Datoriile PE Termen Lung ALE Intreprinderii

CUPRINS

I. Sursele de finanțare ale întreprinderii

Surse interne ………………………………………………………………………

Surse externe……………………………………………………………………

1.3 Credite pe termen……………………………………………..

II. Dimensionarea nevoii de creditare pe termen lung

Factorii de influență…….. ……. ……… ……….. ……… …. …… ….

Documentația ….. ……. …….. ……. ……… ……….. ……… …. ….

Aprobarea ….. ……. …….. ……. ……… ……….. ……… …. ……

III. Efectele îndatorării

Efectul de levier ….. ……. …….. ……. ……… ……….. ……… …. .

Rata economică și rata financiară ….. ……. …….. ……. ……… ..

Dobânda si efectele antrenate

IV. Îndatorarea în condiții de inflație

Influența inflației asupra îndatorării ….. ……. …….. ……. ………

Influența de curs ….. ……. …….. ……. ……… ……….. ……… ….

V. Concluzii

VI. Bibliografie ….. ……. …….. ……. ……… ……….. ……… …. ……

VII. Anexe………………………………………………..

SURSELE DE FINANȚARE ALE ÎNTREPRINDERII

Trebuințele unei întreprinderii sunt variate: de la trebuințe de lungă durată și de valoare ridicată, cum e cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuințe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcție de factori interni sau externi, cum sunt activele circulante. Finanțarea, adică acoperirea financiară a acestor nevoi se face ținând cont de caracterul permanent sau temporar al trebuințelor.

Finanțarea pe termen lung a întreprinderii presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operațiune care se poate realiza în diverse forme, funcție de condițiile concrete ale întreprinderii și ale pieței financiare. Căile de finanțare pe termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire și formează împreună cu acestea politica financiară a întreprinderii respective, gestiunea pe termen lung.

Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, distingem:1)finanțări din fonduri proprii (autofinanțarea, creșterea de capital prin noi aporturi în numerar sau în natură, creșteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social, creșteri de capital prin conversia datoriilor) și 2)quasi-proprii ( împrumut participativ, titluri participative, titluri subordonate) și 3)finanțări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit bail). Din punct de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung pot fi grupate în două părți: finanțări interne (autofinanțarea) și finanțări externe (creșteri de capital și împrumuturi diverse).

Finanțarea pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum variază în funcție de creșterea sau descreșterea activității de la un an la altul, de la un trimestru la altul sau de la un sezon la altul. În această situație , finanțarea pe termen scurt trebuie să răspundă nu numai cerințelor de acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar și la termenele prevăzute, ci să și arate o capacitate de adaptare la nevoile concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse. Multe societăți comerciale înregistrează variații însemnate ale volumului activității economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanțat, în măsura posibilităților, din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioade de vârf de activitate să fie finanțate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu ușurință la nevoile reale ale exploatării.

Sursele de finanțare ale întreprinderii sunt diferite.Ele cuprind sursele proprii,între care capitalul propriu ocupă un loc important și surse străine.capitalul unei întreprinderi poate fi abordat și tratat:

a) ca mijloc sau factor de producție:bani(capital financiar);utilaje,instalații(capital tehnic); materii prime,dreptul de creanță(capital juridic);

b) ca fonduri în sensul contabilității naționale;

c) ca aporturi ale proprietarilor societății sau acționarilor(S.A)

Sursele de procurare ale capitalului sunt:

1) interne

2) externe

Sursele împrumutate se referă la formele ce le ia:

a) surse pe termen mediu și lung:creditul bancar pe termen mediu și lung;creditul obligatar;creditul –bail(leasing)

b) surse pe termen scurt

Creditul obligatar sau împrumutul din emisiunea de obligațiuni reprezintă fondurile pe termen lung asigurate prin vânzarea de titluri de credit negociabile(obligațiuni)către public.În structura financiară a capitalurilor deținute de o întreprindere , împrumuturile din emisiunea de obligațiuni (împrumuturi obligatare ) ocupă un loc primordial .Sumele obținute din emisiunea de obligațiuni sunt utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de investiții ale întreprinderilor de producție , circulația mărfurilor și servicii .Obligațiunile sunt titluri de credit negociabile ,care reprezintă în totalitatea lor un împrumut colectiv acordat societății de o masă de creditori , pe termen lung.

I.I SURSE INTERNE

La înființare, o întreprindere se formează prin aportul de capital sau capitalul subscris în funcție de forma sa juridică.

La întreprinderile în funcțiune, sursele sunt cele proprii (interioare) și cele exterioare (străine). Cele interne se referă la amortizări și partea din profit care, potrivit contractului pentru constituirea societății, este prevăzută pentru sporirea de capital. Sursă internă o reprezintă volumul brut al numerarului generat de operațiunile și în care cash-flowul este vital. Tot sursă internă este și vânzarea unor active fixe sau a unor stocuri.

Partea din resursele financiare care asigură finanțarea permanentă a activelor circulante reprezintă fondul de rulment. Gestionarea fondului de rulment presupune luarea în considerare a necesarului de fond de rulment, iar prin diferența dintre cele două mărimi se obține trezoreria netă. Fondul de rulment se determină ca diferență între capitalurile proprii și datoriile financiare, pe de o parte, și activele fixe nete (la valoarea rămasă), pe de altă parte:

FR = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Active fixe net

Fondul de rulment reprezintă o resursă permanentă de finanțare a activelor circulante,care se degajă ca un excedent al capitalului permanent față de termen lung sau alocări permanente de capital ale întreprinderii.Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea FR să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării, or, se știe că în cadrul ciclului de exploatare, stocurile și creanțele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, întreprinderea are permanent nevoie de capitaluri ca să-și constituie un stoc optim de materiale și de produse. Odată cu reînnoirea stocurilor și creanțelor în pasivul bilanțului se reînnoiesc, în aceeași proporție, și datoriile către furnizori.

În domeniul ciclului de exploatare există o nevoie netă de capitaluri (NFR) și aceasta ar fi contrapartida fondului de rulment (FR) ca sursă de finanțare.

NFR = Active circulante – Pasive circulante

NFR=(Stm+Cr/t)-(Av+F+Crd+De+AOTS)

FR optim ar fi cel necesar pentru acoperirea nevoii de fond de rulment minimă și permanentă.

În ceea ce privește fondul de rulment, constituirea și nivelul acestuia ocazionează posibilitatea aplicării a trei linii strategice din partea întreprinderilor, cu implicații diferite.

O primă strategie ce poate fi aplicată de întreprinderi este de a-și construi un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante. Astfel, în perioada de vârf de activitate se apelează la credite pe termen scurt, iar în perioada de gol de activitate apare excedent de lichidități de fond de rulment care să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt. Se poate aprecia ca o politică prudentă a fondului de rulment.

O altă linie strategică este de a-și construi un fond de rulment deasupra oricărei oscilații trimestriale a necesarului de active circulante. Este o politică conservatoare, ce se caracterizează prin renunțarea totală la credit pe termen scurt și realizarea permanentă de excedent de lichidități pe seama fondului de rulment, care ar putea fi utilizate pentru acoperirea oricărei creșteri neașteptate a activelor circulante.

Cea de-a treia strategie constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilațiilor activelor circulante în cursul anului. În această situație, întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor. Se poate aprecia ca o politică riscantă, întrucât întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul creditelor și nivelul dobânzii. Totuși, dacă nivelul rentabilității întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii această politică a fondului de rulment este acceptabilă, întrucât apare efectul pozitiv de îndatorare.

Autofinanțarea (sau finanțarea internă) este cel mai răspândit principiu de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activului economic. Autofinanțarea creează avantaje atât pentru acționari (capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare crește avuția lor, iar prin faptul că profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, se creează posibilități mai mari de reinvestire), cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică (deoarece aceasta nu mai este nevoită să apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare).

Politica de autofinanțare a unei întreprinderi e sinteza căilor de producție, comerciale și financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și financiare, fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.

Sursele destinate autofinanțării provin, în principal, din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare, adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare poate fi calculat în două feluri: fie ca diferență dintre totalul încasărilor din activitatea economico-financiară și totalul cheltuielilor efectuate, ținând cont că amortizarea, deși este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu ocazionează fluxuri negative de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, fondul de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate. Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală. Pentru determinarea capitalului de autofinanțare (CAF) trebuie avute în vedere variabile economice (pornesc de la previziunile de vânzări: cost * prețuri, și previziunile asupra costurilor: materii prime, materiale combustibil, salarii), cât și variabilele financiare (au în vedere politica de împrumut promovată de întreprindere care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor atribuite acționarilor).

De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capitalul de autofinanțare. Nu tot capitalul de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile atribuite acționarilor sub formă de dividende și participațiile la beneficiu ale salariaților.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode:deductivă și adițională(sumativă):

Metoda aductivă:

E.B.E

+Alte venituri(de exploatare)

-Alte cheltuieli(de exploatare)

+venituri financiare(*)

-Cheltuieli financiare(**)

+Venituri excepționale(***)

-Cheltuieli excepționale(****)

-Participarea salariaților la profit

-Impozit pe profit

=CAF

*) fără reluări asupra provizioanelor;

**) fără amortizări și provizioane financiare calculate;

***) fără:1) venituri din cesiunea imobilizărilor;

2) reluări asupra provizioanelor excepționale;

3) cote-părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului net al excercițiului.

****) fără:1) valoarea contabilă a imobilizărilor cedate;

2) amortizări și provizioane excepționale calculate.

Metoda adițională:

Profitul net al excercițiului

+Cheltuieli calculate(amortizări,provizioane)

-Reluări asupra cheltuielilor calculate;

+Valoarea contabilă a elementelor de active cedate

-Venituri din cesiunea elementelor de activ

-Subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului

=CAF1

Obligațiile societăților comerciale decurgând din politica lor de îndatorare se traduc în plăți regulate de dobânzi, care împreună cu rambursările anuale constituie cheltuieli financiare. Cu cât structura financiară este mai îndatorată, cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul și prin urmare posibilitatea de autofinanțare. Sub aspect financiar, legătura dintre autofinanțare și îndatorare este mai complexă. Autofinanțarea este aproape întotdeauna o condiție necesară în vederea obținerii unui împrumut, ea constituind în același timp o garanție și un mijloc de rambursare. Cu cât crește CAF crește și posibilitatea apelării la credite.

Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micșorează beneficiul și, prin urmare, și impozitul pe profit datorat statului. Ținând seama că cheltuielile cu amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezultă că fondul de amortizare obținut prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire și, alături de economia de impozit pe profit ca urmare a micșorării bazei impozabile, să mărească gradul de autofinanțare. În realitate, amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinanțare decât acela pe care îl poate genera exploatarea. În schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător sau descrescător, în funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creșterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și, prin urmare cresc fluxurile de autofinanțare. Sumele reprezentând amortizarea, precum și cele rezultate din valorificarea mijloacelor fixe scoase din funcțiune, în condițiile legii, reprezintă surse de constituire a fondului de dezvoltare. Fondul anual de amortizare este utilizat, ca informație, atât pentru calcularea costului, cât și pentru repartizarea, ca fond financiar, pe destinațiile legale: finanțarea investițiilor prin fondul de dezvoltare și (în unele cazuri) pentru investiții financiare pe termen scurt, cu obligația ca la finele anului să se reconstituie sumele respective.

Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului există o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mai mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, însă micșorează posibilitățile de autofinanțare. Potrivit legislației financiare, activitatea de investiții poate beneficia de următoarele părți din profit: sume din profitul net pentru fondul de dezvoltare și sume echivalente reducerii impozitului aferent profitului utilizat pentru investiții în anul de bază.

Finanțarea cu ajutorul profiturilor nedistribuite este posibilă în cazul în care profitul destinat pentru dividendele cuvenite acționarilor este foarte mare, iar acest profit nu este repartizat în întregime acționarilor, acestora revenindu-le numai o parte din acel profit, restul fiind folosit pentru finanțarea pe termen lung. Proporția din acest profit destinat dividendelor, destinată finanțării pe termen lung, trebuie aleasă cu grijă de către managementul firmei pentru a nu îi deranja foarte tare pe acționari, care sunt proprietarii firmei.

Pentru finanțarea investițiilor mai pot fi folosite și alte genuri de venituri care apar în urma casării de mijloace fixe și valorificării materialelor și pieselor rezultate în urma dezmembrării mijloacelor respective. De asemenea, sumele rezultate din vânzare sau / și din concesionare pot figura ca venituri pentru finanțarea investițiilor. În execuția efectivă a unor lucrări de investiții pot să apară și alte venituri din valorificarea unor materiale rezultate din excavații, defrișări, etc. Evaluate pe baza unor calcule aproximative, ele vor intra alături de celelalte precizate mai sus în categoria “Alte surse”.

SURSE EXTERNE

Surse de procurare a capitalurilor necesare finanțării pe termen scurt, pe lângă sursele proprii, sunt și surse atrase și surse împrumutate.

Datoriile întreprinderii față de terți (inclusiv salariile față de salariați, impozitele față de stat etc. ) reprezintă, până la scadență, surse atrase de capital pentru finanțarea activelor circulante. Pe intervalul de la intrarea și recepția materialelor, serviciilor, manoperei sau de la nașterea datoriilor către stat și până la momentul plății efective a acestor datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată de acești terți în mod gratuit (în sensul că nu se plătește în mod explicit dobândă). Această formă de împrumut indirect este foarte frecventă și practic inevitabilă, ea reprezentând cca. 40% din obligațiile curente ale firmei. Acest procent este mai ridicat în cazul firmelor mici, din cauză că acestea , adesea, nu au altă sursă de finanțare. Aceste surse cresc în mod automat cu extinderea activității firmei. Cu toate acestea firma nu poate , în mod obișnuit, să controleze integral pasivele stabile (să le mărească, aceasta avantajând-o), deoarece scadențele pentru unele dintre acestea sunt stabilite prin lege. Totuși, o gestiune eficientă a pasivelor stabile presupune realizarea unui volum al decalajelor de plăți ale firmei (îndeosebi față de furnizori) mai mare decât decalajele de încasări ale acesteia.

Creditele bancare pe termen scurt constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenților economici. În condițiile când unitățile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creșterea activității, decât să aștepte până când, prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare. Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă până la 12 luni pentru agenții economice înscriși la Registrul Comerțului, care prezintă garanții ferme, au cont în bancă și lucrează rentabil.

Tipologia creditelor pe termen scurt:

a) Credite de trezorerie : au ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei. Nevoile acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajele existente între cheltuielile și încasările din exploatare și de unele “accidente” (întârzieri în livrări);

b) Linia de credit : este o înțelegere între bancă și firmă prin care firma poate să împrumute până la o anumită limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp specificată;

c) Linia de credit revolving : implică utilizarea curentă a sumei pusă la dispoziția acesteia, deoarece rambursările efectuate permit firmei, în perioada următoare, obținerea de noi credite, în limitele stabilite inițial (creditul se reînnoiește);

d) Credite pentru stocuri : credite bancare puse la dispoziția firmelor, necesitând din partea acestora motivarea solicitării, garantarea lor și condiționarea utilizării creditelor;

e) Credite de mobilizare : presupun mobilizarea, pe lângă aparatul bancar, a creditelor comerciale pe care firma le deține asupra clienților, concretizate în hârtii de valoare;

f) Creditul de scont este operațiunea prin care banca pune la dispoziția unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision.

La alegerea surselor de finanțare pe termen scurt trebuiesc avuți în vedere patru factori: principiul armonizării , costul, disponibilitatea și flexibilitatea. Finanțarea din surse externe pe termen lung se referă la creșteri de capital social, împrumutul obligatar, apelul la instituții financiare specializate nebancare, leasing și credite bancare la termen.

Orice constituire de societate comercială presupune un aport inițial de capital care permite începerea activității, efectuarea primelor cheltuieli de investiții și exploatare și, totodată, ca o condiție a apelării la credite bancare. Creșterile de capital ulterioare reprezintă un mijloc de finanțare prin fonduri proprii, ca și autofinanțarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanțarea este, practic, o finanțare internă, realizată prin efortul propriu al societății comerciale, respectiv capitalizarea unei părți a beneficiului, creșterea de capital reprezintă o finanțare externă, prin fonduri proprii aduse din afara societății, de către acționari. Din acest punct de vedere, creșterile de capital se aseamănă cu finanțarea prin îndatorare, care este o finanțare externă.

Numărul de acțiuni poate fi sporit prin aporturi în numerar, prin încorporarea rezervelor

sau prin conversia datoriilor. Creșterea de capital prin noi aporturi de numerar conduc la sporirea mijloacelor bănești ale societății, la creșterea lichidității financiare, spre deosebire de celelalte creșteri de capital – prin încorporarea rezervelor și conversiunea datoriilor – care nu fac altceva decât să modifice structura juridică a pasivului. Creșterile de capital, indiferent de forma în care au loc, conduc la întărirea fondului de rulment al societății și, deci, la întărirea echilibrului financiar, întrucât creșterea capitalului permanent determinată de sporirea capitalului social nu este însoțită imediat de sporirea activelor imobilizate. Această ameliorare a fondului de rulment este însă tranzitorie pentru că ulterior fondurile se investesc și în active imobilizate.

Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori și un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung și într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plăți asumate. Accesul la împrumuturile obligatare nu-l are decât un număr redus de întreprinderi, respectiv cele care oferă o garanție suficientă pentru astfel de angajamente față de public. Împrumutul obligatar este un contract pe termen lung în care cel care împrumută este de acord să efectueze plăți de dobânzi și să ramburseze creditul obținut la anumite date deținătorului de obligațiuni. Există mai multe tipuri de obligațiuni : negarantate, înmatriculate, înseriate, cu fond de amortizare, cu venit variabil, participative, cu cupon zero și cu cupon unic, asimilabile, perpetue, speciale cu cupon de reinvestire, cu bon de subscriere, deschise, etc. Obligațiunile sunt cotate la bursă, dar numai dacă societatea comercială emitentă solicită să fie cotate.

Împrumutul obligatar cu emisiune de obligațiuni ordinare se poate realiza numai de societăți comerciale cotate la bursă, cu condiția să aibă cel puțin 2 ani vechime și 2 bilanțuri legal aprobate. Capitalul societății trebuie să fie în întregime liber. Adunarea generală a acționarilor este cea care decide asupra efectuării împrumutului. Firma se adresează unui sindicat bancar care are sarcina plasării împrumutului. Mărimea împrumutului obligatar nu este limitată juridic, se stabilește în funcție de necesitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, de capacitatea de rambursare și de gradul de lichiditate al pieței financiare (oferta de capitaluri bănești). Durata împrumutului se stabilește în funcție de nevoile de acoperit și de persistența în timp a acestora, dar și de condițiile pieței : dacă rata dobânzii pe piața financiară este scăzută, este normal să se prefere împrumuturi pe termen mai lung și, dimpotrivă, când rata dobânzii este mai ridicată, împrumutul obligatar se caracterizează prin termene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul. Rata dobânzii sau a cuponului anual constituie o rată a venitului promis anual investitorului în obligațiuni. Valoarea de emisiune a obligațiunilor poate fi egală cu valoarea nominală (la paritate) sau mai mică decât aceasta (subpari), ceea ce le face mai atractive (foarte rar emisiunea se face suprapari). Diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune formează prima de emisiune, care acționează ca posibilitate de ajustare a condițiilor de emisiune, specifice unei obligațiuni, cu cele ale pieței de capital. Obligațiunea poate fi emisă la paritate dar, pentru a o face atractivă, poate fi rambursată, la scadență, la o valoare de rambursat mai mare. Se obține astfel o primă de rambursare.

Rambursarea (amortizarea) unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalități, în funcție de prevederile contractului de emisiune:

prin amortizări constante și anuități variabile;

prin anuități constante și amortizări variabile;

integral la scadență;

prin răscumpărări la bursă.

Există cauze multiple care influențează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în țările cu economie de piață. Concurența dintre emitenții de obligațiuni conduce la condiții de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Reducerea, în anumite perioade, a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea, orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung. Împrumutul obligatar este mai puțin costisitor decât o emisiune de acțiuni, în ciuda faptului că rata dobânzii asupra obligațiunilor este, în mod obișnuit, mai ridicată decât dividendul. În plus intervine și incidența fiscală, în sensul că dobânzile plătite micșorează baza impozabilă, ceea ce nu este cazul dividendelor. Finanțarea prin împrumut evită riscul pierderii controlului asupra societății (ca în cazul emisiunii de acțiuni). Pe lângă avantaje, emisiunea de obligațiuni comportă și anumite riscuri (obligația plații dobânzii periodic, obligația rambursării împrumutului, ceea ce conduce la micșorarea lichidităților).

Finanțarea investițiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea, un efect dezechilibrant asupra trezoreriei întreprinderii. Leasingul este o adaptare a pieței de capitaluri la capacitatea limitată de finanțare a investițiilor.

Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriașul obține avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de către societatea de leasing. În schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie care cuprinde: (1) amortizarea bunului închiriat, (2) dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și (3) marja de profit a societății de leasing. Chiriașul intră în proprietatea bunului după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe. Leasingul poate fi financiar sau operațional. Întreprinderea utilizatoare a obiectelor de investiții ce se construiesc cu acest credit nu are calitatea de proprietar, ci de uzufructier în acest contract. Contractul se încheie pentru o perioadă determinată, iar angajamentele creditului-contract figurează obligatoriu în datoriile extrabilanțiere. Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul contract fac parte din datoria pe termen mediu și lung; întreprinderea obține utilizarea la început, apoi devine proprietar al mijlocului fix, în schimbul plăților periodice. Din punct de vedere financiar, este un contract oneros, creditul contract prezentând avantaje în raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale (plățile către proprietar sunt deductibile din punct de vedere fiscal).

Creditul-contract de închiriere este o operațiune de finanțare care permite întreprinderii să dispună de un bun după crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fonduri de investiție ci plătind o chirie.

Avantajele sunt multiple. Această modalitate financiară a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare considerabilă, mai ales în domeniul imobiliar. Pe plan financiar creditul bail este o operațiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii, (îndatorarea) ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal, ceea ce creează întreprinderii posibilitatea de a contracta credite bancare. Operațiunile de împrumut obișnuit nu acoperă în general decât 50-60% din valoarea proiectelor de finanțat, restul concretizându-se în participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, leasingul acoperă 100% valoarea bunului închiriat, întreprinderea putându-și rezerva capitalul propriu pentru contractarea altor împrumuturi pentru dezvoltare. Creditul bail permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii. Pe plan fiscal, plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza contabilă.

Există și dezavantaje. Pentru utilizator, creditul bail este o modalitate de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării. Aparent, creditul bail nu grevează îndatorarea, în sensul că nici un împrumut de acest gen nu apare în bilanț; în fapt însă afectează inevitabil autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată. Ratele practicate, respectiv redevențele care cumulează chiria, comisioane de servicii, cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilității cel puțin acoperitoare.

1.2CREDITE PE TERMEN

Împrumutul bancar tradițional este ales ca sursă de capital de întreprinderile care nu dispun de surse proprii și care își asumă riscul afectării fluxurilor de trezorerie viitoare cu plățile de rate scadente și dobânzi. Împrumutul bancar pe termen este un împrumut obținut pe lângă o bancă și care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. Acest împrumut este, în mod obișnuit, negociat direct între cel care solicită împrumutul și bancă (sau altă instituție financiară –societate de asigurări, alți creditori). Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază: 2-7 ani credite pe termen mijlociu, iar peste 7 ani –credite pe termen lung.

Băncile oferă în mod obișnuit credite pentru investiții pe termen mijlociu și mai rar pe termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice altor instituții și organisme financiare.

De regulă, băncile comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu și scurt, având reticențe în a-și imobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate. În aceste condiții, în multe țări operațiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituții financiare specializate sau chiar de către diverse instituții financiare private, nebancare. Când statul este interesat să intervină direct în orientarea investițiilor diverșilor agenți economici, facilitează accesul acestora la surse obișnuite de capital sau împrumută din fondurile sale proprii dacă investițiile sunt de dorit pentru națiune. Este vorba de anumite investiții specifice, în scopul creșterii unor sectoare sau pentru creșterea productivității, pentru implementarea unor obiective în regiuni mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic .

Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice, statul poate crea facilități pentru împrumutați sub forma unor subvenții pentru echipamente speciale, pentru locuri izolate și cu condiții grele, ușurarea fiscalității, indemnizații de izolare. Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare specializate facilitățile oferite de stat se pot materializa în compensarea parțială a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor efectuate de întreprinzători etc.

Împrumutul este unitar, nu fracționat ca în cazul obligațiunilor. Se stabilește o scadență, prin contract, care poate prevedea și o perioadă de grație. Rambursarea se face, de regulă, în rate anuale sau semestriale constante, deși este posibilă practicarea unor rate anuale regresive sau progresive. Dobânda se calculează la valoarea împrumutului nerambursat. Se practică garanții reale sau cauțiuni bancare. Cheltuielile de realizare a împrumutului sunt foarte scăzute, fapt pentru care costul actuarial al operațiunii de creditare este apropiat de rata nominală a dobânzii.

Instituțiile financiare specializate joacă un rol important, de intermediari între piața financiară și întreprinderi. De cele mai multe ori, întreprinderile mici și mijlocii n-au acces direct la piața financiară (piața obligatară), instituțiile se împrumută de piața financiară și, la rândul lor, împrumută întreprinderile mici și mijlocii, dirijează resursele către diverse sectoare prioritare. Rata dobânzii este mai scăzută decât nivelul atins pe piața financiară, durata creditului mai lungă (10-15 ani) la care, adăugându-se unele facilități fiscale ca exonerări sau reduceri și amânări de taxe sau impozite, rezultă un credit avantajos, un ajutor financiar indirect pentru favorizarea dezvoltării regionale sau îmbunătățirea structurii industriei.

Creditele bancare pe termen mediu se acordă pe bază de garanții ferme prezentate de debitori. De fapt, toate condițiile creditului se negociază între bancă și debitori: rata dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de grație, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale etc. Mărimea ratei dobânzii se stabilește după criterii diferite.

Creditul bancar pe termen mijlociu, 2-7 ani, joacă un rol important în finanțarea societăților comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiții în echipament de producție cu durate de funcționare relativ scurte, amenajări, construcții ușoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau pentru operațiuni de export.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare care se pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot să prevadă o perioadă de grație de 1-2 ani acordată debitorului; dacă creditul este acordat pe un termen între 5-7 ani se numește credit pe termen mediu prelungit. În această categorie se încadrează și creditele acordate pentru promovarea exporturilor, mai ales de utilaje și echipamente sau pentru executarea de lucrări. Practic, creditele se acordă ca un credit-furnizor sau ca un credit-cumpărător.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeași destinație ca și cele mobilizabile; banca nu mai primește nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de garanții materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanție a unei instituții financiare specializate. Durata creditului se poate extinde până la 7 ani, orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.

Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial, lunar, prin anuități constante sau variabile, cu sau fără perioadă de grație. Dacă se convine ca rambursarea creditelor să aibă loc la intervale de timp mai scurte de un an (lunar, trimestrial, etc.), pentru calcularea anuităților se impune în prealabil transformarea ratei anuale a dobânzii, prevăzută în contractul de credit în rate lunare trimestriale, etc., echivalente. Rata dobânzii pentru creditul bancar pe termen poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului, fie variabilă. Dacă se utilizează o rată fixă, aceasta va fi, în general, stabilită (fixată) aproape de rata dobânzii obligațiunilor cu aceeași scadență și risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, aceasta va fi în mod obișnuit stabilită cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referință, rata obligațiunilor emise de stat sau rata oferită interbănci la Londra (LIBOR). Ratele pot fi ajustate anual, semestrial, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.

Împrumutul pe termen are trei avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere reduse. De asemenea, deoarece ei negociază direct cu cei care acordă credite, documentele formale legate de obținerea împrumuturilor sunt minime (și cheltuielile aferente la fel). Obținerea sumelor necesare printr-un împrumut bancar pe termen lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin emiterea de obligațiuni. În plus un alt avantaj al împrumutului bancar la termen este cel al flexibilității viitoare a acestuia (se pot stabili alte condiții în legătură cu împrumutul), ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar. Astfel, în cazul acestuia din urmă, datorită numărului mare de deținători de obligațiuni este virtual imposibil să se obțină permisiunea de a modifica condițiile contractului, chiar dacă apariția unor noi condiții economice pot conduce la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut bancar pe termen, cei împrumutați pot, în general, convenii cu creditorul la modificarea mutuală a condițiilor contractuale.

II.DIMENSIONAREA NEVOII DE CREDITARE PE TERMEN

2.1 FACTORII DE INFLUENȚĂ

Dezvoltarea activităților, a diferitelor ramuri economice, retehnologizarea întreprinderilor, creșterea volumului producției și pe această bază menținerea și chiar sporirea veniturilor statului și ale cetățenilor nu pot fi concepute fără asigurarea unor raporturi raționale în cadrul structurilor economice și financiare, fără un sistem riguros și eficient de formare și alocare a resurselor și numai în condițiile realizării echilibrului general economic.

Starea de echilibru este relativă și, ca urmare, pentru a depăși unele situații de dezechilibru parțiale și individuale, care nu pot fi cunoscute și eliminate aprioric, se impune o analiză atentă și o cunoaștere a mecanismelor și cerințelor economiei de piață, confruntarea cererii și ofertei. Echilibrul economic reflectă starea de concordanță între laturile interdependente ale producției, concordanță necesară desfășurării normale a procesului economic la nivel macro și microeconomic. Dezvoltarea firmei este legată de asigurarea echilibrului financiar, care reprezintă o parte constitutivă a echilibrului economic în expresie valorică, un obiectiv important al politicii financiare a întreprinderii. Echilibrul financiar reprezintă egalitatea și corelațiile dintre necesarul de resurse financiare și posibilitățile de constituire a acestor resurse. Acest echilibru este dependent de starea și mișcarea patrimoniului.

Echilibrul financiar se bazează pe anumite reguli: (1) nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanțate din surse permanente, mobilizate pe termen lung sau pe termen nelimitat și (2) nevoile temporare trebuie acoperite din surse temporare, iar fondul de rulment să fie mai mare decât nevoia de fond de rulment, pentru a degaja o trezorerie netă pozitivă. În realizarea echilibrului financiar, calitatea a două decizii este esențială: decizia de investiții și decizia de finanțare. În funcție de anumite criterii financiare, decizia de investiții va face alegerea între investiția internă în active fizice și investiția financiară în valori mobiliare.

Investițiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziția de active materiale și nemateriale (echipamente, construcții, licențe, stocuri suplimentare, etc.), pentru dezvoltarea și perfecționarea aparatului productiv și de distribuție a bunurilor și serviciilor întreprinderii. Motivația realizării acestor investiții de creștere internă rezidă într-o strategie de specializare a producției și de consolidare (eventual extindere) a poziției pe piața de desfacere a bunurilor și serviciilor sale. Păstrarea poziției concurențiale determină eforturi din partea întreprinderii pentru investiții în cercetare, dezvoltare, în specializarea personalului și îndeosebi în modernizarea tehnologiei de producție și a rețelei de distribuție. În fapt, investițiile interne au caracter industrial sau/și comercial.

Conducerea cu eficiență a întreprinderii impune desfășurarea acțiunii în limita unor resurse financiare, acoperirea costurilor prin venituri proprii, a cheltuielilor evidențiate în costuri, a cheltuielilor de dezvoltare și stimulare a personalului și acționarilor, precum și a cheltuielilor (a obligațiilor) pentru satisfacerea unor nevoi generale ale întregii societăți. La nivelul agenților se proiectează un echilibru economico-financiar al fiecărei întreprinderi care apare în cadrul bugetului de venituri și cheltuieli și unde componente sale se bazează pe balansarea între venituri (resurse) și cheltuieli (destinație).

Decizia de investire conduce la o imobilizare de capital făcută în prezent, în speranța unei rentabilități viitoare și care urmează să se realizeze pe mai multe exerciții financiare. Decizia de investire este parte integrantă a politicii generale a întreprinderii. Aceasta marchează o imobilizare de capital, dar și o anumită activitate utilă plasată într-un anumit segment al pieței, angajarea unei anumite cantități de resurse naturale, umane și bănești, inițierea unor relații cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe, a căror cifră de afaceri este influențată pozitiv.

Procedura de alegere a investiției presupune pe lângă evaluarea și compararea rentabilității proiectelor avut în vedere, în contextul strategiei generale a întreprinderii, și greutățile în obținerea surselor de finanțare. Dacă selecția proiectelor de investiții se face în funcție de criterii financiare, trebuie să se țină cont, totodată, și de prioritățile dictate de politica întreprinderii în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Fiecare proiect se adoptă pe baza unui studiu comercial, tehnic și financiar care să justifice oportunitatea investiției.

Sub aspect financiar, investiția provoacă o mare cheltuială inițială, care trebuie să fie urmată în perspectivă de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea loc eșalonat pe întreaga perioadă de viață economică a obiectivului construit. Dacă cheltuielile inițiale pentru dobândirea activelor imobilizate, denumite și fluxuri negative sau de imobilizare, se cunosc din devizul general, fluxurile financiare viitoare, denumite și fluxuri pozitive sau de intrare și care constau din amortizările și beneficiile anuale de realizat de pe urma exploatării obiectivului, trebuie cuantificate. După stabilirea fluxurilor financiare pozitive și negative urmează compararea lor în vederea stabilirii oportunității executării investiției.

Stabilirea fluxurilor financiare pozitive este o operațiune relativ dificil de realizat pentru că: în primul rând, pentru că întotdeauna există o anumită incertitudine a previziunilor și, în al doilea rând, pentru greutatea de a separa contribuția unui anumit activ imobilizat la fluxurile generale pozitive (beneficiul, în mod deosebit) ale întreprinderii. La toate acestea se mai adaugă și greutățile cuantificării incidenței fiscale, respectiv contribuția proiectului la profitul brut care trebuie corectat cu impozitul pe profit.

O politică de investiții se definește în funcție de obiectivele angajate de o societate care dispune, în același timp, de resursele necesare. Dar realizarea efectivă a obiectivelor, formarea resurselor și veniturilor generate de exploatarea obiectivului se eșalonează pe mai multe perioade consecutive, motiv pentru care este necesară determinarea valorii lor la un moment dat, adică acea valoare care este posibil de atribuit activelor și pasivelor imobilizate în procesul investițional.

Abordarea contabilă are în vedere valoarea patrimonială (de piață), respectiv contravaloarea monetară a cumpărării / vânzării unui activ la un moment dat și care poate fi valoarea de achiziție, valoarea de lichidare sau valoarea de înlocuire. Spre deosebire de aceasta, abordarea financiară are în vedere valoarea economică a unei investiții, dată de mărimea fluxurilor de încasări viitoare actualizate pe baza costului de oportunitate, el însuși determinat de riscul economic propriu proiectului de investire și de gradul de rentabilitate al altor oportunități oferite.

Orice decizie de investire sau de păstrare a unui obiectiv construit are loc în condiții când valoarea economică este mai mare sau cel puțin egală cu valoarea de piață a acestuia. Rentabilitatea unui proiect de investiții se stabilește nu atât în funcție de durata normală de funcționare obiectivului, cât de durata sa de viață economică, adică de perioada în care obiectivul generează o rentabilitate optimă.

Când durata normală de funcționare este lungă, din considerente de prudență, există practica de a determina fluxurile financiare pozitive pe o perioadă mai scurtă – spre exemplu, pe 10 ani – urmând ca restul să fie considerat ca valoare reziduală care, corectată cu incidența fiscală va majora fluxul de intrare în ultimul an al duratei de viață economică a obiectivului.

O primă etapă pe linia de investire o constituie preselecția proiectelor, astfel încât ele să corespundă obiectivelor generale ale întreprinderii, să se încadreze în posibilitățile maxime de finanțare, de recrutare a forței de muncă în vederea exploatării obiectivului. Proiectele rămase în competiție după preselecție urmează a fi studiate sub aspectele: comercial, financiar, tehnic, etc.

Studiul de marketing este cel mai important, întrucât însăși rentabilitatea este funcție de cifra de afaceri posibil de realizat. În această ordine de idei este cazul să se decidă asupra cantității produselor sau serviciilor ce se vor lansa pe piață cu noul proiect, cu luarea în considerație a posibilităților apariției unei întreprinderi concurente, a condițiilor interne sau externe de producție sau desfacere.

Studiul tehnico-economic rezolvă problemele constructive, soluțiile adoptate, ordinea execuției costul total și pe elemente componente ale proiectului, costul exploatării după darea în funcțiune.

Studiul fiscal pornește de la faptul că investirile sunt obiectul impunerii fiscale, sub aspecte diverse: profit, taxa pe valoarea adăugată etc. Studiul fiscal ține seama de eventualele măsuri fiscale de încurajare a investirilor, mai ales în perioada de șomaj sau recesiune; se poate proceda la o inventariere a acestor reglementări fiscale de care poate beneficia un investitor: subvenții, exonerări parțiale, amortizări accelerate, etc. Stimulentele fiscale au de regulă durate limitate, astfel încât investitorul trebuie să fie atent pentru a beneficia din plin sau să aștepte o perioadă favorabilă.

Studiul de personal comensurează nevoile ca număr și categorii de personal utilizate în faza de execuție sau de exploatare, cheltuielile pentru formarea personalului.

Studiul financiar analizează posibilitățile de folosire a diverselor surse de finanțare, posibilitățile de autofinanțare, posibilitățile de a obține împrumuturi pe termen lung și mijlociu, posibilitățile de creștere a capitalului propriu, costul capitalului.

Toate aceste studii nu trebuie să dureze prea mult, pentru a nu risca luarea deciziei după depășirea momentului optim. Organele financiare din întreprindere centralizează informațiile din studiile efectuate, le compară și le estimează pentru a servi conducerii în vederea adoptării variantei optime de investire.

În urma studierii documentației și evaluării principalelor caracteristici ale proiectelor (capital investit, venituri din exploatarea proiectului, durata de viață economică, valoarea reziduală, etc.), este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea și ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire. Pot fi utilizate trei criterii financiare: criteriul rentabilității, criteriul lichidității și criteriul riscului.

Punctul de plecare în revizuirea periodică a obiectivelor din politica generală a firmei este analiza stării economico-financiare a întreprinderii la anumite date. Această analiză aduce în fața conducerii firmei informații referitoare la randamentul funcționării structurii de producție și la modul în care piața recunoaște valoarea înmagazinată în produse și servicii de către procesele de producție și consum organizate de unitatea respectivă.

Dacă informațiile de natură tehnică, socială, etc. sunt ușor de asimilat de către manageri, pentru informațiile economice și financiare, referitoare la starea întreprinderii la un moment dat, (informații stabilite de serviciul financiar-contabil), este nevoie de o codificare atentă și asociativă cu specializările de bază ale managerilor. Printre cele mai incisive informații financiare care pot genera obiective noi de politică ale firmei, remarcăm indicatori de lichiditate și solvabilitate, rentabilitatea, gradul de îndatorare, gradul de uzură al mijloacelor fixe și a fondului de informații, viteza de rotație a activului circulant, costul capitalului de lucru, rata dividendelor solicitate de proprietari sau cea asigurată de firmele concurente, costul marginal și prețul marginal, etc.

Nivelul redus al rentabilității, cu reducerea programelor de investiții și, mai rău, cu nemulțumirea proprietarilor care ar putea proceda la angajarea unei noi echipe manageriale, etc.

Capacitatea economistului finanțist (sau a contabilului-șef) de a prezenta la un moment dat situația firmei cu mult realism și incisivitate au rol important pentru etapa următoare: asimilarea de noi obiective și introducerea lor în politica de dezvoltare a firmei. Scăderea eficienței unei firme și pierderea de viteză de piață crează managerilor o stare de supraexcitare, ei venind cu soluții „salvatoare” pentru a-și dovedi potențialul managerial încă neepuizat. În fața acestei avalanșe de propuneri, doar exigența financiară poate aduce la realitate echipa de conducere, iar exigența financiară cuprinde două condiții: cât costă asimilarea propunerii respective și se câștig aduce aceasta.

Serviciul financiar trebuie să dispună de datele generale necesare determinării rapide a acestor consecințe financiare (prin asocierea cu acțiuni tehnice și economice asemănătoare) pentru a asigura argumentele financiare cu statut de egalitate cu consecințele tehnice și economice pe care le aduc ca argument autorii de soluții și obiective noi pentru linia de dezvoltare și politica de perspectivă a firmei. Prima condiție financiară se obține analizând financiar procesul de consum pe care l-r genera noul obiectiv. Finanțistul va supune acest proces de consum previzional unei prelucrări informaționale cu ajutorul modulelor economico-financiare, dându-și acordul pentru includerea obiectivului discutat în strategia întreprinderii numai dacă nivelul efortului financiar este rezonabil și poate fi acoperit cu fonduri din surse cu un cost de utilizare suportabil de firmă.

V > C

V-venituri financiare previzibile a fi disponibilizate pentru obiectivul analizat

C-costuri financiare previzionate pentru asimilarea în întreprindere a obiectivului propus pentru redresarea firmei.

În scopul utilizării informațiilor necesare, economistul utilizează, de asemenea, o serie de modele economico-financiare, insistând asupra eficienței previzibile (Ep) în comparație cu eficiența din perioada curentă (Ec) : Ep > Ec

Includerea în strategia firmei a unor obiective care nu au în vedere fundamentarea financiară va avea în mod sigur consecințe nefavorabile asupra întregului mers al unității respective. Odată intrate în structura economică a unității, declanșează procese de consum și de producție cu mari implicații asupra repartiției de natură financiară.

Trebuie totodată avut în vedere că obiectivele cuprinse în linia (politica) de dezvoltare a firmei stau la baza tuturor deciziilor economice și tehnice din perioada viitoare a întreprinderii, preluând în conținutul lor calitatea și oportunitatea obiectivelor respective. Toate aceste argumente ne îndreptățesc să afirmăm că o politică viabilă a unei firme nu e posibilă decât dacă obiectivele generale pe care le cuprind au viza de control preventiv a economistului finanțist în privința implicațiilor financiare (cost și resurse de acoperire) și a efectelor economice și financiare viitoare (profit, rentabilitate, dividende).

Având în vedere importanța structurii financiare pentru orice societate comercială, atât pentru aprecierea propriei situații, cât și pentru edificarea în raporturile cu banca, este util să se procedeze, în cazul unor analize financiare, la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul în care sunt utilizate capitalurile proprii în comparație cu împrumuturile pe termen lung și mediu sau cu totalul împrumuturilor.Astfel, structura financiară este o variabilă care nu depinde numai de întreprindere, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume.1

Dacă considerăm că activul unei întreprinderi este format din active imobilizate, stocuri de mărfuri și alte valori materiale, soldul clienților și alte lichidități, iar pasivul format din capitalul permanent (fonduri proprii, datorii pe termen lung și mediu) și datorii pe termen scurt (furnizori, credite de trezorerie), putem folosi ca instrumente de analiză a structurii financiare următorii indicatori:

Coeficientul de îndatorare globală CIG, în două variante, pe de o parte

sau

CIG=0,42

CIG=0,84

Factorul de la numărătorul fracției cumulează, desigur, atât împrumuturile pe termen lung și mediu, cât și datoriile pe termen scurt, indicatorul exprimă situația structurii financiare.

Indicatorul „îndatorare globală” este exprimat în două variante, dar este suficientă doar una dintre ele. Se preferă cea de a doua variantă pentru că face referință la normele uzuale bancare, conform cărora datoriile totale nu trebuie să fie mai mari de două ori față de capitalul propriu. Temporar, aceste norme se pot reconsidera de către bănci. Când se ating aceste limite de îndatorare ale indicatorilor, capacitatea de îndatorare se consideră, în principiu, saturată.

coeficientul de îndatorare la termen se obține raportând unele elemente componente ale capitalului permanent din pasivul bilanțului, respectiv datoriile pe termen sau lung, la capitalul propriu :

b) Coeficientul de îndatorare la termen (CIT):

sau

CIT=121.855.689,4/277.851.436,2=0,43

CIT=121.855.689,4/399.707.125,6=0,30 (Vezi ANEXE )

Pentru a ilustra în mod practic, s-a apelat la S.C. METEXCOM S.A,societate pe acțiuni cu capital privat, cu sediul în Drobeta-Turnu-Severin,înregistrată la Registrul Comerțului cu dovada privind anterioritatea firmei nr. 6235 din 04.10.1992. Societatea a realizat în anul 2000 o producție de echipamente electrice și de uz casnic,având o cifră de afaceri de 138.408.091,6 mii lei cu un profit brut în sumă de897.121,1 mii lei.

În anul 2000, S.C.METEXCOM S.A. DR-TR-SEVERIN a făcut investiții în sumă de 60.420.519 mii lei.Pentru aceste investiții S.C. METEXCOM S.A. a contractat un credit în valută în sumă de 200.000 DEM din care a angajat 180.000DEM, respectiv 2.101.316 mii lei.

Datele necesare efectuării calculelor au fost preluate din Bilanțul societății, încheiat la data de 31.12.2000 și aprobat de către Adunarea Generală a Acționarilor. Alături de datele din bilanțul contabil, în anexă vor fi prezentate, de asemenea, Contul de Profit și Pierdere, Anexele la Bilanț, precum și Raportul de gestiune al administratorului societății asupra operațiunilor efectuate în cursul exercițiului financiar al anului 2000.

Pe baza rezultatelor obținute ale celor doi indicatori, se concluzionează că S.C. METEXCOM S.A are capacitate de îndatorare. S.C METEXCOM S.A. dorește să angajeze un credit de .350.000 mii lei. În urma angajării creditului solicitat, pasivul bilanțului va avea următoarea structură:

– capitaluri proprii: 257.490.238,2mii lei

– datorii pe termen mediu și lung: 122.205.689,4 mii lei.

Se verifică încadrarea în nivelurile uzuale ale coeficienților îndatorării în noile condiții:

CIG=220.250.778,4/524.384.188,8=0.42

CIG=220.250.778,4/277.851.436,2=0.79

CIT=124.307.005,4/277.851.436,2=0.44

CIT=124.307.005,4/402.158.441,6=0.30

Așa cum se observă, în toate cazurile, nivelurile efective ale coeficienților calculați se încadrează în nivelurile uzuale. Deci,societatea comercială va putea angaja un credit pe termen mediu, în sumă de 350.000 mii lei.

Indicatorii prezentați exprimă elemente esențiale ce caracterizează situația financiară a întreprinderii; însă, pentru desfășurarea unor relații normale cu băncile, acestea se preocupă de situația clienților lor și sub aspectul posibilităților lor de achitare a obligațiilor asumate, în cuantumul și la termenele stabilite. Deci, băncile sunt interesate să cunoască din timp dacă rambursarea și plata dobânzilor aferente pot fi realizate de debitori în condiții normale, fără să le creeze greutăți financiare de nesuportat. În acest scop pot fi utilizați unii indicatori care să exprime posibilitățile acceptate de către bănci de onorare a obligațiilor de către debitori.

În cazul datoriilor la termen, indicatorul care se utilizează este dat de raportul între cheltuielile financiar și capacitatea de autofinanțare formată în esență din beneficii și fondul de amortizare: (Cheltuieli financiare la credite pe termen lung și mijlociu / Capacitatea de autofinanțare) < 4. Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să aibă o capacitate de autofinanțare care să satisfacă cel puțin 25% din obligațiile anuale decurgând din rate scadente, dobânzi, comisioane și speze bancare.

Capacitatea de îndatorare a unei societăți comerciale exprimă posibilitățile sale de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, să nu creeze greutăți financiare de nesuportat.

Interesată în determinarea capacității de îndatorare este în primul rând societatea comercială însăși, care, dorind să se împrumute pentru finanțarea unui proiect, trebuie să-și comensureze atât garanțiile disponibile, cât și fluxurile financiare pozitive viitoare, astfel încât rambursarea la scadență a creditelor și plata dobânzilor aferente să se poate realiza fără dificultăți. În al doilea rând este interesat creditorul sau banca, întrucât acordând credite, banca își asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a dobânzilor, de imobilizare, de devalorizare a monedei) și prin urmare este profund interesată să cunoască situația economico-financiară a viitorului debitor, pentru a decide dacă acceptă cererea de credit sau o respinge

Valorile indicatorilor capacității de îndatorare exprimă situația reală și exigențele băncii la un moment dat, fără a considera că, în funcție de diferite condiții, ele nu mai pot fi modificate. Dacă însă societatea comercială atinge sau depășește valorile maxime, acceptate de bancă, ale indicatorilor, înseamnă că are capacitate de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depășit pentru ca operațiunea de creditare să nu se realizeze.

Investitorii de capital urmăresc o remunerare a inveițiilor lor la o rentabilitate superioară oportunităților oferite de piața financiară. În felul acesta ei obțin o creștere a averii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piața financiară. Managerii întreprinderii, acționând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creșterii valorii totale a întreprinderii, sunt nevoiți să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-rilor degajate de întreprindere va duce la creșterea valorii acesteia.

O cale posibilă de reducere a costurilor capitalurilor este aceea de crește ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în practică printr-o creștere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obținute la un cost (dobândă) mai mică decât capitalurile proprii. Rămâne de analizat dacă modificarea structurii capitalurilor determină sau nu creșterea valorii întreprinderii.

Printre elementele ce delimitează cele două tipuri de evaluare a proiectelor (financiară și economică) un rol esențial îl are costul de oportunitate al capitalului. Acesta reprezintă partea substanțială a mărimii ratei de actualizare, restul fiind constituit din prima de risc a investitorului. Acest cost este oportun pentru că la stabilirea lui se au în vedere oportunitățile pentru un plasament sau altul al fondurilor disponibile, stabilite pe baza unor judecăți de valoare. Astfel, în cazul a două acțiuni concurente, costul celei preferate se stabilește pe baza beneficiilor obținute sau așteptate la cealaltă.

Stabilirea corectă a costului oportun al capitalului ne permite să evităm riscul de a adopta proiecte mai puțin rentabile (în cazul când nivelul său ar fi prea ridicat). În activitatea de evaluare, costul capitalului servește fie ca element de referință (rata minimă de rentabilitate a capitalului investit), cu care se compară rata de rentabilitate internă a proiectului, fie la stabilirea ratei de actualizare.

În practica investițiilor, costul capitalului îndeplinește următoarele roluri:

rata de rentabilitate financiară așteptată;

rata minimă a rentabilității capitalului alocat pentru investiții;

prag minimal al rentabilității.

Dacă se utilizează creditul bancar pentru finanțare, rata rentabilității investiției nu trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii aferentă împrumutului, pentru a rămâne o parte din beneficii și întreprinderii care face investiția.

Împrumuturile la bănci antrenează costuri reale pentru întreprindere, cum ar fi plata dobânzii, care e un element al cheltuielilor de exploatare. Pentru debitor, plata dobânzii reprezintă costul procurării capitalului. Rata dobânzii la împrumutul bancar reprezintă un cost de oportunitate, pentru că el este randamentul susceptibil a fi obținut de investitor în astfel de plasamente ale capitalului.

Costul creditului bancar pe termen mijlociu (3-7 ani) urmează frecvent evoluția ratei dobânzii de bază bancare, utilizată și la calcularea costurilor creditelor pe termen scurt, în timp ce creditele pe termen lung urmează evoluția costului obligațiunilor pe piața financiară.

Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul actuarial al acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu aceasta.

Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobânzii și timpul de creditare.

Dacă timpul T (exprimat în ani întregi) > 1

; K=

unde: : suma anuală a dobânzii;

: amortismentul creditului;

K: cota anuală de restituit;

: suma totală a dobânzii;

: suma totală de restituit.

Dacă un credit bancar, acordat pe mai mulți ani, se rambursează și se plătesc dobânzile abia la scadența finală sau se acordă o perioadă de grație, apare posibilitatea capitalizării dobânzilor astfel că pentru perioadele N+1 la N + n volumul dobânzii se calculează atât asupra creditului inițial, cât și asupra volumului dobânzilor calculate dar neplătite. Dobânda compusă intervine deci atunci când la sfârșitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital, generând ele înseși dobândă în condițiile contractului inițial. Este vorba de așa numitul anatocism contabil.

Costul capitalului se determină atât pentru fiecare sursă de finanțare a investițiilor, cât și pentru două sau mai multe surse de finanțare, ca o medie ponderată a costului surselor respective.

De regulă, costul capitalului obținut din împrumuturi este dat de rata dobânzii stabilită pentru împrumuturile bancare pe termen mediu și lung. Uneori se consideră și rata dobânzii la creditele pe termen scurt, dacă acestea constituie o sursă de finanțare a investițiilor. Costul capitalului obținut prin împrumuturi pe baza obligațiunilor emise nu este identic cu mărimea ratei nominale a dobânzii, se ține seama de prima de emisiune a obligațiunilor (prin adăugare) și de cheltuielile de lansare a obligațiunilor (prin scădere). Totodată, la stabilirea costului resurselor împrumutate sunt necesare previziuni asupra ratelor dobânzilor, care sunt preferate celor curente de pe piața capitalurilor. Nivelul ratei dobânzii, determinat astfel, constituie un prag minimal al rentabilității, în funcție de care putem vedea dacă este convenabil să se facă împrumuturi pentru finanțarea proiectului.

Structura capitalurilor întreprinderilor este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi. Capitalurile permanente, cu o durată de alocare mai mare de un an, sunt destinate ciclului de investiții. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecție ciclului de exploatare și, în mare parte, sunt acordate în mod gratuit (pe termene rezonabile, determinate de nevoile exploatării). Cu toate acestea, dacă nevoia de fond de rulment nu este integral acoperită de fondul de rulment, atunci acesta va fi finanțată din credite pe termen scurt care se vor lua în calculul capitalurilor investite și al costului acestora.

Costul capitalurilor este definit ca medie a costurilor specifice surselor de finanțare a întreprinderii. Această medie este în funcție de exigențele diferiților investitori în materie de rentabilitate scontată pentru investiția lor financiară. Această dimensiune a costului capitalului este exogenă (externă) gestiunii financiare a întreprinderii. Aceeași medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăsește în structura financiară a întreprinderii. Această dimensiune a costului capitalului este internă gestiunii financiare și asupra ei managerii întreprinderii au o anumită libertate de decizie. Modificarea structurii financiare poate conduce în anumite condiții la reducerea costului capitalului și la creșterea valorii întreprinderii.

Costul de oportunitate al capitalului este un cost mediu ponderat. Costul mediu ponderat al capitalului(Kec) se calculează astfel:

în care: Kfin = costul capitalurilor proprii, echivalent cu rentabilitatea scontată de acționari,

Kd = costul capitalurilor împrumutate, echivalent cu dobânda scontată de împrumutători.

Pornind de la coeficienții de ponderare și de la costul fiecărei surse de capital, calculul costului mediu ponderat este relativ simplu. El trebuie să folosească costuri omogene, adică înainte sau după aplicarea cotei de impozit pe profit.

Calculul Kec ridică serioase dificultăți în aplicarea lui practică privind costurile specifice fiecărei surse de capital și alegerea sistemului de ponderi ale surselor de capital. Nu sunt decât două alternative: valorile de piață și valorile contabile.

Ambele soluții au caracter istoric, fiind calculate pe baza evoluției anterioare sau a mărimii observate la un moment dat a valorii capitalurilor. Trebuie deci să admitem ipoteza că structura financiară astfel determinată este optimă și rămâne constantă în timp. Această dificultate a caracterului istoric poate fi evidențiată prin fixarea de către conducerea întreprinderii a unei structuri financiare optimale care va maximiza valoarea întreprinderii.

Noțiunea de cost al capitalului ca și cost de oportunitate recomandă utilizarea, ori de câte ori este posibil, a valorilor de piață. Recomandarea se extinde chiar și pentru titlurile care nu cotează la bursă sau puțin tranzacționabile. Pentru acestea se procedează la o estimare comparativă sau deductivă în raport cu alte titluri mult mai lichide și cu valori de piață reprezentative.

În prezența impozitului pe profit și în condiții de îndatorare, valoarea de piață a capitalurilor proprii crește cu economiile fiscale rezultate din caracterul deductibil al dobânzii din materia impozabilă. În aceste condiții de îndatorare și de constanță a costurilor creditului, are loc o reducere a costului mediu ponderat al capitalului.

2.2 DOCUMENTAȚIE

În scopul fundamentării și adoptării deciziei de creditare pe termen mediu și lung, serviciul financiar al firmei și comitetul de direcție al băncii comerciale procedează la formarea bazei de date necesare analizei complexe a solicitantului și a cererii de credit. Analistul intern (șeful serviciului financiar, contabilul-șef, directorul) abordează actele financiare sub aspectul intereselor întreprinderii. El dispune de informații bogate, practic întreaga evidență contabilă și statistică, documente ale evidenței primare, care îi stau la dispoziție în vederea luării deciziilor. Trebuie să se țină seama atât de condițiile impuse de bancă (factorul extern), de cerințele acționarilor, cât și de necesitatea creșterii economice, creșterii rentabilității, a eficienței folosirii capitalului propriu și care se analizează după norme (indicatori) unitari.

În momentul în care o întreprindere se adresează băncilor comerciale cu o solicitare de credit pe termen , acestea procedează la realizarea unei analize detaliate și în domenii diferite privind firma respectivă. Pentru a începe analiza, întreprinderea este solicitată să depună o documentație economică și financiară complexă:

a) cererea de credite semnată de persoanele autorizate din întreprindere;

b) ultimul bilanț contabil;

c) situația stocurilor și a producției în curs de execuție;

bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs;

contul de profit și pierdere;

lista bunurilor materiale și a valorilor ce constituie garanții asiguratorii pentru creditul solicitat;

studii de fezabilitate;

previziuni pe perioade viitoare mai mari;

calcule de actualizare și de comparație cu piața internațională;

alte documente necesare analizei.

Firma care solicită credite pe termen mediu și lung trece în mod obligatoriu prin analiza managerială (analiza aspectelor nefinanciare privind firma).

În fața băncii comerciale, firma trebuie să vină, în primul rând, cu o activitate economică în măsură să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest scop, întregul univers intern și extern al întreprinderii este supus unei analize și interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale și economice, militare sau ale unor schimbări tehnologice, în evoluția cererii, precum și sub influența inflației, recesiunii, îmbătrânirii produselor, etc.

Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele fabricate de firma solicitatoare de credite, precum și piețele pe care desface și se aprovizionează firma în cauză. Analiza scoate în evidență aspectele de calitate ale produselor, poziția firmei pe piața produselor sale, calitatea și starea financiară a principalilor săi clienți, etc.

Pentru aprecierea firmei contează foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii săi, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite. Totodată, interesează și mărimea efortului făcut de întreprindere pentru cercetare-dezvoltare, precum și preocuparea de a găsi noi piețe, de a rezista concurenței producătorilor de produse similare, din țară și din import.

Contează, de asemenea, condițiile de muncă, posibilitățile reale de producție, problemele sociale din întreprindere, relațiile cu sindicatele, asigurarea cu forța de muncă calificată, cu materii prime și energie din surse de aprovizionare sigure și alternative

Condițiile economiei de piață cer și o analiză a calităților manageriale ale conducătorilor firmei. Între însușirile analizate se înscriu înclinația spre inovare și creativitate, cunoștințele în domeniul financiar, în marketing, în managementul producției și al personalului, cinstea, integritatea personală, flexibilitatea, etc.

Toate aceste sub-domenii ale managementului firmei sunt analizate de inspectorul bancar și comunicate spre interpretare finală, comitetului de direcție al băncii comerciale. Comitetul de direcție transformă informațiile privind managementul firmei în calificative, utilizabile, alături de cele privind performanțele economico-financiare, la luarea deciziei de creditare.

Pentru acceptarea cererii de credite, rolul hotărâtor îl au performanțele economico-financiare realizate de întreprinderea solicitatoare în perioada imediat precedentă (uneori se cer indicatori și pentru o perioadă mai mare) și cele estimate pentru perioada de angajare a creditului.

Astfel, Banca Comercială Română face lunar o analiză a agenților economici care solicită sau au angajate credite, pentru cel puțin 60% din volumul creditelor aflate pe rol. Această analiză scoate în relief indicatori cum ar fi:

a) capitalul social subscris (vărsat);

b) realizarea indicatorilor economici, cumulat de la începutul anului (producția marfă fabricată sau producția exercițiului, cifra de afaceri, profitul brut și net , dobânda, activele circulante curente și sursele de acoperire a acestora, credite și plăți restante, etc.);

c) indicatori de eficiență (marja profitului brut și net față de cifra de afaceri, stocuri în zile, acoperirea dobânzii din profit, etc.).

Luarea în calcul a cererii de credit presupune o analiză concretă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și de echilibru. Baza de date necesară pentru determinarea indicatorilor respectivi este reprezentată de informațiile cuprinse în Situația patrimoniului întocmită de întreprindere la sfârșitul trimestrului. Principalii indicatori economici și financiari care redau performanțele firmei sunt:

Lichiditatea patrimonială (Lp),

Lp=264.726.545,9/95.943.873*100=275,91%

Raportul are o valoare supraunitară atunci când F.R e mai mare decât zero,adică activele circulante realizabile pot face plata D.T.S.O valoare apropiată de 100% nu e suficientă pentru a asigura solvabilitate pe termen scurt ,întreprinderea nedispunând de o marje de securitate.

Solvabilitatea (S)

S=

S=257.490.238,2/521.932.872,8*100=49%

unde: Cp-capitaluri proprii,

Tp – total pasiv.

Valoarea acestui indicator, de 49% este o valoare pozitivă.

Rentabilitatea financiară (Rcp)

Rcp=638.206,2/277.851.436,2*100=22%

– valoare redusă.Aceasta indică dificultăți în investirea capitalului propriu al întreprinderii.

unde: P-profit înainte de plata impozitului.

Rotația activelor circulante (Rac)

Rac=138.408.091,6/264.726.545,9=0,52

Nivelul indicatorului este acceptabil.

Dependența de piețele de aprovizionare și de desfacere:

At = aprovizionarea din țară / total aprovizionare,

Ai = aprovizionare din import / total aprovizionare

Dt = desfaceri în țară / total desfaceri,

De = desfaceri la export / total desfaceri.

Garanții

– gajuri.

Valorile acestor indicatori corespund unui anumit număr de puncte, cu ajutorul cărora firma este încadrată într-o anumită categorie ( A, B, C, D, E ). Caracterizarea fiecărei grupe este următoarea:

– Categoria A : Firme cu activitate economică rentabilă, care pot rambursa creditele și plăti dobânzile;

– Categoria B : Firme cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectivă pot sa apară aspecte negative;

– Categoria C : Firmele sunt amenințate de înrăutățirea situației lor economice;

– Categoria D : Firmele au indicatori economici și financiari oscilanți între satisfăcător și nesatisfăcător;

– Categoria E : Firmele înregistrează pierderi și nu este certă rambursarea creditului și plata dobânzilor.

Unitățile economice din categoria E și D nu sunt admise în procesul de creditare, în timp ce solicitanții din categoriile A și B au prioritate în aprobarea cererilor de credite.

Înainte de a trece la analizarea concretă a cererii de credit, prudența bancară solicită și o analiză în dinamică a bonității agentului economic pe cel puțin trei ani anteriori, la următorii indicatori:

Lichiditate imediată în mărime absolută (La)

La = Active patrimoniale pe termen scurt – Pasive patrimoniale pe termen scurt

Lichiditate imediată în mărime relativă

Lichiditate la o anumită dată

Solvabilitate patrimonială

– Rentabilitatea capitalului social (Rcs)

Rcs=638.206,2/257.490.238,2*100=0,24

– Rentabilitatea capitalului propriu (Rcp

Rcp=638.206,2/277.851.436,2*100=

– Rentabilitatea în funcție de costuri (Rc)

– Gradul de îndatorare (Gî)

Gî=236435591,3/521932872,8*100=45,3%

Situația este bună, societatea poate face față plăților exigibile cu doar 45,3% din pasivele sale.

Dacă și indicatorii economico-financiari ai firmei redați în dinamică sunt corespunzători și redau o stare bună și un risc minim în privința utilizării creditelor, banca comercială împreună cu conducerea întreprinderii solicitatoare de credit trec la etapa următoare a procesului de creditare.

Pentru a da analizei bonității firmei un orizont cât mai larg, băncile comerciale își extind gama de indicatori luați în calcul. Astfel, interesează foarte mult indicatorii care caracterizează capacitatea întreprinderii de a realiza rezultate economice și financiare în corelație cu valoarea aflată în structura economică a firmei.

În acest scop sunt preluate date din bilanțul și contul de profit și pierderi pentru a desprinde indicatori referitori la:

cifra de afaceri;

rezultatul exercițiului;

capitalul propriu;

fondul de rulment și necesarul de fond de rulment;

trezoreria netă;

indicatori ai riscului financiar (gradul de acoperire a dobânzii, gradul de acoperire a datoriilor financiare);

rata valorii adăugate în cifra de afacerii;

ponderea dividendelor în rezultatul net al exercițiului, etc.

În urma analizei bonității S.C METEXCOM S.A., aceasta a fost încadrată în categoria de risc B.

O dată cu acceptarea solicitantului printre clienții băncii se acordă firmei respective o recunoaștere oficială a performanțelor sale, exigența analizei bancare fiind considerată de prim rang. Încadrarea firmei în una din cele cinci categorii nu exclude derularea activității de analiză a cererii de credit și a creditului solicitat.

Cererea de credit pe termen lung intră în analiza băncii însoțită de studiul de fezabilitate, întocmit de agentul economic sau de o firmă specializată în proiectarea investițiilor. Acesta cuprinde:

Aspecte generale;

Sectorul de activitate pentru investiția creditată;

Prezentarea agentului economic;

Piața de aprovizionare și desfacere;

Evaluarea activității viitoare;

Cheltuieli și surse financiare pentru investiție;

Analiza financiară a activității viitoare;

Riscurile în activitatea agentului economic creditat, ca urmare a schimbărilor posibile în viitor;

Aprecieri finale.

Din conținutul studiului de fezabilitate rezultă orientarea analizei spre viitorul firmei și al obiectivului pentru care se solicită creditul pe termen lung. Capitolele I-III se referă la situația prezentă a agentului economic, restul capitolelor referindu-se la evoluția rezultatelor economice și financiare viitoare.

Evaluarea activității viitoare are în vedere orientările firmei în privința producției, exportului, a șanselor de viabilitate a obiectivului creditat în condițiile economiei de piață.

Întocmirea capitolului VI presupune operații financiare de prognoză. În studiul de fezabilitate, această decizie de finanțare / creditare apare sub forma Proiecției surselor și a destinațiilor lor pe toată durata de angajare a creditului.

Capitolul VII cuprinde indicatorii de eficiență ai investiției, ținându-se cont de evoluția inflației, de deteriorarea etalonului monetar pe parcursul realizării și exploatării obiectivului de investiție.

Riscurile (capitolul VIII) cele mai grave pentru investiții apar din cauza inflației (obiectivul creditat nu mai este eficient pentru o rată a inflației mai mare de 25%), a modificării cursului de schimb, a întârzierii punerii în funcțiune și a atingerii parametrilor proiectați.

Scopul solicitării trebuie precizat foarte clar, iar cererea de credit trebuie să se încadreze în prevederile legislației bancare și în Normele metodologice de lucru ale băncilor comerciale respective. După precizarea și acceptarea scopului solicitării de credit, echipa de decizie trece la analiza nivelului cantitativ al cererii, iar mai departe la negocierea dobânzii și a comisioanelor ce revin băncii.

Dobânzile stabilite de bănci au în vedere dobânda de referință practicată de BNR și dobânda de depozit acordată firmelor și persoanelor fizice care își păstrează disponibilitățile bănești în conturi la banca respectivă. La aceste dobânzi, banca comercială adaugă dobânda proprie (care îi acoperă cheltuielile proprii și profitul), rezultând dobânda propusă solicitatorului de credit.

În privința comisioanelor, băncile practică aceleași „tarife” la angajarea cererii de credit, pentru analiza cererii de credit de către experți, pentru utilizarea sau neutilizarea creditului etc. Nivelul dobânzilor și al comisioanelor este corelat și cu practica celorlalte bănci de pe piața creditului, el fiind un element de concurență bancară.

Nivelul creditului, al dobânzilor, al comisioanelor l-a care s-a convenit în urma negocierilor urmează să fie comparat de echipa de decizie cu posibilitățile reale de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor și comisioanelor. Aceste posibilități sunt cuantificate ca prognoză pe perioada de angajare a creditului negociat.

În cazul creditelor cu risc redus, banca solicită o singură sursă de achitare; pentru celelalte credite tipuri de credite cu risc ridicat solicită și o a doua sursă de rambursare. Prima sursă este reprezentată de lichiditatea ce rezultă din circuitul economic normal al firmei. Sursa colaterală, reprezentată de regulă de garanția depusă de firmă, trebuie identificată clar și corect de către inspector și echipa de decizie.

Garanții pentru credite pot fi:

a) garanții de la Guvernul României;

b) garanția bancară dată de altă bancă decât cea care dă creditul negociat;

c) depozitul bancar al firmei;

d) gajul fără deposedare are în vedere bunurile mobile existente în patrimoniul firmei (materii prime, produse finite, mărfuri, etc., la 90% din prețul de achiziție, mijloace fixe la 90% din valoarea rămasă);

ipoteca are în vedere bunurile imobiliare ale firmei;

cesiunea de creanțe;

fidejusiunea;

gajul cu deposedare asupra hârtiilor de valoare, efectelor de comerț, bunurilor cu valoare mare și volum mic.

Pentru majoritatea garanțiilor, banca încheie cu solicitantul de credite contracte de gaj, de depozit bancar, de cesiune sau de garanție imobiliară, specificându-se baza legală și obligațiile firmelor creditate de a păstra în bune condiții bunurile gajate și de a le folosi, în caz de producere a riscului, la rambursarea creditului primit. Contractele respective însoțesc în final contractul de credit ce se încheie cu agentul economic după adoptarea deciziei de creditare.

APROBAREA

În momentul în care studiul de fezabilitate este acceptat, cererea de credite este luată în calcul ca decizie de creditare pe termen lung, procedându-se la încheierea Contractului de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare se realizează și Situația privind eșalonarea ratelor și a dobânzilor pentru creditul contractat. Situația respectivă reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la firmă către bancă.

Pe baza contractului de credit și a situației de eșalonare a rambursării creditului, serviciul financiar al firmei proiectează fluxurile curente și viitoare determinate de decizia de creditare pe termen mediu și lung, introducându-le în structura deciziilor financiare și ale bugetului firmei. Suma creditului aprobat va fi pusă la dispoziția firmei pe măsura apariției necesarului de plăți, suma respectivă integrându-se în conținutul deciziei financiare privind investițiile. În unele cazuri, adresa acestor fluxuri poate fi reprezentată de deciziile financiare privind protecția muncii, refacerea și protejarea mediului înconjurător, acțiunile sociale (care presupun investiții) etc.

În faza de utilizare a creditului pe termen lung apar fluxurile generate de ratele de rambursat și de plata dobânzii. Aceste fluxuri vor avea ca punct de plecare din întreprindere tot decizia financiară privind investițiile, fiind alimentate din veniturile proprii (amortizare și profit).

Odată localizate în cuprinsul deciziilor financiare din firmă, fluxurile de fonduri declanșate de decizia de creditare pe termen lung sunt cuprinse în bugetul financiar al întreprinderii, contribuind la realizarea echilibrului financiar al acțiunilor de consum pentru înființarea, refacerea și dezvoltarea structurii economice de producție.

Pe parcursul perioadei de angajare a creditului, banca procedează la analize periodice asupra firmei și obiectivului creditat; în caz că se constată deteriorări ale activității economice a agentului economic creditat, banca ia măsuri de reducere a riscului de nerambursare sau, în cazul producerii acestui risc, acționează pentru recuperarea ratelor rămase de rambursat prin valorificarea garanțiilor depuse sau consemnate în contractul de creditare.

SC. METEXCOM SA pentru a realiza o finanțare pe termen lung,obține un credit în valoare de 350.000 mii lei, cu o rată a dobânzii anuale de 50%.Firma a ales această modalitate pentru a achiziționa mijloace fixe în vederea dezvoltării. Creditul se acordă pe o perioadă de 3 ani, iar rambursarea se face în conformitate cu clauzele contractuale anual, prin anuități constante.

Anuitatea=248.684,2

– mii lei –

III. EFECTELE ÎNDATORĂRII

3.1 EFECTUL DE LEVIER

În principiu, o firmă apelează la împrumut în condițiile când poate realiza utilizarea acestuia, astfel încât să obțină un randament care să-i permită rambursarea și plata dobânzii și un anumit beneficiu care să recompenseze efortul depus și riscul asumat.

Utilizarea drept capital a creditelor generează efectul de îndatorare , care se concretizează într-un rezultat financiar pozitiv sau unul negativ, drept urmare a folosirii acestor credite.

Natura acestui efect rezultă prin compararea ratei rentabilității economice a întreprinderii (Rre) cu rata dobânzii (i), în calitate de cost al capitalului împrumutat. Astfel, dacă Rre > i, efectul de îndatorare este pozitiv, iar dacă Rre < i, efectul de îndatorare este negativ. Relația de calcul a acestui efect este următoarea:

Rre= 0,18%

Rfin = 0,22%

Levierul este=0,783,iar (Rre-I)este(0,18-0,40=-0,22),deci E=-0,17226

Raportul DT / CPr poartă numele de „levier”, astfel că efectul de îndatorare este un efect al levierului.

Apariția efectului de îndatorare are influență directă asupra rentabilității financiare, în sensul că rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea economică plus sau minus efectul de îndatorare. Astfel:

dacă Rre > i se obține efect pozitiv de îndatorare, ceea ce face ca rentabilitatea financiară să fie mai mare decât rentabilitatea economică. Rentabilitatea financiară crește direct proporțional cu rata îndatorării,

dacă Rre = i efectul de îndatorare este nul, oricare ar fi rata de îndatorare. În acest caz, rentabilitatea economică și cea financiară sunt egale,

dacă Rre < i se obține efect de îndatorare negativ, ceea ce conduce la faptul că rentabilitatea financiară este inferioară rentabilității economice. Rentabilitatea financiară scade invers proporțional cu rata îndatorării.7

Pentru că rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii, rezultă că efectul pârghiei financiare este pozitiv, deci împrumutul pe termen lung duce la creșterea rentabilității financiare a întreprinderii.

Riscul financiar este rezultat al deciziilor de finanțare pe termen lung se referă la (1) creșterea variabilă a veniturilor posesorilor de acțiuni comune și (2) creșterea probabilității pericolului financiar ce planează asupra proprietarilor firmei dacă este utilizat levierul financiar de către firmă. Capitalurile împrumutate, prin mărimea lor și prin suportarea sistematică a unor cheltuieli financiare aferente (dobânzi, comisioane), antrenează o variabilitate a rezultatelor, o majorare a riscului financiar.

Având în vedere diferența dintre nivelurile de remunerare a celor două componente distincte ale capitalului unei societăți (proprii și împrumutate), se poate concluziona că: remunerarea capitalurilor împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii, ceea ce justifică apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creștere a rentabilității. Aceasta impune căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii, în vederea minimalizării costurilor și creșterea rentabilității. Însă, unei creșteri a îndatorării îi corespunde o creștere a riscului financiar, ceea ce generează atitudinea acționarilor de a cere o rentabilitate superioară a capitalurilor proprii, pentru acoperirea creșterii riscului economic cu riscul de îndatorare.

Analiza variabilității profitului net, generată de politica de finanțare a firmei, reprezintă un aspect primordial al riscului financiar, care, prin implicațiile sale suscită interesul acționarilor. Analiza riscului financiar se poate face pe baza metodei pragului de rentabilitate și pe baza efectului de levier financiar.

Levierul financiar este gradul în care sunt utilizate de firmă surse de finanțare cu costuri fixe (împrumuturi, leasing și acțiuni preferate). Prin utilizarea datoriilor și a acțiunilor preferate firma concentrează riscul afacerilor sale asupra deținătorilor de acțiuni comune.

Levierul financiar are efecte asupra veniturilor pe o acțiune. Astfel, dacă din profitul exploatării se deduc cheltuielile cu dobânda plătită la împrumuturi și impozitul pe profit plătit la stat, se obține profitul net, care este disponibil pentru a fi plătit acționarilor și o parte (eventual) pentru a fi reținut în vederea finanțării operațiunilor legate de afacerile viitoare ale firmei. Profitul pe o acțiune (PPA) se obține, deci, împărțind profitul net la numărul de acțiuni.

Din relația care definește rata rentabilității economice:

Rex=43294205,6/521932872,8=0,082(Vezi Anexe)

rezultă că profitul din exploatare PE = Rre

Dacă valoarea datoriilor este notată cu D, iar rata dobânzii cu i, atunci:

dobânda plătită=I*D .

Dacă rata impozitului pe profit este notată cu T, atunci:

impozitul pe profit plătit =

Folosind relațiile de mai sus, putem rescrie ecuația:

PPA=

unde N este număr de acțiuni.

În concluzie, în condițiile în care o firmă poate găsi proiecte care să furnizeze o rată a rentabilității economice mai mare decât rata anuală a dobânzii ce trebuie plătită pentru datorii, o creștere a îndatorării conduce la o creștere așteptată a profitului per acțiune. O creștere a levierului financiar conduce, ceteris paribus, la o creștere a nesiguranței în legătură cu profitul pe o acțiune.

Gradul levierului financiar este definit ca proporția schimbării produse în profitul per acțiune de o anumită schimbare (o anumită proporție) în profitul de exploatare și se calculează făcând raportul între profitul din exploatare și profitul din exploatare rămas după plătirea dobânzilor pentru datorii. Cu cât plățile de dobânzi cresc, cu atât crește gradul levierului financiar ajungând la un punct care, dacă plățile cu dobânzile sunt egale cu profitul din exploatare, gradul levierului financiar este infinit.

Presupunem două întreprinderi, una neîndatorată și una îndatorată, care au același activ și obțin același profit; structura financiară este de 100% capital propriu pentru întreprinderea neîndatorată și de X% capital propriu și 100-X% capitaluri împrumutate pentru întreprinderea îndatorată. Aceasta din urmă plătește dobânzi în rată anuală de 50% pentru capitalurile împrumutate.

Întreprinderea îndatorată obține o îndatorare mai mare a capitalurilor proprii la același cost al procurării totalității capitalurilor, acesta fiind efectul de pârghie financiară (de levier financiar), respectiv creșterea ratei de remunerare a capitalurilor proprii, determinat de creșterea îndatorării. Efectul de pârghie financiară este direct proporțional cu diferența dintre cost mediu ponderat al capitalului și rata dobânzii la capitalurile împrumutate și cu rata îndatorării întreprinderii.

Pentru a avea un efect de pârghie financiară, trebuie ca rata dobânzii să fie mai mică decât costul mediu ponderat. Această diferență favorabilă constituie, de altfel, o consecință firească a unei funcționări normale a întreprinderii. Dimpotrivă, dacă o întreprindere care întâmpină dificultăți economice și financiare realizează o rentabilitate economică inferioară ratei dobânzii, atunci îndatorarea are efect de „măciucă”, determinând scăderea rentabilității financiare.

Se presupune că pe o piață financiară imperfectă efectul de pârghie financiară a întreprinderii se propagă cu întârziere sau în mărimi mai temperate decât rezultă din calculele matematice. În realitate, această ipoteză se confundă, de cele mai multe ori, și conduce la creșterea valorii de piață a întreprinderii îndatorate. Este vorba de o piață în dezechilibru privind ratele de rentabilitate pe cele două segmente: cel obligatar și cel acționar, rata de fructificare a capitalurilor acționarilor nu renumerează în întregime riscul mai ridicat al investițiilor financiare de acest fel.

3.2 RATA ECONOMICĂ ȘI RATA FINANCIARĂ

Există două categorii de rate de eficiență : rate de rentabilitate economică și rate de rentabilitate financiară. Atât mărimea lor în termeni absoluți, cât, mai ales, descompunerea acestor rate pe factori de influență oferă informații fiabile pentru detectarea stării rentabilității întreprinderii.

Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate ca raport între efectele economice și financiare obținute (acumulare brută, profituri, dividende etc.) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.).

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Se poate face o anumită distincție între ratele de rentabilitate (raport între rezultate și capitaluri alocate) și ratele de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri). Ratele de marjă sunt elemente componenta ale ratelor de rentabilitate.

Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exercițiului, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea furnizorilor de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere. Dar, după cum s-a văzut în subcapitolul anterior, întreprinderea îndatorată beneficiază de economii fiscale prin deducerea dobânzii din profitul impozabil. Drept urmare, rentabilitatea normată (cerută) de acționari, pentru clasa de risc a întreprinderii, este mai mică. Aceasta și face ca, în anumite condiții, valoarea de piață a întreprinderii îndatorate să fie mai mare decât a celei neîndatorate. În consecință, structura capitalurilor (proprii și împrumutate) nu mai este atât de independentă în raport cu valoarea întreprinderii. În mod similar, rata rentabilității economice normale nu este total independentă de structura capitalurilor.

În funcție de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică. Toate acestea au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative (în procente), ceea ce le conferă o mare forță de comparație și evaluare. Condiția comparabilității este însă respectarea acelorași termeni de raportare (nominali sau reali). Se pot calcula astfel:

Rata excedentului brut de exploatare, care conferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalului investit:

în care:

Activ economic = Imo + NFR

NFR = 114619392,4

Activul economic = 244930001,3+114619392,4=359549393,7(Vezi Anexe)

Rebe=24,913%

Deoarece din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată areavantajul că nu este afectată de politica de amortizare .

Rata rentabilității economice (Rec) care exprimă capacitatea activului economic efectiv investit (Imo + NFR) de a degaja un profit net de impozit = EBIT – Impozit), prin care să se asigure autofinanțarea creșterii nete a întreprinderii și remunerarea investitorilor de capital (acționarii și creditorii):

Această rata este caracteristică pentru rentabilitatea întreprinderii. Ea poate fi asimilată cu rata internă de rentabilitate a ansamblului de investiții mai noi și mai vechi ale întreprinderii. Rata rentabilității economice este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii (proprii și împrumutate). Rec a unor întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic și economic (cu active economice similare) dar cu o structură a capitalurilor diferită, va înregistra valori mai mari sau mai mici în funcție de economiile fiscale din caracterul deductibil al dobânzii din materia impozitului pe profit.

Foarte adesea se calculează o rată brută de rentabilitate economică:

Rata profitului net (Rpn) care exprimă rentabilitatea netă de dobânzi și de impozit a activului economic investit

Rpn = 0,461%

Fiind o rată netă de dobânzi, aceasta este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei de îndatorare. Din acest punct de vedere ea este mai puțin comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic și economic.

Rata rentabilității economice măsoară eficiența mijloacelor utilizate de agentul economic (bănești și materiale) în vederea desfășurării activității într-o perioadă de timp:

Rre=43294205,6/521932872,8*100=8,29

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), referitoare la aceeași întreprindere. De asemenea, rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică. În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii). Dacă rata inflației nu depășește 10% , atunci rata nominală (Rn) este, după formula lui Fisher, suma dintre rata reală (Rr) și rata inflației (Ri):

Rn = Rr + Ri, de unde Rr = Rn – Ri

Dacă inflației înregistrează valori semnificative (de două sau trei cifre), atunci rata nominală se determină după relația inițială a lui Fisher:

(1+Rr)=(1+Rr)(1+Ri),

unde produsul Rr * Ri, ce rezultă din dezvoltarea relației ia valori importante, nu mai poate fi neglijat (ca în cazul unei inflații controlate și normale). Relația de calcul va fi în consecință următoarea:

Rn = Rr + Ri + Rr * Ri,

de unde

Dacă întreprinderea are o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier al îndatorării întreprinderii.

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea se consideră corespunzătoare o rată EBE/Actifve fixe brute, mai mare de 25%

Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende către aceștia și prin creșterea rezervelor, care, în fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor:1

Rrf=638206,2/277851436,2*100=0,22

Cu toate că această rată este foarte utilizată ca instrument de analiză financiară, trebuie să se țină cont de inconvenientele metodologice ale determinării profitului net: regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, cel al cheltuielilor deductibile din materia impozabilă, etc. Rentabilitatea financiară este deci influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și de a crește cursul lor bursier. Pentru întreprinderile care cotează la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora, determinat de câștigul de capital prin creșterea cursurilor acțiunilor și de dividendele ce revin per acțiune. Pentru a măsura reacția bursieră (a pieței financiare), în funcție de rentabilitatea financiară, se poate calcula un indicator reprezentativ, numit coeficientul de capitalizare bursieră PER:

PER=

PER măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, permițând o bună comparație a întreprinderilor din aceeași ramură economică. Interesul investitorilor vizează mai ales acțiunile cu PER cât mai redus. Variația PER dă o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii în funcțiune, determinate de riscul economic al ramurii, de îndatorare și de variabilitatea profiturilor viitoare.

În timp ce cursul bursier este o măsură externă a performanțelor întreprinderii, profitul per acțiune este expresia directă a profitabilității întreprinderii. De aceea se întâlnește adesea ca indicator de analiză financiară profitul per acțiune EPS:

EPS = Profitul net / Numărul de acțiuni

Ratele de rentabilitate sunt compuse din două rate:

de structură valorică a cifrei de afaceri (rate de marjă),

de rotație a capitalurilor, prin cifra de afaceri.

Fiecare din aceste rate servește la o analiză financiară mult mai fină a întreprinderii: ratele de structură caracterizează condițiile de exploatare economică (capitalurile consumate), iar ratele de rotație caracterizează eficacitatea capitalurilor angajate de întreprindere în desfășurarea activității sale economice și financiare (capitalurile alocate).

În fapt, descompunerea ratelor de rentabilitate evidențiază influența a doi factori:

– un factor cantitativ (marja de acumulare),

– un factor calitativ (rotația capitalurilor, structura financiară).

Mărimea efectivă a acestor rate exprimă o anumită combinare între factorul cantitativ și cel calitativ de creștere a rentabilității.

Rata rentabilității economice poate fi astfel descompusă în următoarele două rate componente:

,

adică rata marjei brute * rotația capitalurilor.

Drept urmare, rata rentabilității economice poate fi majorată prin creșterea marjei brute de acumulare (diferența dintre cifra de afaceri și cheltuielile plătibile), fie prin creșterea rotației capitalurilor, prin cifra de afaceri, fie prin ambele căi. În perioadele de dezvoltare, capitalurile investite pot să crească mai repede decât rentabilitatea întreprinderii. De aceea este posibil ca, în ciuda creșterii ratei marjei brute a exploatării, să se înregistreze o rată scăzută a rentabilității economice (efectele probabile ale investițiilor se vor propaga în timp):

de unde:

Rec = rata marjei asupra VA * productivitatea imobilizărilor * coeficientul investițiilor strategice.

Rentabilitatea economică este astfel pusă în corelație cu rentabilitatea factorului muncă, cu randamentul investițiilor în active fixe și cu structura investițiilor (respectiv, ponderea investițiilor strategice).

Tot astfel, rata rentabilității financiare poate fi descompusă în două (sau mai multe) rate componente:

.

În felul acesta se evidențiază dependența rentabilității financiare de rata marjei nete de rentabilitate, de rotația capitalurilor și structura finanțării (în timp) a investițiilor întreprinderii. Deși ne apare surprinzător, o creștere a rentabilității financiare poate fi obținută, în anumite condiții, prin creșterea îndatorării.

Legătura care se manifestă între rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare prezintă importanță în ceea ce privește contractarea de datorii și se exprimă matematic pe baza înlocuirilor posibil a fi efectuate, astfel:

Rn = R – i * DTML

AT = PT = CPr + DTML

Întrucât datoriile pe termen scurt, ca pasive stabile, sunt asimilate resurselor proprii, în acest demers, capitalul propriu include și aceste resurse:

===

== .

Unde: R este rezultatul brut

Rn este rezultatul net

Această din urmă expresie este de reținut, întrucât relevă legătura ce se manifestă între cele două rate, precum și concluzia că influența îndatorării asupra ratei rentabilității financiare este determinată de diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii și de gradul de îndatorare (levierul) al întreprinderii. Ca urmare:

a) dacă Rec > i, atunci Rfin > Rec

– rata rentabilității financiare este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare a întreprinderii,

b) dacă Rec = i atunci Rfin = Rec

– rata rentabilității financiare este la același nivel cu rata rentabilității economice,

c) dacă Rec < i atunci Rfin < Rec

rata rentabilității financiare este o funcție descrescătoare în corelație cu creșterea gradului de îndatorare a întreprinderii.

DOBÂNDA ȘI EFECTELE ANTRENATE

Politica dobânzilor reprezintă un sector important al finanțelor. Sub aspectul stabilității, dobânda poate să fie fixă, când nivelul acesteia nu se modifică toată perioada de creditare și variabilă, când nivelul se modifică anual sau la intervale mai scurte, ca măsură de protecție a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată.

În altă ordine de idei, pe piața financiară se pot practica dobânzi legale, dobânzi negative, dobânzi preferențiale, dobânzi majorate. Dobânzile legale vizează nivelul maxim al acestora admis de lege – în țările în care există asemenea reglementări – peste care se consideră dobânda cămătărească (uzurară); dobânzile negative se produc în cazurile unor bănci sau instituții financiare care percep dobânzi pentru depozitele în cont ale clienților în loc să bonifice dobânzi – ca mijloc de contracarare a importului de capital; dobânzile preferențiale au, de regulă, niveluri mai scăzute, de favoare, pentru clienții foarte buni sau în cazuri când se urmărește favorizarea unor debitori.

În procesul activității sale, întreprinderea este supusă atât la riscuri economice, cât și la riscuri de natură financiară. Riscul financiar are în vedere riscul ratei dobânzii, riscul ratei schimbului valutar, riscul de nerambursare.

Variația ratei dobânzii pe piață determină un risc asupra plasamentelor și a datoriilor contractate de întreprindere la o dobândă fixe. Riscul se poate înregistra și pentru plasamente și datorii contractate la rată variabilă a dobânzii, întrucât aceasta se manifestă la nivelul marjelor.

În mod general, riscul de rată a dobânzii se definește ca posibilitate a deținătorului unei creanțe și / sau unei datorii prezente sau viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă variabilă, de a înregistra o pierdere din evoluția ulterioară a ratei dobânzii de piață (scădere, creștere sau modificare a structurii ratelor la vedere și la termen).

Riscul ratei dobânzii este prezent atât pentru bănci, cât și pentru întreprinderi. În cazul întreprinderilor, riscul ratei dobânzii poate avea loc când există excedente de lichidități care trebuie plasate, cât și atunci când apar deficite de lichiditate care trebuie acoperite cu credite.

Întreprinderile excedentare, permanent sau temporar, trebuie să caute a obține cea mai bună rentabilitate pentru lichiditățile lor. Oricare ar fi calea aleasă (plasament cu rată fixă sau variabilă), întreprinderea se confruntă cu riscul ratei dobânzii. Dacă se alege un plasament cu rată fixă, în cazul că se produce o creștere a ratei dobânzii pe piața financiară, va înregistra o scădere a câștigului posibil, în schimb nu va pierde dacă se produce o scădere a ratei dobânzii pe piața financiară. Dacă întreprinderea alege un plasament cu rata dobânzii variabilă, ea poate profita de o eventuală creștere a ratei dobânzii pe piața financiară, dar suportă o pierdere dacă se înregistrează o scădere a ratei dobânzii pe piață.

Același lucru se întâmplă și pentru întreprinderile deficitare, care contractează credite, fie cu dobândă fixă, fie cu rata variabilă a dobânzii. Dacă se apelează la un împrumut cu rata fixă a dobânzii, în cazul creșterii ratei pe piața financiară întreprinderea nu suportă nici o pierdere, dar dacă dobânda pieței scade, va resimți o lipsă de câștig posibil. Dacă se apelează la un credit cu dobândă variabilă, în cazul creșterii ratei dobânzii pe piața financiară întreprinderea va realiza costuri mai ridicate, iar în eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe piață va realiza economii la costuri, deci va fi în avantaj.

Scăderea ratei dobânzii de pe piață determină o creștere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobândă fixă. Efectul este similar și pentru datorii contractate la dobândă variabilă întrucât ajustarea acesteia se face la intervale trimestriale, semestriale sau anuale, iar pierderea se poate înregistra, în interiorul intervalului, asupra marjei între dobânda variabilă contractată și dobânda de pe piață.

Creșterea valorii de piață a datoriilor determină scăderea valorii capitalurilor proprii, calculată per sold ca diferență între activul economic și datorii. Pierderea se datorează deci gestiunii ineficientă a ratei de dobândă, care nu s-a acoperit împotriva riscului de variație a dobânzii de piață.

Aceeași întreprindere, dacă are vânzări pe credit sau împrumuturi acordate (plasamente) la rată fixă de dobândă, va suporta o pierdere de oportunitate în cazul creșterii ratei de dobândă de piață. Încasările sale din venituri financiare vor fi potențial mai mici decât ar fi putut oferi în prezent piața creditelor. Efectele sunt analoge și pentru plasamente la rată variabilă de dobândă.

Scăderea valorii de piață a acestor active conduce la aceeași reducere a valorii capitalurilor proprii, ca urmare a gestiunii neeficiente a ratei de dobândă, respectiv a neacoperirii pentru creșterea dobânzii de piață.

Riscul de rată de dobândă poate afecta și proiectele viitoare de plasamente și de datorii la termen. Dacă întreprinderea previzionează să contracteze un credit la dobândă fixă, riscul privește creșterea ratei de dobândă (întreprinderea se va vedea nevoită să accepte un credit la o dobândă ridicată). Efectul va fi invers pentru un viitor plasament (câștig prin posibilitatea de a plasa la o dobândă mai mare).

Cele două ipostaze prezentate mai sus sunt de natură să evidențieze importanța gestiunii ratei de dobândă în gestiunea financiară a întreprinderii. Alături de celelalte instrumente ale gestiunii financiare, gestiunea ratei de dobândă se dovedește a fi un instrument redutabil în creșterea valorii întreprinderii și în lupta de concurență pe o piață liberă și volatilă.

În caz de creștere a ratei dobânzii de piață, întreprinderea câștigă asupra datoriilor prin scăderea valorii lor de piață. În fapt, influența variației dobânzii de piață se va înregistra numai asupra soldului creanțelor sau al datoriilor, având aceeași scadență. Întreprinderea se poate afla în poziție lungă (creanțe > datorii) dau invers, în poziție scurtă (creanțe < datorii).

Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziții inverse în raport cu cea rezultată din bilanț, în vederea echilibrării creanțelor și datoriilor la fiecare scadență. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru active vor fi compensate de câștigurile din datorii și invers. Mărimea riscului de rată de dobândă se poate exprima fie în valori absolute ale pierderii, fie în valori relative. În mod uzual, măsurarea riscului se face în valori relative, ca număr de procente de pierdere potențială (la creanță sau la datorii) ce revin la un procent de variație a ratei dobânzii de piață = volatilitatea (V) a poziției deschise la riscul de dobândă.

Calculul volatilității poziției (V) se poate face prin raportarea variabilității poziției la variația dobânzii de piață. Rezultatul se ia cu sens negativ ca urmare a raportului invers proporțional dintre cele două variabilități.Volatilitatea(V) sau variația relativă a cursurilor în raport cu rata randamentului, reprezintă fluctuația cursurilor sau a rentabilității titlurilor obligatare negociate față de medie (plus valoarea la capitalul investit ).1

Pentru previziunea volatilității, teoria financiară a introdus noțiunea de durată de imunizare ca o caracteristică intrinsecă a oricărui angajament (datorie sau creanță), la termen și la o dobândă fixă. Este bine cunoscut raportul invers proporțional dintre evoluția dobânzii de piață și valoarea unei obligațiuni: creșterea ratei dobânzii de piață determină scăderea valorii obligațiunii și invers. În același timp, împrumutătorul are posibilitatea reinvestirii anuităților (Cuponul și rambursarea anuale) la o rată de dobândă de piață mai mare. La un anumit interval de timp, pierderile de valoare a obligațiunii vor fi compensate (imunizate) de câștigurile din reinvestirea anuităților. Durata de imunizare este, în fapt, durata de viață medie a obligațiunii, ponderată cu greutatea specifică a fiecărei scadențe anuale:

D=

Durata de imunizare este cu atât mai mare cu cât durata de viață (maturitatea) a împrumutului este mai mare și cu cât rata dobânzii nominale este mai mică. De aici reținem și motivația conducerii întreprinderii de a contracta, cu predilecție, credite pe termene mai scurte, întrucât acestea sunt mai puțin sensibile la variația dobânzii de piață.

În funcție de caracteristica sa specifică, respectiv de durata de imunizare (D), volatilitatea (V) obligațiunii, în raport cu variația dobânzii de pe piață (i), se determină conform relației:

V= – D / (1+i)

Acoperirea poziției deschise la riscul de dobândă se realizează prin luarea unei poziții contrare și egale fie prin măsuri tradiționale, fie prin operațiuni pe piața de capital. Costul acestor operațiuni este asumat de întreprindere ca o primă de asigurare contra riscului de dobândă

Măsurile tradiționale se referă la reglementările contractuale privind creanțele și datoriile la termen și la dobândă fixă. În primul rând se iau în considerare posibilitățile de rambursare anticipată a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea ei), în cazul scăderii dobânzii de piață sau de rambursare anticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creșterea ei), în cazul invers al creșterii dobânzii de piață.

În al doilea rând se poate acționa pentru echilibrarea creanțelor și datoriilor la aceeași scadență, prin „andosarea” de datorii sau de creanțe, în aceleași condiții ca și contrapartida lor din bilanț. Pierderile din variația dobânzii de piață vor fi compensate integral de câștigurile de capital din creșterea valorii contrapartidei poziției deschise.

Protecția contra riscului de dobândă se poate face și prin imunizarea fiecărei creanțe și datorii la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea să fie contractate în termeni care să facă egală durata de imunizare cu maturitatea sa. Cum însă, acest lucru este dificil de negociat, în condițiile evoluției diferite a pieței, ideea de imunizare poate fi urmărită dinamic asupra întregului portofoliu de active și de pasive, contractate la termen și la dobânzi fixe.

Ca mijloc de protecție împotriva riscului ratei dobânzii, în perioada de creștere a ratei dobânzii, întreprinderile se străduiesc să plaseze disponibilitățile cu o rată variabilă a dobânzii și să se împrumute cu rată fixă de dobândă. În situația inversă, când pe piață se conturează un proces de reducere a ratei dobânzilor, întreprinderile vor căuta să plaseze cu dobândă fixă și să se împrumute cu dobândă variabilă. Prin aceste încercări, întreprinderile obțin sau caută să obțină cele mai bune condiții valabile pentru momentul contractării și vizând anticiparea evoluției pieței.

O altă tehnică tradițională: alegerea plasamentelor sau creditelor pe termen lung, mediu sau scurt. Decizia privind mărimea perioadei se ia în funcție de anticipările făcute în legătură cu creșterea sau scăderea probabilă a ratei dobânzii pe piața financiară. Pentru împrumuturi se tinde pentru perioade cât mai mari dacă se anticipează o creștere a ratei dobânzii și invers, se va urmări contractarea creditelor pentru perioade cât mai reduse dacă se anticipează o reducere a ratei dobânzii pe piață. Pentru plasamente se va urmări perioade cât mai lungi dacă se anticipează scăderea ratei dobânzii și perioade cât mai scurte dacă se anticipează creșterea ratei dobânzii.

Un alt mijloc de protecție este divizarea împrumutului în două tranșe egale și indexate invers, cu un anumit indice de creștere sau scădere a ratei dobânzii. Orice evoluție viitoare a ratei dobânzii va face ca pierderea realizată la o tranșă să se compenseze cu câștigul realizat la cealaltă tranșă. Astfel de împrumuturi se numesc de sensibilități opuse sau „bull and bear”.

Ceea ce caracterizează aceste tehnici tradiționale se materializează în faptul că eficacitatea garanției împotriva riscului depinde de alegerea inițială. Dacă alegerea este pertinentă, debitorul își vede cheltuielile diminuate în cazul scăderii ratei dobânzii și nemajorate în cazul procesului de creștere a ratei dobânzii. Întreprinderile care plasează disponibilitățile își păstrează șansele inițiale, în cazul scăderii ratei dobânzii și beneficiază în cazul creșterii acesteia. Dacă alegerea inițială este greșită apar inevitabil greutăți financiare.

Operațiunile pe piețe de capital presupun o dezvoltare corespunzătoare a bursei de valori, care să permită negocierea unor contracte la termen, pe rată de dobândă. Aceste operațiuni pot fi derulate și pe o piață de tranzacții la termen „învoială”, fără un cadru instituțional specializat. Este vorba de contracte la termen, ferm convenite între întreprinderi și băncile finanțatoare.

Aceste tehnici au o flexibilitate mai mare, o independență față de angajamentul inițial (contract), permițând o mai bună gestionare a riscului de dobândă. Principalele tehnici sunt: swap, contractul la termen și opțiunile.

Swap este o tranzacție prin care o întreprindere schimbă un contract de credit cu anumite caracteristici cu un contract având alte caracteristici. Swap pentru rata dobânzii se poate realiza în mai multe combinații: schimbarea unei datorii cu dobândă variabilă, contra unei datorii cu dobândă fixă în aceeași monedă; schimbul unei datorii cu dobândă variabilă contra unei datorii cu dobândă variabilă exprimate în aceeași monedă; schimbul unei datorii în dobândă variabilă contra unei datorii cu dobândă variabilă exprimate în devize diferite; schimbarea unei datorii cu dobândă fixă contra unei datorii cu dobândă fixă exprimate în alte devize; schimbul unei datorii cu dobândă fixă contra unei datorii cu dobândă variabilă în alte devize. Contractul swap poate îmbunătății condițiile unui împrumut sau plasament, profitând de anticiparea corectă a creșterii sau scăderii ratei dobânzii pe piața financiară.

Prin intermediul contractelor la termen pot fi schimbate contracte la termen în scopul reducerii incertitudinii în perioadele de instabilitate, contracarării efectelor fluctuațiilor imprevizibile în vederea menținerii plasamentelor și afacerilor viitoare. Întreprinzătorul care cumpără un titlu la termen, în condiții prestabilite, elimină incertitudinea cu privire la cursul viitor al titlului respectiv, numai că prețul convenit în prezent poate să-i fie defavorabil în momentul când primește livrarea. Caracteristic contractelor la termen este faptul că incertitudinea sau riscul se transferă de la cei ce nu vor să și le asume către cei ce vor și au mijloace de a și le asuma, bineînțeles că în mod oneros. Dacă o întreprindere care deține obligațiuni apreciază o creștere viitoare a ratei dobânzii, ceea ce i-ar putea provoca o pierdere (prin scăderea cursului obligațiunilor), ea poate vinde la termen, cu prețul existent în prezent, adică își asigură prețul de azi pentru o livrare ce va avea loc peste câteva luni, contra unui comision. Cumpărând la termen, cu o anticipare corectă a scăderii ratei dobânzii, prețul contractului la termen crește. Se realizează un câștig, întrucât se pot revinde contractele la termen la un curs superior celui de cumpărare . Opțiune este un drept de a cumpăra sau de a vinde un volum stabilit de active, la o dată stabilită sau în orice moment până la acea dată, la un preț stabilit în avans (preț de exercițiu), contra unei prime plătibile imediat. Opțiunile au avantajul, comparativ cu swap sau contractul la termen, de a câștiga în eventualitatea unei evoluții favorabile a ratei dobânzii și de a nu pierde în cazul unei evoluții nefavorabile. Acestea permit firmei de a nu suporta consecințele unei erori de anticipație a evoluției ratei dobânzii, având dreptul de a nu exercita opțiunea în aceste cazuri.

Cumpărarea unei opțiuni pentru rata dobânzii permite unei întreprinderi să-și asigure, pentru o perioadă de timp, fie costul maxim acceptabil al unui credit viitor, fie remunerația minimă acceptabilă a unui plasament viitor. La termenul convenit pentru luarea creditului sau efectuării plasamentului, întreprinderea are posibilitatea de a exercita opțiunea (dacă evoluția ratei dobânzii este nefavorabilă) sau de a abandona opțiunea. Pentru ca întreprinderea să-și exercite dreptul de opțiune la un plasament (cumpărări de titluri) rata dobânzii de exercițiu (la care se încheie contractul) trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referință (rata care va fi la termenul cumpărării); la un împrumut, dimpotrivă pentru a executa opțiunea, rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii de referință.

În acest fel, tehnica opțiunilor permite stabilirea cu anticipație a costului maxim admisibil la împrumut și a randamentului minim acceptabil pentru plasament.

Ca în cazul oricărei piețe, prețul (dobânda) este determinat de interacțiunea cereri și ofertei. Firmele solicită fonduri împrumutate în speranța că aceste fonduri pot fi investite în proiecte profitabile. În cazul scăderii ratei dobânzii care trebuie plătită pentru un împrumut nou, crește numărul ocaziilor favorabile de investire și, ca urmare, crește cererea pentru fonduri împrumutate. Astfel cererea este o funcție în care cantitatea de împrumut cerut este invers proporțională cu nivelul dobânzii.

În ceea ce privește oferta, ofertanții de fonduri sunt cei care dispun de economii. Câștigul din dobândă poate fi privit ca prețul care este plătit pentru a produce aceste economii. În aceste condiții, este normal să se aștepte ca o creștere a nivelului dobânzii să ducă la creșterea nivelului economiilor care vor fi provocate și, pe această bază, la creșterea sumelor de bani disponibile pentru a fi împrumutate.

Cererea agregată a firmelor pentru fonduri împrumutate, la o rată a dobânzii dată, depinde de percepțiile firmelor în legătură cu perspectivele pentru investiții profitabile. Aceste percepții se schimbă odată cu schimbările privitoare la nivelele viitoare ale activității economice și cu dezvoltarea de noi tehnologii. Totuși, în timp, este rezonabil să se aștepte schimbări graduale și modeste ale funcției cererii și, deci ale ratei dobânzii.

Oferta agregată a economiilor la un anumit nivel al dobânzii depinde de bogăția populației și de distribuția acesteia între membrii societății. Ea depinde de factorii demografici, pentru că membrii unei anumite categorii de vârstă economisesc o proporție mai mare din veniturile lor (în general populația matură).

Într-o lume făra inflație, rata de echilibru a dobânzii se schimbă numai treptat în timp. Totuși, în lumea reală, rata schimbării prețurilor ca urmare a inflației este considerabilă, iar incertitudinea cu privire la nivelele viitoare de inflație este, de asemenea, mare.

CAP. IV. ÎNDATORAREA ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE

4.1 INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA ÎNDATORĂRII

Inflația este un fenomen cotidian. Ea face parte din viața noastră economică. Într-o lume rațională inflația este anticipată în deciziile economice și financiare. O parte imprevizibilă a acestui fenomen rămâne totuși imprevizibilă, cu influențe pozitive sau negative, mai mult sau mai puțin importante în rezultatele economice și în averea proprietarilor.

Inflația trebuie luată în considerare atunci când întreprinderea își desfășoară activitatea într-un mediu economic, caracterizat prin creșterea generalizată a prețurilor. Fenomenul inflației determină, la nivelul întreprinderii, o creștere nominală a valorii care, însă, nu afectează în mod uniform parametrii financiari ai aceștia.

Dacă întreprinderea parcurge o perioadă de creștere economică, atunci consecințele fenomenului inflaționist vor fi suportabile; invers, dacă înregistrează o stagnare a vânzărilor, inflația este un pericol în plus și va fi dificil de suportat la nivelul trezoreriei.

Evaluarea averii, fie că este vorba de întreprindere, de proiect de investiții, de titluri individuale sau de portofoliu de titluri va ține în mod necesar cont de inflație, atât în anticiparea fluxurilor viitoare, cât și a ratei de actualizare. Principiul de bază în procesul evaluării este utilizarea fluxurilor și a ratelor de actualizare exprimate în termeni comparabili. Dacă fluxurile sunt exprimate în termeni de valoare nominală, atunci rata de actualizare trebuie să se exprime în mod necesar în termeni nominali. Aceeași exigență se impune și pentru exprimarea lor în termeni reali.

Chiar dacă lumea economică este de acord cu principiul enunțat mai sus, din păcate există distorsiuni ale valorii nominale (mai ales în anticiparea fluxurilor viitoare) datorate: legii contabilității, legii impozitului pe veniturile de capital și contractelor specifice de creditare a întreprinderii. În previzionarea fluxurilor viitoare există întreaga libertate de a se anticipa inflația asupra preșurilor produselor și serviciilor vândute (output-uri) și a materialelor și a altor consumuri ale producției, inclusiv asupra salariilor (input-uri). Această ajustare a fluxurilor în funcție de inflație nu intervină însă pentru amortizări și pentru dobânzile în cotă fixă. Din această cauză există influențe ale inflației asupra valorii întreprinderii.

Datorită caracterului preponderent istoric al costurilor contabile care stau la baza calculului amortizării, întreprinderea se confruntă cu riscul unei supraevaluări a profitului contabil însoțit de un efect restrictiv asupra trezoreriei. Inflația antrenează o creștere nominală a cifrei de afaceri datorită impactului creșterii costurilor asupra prețului de vânzare. Paralel se înregistrează o creștere nominală a stocurilor și creanțelor asupra clienților.

Întreprinderea poate, datorită sistemului provizioanelor, să se protejeze împotriva incidenței inflației asupra stocurilor de materii prime, de produse semifabricate și de produse finite. Nevoia de fond de rulment a întreprinderii crește automat cu inflația și impune o nevoie de trezorerie suplimentară. Dacă firma parcurge o etapă de creștere economică pe baza fondului de amortizare, inflația determină o reducere a ritmurilor de creștere; dacă etapa este una de creștere slabă sau nulă, se înregistrează o reducere a activului economic.

Contabilitatea în costuri istorice impune o amortizare a imobilizărilor la valoarea lor de intrare. Multe țări admit reevaluarea periodică a activelor fixe, însă amortizarea acumulată înainte de reevaluare nu se modifică. Amortizarea după reevaluare se calculează pornind de la noua valoare netă contabilă (valoarea actuală = valoarea brută de intrare – amortizarea acumulată).

Întreprinderea reinvestește amortizarea în proiecte noi de investiții cu o rată de rentabilitate cel puțin egală cu rata anterioară a inflației (sau cu o rată de actualizare care încorporează inflația).

Contabilitatea în valori de piață (mark to market), între alte ameliorări esențiale, va permite corectarea amortizării în funcție de influența inflației. Dar această contabilitate este un proiect prea ambițios pentru a putea fi terminat în curând. Fiecare țară este mai mult sau mai puțin avansată în înregistrarea fenomenelor financiare reale (care sunt foarte legate de evoluția valorii de piață a activelor), dar aceasta nu este decât o parte minoră din problematica evaluării corecte a activelor.

În condițiile actuale, două sunt influențele majore ale amortizării costului istoric (de intrare al imobilizărilor):

nerecuperarea integrală a valorii inițiale a activelor fixe

pierderea de oportunitate ca urmare a deductibilității pierdute a amortizării marginale ce ar rezulta prin corectarea lor în raport cu inflația.

La sfârșitul duratei de viață a activelor fixe poate avea loc o reconstituire parțială a valorii inițiale a imobilizărilor. În schimb, se admite că amortizarea participă ca sursă de autofinanțare a proiectelor noi de investiții cu o rată de rentabilitate care încorporează inflația actuală. În cele din urmă există întotdeauna o abatere între valoarea recuperabilă prin amortizarea periodică (chiar reinvestită în proiecte noi de investiții) și valoarea actuală a imobilizărilor respective. Aceasta vine din faptul că reinvestirea amortizării nu se face niciodată la rata rentabilității continue, ci la rata discretă cu intervale importante de timp între apariția sursei de autofinanțare și finanțarea investițiilor noi.

O gestiune eficientă de trezorerie cu o rentabilitate a plasamentelor de valori mobiliare care să integreze operativ întreaga inflație curentă este singura soluție de corectare a neutralității amortizării în raport cu inflația. Dacă nu, lichiditățile în cont curent sau scăderea rotației activelor circulante vor lua asupra lor pierderea de oportunitate a reinvestirii amortizării.

O altă influență, pierderea de oportunitate în privința fiscalității este și mai subtilă. Luarea inflației în calculul cifrei de afaceri (prin prețurile curente) va duce la creșterea profitului impozabil. Acesta este cu atât mai ridicat cu cât amortizarea este calculată pe baza costului istoric al imobilizărilor.

În majoritatea țărilor, beneficiarul principal al inflației este statul. În condiții de inflație forte, transferul de avere privată către stat este cu atât mai important. În cele din urmă, acest transfer se traduce printr-o reducere a valorii de piață (valoare vandabilă) a întreprinderii. În schimb, valoarea nevandabilă a creanțelor statului asupra întreprinderii crește în primul moment. Diminuarea valorii de piață va antrena mai târziu o afectare (o reducere) a capacității întreprinderii de a plăti impozite.

În perioade caracterizate de inflație se accentuează tendința spre investiții pasive, a căror valoare finală este importantă (terenuri, construcții etc.).

Inflația influențează asupra valorii întreprinderii prin intermediul dobânzilor în rate fixe. Dobânzile pentru creditele contractate de întreprindere la rată fixă au același efect asupra valorii acesteia. Aceasta se traduce printr-o pierdere de oportunitate datorată dobânzii marginale ce ar rezulta prin corectarea ei în raport cu inflația. Profitul impozabil se determină prin deducerea dobânzilor (cu rată fixă), iar neajustarea lor la inflație determină plata unui impozit pe profit mai mare. De data asta, influența nefavorabilă se transferă asupra împrumutătorilor. Aceștia suportă pierderea de valoare a capitalului lor împrumutat, pierdere datorată părții de inflație neanticipată în rata (fixă) de dobândă. La rândul lor, împrumutătorii se pot acoperi prin imunizarea acestei pierderi, reinvestind dobânzile încasate la noile rate de dobândă (ajustate în aport cu inflația curentă). În orice caz, valoarea de piață a întreprinderii va fi afectată în aceeași manieră, respectiv prin creșterea creanțelor fiscale ale statului asupra întreprinderii.

Ajustarea dobânzilor fixe are același efect ca și ajustarea amortizării: creșterea cash-flow-ului de gestiune cu economia fiscală obținută ca urmare a deductibilității dobânzii (ajustate) din materia impozitului pe profit. Acest efect benefic asupra cash-flow-ului de gestiune se înregistrează, la întreaga sa mărime, dacă și numai dacă EBIT este mai mare decât dobânda ajustată. Altfel, economia fiscală se înregistrează numai până la nivelul EBIT.

Cash-flow-ul disponibil (cash-flow-ul rezidual după acoperirea nevoilor de finanțare a întreprinderii) este influențat de către hiperinflație. Hiperinflația afectează puternic cash-flow-ul disponibil pentru acționari, în anii în care se face reevaluarea imobilizărilor.

Ajustarea valorii imobilizărilor este însoțită de ajustarea capitalurilor proprii prin constituirea de rezerve din reevaluare. Aceste rezerve nu reprezintă creanțe monetare ale acționarilor, nici aporturi noi la capitalul social din partea acționarilor, ci, pur și simplu, un rezultat al ajustării valorii capitalurilor proprii în raport cu prețurile curente. În același timp, creșterea valorii imobilizărilor prin reevaluare nu constituie o adevărată nevoie de finanțare. După operațiunea de reevaluare, volumul fizic al imobilizărilor rămâne neschimbat.

Hiperinflația afectează și cash-flow-ul disponibil pentru creditori în ceea ce privește puterea acestuia de cumpărare. Pentru a se putea proteja de o asemenea influență, creditorii sunt determinați fie să ceară o rată de dobândă variabilă în raport cu dobânda pieței, fie să reinvestească rapid cupoanele (dobânzile încasate) la rata dobânzii de piață (care integrează imediat hiperinflația).

Investitorii de capital transferă sume către sectorul public din veniturile lor de capital (dividende și dobânzi) sub formă de impozite pe veniturile personale. Aceste impozite sunt mult mai mari în condiții de (hiper)inflație. În termeni reali, investitorii de capital suportă o pierdere egală cu impozitul suplimentar plătit asupra diferenței dintre venitul nominal și cel real.

Dacă veniturile reale sunt negative ca urmare a inflației, pierderea de capital datorată inflației este cu atât mai importantă cu cât impozitele suplimentare plătite sunt mai mari în raport cu veniturile reale.

Fisher argumentează că nu rata nominală, ci mai degrabă rata reală a dobânzii este cea de care depind oferta și cererea pe piețele de capital. Una din dificultățile de interpretare practică a cestei ipoteze este că rata reală a venitului actual realizat depinde de ratele viitoare ale inflației, care nu sunt cunoscute cu certitudine.

Dacă un leu este investit la rata dobânzii nominale, Rnom, pentru un an, atunci la finele anului se vor primi 1+Rnom lei. Din cauza ratei inflației (i) așteptată pentru un an de zile, puterea de cumpărare a acestor bani la începutul anului va fi . Astfel, rata reală a venitului (R) așteptat din această investiție a fi:

= R

din care se obține expresia:

1+Rnom =

Din această expresie se obține rata nominală:

Rnom = Rreal + i + Real * I

În practică, această expresie este adesea simplificată datorită faptului că Rreal și i sunt în mod obișnuit destul de mici, astfel încât și produsul lor va fi, de asemenea, mic și, deci, poate fi neglijat obținându-se astfel:

Rnom = Rreal + I

Într-o economie cu o rată înaltă a inflației, cum continuă să fie economia românească, această ecuație este destul de imprecisă pentru calcularea exactă a ratei reale a dobânzii.

Pentru ilustrare, se presupune că pe piața românească dobânda practicată în 2001 este de 40% pe an, iar rata inflației așteptată să fie de 25% pe an, atunci rata reală a dobânzii ce ar trebui cerută de participanții de pe piață este:

Rreal + = 12%

Dacă s-ar folosi ecuația simplificată, rezultatul ar fi de 15%, cu trei puncte procentuale mai mare decât rezultatul exact, care este o diferență destul de mare pentru analizele financiare de finețe:

Rreal = 40% – 25% = 15%

Impactul inflației asupra fluxului de numerar are o influență directă asupra capacității firmei de a plăti dividende. În general, cu cât rata inflației crește, capacitatea firmei de a plăti dividende în numerar scade (scăzând mai întâi lichiditatea). Elementul determinant al efectului inflaționist asupra capacității firmei de a plăti dividende este creșterea costurilor care poate să nu se reflecte imediat în creșterea prețurilor pentru produsele ce vor fi vândute. Aceasta poate fi amplificată prin metoda contabilă aleasă de conducerea firmei pentru evidențierea dării în consum (FIFO sau LIFO). În afară de acestea, există și alte căi prin care inflația reduce capacitatea unei firme de a plăti dividende: politicile de amortizare (liniară, accelerată, degresivă etc.), creșterea necesarului de numerar ca urmare a creșterii generale a prețurilor, clasificarea plăților ca cheltuieli de exploatare sau ca achiziții de active imobilizate.

Pentru a elimina efectul inflației asupra datelor din bilanț, firmele pot folosi fie metoda leului-constant, fie metoda costului curent contabil. Metoda leului-constant ajustează costurile istorice (inițiale) la indicele prețurilor de consum care reflectă schimbările intervenite în puterea de cumpărare. Metoda costului curent reașează anumite prețuri, cum ar fi costul de înlocuire al unui mijloc fix al firmei, astfel încât acesta să reflecte efectele inflației. Totuși, chiar după ajustarea profitului potrivit celor două metode, obținerea unei estimări a dividendelor disponibile maxime ale unei firme poate fi dificilă din cauza factorilor de influență arătați mai sus.

INFLUENȚA DE CURS

Riscul cursului de schimb valutar poate fi caracterizat ca fiind eventualitatea pierderii la un contract de import / export, la o convenție de credit extern, acord de plăți sau acord de cooperare economică internațională, ca urmare a deprecierii valutei din contract ce s-ar putea produce în intervalul dintre semnarea contractului și data încasării / plății în valută. Riscul de schimb valutar este un risc suportat de întreprinderi asupra ansamblului operațiunilor efectuate în monedă străină.

Bineînțeles că acest risc, mai ridicat cu trecerea la cursurile flotante, trebuie să fie gestionat cât mai corect. Atitudinile agenților economici față de acest risc pot fi:

să-l eludeze (sau să-i reducă întinderea), de exemplu, facturând în monedă națională (SUA, Germania, Anglia)

să caute să profite de pe seama sa și, deci, să speculeze (la vedere sau la termen). Speculant este acela care alege în mod deliberat o poziție care implică un risc, în speranța de a câștiga

să-l asigure printr-un procedeu de acoperire.

Expunerea globală la risc a unei firme se subdivide în expunere contabilă și expunere economică. Expunerea contabilă se referă la toate operațiunile care au influență asupra posturilor contabile susceptibile de a fi influențate, într-un fel sau altul, la variațiile cursului de schimb, în timp ce expunerea economică face să intervină ,în plus, fie operațiuni care nu vor avea, după toate aparențele, incidență asupra bilanțului decât în viitor, fie operațiuni din afara bilanțului (în special operațiuni la termen). Astfel, valuta de plătit sau de primit, comenzile refacturate fac parte din poziția „alte elemente de expunere”. La fel, o firmă care urmează să procedeze la o anumită dată la realizarea unei investiții în valută, să ramburseze un împrumut extern, va trebui să reintegreze aceste elemente în poziția sa de schimb economic global.

O firmă poate împrumuta din două motive principale: pentru finanțarea activității sale de import-export sau pentru nevoi de capital de lucru (fond de rulment).

Dacă există restricții de credit în monedă națională, firma poate să apeleze, pentru acoperirea unor nevoi de capital de lucru, la împrumutul în valută. Împrumuturile în valută sunt, deci, o „roată de rezervă” la dispoziția firmelor, dar ele implică în contrapartidă un risc de schimb, deoarece firma trebuie să răscumpere valuta împrumutată, la scadență, la un curs necunoscut la începutul operațiunii.

Dobânda la împrumuturile în valută variază în funcție de valută și de scadență. Marja băncii (remunerația acesteia) variază cu calitatea celui care ia împrumut și de concurența existentă pe piață. Riscul de schimb este cel ce decurge din obligația firmei de a răscumpăra la scadență, în unele cazuri, valuta împrumutată. Or, în regim de cursuri de schimb flotante, riscul este considerabil și poate fi comparat, în anumite limite, cu o speculație veritabilă.

O firmă care dorește să se împrumute de pe piața internațională poate recurge la două piețe distincte: piața internațională a banilor și piața internațională de capital. Piața de capital (îndeosebi piața internațională a obligațiunilor) este o piață pe termen lung și de operațiuni importante (mai multe zeci de milioane de dolari pe operațiune); piața monetară internațională este o piață, mai curând, pe termen scurt și poate permite finanțarea operațiunilor mai mici.

Pentru creditor riscul valutar apare în eventualitatea scăderii puterii de cumpărare a monedei în care este exprimat creditul, ca urmare a deprecierii (scăderea cursului, adică crearea unei diferențe de curs nefavorabile) și, mai rar, a devalorizării (scăderea conținutului în aur al monedei).

Pentru debitor riscul valutar apare când, la scadență, plata sumei datorate se face într-o monedă a cărei putere de cumpărare a crescut, în perioada de la semnarea contractului și până la efectuarea plății.

De exemplu, dacă la semnarea contractului, creditorul român își evaluează creanța la un curs de 1 USD = 28000 lei, iar la scadență cursul a devenit 1 USD =27200 lei, înseamnă că creditorul român pierde 800 lei pentru fiecare dolar cuvenit prin contract.

Situația se prezintă altfel pentru debitorul român. Dacă la semnarea contractului raportul de schimb valutar era , spre exemplu, de 1 USD =27000 lei, iar la scadență 1 USD = 29000 lei, înseamnă că debitorul român va plăti câte 2000 lei în plus pentru fiecare dolar datorat.

În exprimare bilanțieră, pierderile provocate de riscul valutar apar diferit la elementele de activ sau de pasiv. La activele în valută ale creditorului, riscul de prevedere valutară apare ca urmare a deprecierii valutei respective sau a creșterii cursului monedei naționale. La pasivele în valută ale debitorului, pierderea este provocată de creșterea cursului monedei străine sau de scăderea cursului monedei naționale, finalizându-se cu majorarea datoriei.

Riscul valutar asupra operațiunilor financiare este cu atât mai mare, cu cât cursurile sunt mai instabile. Chiar dacă o întreprindere nu este angajată în operațiuni de import / export, ea are latitudinea de a se împrumuta din străinătate (pentru a beneficia, de exemplu, de o rată de dobândă mai avantajoasă decât în țară) sau de a plasa capital în străinătate (în căutare de rentabilități avantajoase).

În cazul împrumutului din străinătate, dacă crește cursul devizei în care este exprimat împrumutul, față de moneda națională, debitorul va suporta o pierdere atât la rambursare, cât și la plata dobânzilor aferente, în raport cu calculele inițiale. În schimb, dacă scade cursul monedei străine față de cea națională, împrumutatul va fi în avantaj financiar.

În cazul plasamentelor de capital în străinătate, dacă crește cursul monedei străine investitorul poate obține câștig în capital și în remunerație; dacă însă scade cursul respectivei valute străine, se pot înregistra pierderi.

Riscul valutar impune maximă prudență partenerilor de afaceri situați în țări diferite. Prin natura sa, acesta reprezintă o frână în dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale. A devenit necesară asigurarea împotriva riscului de curs valutar pentru a nu transforma câștigul obținut într-o pierdere sau într-un câștig mai mic din cauza fluctuațiilor cursului de schimb valutar.

În linii generale, prețul în contractul extern este cert și valabil numai pentru partenerul în a cărui monedă națională este exprimată tranzacția; pentru celălalt partener, contractul fiind exprimat în monedă străină, apare riscul valutar. Dacă prețul este exprimat într-o monedă terță, riscul valutar este prezent pentru ambii parteneri.

Posibilitățile de protecție împotriva riscului valutar se pot grupa astfel: măsuri de prevenire a riscului valutar (prin inserarea în contractul economic a diverselor clauze asiguratorii sau de consolidare valutară) și măsuri de reparare a pierderilor suportate, folosind diverse tehnici.

Operațiunile de protecție, prin natura lor, nu urmăresc un câștig, ci anularea consecințelor negative ale variațiilor cursurilor valutare. Asemenea operațiuni de protecție fac parte din gestiunea normală a patrimoniului, neputând să fie calificate drept speculații financiare.

Gestiunea riscului de schimb valutar are drept obiect minimizarea pierderilor ce ar putea surveni din variațiile cursurilor valutare. Pe termen scurt, gestiunea riscului valutar își propune ca elementele de cheltuieli ce formează costul operațiunilor îndreptate spre evitarea pierderilor să fie mai mici decât pierderea ce s-ar putea produce fără protecția împotriva riscului valutar. Pe termen lung se urmărește ca cheltuielile de protecție să nu reprezinte decât o anumită fracțiune din pierderile potențiale provenite din riscul valutar.

Măsurile și tehnicile de protecție împotriva riscului de schimb valutar pot fi diferite. Ele sunt la latitudinea fiecărui partener, nefiind cazul să fie corelate cu cele ale celuilalt partener. Una dintre măsuri este reprezentată de creditele paralele. Creditorul, a cărui creanță la termen este amenințată cu deprecierea valutei în care este exprimată tranzacția, va contracta un credit paralel la o bancă, în aceeași sumă, aceeași monedă și pe același termen. La scadență, creanțierul va încasa de la clientul său suma, să spunem, în monedă depreciată, dar va rambursa împrumutul în aceeași monedă depreciată. Ceea ce pierde în relația cu clientul extern, câștigă în relația cu banca, adică riscul valutar se transferă băncii. Dobânda care trebuie să o plătească la creditul bancar poate fi acoperită din rentabilitatea ce se obține ca urmare a utilizării creditului.

Avansurile și întârzierile reprezintă o tehnică relativ artizanală și constă în amânarea, cât mai mult posibil, a efectuării plăților și accelerarea, cât mai mult posibil, a încasărilor, în limite rezonabile, fără a prejudicia interesele partenerilor. Astfel de manevre sunt posibile în orice conjunctură, dar în perioade de instabilitate a cursurilor valutare urmăresc, în esență, evitarea pierderilor ce ar putea proveni din diferențele de curs apărute între momentul încheierii contractului și efectuarea plății, respectiv a încasării. Întreprinderea va plăti în avans când consideră că va avea loc o creștere a cursului valutar o monedei de contract și va întârzia încasarea creanțelor exprimate în aceeași valută. Când se anticipează însă o scădere a cursului valutar a monedei străine din contract, firma va încerca să întârzie plățile și să accelereze încasarea creanțelor,prin acordarea unei bonificații clientului pentru rapiditate.

Cu ajutorul politicii compensației, o firmă poate reduce riscul valutar compensând obligațiile cu creanțele, exprimate în aceeași valută, întrucât, în acest caz, riscul vizează doar soldul tranzacțiilor.

Pentru a se proteja împotriva riscului valutar, firma poate încheia un contract de asigurare cu societăți specializate de asigurări externe prin care , contra unei prime de asigurare, transferă riscul valutar asupra respectivelor societăți. Costul asigurării se apreciază că trebuie să fie inferior pierderii la care s-ar putea expune în cazul unei evoluții nefavorabile a cursului valutar.

Acoperirea la termen a riscului valutar presupune aplicarea unor tehnici concrete care în prezent sunt larg folosite în relațiile comerciale internaționale. Acoperirea la termen permite a fixa în prezent cursul valutar al unei tranzacții viitoare. Mai precis, acoperirea la termen permite a fixa astăzi cursul de schimb al unei monede în timp și astfel de a garanta în moneda națională suma unei creanțe sau a unei datorii exprimate în monedă străină.

Spre exemplu, creditorul amenințat să piardă din cauza deprecierii valutei în care este exprimat contractul, încheie un contract de vânzare la termen a unei sume exprimate în aceeași monedă – deși nu posedă încă acea valută – încasând de la partener, la vedere, suma acelei tranzacții în moneda sa națională. Suma va fi utilizată imediat pentru scopuri economice, astfel încât să aducă rentabilitate. La scadență, întreprinderea plătește tranzacțiile cu suma recuperată de la clientul din contractul economic extern. Ceea ce pierde din cauza deprecierii creanței se compensează cu rentabilitatea operațiunii de vânzare la termen.

Tehnica swap – devize presupune un schimb efectiv de devize, evaluat la cursul zilei, cu angajamentul la termen de a proceda la schimbul invers, la un curs determinat. Operațiunile swap – devize se efectuează în special de bănci, dar și de societăți comerciale mari, cu o activitate importantă comercială și financiară internațională. Operațiunea swap – devize se descompune astfel:

– vânzarea efectivă a devizei A, contra devizei B, la un curs anumit, de regulă cursul zilei.

– cumpărarea la termen a aceleași devize A, contra devizei B, la un curs care ține seama de diferența de dobândă dintre cele două devize.

Tehnica contractului la termen presupune asigurarea în prezent a condițiilor unei tranzacții viitoare. Ea constă, pentru debitor sau creditor, în a-și asigura, încă de la declanșarea operațiunii financiare, cursul la care va putea sau vinde, după caz, devizele de care are nevoie.

Pentru creditor, acoperirea riscului valutar presupune să vândă devize la termen, pentru a se proteja contra unei eventuale scăderi a cursului devizelor respective. Pentru debitor, acoperirea riscului valutar presupune să cumpere devize la termen, ca mijloc de protecție contra unei eventuale creșteri a cursului devizelor de care are nevoie.

Prin utilizarea contractului la termen-devize în cadrul operațiunilor financiare se urmărește gestionarea eficientă a unui portofoliu de devize. Această tehnică permite stabilirea unui curs de schimb valutar viitor, fără pierderi, însă nu permite de a beneficia de o eventuală evoluție favorabilă a cursului valutar. Dacă anticiparea evoluției cursului valutar nu este corectă, adică nu se confirmă, acoperirea la termen se încheie printr-o reducere a câștigului, nu printr-o pierdere, ca urmare a comisionului pentru vânzarea / cumpărarea la termen, plătit în prealabil băncii.

Tehnica opțiunilor pentru protecție împotriva riscului valutar presupune dreptul, nu și obligația, de a schimba o deviză contra altei devize, la un curs prestabilit și la o anumită scadență, sau în întreaga perioadă până la scadență, contra unei prime. Acest drept permite fixarea unui curs valutar maxim (plafon) la o operațiune actuală sau viitoare de împrumut în devize sau un curs minim (planșeu) la o operațiune actuală sau viitoare de acordare de credit în devize.

Opțiunile-devize pot fi opțiuni de cumpărare (call) sau opțiuni de vânzare (put). Întreprinderea procedează astfel: dacă anticipează o creștere a cursului valutar al devizei, va cumpăra o opțiune de cumpărare sau va vinde o opțiune de vânzare; dacă anticipează o scădere a cursului valutar, va vinde o opțiune de cumpărare sau cumpără o opțiune de vânzare. Cumpărătorul unei opțiuni are dreptul de a exercita opțiunea sau de a o abandona; vânzătorul de opțiuni preia angajamentul ferm de a cumpăra sau vinde valută și trebuie să urmeze decizia luată de cumpărător. Opțiunile – devize prezintă nu numai avantajul a se asigura împotriva riscului valutar, dar și de a beneficia de o eventuală evoluție favorabilă a cursului valutar prin abandonarea opțiunii.

CONCLUZII

Autofinanțarea este cel mai răspândit principiu de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activului economic.

Autofinanțarea reprezintă o resursă financiară complet diferită de celelalte,ea avînd un statut deosebit în politica de finanțare a firmei.În primul rând,autofinanțarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducția simplă și,în măsura în care e posibil,reproducția lărgită,creșterea capitalului.Autofinanțarea corespunde resurselor care permit mai întâi compesarea uzurii fizice și morale a activelor pe termen lung(amortizarea imobilizărilor).Apoi,autofinanțarea asigură compensarea riscurilor,referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru depreciera creanțelor,a stocurilor),fie asupra ansamblului patrimoniului(provizioane pentru pierderi și cheltuieli).În sfârșit,autofinanțarea corespunde părții din rezultate care e menținută și reinvestită în activitatea întreprinderii.

AUTOFINANȚAREA=Amortizări-Provizioane+Beneficiu nedistribuit

Autofinanțarea poate să vizeze două direcții fundamentale.Pe de o parte poate viza activele imobilizate,iar pe de altă parte ea poate însemna rambursarea împrumuturilor.Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor este dat de raportul între DTML și Autofinanțare.

Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o ridicată capacitate de rambursare și sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-și pericliteze solvabilitatea la termen.

Întreprinderile pentru care acest indicator depășește3 ani au o scăzută capacitate de rambursare,iar recurgerea la noi datorii le agravează situația.Eventualii împrumutători vor ezita să-și ia riscul acordării de noi împrumuturi,a căror rambursare poate fi problematică.

Autofinanțarea fiind obținută prin activitatea întreprinderii,apare ca singura garanție pentru autonomie și stabilitate financiar.

Locul însemnat pe care îl ocupă autofinanțarea între celelalte surse de finanțare pe termen lung decurge din avantajele pe care le creează atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt dezavantajați, întrucât capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră, crește cursul acțiunilor deținute de ei; prin urmare crește avuția lor. În afară de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Întreprinderea ca parte juridică este avantajată, întrucât nu mai e nevoită să apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodată crește autonomia financiară a întreprinderii față de bănci.

Pe de altă parte, finanțarea întreprinderii prin apelul la credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor contractului de credit cerute de bănci.

Acești factori fac ca întreprinderea să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esențial că remunerația (cupoanele) se deduce din profitul impozabil, făcându-le mai accesibile. Împrumutul obligatar, în condițiile actuale, are un cost destul de ridicat (datorită neîncrederii populației și nu numai) și este mai rar practicat.

Finanțarea prin intermediul emisiunii de acțiuni este foarte avantajoasă, dar nu se recurge la această modalitate de finanțare decât în situații delicate, pentru că acționarii care dețin controlul nu doresc acest lucru care ar putea duce pentru aceștia la pierderea controlului asupra societății. Emisiunea de acțiuni este mai avantajoasă când societatea este cotată la bursă.

Finanțarea prin intermediul profiturilor nedistribuite este preferabilă, dar nu întotdeauna profitul este suficient de mare pentru o finanțare amplă pe termen lung, necesitând o combinare cu o altă modalitate de finanțare.

Leasingul, deși are un cost ridicat, este folosit în special în achiziții de autoturisme. Leasingul pentru utilaje și instalații de mare capacitate și implicit de mare volum nu se prea folosesc.

Operațiunile de leasing au ca obiect:a) utilizarea bunurilor mobile,inclusiv a valorilor mobiliare;

b) utilizarea echipamentului industrial;

c) utilizarea bunurilor mobile cu destinație comercială;

d) utilizarea fondului de comerț;

e) utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință etc.

Leasingul e reglementat prin Ordonanța Guvernului nr.51 din 28 aprilie 1997 și Legea nr. 90 din 28 aprilie 1998 care a modificat, completat și aprobat Ordonanța Guvernului.

Avantaje ale operațiunilor de leasing sunt:

prin leasing,utilizatorul își asigură achiziționarea unui bun la nivelul tehnicii mondiale, printr-un mod avantajos de plată;

utilizatorul se bucură de posibilitatea de a negocia cu furnizorul asupra condiților de cumpărare;

se asigură funcționarea în stare de siguranță a bunului luat în sistem de leasing ;

utilizatorul are posibilitatea de a alege , a selecta cele mai performante și mai eficiente mijloace de muncă , pe care să le folosească în procesul de producție ;

utilizatorul poate alege regimul de amortizare. Aceasta se tratează în contractul de leasing încheiat ;

fiind un contract de voință , utilizatorul își poate exprima punctul de vedere asupra multor aspecte legate de întreținere , risc , randament ,deservire etc. ;

înscriindu-se în contractul de leasing , apare obligativitatea din partea finanțatorului de a asigura piesele necesare efectuării eventualelor reparații accidentale , iar utilizatorul are posibilitatea să exploateze intensiv utilajul și să obțină în acest mod o eficiență sporită a folosirii acestuia ;

utilizatorul are posibilitatea de a achiziționa un bun la o valoare statică , în sensul fixării unui preț care să nu fie modificat , în funcție de evoluția prețurilor pe piața mondială ;

având în vedere valoarea reziduală redusă , rămasă de achitat la sfârșitul contractului , utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului respectiv , iar dacă bunul se încadrează în parametrii tehnici internaționali ridicați , utilizatorul poate să vândă bunul la un preț sporit , dacă ar considera că e mai eficientă această măsură .Acest lucru îl poate face , bineînțeles , după ce a cumpărat mijlocul respectiv ;

utilizatorul are și posibilitatea de a restitui bunul finanțatorului , stingându-se astfel obligațiile contractuale ;

utilizatorul poate opta pentru reînnoirea contractului de locațiune pentru bunul respectiv , cu o redevență diferită față de cea inițială , în sens favorabil

Cea mai frecventă modalitate de finanțare pe termen lung e creditul bancar pe termen lung. Deși are un cost destul de ridicat și băncile solicită garanții tot mai mari, societățile utilizează pentru finanțări pe termen lung creditele bancare.

RAPORT DE GESTIUNE

S.C. METEXCOM S.A., societate pe acțiuni cu capital privat a realizat în anul 2000 o producție de produse și echipamente electrice și de uz casnic,avândo cifra de afaceri de 138408091,6 mii lei cu un profit brut în sumă de 897121,1mii lei, realizat astfel:

a) – venituri din exploatare 187650163,6 mii lei

– cheltuieli din exploatare 144355958 mii lei

– rezultat din exploatare profit 43294205,6 mii lei

b) – venituri financiare 19701255,8 mii lei

– cheltuieli financiare 37862569,2mii lei

– pierderea financiară -18161313,4 mii lei

c) – venituri excepționale 295444,3mii lei

– cheltuieli excepționale 24531215,4 mii lei

– rezultat excepțional pierdere -24235771,1 mii lei

d) – profit brut 897121,1 mii lei

e) – impozit pe profit 258914900 mii lei

f) – profit net 638206200mii lei

Profitul net a fost repartizat astfel:

– constituirea de rezerve legale de 5% din profitul brut: 44.856,055 mii lei iar diferența de 852.265,045 mii lei a fost destinată dezvoltării societății, urmare a volumului mare de investiții efectuat de aceasta.

În anul 2000 S.C. METEXCOM S.A. a efectuat un volum de investiții în sumă de 60.420.519 mii lei . S.C. METEXCOM S.A. a contractat un credit în valută în valoare de 200.000 DEM din care angajat 180.000 DEM, respectiv 2.101.316 mii lei.

Urmărind evoluția elementelor patrimoniale, situația se prezintă astfel:

– activele imobilizate au crescut în procent de 188% de la 244.930.001,3 mii lei la 129.706.439 mii lei;

– activele circulante au crescut în procent de 113% de la 264.726.545,9 mii lei la 233.922.049 mii lei, iar în structură acestea au evoluat astfel:

– stocuri – evoluție 125%

– creanțe – evoluție 120%

– disponibilități – evoluție 90,4%

– capitalurile proprii au crescut în procent de 131%

– datoriile totale au crescut în procent de 102%, iar în structură datoriile se prezintă astfel:

– împrumuturi bancare au crescut în procent de 115% urmare a angajării creditului de investiții în sumă de 200.000 DEM.

– furnizorii au crescut în procent de 111%

– alte datorii ce cuprind : datoriile la bugetul de stat, asigurările sociale, fonduri speciale, bugetele locale au crescut în procent de %.

Pentru activitatea desfășurată, societatea a calculat următoarele impozite, taxe și alte datorii astfel:

– datorii la bugetul de stat-total 6.372.652 mii lei din care virat 2.905.026 mii lei și rămas de virat 3.469.626 mii lei;

– datorii la bugetele locale-total 833.731 mii lei din care virat 568.643 mii lei, rămas de virat 265.898 mii lei;

– datorii la fondurile speciale-total 1.621.767 mii lei din care virat 1.884.501 mii lei rămas de virat 830.277 mii lei;

– asigurări sociale-total datorii 4.978.851 mii lei din care a virat 2.384.501 mii lei, rămas de virat 2.594.350 mii lei.

Datoriile restante ale societății sunt în sumă de 13.961.009 mii lei din care 11.896.289 mii lei pentru activitatea de bază și 2.058.726 mii lei pentru activitatea de investiții .Datoriile restante ale societății se datoresc atât blocajului financiar existent în economie cât și angajării unui volum mare de investiții care în anii următori își vor arăta eficiența prin creșterea productivității și calității producției ce va influența pozitiv rentabilitatea activității societății.

Pentru perioada următoare, conducerea societății urmărește vânzarea producției la clienții buni platnici, reducerea perioadei de încasare a clienților, creșterea volumului producției și vânzarea acesteia, astfel încât să se asigure achitarea într-un timp scurt a datoriilor restante, atât la buget cât și la furnizori .Progresul tehnic are un rol important pentru firmă , noile tehnologii folosite în construcția de autoturisme punîndu-și amprenta și asupra componentelor electrice .Prin urmare și activitatea de cercetare – dezvoltare are un rol important .Compartimentul de cercetare – dezvoltare urmărește perfecționarea și îmbunătățirea caracteristicilor produselor, creșterea duratei de viață a acestora , posibilitatea adaptării liniilor tehnologice pentru producerea de noi componente .Bunurile respective sunt bunuri specializate , adresate unui segment clar de piață , segment aflat în creștere .Acordul cu clienții prevede respectarea unor standarde internaționale referitoare la calitate.În viziunea firmei ,penetrarea pieței externe va fi facilitată de certificarea ISO obținută în 1997.

Firma colaborează cu un număr mare de comercianți en detail care desfac produsele către clienții persoane fizice.În viitor se consideră oportună deschiderea unei rețele proprii de desfacere.

BIBLIOGRAFIE

CRISTEA , H. , ȘTEFĂNESCU, N.,Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Mirton, Timișoara, 1996 ;

CRISTEA, H. , TALPOȘ, I . , COSMA, D., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura Mirton, Timișoara, 1998 ;

CRISTEA, H., PIRTEA, M.,Finanțele întreprinderii-studii de caz-, Editura Mirton, Timișoara, 1999 ;

CORDUNEANU, C.,Piețe financiare și operațiuni bursiere, Editura Mirton, Timișoara, 1996 ;

EPURAN, M., BĂBĂIȚĂ, V., GROSU, CORINA, Contabilitatea financiară în noul sistem contabil, vol. 2, ediția a II-a, Editura de Vest, Timișoara, 1996 ;

GERVAIS, M., Controle de Gestion, 5-e edition, Edition Economica, Paris, 1994;

HOANȚĂ, N., Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996 ;

MIHAI, I.coordonator, CAZAN, E., BUGLEA, A., Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara,1997 ;

STANCU, I., Finanțe,Editura Economică, București, 1996 ;

TALPOȘ, I., Finanțele României, vol.I, Editura Sedona, Timișoara, 1995 ;

***, Revista Tribuna Economică, nr.32 și 47 din 1998.