Datoria Externa a Romaniei Concept , Indicatori de Monitorizare Si Evaluare

Cuprins

CAPITOLUL I

Datoria externa. Viziune generala

1.1 Noțiunea de datorie externă

1.1.1 Apariția și evoluția creditării internaționale

Datoria externă în sine reprezintă, inițial, un efect al unui alt fenomen economic internațional de mare amploare – creditarea internațională.

Creditarea internațională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerțului internațional și a investițiilor externe au produs o diversitate a instituțiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, piețe, modalitați de organizare și structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internațională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situația Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înființat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaționale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie și cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea și până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine și finanțau comerțul internațional prin intermediul acceptelor(precursoare ale acreditivelor și ale altor documente comerciale de astăzi).

Cea mai rapidă creștere în volumul creditării internaționale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componența S.U.A., pentru finanțarea investițiilor și comerțului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însă în proprietate britanică, au fondate doar pentru susținerea acestui flux. Deși, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale(în proprietate britanică), totuși orașul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezență în operațiile internaționale, acționând ca placă turnantă pentru fluxul menționat. Practic, Londra și New York-ul erau “emițătorul” și respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul război mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii și al imperiului său colonial. Această situație a durat până la sfârșitul primului război mondial, când New York-ul ca exportator de capital către o Europă distrusă, amenința pentru prima oară dominația Londrei asupra economiei mondiale.

Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline și ascensiunea dolarului american ca valută de circulație internațională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piața exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaționale.

Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori :S.U.A., Piața Comună și Japonia(însoțită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceștia domină și în prezent piețele internaționale ale creditului, atât direct cât și prin intermediul puternicei influențe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaționale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât și datorită progresului tehnologiei comunicațiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.

Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaționale către guvernele statelor membre. Conferința de la Breton Woods din 1954 stă la baza înființării Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor țărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital și să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanțele enorme dintre țări să ducă la situații conflictuale militare sau la crize economice mondiale.

Astăzi, creditarea internațională este un fenomen care suscită interesul atât al analiștilor economiei mondiale, cât și al factorilor de decizie din fiecare țară în parte, mai ales după experiența crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanțelor în anii ’80. Criza datoriei s-a născut din două motive : primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de țările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internațională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înțelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecția de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70. Criza datoriei a fost rezolvată printr-un progres cu multiple laturi :s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor(oficiali sau privați), dinspre scopul unic de a-și recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înțelegeri bilaterale între țările cu mari datorii și Clubul de la Paris(pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra(pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor țărilor îndatorate și la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomică în toate țările lumii, în special în țările beneficiare de împrumuturi externe.

1.1.2 Definirea datoriei externe

După cum se știe, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operațiune de creditare generând, în mod obligatoriu din punct de vedere contabil, o operațiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.

Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor cât și creditor, datoriile și împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest sens restrăns, numai anumite operațiuni de credit semnifică existența unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiție, cât și ca mod de calcul, poate avea înțelesuri diferite.

În sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietăți datorate în exterior de toți rezidenții unei țări. Această accepțiune, foarte largă, nu este utilizată decât în afirmații generale și intuitive. Practic este imposibil de calculat și apreciat datoria externă a unei țări în sensul ei cel mai larg, datorită diversității care există în domeniul condițiilor de îndatorare, adică a diversității deosebite care există în operațiunile financiare pe care le efectuează o țară. Din acest considerent, în mod curent noțiunea de datorie externă se folosește mai ales în sensuri restrănse.

Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operațiuni financiare indispensabile ce însoțesc fluxurile materiale; în cadrul operațiunilor financiare curente intră datoriile uzuale rezultate din rulajul zilnic al activității economice externe, precum și operațiunile financiare pe termen scurt(o lună, 3 luni, 6 luni sau un an). Modul în care este înțeleasă noțiunea de operațiune pe termen scurt în literatura de specialitate nu este același, dar, de obicei, toate operațiunile financiare cu termen mai mic de un an de zile intră în această categorie.

Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este constituit din celelalte condiții în care sunt obținute creditele sau împrumuturile externe. Există credite și împrumuturi obținute în condiții precise(dobândă fixă sau stabilită contractual în funcție de dobânda pieței financiare de referință, perioada de rambursare stabilită contractual, etc.), dar, în același timp, există și alte intrări de capital, în special investițiile directe, care nu au condiții precise(se pot repatria dintr-o dată, profiturile diferă în funcție de activitatea economică, etc.). Majoritatea definițiilor exclud investițiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donațiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele și împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donației pe care îl cuprind, pentru a se obține cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se include împrumuturile care au o perioadă de grație mai mare, de peste 10-15 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăți în contul serviciului datoriei(rambursare și dobănzi), deoarece se pornește de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.

Al treilea element care poate restrânge sensul definiției datoriei externe este natura creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiții mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor și creditor, creditele și împrumuturile externe obținute din asemenea surse sunt excluse din definirea și calculul datoriei externe(de exemplu, creditele obținute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).

Un al patrulea element care poate restrânge sensul definiției datoriei externe este caracterul debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor țări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud și împrumuturile sau creditele obținute de anumite agenții publice, astfel că există situații în care datoria externă este asimilată numai cu datoria externă a guvernului.

Definiția datoriei externe consacrată la nivel internațional în urma cercetărilor de către organismele internaționale, care au ca obiect principal de activitate creditarea țărilor cu probleme în asigurarea necesităților financiare prezintă datoria externă brută la un moment dat ca fiind “suma totală a pasivelor contractuale utilizate și neachitate a rezidenților față de nerezidenți, și obligația rezidenților de a rambursa ratele de capital,cu sau fără dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără ratele de capital”.

Din cele de mai sus se poate extrage definiția serviciului datoriei externe, noțiune care înglobează totalitatea plăților externe(rate de capital, dobânzi și comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

1.1.3 Surse de finanțare

Împrumuturile contractate de rezidenții unei țări pot fi clasificate în funcție de tipul de creditori care le acordă.Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi :

Împrumuturi bilaterale(de la guverne străine) între bănci centrale și organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărțite în :

concesionale – împrumuturi acordate de către țările dezvoltate, țărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenții de stat, locale sau centrale, sau de către agențiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici :

are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării și bunăstării economice a țărilor în curs de dezvoltare; are caracter concesional și are un grad de concesionalitate de cel puțin 25%.

neconcesionale – împrumuturi oficiale ale țărilor dezvoltate către țările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale.

Ele include :

tranzacții oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deși au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor; credite de la un exportator privat dintr-o țară dezvoltată garantat de către o instituție publică.

Gradul de conul de concesionalitate reprezintă măsura în care condițiile unui credit extern se abat de la condițiile standard ale piețelor internaționale de capital în favoarea debitorului.

Formula după care se calculează gradul de concesionalitate al unui împrumut este următoarea :

Gradul de concesionalitate(%)=[(VN-VA)/VN]*100, unde

VN= valoarea nominală a împrumutului

VA= valoarea actualizată a împrumutului

VA=suma(Rt+It)*(1+i)-n, unde

I= rata dobânzii pentru împrumut

R= ratele scadente

n= numărul de plăți de efectuat

i= 10%, reprezentând rata de actualizare, așa cum a fost convenită de OECD.

Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaționale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare și alte organisme internaționale și interguvernamentale. Și acestea pot fi împărțite la rândul lor în concesionale și neconcesionale în funcție de aceeași factori ca și în cazul împrumuturilor bilaterale.

Între instituțiile care acordă asistență financiară se află și Fondul Monetar Internațional. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică și ajustarea structurală. El joacă de asemnea un rol vital în renegocierea datoriilor între țările debitoare și creditorii publici sau privați și ajută țările debitoare în îmbunătățirea noilor tehnici de finanțare.

Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin :

Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operațiune prin care o țară membră cumpără de la FMI monede ale altor țări membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea balanței de plăți care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranșe, pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanță de către economia creditată.

Finanțarea compensatorie a fluctuațiilor încasărilor din export sau a plăților pentru import are ca scop sprijinirea țărilor membre, care au înregistrat dificultăți în echilibrarea balanței de plăți, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din exporturi sau a plăților pentru importuri. Această finanțare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.

Finanțarea stocurilor tampon de materii prime se realizaeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a țării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea și oferta de materii prime, obținând astfel o relativă stabilitate a prețurilor și a încasărilor din exporturile de produse de bază.

Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistență unei țări membre(în general, unei țări cu economie slab dezvoltată), pentru a face față deficitului balanței de plăți pe o perioadă mai îndelungată.

Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creație în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale și transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piață libere.

Informațiile specifice referitoare la asistența concesională trebuie furnizată de către Ministerul Finanțelor și Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.

Este necesară acordarea unei atenții deosebite atât informațiilor despre utilizarea acestor credite, cât și celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei externe și în compilarea balanței de plăți sau în evaluarea programelor de investiții în sectorul public.

1.1.3.1. Împrumuturile acordate de creditorii privați pot fi clasificate după cum urmează:

Creditele de export finanțează achiziționări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărțite în :

Credite furnizor – reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operațiunea presupune două relații distincte de creditare : un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la un anumit termen de la livrare; un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.

Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanțeze, să-și întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituție specializată în finanțarea exporturilor din țara lor.

Credite cumpărător – reprezintă o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru a-i pemite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenție de credit între importator(sau banca sa) și banca exportatorului.

Exporturile pe credit efectuate de operatorii economici din țările dezvoltate reprezintă un supliment util la asistența concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parțial subvenționate de guvernele țărilor creditoare sau de organismele internaționale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect important îl reprezintă faptul că guvernele țărilor exportatoare dispun de agenții de garantare și asigurare care protejează creditorii propriu-ziși împotriva riscurilor politice și economice din țara beneficiară. Astfel, creditele de export sunt deseori ușor accesibile, pe când împrumuturile de pe piețele de capital sunt, uneori, imposibil de contractat. Ministerul de Finanțe trebuie să monitorizeze accesul la aceste credite astfel încât să se evite situații de supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviciului datoriei aferente sau restricționează sever accesul viitor la această sursă de finanțare.

B. Credite acordate de către bănci :

Liniile de finanțare(de credit) reprezintă o înțelegere între o bancă și un client, pe baza căreia ultimul poate obține credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plătește suma stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele nefolosite din plafon, eventual plătește comision de neutilizare. În comerțul internațional, prin linie de finanțare se înțelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanțării unor livrări la import de mașini, utilaje sau echipamente complexe.

Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanțare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre țara importatorului. Convențiile bancare privind liniile de finanțare precizează de la început condițiile de finanțare a livrărilor(rata dobânzii, perioada de rambursare, perioada de grație, comisioanele bancare și scadențarul plăților aferente serviciului creditului). De asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face obiectul finanțării, condițiile de plată(de obicei, prin credit se acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum și perioada în care contractele pot fi prezentate spre finanțare. În țările creditoare, o mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de finanțare, sunt asigurate de agenții specializate sub control guvernamental sau chiar subvenționate de stat.

Creditul “revolving” se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ține seama de rata dobânzii pe temen scurt.

Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanțarea de noi proiecte de anvergură și de necesitatea asigurării unei garanții superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumturi țărilor membre.

C. Împrumuturi contractate de pe piețele de capital

Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorțiu, unui beneficiar dintr-o țară terță. Consorțiul este format dintr-o bancă principală și câteva bănci participante din țări diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terțe la acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creștere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piața eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terți, de regulă, a unor guverne sau agenții guvernamentale.

Finanțarea pe piața euroobligațiunilor.

Obligațiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deținătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele reprezintă o investiție, care dă dreptul deținătorului lor să obțină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumtul acordat emitentului. Acesta, acordându-se prin detașarea unei părți din corpul obligațiunii se numește cupon. În funcție de mărimea și modul se stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de obligațiuni.

O primă categorie sunt obligațiunile care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la valoarea nominală. Aici se încadrează obligațiunile standard cu cupon prestabilit(fixed rate notes), în care investitorul primește anual un cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de acestă modalitate de stabilire a cuponului, la obligațiunile cu dobândă variabilă(floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din șase în șase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piața interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe șase luni; se are însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborî sub un plafon minim prestabilit.

Un alt tip de obligațiuni îl constituie obligațiunile cu cupon zero(zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că investitorul primește echivalentul dobânzii reprezentat de diferența între prețul de emisiune și valoarea nominală la care sunt răscumpărate la scadență . obligațiunile cu cupon zero sunt atractive pentru investitori când se așteaptă declinul ratei dobânzii.

Un alt tip de obligațiuni îl constituie așa-numitele obligațiuni precare(junk bonds). Spre deosebire de celelalte tipuri anunțate anterior, acestea au un cupon mare, implicând și un grad mare de risc, deoarece sunt emise de firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piața financiară sau de firme noi.

O caracteristică a obligațiunilor o constituie scadența la care sunt răscumpărate de către emitent.Pentru obligațiunea standard(straight eurobond) scadența este fixă(o perioadă prestabilită) și înscrisă pe obligațiune. Există însă emisiuni de obligațiuni cu scadența extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă poate asigura o scadență finală lungă, dar poate fi răscumpărată, la opțiunea deținătorului, după o perioadă mult mai scurtă.

Ca și în cazul acțiunilor, pentru obligațiuni există posibilitatea negocierii lor pe piața secundară la o valoare de piață, prețul variind în funcție de cererea și oferta pentru titulul respectiv, valoare care diferă de cea nominală.

D.Alte tipuri de credite private

Factoring-ul este o tehnică de finanțare pe termen scurt a operațiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanțele sub formă de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanțelor. Factorul se substituie exportatorului în toate drepturile și obligațiile ce rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare, pentru livrările necorespunzătoare cu contractul și pentru corectitudinea titlurilor de creanțe(facturile), suportă riscul valutar, menținându-și responsabilitatea pentru operațiile din afara graniței, apărute ca urmare a depășirii plafonului de către client, cât și pentru alți clienți decât cei prevăzuți în contractul de factoring, pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor.

Leasing-ul s-a afirmat în ultimile decenii – îndeosebi în SUA și țările Europei Occidentale – ca metodă de finanțare pe termen mediu și lung și prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esență, leasing-ul este o formă de închiriere realizată de societăți financiare specializate(societăți de leasing) a unor bunuri de echipament către firme(beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.

Leasing-ul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, și societatea de leasing, care creditează operațiunea de leasing în calitate de cumpărător și un contract de locațiune încheiat între societatea de leasing și un terț beneficiar.

1.1.4 Tehnici de finanțare

Țările au posibilități limitate de susținere a finanțării externe. În același timp, oferta de finanțare este limitată. Așadar, guvernul beneficiar de împrumuturi externe trebuie să aleagă combinația optimă a surselor de finanțare disponibile la un moment dat astfel încât acestea să corespundă necesităților proiectelor specifice, dar și nevoilor economiei în ansamblu.

Optimizarea finanțării externe constă, pe de o parte, în obținerea a cât mai multe credite în condiții concesionale(forma cea mai ieftină de finanțare, dar limitată de destinația preferențială a acestora către cele mai sărace țări), iar, pe de altă parte, în minimizarea costurilor împrumuturilor obținute în condiții normale(de la organisme internaționale, prin relații bilaterale sau de pe piețele internaționale de capital).

Spre exemplu, o combinație optimă de finanțare a unui proiect specific de investiții ar putea cuprinde următoarele componente :

Maximum de surse concesionale de creditare; o sumă minimă atrasă de pe piețele financiare internaționale; un minimum de serviciu al creditului cu scadență în primii cinci până la zece ani din durata proiectului.

Autoritățile guvernamentale trebuie să se asigure că pachetul de finanțare corespunde priorităților naționale. Aceasta presupune:

Determinarea surselor de finanțare în strănsă legătură cu necesitățile de rambursare rezultate din proiecțiile serviciului datoriei;

Controlul compoziției valutare a noilor împrumuturi contractate în vederea obținerii unei minime expuneri la riscul valutar(al fluctuației cursurilor de schimb);

Controlul nivelului de expunere la riscul fluctuației dobânzilor variabile;

Micșorarea, pe cât posibil, a impactului noilor împrumuturi asupra serviciului datoriei externe în primii trei-cinci ani de la implementarea strategiei de îndatorare;

Menținerea accesului deschis și pentru viitor la diverse surse de finanțare, prin evitarea apelului excesiv la acestea.

O asemenea analiză nu este ușoară dar ea trebuie efectiv realizată pentru ca țara respectivă să obțină beneficii din creditele externe cu evitarea problemelor legate de balanța de plăți.

1.2 Datoria externă – soluție de ajustare a disponibilităților financiare interne

1.2.1 Datoria externă – componentă a politicii macroeconomice

Împrumuturile externe permit unei țări să investească și să consume peste posibilitățile sale curente interne și, de fapt, să finanțeze formarea capitalului nu numai prin mobilizarea economisirilor interne ci și prin folosirea economisirilor țărilor cu capital în surplus. Împrumuturile externe pot conduce către o creștere economică mai rapidă, permițând finanțarea unui volum de investiții mai substanțial și antrenarea mobilizării resurselor de care dispune țara respectivă, conferindu-le totuși o utilizare într-o manieră mai rezervată, mai prudentă, dar și mai eficientă. Aceste împrumuturi pot servi, de asemenea, la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot oferi autorităților soluția evitării luării de măsuri “draconice” care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării. Ele nu contribuie la creșterea economică în condițiile în care sunt utilizate pentru finanțarea activităților neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. De fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra operațiunilor bugetare de administrare publică și asupra balanței de plăți. În plus, chiar dacă deficitul balanței de plăți este generat de factori permanenți, finanțarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întârzia ajustările necesare și poate agrava problemele fundamentale ale balanței de plăți. Devine evident faptul că, o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin provoacă în final o criză a datoriei.

Dacă o țară se împrumută din străinătate, ea trebuie să introducă managementul datoriei drept o preocupare majoră a politicii economice. Îndatorarea externă excesivă și neadecvată va genera nivele ridicate ale serviciului datoriei care vor influența în mod negativ politica economică viitoare, și, implicit, creșterea economică. Gestiunea datoriei externe are repercursiuni în numeroase domenii ale politicii economice. În plus, politica valutară și comercială, la fel ca și politicile monetare și bugetare, influențează direct volumul împrumuturilor externe ce se impun a fi contractate. Este foarte important ca factorii implicați în gestionarea datoriei să știe care va fi evoluția așteptată a situației macroeconomice, iar factorii decizionali din politica economică să aibă o idee foarte clară asupra volumului noului necesar de împrumut și a sumei totale de plăți în cadrul serviciului datoriei. Existența unui bun sistem de comunicații între cei responsabili cu gestionarea datoriei, factorii răspunzători de gestiunea rezervelor, planificatorii și responsabilii politicii monetare și bugetare este esențială pentru obținerea unei gestiuni macroeconomice sănătoase.

La nivel guvernamental, finanțarea externă trebuie privită în cadrul mai amplu al ansamblului de decizii de politică macroeconomică. Dificultățile majore generate de datoria externă pot fi evitate cu succes atunci când politicile economice sunt astfel alese, încât variabilele economice cheie – în special rata dobânzii și cursul de schimb al monedei naționale – să exprime costuri reale pentru autoritățile decizionale, iar guvernele își însoțesc programele de investiții publice cu măsuri eficiente de captare a resurselor bugetare și de mobilizare a economiilor interne.

Obiectivul managementului datoriei externe trebuie să-l constituie obținerea de beneficii maxime din finanțarea externă, fără ca aceasta să afecteze echilibrul macroeconomic al balanței de plăți.

1.2.2. Nivelul optim de îndatorare

De ce să te împrumuți din străinătate dacă este, totuși, periculos? Pentru a răspunde la această întrebare, să luăm în considerare economisirile și investițiile într-o economie închisă, care nu apelează la fonduri din exterior. Într-o țară cu economie central-planificată, deciziile de investire ar fi luate de autoritățile centrale. Economisirile interne vor fi generate din impozite și din surplusul de lichiditate al întreprinderilor, iar alocarea lor pentru investiții – construcții, echipamente noi, îmbunătățirea drumurilor, și așa mai departe – hotărâtă de către autoritățile de planificare, ar reflecta prioritățile statului.

Într-o economie de piață, proiectele de investiții generează o rată de recuperare financiară a acestora(financial rate of return) fiind profitabil pentru întreprinderi să se împrumute dacă această rată este egală sau depășește rata dobânzii pe piață. Întreprinderile se vor orienta să realizeze investiții cu o rată înaltă de recuperare(randament) urmărind acele proiecte care promit câștigurile cele mai mari. Orice proiect cu posibilități mici de profit va constitui, din pricina împrumutului și a ratei dobânzii, o pierdere mare pentru întreprindere.

Împrumuturile guvernamentale sunt mult mai complexe, întrucât, în cazul lor, nu mai putem vorbi de un randament financiar. Totuși, există o rată reală de recuperare pe plan economic și social a investiției, și aceasta este reprezentată de beneficiile aduse societății de către proiectul respectiv.

Împrumuturile mari generează creșterea ratei dobânzii. Astfel, investiția în sectorul public poate afecta trendul ratei de recuperare în sens negativ și absorbția economisirilor va implementa o ascensiune a trendului ofertei de economisiri în timp ce punctul optim este atins în momentul în care rata de recuperare a investiției va fi egală cu rata dobânzii ce trebuie plătită în condițiile creșterii împrumuturilor.

În absența dirijării și a unor distorsiuni de piață majore, rata dobânzii pe piață poate regla oferta de economisiri cu cererea de fonduri pentru investiții. Dacă lumea ar fi o colecție de economii închise, ar exista diferențe foarte mari între ratele dobânzii de echilibru operante pe piețele respective. Țările cu un venit național înalt pe cap de locuitor ar avea rate mai scăzute ale dobânzii pe piață decât țările cu venit mai mic pe locuitor, în care economisirile sunt mai reduse și necesitățile de capital ridicate.

Piețele globale de capital permit întreprinderilor și guvernelor din țările cu capital insuficient să se împrumute din țările cu capital în surplus, unde rata dobânzii pe piață este mai scăzută. Piețele mondiale de capital, de fapt, duc la o creștere a dobânzii pe care o pot câștiga creditorii din țările abundente în capital și o reducere a dobânzii plătită de debitorii din țările cu capital insuficient. Împrumuturile internaționale pot, așadar, duce la o creștere a bunăstării economice atât în țările creditoare cât și în cele debitoare. Pentru țările cu capital insuficient aceasta înseamnă expansiune a formării capitalului și împrumuturi mai eficiente.

Pentru a realiza un management al datoriei eficient, autoritățile trebuie să schițeze profilul în timp al obligațiilor legate de serviciul datoriei; ele trebuie să prevadă în mod corect câștigurile din exporturi, veniturile interne și accesul în viitor la finanțare. Autoritățile trebuie, de asemenea, să monitorizeze potențialul/posibilitățile de plată anticipată sau de refinanțare a datoriei(the potential for prepaying or refinancing) pentru a profita de noi împrumuturi în condiții mai bune, să adapteze scadențele împrumuturilor la veniturile proiectate și trebuie, de asemenea, să aibă în vedere posibile eșecuri în obținerea veniturilor din exporturi sau cheltuieli neașteptate la importuri, pentru a le putea face față.

Probleme ale datoriei apar rar atunci când politicile macroeconomice sunt în așa fel alese încât variabilele economice cheie(în special ratele dobânzii și ratele de schimb) transmit costuri economice reale către cei ce iau decizii și când guvernele însoțesc programele de investiții publice cu măsuri eficiente for resource budgeting și de străngere a economisirilor interne. Dar, așa cum au arătat crizele datoriei, țările pot realiza la un moment dat că s-au supra –îndatorat în condiții de deteriorare economică, și că au devenit vulnerabile la presiunile deflaționiste și creștere economică încetinită. Dincolo de o politică macroeconomică eficientă, un management al datoriei externe eficient cuprinde așadar trei procese specifice intercorelate – selectarea unei finanțări corespunzătoare, deciderea asupra mărimii împrumuturilor, și informarea completă și în permanență actualizată asupra situației datoriei.

Programul de împrumuturi externe contractate de un guvern reprezintă o decizie politico-economică fundamentală. În sprijinul luării acestei decizii se face apel la modele formale și analize tehnice care furnizează informații despre implicațiile viitoare ale diverselor scenarii/strategii de îndatorare externă, în special asupra impactului acestora asupra capacității țării respective de a menține echilibrul balanței de plăți și de a investi în mod eficient fluxurile financiare atrase. Așadar, decizia asupra volumului de credite ce urmează a fi contractat depinde de trei factori:

nivelul rezervelor valutare ale țării și nivelul de performanță prognozat pentru administrarea acestora;

nivelul capitalului ce poate fi absorbit în mod eficient de economia debitoare;

pentru ce volum de noi împrumuturi obligațiile de serviciu al datoriei astfel create nu crează dificultăți de acoperire.

Fiecare factor este determinat de calitatea managementului la nivel micro și macroeconomic. Interacțiunea dintre capacitatea de acoperire a serviciului datoriei, tipul de finanțare disponibil și decizia de contractare a unui împrumut crește în complexitate pe măsura creșterii numărului de credite ce formează datoria externă și a diversificării surselor de finanțare pe care aceste credite le reprezintă.

1.2.3.Despre monitorizarea datoriei externe și administrarea riscului(pe scurt)

Informarea continuă asupra datoriei și asupra plății serviciului datoriei este esențială pentru managementul de zi cu zi al tranzacțiilor de pe piețele forex, pentru administrarea datoriei și pentru stabilirea de strategii pentru realizarea de noi împrumuturi externe. Informațiile detaliate oferă autorităților centrale posibilitatea de a asigura plata promptă a creditorilor individuali; informațiile agregate sunt necesare pentru asigurarea necesarului de valute externe, previzionarea obligațiilor viitoare legate de serviciul datoriei, evaluarea consecințelor pe care le-ar avea noi împrumuturi externe, și managementul riscului extern.

Implicațiile procesului de monitorizare sunt operative, contabile, statistice și analitice. Este necesară înregistrarea detaliată a fiecărui contract ce generează angajamente de natura datoriei externe și colectarea de informații cu referire la modul de utilizare a creditului. Pe seama creării, în acest fel, a unei baze de date cât mai complete și actualizate, este necesară asigurarea ordonării la timp a plăților în contul serviciului datoriei(rate, dobânzi, comisioane). Aspectul statistic implică agregarea soldurilor și a valorilor tranzacțiilor de datorie, calculul indicatorilor de îndatorare, efectuarea de proiecții de trageri și de plăți în conformitate cu scadențarele de derulare a creditelor.

Cu ajutorul unui model macroeconomic se pot simula efectele diferitelor alternative de îndatorare asupra bugetului de stat și a balanței de plăți. Funcțiile de statistică și analiză ale sistemului de administrare a datoriei completează, în mod esențial, componenta contabilă a sistemului.

Componentele statisticilor datoriei externe include detalii ale fiecărui contract de împrumut și programul de plată a serviciului datoriei, socoteli cu privire la utilizarea împrumutului. Statisticile care rezultă furnizează inputuri pentru proiecții ale bugetului și balanței de plăți. Cu ajutorul modelelor macroeconomice, cei ce administrează datoria externă folosesc toate aceste informații pentru a simula impactul unor alternative de împrumuturi viitoare asupra bugetului și balanței de plăți.

Țările sunt uneori expuse șocurilor înregistrate de balanțele de plăți ca urmare a unor schimbări nefavorabile în prețurile relative ale exproturilor și importurilor. Să presupunem că veniturile din exporturi ale unei țări sunt exprimate în dolari și datoriile sale externe trebuie rambursate în yeni. O deteriorare a ratei de schimb a dolarului în raport cu yenul va duce la o creștere a serviciului datoriei țării debitoare. Dificultăți similare pot apărea în cazul împrumuturilor cu rata dobânzii variabilă: o creștere a ratei dobânzii la Euro-dolar va avea același impact menționat mai sus. O scădere a prețurilor bunurilor de larg consum va crea dificultăți legate de serviciul datoriei unei țări pentru care bunurile de larg consum reprezintă principala sursă de obținere de valută străină.

Fluctuațiile prețurilor bunurilor de larg consum, ratele de schimb și ratele mondiale ale dobânzilor nu se află sub controlul țărilor. Este posibilă, totuși, acoperirea împotriva riscului. Managementul riscului face parte din managementul datoriei externe.

CAPITOLUL II

Corelația datoriei externe cu principalii indicatori macroeconomici. Indicatori ai datoriei externe

2.1.Considerații macroeconomice

Datoria externă este o noțiune complexă care nu poate fi analizată și apreciată decât în contextul economic al fiecărei țări. Creșterea în cifre absolute a volumului datoriei externe și a serviciului datoriei externe nu înseamnă, mereu și neapărat, dificultăți mai mari pentru țara îndatorată. În același timp, volumul datoriei externe a unei țări nu are sens determinat decât dacă se raportează la potențialul economic al țării, la potențialul de a obține venituri din export în valută convertibilă, etc.

Ideea care trebuie să guverneze aprecierea realistă a datoriei externe a unei țări este, ca și cazul altor procese economice, raportarea costurilor datoriei externe la avantajele care rezultă din apelarea la capital străin sau, cu alte cuvinte, raportarea dificultăților izvorâte din onorarea serviciului datoriei externe la consolidarea economiei generată de împrumut.

Analiza costuri-avantaje în domeniul datoriei externe implică stabilirea corelațiilor dintre indicatorii datoriei externe(volumul datoriei, eșalonarea creditelor, serviciul datoriei, etc.), pe de o parte, și cât mai mulți indicatori economici(venitul național, creșterea economică, schimburile economice externe, etc.), pe de altă parte. Reușita unei asemenea operații ar indica limitele rezonabile până la care o țară se poate îndatora în exterior, capacitatea unei țări de a onora, fără măsuri extreme, serviciul datoriei externe, oportunitatea măririi sau micșorării datoriei externe, având în vedere anumite fenomene din economia națională și de pe piața mondială.

Între volumul valoric al datoriei externe și indicatorii macroeconomici există o serie de corelații general valabile. Corelațiile cele mai evidente se stabilesc între volumul datoriei externe și balanța de plăți; prin intermediul balanței de plăți se formează legăturile între datoria externă, pe de o parte, și venitul național, investițiile, acumulările, pe de altă parte.

În stabilirea acestor corelații s-au avut în vedere corelațiile deja cunoscute între exporturi, importuri, soldul balanței comerciale și soldul plăților curente, pe de o parte, și acumulări, investiții, venitul național și produsul intern brut, pe de altă parte.

Dacă țara debitoare dă o utilizare materială capitalul extern, pentru investiții sau pentru diferite importuri de bunuri și servicii, atunci formarea datoriei externe este însoțită de modificări în plățile curente ale țării debitoare. De multe ori, așa cum s-a mai arătat, datoria externă rezultă tocmai din finanțarea cu ajutorul capitalului extern a deficitului plăților curente.

Dacă țara debitoare dă o utilizare financiară capitalului extern mobilizat sub forma împrumuturilor, respectiv are loc numai o schimbare de angajamente, de la termene scurte la termene medii și lungi, atunci formarea datoriei externe este însoțită numai de modificări în cadrul balanței capitalurilor, fără ca balanța conturilor curente să fie imediat afectată. Trebuie spus însă că angajamentele pe termen scurt(credite sau împrumuturi cu o scadență mai mică de un an) au la origine modificări în balanța conturilor curente.

Dacă nu sunt contractate noi credite sau împrumuturi externe, datoria externă se amortizează în anii următori prin plata ratelor scadente și a dobânzilor, în care scop trebui să aibă loc ieșiri de capital. Acest lucru necesită acumulări interne de capital și convertirea acestora în mijloace de plată externe(convertibile) cu care se poate plăti datoria. În lipsa unor disponibiltăți proprii de capital(rezerve monetare sau titluri de valoare) și presupunând că nu sunt contractate noi împrumuturi externe pentru onorarea serviciului datoriei, ieșirea de capital trebuie să fie reală(să aibă loc un transfer real și nu o simplă schimbare de angajamente), adică să se bazeze pe un excedent al balanței conturilor curente.

Dacă au loc mișcări de capital în ambele sensuri, respectiv sunt contractate împrumuturi și credite externe și au loc ieșiri de capital în contul serviciului datoriei, corelațiile dintre datoria externă și starea balanței de plăți devin mai complexe. Trebuie avut în vedere că noile împrumuturi sau credite contractate în exterior se reflectă fie în plățile curente, fie în balanța capitalurilor, majorând datoria externă. La rândul ei, majorarea datoriei externe înseamnă mărirea serviciului datoriei externe și, în consecință, o parte din intrările de capital sunt anihilate de ieșirile de capital reprezentând serviciul datoriei contractate anterior.

Teoreticienii economiei de piață pornesc în analiza datoriei externe de la așa-zisa egalitate fundamentală a echilibrului economic general:

Y=C+I+X-M ,unde:

Y = produsul intern brut

C = consumul intern(individual și al statului)

I = investițiile brute(productive și neproductive)

X = exportul

M = importul

Din care derivă egalitatea:

X-M=Y-(C+I)

Din cea de a doua egalitate decurge concluzia că balanța comercială este deficitară atunci când consumul și investițiile interne sunt mai mari decât produsul intern brut.

În consecință, soldul deficitar al balanței comerciale generează fie direct, fie prin intermediul unui deficit al plăților curente, necesitatea de a se apela la credite sau împrumuturi externe, deci contractarea unei datorii externe, ceea ce înseamnă că volumul datoriei externe depinde de diferența cu care consumul și investițiile interne depășesc produsul intern brut. Trebuie subliniat că între mărimea datoriei externe și mărimea diferenței dintre consumul și investițiile interne și produsul intern brut nu poate fi pus semnul de egalitate; pe de o parte, soldul deficitar al balanței comerciale nu determină, în mod necesar, o datorie externă de aceeași mărime, iar, pe de altă parte, datoria externă poate apărea și în condițiile unei balanțe comerciale echilibrate.

Dacă luăm o altă identitate, larg acceptată pentru economia de piață, privind echilibrul circulației interne:

I+X=S+M, unde:

I = investiții

X = exporturi

S = acumulări

M = importuri

Rezultă egalitatea:

X-M=S-I

Concluzia pe care o trag susținătorii acestei teorii este că balanța comercială este deficitară atunci când acumulările interne de capital sunt depășite de investiții.

Din cea de a doua egalitate rezultă că volumul datoriei externe(deficitul comercial) depinde de necesarul suplimentar de capital, care nu poate fi acoperit prin acumulări interne.

Continuând analiza, ecuația fluxurilor înspre și dinspre restul lumii ale unei economii poate fi scrisă în felul următor:

Dt-Dt-1+Xt = i*Dt-1+Mt, unde:

Dt = datoria netă la sfârșitul anului t

Dt-Dt-1 = creșterea netă a stocului datoriei în anul t

Xt = exporturi anuale

Mt = importuri anuale

i = dobânda medie pe total datorie

Rearanjând prima relație și împărțind-o la Dt-1, obținem:

d = i+(Mt-Xt)/Dt-1, unde:

d = (Dt-Dt-1)/Dt-1, reprezintă rata de creștere a datoriei.

Ecuația arată modalitățile de influențare ale nivelului datoriei. În primul rând, “d” va fi mai mare dacă “i” are un nivel ridicat, deci serviciul datoriei va crește ca volum. Apoi, creșterea deficitului comercial (Mt-Xt) va cauza creșterea mai rapidă a datoriei. Mai mult, rata de creștere a datoriei va fi cu atât mai dependentă de rata dobânzii cu cât “Dt-1” va fi mai ridicat. În mod logic, un acces restrâns la capitaluri străine va implica din partea guvernului o măsură menită să sprijine creșterea exporturilor pentru a reduce deficitul comercial sau să impună restricții asupra importurilor.

Dacă luăm în considerare ecuația produsului intern brut în funcție de venituri, adică:

Yt = Ct+St+Tt, unde:

Ct = consumul privat

St = economiile private

Tt = veniturile guvernamentale,

Și ecuația produsului intern brut în funcție de cheltuieli,

Yt = Ct+Gt+It+X-M, (unde Gt reprezintă cheltuielile guvernamentale)

Deficitul comercial mai poate fi scris în felul următor:

M-X = (It-St)+(Gt-Tt)

În consecință, ecuația ratei de creștere a datoriei mai poate fi scrisă în felul următor:

d = i+[(It-St)+(Gt-Tt)]/Dt-1

De aici rezultă că, dacă economiile interne nu acoperă cerințele de investiții interne, atunci crește cererea de finanțare externă, ceea ce va duce la un spor de datorie. Pe ansamblu, necesitatea de împrumut din exterior poate fi considerată ca o consecință a unei insuficiente capacități de finanțare a economiei. Pentru evitarea unei creșteri rapide a datoriei, economiile private ar trebui să fie cel puțin egale cu nevoia de investiții private, în timp ce nivelul cheltuielilor bugetare(investiții publice și consum public) ar trebui să nu fie cu mult mai mare decât veniturile bugetului. Pe de altă parte, dacă o țară se confruntă cu o limitare a accesului la credite externe din cauza unui nivel ridicat al datoriei, aceasta va trebui să își reducă deficitele prin reducerea investițiilor publice, prin creșterea nivelului economiilor datorită unei reduceri a consumului(de regulă, reduceri ale importurilor de consum) sau prin ridicarea nivelului veniturilor bugetare obținute printr-o creștere a impozitelor.

2.2.Indicatorii datoriei externe

Aprecierea datoriei externe a țărilor are nevoie de unele criterii cuantificabile. Analiza poziției financiare(bonității) a unei țări implică analiza bilanțului internațional(balanța datoriei și creanțelor externe) a acelei țări, care la rândul ei implică analiza lichidității(poziția pe termen scurt) și a solvabilității(poziția pe termen lung) a acelei țări.

Din analiza condițiilor care caracterizează datoria externă în corelație cu variabilele care caracterizează o economie națională rezultă că pot fi calculați mai mulți indicatori pe baza cărora poate fi apreciată datoria externă.

2.2.1.Indicatori ai serviciului datoriei

Cel mai utilizat indicator este așa-numita rată a serviciului datoriei externe, indicator calculat ca pondere pe care serviciul datoriei o deține în totalul veniturilor externe anuale ale țării în cauză.

Rde = Sde/VE

unde,

Rde = rata serviciului datoriei externe

Sde = serviciul datoriei externe

VE = venituri externe

Serviciul datoriei externe poate fi înțeles în următoarele trei modalități principale(care diferă, în fapt, în funcție de accepțiunea și definiția datoriei externe):

Plata ratelor scadente și a dobânzilor la datoria externă a sectorului public și la datoria externă a sectorului privat, garantată public(definiția B.I.R.D. a datoriei externe);

Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private; în comparație cu prima accepțiune, în această a doua accepțiune este cuprins și serviciul la datoria externă privată negarantată public, formată din credite și împrumuturi contractate de sectorul privat în exterior, la o dobândă stabilită;

Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private, plus ieșirile de capital sub forma dividendelor, a cotelor părți din beneficii(profituri) și a repatrierii capitalurilor investite anterior; în această grupă pot fi incluse și ieșirile de capital reprezentând profituri sau dividende, care sunt, ulterior, reinvestite.

În funcție de modul în care sunt înțelese veniturile externe există, de asemenea, trei principale posibilități de calcul:

venituri din exporturi de mărfuri;

venituri din exporturi de mărfuri și servicii;

venituri din totalul operațiunilor externe curente.

În majoritatea lucrărilor care abordează problema datoriei externe, rata datoriei externe este înțeleasă ca pondere a serviciului datoriei externe(accepțiunea B.I.R.D.) în veniturile din exporturile de mărfuri și servicii.

Deși este unanim acceptat faptul că utilitatea acestui indicator este relativă, iar semnificația lui nu este foarte precisă, rata serviciului datoriei externe rămâne cel mai utilizat indicator datorită următoarelor avantaje:

are în vedere importanța covârșitoare a exporturilor pentru țările cu datorie externă, care sunt, în principal, țări în curs de dezvoltare și pentru care obținerea de valută convertibilă este o preocupare de o importanță deosebită;

este ușor de calculat și ușor de înțeles;

acest indicator arată, pe termen scurt, capacitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe.

Rata serviciului datoriei externe reflectă destul de fidel capacitatea de plată externă a țării îndatorate, fiind foarte sensibilă la evoluțiile situației conjuncturale. Deoarece în majoritatea țărilor lumii veniturile externe fluctuează în funcție de situația conjuncturală, în timp ce serviciul datoriei externe evoluează independent de situația conjuncturală și numai în funcție de structura datoriei externe (de scadență, mărimea împrumuturilor, mărimea dobânzilor,etc), rata datoriei externe crește atunci când veniturile externe scad comparativ cu serviciul datoriei. În ultimă instanță, rata serviciului datoriei externe indică dificultățile pe care țara debitoare le întâmpină și cărora trebuie să le facă față în diferite perioade conjuncturale.

Indicatorul rata serviciului datoriei externe are însă și unele limite, reieșite atât din modul de calcul, cât și din semnificația lui pentru diferite țări. Astfel, semnificația ratei datoriei externe nu poate fi considerată numai după mărimea sa. Unele țări suportă o rată datoriei de peste 30%, în timp ce altele intră în crize de lichiditate dacă ajung la o rată a datoriei externe de 20%. Cu alte cuvinte, un nivel critic al ratei datoriei externe se poate stabili numai pentru fiecare țară în parte, în funcție de evoluția comerțului exterior, de restructurarea importurilor și exporturilor, de evoluția fluxurilor financiare ale țării, etc.

În schimb, tendința de creștere a ratei datoriei externe semnalizează aproape cu certitudine apariția unei crize de lichiditate, deoarece nici o țară nu poate înregistra modificări structurale atât de rapide încât nivelul critic al ratei datoriei externe să se schimbe în mod substanțial în fiecare an.

Dificultatea stabilirii clare a unui nivel critic al ratei datoriei externe este determinată de faptul că acest indicator raportează numai o variabilă a datoriei externe la o singură variabilă a economiei naționale, fără a lua în considerare alte variabile străns legate de capacitatea de acoperire a serviciului datoriei externe, cum sunt: importurile, celelalte fluxuri de capital(în afara serviciului datoriei externe), lichiditatea internațională a țării respective. Rata datoriei externe nu ia în considerare nici variabilele care caracterizează capacitatea pe termen lung a țării de a acoperi serviciul datoriei externe, cum sunt: acumulările interne de capital, venitul național și produsul național brut, veniturile bugetare, etc.

Ca indicator pe termen lung, semnificația ratei prezente a serviciului datoriei externe este minoră. Rata serviciului datoriei poate fi ridicată numai datorită creșterii serviciului datoriei, exporturile menținându-se la niveluri normale, iar creșterea serviciului datoriei poate fi cauzată, la rândul ei, de aglomerarea scadențelor pe termen scurt(1-2 ani) sau mediu(3-8 ani); într-o asemenea situație, nu se poate trage concluzia că țara respectivă va avea, în mod obligatoriu, dificultăți mai mari pe termen lung. Dimpotrivă, după onorarea acestor scadențe, este posibilă o scădere substanțială a serviciului datoriei și, în consecință, a ratei serviciului datoriei externe. Din acest motiv, este necesară calcularea ratei probabile a datoriei externe pe perioada următorilor ani, presupunând că exporturile vor avea o tendință normală de creștere și că nu vor fi contractate alte datorii externe. Astfel, pentru a putea aprecia evoluția veniturilor din exporturi, pe perioada următorilor cinci ani, de exemplu, se raportează totalul veniturilor din exporturi la totalul serviciului datoriei externe din această perioadă. Un asemenea indicator poate să reliefeze oportunitatea contractării unor noi împrumuturi externe în cazul unor dificultăți prevăzute să apară pe termen scurt.

Pentru a putea aprecia capacitatea pe termen lung a unei țări de a suporta datoria externă, trebuie avut în vedere că nu numai exporturile ci întreaga economie susține plata serviciului. Serviciul datoriei externe constituie o ieșire definitivă de capital sau, altfel spus, o scurgere în exterior a venitului național. Din acest motiv este utilă raportarea serviciului datoriei externe la venitul național. În același timp, în calcularea acestui indicator trebuie avut în vedere că intrarea de capital care a produs datoria externă a contribuit la creșterea avuției naționale, atât în mod direct(s-a adăugat la avuția națională), cât și în mod indirect(a favorizat creșterea venitului național).

În completarea celor arătate la punctul c., trebuie precizat că posibilitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe depinde și de eficiența cu care lucrează economia țării respective, de capacitatea ei de a realiza beneficii corespunzătoare la nivelul fiecărei unități productive, pe cărora să fie posibilă acumularea fondurilor necesare atât dezvoltării, cât și rambursării capitalului extern împrumutat. În ultimă instanță, datoria externă este rambursată din partea de venit național acumulată, care trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi atât necesitățile interne, cât și obligațiile externe scadente. Prin raportarea serviciului datoriei externe la acumulări se poate calcula un indicator util al capacității unei țări de a suporta pe termen lung serviciul datoriei externe.

Un alt indicator al datoriei externe rezultă din raportarea serviciului datoriei externe la veniturile debitorilor (guvernul, organizațiile publice și organizațiile private garantate de către guvern). De exemplu, într-o țară în care datoria externă este contractată cu precădere de către guvern, acest indicator se calculează ca raport între serviciul datoriei și veniturile bugetare ale guvernului. Variantele de calcul diferă în funcție de venitul luat în considerare(venituri totale sau venituri nete). Avantajul acestui indicator constă în faptul că pune față în față datoriile cu disponibilitățile debitorilor în anul respectiv, iar dezavantajul, în faptul că, în țările cu valute neconvertibile, veniturile interne ale debitorilor nu pot fi comparate cu datoriile în valute străine. În plus, trebuie avut în vedere că guvernele își pot finanța deficitele bugetare prin emisiune monetară, iar aceasta, având efecte inflaționiste, modifică paritatea puterii de cumpărare a monedei naționale față de a celorlalte valute, alterând acest indicator.

Calcularea indicatorului serviciul datoriei/veniturile debitorilor este oportună în următoarele situații:

când ponderea comerțului exterior în venitul național este mare(cazul unor țări mici și mijlocii care depind în mare măsură de comerțul exterior) și, în consecință, calcularea ratei serviciului datoriei externe prin raportarea serviciului datoriei externe la veniturile din export nu este în întregime semnificativă, deoarece problema este ca debitorii interni(guvernul, agențiile guvernamentale) să găsească fondurile proprii necesare rambursării datoriei externe;

când guvernul este principalul debitor în exterior, iar finanțarea inflaționistă(prin deficitele bugetare) a procesului de rambursare a datoriei externe poate agrava situația economică internă și starea balanței de plăți a țării respective.

Raportul dintre serviciul datoriei externe și nivelul rezervelor oficiale de aur și devize libere poate completa în mod util semnificația pe care o are rata datoriei externe, arătând în ce proporție serviciul datoriei externe poate fi acoperit prin rezervele oficiale ale țării și, în consecință, cu cât pot degreva rezervele valutare eforturile făcute prin intermediul exporturilor în vederea acoperirii serviciului datoriei externe.

2.2.2.Indicatori ai soldului datoriei externe

Există doi indicatori din această categorie și anume:

raportul între soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate și exporturile de bunuri și servicii;

– raportul între soldul datoriei pe baza sumelor încasate și nerambursate și produsul intern brut, aceasta reprezentând gradul de îndatorare externă.

Acești indicatori reprezintă evaluări ale pozițiilor pe stoc, indifirent de unitatea de măsură. Aceștia contribuie la estimarea interesului străin în economie, în timp ce soldul datoriei externe reprezintă recalcularea, la o dată anterioară, a intrărilor contractuale de capital străin. O rată înaltă semnifică faptul că țara considerată a înregistrat intrări importante de capital în trecut, dar nu înseamnă automat că a rămas tributară acestor intrări sau că ar putea, eventual, să se confrunte cu dificultăți în asigurarea serviciului datoriei externe.

O rată de îndatorare externă ridicată poate fi sau nu asociată cu o rată a serviciului datoriei elevată în funcțile de condițiile în care sunt contractate împrumuturile. Se poate aștepta, în cadrul procesului de acumulare a datoriei externe ca raportul între soldul datoriei externe și PIB(sau exporturi) să crească pentru a atinge un nivel constant în cazul în care vor fi îndeplinite anumite ipoteze. Dacă acest raport nu va atinge această limită, se poate deduce că productivitatea investițiilor a fost inferioară dobânzilor aferente împrumuturilor externe în contul datoriei, sau că țara a devenit tributară împrumuturilor din exterior. Raportul ce s-a stabilit pe termen lung variază de la un debitor la altul, în funcție de împrumuturile externe, de rata de creștere a PIB și a exporturilor și de amploarea solicitărilor la economisirile străine.

2.2.3.Indicatori ai dobânzii la datoria externă

Pot fi calculați:

raportul între plățile dobânzii și totalitatea exporturilor;

raportul între plățile dobânzii și PIB.

Raportul între plățile anuale ale dobânzii și PIB(sau încasările din exporturi) poate avea un rol util ca indice al amplorii relative a încercării impuse de datoria externă. În teorie, un nivel ridicat sau o creștere rapidă a acestui raport indică apariția unei situații caracterizate printr-un consum excesiv și/sau dificultăți asociate productivității și rentabilității investițiilor. Resursele externe pot fi afectate într-o măsură mai mare de consum decât de către investiții. Totodată contribuția programului de investiții a unei țări la creșterea PIB sau a exporturilor poate fi slabă în comparație cu costul finanțării externe.

Rapiditatea cu care această rată poate fi stabilizată variază în funcție de țară, în funcție de proporția investițiilor finanțate prin capitaluri atrase din străinătate, de coeficientul marginal al capitalului(capital/producție), de costul finanțării externe și de măsura în care rata economisirii marginale este superioară ratei de economisire medii din țara debitoare.

2.2.4.Indicatori ai rezervei valutare sau internaționale

raportul între rezervele internaționale și soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate;

raportul între rezervele internaționale și importurile de bunuri și servicii.

Rezervele internaționale ale unei țări sunt egale cu suma activelor în drepturi speciale de tragere, plus poziția rezervelor la F.M.I., plus activele în devize și aur (care sunt sistematic evaluate pe baza cursurilor Londrei la sfârșitul anului). Aceste două raporturi sunt indicatori ai capacității de îndatorare și de rambursare a țării.

2.2.5.Alți indicatori ai datoriei externe

Raportul între încasări și importuri. Acest raport indică măsura în care țara este tributară împrumuturilor externe brute pentru a-și finanța importurile;

Raportul între transferurile nete și importuri. Acest raport măsoară disponibilitatea resurselor împrumutate din străinătatea pentru a finanța importurile;

Raportul între rambursările ratelor de capital și încasări. Acest raport indică măsura în care datoria externă a țării este “reorientată”. Creșterea în timp a acestui raport poate determina o aglomerare a termenelor de rambursare sau un acces mai puțin favorabil pe piața internațională de capital;

Raportul între transferurile nete de resurse și PIB sau PNB. Acesta indică contribuția economisirilor externe nete la procesul de dezvoltare și furnizează informații precise în cazul în care este comparat cu raporturi ca economisiri interne/PIB sau PNB sau investiții/PIB sau PNB.

2.3.Echilibrul balanței de plăți în condițiile datoriei externe

Probleme de lichiditate ale datoriei externe

Dacă veniturile externe nete ale unei țări scad brusc, iar serviciul datoriei externe se menține fix, apar așa-numitele probleme de lichiditate referitoare la datoria externă, respectiv țara în cauză întâmpină dificultăți în găsirea la timp a fondurilor necesare pentru achitarea ratelor scadente. Asemenea situații sunt deosebit de frecvente în cazul țărilor în curs de dezvoltare, ale căror exporturi, constituite în principal din produse de bază, înregistrează importante variații valorice datorită modificărilor frecvente ale cererii și prețurilor pe piața mondială.

Analiza datoriei externe trebuie să aibă în vedere posibilitatea apariției unor asemenea crize de lichiditate(crize ale balanțelor de plăți), crize care măresc costurile îndatorării în exterior(fondurile lichide necesare rezolvării crizei sunt procurate de multe ori în condiții oneroase, neavantajoase) și reduc beneficiile rezultate din apelarea la capitalul extern(criza de lichiditate produce tensiuni în economia națională, modifică prioritățile, etc).

În unele lucrări de specialitate se face următoarea clasificare a factorilor care acționează într-o criză de lichiditate:

Variabile fluctuante:

Export

Fluxuri de capital

Importuri de forță majoră

Variabile de rezervă:

Rezerve oficiale de aur și devize

Importuri la care se poate renunța

Variabile rigide:

6) Importuri minime necesare

7) Serviciul datoriei externe

Exporturile

Una din cauzele scăderii veniturilor externe în devize libere ale țărilor este scăderea exporturilor datorită fie scăderii cererii pentru respectivele produse pe piața internațională(cauze ciclice, aleatorii sau ca urmare a unei tendințe de mai lungă durată), fie scăderii ofertei de export a țării respective sub influența unor factori economici sociali sau politici interni. Cauza profundă a scăderii bruște a exporturilor rezidă în structura unilaterală, anacronică a comerțului exterior, în general a economiei naționale a țărilor în curs de dezvoltare. Experiența a demonstrat că țările cu un export mai diversificat din punct de vedere al nomenclatorului, bazat într-o mare măsură pe produse manufacturate, beneficiază de o mai mare stabilitate a veniturilor din exporturi. O influență importantă asupra stabilității volumului fizic al exporturilor o are diversitatea geografică a comerțului exterior, astfel încât exporturile să nu depindă în prea mare măsură de cererea dintr-o singură țară sau dintr-un singur grup de țări.

Există mijloace de evitare a crizelor de lichiditate cauzate de scăderea valorică a exporturilor, mijloace grupate într-o politică pe care o putem denumi de ”precauție”. În acest cadru pot fi calculați “indicatori de alarmă” ai scăderii exporturilor, de exemplu, scăderea cu un anumit procent a indicelui valoric al exporturilor poate fi instituită ca semnal de alarmă pentru introducerea unor măsuri de redresare a balanței de plăți(stimularea altor exporturi sau a intrărilor de capital, reducerea importurilor, etc).

Fluxuri de capital

Un alt factor fluctuant, a cărui evoluție nu poate fi prevăzută cu un grad suficient de acuratețe și care afectează nefavorabil lichiditatea internațională a țărilor care se îndatorează(aici, în înțelesul asigurării mijloacelor de plată necesare acoperirii plăților scadente), este constituit de fluxurile de capital spre și din aceste țări.

De obicei, fiecare țară mizează pe anumite intrări de capital, pe termen scurt sau lung, cu ajutorul cărora să-și echilibreze balanța de plăți; dacă aceste previziuni nu se materializează, țara respectivă se află în pericolul apariției unei crize de lichiditate. În unele cazuri, intrările reduse de capital, sub previziuni, au loc concomitent cu accentuarea ieșirilor de capital, fie în contul serviciului datoriei externe, fie ca urmare a repatrierii unor capitaluri private.

Se pune problema depistării surselor mai stabile de capital străin la care țările pot apela. De multe ori, se efectuează o clasificare a intrărilor de capital în funcție de coeficientul lor de siguranță. De exemplu, intrările de capital pentru un proiect de investiție inițiat anterior pot fi considerate o sursă sigură de capital, deoarece ele vor continua până la finalizarea proiectului, eșalonarea lor efectunându-se, în majoritatea cazurilor, conform programului de desfășurare a lucrărilor. De asemenea, creditele comerciale(la import) sunt o sursă relativ sigură de intrări de capital, până la limita în care țara respectivă este considerată că are o bonitate financiară acceptabilă. Intrările de capital, reprezentând credite sau împrumuturi din partea guvernelor străine sau din partea organismelor financiare internaționale, sunt surse de capital care evoluează relativ independent de conjunctura economică din țările donatoare sau beneficiare. În schimb, intrările de capital privat sub forma investițiilor directe și de portofoliu, precum și posibilitățile de obținere a unor împrumuturi de pe piețele financiare internaționale tind să fluctueze în funcție de situația economică atât din țara creditoare, cât și din cea beneficiară, din care motiv pot fi considerate ca surse de capital mai puțin sigure.

Aceste considerente de ordin cu precădere tehnic îndreptățesc concluzia că fluxurile de capitaluri necesare potențării eforturilor proprii ale țărilor care au nevoie de ele, sunt mai avantajoase și mai stabile dacă se fac din surse publice internaționale, dacă constituie asistență financiară acordată pe plan multilateral țărilor, fără condiții politice, decât dacă sunt la latitudinea intereselor economice și politice ale capitalului privat.

Importuri de forță majoră

Creșterea substanțială, pe parcursul unei perioade scurte, a importurilor poate genera dificultăți în rambursarea datoriei externe. De obicei, importurile diferitelor țări pot fi controlate și menținute în limitele dorite dacă nu intervin elemente deosebite. În schimb, importurile determinate de o forță majoră, cum sunt cele determinate de necesitatea asigurării cu produse agroalimentare în situația unor secete, etc., nu numai că blochează fondurile lichide necesare onorării serviciului datoriei, dar generează, în majoritatea cazurilor, o sporire bruscă a volumului datoriei deoarece țara în cauză trebuie să apeleze la împrumuturi externe, pe care le obține de obicei în condiții oneroase, pentru a putea finanța importurile suplimentare.

Pentru a putea aprecia gravitatea importurilor de forță majoră pentru o țară, trebuie să se aibă în vedere că obținerea rapidă a sumelor de bani necesare finanțării acestor importuri face necesară, de multe ori, apelarea la piețele internaționale de capitaluri private sau la piețele de capital din țările capitaliste dezvoltate, unde țărilor în curs de dezvoltare le sunt aplicate, de regulă, marje suplimentare, ridicate, de dobândă datorită bonității financiare a acestor țări. În același timp, celelalte condiții de creditare de pe piețele de capital private sunt relativ greu de suportat de către țările în curs de dezvoltare.

În depășirea situațiilor dificile generate de necesitatea unor importuri de forță majoră, trebuie avută în vedere existența unor facilități de credite existente pe plan mondial pentru asemenea circumstanțe(ajutoarele acordate de Banca Mondială, utilizarea tragerilor asupra F.M.I., ajutoarele pe care le acordă unele guverne).

Rezerve oficiale de aur și devize

Efectele negative ale fluctuațiilor pe care le înregistrează(de regulă, în cazul țărilor în curs de dezvoltare) veniturile din exporturi, fluxurile de capital și importurile de forță majoră pot fi contracarate prin utilizarea rezervelor în valute străine, prezente și potențiale, care stau la dispoziția acestor țări și care constau, în principal, din rezervele oficiale de aur și devize și din economiile valutare, care rezultă din renunțarea la anumite importuri.

Rezervele oficiale de aur și devize constituie principala variabilă de rezervă care este utilizată de țara îndatorată în situația unor crize de lichiditate, însă trebuie avut în vedere că, din punct de vedere economic, rezervele valutare constituie disponibilități imobilizate, sub formă lichidă, iar pentru țările în curs de dezvoltare, care au mari necesități de capital, este dificil să păstreze un nivel adecvat al rezervelor lor oficiale. Nivelul optim al rezervelor este diferit de la țară la țară; de obicei, se apreciază drept optim un nivel al rezervelor care să acopere importurile țărilor respective pentru o perioadă de 2-6 luni.

Trebuie avut în vedere caracterul condiționat sau necondiționat al lichidității internaționale de care dispune țara respectivă. În timp ce rezervele de devize sau de aur și tragerile asupra F.M.I., în cadrul tranșei aur, sunt oricând la dispoziția unei țări în curs de dezvoltare care se află în dificultăți ale balanței de plăți, posibilitatea de a obține împrumuturi de la alte guverne sau de pe piețele private de capital este condiționată de anumite elemente politice sau economice, uneori chiar de situația datoriei externe.

Importuri la care se poate renunța

În cazul crizelor de lichiditate, pentru a procura fondurile necesare plăților scadente, țările îndatorate se văd nevoite să reducă drastic importurile. În acest context, prezintă interes determinarea importurilor la care se poate renunța rapid și fără a perturba economia națională. Dificultatea provine din faptul că în multe țări importurile sunt deja limitate la strictul necesar, datorită nivelului scăzut al veniturilor valutare. De aceea, înțelesul noțiunii de “importuri la care se poate renunța” este în multe cazuri deosebit de relativ. Totuși, importurile la care se poate renunța constituie o variabilă de rezervă la care apelează multe țări aflate în situația descrisă.

Importuri minime necesare

Clasificarea importurilor în importuri de forță majoră, importuri la care se poate renunța și importuri minime necesare pornește de la realitatea că, în ceea ce privește balanțele de plăți ale țărilor care apelează la împrumuturi externe, cel mai ușor de controlat de către autorități sunt posturile de importuri.

În general, se poate aprecia că importurile minime necesare sunt în funcție de stadiul dezvoltării economice a fiecărei țări. În mod concret, aprecierea nivelului importurilor minime necesare depinde de o multitudine de factori cum sunt: structura importurilor totale, proiectele de creștere economică, structura economică internă, sistemul de priorități. Dacă o țară dispune de suficiente rezerve de petrol pentru o perioadă de câțiva ani, ea poate renunța în întregime la importul de petrol și atunci importul minim necesar de petrol, la prima vedere, pare a fi zero. Însă, având în vedere avantajele acoperirii pe o perioadă mai lungă de timp a unei părți din consumul intern prin producția autohtonă sau posibilitatea ca aprovizionarea viitoare cu petrol din surse externe să fie cu mult mai costisitoare decât cea prezentă, diferența în plus depășind de câteva ori costurile suplimentare rezultate dintr-o majorare a datoriei externe, unele importuri minime de petrol apar totuși ca necesare.

Importurile minime necesare nu constituie o noțiune precisă: economiile interne, mai buna organizare și creșterea productivității muncii, găsirea unor resurse interne, nevalorificate încă suficient, reprezentând numai câteva din căile prin care ele pot fi reduse.

Serviciul datoriei externe

Serviciul datoriei externe constituie elementul cel mai rigid al balanței de plăți a oricărei țări. Ratele scadente de rambursare ale împrumuturilor și creditelor externe și eșalonarea lor sunt stabilite contractual. Reeșalonarea se poate face numai în anumite condiții, în care creditorul acceptă rediscutarea contractului(acordul de credit). Dobânzile la datoria publică externă sunt, de obicei, stabilite contractual, astfel încât, în anumite limite, eșalonarea plăților privind dobânzile la împrumuturile externe este, de asemenea, dinainte cunoscută și trebuie respectată.

Analiza cât mai realistă a situației serviciului datoriei externe poate fi efectuată prin luarea în considerare a mai multor indicatori:

ponderea pe care o au sumele scadente din următorii doi-trei ani în totalul datoriei externe;

rata datoriei externe;

gradul de acoperire a importurilor prin rezervele valutare(rezervele de aur și devize);

gradul de acoperire a serviciului datoriei externe prin rezervele valutare;

ponderea lichidității necondiționate în rezervele oficiale de aur și devize;

ritmul de creștere a exporturilor.

Experiența diverselor țări a arătat că cele mai severe crize de lichiditate sunt generate de creșterea substanțială a serviciului datoriei externe pe termen scurt, cu alte cuvinte de aglomerarea scadențelor pe o perioadă de câțiva ani. Apariția acestor situații critice este favorizată de următoarele situații: termenele de rambursare a creditelor și împrumuturilor externe nu au fost eșalonate pe o perioadă de timp rezonabilă; exporturile și celelalte surse de venituri externe nu au crescut în ritmurile scontate; importurile sunt deja reduse la nivelul minim necesar; nu au fost acumulate rezervele valutare suficiente în perioadele relativ mai favorabile ale balanței de plăți; creditorii externi nu acceptă refinanțarea împrumuturilor; piețele internaționale de capital sunt foarte solicitate.

Aglomerarea scadențelor pe termen scurt denotă o structură nefavorabilă a datoriei externe, care poate fi determinată de interacțiunea următoarelor împrejurări:

deficitele neașteptate și relativ ridicate ale balanțelor de plăți curente ale țărilor sunt finanțate, de obicei, prin împrumuturi externe pe termen mediu și scurt; dacă evoluția din următorii ani a exporturilor este favorabilă, aceste datorii pe termen scurt nu mai sunt necesare; în schimb, dacă evoluția din următorii ani a exporturilor este nefavorabilă, datoriile pe termen scurt se cumulează cu datoriile precedente scadente și cu alte ieșiri de capital, generând o criză de lichiditate;

crizele de lichiditate apar destul de frecvent după situații favorabile în plățile curente, după creșteri substanțiale ale exporturilor, deoarece adeseori previziunile prea optimiste privind posibilitățile de creștere a exporturilor conduc la majorarea exagerată a importurilor și, în consecință, la agravarea situației plăților curente;

multe țări în curs de dezvoltare, în special cele aflate în proces de industrializare, au apelat în mare măsură la credite de export pe termen mediu în vederea finanțării importurilor lor de mașini, utilaje și instalații; având în vedere că aceste credite constituie o modalitate obișnuită de plată la importul de mașini și utilaje, de multe ori creditul de export pe termen mediu a fost utilizat în mod excesiv, fără a se avea în vedere și posibilitățile reale de majorare în viitor a veniturilor din exporturi sau din alte surse;

țările care au cunoscut un proces intens de industrializare au înregistrat majorări substanțiale ale importurilor minime necesare, fie ca urmare a creșterii necesităților privind materiile prime(pentru funcționarea ramurilor economice nou create), fie ca urmare a creșterii importurilor de mașini și utilaje pentru a completa noile structuri industriale și a le face eficiente; în lipsa unor majorări, cel puțin de aceleași proporții a exporturilor, importurile suplimentare sunt finanțate din împrumuturi sau credite externe pe termen mediu sau scurt, scadente pe perioade scurte de timp.

2.4.Echilibrul macroeconomic în condițiile datoriei externe

Probleme de solvabilitate privind datoria externă

Pe termen lung, analiza datoriei externe trebuie să aibă în vedere două aspecte fundamentale: posibilitatea ca țara îndatorată să reziste unor crize de lichiditate; necesitatea ca țara îndatorată să nu ajungă în situația în care să nu dispună de activele necesare(nu neapărat active lichide) pentru achitarea sau măcar amânarea datoriei externe contractate.

Dacă pe termen scurt atât “costurile” cât și avantajele datoriei externe nu apar în întregime, pe termen lung situația poate fi sintetizată în următoarea judecată: dacă avantajele îndatorării în exterior depășesc costurile acestei operații, atunci solvabilitatea internațională a țării îndatorate nu a fost prejudiciată, iar capacitatea de a onora serviciul datoriei externe, pe termen lung, este asigurată. Crizele de lichiditate măresc costurile îndatorării, micșorează avantajele și grevează capacitatea de a onora serviciul datoriei externe. Există deci o legătură strănsă între crizele de lichiditate și capacitatea de rambursare pe termen lung a datoriei externe.

Avantajele pe termen lung ale apelării la capitalul extern pot fi analizate în funcție de comportamentul diferitelor variabile macroeconomice.

Capitalul extern poate suplimenta resursele naționale, contribuind la majorarea investițiilor și, în general, a tuturor cheltuielilor interne.

Prin majorarea produsului intern brut, mai ales prin majorarea investițiilor, capitalul extern accelerează ritmul creșterii economice, în funcție de mărimea intrărilor de capital și de eficiența cu care este utilizat. Deci un prim avantaj al utilizării capitalului extern rezidă în accelerarea creșterii economice. Pentru a aprecia măsura în care capitalul extern contribuie la accelerarea creșterii economice interne sunt necesare:

Comensurarea majorării cheltuielilor interne pentru consum și investiții datorită intrărilor totale de capital extern;

Calcularea unor indicatori care să reliefeze sintetic eficiența cu care este utilizat capitalul.

Capitalul extern contribuie în cazul țărilor cel mai puțin dezvoltate la suplimentarea procesului intern de acumulare a capitalului, situat în aceste țări la un nivel redus. Indicatorul care arată necesarul de capital extern este diferența dintre volumul acumulărilor și volumul investițiilor preconizate. Pe de altă parte, indicatorul care arată gradul în care capitalul autohton participă, în dinamică, la creșterea investițiilor interne este rata acumulării.

Capitalul extern poate contribui la ridicarea generală a nivelului calitativ al activității economice dacă este utilizat în sensul modernizării economiei și al diversificării exporturilor. Participarea capitalului extern la dezvoltarea unor ramuri moderne, restructurarea exporturilor și evoluția pe termen lung a raportului de schimb sunt indicatori care pot fi utilizați în aprecierea rolului capitalului extern la întărirea poziției competitive a țării respective pe piața internațională.

Un ultim avantaj pe termen lung al capitalului extern este acela că fondurile externe pot fi folosite pentru depășirea unor dificultăți pe termen scurt, inclusiv pentru depășirea crizelor de lichiditate, permițând astfel realizarea planurilor de perspectivă. De exemplu, capitalul extern poate contribui la depășirea unor dificultăți în domeniul balanțelor de plăți, fără a fi afectate importurile în sensul scăderii lor, fără a se forța creșterea costisitoare a exporturilor și, astfel, fără a se amâna realizarea proiectelor de investiții.

“Costurile” pe termen lung ale datoriei externe, la nivel macroeconomic, sunt determinate de condițiile în care sunt obținute fondurile externe (dobânzi, perioadă de grație, perioada de amortizare, alte condiții inclusiv cele politice).

Serviciul datoriei externe sintetizează principalele “costuri” directe ale datoriei externe pentru o economie, într-o anumită perioadă de timp. Mărimea, în cifre absolute, a serviciului datoriei externe nu este pe deplin concludentă; calcularea diferitelor raporturi între serviciul datoriei externe și alte variabile macroeconomice (exporturi, total venituri externe curente, acumulări interne, etc) reliefează mai bine “costurile” macroeconomice ale datoriei externe.

Apariția crizelor de lichiditate (crize ale balanțelor de plăți) constituie un “cost” indirect al datoriei externe cu condiția ca între apariția crizelor de lichiditate,pe de o parte, și creșterea serviciului datoriei externe, pe de altă parte, să existe o corelație evidentă. Pot exista cazuri în care lipsa de lichiditate nu este legată de creșterea serviciului datoriei externe.

În unele lucrări de specialitate se consideră că țările care trebuie să suporte o datorie externă substanțială înregistrează inevitabil deteriorarea raportului lor de schimb, această deteriorare fiind un alt “cost” indirect al datoriei externe. Pentru onorarea serviciului datoriei externe, țările debitoare “forțează” creșterea exporturilor, acceptând sau chiar promovând prețuri de export relativ scăzute și suprasolicitând producția internă destinată exprotului.

“Costuri” indirecte ale datoriei externe mai pot fi considerate, în funcție de situația concretă: – reducerea importurilor în vederea sporirii posibilităților de acoperire a serviciului datoriei externe; renunțarea la anumite proiecte de investiții, din lipsă de fonduri în valută datorită onorării serviciului; dezvoltarea și structurarea economiei în sensuri care contravin intereselor naționale, etc.

CAPITOLUL III

Monitorizarea datoriei externe

Abordarea diferită impusă de problemele de mai sus are și alte implicații. Deși unitatea de monitorizare localizată, de obicei în Ministerul Finanțelor, unde se asamblează informații privind datoria guvernamentală, ar putea monitoriza și datoria neguvernamentală, de obicei, acest segment al datoriei externe este compilat la nivelul băncii centrale, situație existentă, cu unele deosebiri, și în țara noastră.

3.1.Unitatea centrală de monitorizare a datoriei externe

Pentru a beneficia de o sursă centralizată de statistici ale datoriei externe, autoritățile centrale ar trebui să creeze un oficiu al datoriei, localizat în Ministerul Finanțelor sau în banca centrală sau, mai rar, ca un corp autonom. Legislația sau hotărârile guvernamentale îi vor conferi oficiului o anumită autoritate în culegerea informațiilor. O relație critică va exista între oficiul datoriei și plătitorul direct al serviciului datoriei guvernamentale, de obicei, un departament al băncii centrale. Eficiența acestei relații va determina dacă oficiul datoriei va fi capabil să înregistreze plata efectivă a serviciului datoriei sau va înregistra o simplă nota informativă despre emiterea unui ordin de plată și dacă oficiul datoriei va putea monitoriza datoria neguvernamentală. În mod similar, relația dintre oficiul datoriei și agenții împrumutători, fundamentată pe capacitatea oficiului de a-și concretiza autoritatea de culegere a datelor despre convențiile de credit și fluxurile financiare aferente, va determina gradul de completare și actualizare a registrului datoriei.

Instituțional, autoritatea conferită oficiului datoriei, modul în care este tratat de alte agenții guvernamentale și de către membrii executivului, importanța acordată managementului datoriei, conturează capacitatea acestui oficiu de a se achita de responsabilitățile ce îi revin. Dacă la nivelul ierarhiei organismelor guvernamentale, oficiul datoriei se află undeva la bază și este deservit de personal fără o experiență și o pregătire corespunzătoare nu se poate dovedi suficient și util.

Ca instituție centrală, oficiul datoriei ar trebui să comunice cu ușurință cu factorii de decizie politică, să coordoneze funcțiunile de management al datoriei pretutindeni la nivele de administrație centrală, să controleze accesul la informația pe care o posedă și la cea pe care o produce, precum și la distribuirea acestora. Pentru a realiza toate acestea, oficiul are nevoie de cooperarea multor altor instituții guvernamentale și chiar a unora din membrii conducerii statului.

3.1.1.Determinarea surselor de date

Pentru stabilirea unor fluxuri corespunzătoare de informații, este necesară examinarea modului în care datoria externă poate fi contractată de agenți economici sau de alte entități instituționale interne, precum și a modului în care se execută mișcările de capital implicate(trageri, plăți de capital și de dobânzi), fie că sunt sub forma de fluxuri financiare, fie sub formă de fluxuri de mărfuri. Devine apoi necesară stabilirea legislației și a mecanismelor instituționale de care este nevoie pentru a da siguranță că informațiile despre împrumuturile contractate, despre elementele contractelor de credit, despre tragerile efectuate și despre plățile de serviciu al datoriei, ajung la oficiul central al datoriei în timp util.

Pentru a se furniza informații analitice către factorii de decizie politică, se iau în considerare nu doar obligațiile ce decurg din acorduri de împrumut deja încheiate, ci și obligațiile potențiale din acorduri de împrumut în curs de negociere și/sau din planuri de apel în viitor la resurse financiare externe.

3.1.2.Organizarea matriceală a informațiilor

O matrice ca aceea din figura 1 se poate constitui de la informațiile referitoare la tipului împrumutătorului, asociate cu tipul specific de obligație generată și cu alte informații.

Practica cere, două matrici pentru cele două tipuri de scadență, cu implicații fundamental diferite.

În primul rând, este definit subiectul deținător al autorității de a se împrumuta, iar, pentru entități fără legătură cu administrația centrală, se determină posibilitatea de a împrumuta cu sau fără garanție guvernamentală. Fiecare linie din matrice reprezintă un anumit tip de autorizare. Matricea rezultată constituie doar un ghid de procedură cărui structură poate fi și trebuie modificată și adaptată în funcție de condițiile specifice ale fiecărei țări.

Obiectivul îl reprezintă crearea unei liste de variabile care trebuie să fie examinate individual, pentru a verifica dacă se colectează toate datele despre datoria externă.

TABEL.1.Organizarea matriceală a informațiilor de datorie

3.2.Datoria administrației centrale

În această categorie se includ acordurile de împrumut și emisiunile de obligațiuni al Ministerului Finanțelor, Bănci Centrale și ale altor instituții ale administrației centrale.

3.2.1.Inventarierea obligațiilor curente

În condițiile în care administrația centrală a unui stat nu dispune de informații cuprinzătoare asupra tuturor obligațiilor sale externe curente și viitoare, în momentul implementării unui sistem de colectare și prelucrare a datelor care se dorește viabil pentru un orizont de timp îndelungat, prima necesitate o reprezintă alcătuirea unui inventar complet al tuturor angajamentelor existente. Se impune, astfel, obținerea de informații detaliate de la toți beneficiarii de credit extern din cadrul administrației centrale și a copiilor acordurilor de împrumut. Apoi, este necesară utilizarea înregistrărilor contabile ale acestora pentru verificarea și suplimentarea informațiilor culese în primă fază.

3.2.2.Monitorizarea acordurilor de credit

În cazul administrației centrale, autoritatea guvernamentală are nevoie de un control maxim asupra activității de îndatorare externă. Prin centralizarea deciziei de împrumut, prin limitarea numărului de persoane oficiale autorizate să negocieze și să contracteze angajamentele externe, controlul și eficientizarea informației de îndatorare devin fezabile.

Autoritatea împrumutătoare trebuie să abordeze sistematic modul de transmitere a contractelor de credit și abonamentelor ulterioare împreună cu schemele de tragere și de amortizare către oficiul datoriei. Într-o organizare ideală, cel puțin o persoană de rang înalt din cadrul oficiului datoriei trebuie să participe la fiecare acțiune de negociere și materializare a unui angajament financiar extern al administrației centrale.

Pentru stabilirea tuturor procedurilor de transmitere a informațiilor către oficiul datoriei este necesară acoperirea următoarelor elemente: identificarea tuturor beneficiarilor de credit autorizați; stabilirea de mecanisme de transmitere a unei copii după fiecare contract de credit încheiat; stabilirea de proceduri de verificare periodică a transmiterii copiilor convențiilor de credit către oficiul datoriei.

3.2.3.Monitorizarea tragerilor

Monitorizarea tragerilor reprezintă problema cea mai dificilă a oficiului datoriei fiind, în mod esențial, o chestiune de organizare a fluxurilor informaționale. Spre deosebire de convențiile de credit și de înștiințările de plată sau plățile propriu-zise, informațiile despre trageri tind să nu treacă întotdeauna prin aceleași unități organizațional-funcționale. De asemenea, comparativ cu plățile, tragerile iau, mult mai frecvent, forma livrărilor de mărfuri sau a prestărilor de servicii.

În cazul creditelor destinate finanțării unor proiecte de investiții, tragerile sunt, de cele mai multe ori, administrate de agențiile guvernamentale responsabile pentru implementarea proiectelor în cauză. Administratorii proiectelor pot furniza mai ușor și mai rapid datele referitoare la trageri, dacă acest lucru le este util. Astfel, în problemele legate de disponibilitatea de fonduri pentru proiectele respective, interconectarea monitorizării datoriei cu monitorizarea proiectelor ar oferi această facilitate.

În foarte multe situații, administrația centrală se împrumută în străinătate în contul întreprinderilor publice. Problema majoră, semnalată în majoritatea statelor debitoare, o constituire netransmiterea sau transmiterea cu întârziere a informațiilor despre trageri către oficiul datoriei, de către întreprinderile respective.

Cel mai frecvent, această disfuncționalitate are loc în cazul în care tragerile sunt sub forma livrărilor de mărfuri sau prestatorilor de servicii. Esența problemei constă în “competiția” între beneficiarul final al creditului și oficiul datoriei, pentru posesia avizelor de tragere emise de creditori la expedierea bunurilor sau la efectuarea serviciilor prevăzute în contractul de credit. Una dintre soluțiile o reprezintă păstrarea de către beneficiar a avizelor, cu condiția transmiterii periodice (cel puțin lunar) a unui raport asupra tragerilor efectuate de către oficiul datoriei. O altă soluție o constituie utilizarea statisticilor creditorului, căruia i se poate solicita transmiterea periodică a unor situații centralizatoare privind tragerile efectuate.

O altă gamă a problemelor ivite deseori în înregistrarea tragerilor are următoarele componente:

Cunoașterea desfășurării creditelor comerciale

Creditele comerciale sunt deseori disponibile în mai multe tranșe, în limitele uni plafon general. Deseori, creșterile de prețuri se reflectă într-un total al tragerilor mai mare decât angajamentul inițial. Oficiul datoriei trebuie să fie la curent cu suma trasă în cadrul fiecărui tranșe și trebuie să fie informat în momentul în care volumul total al angajamentului se modifică în corelație cu evoluția prețurilor. De asemenea, este importantă și înregistrarea datei până la care fiecare tranșă este disponibilă. Înregistrarea corectă și completă a tuturor acestor informații este necesară pentru monitorizarea plăților în contul serviciului datoriei.

Alocarea creditelor mixte

În multe situații, tragerile dintr-un credit mixt (împrumuturi acordate de creditori oficiali combinate cu împrumuturi de la bănci comerciale și cu credite furnizor) sunt raportate la oficiul datoriei pe baza consolidată (agregată), fără distincție între tragerile provenite din fiecare credit. De aceea, înregistrarea pe fiecare credit component este necesară atât la oficiul datoriei cât și la beneficiarul creditului mixt.

Plățile în exces de rate de capital, înregistrate drept trageri

Se poate întâmpla câteodată ca o rată de capital să fie achitată într-o sumă mai mare decât cea datorată. Când creditorul returnează surplusul, operațiunea nu trebuie înregistrată ca tragere, ci considerată ajustare la operațiunea de plată care a determinat eroarea.

Probleme de evaluare

Creditele denominate într-o singură valută sunt supuse variaților valutei respective pe piețele financiare, în momentul evaluării lor drept sume de achitat, de către oficiul datoriei. Echivalentul lor în valută de raportare (cel mai frecvent, dolarul SUA) poate să scadă sau să crească, în funcție de cursul valutei la data raportării stocului de datorie. Eventualele diferențe în plus, cauzate astfel, față de valoarea anterioară a stocului nu reprezintă trageri.

3.2.4.Monitorizarea plăților

Cel mai important aspect al managementului datoriei administrației centrale în reprezintă preocuparea pentru efectuarea la timp și în forma cuvenită a plăților în contul serviciului datoriei. În mod obișnuit, această responsabilitate revine Ministerului Finanțelor, deoarece ordonarea acestor plăți este și parte a managementului bugetar.

Ordinele de plată sunt deseori inițiate dintr-un serviciu specializat al Ministerului Finanțelor sau al băncii centrale (în România BNR ordonă plățile serviciului datoriei publice provenite de la FMI și de la G-24, iar Ministerul Finanțelor pentru creditele de la BERD, BIRD, BEI, alte credite bilaterale ce nu fac parte din asistența acordată de G-24).

Înregistrarea la serviciul datoriei a acestor plăți cere două etape: înregistrarea transmiterii ordinului de plată, respectiv verificarea executării plății. Datorită dificultăților continue în balanța de plăți a unei țări în curs de dezvoltare apar deseori întârzieri în plata serviciului datoriei (arierate). Pentru monitorizarea arieratelor trebuie știut dacă și când au fost efectuate plățile. Banca Centrală trebuie să coopereze prompt cu oficiul datoriei pentru transmiterea acestui tip de informații. Sursa primară de informație o reprezintă avizele de plată de la creditori. Aceste avize cuprind și evidențiază separat sumele corespunzătoare ratelor de capital, ale dobânzilor, ale comisioanelor, ale penalităților de întârziere etc.

Dobânzile flotante ridică la rândul lor probleme. Întrucât acestea se modifică zilnic, în momentul realizării unui grafic de eșalonare a plăților se poate utiliza nivelul ratei dobânzii din ziua respectivă sau se poate contura o evoluție a ratei de dobândă implicate în urma consultării informațiilor de pe piețele de capital. Suma exactă a dobânzii se poate înregistra după efectuarea plății.

3.3.Datoria sectorului public

Pentru creditele cu garanție guvernamentală se pot institui proceduri de colectare a informațiilor similare cu cele folosite pentru datoria administrației centrale. Necesitatea ca înregistrările să fie complete reiese din faptul că guvernul este obligat să achite serviciul datoriei în cazul în care beneficiarul de credit nu este capabil să o facă.

Cerințele legate de transmitere informațiilor către oficiul datoriei trebuie să fie sprijinite pe cale legislativă. Sondarea permanentă a beneficiarilor de credit, autorizarea de a le verifica conturile, vor permite oficiului datoriei să verifice informația raportată. În cazul în care valuta este obținută de la banca centrală sau este necesară autorizarea plății de către acesta, cooperarea băncii centrale în obținerea informației despre plățile efectuate este esențială. Informațiile referitoare la plăți vor fi, de asemenea, utilizate pentru a determina stocul datoriei.

3.4.Datoria privată (comerciala negarantată)

În cazul acestui segment de datorie externă, colectarea informațiilor este, de obicei, mai dificilă, întrucât guvernul nu este implicat în procesul negocierii și contractării datoriei comerciale negarantate. Legislația poate fi uneori utilizată pentru a impune solicitarea unei aprobări, de regulă de la banca centrală, anterior oricărei acțiuni de negociere și contractate de astfel de credite.

Unele țări folosesc un program valoric sub care se poate contracta un credit extern fără să fie necesară obținerea, în prealabil, a unei aprobări de la un organism central, ceea ce duce la flexibilitatea contractării de astfel de credite. În acest caz, se impune raportarea către oficiul datoriei imediat după încheierea procesului de negociere și contractare.

3.5.Datoria externă pe termen scurt

Monitorizarea datoriei externe pe termen scurt, cu scadențe la un an sau mai puțin, reprezintă un proces complex, deoarece numărul acestor tranzacții este foarte ridicat. Dacă comerțul exterior are un volum important comparativ cu producția totală, foarte probabil va exista un număr substanțial de întreprinderi și bănci care vor primi credite pe termen scurt, fie ca linii de finanțare, fie ca și credite de export. Deoarece aceste tranzacții au loc, în special prin intermediul băncilor, cea mai bine plasată pentru culegerea și prelucrarea datelor este banca centrală. Problema cea mai importantă în monitorizarea datoriei pe termen scurt este decizia asupra tipului de informație necesară. Dacă este nevoie doar de informație agregată și sumară, autoritatea statistică trebuie să obțină de la companii, bănci sau alte instituții financiare doar informații de bilanț referitoare la pasive externe pe termen scurt. Dacă banca centrală dorește să controleze procesul de îndatorare pe termen scurt sau să exercite cel puțin o supraveghere atentă asupra împrumuturilor pe termen scurt, atunci sunt necesare informații pe structura “tranzacție cu tranzacție”. Oricum, în prezent puține țări dispun de statistici cuprinzătoare de datorie pe termen scurt.

CAPITOLUL IV

Datoria externa a României

În cadrul acestui capitol voi încerca să prezint pe scurt experiența țării noastre în ceea ce privește datoria externă.În condițiile tranziției, analiza mediului economic în care evoluează datoria externă este absolut necesară.Tranziția economică și politică depinde de condițiile economice și socio-politice inițiale, de dezvoltările externe și de politicile guvernamentale. Condițiile inițiale și dezvoltările externe sunt în afara controlului țării care înfăptuiește reforma de tranziție. Politicile sunt potențial controlabile, deși conținutul și gradul lor de control depind de realizările socio-politice și economice.

Stabilizarea macroeconomică, satisfacerea cererii agregate din economie prin atingerea unui nivel adecvat al ofertei agregate, în condițiile în care aceasta nu poate fi asigurată din producția internă, revendică finanțarea economiei din alte surse, așa cum sunt împrumuturile contractate pe piețele financiare externe. Aceste împrumuturi pot servi, de asemenea, la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot oferi autorităților soluția evitării luării de măsuri “draconice” care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării.

În cazul României se impune necesitatea organizării activității de administrare a datoriei externe într-un cadru eficient, sub incidența unei strategii bine conturate de îndatorare, integrată în programul de dezvoltare economico-socială a țării. Aceasta pentru că împrumuturile externe nu contribuie la creșterea economică în condițiile în care sunt utilizate pentru finanțarea activităților neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital;de fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra balanței de plăți. În plus, chiar dacă deficitul balanței de plăți este generat de factori permanenți, finanțarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întărzia ajustările necesare și poate agrava problemele fundamentale ale balanței de plăți. Devine evident faptul că o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin perpetuează contractarea de împrumuturi și provoacă în final o criză a datoriei.

Gestionarea datoriei externe are repercursiuni în numeroase domenii ale politicii economice. În plus, politica valutară și comercială, la fel ca și politicile monetară și bugetară influențează direct volumul împrumuturilor externe ce se impun a fi contractate. Este important ca factorii implicați în gestionarea datoriei să știe care va fi evoluția așteptată a situației macroeconomice, iar factorii decizionali din politica economică să aibă o idee foarte clară asupra volumului noului necesar de împrumut și a sumei totale de plăți în contul serviciului datoriei externe. Existența unui bun sistem de comunicații între autoritățile competente în domeniul gestionării datoriei, al administrării rezervelor, planificatorii și responsabilii politicii monetare și bugetare este esențială pentru obținerea unei gestiuni macroeconomice sănătoase.

Orice împrumut extern trebuie să fie justificat pe plan economic, comercial și politic pentru valoarea sa intrinsecă. Este, de asemenea, necesară urmărirea atentă a nivelului global al intrărilor de capital în contul datoriei. Ritmul în care o țară poate continua să contracteze împrumuturi externe depinde de rata proprie de creștere economică și, mai ales, de creșterea exporturilor.

Bibliografie

“Finante Publice” , Lect.univ.dr.Bercean Radu

Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000”,București aprilie 2001,tipărit la R.A. Monitorul Oficial;

” FMI-ul ”, Patrick Lenain, Editura C.N.I. Coresi SA , București, 2000;

“Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,Dijmărescu, E., Ghibuțiu, A.,Isărescu, M.C.;

“Relațiile financiar-valutare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978 ,Kirițescu, Costin C.;

Legea privind datoria publică nr.91/1993, Monitorul Oficial al României nr.3, 1994;

Legea nr.313/2004 privind datoria publicã ;

Legea nr.500/2002 privind finanțele publice ;

“Evoluția datoriei publice externe a României”-Document intern al Guvernului României;

Brémond j., Gélédan A., Dictionnaire économique et social, Hatier 1990 ;

INSTITUT DU FMI Politique Macroéconomiques et Financieres.