Datorită noilor teorii apărute în domeniul psihanalizei, cât și în [612175]

Datorită noilor teorii apărute în domeniul psihanalizei, cât și în
domeniul filozofiei, viziunea asupra ființei umane se modifică
considerabil, ceea ce va avea o mare influență asupra artelor.
Literatura se-ndreaptă spre romanul de analiză psihologică , într-o
perspectivă narativă nouă.
Teoreticianul romanului modern în literatura română a fost Camil
Petrescu care în lucrarea „Teze și antiteze” a publicat studiul „Noua
structură și romanele lui Marcel Proust” în care este prezentată pe
larg teoria despre noul roman.
Romanul de analiză psihologică începe la noi odată cu „Pădurea
spânzuraților” a lui Rebreanu, însă adevăratul roman modern apare
odată cu romanele lui Camil Petrescu: „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”.
Astfel, romanul „ Patul lui Procust ”, apărut în 1933, este un
roman de tip subiectiv în care se pornește de la ideea autenticității
și sincerității , care trebuie să constituie calitățile esențiale ale
noului roman.
„Eu nu pot să scriu onest decât la persoana I ” (C. Petrescu)
De aici rezultă schimbarea totală de perspectivă narativă. Nu mai
este acceptat naratorul omniscient, deoarece era considerat o
convenție artificială care nu dădea sentimentul autenticității.
Naratorul nu mai are dreptul să exprime trăiri, sentimente, judecăți
care nu-i aparțin, deoarece nici un om nu poate ști ce se petrece în
sufletul altuia. De aceea, pentru a păstra senzația autenticității, se
preferă naratorul-personaj care relatează totul la persoana I.
Totodată, este de remarcat relativizarea perspectivei narative , ce
este în același timp și subiectiv. Romanul, având o structură
compozițională aparte, se desfășoară pe 3 planuri, fiecare având
propriul narator. Astfel distingem vocea doamnei T., personajului
principal feminin, prin cele 3 scrisori adresate autorului. Cel de-al
doilea plan cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „Într-o
după amiază de august”, și Epilogul I, având ca narator tot pe Fred.
Al treilea plan este al autorului care devine personaj prin intermediul
notelor de subsol și prin Epilog II. Astfel același evenimente și
personaje sunt percepute în mod diferit și chiar antitetic de către

naratorii care relatează întâmplările. Se modifică relația
dintre instanțele comunicării , rolul cititorului nu mai este unul
pasiv, ci interactiv, el fiind nevoit să-și formeze singur opinia pe
baza perspectivelor multiple.
Fiind un roman de analiză psihologică, se pune accent pe
cunoașterea interiorității, a sinelui. De aceea personajul preferat
este tipul intelectualului măcinat de incertitudini și dornic de
cunoaștere și autocunoaștere. Un astfel de personaj este Fred
Vasilescu, care descoperind povestea iubirii lui Ladima, se
autoanalizează permanent, până ce regăsește în tragedia acestuia
propria tragedie.
Alături de analiza introspectivă , ca o altă tehnică modernistă în
prezentarea personajelor, se poate aminti tehnica oglinzilor
paralele. Personajele se conturează din mai multe perspective:
doamna T. este în același timp femeia excepțională (pentru D.),
imaginea feminității absolute (pentru Fred) și o femeie urâtă (pentru
un prieten al lui Fred). Se modifică parțial concepția despre
personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul
care este „reflectat” în conștiința celorlalte personaje. (personaje
reflectori).
În concluzie se poate observa că romanul modern interbelic are un
rol deosebit în evoluția literaturii române prin propunerea unei
perspective inedite în relația dintre instanțele comunicării. Romanul
„Patul lui Procust” ilustrează toate aceste modificări prin anularea
omniscienței, multiplicarea și relativizarea perspectivei narative și
rolul interactiv al cititorului.
Romanul este cea mai amplă specie a genului epic în proză, prezentând o acțiune care se
complică progresiv, urmărind mai multe fire narative și implicând numeroase personaje.
Diversitatea tipurilor de roman se explică prin raportarea la o anumită epocă literară și prin
căutarea unor formule narative care să se adapteze momentelor din evoluția prozei.
Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea formulelor narative fiind o
consecință a activității cenaclului Sburătorul și a scriitorilor interesați de sincronizarea literaturii cu
celelalte forme ale științei și ale culturii. Unul dintre acești autori este Camil Petrescu, teoretician al
„Noii structuri”, identificată în legătură cu opera lui Marcel Proust.
În romanul modern, autorul își propune să „absoarbă” lumea în interiorul conștiinței, anulându-i
omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea

imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă,
completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician ). În ceea ce
privește opera:
• personajul – narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință,
conferindu-i autenticitate;
• se optează pentru convențiile epice, care favorizează analiza ( jurnalul intim, corespondența
privată, memoriile, autobiografia );
• principiile cauzalității și coerenței nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia);
• sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite
de semnificații majore, fără să fie refuzate inserțiile în planul social;
• modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.
Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată în
centrul interesului; are acces la intimitatea personajului – narator ( mai ales atunci când îi poate
„citi” jurnalul de creație ).
Instanțele narative ( vocile narative ) dintr-o operă epică identifică autorul, naratorul și distincția /
suprapunerea lor în narațiune; relevă relatarea prin personaj; marchează formal în text prezența
cititorului.
Narațiunea la persoana I se caracterizează prin existența unui narator care este prezent în istorie și
ca personaj ( actor ). Prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului – personaj
( actor ) constituie perspectiva actorială. Perspectiva actorială presupune un eu central care
structurează discursul prin intermediul subiectivității și permite anexarea unui nou teritoriu
romanesc ( conștientul și inconștientul). Personajul-narator relatează fapte în care este implicat ca
protagonist.
Este narator necreditabil pentru că, intenționat sau involuntar, oferă o perspectivă limitată asupra
celor relatate. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman
modern subiectiv care are în prim plan un personaj- narator aplecat asupra propriilor trăiri și înclinat
spre analiza stărilor de conștiință. Sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu, aflat cu regimentul său în
regiunea Dâmbovicioarei, încearcă să obțină o permisiune de două zile pentru a merge la
Câmpulung, unde fosta lui soție, Ela, îl chema insistent. Scrisoarea Elei venea la scurtă vreme
după o reconciliere survenită în urma unei lungi perioade de neînțelegeri, care declanșează un
conflict puternic în conștiința personajului. Discuția în contradictoriu de la popota ofițerească
introduce a doua temă a romanului, aceea a dragostei. Ștefan Gheorghidiu rememorează
momentele mariajului său cu Ela, mariaj ce stă de la bun început sub semnul geloziei. Tineri
studenți, cu o situație materială precară, cei doi soți vor fi puși în fața unei situații neașteptate – o
moștenire din partea unui unchi bogat îi proiectează într-o lume mondenă, luxoasă, în care Ela se
acomodează rapid, în timp ce Ștefan Gheorghidiu refuză să se integreze. Noul lor statut social
pune în evidență diferențele dintre cei doi soți. Relatată din perspectiva, unică, a unui personaj a

cărui conștiință este scindată între rațiune și pasiune, între luciditate și autosugestie, povestea
iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela dezvăluie un complicat mecanism sufletesc, demontat cu
fervoarea tipică eroilor lui Camil Petrescu. Spiritual, ironic, hipersensibil, Gheorghidiu „este un
psiholog al dragostei” ( Perpessicius ). Antologică pentru modul în care ia naștere gelozia, printr-un
complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ștefan Gheorghidiu, Ela și foarte vag conturatul
G., așezați pe bancheta din spate a unei mașini – între Gheorghidiu și G. se află Ela -, merg către
Drăgășani. Pentru narator, eșecul în iubire este un eșec al cunoașterii; analiza mecanismului
psihologic al erosului, semnificativă pentru toți eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o
radiografie a raporturilor sociale care generează, de cele mai multe ori, conflictele interioare.
Portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic și lipsit de scrupule, sau acela al afaceristului
analfabet Tănase Vasilescu-Lumânăraru (tatăl lui Fred Vasilescu, personajul din Patul lui Procust )
trădează un romancier atent la diversitatea comediei umane a epocii sale.
Confruntat cu experiența-limită a războiului care redimensionează orice relație umană, Ștefan
Gheorghidiu își analizează retrospectiv și critic întreaga existență. Drama erotică este reevaluată
din perspectiva experienței războiului care, în viziunea romancierului, „a fost drama personalității,
nu a grupei umane”. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ștefan
Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaților cu sentimentul că este martor la un
cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanților, ci pe haosul și absurditatea
situației – aspect subliniat de majoritatea criticilor literari care au comentat romanul la apariția sa.
Personajul are – sub amenințarea permanentă a morții – revelația propriei individualități, ca și a
relativității absolute a valorilor umane. Finalul romanului consemnează despărțirea definitivă de
trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o
pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei știu că eroarea se află în propria conștiință, și nu în obiectele
conștiinței” (Marian Popa )
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman subiectiv.
Perspectiva narativă este limitată la punctul de vedere al personajului narator și presupune
relativizarea discursului narativ. Personajul proiectează propriile incertitudini asupra evenimentelor
prezentate și situează totul sub semnul probabilului: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la
universitate și bănuiam că mă înșală”. Subiectivitatea relatării presupune urmărirea fluxului
conștiinței personajului- narator. Evenimentele selectate nu au importanță decât pentru cel care
narează, nu mai sunt ordonate cronologic, iar fixarea în timp a acestora este relativă. Având acces
la intimitatea vieții afective a personajului-narator, cititorul este introdus într-o lume aparte,
imaginea obținută fiind limitată. Relatarea subiectivă presupune autenticitate, anticalofilie și final
deschis al operei, care are aspectul particular al unui jurnal: „Viața mi-a devenit în curând o tortură
continuă. Știam că nu mai pot trăi fără ea. […] Era, în toate planurile mele. În toate bucuriile
viitorului”.
Eul narator, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la cunoștința cititorului numai ceea ce are
importanță pentru el: „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc
nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu
trăiesc decât o singură dată în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele
pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștri în necuprins,
căci singura existență reală e aceea a conștiinței”.

Fraza explicitează poziția naratorului, care e pus în situația să explice de ce povestește pentru a fi
crezut.
Imprecizia apare și cu privire la momentul în care Ștefan Gheorghidiu scrie. Impresia cititorului este
că Gheorghidiu începe să-și noteze dubla experiență în perioada concentrării la Dâmbovicioara
( și, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînțelegerile ulterioare cu Ela poate fi
considerat ca aparținând planului trecut ) și o continuă pe durata primelor săptămâni de război.
Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu
și lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi și șase ale primei părți, pe de o parte, și cele șapte ale
părții a doua, pe de alta, există totuși o diferență minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o
distanță temporală diferită între diegeză și povestire. Această distanță e mai mică în capitolele
despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca și cum momentul în care naratorul notează un
lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă și neanunțată a
momentului în care naratorul scrie întâmplările susține ideea că nu se poate vorbi, decât cu
îngăduință, de un jurnal ținut la zi. Aspectul de jurnal e înșelător, deoarece autorul amestecă, în
jurnal, elemente pur romanești.
Cu privire la forma pe care naratorul o dă povestirii sale, se pot face următoarele observații: în
prima parte, ea rămâne incertă, mai aproape de memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat…” ), decât de autobiografie ( care ar pretinde
păstrarea neschimbată a momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu
clarifică lucrurile până la capăt. „Jurnalul” conține multiple artificii romanești, temporalitatea e
indecisă”.
Concluzia care se impune este aceea că romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război „conține o contradicție fundamentală”, care nu se referă la coexistența, în același roman, a
două romane aproape de sine stătătoare. „A povesti niște evenimente trăite și a consemna
povestirea sunt acte esențial diferite. Camil Petrescu a fost conștient de cea mai mare parte a
consecințelor ce decurg din identificarea naratorului cu un personaj și din unitatea punctului de
vedere. El a schimbat substanțial poetica romanului cultivând evenimentul comun și pe cel
derizoriu ( adică fără semnificație ), renunțând la motivația globală și adaptând parțial
temporalitatea la forma nouă rezultată de aici. Însă n-a luat în seamă un lucru foarte simplu: și
anume că Ștefan Gheorghidiu scrie un roman. Căci, în fond, eroul și naratorul aceasta face: nu
doar își povestește iubirea răvășită de gelozie, dar o așterne pe hârtie”, devenind el însuși
„romancier” ( N. Manolescu )