Daunatorii din Plantatiile Pomicole de Mar din Cadrul Statiuni de Cercetare Si Dezvoltate Pomicola Falticeni

=== e5a51293c0212f4ef0e7202637db6c6cf312b5ce_42317_1 ===

Specializare: Horticultură

Dăunătorii din plantațiile pomicole de măr din cadrul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pomicolă Fălticeni

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Stațiuni de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni

Istoric

Misiunea și scopul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni

Departamentul de Cercetare. Direcții de cercetare. Obiective ale cercetării

Produse. Activitatea de dezvoltare

Servicii. Rezultate

CAP. II Descrierea și importanța culturii mărului

2.1 Importanță

2.2 Originea și aria de răspândire a culturii mărului

2.3 Particularități ecologice și biologice ale mărului

CAP. III Prezentarea speciilor dăunătoare mărului din stațiunea de cercetare și dezvoltare pomicolă Fălticeni. Mod de dăunare. Combatere

3.1 Gărgărița florilor de măr

3.2 Rapănul merelor

3.3 Păduchele din San Jose

3.4 Făinarea mărului

3.5 Viermele mărului

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Chestiunea cea mai dificilă în pomicultură rezidă în sensibilitatea soiurilor existente la atacul dăunătorilor specifici și bolilor, necesitând o serie de tratamente fitosanitare costisitoare, cu repercusiuni negative în ceea ce privește mediul și sănătatea umană. Una dintre cele mai importante maniere în scopul rezolvării solicitărilor și dificultăților pomiculturii moderne este sortimentul, implicit soiurile ce stau la dispoziția consumatorului și a cultivatorului.

Importanța mărului rezidă în primă instanță, în valoarea alimentară și terapeutică a fructelor. Prin prisma însușirilor tehnologice, merele reprezintă o materie primă cu pondere reprezentativă în industria alimentară, una dintre componentele fundamentale ale alimentației moderne a omului. Cultura mărului este una foarte veche, întrucât descrieri pomologice însă și practici de cultură se întâlnesc în scrierile unei multitudini de învățați cu aproximativ 2000 – 3000 ani înainte de Hristos – Teofrast, Saffo, Hipocrate.

Plasticitatea ecologică crescută a acestei specii a permis o diseminare geografică extinsă a multitudinii de soiuri create ori formate în cele mai diverse zone de pe mapamond.

Literatura de specialitate scoate în evidență mărul sub identitatea speciei fructifere cea mai reprezentativă de pe glob, fiind însă atacată de un număr ridicat de dăunători și de boli.

Există nu mai puțin de 80 de boli ce atacă această specie, identificându-se în:

măcar trei specii de rozătoare,

virusuri,

opt specii de nematozi,

micoplasmoze,

64 de acarieni și insecte,

bacterii.

Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 300 – 60o latitudine nordică și 300-70o latitudine sudică dar și unele zone restrânse subtropicale.

CAP. I Stațiuni de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni

Istoric

Poziționată în bazinul pomicol Fălticeni – Rădășeni, zonă cu vechi și cu bogate tradiții în cultura pomilor – în anul 1437, rădășenenii făceau comerț cu fructe cu polonii, iar Alexandru cel Bun dispensează mai multe sate de „dijma din livezi și pomete” -, Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni își are începutul istoriei existenței sale în anul 1939 atunci când, prin intermediul Deciziei Ministerului Agriculturii și Domeniilor, este înființată Stațiunea Experimentală Pomicolă Fălticeni – această denumire este cea de început – numărându-se printre primele trei, de această natură din țară.

Înființată în scopul răspunderii problemelor din pomicultura subcarpatică a Moldovei, activitatea stațiunii a fost desfășurată în două direcții: pe de o parte în sensul dezvoltării micro și macrozonale, pe de altă parte în sensul cercetării științifice.

Istoria evoluției stațiunii este confundabilă cu etapele caracteristice evoluției societății românești, etapele reprezentative ale progresului său fiind în număr de două: perioada 1939 – 1950 și perioada 1957 – prezent.

Noua stațiune a preluat fundamentul material al pepinierei de stat „Rădășeni – Fălticeni”, apărută în anul 1908 sub egida lui Vasile Lovinescu – Rădășeni, cu localul din str. Sucevei, ce a fost cel dintâi sediu al unității și aria aferentă de patru hectare și de 28 de hectare la Trupul Tâmpești.

În anul 1957, la reînființare, prin H.C.M.425/18.03.1957 în organigramă stațiunii este regăsit și „Centrul Școlar Agricol” cu ferma didactică și cu întreg patrimoniul școlii.

Primul director al unității a fost inginerul Radu Florea, urmat de inginerul Dumitru Cvasnâi, de doctor – inginerul Teodor Groza, de doctor – inginerul Gheorghe Lazăr, de doctor – inginerul Gheorghe Iacobuță și de economistul Anca Gheorghiu, existentă și în prezent sub această funcție.

Progresul unității este bine reprezentat în muzeul propriu, poziționat în incinta unității fălticenene, de pe strada Plutonier Ghiniță, nr.10.

Misiunea și scopul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni

Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni este o unitate de Cercetare – Dezvoltare ce are misiunea de relansare și de modernizare a pomiculturii românești, de integrare și de aliniere a acestui domeniu, atât la nivel științific cât și la nivel economic la Uniunea Europeană, prin respectarea solicitărilor comunitare și prin asigurarea unei competitivități internaționale a produselor pomicole.

Scopul activității Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Fălticeni este de a asigura fundamentul:

tehnologic,

științific,

biologic în măsură să participe la modernizarea pomiculturii românești și să asigure pe de o parte, pregătirea, iar pe de altă parte formarea profesională a studenților, a masteranzilor și a doctoranzilor în acest domeniu.

Departamentul de Cercetare. Direcții de cercetare. Obiective ale cercetării

Inițiată într-o manieră sistematică din 1957, cercetarea științifică a avut loc, până în 1990, în interiorul a șase laboratoare, astăzi numărul acestora limitându-se la doar trei, descrise printr-o tematică proprie.

În cadrul Laboratorului de Genetică și Ameliorare are loc:

conservarea și menținerea biodiversității pomicole în microcolecții de germoplasmă și utilizarea acesteia în scopul ameliorării caracterelor de calitate și de rezistență,

crearea soiurilor noi de măr cu fructe calitative și cu o rezistență genetică la factorii abiotici și biotici,

îmbunătățirea sortimentelor pomicole la speciile „măr”, „cireș”, „vișin” prin studierea soiurilor nou – create în țară ori introduse din străinătate.

În cadrul Laboratorului de Arbuști Fructiferi are loc evaluarea selecțiilor și a soiurilor nou – create și îmbunătățirea sortimentelor la speciile „măr”, „cireș”, „vișin.

În cadrul Laboratorului de Protecția Plantelor are loc:

studiul bioecologic, simptomatologia și măsurile de prevenție a atacului dăunătorilor și a noilor patogeni din plantații,

combaterea paraziților primordiali din plantații, prin folosirea mijloacelor cu toxicitate redusă,

avertizarea și prognoza tratamentelor.

Printre direcțiile de cercetare ale Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pomicolă Fălticeni se numără următoarele:

Evaluarea și folosirea eficientă a resurselor de mediu,

Variabilitatea genetică și mecanismele de transmitere a caracterelor în descendență la plantele pomicole;

Evaluarea și combaterea integrată a dăunătorilor și a bolilor;

Ameliorarea genetică a plantelor pomicole și dendrologice;

Evaluarea soiurilor și a portaltoilor în ceea ce privește diverse zone de cultură,

Conservarea resurselor genetice în cazul plantelor pomicole;

Sisteme de tehnologii și culturi eficiente și moderne,

Producerea materialului săditor pomicol din categorii biologice superioare.

Pe plan național, obiectivele Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pomicolă Fălticeni rezidă în următoarele:

în asigurarea unor noi concepte legate de restructurarea și de modernizarea pomiculturii,

în deciderea structurii plantelor pomicole precum și a sortimentelor din zonă, apte în a face față concurenței pe diverse piețe;

în modernizarea producerii materialului săditor pomicol certificat la nivelul cerințelor Uniunii Europene;

în elaborarea documentațiilor raportate la proiectele tehnoeconomice și la studiile de fezabilitate în scopul înființării a noi plantații pomicole și a parcurilor dendrologice;

în întreprinderea unui transfer tehnologic modern și eficient spre exploatațiile pomicole din zona de influență.

Pe plan național obiectivele Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pomicolă Fălticeni rezidă în următoarele:

în dezvoltarea unei pomiculturi durabile cu beneficii sociale și economice în ceea ce privește generația actuală, fără dăunarea proceselor ecologice fundamentale și, totodată, fără compromiterea abilității viitoarelor generații de a își îndeplini dorințele proprii,

în ameliorarea genetică a portaltoilor și a soiurilor de măr, cireș și vișin spre îmbunătățirea:

productivității,

calității,

rezistenței la dăunători și la boli, spre asigurarea unei competitivități reale pe piețele Uniunii Europene și pe alte piețe,

în studiul mecanismelor de transmitere în descendență și variabilității genetice a caracterelor la plantele sâmburoase,

în modernizarea și în asigurarea producerii materialului săditor pomicol din categorii biologice superioare – prebază și bază -, implicit prin folosirea biotehnologiilor moderne, spre asigurarea circulației libere în piețele Uniunii Europene și spre alte piețe;

în deciderea unor:

verigi tehnologice moderne,

sisteme de culturi pomicole,

tehnologii în scopul plantațiilor de măr, cireș și vișin în zone ecologice distincte ale țării.

Produse. Procesul de dezvoltare

Produsele pe baza cărora Stațiunea de Cercetare și de Dezvoltare pomicolă Fălticeni își fundamentează activitatea sunt merele, cireșele și vișinele.

Procesul de dezvoltare și de implementare a rezultatelor cercetării științifice are loc în fermele proprii și în zona de influență a Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni, în primă instanță în întreaga zonă subcarpatică a Moldovei, în instanță secundă în județele:

Bacău,

Suceava,

Neamț, materializată în:

înființarea culturilor demonstrative în propriile ferme,

promovarea noilor sortimente zonale de arbuști și de pomi fructiferi și de portaltoi,

aplicarea a noi tratamente fitosanitare descrise printr-un grad de poluare mai scăzut,

generalizarea sistemului de înierbare a solului între rândurile de pomi,

promovarea sistemelor potrivite de tăiere și a formelor de coroană,

implementarea sistemelor de combatere a eroziunii solului,

promovarea noilor tipuri de plantații superintensive și intensive.

În condițiile în care în 1990, unitatea exploata și administra o arie de 870 hectare, astăzi, aceasta se descrie prin prezența a 160,3 hectare, dintre care plantațiile acoperă 131,2 hectare repartizate în trei ferme.

În ceea ce privește rezultatele obținute în activitatea de dezvoltare, unitatea a primit, atât în anul 1979 cât și în anul 1982 titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.

Servicii. Rezultate

Serviciile Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni constau în asistență tehnică și în consultanța legată de:

avizarea proiectelor de înființare a plantațiilor,

sortimentul de portaltoi și de soiuri în ceea ce privește speciile de arbuști și de pomi fructiferi,

protecția fitosanitară în plantații,

înființarea și, ulterior, întreținerea plantațiilor de arbuști și de pomi fructiferi.

În cadrul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni:

s-au creat,

s-au omologat,

s-au admis la înmulțire 20 de soiuri de:

portaltoi,

pomi,

arbuști fructiferi:

Măr: în Rădășeni și în Fălticeni,

Portaltoi măr: MF5 și MF10.

Vișin: Amada și Bucovina,

Portaltoi vișin: VV1 și VG1,

Mur: Felix și Orest,

Soc: Flora,

Coacăz: Record 35.

Alte rezultate au constat în:

deciderea sortimentelor zonale de soiuri în ceea ce privește zona de influență, la speciile de arbuști și de pomi fructiferi,

stabilirea secvențelor tehnologice legate atât de înființarea cât și de întreținerea plantațiilor de arbuști fructiferi și de pomi,

întreținerea solului din plantații,

deciderea tipului de plantații, distanțelor de plantare, sistemelor de tăiere și a formelor de coroană,

tehnologiei de fertilizare în plantații,

complexelor de tratamente fitosanitare.

CAP. II Descrierea și importanța culturii mărului

2.1 Importanță

Mărul reprezintă una dintre cele mai reprezentative specii fructifere, la nivel mondial, acest aspect datorându-se în primă instanță, calității organoleptice și nutritive distincte ale fructelor iar în instanță secundă păstrării acestora pentru perioade mai lungi. Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează:

compoziției deosebit de echilibrate a acestora,

accesibilității componentelor biochimice în ceea ce privește organismul uman,

excitanților:

gustativi,

olfactivi,

vizuali.

Doar în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanțe. Prin prisma acestor trăsături, merele sunt cele mai apreciate fructe. În același timp, valoarea terapeutică a merelor este deosebit de reprezentativă grație efectului tonic asupra organismului.

O chestiune problematică reprezentativă rezidă în pierderile determinate de numărul ridicat de dăunători și de boli, producția putând fi scăzută cu 20 – 30 procente ori poate fi compromisă totalmente. Din acest motiv, protecția plantelor are, astăzi, o funcție decisivă în delimitarea pagubelor cauzate de agenții patogeni și de dăunători și agenți patogeni. În livezile de măr din România se consideră drept dăunători ce pot influența producția de fructe un număr de circa 30 de specii, dintre care 8 specii sunt notorii drept dăunători – cheie.

Aria cultivată în lume este situată, astăzi, la peste 4,5 milioane de hectare, în 2011 consemnându-se o producție totală de fructe de peste 75.635.280 de tone iar ca state mari producătoare de mere se pot trece în revistă:

China,

Ungaria,

Statele Unite ale Americii,

România,

Iran,

Germania,

Turcia,

Franța,

Polonia,

Italia.

În România, mărul se identifică în cea mai reprezentativă cultură pomicolă, regiunile primordiale producătoare de mere fiind poziționate în arealul dealurilor subcarpatice, în zona pădurilor de stejar și de fag. Clasamentul celor cinci județe, în ordinea cantității producției de mere, arată în următoarea manieră:

Bistrița – Năsăud

Argeș

Maramureș

Vâlcea

Suceava, reprezentând aproximativ 40 de procente din producția totală a statului.

Importanța mărului rezidă în primă instanță, în valoarea terapeutică și alimentară a fructelor. Mulțumită însușirilor tehnologice, merele reprezintă o materie primă cu pondere ridicată în industria alimentară, una dintre componentele fundamentale ale alimentației moderne a individului. Plasticitatea ecologică crescută a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diversificate zone.

În acest context, sunt întâlnite plantații de măr atât în Siberia cât și în nordul Chinei, unde temperatura scade, de cele mai multe ori, până la – 40oC. Cultura mărului se identifică în cea mai răspândită și în cea mai notorie în zonele cu climă temperată, merele ocupând locul de frunte, pe de o parte în ceea ce privește valoarea calitativ – alimentară și volumul producției, pe de altă parte în ceea ce privește solicitarea acestora pe piețele de desfacere.

La nivel global, mărul este situat pe locul trei ulterior citricelor și bananelor, însă ocupă primul loc între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublul acestora.

Componentele primordiale ale fructelor de măr se identifică în:

apă – sub un procentaj cuprins între 77 și 88%,

glucide totale – sub un procentaj cuprins între 6,5 și 17%,

protide – sub un procentaj identificat în 0,3%,

lipide – sub un procentaj identificat în 0,4%,

acizi liberi – sub un procentaj identificat în 0,65%,

substanțe minerale – sub un procentaj identificat în 0,32%,

vitamina C 2 – sub o cantitate identificată în 170 mg/100g,

vitamina A 112 U.I.,

vitamina B1 40 U.I.,

vitamina B2 10-43 U.I.

Aportul merelor în vitamine și în substanțe minerale acoperă ceea mai mare parte din nevoia organismului.

Concentrațiile mai ridicate de vitamine și de ioni minerali se regăsesc în epicarp în comparație cu pulpa fructelor.

Prin prelucrare, componentele biochimice ale fructelor sunt parțial distruse ori diminuate, din acest motiv este recomandabil consumul lor în stare proaspătă.

Prelucrarea merelor are loc sub forme precum:

băuturi alcoolice,

dulcețuri,

oțet,

gemuri,

cidru,

marmelada,

paste,

compoturi,

peltele,

sucuri.

Totodată, mâncărurile gătite din fructe deshidratate ori proaspete ori semiconservele au o relevanță reprezentativă în alimentația umană. Producția de sucuri de mere stă în fruntea clasamentului, la nivel mondial – > 21 de procente – iar oțetul de mere este foarte apreciat.

Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de relevanță grație efectului tonic asupra organismului, în genere. În același timp, merele au efect terapeutic printr-o acțiune profilactică ori directă în multe boli precum:

diareea acută la copii,

cardiopatia ischemică,

constipația cronică,

hipotensiunea arterială ori hipertensiunea arterială,

reumatismul,

hepatită.

Merele participă la:

absorbția multora dintre toxinele din organism,

eliminarea acizilor urici,

reducerea colesterolului.

Merele sunt recomandabile adulților – implicit obezilor și diabeticilor – și sunt imperios necesare:

convalescenților,

copiilor,

bolnavilor,

bătrânilor.

Având acțiune calmantă asupra sistemului nervos, merele consumate seara facilitează somnul. În uz extern, se identifică într-un adjuvant la tonifierea țesuturilor, utilizându-se la masarea abdomenului ori a obrajilor.

Unicele contraindicații fac referire la soiurile cu aciditate mai mare în condiții de colite ori de gastrite hiperacide.

Din punct de vedere economic, relevanța acestei specii se poate sintetiza în următoarea manieră:

crează:

resurse financiare în industrii din aval:

comerț,

ambalaje,

prelucrare,

transport,

activități economice,

resurse financiare în industrii din amonte – îngrășăminte, pesticide,

locuri de muncă.

asigură o activitate continuă precum și resurse materiale unui număr crescut de indivizii din cea mai mare parte a zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiții îngrăditoare,

asigură consumul:

orășenesc,

local,

zonal, orășenesc atât în stare proaspătă cât și industrializată în tot timpul anului;

Importanța agrotehnică a mărului se identifică în valorificarea eficientă a unor terenuri improprii în ceea ce privește alte culturi. Mărul este, în cele mai multe dintre rânduri, întâlnit:

pe terenuri în pante, cu soluri argiloase,

în zona dealurilor,

pe nisipurile din nord – vestul și din sudul statului,

pe terenuri improprii pentru culturile de cereale.

În ultimul timp, tot mai mulți specialiști descriși prin pregătire medie și superioară, își desfășoară activitatea în cadrul unităților de proiectare și de cercetare, în învățământul superior și în școlile de nivel mediu cu caracter pomicol ori horticol.

2.2 Originea și aria de răspândire a culturii mărului

Cultura mărului acoperă toată zonă temperată, cuprinsă între 30 si 70o latitudine sudică și între 300 și 60o latitudine nordică dar și în unele zone restrânse subtropicale.

Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la apariția unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. În acest context, se întâlnesc plantații de măr atât în Nordul Chinei și în Siberia – unde temperatura coboară de cele mai multe ori – până la – 40oC, identificate în soiuri precum:

Galicia,

Anna,

Princesa,

Primicia, cât și în:

Africa de Sud,

Algeria,

Mexic,

Libia,

Brazilia,

Egipt, unde temperaturile crescute din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu efectele notorii.

Astăzi, mărul se cultivă în 84 de țări, din care:

35 în Europa,

25 în Asia,

8 în America de Nord,

8 în America de Sud,

8 în Africa,

2 în Oceania.

Suprafețele cultivate cu măr au oscilat între anii 1996 – 2000 în jurul valorii de 7 milioane hectare, situându-se într-o tendință de creștere, în mod expres, pe seama continentelor Africa și Asia.

Media anilor cuprinși între 1996 și 2000 a producției de mere, este cifrată la 60 de milioane tone, cunoscând o predispoziție de creștere. În acest context:

în anul 1950 în lume s-au produs 13,5 mil. tone – fără URSS -,

în 1970 – 28 mil. tone – fără URSS -,

în 1990 – 40 mil. tone – fără URSS -,

în 2000 – peste 60 mil. tone.

În România, mărul este cultivat pe aproximativ 75.000 ha pentru anul 2000 de pe care este obținută o producție de circa 600.000 de tone. Județele primordiale producătoare se identifică în:

Vâlcea,

Argeș,

Sălaj,

Suceava,

Bacău,

Mureș,

Bistrița – Năsăud,

Maramureș,

Bihor,

Dâmbovița,

Cluj,

Iași.

În România, mai mult de jumătate din producție este întreprinsă în 10 județe iar ponderea este întâlnită în sectorul privat.

Comerțul internațional cu mere are valori reprezentative, ajungând la peste 5 milioane de tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.

2.3 Particularități ecologice și biologice ale mărului

Mărul reprezintă cea mai importantă specie în ceea ce privește pomicultura țării noastre. Este apreciată cultivarea de peste 7.500 ani, iar astăzi în pomicultura mondială ocupă cel de-al treilea loc în producție după banane și citrice. În zonele temperate ale globului, mărul reprezintă specia primordială pomicolă datorită, în primă instanță, funcției deosebite pe care o aveau merele în alimentația omului. În stare proaspătă, acestea conțin cantități reprezentative de:

săruri minerale,

zaharuri,

vitaminele:

B,

C,

A,

acizi organici,

substanțe proteice,

substanțe pectice,

substanțetanoide.

Această componentă, însoțită de calități gustative foarte apreciate și distincte de la un soi la altul asigură satisfacerea într-o măsura foarte ridicată a gusturilor diverșilor consumatori, în așa fel încât merele au devenit foarte cerute alături de valoarea gustativă și alimentară, merele au și proprietăți terapeutice, aspect ce le face să fie prezente în regimuri alimentare dietetice recomandate multor tipuri de bolnavi.

Sursă: www.elearning.masterproof.ro, art. „Fructele și legumele proaspete și procesate”

Fig. 2.1 Principalele componente chimice ale merelor

Conținutul în apă și substanță uscată la mere rezidă în 83 – 89% respectiv în 11 – 17%.

Conținutul în principalele vitamine la mere se identifică în:

vitamina A: 0,1%,

vitamina B1 – 0,05%,

vitamina B2 – 0,06%,

vitamina PP – 0,4%,

vitamina C – 8%.

Conținutul în săruri minerale mg% la mere poate fi trecută în revistă astfel:

Na – 3 mg%,

Ka – 121 mg%,

Ca – 7mg%,

Mg – 5mg%,

Fe – 0,4 mg%,

Cu – 0,07 mg%,

P – 10 mg%,

S – 5 mg%.

Conținutul în substanțe energetice al fructelor proaspete rezidă în:

Proteine – 0,3 g%,

Lipide – 0,4 g%,

Glucide – 11,0 g%,

Kcal la 100 g fruct – 74 g.

Ca valoare alimentară, mărul se ridică foarte aproape de celelalte specii cultivate în țara noastră. Existența unui număr ridicat de soiuri, cu coacere eșalonată în diverse epoci, participă la sporirea relevanței merelor ce asigură consumul de fructe proaspete o perioadă îndelungată și în mod expres în perioada de iarnă, atunci când organismul uman are nevoie de vitamine. Merele sunt folosite la prepararea:

unor băuturi alcoolice (cidrul, foarte apreciată în Anglia, în Franța, în Elveția și în Germania),

marmeledelor,

fructelor uscate,

compoturilor,

sucurilor de fructe.

La importanța culturii mărului participă, totodată, specificitățile agrobiologice ale pomilor.

Cerințe fată de factorii de vegetație

  Lumina

Mărul are solicitări moderate în raport cu lumina. O lumânare bună a fructelor și a frunzelor asigură o colorație mai atrăgătoare și, totodată, un conținut mai eficient în hidrați de carbon, așadar o valoare comercială mai ridicată. Asigurarea luminii are loc prin deciderea distanțelor de plantare și prin lucrări de întreținere.

De pildă, tăierile în verde, avantajează colorarea fructelor. De o lumânare bună beneficiază pomii cu coroane în formă de vas ori aplatizate, poziționate în rânduri orientate pe direcția N – S. În ultimele patru săptămâni, înainte de recoltare, lumina are rol reprezentativ în formarea pigmenților.

Din această cauză, soiurile cu fructe roșii în mod expres, dau rezultate bune în condițiile în care sunt cultivate în regiuni cu toamne însorite.

 Căldura

  În principiu, merii vegetează și rodesc eficient în zonele în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 7,5 și 10 °C, iar în perioada de vegetație este înregistrată o temperatură medie cuprinsă între 13 si 18 °C. Unele soiuri au pretenții mai mici, putând să dea rezultate eficiente și în cazul când de la înflorire până la coacerea fructelor există o temperatură medie cuprinsă între 12 si 13°C – RedMelba și alte soiuri de toamnă ori de vară.

Majoritatea soiurilor dau rezultate foarte bune în zonele în care în perioada 15 aprilie -15 septembrie se asigură o temperatură medie în jur de 15°C. Temperaturile medii mai ridicate în cursul vegetației au o influență negativă cu privire la unele soiuri, de pildă Wagener premiat ori Jonathan, diminuând durata lor de păstrare. Unele soiuri de iarnă, ca „Jonathan” se comportă ca soiuri de toamnă în zonele călduroase din statele mediteraneene.

Mărul este rezistent la ger suportând temperaturi scăzute până la -350C, -36°C, în condițiile în care pomii au vegetat bine pe parcursul anterioarei perioade de vegetație. În cazul unei părți din soiuri însă, în mod expres la cele de proveniență străină, în condițiile în care survin brusc geruri mari ulterior verilor secetoase, în mod expres la pomii ce au dat recolte mari, pot fi înregistrate degerări ale:

scoarței,

trunchiului,

ramurilor.

Rădăcinele au limită de rezistență mai redusă. Pe parcursul repausului, rădăcinile rezistă până la -70C, -12 °C. În condițiile în care toamna, înainte de căderea frunzelor, survin geruri timpurii iar solul îngheață deodată, o parte din rădăcini putând degera și la -3°C. Trebuie luat în considerare transportul pomilor în scopul plantării. Înghețurile târzii de primăvară nu provoacă, în genere, pierderea recoltei, întrucât mărul înflorește târziu. Cu toate acestea, dacă cea dintâi floare din inflorescență este deschisă, înghețurile pot să o distrugă.

Celelalte flori la care nu se observă petalele, scapă și la geruri de -5 °C, în cazul soiurilor rezistente.

Apa

Mărul are nevoie de o cantitate mare de apă. Lipsa apei din sol, pe de o parte și o cantitate de apă în exces, pe de altă parte, îi dăunează. Mărul dă rezultate eficiente în condițiile în care apa din sol este cuprinsă între 70% și 75% din capacitatea de câmp a solului pentru apă. Cu privire la umiditatea atmosferică, mărul dă rezultate bune în regiunile în care pe perioada timpului de vegetație, umiditatea relativă a aerului este cuprinsă între 65 % și 80%.

Cerințele mărului în raport cu umiditatea relativă a aerului este diferită în cursul perioadei de vegetație fiind mult mai diminuate, la 55% – 60% pe parcursul înfloritului.

Solicitările mărului în raport cu umiditatea din atmosferă și din sol sunt întreprinse în zonele unde cad anual precipitații în jur de 650 mm -700 mm, iar temperatura medie nu depășește 9,50C -10 °C. În ceea ce privește recoltele foarte mari este necesară apa echivalentă cu o valoare cuprinsă între 800 mm și 900 mm. Este imperios necesar ca precipitațiile să fie bine împărțite în cursul perioadei de vegetație și să nu fie în exces spre sfârșitul verii.

Cerințele în raport cu totalitatea precipitațiilor variază și funcție de soi. Soiurile timpurii, de pildă, au nevoie de mai puțină umiditate (550 mm – 600 mm) pe când cele de iarnă și de toamnă au nevoie de umiditate mai ridicată. Solicitările în raport cu acest factor mai depind și de portaltoi.

În cazul în care sunt altoiți pe portaltoi de vigoare slabă, precum dusenul și paradisul, merii alcătuiesc sistemul radicular superficial în stratul de sol ce se usucă repede și drept urmare sunt mai sensibili la secetă, aceștia trebuind cultivați în regiuni cu umiditate suficientă în sol ori unde se pot face irigații. Aceleași soiuri, altoite pe portaltoi de vigoare mare, în ciuda faptului că sunt obținuți pe cale vegetativă sunt mult mai rezistente la secetă.

Pânza de apă freatică în terenurile cultivate cu măr nu trebuie să fie mai aproape de suprafața solului de 2,5 -3,0 m în cazul portaltoi viguroși și 1,5 -1,2 m pentru portaltoi de vigoare scăzută, în condițiile în care este mai la suprafață.

Sol și expoziție

În scopul obținerii unor recolte mari la fiecare an, mărul are nevoie de soiuri cu fertilitate ridicată. Mărul are nevoie de soluri cu un pH cuprins între 6,8 și 7,3 doar că pe soiurile nisipoase pH-ul să nu depășească 7 în mod expres. Solurile alcaline nu sunt suportate de soiurile altoite pe sălbatic.

Cultivați pe soluri alcaline, merii altoiți pe sălbatic, se îmbolnăvesc ușor de cloroză, doar sintetizează în condiții bune, pomii slăbesc și, în cele din urmă pier. Soiurile altoite pe dusen și pe paradis au o anumită rezistență și pe unele soluri mai alcaline. Cu privire la conținutul în calciu, mărul reușește pe solurile cu mai puțin de 15 procente calciu activ.

În cazul unui conținut mai ridicat de calciu, vigoarea pomilor se reduce și apar simptome de cloroză. Nivelul optim al:

potasiului asimilabil este cuprins între 25 și 30 mg la 100g sol,

fosforului mobil între 20 și 30 mg la 100g sol,

magneziului asimilabil între 15 și 20 mg la 100 g sol.

Solurile neaerate, lipsite de structură, reci cu exces de umiditate, nu sunt specifice pentru cultura mărului.

Expoziția

  În spațiul dealurilor subcarpatice, mărul preferă expozițiile mai însorite și mai luminate – sud – vestice și sud – estice. Cu toate acestea, în sudul țării, unde căldurile sunt puternice, pentru măr sunt mai potrivite expozițiile:

nordice,

vestice,

nord-vestice.

Sistemul radicular al mărului variază atât ca adâncime cât și ca formă, funcție de o multitudine de factori, dintre care cea mai mare relevanță revine tipului de sol și portaltoiului.

Marea masă a rădăcinilor merilor altoiți pe diverși portaltoi este distribuită în stratul de sol de la 15 la 70 – 80 cm. O parte dintre rădăcini pot să ajungă la adâncimi cuprinse între 2 și 4 m iar unele la 9 m.

Dimensiunile și forma coroanei sunt specifice soiului. Coroanele pot fi:

globuloase ori sferice:

Jonathan,

Crețesc,

Pătul,

sferice – turtite:

Frumos galben,

Domnesc,

largi – piramidale – Starking delicios,

invers piramidale;

Wagner premiat,

Parmen auriu.

Vigoarea merilor este una foarte variată determinată de:

agrotehnica utilizată,

soi,

factorii de mediu,

portaltoi.

Condițiile de mediu avantajoase și agrotehnica superioară generează dimensiuni mai mari ale pomilor comparativ cu un mediu neavantajos cu sol sărac și condiții de îngrijire slabe. Portaltoiul influențează din punct de vedere fiziologic, în așa măsură încât distincțiile de vigoare dintre soiuri pot fi nivelate ori intensificate. În condițiile în care soiurile viguroase de măr sunt altoite pe portaltoi foarte viguroși – măr franc, măr sălbatic – sunt obținuți pomi de talie mare, cu înălțime cuprinsă între 8 și 12 m și coroane de diametru cuprinse între 10 si 12 m.

În condițiile altoirii pe portaltoi de vigoare mijlocie, precum dusenul, vigoarea pomilor din aceleași soiuri este mai redusă, obținându-se pomi de talie mijlocie cu diametrul și cu înălțimea coroanei de 5 – 6 m.

Desimea coroanei este funcție de abilitatea de ramificare a soiurilor precum și de lungimea ramificațiilor anuale.

În ceea ce privește vârsta intrării pe rod, mărul este, în principiu, o specie mai puțin precoce. Perioada de tinerețe a mărului durează între 2 și 3 ani până la 8 – 10 ani. Intrarea pe rod este funcție de:

agrotehnica aplicată – îngrășăminte, tăieri,

portaltoi,

soi.

Din această perspectivă, sunt distinse 3 grupe:

Soiurile foarte precoce și precoce, în condițiile altoirii pe portaltoi viguroși intră pe rod la 4 – 5 ani ulterior plantării, iar când sunt altoite pe portaltoi de vigoare:

mijlocie,

submijlocie,

slabă, intră pe rod foarte timpuriu, din cel de-al doilea an și din cel de-al treilea an după plantare.

Această grupă cuprinde:

London Pepping,

Wagner premiat,

Jonathan,

Starkrimson,

Bismark,

Wellspur,

Parmen auriu,

Delicios auriu,

Golden Șpur.

În condițiile altoirii pe portaltoi viguroși, soiurile semiprecoce intră pe rod la 6 – 7 ani ulterior plantării, iar pe portaltoi cu vigoare slabă și mijlocie, la 3-5 ani. Această grupă cuprinde:

Starking delicious,

Renet de champagne,

Frumos fr Boskoop,

Renet de Landsberg,

Renet Orleans,

Pătul,

Crețesc.

Soiurile tardive intră pe rod la 8 – 10 ani ulterior plantării în condițiile în care sunt altoite pe portaltoi viguroși și la 6-7 ani în condițiile în care sunt altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Această grupă cuprinde:

Roșu de Stettin,

Domnesc,

Mc. Intosh,

Șovari.

Ciclul anual al mărului este descris printr-o serie de specificități. Repausul obligatoriu de iarnă este unul lung, iar atât pornirea cât și înflorirea au loc târziu. Înflorirea soiurilor are loc eșalonat. Cea mai mare parte a soiurilor de măr sunt autosterile și doar câteva se polenizează reciproc. Fenomenul de intersterilitate este rar întâlnit în cazul mărului.

Epoca de coacere a merelor se întinde pe o perioadă extinsă de timp începând din lunile iunie – iulie, atunci când fructele se află pe pom – la soiurile de vară – și până în luna decembrie – în cazul soiurilor de iarnă – în care maturitatea de consum are loc în depozitul de păstrare.

Specificități biologice

Specificitățile de creștere

Creșterea sistemului radicular depinde de portaltoiul utilizat, de soi și de trăsăturile fizico – chimice ale solului. În cazul mărului, există o gamă foarte extinsă de portaltoi de vigoare distinctă, având posibilitatea ca prin intermediul altoirii, să obțină pomi cu habitus distinct pentru un soi identic. Funcție de portaltoi, sistemul radicular are o ancorare mai intensă, explorând un volum mare de sol, în genere la pomii de vigoare mare, ori o ancorare mai superficială în cazul pomilor de vigoare mică.

Pomii altoiți pe portaltoi de vigoare slabă, cu ancorare superficială, necesită un sistem de susținere și, întrucât spalierul este scump, s-a renunțat în principiu la acești portaltoi.

În cazul zonei colinare, unde solul este mai sărac, este recomandat portaltoiul franc.

Creșterea rădăcinilor se realizează în aproape tot timpul anului și începe când temperatura solului depășește 0,2 – 0,4°C, creșterea devenind perceptibilă la 1,5 – 2°C. În ciclul anual, sunt observabile:

două creșteri mai intense a rădăcinilor – una primăvară și una toamnă,

o micșorare a ritmului de creștere pe parcursul verii,

o stagnare pe timpul iernii.

Este relevant de reținut că rădăcinile încep a crește primăvara înaintea dezmuguritului, iar toamna continuă creșterea și ulterior căderea frunzelor.

În cazul pomilor maturi, extinderea laterală a rădăcinilor depășește proiecția coroanei de aproximativ 1,5 – 3 ori, cea mai mare parte a rădăcinilor active fiind situate la nivelul proiecției coroanei ori puțin în exteriorul acesteia. Cunoașterea zonei de poziționare a rădăcinilor active este relevantă pentru practica pomicolă în întreprinderea lucrărilor de fertilizare, spre valorificarea cât mai eficientă a îngrășămintelor. Adâncimea la care sunt găsite cea mai mare parte a rădăcinilor este de până la 60 – 70 cm, în solul menținut lucrat și până la 40 – 50 cm, în solurile cu înierbare permanentă, funcție de trăsăturile solului.

Progresul și ramificarea tulpinii depinde de combinația de altoire și de trăsăturile genetice ale soiurilor. Soiurile de vigoare slabă:

tipurile șpur din Golden delicious,

Starkrimson,

Grupa Romus,

James Grieve,

Wagener premiat se altoiesc pe portaltoi de vigoare mijlocie, pretându-se pentru densități mari de plantare cuprinse între 1000 și 1500 pomi/ha în același timp în care soiurile de vigoare mijlocie:

Starking delicious,

Golden delicious,

Idared,

Jonathan se altoiesc pe portaltoi de vigoare mică pentru densități mai mari cuprinse între 800 și 1000 pomi/ha ori portaltoi de vigoare mijlocie pentru plantații de densitate medie cuprinsă între 600 și 800 pomi/ha.

Forma naturală a coroanei este caracteristică fiecărui soi ori grupă de soiuri și poate fi:

sferică:

Jonathan,

Crețesc,

Patul,

De Kalter,

sferică alungită:

Frumos de Voinești,

James Grieve,

Melba,

sferica – turtita:

Banana de iarnă,

Fălticeni,

Domnesc,

larg – piramidală:

Star king delicious,

Aromat de vară,

invers piramidală:

Priam,

Parmen auriu,

Wagener premiat, Priam,

plângătoare:

Granny Smith,

Frumusețea Romei,

columnară:

Trajan,

Wijcik,

Țușcan,

Telamon.

Vigoarea pomilor cultivați este foarte distinctă fiind determinată de:

trăsăturile solului,

soi,

portaltoi,

condițiile de cultură.

Același soi altoit pe portaltoi distincți poate avea o vigoare distinctă, făcând posibilă, în acest context, plantarea la densitățile dorite. Atât tehnologia aplicată în livadă, cât și fertilitatea solului și trăsăturile acestuia influențează creșterea pomilor și intrarea acestora pe rod și timpul de formare a coroanelor.

Ritmul de creștere a pomilor este ridicat în tinerețe, în condițiile în care sunt asigurate condiții agrotehnice normale. Lungimea creșterilor anuale poate să depășească între 60 și 80 cm, iar prin tăieri în verde pot fi obținuți lăstari de prelungire de peste un metru lungime.

Simultan cu intrarea pe rod, lungimea creșterilor anuale scade, în așa măsură încât, la pomii maturi nu depășesc între 20 și 30 cm. În condițiile în care nu se intervine prin tăieri de normare a rodului și de întreținere a coroanelor, creșterile pot să fie foarte slabe, sub 10 cm, creșteri ce nu mai asigură un frunziș suficient în scopul asigurării hranei necesare fructelor și lăstarilor și în ceea ce privește diferențierea mugurilor de rod, pomii intrând, astfel, în alternanța de fructificare.

Funcție de abilitatea de ramificare, soiurile de măr aparțin mai multor tipuri de fructificare. Diferențierea acestora are loc funcție de:

locul de amplasare a ramurilor din rod,

volumul zonei productive,

tipul de amplasare a ramurilor din rod.

Din această perspectivă, există cinci tipuri de fructificare:

Tipul I – implică soiurile de tip șpur, adică:

Wellspur,

Starkrimson,

Goldenspur.

Aceste soiuri se descriu prin:

Mărimea potențialului productiv al ramurilor de semischelet mai ridicată în comparație cu alte tipuri, însă apare mai intensificat fenomenul de alternanță de fructificare la pomii maturi, prin prisma epuizării vetrelor de rod,

Întreprinderea fructificării aproape exclusiv pe țepușe, ramurile lungi apărând ca ramuri de prelungire a semischeletului și a scheletului,

Reducerea volumului productiv al coroanei, situându-se în apropierea elementelor de schelet, capacitatea de ramificare fiind scăzută,

Prezentarea de către ramurile anuale și lăstari a internodurilor mai scurte, frunzele având mezofilul mai gros și o capacitate mai mare de sinteză.

Tipul ÎI – specific unei grupe mai mici de soiuri, adică:

Astrahan roșu,

Wagener premiat,

Frumos de Boskoop,

Parmen auriu, ce sunt, în genere, soiuri viguroase, descrise prin:

predispunerea pomilor la alternanța de fructificare,

formarea coroanelor:

aerisite,

mari,

globuloase,

fructificarea preponderentă pe ramuri scurte și apariția unor ramuri lungi în treimea terminală a semischeletului ori ca ramuri de prelungire a elementelor de schelet cu funcție scăzută în asigurarea producției de fructe.

Tipul III – cuprinde cea mai mare parte a soiurilor de cultură de mare relevanță, adică:

James Grieve,

Jonathan,

Mutsu,

Golden delicious,

Richared,

Starking delicious, soiuri cu fructificare de gen „standard”, descrise prin:

tăierea de întreținere a coroanei care este mai complexă și necesită, pe de o parte, o rărire, pe de altă parte, o întinerire continuă a semischeletului,

fructificarea dominantă pe:

mlădițe,

ramuri lungi,

nuielușe ce sunt prinse pe lemn de semischelet tânăr, de 1-3 ani,

mărimea zonei de fructificare mai ridicată comparativ cu primele două tipuri de fructificare, depărtându-se mai mult de ramurile de schelet.

Tipul IV – este caracteristic unui număr redus de soiuri, adică:

Florina,

Frumusețea Romei,

Granny Smith, Florina, descrise prin:

manifestarea puternică a fenomenului de acrotonie,

fructificarea pe nuielușe, pe ramuri lungi și pe mlădițe ce se arcuiesc sub greutatea rodului, pe parcurs, semischeletul căpătând aspectul de pletos,

desimea coroanei, zonă productivă depărtându-se de ramurile de schelet.

Tipul columnar reprezintă un tip de fructificare întâlnit în cazul a puține soiuri:

Trajan,

Telamon,

Țușcan, provenite din Wijcik.

Acesta se descrie prin:

reducerea creșterilor vegetative anuale – ramurile anuale sunt mai groase comparativ cu soiurile standard ori șpur iar internodiile sunt scurte,

fructificarea pe țepușe poziționate pe lemn cu vârsta de peste doi ani,

existența unei capacități foarte reduse de ramificare, de unde rezultă și volumul redus de coroană productivă.

Durata medie de viață a pomilor depinde de portaltoiul utilizat și de tipul livezii.

Atât portaltoii mai viguroși cât și plantațiile de densitate mai mică asigură o longevitate mai mare pomilor, până la 25 – 30 de ani, în timp ce livezile de densitate mare și portaltoii nanizanti determină epuizarea pomilor ulterior a 15 – 20 de ani.

Mărul se caracterizează printr-un repaus de iarnă lung, în conjuncturi normale florile nefiind afectate de brumele de revenire. În condițiile în care, accidental cad brume în perioada înfloritului, este afectată, în genere, floarea centrală din inflorescența, ce se deschide prima, urmând ca legarea florilor exterioare din inflorescență să se facă într-o manieră normală.

Specificități de fructificare

Soiurile de măr existente în cultură fructifică pe ramuri lungi – identificabile în soiurile standard – ori pe ramuri scurte – identificabile în soiurile șpur. Din perspectivă tehnologică, soiurile șpur sunt de tip economic, întrucât normarea încărcăturii de rod și întreținerea coroanei au loc prin mai puține intervenții, fructele sunt mai eficient expuse la soare, pomii au talie mai mică iar mare parte din volumul de manoperă la recoltare și la tăiere are loc de la sol. Soiurile standard alcătuiesc coroane mai dese, aglomerate ce se întrețin mai dificil.

Pe ramurile de rod ale mărului se întâlnesc muguri micști și vegetativi. Alcătuirea mugurilor micști la pomii tineri, este legată de precocitatea soiurilor, factor verificat genetic.

Funcție de soi, fructificarea începe din anul al doilea ori al treilea de la plantare.

Ca epocă de înflorire, mărul înflorește relativ târziu, fără a fi afectat în anii normali de înghețul de revenire. Dintr-un mugur mixt este formată o rozetă de frunze – un lăstar scurt – și o inflorescență. Sub influența substanțelor hormonale existente în semințele fructelor în creștere, axul inflorescenței alături de capătul lăstarului se îngroașă, formând bursa.

Odată cu creșterea fructelor, pe bursă se pot forma creșteri preventive scurte ori lungi, funcție de cantitatea de hrană ce ajunge acolo. Ramurile nou – formate, pot fi purtătoare de muguri micști, ori sunt ramuri vegetative ce vor fructifica peste doi ani.

Din perspectiva comportării în procesul fecundării și polenizării florilor, cele mai multe soiuri de măr sunt autosterile, având nevoie de polenizare, preponderent entomofilă.

Există și soiuri autofertile ori parțial autofertile:

London Pepping,

Golden delicious,

De Kalter,

Jonathan însă și acestea leagă mai bine prin polenizare încrucișată.

Polenizarea este asigurată prin plantarea a 3 – 4 soiuri în parcela, soiuri cu aceeași epocă de înflorire. Există soiuri ce nu se pot utiliza drept polenizatori – soiuri triploide – întrucât au polen cu germinabilitate slabă, printre care:

Sir Prize,

Renet de Canada,

Close,

Frumos de Boskoop,

Mutsu.

La așezarea soiurilor în parcelă, este imperios necesar a se ști că în genere, variațiile mugurale polenizează variațiile mugurale cu soiurile din care provin soiurile frați, ce provin din aceiași părinți. Există și perechi de soiuri intersterile cum ar fi:

Patul său Parmen auriu și Gravenstein cu London Pepping și Crețesc,

Starking delicious cu Clar alb.

Căderea fiziologică se întreprinde în două momente, cea dintâi la 10 – 12 zile de la polenizare iar a doua în luna iunie, când fructele au dimensiunea unei alune. Funcție de:

Soi,

Starea de nutriție a pomilor,

Agrotehnica din livadă, căderea fiziologică este mai mult sau mai puțin accentuată, cu ori fără implicații în ceea ce privește producția.

La pomii neadecvat nespecific, căderea fiziologică poate fi mult mai evoluată în comparație cu cea normală, cu scăderea producției și cu avantajarea alternanței de fructificare.

Comportarea soiurilor în condițiile căderii fiziologice este distinctă. Există soiuri ce își normează încărcătură, rămânând ulterior căderii a numai unui fruct în inflorescență ori altele ce au o cădere fiziologică mică și care se supraîncărca, în cazul unei tăieri adecvate:

Starking delicious,

Golden delicious,

Granny Smith.

În cazul celei din urmă, este nevoie de rărirea fructelor ulterior căderii fiziologice, în scopul de a avea o calitate adecvată.

Căderea prematură este întreprinsă de la intrarea fructelor în pârgă până la recoltare, putând provoca mari pagube. Această cădere are cauze distincte:

dăunători – viermele merelor,

seceta prelungită – Parmen auriu,

atacul unor boli – rapăn,

scăderea bruscă a temperaturii din timpul nopții – Golden delicious – delicioasele roșii.

În scopul prevenirii căderii fiziologice premature este necesară:

o zonare a soiurilor sensibile,

evitarea microzonelor de risc,

protecția fitosanitară corectă,

întreprinderea unor tratamente cu auxine de sinteză cu aproximativ o lună înaintea recoltării.