De-a lungul timpului, oamenii – deplasându-se dintr-un loc într-altul – au dus cu ei, intenționat sau fără să știe, diferite organisme (plante,… [309529]

1. INTRODUCERE

De-a [anonimizat] – deplasându-[anonimizat]-altul – [anonimizat], diferite organisme (plante, animale, microorganisme etc.), dintre care unele s-[anonimizat] – [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], stabilire și răspândire în noi teritorii este denumit invazie biologică. Acest fenomen a [anonimizat], când a ajuns să reprezinte al doilea2 [anonimizat].

Astfel, la începutul anilor 2000 se estimase că anual ajungeau în Europa 19 specii exotice de nevertebrate, 16 specii de plante și numeroase alte specii din alte categorii.

Intensificarea fenomenului invaziilor biologice a [anonimizat] a [anonimizat] ([anonimizat], mijloacele de transport etc.).

Astfel, [anonimizat]. 85% [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] 1800 [anonimizat] s-au stabilit pe plantele lemnoase 385 [anonimizat]. [anonimizat] a speciilor care au ajuns în Europa după 1990 este de 3-4 ori mai mare decât a speciilor care au pătruns anterior.

[anonimizat], când s-au redus controalele vamale la punctele de trecere a frontierei și s-a intensificat foarte mult transportul de mărfuri și de persoane. [anonimizat] – [anonimizat].

Chiar dacă într-o [anonimizat] (disconfort, boli etc.) [anonimizat] s-a [anonimizat], [anonimizat], al păduchelui din San José – [anonimizat] – [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat] cele mai multe au pătruns pe teritoriul țării noastre după 1990.

2. CADRUL NATURAL AL PĂDURILOR DIN OLTENIA

Oltenia este o regiune din sud-vestul României cu o suprafață de 29.212 km2 (ocupând locul 7 dintre regiunile României, ceea reprezintă aproximativ 12,25% din suprafața țării noastre), fiind delimitată la nord de Carpații Meridionali, la sud și vest de Dunăre și la est de râul Olt (1).

Organizarea administrativă a Olteniei cuprinde cinci județe și se prezintă în figura 2.1-2.2.

Figura 2.1. Proporția județelor din Oltenia

Județul Mehedinți, cu reședința la Drobeta – Turnu Severin.

Județul Gorj, cu reședința la Târgu – Jiu.

Județul Dolj, cu reședința la Craiova

Județul Vâlcea, cu reședința la Râmnicu Vâlcea.

Județul Olt, cu reședința la Slatina. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Oltenia)

Fig.2.2. Harta României cu încadrarea Olteniei

(https://www.google.ro/search?q=oltenia&tbm)

2.1. GEOLOGIE

Geologia Olteniei cuprinde domeniul Carpatic, Subcarpații și Piemontul Getic.

Substratul geologic din domeniul Carpatic este reprezentat de depozite aparținând Autohtonului danubian, pânzei getice și pânzei (parautohtonului) de Severin (Enache C., 2012).

Autohtonul danubian

Acesta cuprinde substratul din Munții Almăjului, Mehedințului, Vâlcan și Parâng până la Olteț, fiind alcătuit din șisturi cristaline prehercinice și hercinice însoțite de corpuri magmatice importante și învlisul sedimentar al acestora, reprezentat în zona Șvinița de depozite de la Carbonifer la Cretacic superior și în zona Cerna – Jiu – Olteț, de depozite de la Silurian la Cretacicul superior.

Pânza getică

La alcătuirea Pânzei getice participă formațiuni proterozoice metamorfozate și formațiuni sedimentare care constituie învelișul acestora de vârstă mezozoică, cu excepția Triasicului care lipsește. Acesta se prezintă pe linia nordică a Olteniei, în Munții Vâlcan, Massivul Parâng și Munții Lotrului, până la Curmătura Oltețului.

Mai aparțin acestei, peticele de acoperire Godeanu, Bahna, Porțile de fier – Baia de Aramă și un mic petic de acoperire de la Vălari.

Podișul Mehedinți este alcătuit din depozite aparținând Autohtonului danubian și Pânzei getice, la care se adaugă depozite aparținând Pânzei de Severin, care se află între Pânza getică și Autohton.

În 1934 Al. Codarcea care a separat Pânza de Severin, a admis că materialul depus în fosa de Severin împreună cu crusta oceanică reprezentată de ofiolite, au fost împinse de către Pânza Getică peste blocul danubian. În această coliziune el a intuit, fără să-l definească, conceptul tectonicii globale cu mult înainte ca acesta sa fi fost formulat.

Subcarpații

Zona subcarpatică a Olteniei, denumită și Depresiunea Getică se suprapune peste avanfosa carpatică.

Din jumătatea nordică a fundamentului carpatic este alcătuit din formațiuni aparținând Autohtonului danubian și a Pânzei getice, iar de la nord de Slatina până la Mitrofani, forajele pentru hidrocarburi au atins fundamentul aparținând Platformei Valahice, în partea sa superioara formată din sedimente cretatice.

Piemontul Getic

Este cuprins între Subcarpați și Câmpia de terase a Dunării, care se suprapune în trimea nordică peste avanfosa carpatică, iar din sud se așterne peste Platforma Valahă.

În timpul orogenezei caledoniene, s-au format depozite, ce s-au metamorfozat, după care a avut loc magmatismul plutonic de la sfârșitul orogenezei și care au dus la formarea corpului granitoid din zona Balș-Optași-Slatina.

Depozitele ce s-au metamorfozat în timpul orogenezei caledoniene sunt:

Depozite paleozoice și mezozoice.

Depozite neozoice și cuaternare.

2.2. Relieful Olteniei

Relieful Olteniei se caracterizează prin faptul că înglobează cele trei mari categorii de forme dispuse de la nord la sud: cea montană, a dealurilor și podișurilor și a câmpiei (Roșu 1973). Acesta se desfășoară treptat de la înălțimi mai mari de 2500 m, trecând prin înălțimile medii ale Subcarpaților și Podișul Mehedinți, la valori mai mici din Piemontul Getic la valori scăzute din Câmpia Olteniei (figura 2.4.), (Boengiu S., Golea C., 2012).

Din relieful Olteniei, cea mai mare suprafață o ocupă Piemontul Getic (38,74%), urmată de Subcarpații Olteniei (22,15%), Carpaților (18,48%), Câmpia Olteniei (16,60%) și Podișul Mehedinți (4,03%), (figura 2.3.)

Figura 2.3. Proporția unităților de relief din Oltenia

Zona montană a Olteniei cuprinde: Munții dintre Olt și Cerna respectivi ce ai Parângului, Căpățânii, Lotrului și Latoriței, Vâlcanului și Mehedințului. Aceasta caracterizându-se prin extinderea Masivelor cristaline însoțite de corpuri în general granitoide.

Munții ce fac parte din această zonă sunt masivi, puțin fragmentați și relativ rigizi, iar datorită altitudinilor mari (de peste 2000 m) le conferă un caracter alpin.

Zona podișului Mehedinți se întinde de la vest spre Munții Mehedinți, iar din sud și sud-vest până la Dunăre.

Podișul Mehedinți este asemănător munților datorită faptului că are o evoluție sincronă cu aceștia, dar este asemănător cu dealurile ca și altitudine, având altitudinea medie 500-600 m, iar cele mai mari înălțimi sunt în Vârfu-Parharnicului (887 m), Cornetul Cerboanei (803 m), Culmile Matorăț (787m) și Nevăț (615 m).

Subcarpații Olteniei cuprind Subcarpații Gorjului și Subcarpații Vâlcii, ce fac parte din Subcarpații Getici, iar formarea acestora a avut loc prin înălțare continuă din care a rezultat o mare adâncire a văilor și îngustarea interfluviilor. Acest proces nu s-a desfășurat uniform, acesta fiind foarte variat regional și local (Badea, 2010).

Piemontul Getic constituie trecerea de la dealurile subcarpatice (care depășesc 600-700 m) și Câmpia Olteniei, acesta suprapunându-se în cea mai mare parte cu Depresiunea Getică și parțial cu Platforma Valahă.

Pentru a pune în evidență aspectul dominant, ca suprafață în general plană, ușor deformată prin înălțare neuniformă și de trecere de la unitatea carpatică la câmpie, acestui piemont i-a fost dată denumirea de „podiș”.

Pe teritoriul Olteniei, Piemontul Getic este împărțit în patru subdiviziuni:

Piemontul Motrului

Piemontul Bălăciței

Gruiurile Jiului

Piemontul Oltețului

În anul 1957, Coteț a împărțit Câmpia Olteniei ce se află înte Olt și Calafat în trei subdiviziuni:

Câmpia vestică (Câmpia Blahniței)

Câmpia centrală (Câmpia Băileștilor)

Câmpia estică (Câmpia Romanați)

Câmpia Blahniței se întinde Dudașul-Schelei, Magheru, Drincea, fiind alcătuită din terasele Dunării cu altitudini cuprinse între 40 m și 140 m, configurația lor fiind rezultatul evoluției complexe și a modificărilor ulterioare de acoperire a teraselor cu câmpuri de dune.

Câmpia Băileștilor este cuprinsă între văile Drincea și Jiu, fiind formată din unele terase ale Dunării, cu excepția Câmpului Segarcei, unde se găsesc foarte larg, dezvoltate cele opt terase ale acestora pe un sector mic nord-estic.

Caracterul general al reliefului este dat de predominanța formelor plane cu altitudine mai mică de 200 m.

Câmpia Romanați se află între râurile Olt și Jiu, are un aspect diferit datorită reducerii zonei ocupate de terase pe o fâșie în lungul Dunării și înfrățirii acestor terase pe latura vestică cu cele din stânga Jiului și pe latura estică cu cele de pe dreapta Oltului (Boengiu S., Golea C., 2012).

Figura 2.4. Harta unităților de relief

(http://alpinclubbrasov.ro/wordpress/wp-content/flagallery/unitati_majore_relief.jpg)

2.4. HIDROLOGIA OLTENIEI

În acest subcapitol, hidrologia Olteniei va fi analizată la nivelul a două mari categorii:

Resurse de apă de suprafață reprezentate de râuri și lacuri.

Resurse de apă subterane.

Resursele de apă de suprafață

Oltenia vizează în primul rând bazinele hidrografice ale Jiului și Oltului, iar în al doilea rând afluenții direcți ai Dunării (Blahnița, Drincea și Desnățui) ce prezintă forme extrem de neregulate, cu excepția bazinelor Bahna și Topolnița, care au o formă mai regulată și orientată nord-sud (figura 2.5).

Figura 2.5. Repartiția bazinelor hidrografice de ordinul I la nivelul Olteniei (prelucrare după datele Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992).

Râurile

Jiul este un afluent de ordinul I al Dunării cu o lungime de 339 km, având o pantă de 5‰ și un bazin hidrografic de 10.080 km2.

Rețeaua hidrografică a Jiului însumează 3.867 km.

Jiul are în total 52 de afluenți, din care 31 pe partea dreaptă (cei mai importanți fiind Tismana, Jilt, Motru și Rasnic), iar pe partea stângă are 21 de afluenți (ce mai importanți fiind Jiu de est, Sadu Cioiana, Gilort și Amaradia).

Cel mai important afluent al Jiului pe partea dreaptă este râul Motru cu o altitudine medie de 401 m și o suprafață bazinală de 1.874 km2, iar cel mai important afluent de pe partea stângă este râul Gilort cu o altitudine medie de 544 m și o suprafață de bazinală de 1.348 km2.

Oltul izvorăște din Masivul Hășmașul Mare, Carpații Orientali, el fiind un afluent de ordinul I al Dunării, cu o lungime de 615 Km, avănd o suprafață a bazinului de recepție de 24.050 Km2 și o pantă medie de 2‰, însumând 179 de afluenți dintre care 99 de afluenți pe partea stângă și 80 pe partea dreaptă, principalii afluenți fiind Lotru și Olteț.

Râul Lotru izvorăște din Munții Lotrului de la altitudinea de 3.150 m, parcurgând o lungime de 83 km și despărțind Munții Lotrului de Munții Căpățânii (Pop, 1966).

Colectorul principal al interfluviului Olt-Jiu este râul Olteț care izvorăște din Munții Cîndrelului , de la o altitudine de 1.600 m și se varsă în Olt la atitudinea de 75 m (Ujvari, 1972).

Lacurile

Bazinul hidrografic Jiu numără 69 de lacuri, majoritatea fiind localizate în zona inundabilă a Dunării. Procesele de eroziune și acumulare fluvială, precum și cele de acumulare eoliană prin manifestarea lor complexă au generat lacurile din campia Olteniei (Pleniceanu, 1998).

Bazinul hidrografic Olt prezintă un număr relativ redus de lacuri cu dimensiuni foarte mici, ele găsindu-se în general în zona de munte.

Resursele de apă subterane

În bazinul hidrografic Jiu au fost găsite și descrise 6 corpuri de ape subterane, din care 5 corpuri se prezintă într-o stare bună. Din cele 6 corpuri de ape subterane 2 aparțin tipului poros, 3 tipului castric-fisural și un corp tipului fisural (PMBH Jiu, 2010).

Bazinul hidrografic Olt prezintă un număr de 14 corpuri de ape subterane, în care delimitarea lor s-a făcut numai pentru zonele în care există acvifere semnificative ca importanță pentru alimentări cu apă ce au debite exploatabile mai mari de 10 m3/zi (Ionuș O.,2012).

2.4. GLIMATOLOGIE

Oltenia prezintă un climat temperat continental cu influențe submediteraneene în special în jumătatea vestică și sud-vestică și influențe continentale în jumătatea estică și sud-estică, aceasta fiind influențată de condițiile generale de relief, de circulația generală a aerului la nivelul continentului, de radiația solară și durata de strălucire a Soarelui etc.

Cu ajutorul datelor regimului termic și pluviometric, unde s-au urmărit temperaturile medii lunare și precipitațiile medii lunare din cadrul regiunii Oltenia, s-a realizat variația valorilor medii de temperatură și precipitații pentru 17 stații meteorologice din Oltenia (figura 2.6.):

Figura 2.6. Variația valorilor medii de temperatură și precipitații pentru 17 stații meteorologice din Oltenia

2.4.1. Regimul termic

Temperaturile medii anuale din Oltenia sunt cuprinse între 7,0șC la Voineasa și 11,6șC la Drobeta-Turnu Severin, ele fiind apropiate de cele ale lunii aprilie.

Valoarea minimă a temperaturii medii lunare a fost de -4,7șC înregistrată în luna ianuarie la Voineasa, iar valoarea maximă de 23,2șC în luna iulie la Calafat.

Media generală a Olteniei este de 9,5șC, iar amplitudinea maximă a mediilor multianuale este de 8,6șC semnificând descreșterea mediilor de temperatură din extremirarea sud-vestică până în cea nordică.

Valorile medii de temperatură din Oltenia sunt cuprinse în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Valori medii de temperatură în Oltenia (șC) (intervalul 1901-1990).

2.4.2. Regimul pluviometric

Mediile anuale de precipitații sunt cuprinse între 529,6 l/m2 la Bechet și 914,7 l/m2 la Apa Neagră, iar în zona de munte înregistrându-se 968,1 l/m2 la Parâng.

Valoarea minimă a precipitațiilor medii lunare a fost de 33,4 l/m2 înregistrată în luna august la Bâcleș, iar valoarea maximă a fost de 132,1 l/m2 în luna iulie la Parâng.

Media generală anuală pentru regiunea Olteniei este de 676,2 l/m2.

În tabelul 2.2. sunt prezentate precipitațiile medii lunare și anuale din regiunea Olteniei în intervalul 1901-1990 (l/m2), (Sandu I., Mateescu E., Marinică I., Vatamanu V., ANMH, 2012).

Tabelul 2.2

Precipițațiile medii lunare și anuale, în Oltenia, în intervalul 1901-1990 (l/m2).

2.4.3. Regimul eolian

Regimul vântului în Oltenia este determinat de particularitățile circulației generale a atmosferei și interacțiunea ei cu relieful cât și de cele ale suprafeței subiacent active, iar rolul de baraj orografic al Caipaților, care determină prin altitudine, masivitate și orientare o circulație regională și locală a aerului (Sandu I., Mateescu E., Marinică I., Vatamanu V., ANMH, 2012).

În tabelul 2.3. sunt trecute viteza și frecvența medie anuală pe principalele direcții de la stațiile meteorologice Drobeta-Turnu Severin și Craiova.

Tabelul 2.3.

Viteza și frecvența medie anuală pe principalele direcții de la stațiile meteorologice Drobeta-Turnu Severin și Craiova.

Cu ajutorul tabelului 2.3. s-au relizat cele două diagrame a vântului din Craiova și Drobeta-Turnu Severin (figura 2.7. și figura 2.8.).

Figura 2.7. Diagrama a vântului din Drobeta-Turnu Severin.

Figura 2.8. Diagrama a vântului din Craiova.

Frecvența medie a calmului atmosferic prezintă o mare variabilitate în timp și spațiu. Frecvența medie anuală a calmului variază pe teritoriul Olteniei. Cea mai mare frecvență anuală a calmului atmosferic, 60-80% se înregistrează în depresiunile subcarpatice și intracarpatice. În arealul dealurilor și Podișului Getic se înregistrează valori între 40-60% ca urmare a efectului de adăpostire aerodinamică realizat de Carpații din nordul regiunii. Aceiași frecvență a calmului o găsim și în estul Câmpiei Olteniei. În arealul montan cu altitudini între 1400-1600 m, frecvența calmului atmosferic este cuprinsă între 20-40%. Frecvențe mici ale calmului atmosferic (10-20%) se întâlnesc în arealele montane înalte în care vântul înregistrează frecvențele mari ale vitezelor mari de vânt (Sandu I., Mateescu E., Marinică I., Vatamanu V., ANMH, 2012).

2.5. SOLURILE OLTENIEI

În Oltenia învelișul de soluri este destul de variat, întâlnindu-se 9 din cele 12 clase de soluri (Grigoraș C., Simulescu D., 2012).

Suprafețele de soluri din Oltenia pe tipuri și clase de soluri sunt redate în tabelul 2.4., figura 2.9. și figura 2.10.

Tabelul 2.4

Suprafețele de teren din Oltenia pe tipuri de clase de soluri (Prelucrare și estimare după harta digitala de Soluri a României, ICPA, București)

Figura 2.9. Ponderea ocupată de clasele de soluri din Oltenia.

În Munții Carpați din Oltenia se observă o predominare a districambosolurilor apreciată la o suprafață de 296.341 ha (62,72%) ce se întinde din vestul Munților Făgaraș până la Munții Mehedinți și Munții Almăjului. Pe culmile mai înalte sunt prezente prepodzolurile cu o suprafață de 57.088 ha (11,08%) și podzolurile cu o suprafață de 12.660 ha (2,68%) întâlnite în Masivul Godeanu și Masivul Orlea, în Masivul Parâng și Munții Latoriței și în vestul Masivului Făgăraș.

Rendzinele, care sunt asociate adesea cu litosolurile rendzinice însumează o suprafață de de circa 19.892 ha (4,21 %), fiind întâlnite pe arii mai importante în Munții Vâlcan, Munții Mehedinți și Munții Almăjului, iar local, și în Munții Căpățânii. Pe sectoarele abrupte ale versanților sunt întâlnite adesea litosoluri (9 450 ha), dar cel mai adesea ele se găsesc în asociație cu districambosoluri și prepodzoluri.

Eutricambosolurile se întâlnesc în ariile depresionare și pe culoarele de vale pe o suprafață de 30.734 ha (6,51%), iar pe luncile râurilor se întâlnesc pe o suprafață de 7.431 ha aluvisolurile.

În Subcarpații Olteniei se întâlnesc luvisoluri cu o pondere de 41.58%, clasa cambiosolurilor cu 30,87%, eutricambosolurile cu 28,16%, apoi clasa protisoluri cu peste 17% și clasa cernisoluri peste 7%.

Datorită costituției geologice foarte variate, învelișul solurilor din Podișul Mehedinți se prezintă ca un mozaic, fiind dominat de districambosolurile tipice și litice pe o suprafață de 49.895 ha (62,72%), formate pe șisturi cristaline ocupând partea centrală a podișului. Pe versanții văilor a podișului sunt frecvent răspândite și androsolurile erodice pe o suprafață de 2.400 ha (3%).

În zona pădurilor de foioase se întâlnește Piemontul Getic care prezintă un înveliș pedologic dominat de solurile din clasa luvisoluri (43,49% – 483.145 ha). Eutricambosolurile sunt întâlnite mai des pe vesanți, cu o pondere de 26,82%, iar pe lunci, aluvisoluri.

Câmpia Olteniei prezintă un înveliș de soluri relativ uniform, unde predomină cernisolurile cu 53%, aici se mai întâlnesc și soluri din clasa luvisoluri cu un procent de peste 21% și protisoluri de circa 17%.

În Câmpia Olteniei se ma întâlnesc și solonețuri, eutricambosoluri, vertosoluri, stagnosoluri și androsoluri erodice, dar pe suprafete mult mai restrânse.

Figura 2.10. Harta tipurilor de sol

(Prelucrare și actualizare după harta solurilor romaniei și harta digitală de soluri a României, ICPA, București)

2.6. VEGETAȚIA LEMNOASĂ

Din punct de vedere al zonalității latitudinale și altitudinale, Oltenia înglobează următoarele unități și subunități de vegetație:

Zona silvostepei sudice formată din zăvoaie de plop și Salcie, precum și formațiuni de șleauri de Quercus robur, Fraxinus excelsior și plop în lunca Dunării, specii termofile de Quercus pedunculiflora și Quercus pubescens în zona aridă, plantații de Robinia pseudoacacia pe terenurile nisipoase din sud-vestul județului Dolj și specii mezoxerofite de Quercus cerris și Quercus frainetto.

Subetajul pădurilor de gorun este situat în nordul Piemontului Olteniei, în Subcarpații Olteniei la o altitudine cuprinsă între 300 și 700 m, iar în mod specific pentru extremitatea sudică a regiunii și în depresiunea subcarpatică uneori intră în amestec cu Quercus cerris.

Subetajul pădurilor de fag și amestec de fag cu rășinoase este situat începând de la altitudinea de 450-500 m până la 1200-1400 m. În acest subetaj mai apar diseminate și alte specii de Corylus avellana, Betula pendula, Sambucus nigra, racemosa, etc.

Etajul pădurilor de molid este situat la altitudini cuprinse între 1400-1750 m. Bradul (Abies alba) apare foarte restrâns ca suprafață, această specie intrând în pondere foarte mică în amestec cu molidul.

În etajul molidului sunt semnalate frecvent Larix decidua, Sambucus racemosa, Salix caprea, Sorbus aucuparia.

Etajul subalpin este situat la altitudini cuprinse între 1750-2100 m, fiind format din specii lemnoase cum ar fi Pinus montana, Juniperus sibirica, iar pe văile umede apar și tufarisuri de Alnus viridis.

Etajul alpin se află la altitudini de peste 2100 m, fiind format din jneapăn (Pinus mugo).

Fondul forestier al Olteniei are o suprafață de aproximativ 792 mi ha, de păduri, ceea ce reprezintă 12,37% din suprafața fondului național, care reprezintă un procent mediu de împădurire de 25,5% din suprafața totală a regiunii (Marinescu E., 2012).

În tabelul 2.5. se va prezenta suprafața fondului forestier pe cele 5 județe și categorii de specii la sfârșitul anului 2015. (http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/statistica_activitatilor_din_silvicultura_in_anul_2015.pdf)

Tabelul 2.5.

Suprafața fondului forestier pe cele 5 județe și categorii de specii

la sfârșitul anului 2015.

Cu ajutorul datelor din tabelul 2.5. s-a realizat distribuția suprafeței fondului forestier al Olteniei pe județe (figura 2.10.) și distribuția suprafeței fondului forestier al Olteniei categorii de specii (figura 2.11.):

Figura 2.11. Distribuția suprafeței fondului forestier al Olteniei pe județe.

Figura 2.12. Distribuția suprafeței fondului forestier al Olteniei categorii de specii.

3. SPECII DE INSECTE FORESTIERE INVAZIVE DEPISTATE DEJA ÎN OLTENIA

În tabelul 3.1. sunt prezentate speciile de insecte forestiere depistate în Oltenia înainte de anul 2015 și locurile ce au fost recomandate pentru efectuarea cercetărilor.

Tabelul 3.1.

Aspecte de luat în considerare la alegerea locurilor de efectuare a observațiilor sau de instalare a capcanelor pentru depistarea speciilor de insecte forestiere invazive.

Diaspidiotus perniciosus – Păduchele din San-José

Specie semnalată în România încă din 1933 (Săvescu, 1949) și în prezent răspândită în aproape toată țara (Boguleanu, 1994), însă e puțin probabil să existe în zonele montane înalte, unde condițiile climatice nu permit dezvoltarea insectelor (Săvescu & Rafailă, 1978) și acolo unde vegetația este reprezentată în principal de rășinoase, specii pe care nu se instalează.

Biologie.

Este o specie cu dimorfism sexual pronunțat, femela – spre deosebire de mascul – fiind apteră, apodă, lipsită de ochi și de antene, dar cu aparat bucal bine dezvoltat. Ea are corp cordiform, de 0,8-1,2 mm lungime, galben-portocaliu, acoperit de un scut oval-circular, de 1,6-2,2 mm diametru, brun-cenușiu, cu exuvia larvară conică, centrală sau puțin excentrică. Pigidiul, care este un element foarte important pentru identificarea speciei, are două palete mediane și două laterale, iar de o parte și de alta a paletelor laterale sunt câte trei piepteni lați, scurți și dințați la vârf. Masculul are corpul alungit, de 0,8-0,9 mm, de culoare galbenă-portocalie. Are antene păroase, formate din 10 articole, picioare bine dezvoltate și o pereche de aripi membranoase, iar abdomenul se termină cu un organ copulator lung. Scutul este alungit, de 1,2-1,5 mm lungime și 0,55-0,65 mm lățime, brun-cenușiu (Săvescu, 1982).

Larva primară este eliptică, de 0,20-0,26 mm lungime, galbenă-portocalie. Are ochi, antene formate din 5 articole, picioare și două sete lungi, în timp ce larva secundară este asemănătoare cu femela (Săvescu, 1982), (figura 3.1., figura 3.2.).

Descriere

După Săvescu (1982), la noi în țară dăunătorul are 1-3 generații pe an, și anume: una în regiunile submontane, două generații în regiunile de dealuri și trei generații la câmpie. Iernează ca larvă primară sub scut, pe ramurile pomilor. Primăvara, după o scurtă perioadă de hrănire, larvele năpârlesc și trec în vârsta a II-a, după care se diferențiază pe sexe. Cele care devin femele mai suferă două năpârliri, iar cele care devin masculi patru năpârliri. Spre sfârșitul lui aprilie sau la începutul lui mai apar adulții. După împerechere, timp de 6-7 săptămâni, femelele dau naștere larvelor, câte 8-10 larve pe zi. Timp de câteva ore, larvele sunt mobile și se răspândesc pe tulpini, pe ramurile tinere, pe frunze și fructe, unde se fixează înfigând rostrul în țesuturile plantei și încep să se hrănească cu seva suptă. În timp ce se hrănesc, larvele își confecționează scutul protector din fire de mătase și ceară. După cca. trei săptămâni, larvele năpârlesc sub scut și se transformă în larve de vârsta a II-a, care se hrănesc intens, își măresc scutul și după alte trei săptămâni se diferențiază în masculi și femele. Masculii apar primii și trăiesc doar câteva zile. De la sfârșitul lui iulie – începutul lui august și până la sfârșitul lui septembrie – începutul lui octombrie, femelele dau naștere larvelor ce vor alcătui a doua generație. Acestea iernează sub scut și își continuă dezvoltarea în primăvara următoare.

Sunt infestate în special părțile lemnoase ale plantelor (ramuri și tulpini tinere), dar și frunzele sau fructele. După fixarea larvei, în jurul înțepăturii apare un cearcăn roșu-violet, care se extinde treptat. În zona respectivă, țesutul cortical se umflă datorită acumulării de sevă. Ca urmare, adeseori scoarța crapă și este eliberat clei, suprafața scoarței căpătând aspect gelatinos, brun întunecat. Pomii acoperiți de o crustă de carapace cenușii slăbesc și se usucă dinspre vârful coroanei.

Specia poate fi depistată unde sunt specii de foioase (Ulmus, Tilia, Fraxinus, Acer, Quercus, Populus, Carpinus, Salix, Robinia, Crataegus, Ligustrum etc.), în special în preajma livezilor infestate cu Păduchele de San-José.

Depistarea se face în tot timpul anului, dar e de preferat în timpul sezonului de vegetație (mai-septembrie).

Figura 3.1. Colonie de păduchi pe o tulpină de Rosa sp.

(http://www7.inra.fr/hyppz/IMAGES/7032890.jpg)

Figura 3.2. Masculi și femele. Carapacea de la femelă a fost înlăturată pentru

a se vedea coloritul femelei (săgeata de sus). Săgeata de jos arată către nimfe tinere. (http://www7.inra.fr/hyppz/IMAGES/7032891.jpg)

Nematus tibialis

Specie semnalată în județele Alba, Arad, Harghita, Ilfov, Mehedinți și Tulcea (Scobiola-Palade, 1981), dar foarte probabil prezentă și în alte județe.

Biologie.

După Scobiola-Palade (1981), adulții au 6-7 mm lungime. Femela are capul îngustat posterior, brun-gălbui, cu o pată – mai mare sau mai mică – neagră pe aria frontală, regiunea ocelară și occipital. Antenele sunt negre, uneori cu fața inferioară roșcată deschis, lungi cât nervura costală și pteristogma împreună, și cu articulele 3 și egale. Aria frontală delimitată de o carenă ascuțită, în partea anterioară, nu comunică cu foseta supraantenală, care este triunghiulară; occipitalul o dată și jumătate mai lat decât lung. Toracele galben-roșcat, pe mezonot cu trei dungi adesea unite și cu partea superioară a mezopleurelor de culoare neagră. Aripile transparente, cu nervurile brun-negricioase, nervura costală și pterostigma brune, ultima la bază galbenă. Picioarele galbene-brunii, deseori cu femurele ușor înnegrite, tibiile posterioare și tarsele negricioase. Abdomenul galben-bruniu, dorsal cu o dungă longitudinală, mediană neagră, în afară de tergitul 9. Lama ferăstrăului are 13-18 dinți (figura 3.3.). Masculul se deosebește de femelă prin antenele lungi cât toracele și abdomenul împreună. Apendicele posterior al tergitului 8 este ceva mai lung decât lat.

Larva are corpul verde, cu capul brun-verzui, pe orbitele posterioare există o pată brună ce se întinde pe occipital și pe aria frontală. Cercii, în formă de secure, sunt galbeni, spre vârf bruni (figura 3.4.).

Descriere

Alford (2012) menționează că adulții zboară în mai-iunie și depun ouăle pe frunzele tinere de salcâm. Larvele tinere rod inițial câte un orificiu în frunză, dar treptat extind porțiunile roase, adesea până la nervura principală. În două-trei săptămâni larvele își încheie dezvoltarea, pătrund în sol și se împupează într-un cocon tare, brun. La scurt timp apar adulții care dau naștere la o nouă generație în cursul verii, iar în anii favorabile poate începe și o a treia generație, dar la noi Scobiola-Palade (1981) menționa doar două generații.

Specia poate fi depistată unde există salcâm (Robinia pseudacacia), fie în arborete, plantaje sau culturi în pepinieră ori în teren forestier, fie ca arbori izolați.

Depistarea se face în timpul sezonului de vegetație, de preferat în iunie-iulie.

Figura 3.3. Femela de Nematus tibialis

Figura 3.4. Larvă de Nematus tibialis.

Parectopa robiniella

Specie semnalată în România încă din 1988 (Nețoiu, 1994), și răspândită în aproape toată țara (Nețoiu & Tomescu, 2006).

Biologie

Adultul are anvergura aripilor de 7-8 mm. Aripa anterioară este brun-închis, pe marginea costală cu patru benzi albe, primele trei benzi înclinate spre vârf în unghi de 45o, iar a patra înclinată în sens invers. Pe marginea anală a aripii sunt tot trei benzi albe, dispuse între benzile de pe marginea costală și orientate contra apexului. Antenele sunt de culoare închisă și lungi încât ating vârful aripilor. Scapusul este acoperit cu solzi albi, ca și fruntea, dar vertexul este brun-închis (figura 3.5.).

Larva matură este galben-verzuie, cu capul brun și are 4-4,5 mm lungime. Pupa este brună și are 3-3,5 mm lungime. Este închisă într-un cocon alb, des, țesut de larvă pe un fragment de frunză (figura 3.6.).

Descriere

În sudul țării are trei generații pe an: prima – în intervalul mai-iulie, a doua – în iulie-august și a treia – august (septembrie)-iunie. Zborul fluturilor are loc seara, între orele 18 și 21, când are loc și împerecherea pe dosul frunzelor. Ovipoziția începe la 1-2 zile după apariția fluturilor și are loc pe dosul frunzelor fragede. În primele vârste, larvele se găsesc pe dosul foliolelor în mine de tip ophionom, apoi în mine triunghiulare mici, situate la inserția unei nervuri secundare pe nervura principală. La sfârșitul vârstei a 2-a, larva pătrunde pe deasupra nervurii principale sub epiderma superioară a foliolei unde produce o mină de tip stigmatonom, care – în ultimele vârste – se extinde digitiform. Larva consumă întreg mezofilul frunzei, între cele două epiderme rămânând doar rețeaua de vase, care se brunifică. Când încă este în mina triunghiulară, larva face o crăpătură în epiderma inferioară, pe unde înlătură excrementele, astfel că mina rămâne în permanență curată (figura 3.7.). La maturitate, larva iese din mină prin aceeași deschidere și coboară pe un fir de mătase în litieră, unde pliază un fragment de frunză uscată și își țese un cocon alb, în care iernează (figura 3.8.).

Specia poate fi depistată unde există salcâm (Robinia pseudacacia) în arborete, plantaje sau culturi în pepinieră ori în teren forestier, sau arbori izolați.

Depistarea se face în timpul sezonului de vegetație (mai-septembrie), de preferat în iulie-august, când atacul este mai evident și frunzele încă nu se scutură.

Figura 3.5. Adultul de Parectopa robiniella

(en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_1296151.jpg)

Figura 3.6. Larva de Parectopa robiniella

(https://en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_larva.jpg)

Figura 3.7 Mine de Parectopa robiniella pe frunze de salcâm

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Parectopa_robiniella_damage3.jpg)

Figura 3.8. Cocon țesut de larvă în interiorul minei

(en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_1296151.jpg)

Macrosaccus (Phyllonorycter) robiniella

Specie semnalată în România încă din 2002 (Nețoiu, 2003), și răspândită în aproape toată țara (Nețoiu & Tomescu, 2006).

Biologie

Aspectele morfologice și modul de viață sunt descrise de Nețoiu & Tomescu (2006). Adultul are anvergura aripilor de 5-6 mm iar în repaus are 3-4 mm. Aripa anterioară este de culoare brun-oranj, cu nuanțe gri-pal spre zona costală iar bazal cu mici pete albicioase înconjurate de solzi gri-deschis. În zona costală prezintă patru strigule albe, primele două clar conturate, ultimele două cu contur slab ce se pierd în gri-pal spre exterior. Muchia posterioară a aripii are trei strigule albicioase, uneori greu de distins. Apical prezintă o pată negricioasă. Aripa posterioară este de culoare gri-pal, îngustă, cu peri deși de culoare brună. Antenele sunt brun-închise, spre vârf îngustate și mai deschise la culoare. Pe cap fluturele are un tuf de peri închiși la culoare sau brun-roșcați, amestecat cu alb (figura 3.9.). Oul este foarte mic (0,25-0,3 mm) și – de regulă – este depus pe fața inferioară a foliolelor, cât mai departe de o nervură secundară. Larva matură are 3,5 – 4,0 mm și este de culoare alb-gălbui, cu capul brun (figura 3.10.). Pupa de 3,0-3,5 mm este brun-gălbuie, cu învelișul aripilor și al capului mai întunecat. Se dezvoltă în interiorul minei într-un cocon alb, țesut des. Pupa părăsește complet coconul iar fluturele produce o fisură în epiderma inferioară, prin care iese din mină.

Descriere

Specia este bivoltină, însă în partea de sud a României ar putea dezvolta și o a treia generație în unii ani cu toamnă lungă. Adulții zboară în iunie, iulie-august și posibil în septembrie. De obicei, ouăle sunt depuse pe dosul unei foliole din care ies larvele care, la început, separă epiderma inferioară de restul țesuturilor foliare sub forma unei mine de 1-2 mm lungime. Treptat, mina este lărgită în suprafață dar și adâncită în profunzimea mezofilului frunzei. Excrementele rămân în interiorul minei, în zona ei centrală. La maturitatea larvei, întreg mezofilul este consumat, rămânând doar vasele conducătoare cât și cele două epiderme. Epiderma inferioară rămâne albicioasă iar cea superioară cât și vasele conducătoare se brunifică în timp. Pentru împupare, larva țese în interiorul minei un cocon alb, mătăsos, destul de des, în care și iernează. Înpuparea are loc în primăvara următoare.

Vătămarea produsă de larvă este reprezentată de o mină de tip stigmatonom situată pe fața inferioară a foliolelor de salcâm. La început, larva consumă țesutul lacunar până reușește să desprindă epiderma inferioară de mezofil, apoi, pătrunde înspre țesutul palisadic, consumând întreg mezofilul, în interiorul minei rămânând doar vasele conducătoare. Cu timpul, epiderma inferioară rămâne alburie iar vasele conducătoare cât și epiderma superioară se brunifică și se usucă (figura 3.11.).

Specia poate fi depistată unde există salcâm (Robinia pseudacacia) în arborete, plantaje sau culturi în pepinieră ori în teren forestier, sau arbori izolați.

Depistarea se face în timpul sezonului de vegetație (mai-septembrie), de preferat în iulie-august, când atacul este mai evident și frunzele încă nu se scutură.

Figura 3.9. Adultul de Macrosaccus robiniella

(http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Macrosaccus_Robiniella)

Figura 3.10. Larva de Macrosaccus robiniella

(http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Macrosaccus_Robiniella)

Figura 3.11. Frunză de salcâm cu mine de P. robiniella pe fața inferioară a foliolelor

(commons.wikimedia.org/wiki/File:Phyllonorycter_robiniella_damage2.jpg)

Cameraria ohridella

În România, specia a fost observată pentru prima dată în 1996, la Lovrin în județul Timiș (Șandru, 1999), iar apoi a fost semnalată din diverse zone ale țării, inclusiv din zona montană.

Biologie

Fluture cu anvergura aripilor de 6-7 mm, aripile anterioare roșcate cu reflexe metalice și dungi albe transversale, iar cele posterioare cenușii, cu franjuri. Larva este apodă, turtită dorso-ventral, cu capul ușor transparent, dar cu mandibule robuste, roșcate. La completa dezvoltare ajunge la 7 mm lungime (figura 3.12). Pupa este castanie și lungă de 3,8 mm (Șandru, 1999).

Descriere

Iernează în stadiul de pupă, în minele frunzelor atacate. În a doua jumătate a lunii mai încep să apară adulții, care la scurt timp depun ouăle și începe dezvoltarea primei generații, dezvoltare care se încheie spre sfârșitul primei decade a lunii iunie. În continuare coexistă toate stadiile, generațiile suprapunându-se. Până toamna se realizează 3-4 generații (Șandru, 1999; Perju & Olteanu, 2001).

În România s-au observat vătămări doar la arborii de castan ornamental (Aesculus hippocastanum), deși în literatură se menționează că poate ataca și paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), (figura 3.13).

Specia poate fi depistată unde există castan porcesc și paltin de munte, în special în parcuri, aliniamente de arbori, pepiniere.

Depistarea se face în timpul sezonului de vegetație (mai-septembrie), de preferat până la mijlocul verii când brunificarea frunzelor poate fi cauzată și de infecțiile cauzate de Guignardia aesculi.

Figura 3.12. Adultul și larva de Cameraria ohridella (http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Cameraria_Ohridella)

Figura 3.13. Mine de Cameraria ohridella pe frunze de castan porcesc, respectiv de paltin de munte

(http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Cameraria_Ohridella)

Hyphantria cunea

Specie semnalată în România încă din 1949 și actualmente răspândită în toate zonele din țară în care găsește condiții favorabile.

Biologie

Fluturi cu anvergura aripilor de 30-36 mm la femele și 22-32 mm la masculi, albi, dar cu pete negre pe aripile anterioare ale masculilor, în special la generația care a iernat ca pupă (figura 3.14.). Ouăle sunt depuse în grupe de câte 300-700 bucăți pe dosul frunzelor, au diametrul de 0,5-0,7 mm și culoare verde deschis la început, apoi galben-verzui și cenușii înainte de eclozarea omizilor. Sunt acoperite cu secreții sau peri protectori. Omida este păroasă, are capul negru lucios și corpul galben-verzui, cu o dungă longitudinală mediană lată cenușie-întunecată, pe partea dorsală. Pe fiecare inel al corpului are 12 negi, dintre care patru (negri) sunt pe partea dorsală și opt (portocalii) pe părțile laterale. Din acești negi pornesc smocuri de peri lungi, ramificați, albi. La încheierea dezvoltării are 25-36 mm lungime (figura 3.15). Pupa are 8-16 mm lungime și 2,5-6 mm lățime, colorit castaniu-închis și este acoperită de un cocon țesut din fire rare de mătase albă. Se găsește în crăpăturile scoarței, în crăpăturile zidurilor, pe garduri, în litieră etc.

Descriere

Specia are două generații pe an și iernează în stadiul de pupă. Zborul fluturilor care ies din pupele ce au iernat are loc în a doua jumătate a lunii mai și la începutul lui iunie. Dezvoltarea embrionară durează 5-15 zile, iar dezvoltarea larvară 22-40 zile, timp în care omizile trec prin șase și respectiv șapte vârste. După 7-15 zile de la transformarea omizilor în pupe apar adulții primei generații, care zboară de la mijlocul lunii iulie, până la jumătatea lui august. Încheierea dezvoltării larvare a celei de a 2-a generații are loc la sfârșitul lui septembrie, când omizile se transformă în pupe.

Omizile produc defolieri foarte puternice în special la arborii din aliniamentele situate de-a lungul șoselelor, din parcuri, de la liziere, dar și în livezi și în arborete rărite. Atacă în special duzii, arțarul american și prunii, dar și celelalte specii de foioase. Atacurile sunt ușor de recunoscut după cuiburile mari, care cuprind ramuri întregi și în care circulă omizile (figura 3.16.).

Specia poate fi depistată unde sunt specii de foioase, în special dud, arțar american, sălcii, plopi, frasin etc., fie în arborete, plantaje, aliniamente, fie ca arbori izolați în parcuri.

Depistarea se face în timpul sezonului de vegetație, de preferat în iulie-august când sunt deja bine vizibile cuiburile mari făcute de larve.

Figura 3.14. Femela de Hyphantria cunea în timpul ovipoziției

(http://djringer.com/photos/tag/na0404?g2_itemId=4440)

Figura 3.15. Larve de Hyphantria cunea

(http://www.photogeza.com/invertebrates/caterpillars/slides/16_fall_webworm.html)

Figura 3.16. Cuib de Hyphantria cunea

(http://bygl.osu.edu/content/fall-webworm-third-generation-0)

4. SPECII DE INSECTE FORESTIERE INVAZIVE DEPISTATE ÎN 2015-2017.

Speciile ce au fost depistate din anul 2015 până în 2017 sunt prezentate în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1.

Lista speciilor invazive pentru depistarea cărora s-a efectuat observații pe itinerar, după tipurile de vătămare și locurile sau organele atacate

Gilletteella (Adelges) cooleyi Gillette, 1907 (Hemiptera, Adelgidae) – păduchele de gală al duglasului

Specia, din America de Nord, a fost semnalată în România după anul 1963, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș și Bihor (Blada 1963, 1967, Nanu 1969, 1971, 1973, Ceianu, 1971, Scutareanu, 1970, 1983).

Biologie.

Femelele, ca și ouăle lor sunt brune, acoperite cu un puf alb abundent constituit din secreții ceroase. Femela fundatrigenă are 0,8 mm lungime și iernează pe scoarța lujerilor de molid (Picea sitchensis, P. engelmanni, P. pungens) din anul precedent. Ea depune cca. 380 ouă. În urma atacului pe molid se formează gale alungite, de 2,5-7,5 cm lungime, de culoare verde deschisă până la purpurie, cu solzii acoperiți în interior cu secreții ceroase.

Descriere

După deschiderea galelor (în iulie-august), indivizii aripați migrează pe duglas și se localizează pe fața inferioară a acelor, unde femelele (de cca. 1 mm lungime) depun câte 80-100 ouă, din care ies larve negre, mici, ce vor ierna (hiemale) pe ace. Primăvara următoare, ele se dezvoltă în ovipare acoperite cu un strat abundent de secreții ceroase. Din ouăle depuse de acestea se dezvoltă fie sexupare aripate, care migrează pe molid, fie larve de tip hiemal, care rămân pe duglas. Sexuparele aripate depun pe molid cca. 20 de ouă din care apar indivizii sexuați, care – după împerechere – depun câte un ou din care se dezvoltă femela fundatrice. Acolo unde speciile de molid menționate lipsesc, înmulțirea se poate produce încontinuu doar pe duglas, partenogenetic.

În timpul sezonului de vegetație 2016 (mai-septembrie), prin parcurgerea a 12 arborete, plantaje sau culturi în pepinieră, specia a fost depistată, în 6 locații (tabelul 4.2 și figura 4.1), pe arborii de duglas (Pseudotsuga menziesii), după secrețiile ceroase abundente, albe, care acoperă larvele sau/și după deformările și decolorările acelor, cauzate de acestea (figura 4.2.).

Tabelul 4.2

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea specieiGilletteella cooleyi

Figura 4.1. Răspândirea speciei Gilletteella cooleyi în Romania

Pădurea Târnava, OS Perișor

Figura 4.2. Aspecte ale urmelor de atac produs de păduchele de gală al duglasului Gilletteella cooleyi

Obolodiplosis robiniae Haldeman, 1847 (Diptera: Cecidomyiidae)

Specia a fost observată în România încă din 2007 și răspândită în Ilfov, Prahova, Argeș, Dâmbovița, Arad (Balint et al., 2010), dar foarte probabil și în alte județe ale țării.

Biologie.

Adulții sunt de culoare brun-gălbuie și au 2,6-2,8 mm lungime, masculii, respectiv măsoară 3-3,2 mm lungime, femelele. Antenele la ambele sexe sunt din alcătuite 2 + 12 articole, la masculi articolele flagelului fiind binodale, cu peri rari și cu trei rânduri de filamente senzitive, în timp ce la femele sunt cilindrice, simple (Bálint, 2010; Neacșu, 2011). Larvele sunt la început alburii, translucide, dar pe măsură ce cresc devin galbene și ajung la 4-5 mm lungime (Alford, 2012). Cele de vârsta a 3-a au o spatulă sternală alungită pe partea ventrală a protoracelui (Bálint, 2010).

Descriere

Obolodiplosis robiniae este specie multivoltină, cu 3-4 generații pe an (Skuhravá & Skuhravy 2005). Adulții devin activi când salcâmul începe să înfrunzească în luna mai și continuă să apară cât timp se formează frunze noi, adesea până la primul îngheț (Molnar et al., 2009). Generațiile de vară se împupează în gale, iar larvele generației care iernează se împupează în stratul de la suprafața solului, în apropiere de tulpinile arborilor.

Femela depune ouăle pe marginea inferioară a foliolelor de salcâm. Partea atacată devine turgescentă și hipertrofiată, marginea foliolei se îngroașă, îndoindu-se spre fața inferioară. În gala astfel formată se dezvoltă 1-2 larve, dar excepțional chiar și 7-8 larve. Pe o foliolă se dezvoltă 1-4 gale. După ce larvele părăsesc galele, foliolele se ofilesc și cad. Dacă, atacul are loc când foliolele sunt incomplet dezvoltate atunci acestea se opresc din creștere, se necrozează și cad (Neacșu, 2011). Galele sunt verzi la începutul dezvoltării larvelor, dar devin galbene sau roz și pot fi chiar maronii când larvele ajung în vârsta a 3-a și încep să se împupeze (Skuhravá et al. 2007).

După ce s-au parcurs 29 culturi din pepinieră/terenuri forestiere sau arborete de salcâm, respectiv parcuri, specia a fost depistată în 28 locații (tabelul 4.3. și figura 4.3.). Depistarea s-a făcut după prezența galelor caracteristice pe frunzele de salcâm. Aceste gale apar după ce femela depune ouăle pe marginea inferioară a foliolelor de salcâm. Partea atacată devine turgescentă și hipertrofiată, marginea foliolei se îngroașă, îndoindu-se spre fața inferioară. În gala astfel formată se găsesc 1-2 larve, excepțional chiar și 7-8 larve. Pe o foliolă se dezvoltă 1-4 gale. După ce larvele părăsesc galele, foliolele se ofilesc și cad (figura 4.4.).

Tabelul 4.3.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.3. Răspândire speciei Obolodiplosis robiniae în Romania

Figura 4.4. Aspecte ale atacului produs de Obolodiplosis robiniae. Craiova, sediu SCDEP

Phyllonorycter issikii Kumata.1963 (Lepidoptera, Gracillariidae)

Specia a fost observată în România încă din 2002 în județele Iași și Bacău, apoi în 2005 în Harghita și Bacău (Kovács et al., 2006) și care foarte probabil este răspândită în toată țara.

Biologie.

Adulții au anvergura aripilor de 6-8 mm. Coloritul adulților diferă în funcție de generație. Generația de vară are colorit maroniu, iar generația care iernează are colorit cenușiu. Caracteristic pentru larve este faptul că au ultimele segmente abdominale de culoare galbenă. La fel și pupele, au ultimele segmente colorate mai mult sau mai puțin în galben (Perny, 2007).

Descriere.

După observațiile efectuate de Šefrová (2002) în Slovacia, specia are două generații/an și iernarea are loc în stadiul de adult. Femelele care au iernat încep să depună ouăle din prima decadă a lunii mai. Ovipoziția are loc pe partea inferioară a frunzelor și dezvoltarea embrionară durează 4-8 zile. Larvele trec prin 5 vârste, dar în primele trei se hrănesc doar cu sevă și în ultimele două consumă țesuturile frunzei. Dezvoltarea larvei în mină durează 13-40 zile, după care se împupează într-o țesătură fină și adulții apar după 10-15 zile, respectiv de la sfârșitul lui mai până la sfârșitul lunii iunie. Astfel, durata de dezvoltare a primei generații este de cca. 5-7 săptămânii. Dezvoltarea celei de a doua generații durează 8-11 săptămâni și adulții părăsesc minele înainte de căderea frunzelor.

Minele sunt de forma unor pete neregulate, localizate pe partea ventrală a frunzelor, în general spre centrul frunzei, între nervuri. Deși sunt relativ mici și localizate ventral, minele se observă pe partea superioară a frunzelor. Se pot găsi din iulie până în octombrie. Preferă arborii din arborete, iar în cazul arborilor izolați preferă ramurile de jos și părțile umbrite ale coroanei (Šefrová, 2002; Perny, 2007).

În sezonul de vegetație 2016, au fost parcurse mai multe arborete, plantaje sau culturi în pepinieră ori în teren forestier, fie ca arbori izolați și în parcuri (tabelul 4.4. și figura 4.5.). Depistarea s-a făcut după minele de forma unor pete neregulate, localizate pe partea ventrală a frunzelor, în general spre centrul frunzei, între nervuri. Deși sunt relativ mici și localizate ventral, minele s-au observat și pe partea superioară a frunzelor (figura 4.6.).

Tabelul 4.4.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.5. Răspândirea speciei Phyllonorycter issikii în Romania

Figura 4.6. Aspecte ale atacului produs de Phyllonorycter issikii Tismana – alee

Dasineura gleditchiae Osten Sacken (Diptera, Cecidomyiidae)

Specie are originea in California si este posibil prezentă la noi, dar încă nesemnalată.

Biologie.

Thompson et al. (1998) și Parrella & Thompson (2000) prezintă morfologia și modul de viață al acestei specii în California. Adulții au 2-3 mm lungime, antene lungi, moniliforme, cu flagelul alcătuit din 12 segmente. Toracele este gri, cu două benzi longitudinale proeminete, negre. Primul tarsomer este considerabil mai scurt decât al doilea și ghearele au un dinte bazal mare. Larvele în prima vârstă sunt cilindrice, albe și au 0,57 mm lungime, iar în vârsta a 3-a au colorit portocaliu, 2,44 mm lungime și o spatulă sternală bilobată pe partea ventrală a protoracelui. Pupa este obtectă, de 2,43 mm lungime, albă la ănceputul dezvoltării, iar apoi portocalie și în final roșie, la masculi abdomenul fiind însă cenușiu.

Descriere.

Specia dezvoltă 2-3 generații pe an, care se suprapun. Iernează în stadiul de pupă în sol, în primii 2,5 cm de la suprafață, în apropiere de arborii de glădiță (pănă la 2 m depărtare de trunchi și adulții ies timp de cca. trei luni și sunt atrași de frunzele de glădiță. Femelele depun ouăle pe frunzele tinere, de-a lungul rahisului ori în faldurile marginale ale foliolelor neexpandate. Larvele abia eclozate se deplasează spre locul în care se vor hrăni, respectiv pe partea dinspre ramură a frunzei. Hrănirea lor pe frunzele tinere provoacă formarea unor gale asemănătoare cu păstăile, de culoare verde până la purpurie. În interiorul galelor se continuă dezvoltarea larvară și apoi împuparea generațiilor din timpul verii. În toamnă, larvele cad pe sol și se împupează în sol. Durata de dezvoltare a unei generații de vară este de 21-30 zile (Thompson et al., 1998).

Se pare că varietățile fără spini (de ex. Gleditsia triacanthos var. inermis) sunt mai susceptibile la atac, întrucât formează frunze noi toată vara și sunt expuse la atac o perioadă mai lungă de timp, în timp ce glădița obișnuită își încetează creșterea la jumătatea verii (Molnar et al., 2009). Infestările puternice provoacă defoliere parțială, reducerea creșterilor și moartea ramurilor.

Hrănirea larvelor pe frunzele tinere provoacă formarea unor gale asemănătoare cu păstăile, de culoare verde până la purpurie. Infestările puternice provoacă defoliere parțială, reducerea creșterilor și moartea ramurilor.

În timpul lunilor iunie-august 2016, când sunt formate deja gale pe frunzele de glădiță (Gleditsia triacanthos), s-au parcurs numeroase arborete, perdele de protecție sau culturi în pepinieră ori în teren forestier, fie ca arbori izolați, inclusiv în parcuri (tabelul 4.5. și figura 4.7.). Specia a fost depistată în 4 locații, după gale asemănătoare cu păstăile, de culoare verde până la purpurie,ori după frunzele cu gale de pe sol, care se scutură prematur.

Tabelul 4.5.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.7. Răspândirea speciei Dasineura gleditchiae în Romania

Aproceros leucopoda Takeuchi, 1939 (Hymenoptera, Argidae)

Specie semnalată în România încă din 2006, atât în Banat, cât și Moldova (Blank et al., 2010). În prezent, este de așteptat să fie prezentă în toată țara. Inițial larvele rod frunzele în zigzag, dar acest aspect devine confuz pe măsură ce roaderile se amplifică, ducând în cele din urmă la consumarea întregii frunze, cu excepția nervurii principale. Sunt posibile defolieri totale ale arborilor.

Biologie.

Adulții au un colorit brun întunecat până la negru, dar picioarele și palpii sunt galbene deschis sau albe (leucopoda = picioare albe). Larvele au corpul verzui cu pete negre în formă de T pe a doua și a treia pereche de picioare toracale. O banda intunecată traversează transversal capsula cefalică lateral ajungând la oceli.

Descriere.

Se înmulțește partenogenetic. Are o dezvoltare foarte rapidă, de la stadiul de ou până la cel de adult necesitând doar 24-29 zile, ceea ce permite existența a 3-4 generații pe an. Adulții se găsesc de la mijlocul lunii aprilie, până la începutul lunii septembrie. Larvele parcurg 6 vârste înainte de a se transforma în eonimfe. Larva în ultima vârstă țese un cocon de vară lax, ca o rețea, pe fața inferioară a frunzei. Pupele care iernează au un cocon mai compact, cu peretele tare, situat în litieră sau în sol.

Inițial larvele rod frunzele în zigzag, dar acest aspect devine confuz pe măsură ce roaderile se amplifică, ducând în cele din urmă la consumarea întregii frunze, cu excepția nervurii principale. Sunt posibile defolieri totale ale arborilor.

În timpul verii, au fost parcurse mai multe arborete în compoziția cărora intră specii de ulm Ulmus spp.), culturi în pepinieră ori în teren forestier, fie arbori izolați în parcuri. Specia a fost depistată în 3 locații din cele 12 inspectate (tabelul 4.6. și figura 4.8.). Depistarea s-a făcut după atacul caracteristic (roaderea în zigzag a frunzelor), dar și după prezența larvelor cu aspect caracteristic pe frunze (figura 4.9.).

Tabelul 4.6.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.8. Răspândirea speciei Aproceros leucopoda în Romania

Figura 4.9. Aspecte ale atacului produs de Aproceros leucopoda, Pădurea Arginești, OS Strehaia

Corythucha arcuata Say, 1832 (Hemiptera,Tingidae) – ploșnița stejarului

Specie nord americană, încă nesemnalată în România, dar foarte probabil prezentă, în special în partea de vest și de sud a țării, întrucât a fost semnalată în Bulgaria din 2012 și din Serbia și Ungaria din 2013 (Hrašovec et al., 2014).

Biologie.

După Gibson (1918) și Mutun et al. (2009), ploșnița stejarului este o insectă mică (3-3,5 mm lungime), aproape rectangulară, cu corpul turtit dorsoventral. Adulții au aripi transparente, cu nervuri în formă de rețea, care stau orizontal peste corpul insectei. Vârfurile și marginile exterioare ale aripilor se extind dincolo de corp. Coloritul adulților este crem cu pete negre sau brune. Banda apicală transversală este puțin evidentă și slab definită. Nimfele sunt cenușii sau chiar aproape negre, cu unele pete albe începând din vârsta a 3-a și pe corp au mulți țepi. Ele stau aglomerate printre excrementele lor întunecate și năpârlesc pe partea inferioară a frunzelor. Spre deosebire de nimfe, la adulți capul este complet acoperit de pronot. Pe pronot se află trei carene și lobii laterali au pete brunii. Hemielitrele sunt areolate și unele pete brune sunt dispuse transversal în zona dinspre vârf. Pe marginea costală a hemielitrelor, pe parginile lobilor toracali și la vârful pronotului se află spini mici.

Descriere.

Această specie are trei generații pe an (în nordul Italiei). Ploșnița iernează ca adult, pe planta gazdă sau în apropierea ei, în crăpăturile scoarței sau în alte locuri adăpostite. Adulții care au iernat trec pe frunzele de stejar de îndată ce acestea apar în primăvară și încep să se hrănească. După cca. o lună, respectiv pe la jumătatea lunii mai, femelele depun ouăle negre, alungite, pe fața inferioară a frunzelor. După ecloziune, insecta trece prin cinci vârste larvare (nimfale) în cca. 4-6 săptămâni. În a doua jumătate a lunii iunie, încep să apară adulții primei generații și după câteva zile depun ouă. Adulții celei de a 2-a generații apar din prima decadă a lunii august până la sfârșitul lunii septembrie, dar numai cei care au apărut până la sfârșitul lunii august vor da naștere celei de 3-a generații, care va ierna. Ouăle sunt depuse în grămezi mari de cca. 100 ouă și nimfele trăiesc gregar până ajung adulți (Bernardinelli, 2003).

Adulții și nimfele se hrănesc pe fața inferioară a frunzelor producând numeroase pete negre cracteristice, în timp ce pe fața superioară a frunzelor simptomele tipice sunt reprezentate de decolorări clorotice. În cazul infestărilor puternice dăunătorul poate cauza defolierea arborilor.

Începând cu luna iunie, când femelele depun ouă negre pe fața inferioară a frunzelor și până în luna septembrie, când s-a putut observa decolorari clorotice pe fata superioara a frunzelor si pete negre caracteristice pe dosul frunzelor, au fost parcurse 13 culturi din pepinieră/terenuri forestiere sau arborete cu specii din genul Quercus. Dintre cele 13 puncte de observație, specia a fost depistată în 7 locatii (tabelul 4.7. și figura 4.10.).

Depistarea s-a făcut după adulții și nimfele ce se hrănesc pe fața inferioară a frunzelor, producând numeroase pete negre cracteristice, în timp ce pe fața superioară a frunzelor simptomele tipice sunt reprezentate de decolorări clorotice (figura 4.11.).

Tabelul 4.7

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.10. Răspândirea speciei Corythucha arcuata în Romania

Figura 4.11. Aspecte ale urmelor de atac produs de ploșnița stejarului, Grădina Botanică Craiova

Prociphilus fraxinifolii Riley, 1879 (Hemiptera, Aphididae)

Specia nu a fost semnalată în România, dar, foarte probabil, este prezentă, fiind deja semnalată în Ungaria (Remaudière & Ripka, 2003), Serbia (Petrović-Obradović et al., 2007) și Bulgaria (Trenchev & Trencheva, 2009).

Biologie.

După Pérez Hidalgo & Mier Durante (2012), femelele de Prociphilus fraxinifolii aptere vivipare, au 2,3-3,0 mm lungime și un colorit verde palid stratul filamentos de ceară albă care le acoperă. Femelele fundatrice au 5 segmente antenale și ochi formați doar din trei omatidii, iar fundatrigenele aptere au 6 segmente antenale. Femelele aripate vivipare au 1,4-2,8 mm lungime și un colorit al abdomenului portocaliu-verzui datorită culorii embrionilor dinăuntru. Ele au, de asemenea, două plăci ceroase în partea anterioară a capului și o pereche bine definită în partea posterioară și 1-5 rhinarii sensoriale secundare neregulate la baza segmentului VI antenal. Coloniile sunt formate de exemplare aptere și aripate care curbează frunzele terminale.

Descriere.

Biologia speciei este puțin cunoscută, însă Smith (1974) menționează că femelele aripate vivipare se reproduc continuu din aprilie până în octombrie, iar aripatele sexupare din octombrie până în noiembrie. În timpul iernii, trăiesc pe rădăcini.

Frunzele atacate formează malformații mari și sunt pline de excreții ale păduchilor. Frecvent acestea se usucă prematur.

Specia a fost depistată, după frunzele de frasin de Pensilvania, cu mari malformații și pline de excreții ale păduchilor, doar în Craiova (tabelul 4.8.), pe aliniamente instalate de-a lungul unor strazi (figura 4.12.).

Tabelul 4.8.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei

Figura 4.12. Aspecte ale atacului produs de Prociphilus fraxinifolii Craiova, str. G Enescu

Oxycarenus lavaterae Fabricius, 1787 (Hemiptera, Lygaeidae)

Specia a fost semnalată în România încă din 2008 și actualmente este răspândită pe aproape tot teritoriul țării, la altitudini sub 600 m (Rădac & Petrovici, 2015).

Biologie.

Adulții au 4,4-5,4 mm lungime și femelele sunt puțin mai mari decât masculii. Capul, scutul, scutelul și antenele sunt negre, iar abdomenul este roșu închis, ca și partea bazală a hemielitrelor (brun-roșcată), în timp ce vârfurile acestora sunt transparente, cu luciu argintiu. Larvele au colorit roșu tot mai închis, pe măsură ce cresc și se aseamănă tot mai mult cu adulții.

Descriere.

Sunt 3 generații/an și iernează ca adult. Adulții primei generații apar la mijlocul lunii iunie, cei din generația a 2-a la sfârșitul lui iulie și a treia generație la sfârșitul lui septembrie (Kalushkov, 2000). Iernarea are loc în grămezi de sute sau mii de indivizi,de regulă pe părțile însorite ale tulpinilor și crăcilor arborilor de tei, în crăpăturile scoarței sau chiar sub scoarța desprinsă de lemn, preferând arborii netoaletați. Dezvoltarea embrionară durează 6-7 zile, iar stadiul larvar – 25-35 zile (Rădac & Petrovici, 2015).

Specia trăiește pe diverse plante din familia Malvaceae (Lavatera, Althea, Hibiscus, Malva), dar în Europa Centrală preferă arborii de Tilia cordata. Atât larvele, cât și adulții sug în timpul sezonului de vegetație pe lujeri și pe ramuri în coroanele arborilor. Aceste insecte trăiesc în colonii care se împart pe măsură ce devin tot mai mari. În coroanele arborilor mari, acestea rămân neobservate chiar și în cazul unor populații mari, însă toamna, când se adună în colonii foarte mari pe scoarța tulpinilor și a ramurilor groase, sunt ușor de observat. Coloniile cu un colorit roșu intens sunt constituite preponderent din larve, care nu au aripi, în timp ce coloniile argintii, strălucitoare, constau mai ales din adulți. Aceștia au colorit roșu-negricios și membranele aripilor lucesc ca argintul (Wermelinger et al., 2005).

Atât larvele, cât și adulții sug în timpul sezonului de vegetație pe lujeri și pe ramuri în coroanele arborilor. Aceste insecte trăiesc în colonii care se împart pe măsură ce devin tot mai mari. În coroanele arborilor mari, acestea rămân neobservate chiar și în cazul unor populații mari, însă, toamna, când se adună în colonii foarte mari pe scoarța tulpinilor și a ramurilor groase, sunt ușor de observat. Coloniile cu un colorit roșu intens, sunt constituite preponderent din larve, care nu au aripi, în timp ce coloniile argintii, strălucitoare, constau mai ales din adulți. Aceștia au colorit roșu-negricios și membranele aripilor lucesc ca argintul (Wermelinger et al., 2005).

Depistarea acestei specii a început în toamna 2016 iar lucrarea se află în plină desfășurare, acolo unde sunt arbori de tei, cu deosebire în localități, unde coloniile ce se formează pe trunchiuri și ramurile groase ale arborilor sunt mai ușor de observat (figura 4.14.).

Până în prezent, specia a fost depistată doar în Craiova și Bacău, pe trunchiul unor arbori de tei argintiu, din cele două localitați (tabelul 4.9. și figura 4.13.).

Tabelul 4.9.

Lista locațiilor unde s-au efectuat observații pe itinerar pentru depistarea speciei Oxycarenus lavaterae

Figura 4.13. Răspândirea speciei Oxycarenus lavaterae în Romania

Figura 4.14. Statiunea CDEP Craiova

5. CONCLUZII

BIBLIOGRAGIE

1. Boengiu S., Golea C., 2012 – Relieful Olteniei „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 25-38.

2. Enache C., 2012 – Geologia Olteniei „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 17-24.

3. Grigoraș C. și Simulescu D., 2012 – Solurile Olteniei „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 97-102.

4. Ionuș O., 2012 – Resursele de apă din Oltenia „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 81-89.

. Marinescu E., 2012 –Vegetația Olteniei „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 92-96.

Pleniceanu V., 1998 – Apele din Câmpia Olteniei, Editura Universitaria, Craiova.

Pop G., 1996, Romania – Geografie hidroenercetică, Editura Presa Clujeană, Cluj

Roșu Al., 1973Geografia fizică a României, Ed. Didact. Pedag., București.

. Sandu I., Mateescu E., Marinică I., Vatamanu V., ANMH, 2012 – Considerații privind clima Olteniei și tendințe actuale „Starea de calitate a resurselor de sol și protecția mediului în Oltenia”, Editura SITECH, Craiova, p. 44-80.

Ujvari I., 1972 – Geografia apelor României, Editura Științifică, București.

***, 2010 – Planul de Management al Bazinului Hidrografic Jiu, Administrația Bazinală de Apă Jiu.

7. (1) – https://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C8%9Bie:Oltenia/Oltenia.

8. https://www.google.ro/search?q=oltenia&tbm.

9. http://alpinclubbrasov.ro/wordpress/wp-content/flagallery/unitati_majore_relief.jpg

10. (2) http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/statistica_activitatilor_din_silvicultura_in_anul_2015.pdf

11. http://www7.inra.fr/hyppz/IMAGES/7032890.jpg

12. http://www7.inra.fr/hyppz/IMAGES/7032891.jpg

13. en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_1296151.jpg

13. https://en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_larva.jpg

14. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Parectopa_robiniella_damage3.jpg

15. en.wikipedia.org/wiki/Parectopa_robiniella#/media/File:Parectopa_robiniella_1296151.jpg

16. http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Macrosaccus_Robiniella

17. http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Macrosaccus_Robiniella

18. commons.wikimedia.org/wiki/File:Phyllonorycter_robiniella_damage2.jpg

19. http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Cameraria_Ohridella

20. http://www.lepiforum.de/lepiwiki.pl?Cameraria_Ohridella

21. http://djringer.com/photos/tag/na0404?g2_itemId=4440

22. http://www.photogeza.com/invertebrates/caterpillars/slides/16_fall_webworm.html

23. http://bygl.osu.edu/content/fall-webworm-third-generation-0