în secolele XIV-XVI,
Cluj-Napoca, 1991
Pop Ioan-Aurel, România și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996 (2003)
Pop Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor
până la Mihai Viteazul , Cluj-Napoca, 1997
Pop Ioan-Aurel, Națiunea română medieval ă. Solidarit ăți etnice române ști
în sec. XIII-XVI, Bucure ști, 1998
Popa Radu, Țara Maramure șului în veacul al XIV-lea , București, 1970
(ed. a II-a de Adrian Ioni ță, București, 1997).
Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului,
București, 1988
Prodan D., Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, București,
1967-1968, 3 vol.
Pungă Gh., Ț ara Moldovei în vremea lui Alexandru L ăpușneanu, Iași,
1994
Pușcașu V., Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Țara Româneasc ă și
Moldova pân ă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, București, 2001
Rezachevici C., Rolul românilor în apă rarea Europei de expansiunea
otomană . Secolele XIV-XVI. Evolu ția unui concept în contextul
vremii , București, 2001
Rusu A.A., Ctitori și biserici din Țara Hațegului pân ă la 1700, Satu
Mare, 1997

208Rusu A.A., Iancu de Hunedoara și românii din vremea sa, Studii, Cluj-Napoca,
1999
Simon Al., În jurul Carpa ților. Formele și realităț ile genezei statale
românești, Cluj-Napoca, 2002
Spinei V., Moldova în secolele XI-XIV, București, 1982 (Chi șinău, 1994)
Stănescu Eugen (coord.), Răscoala și statul As ăneștilor. Culegere de
studii , București, 1989
Stoicescu N. (coord.), Constituirea statelor feudale românești, București,
1980
Stoicescu N, Unitatea românilor în evul mediu, București, 1983
Ștefănescu Șt., Țara Româneasc ă de la Basarab I Întemeietorul pân ă la
Mihai Viteazul, București, 1970
Teodor, Dan Gh., Romanitatea carpato-dun ărenă și Bizanțul în veacurile
V-XI e.n., Iași, 1981
Theodorescu R ăzvan, Bizanț, Balcani, Occident. La începuturile culturii
medievale române ști (secolele X-XIV), București, 1974
Theodorescu R ăzvan, U n mileniu de art ă la Dunărea de Jos (400-1400),
București, 1976
Theodorescu R ăzvan, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul
imaginii, 1550-1800, 2 vol., Bucure ști, 1987.
Toderașcu I., Unitatea româneasc ă medieval ă, vol. I, Bucure ști, 1988
Toderașcu I., Permanen țe istorice medievale. Factori ai unităț ii româneș ti (II),
Iași, 1994
Vătășianu V., Istoria artei feudale în Ță rile Române , vol. I, Bucure ști,
1959 (2001)
Vekov K., Locul de adeverire din Alba -Iulia (secolele XIII-XVI) ,
Cluj-Napoca, 2003

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: – DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA „DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL – Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a… [610455] (ID: 610455)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

– DE LA AFIRMAREA ETNIC Ă ROMÂNEASC Ă LA CREAREA „DACIEI ROMÂNE ȘTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL – Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a… [610455]

Copyright Notice

DISLEXIA FACTOR DE INFLUENȚĂ AL RANDAMENTULUI [604227]

Re vi st a de M ar k e ti ng On li n e V o l. 1, N r . 3 [615117]

4/11/2020 Îl iubești pe aproapele tău? https://translate.googleusercontent.com/translate_f#41 1/71Pagina 1 Documentele CEPS în Libertate și… [630744]

Sancțiunile aplicabile infractorilor [630237]

STEPHEN W. HAWKING s-a nãscut în 1942, [616348]

BABEȘ-BOLYAI UNIVERSITY CLUJ-NAPOCA FACULTY OF PHYSICS SCIENCE AND ENGINEERING DOCTORAL THESIS SCIENTIFIC SUPERVISOR S: Prof. Univ.Dr. Onuc COZAR… [610998]

Copyright Notice

Similar Posts