De cele mai multe ori, studiile dedicate romanului [624777]

De cele mai multe ori, studiile dedicate romanului
încep prin a discuta o serie de aspecte legate de originea
acestei specii literare, fără a pierde, însă, din vedere, însăși
denumirea sa, precum și alte probleme, oarecum
subordonate, între acestea mai cu seamă datele reprezentative
ale evoluției acestei forme literare, precum și numele
primilor săi reprezentanți. În acest sens, trebuie să
menționăm de la bun început că, în textele datând din secolul
al XII -lea, unde apare pentru prima dată, cuvântul
„roman” are două accepțiuni: pe de o parte, el desemnează
dialectul vorbit în nordul Franței iar pe de alta denumește
povestirile în versuri, în limba franceză, care începuseră
să circule în epocă. Abia odată cu secolul al XIV -lea, cuvântul
va începe să desem neze și povestirile în proză, cu
toate că, pe parcursul secolelor al XVI -lea și al XVII -lea,
acest termen va continua să trimită la acele texte în versuri,
povestind aventuri fabuloase dar, cu toate acestea,
începând să -și consolideze sensul actual, acela de „operă
de ficțiune în proză, destul de lungă, care prezintă și dă
viață unor personaje considerate a fi reale și care evoluează
într-un anumit mediu, înfățișându -ne psihologia,
destinul, aventurile lor”, ca să repetăm definiția din Le
Petit Robert .
Apăr ut și consolidat destul de târziu ca formă literară
a culturii occidentale, romanul este, apoi, după cum
demonstrează Gilles Philippe, „singurul gen cu o evoluție
aproape întotdeauna însoțită de o producție critică importantă”.
Căci, la o analiză atentă, vom constata, într -adevăr,
că, încercând să ne apropi em de esența acestei forme lite rare cu adevărat proteice, vom avea
de-a face, pe de o parte,
cu numeroase reflecții ale romancierilor înșiși, deoarece,
pentru ei, textul romanesc are statutul de proiect , fiind
vorba, aici, de încercarea lor de a -și defini locul în istoria

genului și de a impune un ideal estetic. Pe de lată parte,
vom constata că aceste texte sunt dublate de altele, reprezentând
reflecția cercetătorilor, pentru care textul romanesc
este u n obiect ce trebuie descris, drept pentru care
vor încerca să -și precizeze cât mai atent metodele de analiză
și să aibă în vedere un întreg ansamblu de probleme,
printre care limitele externe și interne ale romanului (definiție,
apariție, tipologie, tehnic i de compoziție povestire,
personaj, punct de vedere narativ, lumea descrisă de text).
În încercarea mereu reluată de teoretizare a genului
romanesc, textele -program datorate chiar romancierilor
au dominat, o vreme, producția literară, cu toate că primele
tratate – incipiente, desigur – sunt contemporane cu
aceste texte -program. Gilles Philippe vorbește, în acest
sens, despre o adevărată „preistorie a prefeței”, fiind vorba,
aici, de acele prezentări ale „scopului operei” pe care le
întâlnim mai ales în caz ul istoricilor antici. De altfel, scopul
romanului și dorința ca, în paginile sale, să fie respectată
veridicitatea se vor dovedi a fi principalele preocupări
ale celor care s -au ocupat, de -a lungul timpului, de aceste
aspecte. Desigur, una dintre controve rsele cu privire la
viabilitatea estetică a acestei forme literare provine de la
faptul că specia în sine nu apare în clasificările făcute de
Aristotel în Poetica sa, astfel încât eforturile teoretice din
secolele următoare va trebui să rezolve această problemă
și să suplinească această lipsă. Cu toate acestea, artele
poetice din perioada Antichității au neglijat romanul – așa
cum era el constituit pe atunci – iar prima scriere teoretică
dedicată în exclusivitate r omanului va apărea abia în
anul 1669, în Franța și îi aparține lui Pierre -Daniel Huet,
fiind intitulată Tratat despre originea romanului . Această
primă sinteză încearcă, desigur, să dea legitimitate genului
romanesc, căci Huet (1630 – 1721), care încercase el
însuși să scrie un roman, va începe prin a demonstra vechimea
care se considera, până atunci, că i -ar lipsi romanului.

Astfel, el evocă modul cum, la sfârșitul epocii de glorie a Imperiului Roman, „întâlnirea dintre
spiritul
barbar și civilizație a făc ut posibilă apariția unei noi forme
literare”. Huet dă și o definiție care, deși suficient de empirică
și neprecizată la nivelul termenilor, merită, totuși,
reținută: „Numim romane pretinsele istorisiri ale unor
aventuri amoroase, scrise în proză, cu price pere, pentru
plăcerea și instruirea cititorilor.” Această definiție, a cărei
miză este evidentă (textul romanesc este narativ, fictiv,
literar, lucrează cu un material propriu) pune, prin ea însăși,
o problemă: de ce pretinsele istorii fac plăcere cititori lor?
Răspunsul lui Huet este, oarecum, de natură antropologică,
el considerând, după cum și afirmă, că „toți oamenii
au o anume înclinație spre născociri, astfel că toți
vor găsi satisfacție într -un roman”: oamenii simpli datorită
aspectului plăcut al text ului iar oamenii culți pentru
profunzimea pe care o pot găsi aici sau pentru înnobilarea
pasiunilor. Dar, va spune Gilles Philippe, „și criteriile sociologice
trebuie luate în considerare”: dacă romanul se
dovedește a fi „un gen francez”, acest lucru era explicat de
Huet pornind de la premisa că noua formă literară ar fi
destinată îndeosebi femeilor și, cum femeile se bucurau în
Franța de o putere și o libertate pe care nu le dețineau în
alte țări, pentru a le face p lăcere, bărbații au început ei
înșiși să citească și să scrie romane.
Observăm, așadar, că, pe lângă disputele referitoare
la însăși denumirea acestei specii literare, au existat, de -a
lungul vremii, și o serie de controverse legate de scopurile
sale, prec um și de publicul căruia i s -ar adresa. Tocmai de
aceea, în lipsa unei definiții unanim acceptate, criticii literari
mai apropiați de zilele noastre au propus numeroase
ipoteze contradictorii pentru a explica, totuși, vechimea
și proteismul indiscutabile î n cazul romanului. S -a pornit,
cel mai adesea, de la premisa că, în istoria literaturilor
occidentale, după o perioadă de coexistență, romanul pare

a se substitui sistematic epopeii, fiind identificabile unele
înrudiri între cele două forme de „ficțiune na rativă”, așa
cum au fost ele denumite. Georges Dumézil este autorul
unui important studiu, Du mythe au roman (1970), care
pune în discuție tocmai aceste aspecte. Autorul consideră
că „povestirea mitică” este cea dintâi formă narativă ates tată istoric, fii nd caracteristică „unor
societăți slab organizate,
fără istorie consemnată și, adesea, fără scriere”.
Epopeea, pe de altă parte – primul exemplu ar fi Epopeea
lui Ghilgameș , text sumerian datând din mileniul al II -lea
î.e.n. – ar fi specifică „societăților bine organizate dar
menținând forme autoritare și inechitabile”. Trecerea de
la epopee la roman ar corespunde mai degrabă schimbărilor
din planul valorilor sociale decât înnoirii formelor literare,
căci, comparând scrierile în stil epic și romanesc inspir ate
din același motiv tradițional, Dumézil subliniază
că povestirile mitice sau epice dovedesc o puternică insistență
pe elementul religios și individual. Evoluția formelor
literare marchează, deci, o adaptare a tehnicilor la condiții
de producție și conți nuturi noi. Concluzia studiului citat
este că, tocmai de aceea, putem vorbi despre „două nașteri
romanești fundamentale pentru Occident, cea a romanului
grec alexandrin și cea a romanului medieval francez.”
În legătură cu romanul antic grec, Gilles Philipp e
constată, însă, alte câteva probleme, analizând, global,
corpusul de texte considerate „romane”, care au în comun
„prezentarea unor personaje simple, prinse în complicate
aventuri amoroase, cu intrigi facile dar cu situații neașteptate”,
elemente care se vor regăsi, mai târziu, în romanul
baroc. În primul rând, am avea de rezolvat – din
nou – problema statutului literar al formei narative în sine,
părerile specialiștilor fiind extrem de diferite, mai ales
pentru că argumentele multora au pornit de la fapt ul că,
în limba greacă, nu există un cuvânt care să denumească
acest tip de texte, rezultând, de aici, întrebarea: cum pot fi

ele percepute ca un tot unitar în lipsa unei definiții comune?
În plus, o serie din tehnicile considerate reprezentative
pentru ac est gen de literatură pot fi întâlnite – iar acest
lucru a fost demonstrat – și în opere neîncadrabile în tiparele
romanești, dacă ar fi să amintim, aici, doar numele
lui Herodot. Cu toate acestea, textele în discuție, se situează
în afara genurilor și speciilor deja cunoscute și consacrate,
împrumutând de la fiecare câte ceva, deși, nu o
dată, fac acest lucru în cheie satirică, fiind, însă, aproape
întotdeauna considerate drept niște „derivații decadente
ale marii epopei homerice”. Încercând să sistematizeze aceste păreri contradictorii,
Eugen Cizek, în studiile sale din Evoluția romanului
antic , pornește de la premisa că „romanul, ca, de altfel,
atâtea specii și genuri ale literaturii, n -a apărut în Evul
Mediu sau chiar mai târziu, c i în Antichitate, și anume în
cadrul oferit de civilizația și de cultura greacă.” La rândul
său, în Istoria culturii și civilizației , Ovidiu Drimba consideră
că „romanul apare în Grecia antică, în epoca elenistică”,
adăugând că ceea ce se va numi „roman gr ec” și ale
cărui începuturi datează din secolul I e.n. „este un gen hibrid,
în formula căruia aventura miraculoasă fuzionează
cu povestirea erotică, retorica cu geografia mai mult sau
mai puțin fantastică și elegia cu poezia pastorală”.
Într-adevăr, la o a naliză atentă, genul romanesc înregistrează,
totuși, o serie de succese notabile în Grecia antică
în epoca elenistică, dezvoltându -se concomitent cu
destrămarea vechilor forme de organizare a vieții social –
politice elene. Referindu -se la geneza acestui ti p de roman
antic, Eugen Cizek afirmă că „în câmpul simplificat,
uneori aproape gol de răspunderi și implicații colective în
care se simte plasat, omul societății elenistice este divizat
interior între amplificarea, extrapolarea interesului său
spiritual pentru inedit, pentru curiozități și noutăți geografice,
etnografice și mai ales morale, pe de o parte, și
limitarea, concentrarea atenției asupra vieții familiei sale

și chiar a propriului eu.” În aceste condiții, în sfera preocupărilor
spirituale pătrun d și experiențele unor oameni
de condiție modestă, considerate ca total neinteresante și,
oricum, lipsite de importanță, în vechiul „polis”.
Denumirea epocii elenistice, epoca lui Alexandru
Macedon, provine de la „eleniști”, nume care se dădea, în
vreme, o rientalilor elenizați. Ea reprezintă o perioadă cu o
configurație culturală originală, sensibil diferită de cea anterioară,
clasică. Din punct de vedere cronologic, această
epocă este situată între anul 323 î.e.n., data morții lui
Alexandru Macedon, și anu l 30 î.e.n., data sinuciderii ultimei
regine a Egiptului elenistic, Cleopatra. Caracteristicile
sale sunt bine definite în studiile de istorie a culturii, fiind enumerate ca atare și de Ovidiu
Drimba. Astfel, în locul
„polis” -ului apare statul, de multe or i imens ca teritoriu și
ca populație, „supusul ia locul cetățeanului iar palatul regal
înlocuiește Adunarea Poporului. De asemenea, acum, tradiționala
distincție între greci și barbari nu mai are niciun
sens” și e privită ca fiind lipsită de relevanță. Pe de altă
parte, tot în această perioadă, limba și cultura greacă se
răspândesc până în îndepărtate colțuri ale Orientului dar și
știința și numeroase aspecte culturale orientale devin cunoscute
iar unele dintre ele chiar vor exercita o puternică
influență a supra culturii grecești, căci oamenii de știință,
filosofii, scriitorii și artiștii care însoțeau armata cuceritorului
Alexandru contribuie la difuzarea, în ambele sensuri,
„a bunurilor culturale”, după cum aflăm din Istoria culturii
și civilizației . Nu întâmplător, „legenda lui Alexandru
Macedon va ajunge să fie cunoscută din Grecia până în
China, din Asia Centrală până în Africa iar cele peste optzeci
de variante ale Alexandriei , faimosul roman relatând
viața lui Alexandru, atribuit lui Pseudo -Callisthe nes, va fi
tradus în aproape treizeci de limbi.”
În același timp, însă, se produc o serie de modificări
la nivelul modului în care sunt percepute formele literare

consacrate. Astfel, acum, tragedia și comedia, vechile specii
practicate și apreciate până at unci, nu mai pot reprezenta
totul, fiind considerate ca prea legate, chiar exclusiv
legate, de trecut. Acum, mitul însuși tinde să se umanizeze
și să piardă din implicațiile sale eroice, ajustându -se
după noile norme spirituale. Iar în ultimă instanță el v a
trebui să cedeze în fața unui nou tip de literatură, reprezentată
mai ales de un tip de proză poetică adaptată modelelor
antice, în cadrul (și în cadrele) căreia să se recunoască
trăirile omului societății elenistice. Desigur,
adaptându -se acestor noi ne cesități spirituale, romanul de
început avea, mai cu seamă și înainte de toate, menirea să
amuze publicul. Era, am putea spune folosind clasificările
lui R -M. Albérès, un „roman -istorie” sau, eventual, cel
mult un soi de incipient „roman -evenimențial” și n icidecum
un „roman -recherche” („roman -căutare”). Se întâmplă
așa deoarece cele dintâi romane erau bazate pe o aglomerare
de evenimente reale sau miraculoase, structurate, de cele mai multe ori, sub forma unei
călătorii – cu implicații
inițiatice evidente – plină de aventuri de tot felul și de întâmplări
neașteptate. Încă de la început trebuie precizat
faptul că aceste scrieri folosesc masiv vechile scheme narative,
în primul rând pe cele ale eposului homeric, mai cu
seamă ale Odiseei , considerată , de altfel, de mulți cercetători,
ca având o formulă compozițională specific romanescă
în numeroase din punctele ei esențiale. De asemenea, este
importantă, pentru cele dintâi scrieri romanești, și contribuția
furnizată de relatările de călătorii reale sa u fictive,
precum și cea venită pe filiera teatrului. De aceea, unele
scrieri de acest tip au, oarecum, un caracter melodramatic,
artificial și lipsit de naturalețe iar personajele sunt lipsite
de măreția eroilor homerici.
Romanul grec rămâne, desigur, cu toate bunele intenții
ale autorilor, departe de complexitatea oricărei forme
romanești moderne. Pe de altă parte, romanul grec este

inferior ca valoare și capacitate de dezvoltare structurală
romanului latin din Antichitate, genul romanesc fiind
domeniul î n care romanii i -au depășit, în mod incontestabil,
pe greci. Cu toate acestea, formele și regulile de bază
ale însuși genului romanesc sunt de găsit tocmai pe teritoriul
romanului grec, considerat de Eugen Cizek „părintele
genului”. Cu toate acestea, autor ii greci n -au încercat
să creeze un termen unic și precis pentru a denumi acest
gen proteic și proteiform și prin care să -l diferențieze net
de celelalte forme literare ale vremii, alegând să penduleze
între numeroase denumiri: „dieghema”, „mythos”,
„historia”, „erotikon drama”, în vreme ce romanii vor folosi
pentru a defini romanul un alt termen și anume „fabula”,
care servea, de fapt, pentru a denumi modalități literare
foarte diferite, de la povestire la piesa de teatru. Această
imprecizie terminolo gică se datorează, după cum menționam
deja, faptului că romanul apare și se consolidează ca
formă literară abia după elaborarea teoriei genurilor literare
a lui Aristotel, deci încercarea de a impune un metalimbaj
comun cu privire la noul tip de literatură care
marca epoca elenistică s -a lovit și de lipsa unui teoretician
de un prestigiu care să poată fi măcar comparabil cu faima
lui Aristotel. Astfel încât, în ciuda largii circulații și a ales la unele categorii de cititori –
tinerii și femeile – el va
fi considerat mult timp un gen „modest, umil”, pus mereu
în opoziție cu speciile literare caracterizate de stilul înalt
și solemn, ceea ce va determina, desigur, ignorarea lui în
continuare de către teoreticienii vremii.
Analizând mecanismele care au dus la a pariția romanului
în Grecia elenistică, unii cercetători, între aceștia
mai cu seamă Pierre Huet, citat de Eugen Cizek, au considerat
că romanul ar fi apărut mai întâi în Orient, de
unde ar fi fost, ulterior, împrumutat de greci. Opinia
aceasta poate fi pu să, desigur, sub semnul întrebării, așa
cum s -a și întâmplat mai ales în ultimele decenii dar este

incontestabil că grecii cunoșteau, în perioada de început a
romanului, o serie de producții literare orientale, mai ales
egiptene, pe care le -au folosit ca s urse de inspirație, textele
originale fiind, de altfel, chiar traduse în limba elenă.
Acesta este cazul Visului lui Nectanebos , comparat de critica
literară cu un soi de „ Alexandrie egipteană”, deoarece
textul relatează viața ultimului faraon egiptean și călătoria
acestuia în Macedonia, unde ar fi devenit tatăl lui
Alexandru Macedon, cuceritorul de mai târziu al Orientului.
Desigur, textul e succint și schematic, ca și altele de
acest fel dar trebuie să reținem , totuși, că unele narațiuni
egiptene oferă primilor autori greci de romane un important
punct de plecare și, deopotrivă, o sursă de inspirație.
Totuși, povestirile acestea venite din Orient nu pot fi considerate
romane, deoarece sunt dominate de o mentali tate
situată în zona de influență a mitului iar în plus, unele
texte reiau tiparele basmului, de care se și apropie, prin
semnificații și mod de rezolvare a conflictului epic. Critica
literară a numit, uneori, aceste texte „preromane”, ținând
seama de impo rtanța lor în constituirea ulterioară a noii
specii literare.
Romanul grec va apărea, în adevăratul sens al cuvântului,
abia în secolul al II -lea e.n., odată cu creșterea
influenței romane în zona bazinului Mării Mediterane.
Acum, preocupările grecilor se vor îndrepta, din ce în ce
mai accentuat, către zone neexplorate anterior, mai cu
seamă sufletul omenesc și aspirațiile oamenilor obișnuiți în contextul noilor realități sociale și
economice ale vremii.
De aceea, pe bună dreptate s -a spus că împlinirile fe ricite
ale pasiunii erotice sau ale aventurilor întâmpinate de călători,
happy -end-ul romanelor grecești ar funcționa ca un
veritabil catharsis , rezolvând, la nivel epic și ficțional aspirațiile
umane ale epocii, căci cititorii acestor texte manifestă
tendința evidentă de a se identifica cu protagoniștii
întâmplărilor, găsindu -și, în acest fel, o mulțumire dincolo

de realitățile concrete cu care se confruntau în viața
de zi cu zi.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că, pe tot parcursul
Antichității s -a dezvoltat o „literatură de frontieră,
cvasiromanescă”, după cum o numește Eugen Cizek, deci
premergătoare romanului grec, literatură care ar putea fi
numită, în momentele sale de reușită estetică, „preroman
grec” dar nu neapărat în sens cronologic, ci, mai degrabă,
structural. Un exemplu în acest sens este reprezentat de
Cyropedia lui Xenofon, text axat pe relatarea anilor de tinerețe
ai marelui Cyrus, întemeietorul Imperiului
medo -persan. Personalitatea eroului este, desigur, modificată
în sensul evidenție rii exemplarității iar în textul
cadru sunt incluse numeroase episoade ce prezintă aventuri
nemaipomenite, neajungându -se, cu toate acestea, în
nici unul din momentele scrierii, la o intrigă care să se
poată susține prin ea însăși și care să țină de domeni ul
ficționalității, autorul alegând să utilizeze doar datele oferite
de textele istorice ale epocii.
Treptat, însă, se va trece la o altă etapă în dezvoltarea
romanului, esențiali fiind, acum, alți factori, între aceștia
mai ales creșterea influenței eleme ntelor culturale în cadrul
Imperiului Roman, în epoca de apogeu a civilizației antice,
identificată, nu de puțini critici, cu domnia lui Traian. Astfel,
se observă chiar și la o privire fugară creșterea numărului de
cititori de romane dar și, pe de altă pa rte, diversificarea
acestui public, în funcție de temele tratate de noua specie
literară. Apoi, în această perioadă, numeroase elemente ce
țin de destin și de importanța sa vor fi incluse în cadrul romanelor,
devenind chiar un factor determinant al acțiunilor
în care sunt implicate personajele. Nu trebuie să ignorăm
nici importanța tot mai mare a sofisticii, care va influența, la rândul ei, categoriile din ce în ce
mai bine structurate ale
romanului grec. Căci, dacă, la început, în Grecia antică se
practică mai ales romanul de dragoste, celebre fiind până azi

Daphnis și Chloe de Longos sau Etiopicele lui Heliodor, cu
timpul va apărea și romanul istoric. În romanul de dragoste,
sentimentul erotic este întotdeauna neprihănit,
atotstăpânitor și exaltat peste măsură. În rest, schema în
sine este extrem de simplă: la un moment dat, tihna unei
idile perfecte este întreruptă de relatarea unor aventuri surprinzătoare,
îndrăgostiții sunt despărțiți de una sau mai
multe întâmplări neprevăzute – naufragiu, răpire, act de piraterie
etc. – și se vor regăsi abia în final, evident, unul fericit.
Personajele sunt schematice, „plate”, putem spune folosind
formula impusă de E. M. Forster în Aspecte ale romanului :
astfel , eroina are drept trăsătură principală frumusețea
desăvârșită, a se vedea, în acest sens, cazul lui Chloe iar
eroul este curajos, viteaz, onest cum nu s -a mai văzut. Evident,
dorind mai cu seamă să amuze și să instruiască, romanul
pune accentul, în aceast ă fază a dezvoltării sale, mai
ales pe factorul educativ și spectaculos, de aceea personajele
nefiind cu adevărat credibile și cu atât mai puțin
„creditabile” ca naratori. Trăirile lor sunt minate de o retorică
excesivă, de exemplu Heliodor, în Etiopicele sale, mărturisind
el însuși, în acest sens, ca autor, că unul din momentele
culminante ale romanului său nu ar fi altceva decât „o
scenă teatrală”. Eugen Cizek consideră, pe bună dreptate că,
în aceste condiții, personajele nici nu pot să fie altfel decât
„schematice și simplificate” iar monotonia psihologică ajunge,
uneori, să obosească cititorul. Astfel, urmând exemplul
Haricleei din Etiopicele , va lua naștere o lungă serie de personaje
feminine de o castitate dusă până la extrem, modelul
proliferând neaș teptat și succedându -se, de altfel, secole de -a
rândul în literatura universală.
Romanul istoric al acestei epoci, însă, este de un tip
aparte, esențial fiind că el nu mai poate fi confundat cu
preromanele istoriografice ale perioadei anterioare, în
primul rând deoarece, acum, autorii nu mai încearcă să
clarifice, pentru cititori, vreun proces istoric sau să tragă

niște concluzii moralizatoare, ci doar să configureze numeroase
– cât mai numeroase – istorisiri care să reflecte într-un mod spectaculos o serie de aventuri
atribuite unor
personaje istorice dar cu accentuate note legendare, din
trecut. Ca atare, vor apărea, ca urmare a acestei noi orientări,
două scrieri dedicate războiului troian, ale căror
subiecte, însă, se delimitau clar de Homer și de faptel e
prezentate în Iliada , fiind inspirate din unele legende care
circulaseră în zona Greciei. Un alt exemplu edificator în
acest sens este Romanul lui Alexandru , scris în secolul al
II-lea e.n. și atribuit lui Pseudo -Callisthenes. Autorul, este
clar acest lu cru, pornește de la deja citatul Vis al lui
Nectanebos și povestește viața lui Alexandru Macedon,
nerespectând, însă, deloc, desfășurarea istorică a evenimentelor.
Suntem, după cum afirmă Eugen Cizek, „pe teritoriul
romanelor istorie iar viața personajelor e profund
influențată de vise”, de oracole, scriitura fiind, în consecință,
excesiv retorică și încărcată cu numeroase podoabe
de stil, nu o dată inutile și care sunt de natură a îngreuna
lectura și înțelegerea semnificațiil or textului.
O altă direcție de dezvoltare a romanului grec, manifestată
tot în secolul al II -lea e.n., este reprezentată de
textele „umoristic -parodice”, care vor declanșa, în cele din
urmă, o adevărată reacție antiromanescă, aceste scrieri
punând în disc uție și chiar atacând, adesea, tocmai iluzia
realității propusă de romanele anterioare. Exemplul cel
mai semnificativ pentru romanul umoristic grec este cel al
Istoriei adevărate , aparținându -i lui Lucian din Samosata,
text punând în fața cititorilor, pent ru prima dată, o operă
literară impregnată de note de fantezie comică, prezentând
o călătorie fantastică, ce ajungea până dincolo de
granițele lumii locuite de atunci. Naratorul, pe nume Lucian,
pornește la drum și ajunge pe o insulă necunoscută
iar apoi p e lună și în Elizeu, unde înfruntă nenumărați
monștri înspăimântători. Textul ajunge, nu o dată, la note

de un comic de -a dreptul grotesc, Lucian putând fi, astfel,
înscris, într -o serie celebră de opere literare, care ajunge
până la Călătoriile lui Gulliv er, marea carte a lui
Jonathan Swift. De altfel, toate scrierile lui Lucian sunt
apreciate până în ziua de azi. În general, el preferă textele
de dimensiuni mici, redactate mai ales sunt forma dialogurilor,
în spiritul comediilor vremii. În fond, ele sunt, în marea majoritate, pamflete caustice
împotriva filosofilor,
cu excepția lui Epicur, a retorilor prețioși, a scriitorilor și
geografilor pedanți, a religiozității transformate în simplu
misticism. Inteligența și verva fină, apreciate de numeroși
critici, dialogul antrenant și ironia subtilă, analizate și de
Ovidiu Drimba fac din Lucian „marele satiric și pamfletar
al Antichității grecești” sau, după cum au spus alți comentatori,
toate aceste caracteristici îl transformă
„într-un fel de ziarist militant și fantezist, într -o vreme
când jurnalismul propriu -zis nu exista.”
Cu toate acestea, tot romanul de dragoste rămâne
cel mai important, aici existând, în fond, și cel mai vast
corpus de texte din întreaga istorie a romanului grec. Se
pare că primul astfel de text romanesc a fost Efesiaca
(Aventurile Anthiei și ale lui Habrocomes) , scris de
Xenofon din Efes, în prima jumătate a secolului II e.n.
Cartea începe printr -o intervenție a lui Habrocomes, cel
care se declară dușmanul lui Eros și afirmă chiar că nu va
ține niciodată seama de puterile acestei zeități. Dar, în
scurt timp, personajul o întâlnește pe frumoasa Anthia și
toate argumentele sale pălesc în fața frumuseții neasemuite
a fetei de care se îndrăgostește pe dată. Dar cei doi vor
fi despărțiți, vor tre ce prin nenumărate aventuri, care mai
de care mai spectaculoase iar în cele din urmă se vor regăsi,
în Rhodos, de unde se vor întoarce împreună acasă,
unde vor trăi fericiți. Tot în secolul al II -lea e.n., Achilleus
Tatios scrie Aventurile Leukippei și ale lui Cleitophon ,
considerat, nu o dată, drept „unul dintre cele mai bune și

mai inteligente romane grecești”. La fel ca și în cartea lui
Xenofon din Efes, cei doi tineri se întâlnesc pe neașteptate,
se îndrăgostesc unul de celălalt, or porni într -o călătorie
pe mare dar vor fi despărțiți în Egipt, reîntâlnindu -se abia
la sfârșitul cărții, după ce își dovedesc fidelitatea și dorința
de a-și petrece tot restul vieții împreună.
Din această epocă, secolul a l II-lea e.n., datează și
cel mai cunoscut roman grec, Daphnis și Chloe , scris de
Longos. Cartea se constituie într -un excelent roman pastoral
axat pe tema dragostei dintre doi tineri din insula
Lesbos. În acest roman, „aventura rămâne mereu pe un
plan sec undar, în schimb, admirabilele descrieri de natură, adevărul scenelor de viață rustică și
mai ales analiza psihologică
de mare finețe (nu lipsesc, în relatarea experiențelor
amoroase ale tinerilor, momente picante) fac din
Daphnis și Chloe capodopera proze i narative a epocii elenistice”,
după cum afirmă Ovidiu Drimba.
Cei doi, Daphnis și Chloe, fuseseră abandonați, imediat
după naștere, de părinții lor naturali și adoptați de doi
păstori vecini, crescând, astfel, împreună. După ce descoperă
că se iubesc, ti nerii vor fi siliți să depășească numeroase
obstacole ivite în calea pasiunii lor iar în cele din urmă,
părinții lor naturali, oameni foarte bogați, îi vor recunoaște
și îi vor lua din nou acasă, recompensându -i pe bunii
păstori care îi crescuseră. În fina l, Daphnis și Chloe rămân
împreună, binecuvântând forța lui Eros și șansa de a se fi
găsit unul pe celălalt. În romanul lui Longos, iubirea și
nenumăratele ei complicații – dar și forme de manifestare –
rămân factorii cu adevărat determinanți. De altfel, n arațiunea
în ansamblu este dedicată lui Eros, prima parte a romanului
încheindu -se chiar cu imaginea păstorului
Daphnis uimit și, deopotrivă, înspăimântat de forța dragostei.
Interesantă este, însă, modalitatea pe care scriitorul
o găsește pentru a prezenta, într -un mod mereu proaspăt,
misterele erotice și felul în care acționează tinerii protagoniști

sub imperiul iubirii. Cu toate acestea, nu se poate
spune că s -ar atinge, în aceste pagini, pragul meditației filosofice,
cu toate că , uneori, cultul lui Eros presupune, după
cum au afirmat unii critici, „o fervoare religioasă”. De asemenea,
cartea lui Longos prezintă o serie de realități ale
vremii în care a fost scrisă, între acestea, poate, mai ales
fenomenul oligantropiei, căci oame nii bogați nu vroiau să
mai păstreze în casa lor decât câte un copil, abandonându -i,
nu o dată, pe ceilalți născuți, pentru a nu se împărți averea.
În plus, Longos demonstrează o perfectă cunoaștere a naturii
și a ritmurilor acesteia, a obiceiurilor animal elor de pe
lângă casa oamenilor. Astfel, anotimpurile, prezentate în
succesiunea lor, de la primăvară la toamnă, reprezintă o
paralelă la sentimentele celor doi tineri, de la înflorirea iubirii
și până la împlinirea ei. Căci îndrăgostiții se înscriu, ei
înșiși, într -o lume a naturii, condusă de puterea dragostei,
în care, însă, își găsesc locul și succinte (dar pregnante) descrieri ale muncii oamenilor simpli.
S-a spus, nu o dată,
că personajele lui Longos ar fi bune, chiar neverosimil de
bune, tinzând spre perfecțiunea neconvingătoare la nivel
estetic, așa cum alți eroi, de aici sau din alte romane ale
epocii, sunt neverosimil de răi. Cu toate acestea, trăirile
celor doi îndrăgostiți sunt bine surprinse, în toată simplitatea
și puritatea lor. Cartea rezistă și pentru că idealizările
peste măsură sunt evitate cu grijă, Longos are, totuși,
acest merit, căci nici măcar fidelitatea tinerilor nu este absolută
și, cu atât mai puțin, puritană, Daphnis fiind inițiat
în arta iubirii de o femeie cu experiență iar Chloe
nerefuzându -i altui tânăr un sărut. Astfel că, deși caracterizările
personajelor rămân, în acest roman, la nivelul
stereotipiilor de limbaj și de situație, totuși, descrierea
primei lor experiențe erotice c ucerește prin simplitate și
emoționează cititorul chiar și astăzi. Tocmai de aceea, autorul
reduce la maxim întâmplările care nu au o legătură
directă cu pasiunea celor doi tineri iar răpirile și călătoriile

acestora sunt succint expuse în carte, nu o dată aceste elemente,
care țin, desigur, de modelele consacrate ale genului,
fiind cumva exterioare temei centrale a cărții: Daphnis e
prins de pirați dar aceștia se îneacă imediat, Chloe e răpită
și readusă acasă pe dată și așa mai departe. Esențială rămâne
doar călătoria în timp, marea noutate și extraordinara
intuiție a lui Longos, căci el nu este interesat de detaliile
aventurilor exterioare, ci are în vedere evoluția sentimentului
erotic, pus mereu în legătură cu trecerea anotimpurilor.
O altă subtilă intu iție a scriitorului constă în
modul în care introduce în text o serie de narațiuni semiindependente,
acestea fiind, aproape de fiecare dată, relatate
de Daphnis, fie că e vorba de povestea guguștiucului
sau de cea a nimfei Echo. În plus, chiar la începutul romanului,
sunt descrise pe larg, parcă în spiritul artei rafinate
și a sofisticii, chipurile sculptate ale nimfelor din peștera
unde se retrag, din când în când, păstorii. În ceea ce privește
limbajul, Longos recurge mereu la resursele spontaneității
verbale, ale echilibrului, având grijă ca tonul să fie
în consonanță cu mesajul idilicei sale cărți.
Pe de altă parte, romanul lui Longos a fost, uneori,
analizat din perspectiva elementelor livrești pe care le