DATINILE NOASTRE LA NAăTERE ăI LA NUNTÃ [626618]

ARTUR GOROVEI
)))))
DATINILE NOASTRE LA NAăTERE ăI LA NUNTÃ
Colecția ătiințe sociale

CUVÂNT ÎNAINTE
Ideea republic\rii acestor dou\ studii ale lui Artur Gorovei – Datinile noastre
la na[tere, Datinile noastre la nunt\ – a fost mai veche, deoarece am considerat c\,
fie [i `n aceast\ form\ mult simplificat\ `n care sunt descrise dou\ dintre cele treimai importante obiceiuri române[ti (Gorovei inten]iona s\ consacre un volumasem\n\tor [i `nmormânt\rii, dar studiul nu a mai v\zut lumina tiparului), materialulreprezint\ un fel de compendiu, un rezumat – util uneori – al acestor tradi]ii.
Marcat\ puternic, a[a cum recunoa[te, de monumentala trilogie a lui Simion
Florea Marian (primul dintre studiile lui Gorovei a ap\rut `n 1909, iar al doilea `n 1910),`ntreprinderea autorului nu este lipsit\, totu[i, de accente de originalitate, a[a cum se`ntâmpl\ adesea `n studiile pionierilor etnologiei române[ti. Cea mai reprezentativ\tr\s\tur\ `n acest sens o constituie racordarea la fenomenul contemporan, la careautorul face adesea trimiteri, sco]ând `n eviden]\ bog\]ia [i originalitatea vechilor tradi]ii.
Editarea acestor volume s-a f\cut cu ajutorul unor studen]i inimo[i de la
Facultatea de Limbi [i Literaturi Str\ine, sec]ia de etnologie, cu care, la seminarulconsacrat edit\rii textelor folclorice, am `ncercat s\ exemplific\m `n ce fel trebuie„prelucrate“ materialele propuse spre reeditare [i care este contribu]ia editorului laaceast\ `ntreprindere. Dintre numero[ii voluntari s-au conturat patru „editori“consecven]i: Oana Stanciu, Mirela Vasile, Marilena Ginguety-Andrei [i AdrianStoicescu, fiecare ducând la bun sfâr[it, cu obstina]ie, partea aleas\ spre redactare.Nota asupra edi]iei – varianta final\ – `i apar]ine lui Adrian Stoicescu.
Astfel putem spune c\ edi]ia de fa]\ este de dou\ ori deosebit\: pentru c\,
deschizând calea studiilor de popularizare, se bucur\ de o deschidere mai ampl\ acercului de cititori (`nc\ o dat\ repet\m, f\r\ `ns\ a pierde din importan]a pe carestudiul o are pentru speciali[ti) [i, `n al doilea rând, pentru c\ promoveaz\ contribu]iaunor etnologi `n devenire, cu reale aptitudini pentru aceast\ profesie frumoas\.
Antoaneta OlteanuAntoaneta OlteanuAntoaneta OlteanuAntoaneta OlteanuAntoaneta Olteanu

Redactor: Antoaneta Olteanu
© Editura Paideia, 2002
Str. Tudor Arghezi nr. 15, sector 2
701341 București, România
tel.: (00401) 211.58.04; 212.03.47
fax: (00401) 212.03.48
e-mail: [anonimizat]
www.paideia.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale
GOROVEI, ARTUR
Datinile nostre la naștere și la nuntã / Artur Gorovei. –
București : Paideia, 2002
152 p. ; 20 cm.
ISBN 973-596-101-6
392(498)

ARTUR GOROVEI
DATINILE NOASTRE
LA NAăTERE ăI LA NUNTÃ
PAIDEIA

NOTÃ ASUPRA EDIȚIEI
Dat fiind cã de la scrierea și editarea lucrãrii de fațã s-a scurs un
interval de timp considerabil, a fost necesarã operarea unor modificãri latextul de bazã în vederea alinierii acestuia la normele ortografice, ortoepiceși de punctuație în vigoare. Modificãrile fãcute asupra textului în prezentaediție țin atât de nivelul fonetic, cât și de cel morfologic și sintactic,îndreptãrile greșelilor de punctuație derivând din ultimele douã.
Astfel, vom reda în continuare modificãrile realizate, cu exemplele
de rigoare, forma preferatã fiind cea redatã între paranteze rotunde.
La nivel ortografic :
• vocala finalã u dispare: pițigoiu (pițigoi), mãlaiu (mãlai),
obiceiu (obicei), mãnunchiu (mãnunchi), usturoiu (usturoi),
traiu (trai), ceriu (cer), voiu (voi) etc.;
• consoana s se transformã în z, pe de o parte în cazul prefixului
des- (dez-), ca în: desnoda (deznoda), deslega (dezlega),
deslipește (dezlipește), desbracã (dezbracã), pe de alta, în cazul
cuvintelor nederivate, ca: sdrențe (zdrențe), ovãs (ovãz), asvârl
(azvârl), posnașe (poznașe), rãsboi (rãzboi), cismã (cizmã), smeu
(zmeu), Sburãtor (Zburãtor) etc.;
• se adaugã i final în cazul lui iarãș, devenit iarãși ;
•e este înlocuit prin i în dumenicã (duminicã);
• grupul consonantic pt trece în bt în cazul adverbului de loc
dedesubt ;
• în cazul cuvântului folklorul s-a redat k din grafia etimologicã
prin c, forma preferatã de normã fiind folclorul ;
• forma învitãrile a fost înlocuitã cu învitãrile ;
•e se diftongheazã ie în situațiile: muerea (muierea),
femee (femeie),
eși (ieși), aevea (aievea), eri (ieri), eșit (ieșit), burueni (buruieni),
epure (iepure), trebue (trebuie), boer (boier), tãmâe (tãmâie) etc.;

6A RTUR GOROVEI
• diftongul ea se reduce la e: șeapte (șapte) etc.;
• diftongul ia se transformã în ea: cumpãniau (cumpãneau), ceia
(ceea), de aceia (de aceea), dumniata (dumneata), peardã
(piardã), atuncia (atuncea), dumniavoastrã (dumneavoastrã),
femeea (femeia), ghiațã (gheațã) etc.
• în cazul unor adverbe, prepoziții, pronume nehotãrâte și
conjuncții compuse, norma impune grafia contopitã. Textulconserva aceste forme în grafia vremii; transformãrile noastresunt dupã cum urmeazã: compuse scrise despãrțit de vreme
(devreme), de cât (decât), vre o (vreo), nici odatã (niciodatã),
din prejur (dimprejur), în spre (înspre), în deosebi (îndeosebi),
de asupra (deasupra), bine înțeles (bineînțeles), din potrivã
(dimpotrivã), ori ce (orice), în cât (incât), de oarece (deoarece),
numai decât (numaidecât), de sigur (desigur), ori și unde
(oriunde), compuse scrise ca ortograme de-asupra (deasupra),
une-ori (uneori), oare-care (oarecare), câte-odatã (câteodatã),
ast-fel (astfel) și, nu în ultimul rând, compuse scrise cu apostrof:
par’cã (parcã), vr’un (vreun) etc.;
• se regãsește și situația inversã, cuvinte scrise contopit, pentru
care norma precizeazã ortografii necontopite: dela (de la),
însfârșit (în sfârșit), pentrucã (pentru cã), ceeace (ceea ce), odatã
cu (o datã cu), dupã-ce (dupã ce) etc.;
• în cazul ortogramelor s-a preferat grafia cu cratimã celei cu apostrof:
mã’nsor (mã-nsor), c’au (c-au), s’ar cuveni (s-ar cuveni) etc.;
• s-a recurs la ortografierea cu minuscule în interiorul enunțului
în cazul substantivelor comune care desemnau zilele sãptãmâniiși numele de popoare, precum și a pronumelor de politețe:Duminicã (duminicã), Romanii (romanii), Vlahii (vlahii),
Dumneavoastrã (dumneavoastrã) etc.;
• s-a ortografiat cu majuscule numele ătefan cel mare și sfânt
(ătefan cel Mare și Sfânt);
• în cazul numeralului ordinal al doilea din contextul Bogdan
s-a ortografiat conform normei, Bogdan al II-lea;
La nivel morfologic :
• în cazul substantivelor comune s-au transcris formele actuale
de plural, dupã cum urmeazã: vacele (vacile), lature (laturi),

7 Notã asupra ediției
iar, în cazul pluralului substantivului ortodox, forma ortodocși
și nu ortodoxi ;
• în cazul pronumelor și adjectivelor pronominale demonstrative
de identitate s-a transcris forma care prezintã i final: acelaș (același),
aceeaș (aceeași), fãcându-se totodatã, acolo unde era cazul, acordul
cu substantivul determinat: aceiași laturã (aceeași laturã);
• în cazul verbului s-au corectat formele de prezent ale verbelor
de conjugarea a III-a ( -e): spue (spunã), pue (punã), rãmâe
(rãmânã) etc.;
• s-au transformat de asemenea acele forme de prezent ale verbelor
de conjugarea I care fãceau prezentul cu sufixul -ez: însemneazã
(înseamnã) etc.
La nivelul sintaxei , cele mai multe modificãri au fost legate de
acordul subiectului cu predicatul, dupã cum urmeazã:
• subiectul la numãrul singular era acordat cu un predicat
exprimat printr-un verb la plural: ceea ce se numesc (ceea ce se
numește), sau un subiect la plural era acordat printr-un predicatcu verbul la singular: voinicii iese din slujbã (voinicii ies din
slujbã), apoi intrã cu toții când iese în curte (apoi intrã cu toții
când ies în curte), ajunge mirele și mireasa (ajung mirele și
mireasa), i se aduce desagii (i se aduc desagii) etc.;
• s-a eliminat virgula dintre subiect și predicat, precum și în cazul
coordonãrilor copulative.
Alte greșeli de punctuație au fost corectate tacit.
Adrian Stoicescu

DATINILE NOASTRE LA NAăTERE
Mulți spun cã neamul nostru românesc este împãrțit în douã clase,
dacã nu dușmane, dar mãcar cu totul strãine una de cealaltã, așa de strãine,
ca și cum ar fi douã popoare deosebite: lumea de la țarã și cea de la orașe.
Mulți spun aceste vorbe numai pentru cã le-au auzit de la alții; dar
prea puțini sunt convinși cã ceea ce spun este așa. Lumea e fãcutã mai
mult din oameni cãrora le vine la îndemânã sã primeascã de-a gata orice
opinii, oricât de îndrãznețe, și sã se facã propovãduitorii unor teorii pecare le-au bãtut ieri, cu toatã înverșunarea, și pe care le susțin astãzi,
pentru cã sunt la modã.
Realitatea este aceasta: între lumea din sate și cea din orașe nu-i
nimic comun. Aceste douã popoare gândesc deosebit, trãiesc fiecare alt
fel de viațã și are fiecare alt fel de aspirații.
Pentru cei cari cunosc viața poporului nostru, aceasta este o axiomã,
iar studiul datinilor noastre este singurul izvor din care se poate cãpãta
aceastã convingere.
Dupã o zicere banalã, trei evenimente mari se întâmplã în viața
fiecãrui om: nașterea, nunta și moartea.
De nașterea lui, omul nu-i vinovat întru nimic, și nici nu știe când
se naște; despre moarte nu știm dacã știe, așa cã nașterea și moartea suntevenimente care privesc, drept vorbind, pe alții, nu pe acel cu pricina,
pentru care, într-adevãr, acestea sunt niște „taine“. Mulți sunt iarãși care
nu cunosc evenimentul mijlociu, adicã nunta, încât vorba cu„evenimentele mari“ este o „vorbã mare“, pe care oricine o cunoaște,
toți o spunem foarte grav, în ocazii solemne, dar puțini ne dãm seama
cã-i o vorbã de clacã.
Cu toate acestea, de naștere, de nuntã și de moarte sunt legate
atâtea obiceiuri în viața satelor, obiceiuri necunoscute celor de la târguri,
încât, cunoscându-le, ne putem da seama cam de unde purcede deosebireade care pomenim cu toții.

ARTUR GOROVEI 10
Cunoscând obiceiurile acestea, vom pãtrunde taina: vom vedea ce
gândește, ce crede și cum trãiește poporul noastru și atunci, amintindu-nece legi i-am fãurit, ce viațã artificialã și protivnicã i-am croit și l-am silits-o ducã, vom rãmâne pe gânduri, cuprinși de mirare cã în sate și orașeeste numai deosebire, iar nu și dușmãnie de moarte.
În trei cãrticele deosebite vom descrie datinele noastre la naștere,
la nuntã și la înmormântare.
Materialul acesta este foarte bogat și cadrul restrâns al volumelor
din aceastã colecțiune nu ne va îngãdui sã vorbim pe larg precum, s-arcuveni, despre niște lucruri așa de însemnate. Cu toate acestea, vomcãuta sã alegem, din mulțimea faptelor, pe acele mai caracteristice,rãmânând ca acei cari ar prinde dragoste de folclorul nostru sã seadânceascã în studiul lucrãrilor speciale, dintre care cele mai de seamãsunt acele ale regretatului Sim. Fl. Marian, de care ne-am cãlãuzit înaceastã lucrare, reproducând, de multe ori, bucãți întregi, cari ar fi pierdutdin valoare dacã le-am fi trunchiat.
Bineînțeles cã nu în toate satele noastre obiceiurile sunt la fel.
Ba vor fi și locuri de acele în care, din pricina sãrãciei, nu se mai practicãnici unul [sic! ] din datinile de care vom vorbi. Este însã în afarã de orice
îndoialã cã în vremurile vechi aceste datine, reconstituite din rãmãșițeleaflate astãzi în toate pãrțile locuite de români, erau generale. ăi avemdreptul sã credem cã ele erau urmate cu sfințenie nu numai de țãrãnime,ci și de clasa boiereascã, pentru cã, într-o vreme, nu era mai nici odeosebire, în privința datinelor, între aceste douã clase, între care, cu câtse scurge vremea, cu atât se adâncește și prãpastia care le desparte.
Prãpastia aceasta ne este dat nouã, celor de astãzi, cari simțim și
cugetãm românește, sã o facem sã disparã.
Dar, pentru a nu cãdea în greșala tuturor reformatorilor noștri, cari
au lucrat pe nimeritele și din pricina cãrora am ajuns în halul de astãzi,se impune sã cunoaștem vechile noastre credinți, pentru a ști ce fel deinstituții se cuvin poporului nostru, dacã voim sã ajungem, vreodatã,idealul pe care mulți îl urmãresc: un neam mare și fericit.

11 Datinile noastre la naștere
*
**
În orașul X – și prin X se înțelege oricare oraș din România, fãrã
deosebire – la biserica sfântului cutare, se celebreazã, cu mult alai, cãsãtoriadomnișoarei A. cu domnul B. Tinerii sunt felicitați, cu cãldurã, de rude șide prieteni, care petrec apoi cu lãutari, cu mâncare și cu bãuturã. Lumea seîmprãștie veselã, iar pentru tineri, care au fost și ei veseli pânã atuncea,începe un trai de griji și de chin: frica de a avea copii.
Dintr-o mie de fete care se mãritã, cu greu s-ar gãsi una care sã
doreascã a avea un copil. Ivirea ființelor acestora pe lume este un prilejde supãrãri, de nopți nedormite, de blãstãmuri și adeseori de încãrcareasufletului cu crime, din care unele rãmân pe veci necunoscute.
Din aceastã pricinã s-a nãscut, în orașe, o meserie specialã, foarte
rentabilã, adicã nimicitorii vieții pruncilor. Moașe foarte iscusite și maicu seamã doctori foarte mult cãutați trimet în fiecare zi în lumea îngerilorsumedenie de ființi nevinovate, ale cãror ochi nici n-au apucat a vedealumina zilei.
Altfel se petrec lucrurile în lumea satelor.Aici însurãțeilor nu li-i groazã de copii, ci, dimpotrivã, este o rușine,
este o nenorocire pentru casa în care femeia-i stearpã . Bãrbatul își mustrã
nevasta care-i stârpiturã , pentru cã el se ține de zicãtoarea bãtrâneascã:
„mulțimea copiilor, bucuria românului.“ Iar nevasta, care știe sã cânte
„Dorul Româncei“:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
Sã-mi asculte dorul meu!De-aș avea un copilaș,Dragul mamei îngeraș!
nu știe ce-ar mai face când simte cã dorul nu i se poate îndeplini.
ăi, ca sã aibã un copil, se sfãtuiește cu toatã lumea și fiecare o învațã
fel de fel de leacuri. Mã-sa, ori soacrã-sa, o îndeamnã sã aibã credințã înDumnezeu, de la care toate purced în lume, și o învațã cum sã-l roage.Plãtește sãrindare, acatiste și leturghii, ține posturile, face lumânãri lungicâtu-i și ea de naltã și le aprinde la icoana Maicei Domnului, ba colindãpân’ și mânãstirile și bisericele unde sunt icoane fãcãtoare de minuni.

ARTUR GOROVEI 12
Dacã posturile și rugãciunile nu-i ajutã, atunci urmeazã sfaturile
femeilor mai în vârstã, care-i spun cum sã fiarbã trandafir ori liliac alb învin și sã bea zama amestecatã cu miere curatã de la albine; ori sã fiarbãîn rachiu nouã fire de usturoi, sã le lese nouã zile la cãldurã și a zecea zisã înceapã a bea cu socotealã, ca sã-i ajungã bãutura nouã zile. Babelemai iscusite îi șoptesc în tainã cum sã beie sãmânța de iepure, ori sã sescalde în apã fiartã cu feluri de buruieni și flori mirositoare, precumcrãpusnicul, hemeiul și romãnița.
Dacã nici cu acestea nu iese la vreun capãt, atunci încep vrãjile. Femeia
începe sã devie vicleanã. Cumpãrã pe pãlimarul bisericei, care pune subsfânta masã din altar o cordicã pe care i-o da ea și o lasã sã steie acolo pânãcând slujește preotul douãsprezece leturghii, în care o pomenește și pedânsa, și apoi se încinge cu acea cordicã și o poartã pânã ce purcede grea.
La urmã, când și-a perdut orice nãdejde, aleargã la descântãtoare,
ca sã-i decânte.
ăi ce este un descântec?Poporul crede în existența unei puteri supranaturale, pricinuitoare
a tot rãul de pe pãmânt, dupã cum Dumnezeu este izvorul binelui. Aceastãputere își închipuiește el cã o posedã Diavolul, care, pentru a neliniști
pe oameni, pentru a li amãrî traiul, se amestecã în toate actele vieții și-icontrazice.
Din pricina Diavolului cred unele femei cã nu pot naște copii,
pentru ca li-ar fi dând anumite boale.
Boala cea mai cunoscutã, din pricina cãreia se crede cã unele femei
sunt sterpe, este mãtriciul , cunoscutã la românii din Ardeal și sub numele
de zgârc sau cârcel .
Dar dacã Diavolul are atâta putere, Dumnezeu nu l-a lãsat sã-și facã
de cap, cãci a dat oamenilor leacuri, prin care sã nimiceascã putereaDiavolului, și babele descântãtoare știu descântece cu care alungã peNecuratul din trupul femeii și, astfel dispãrând originea rãului, în curândi se împlinește dorul.
Din curiozitate vom arãta cum se descântã de mãtrice , pentru a se
vedea cât de primitivã și de simplã este credința în descântece.
Într-o luni dimineața, pânã a nu rãsãri soarele, femeia presupusã
bolnavã de mãtrice se duce la babã, care, suflând asupra unui pahar curachiu sau cu vin, sau chiar cu borș proaspãt, zice urmãtoarele cuvinte:

13 Datinile noastre la naștere
Stãi mãtriciu!
Nu hui,Nu pocni,Prin oase nu te porni!Mãtriciu prin sete,Mãtriciu prin foame,Mãtriciu prin deochi,Mãtriciu prin ostenealã,Mãtriciu prin spaimã,Mãtriciu prin neodihnã,Mãtriciu de 99 de feluri,Mãtriciu de 99 de soiuri,Ieși de unde ești:Din piept,De sub piept,Din inimã,De sub inimã,Din șele,De sub șele,Din brațe,Din toate încheieturileăi din toate ciolanele!Cã tu de nu-i ieși,Cu 99 de coase te-oi cosi,Din trup și din toate oaseleTe-oi porni.Cu 99 de seceri te-oi secera,Din trup și din toate încheieturileTe-oi luaăi-n Marea Neagrã te-oi mâna,ăi acolo te-oi așeza,Acolo-i sta,Acolo-i bea,Acolo-i mâncaăi pe X. În pace îi lãsa.

ARTUR GOROVEI 14
X. sã rãmâie curatã
ăi luminatãCa Dumnezeu când a fãcut-o,Ca maicã-sa când a nãscut-o,Ca argintul strecurat,Cum e Dumnezeu lãsat,Ca soarele pe senin,În vecii vecilor, amin!
Rachiul acesta, astfel descântat, se dã femeii sã-l guste, de trei ori,
pe nemâncate.
Lucrul e foarte simplu și poporul e așa de naiv sã creadã cã puternicul
Diavol se teme de amenințãrile unei babe și își pãrãsește victima, carenumai prin aceasta se însãnãtoșește.
Dar, dacã nu ar fi naivitate, nu ar putea fi nici credințã în descântece!
*
**
În sfârșit, a dat Dumnezeu bucurie în casa creștinului, a binecuvântat
pântecele nevestei, care în curând va naște un copil.
Oare ce va fi: bãiat ori fatã?
Cine poate sã-i spuie? Babele, care știu și toaca în cer, asta nu pot
s-o spuie. Femeia însãrcinatã ar putea sã ghiceascã. Dacã poartã maigreu, va fi bãiat, și va fi fatã dacã poartã mai ușor. În Ardeal au un semn:când isprãvește de țesut pânza, femeia trimete pe un copil cu ochii
închiși, cãlare pe fușteii rãzboiului, sã iasã în ulița satului și acolo sã
deschidã ochii. Dacã va vedea întâi bãrbat, femeia va naște bãiat, de vavedea femeie, va naște fatã.
Orice ar fi sã nascã, pe dânsa o îngrijește un singur lucru: sã nu
piardã și sã nascã copilul viu. Frica aceasta și necunoștința regulelor de
higienã, preum și neputința de a urma aceste regule, când ar putea sã lecunoascã oricât de bine, au îmbogãțit mintea sãtencelor noastre cu omulțime de superstiții, de credinți zãdarnice, de care se țin cu sfințenie,
și astfel fiecare manifestare a vieții este legatã de o regulã, de o lege care
trebuie urmatã fãrã șovãire.
Unele dintre aceste superstiții au oarecare legãturã cu multe precepte

15 Datinile noastre la naștere
de higienã, ceea ce înlesnește explicarea lor fireascã; altele însã nu au
nici o explicare logicã și origina lor se pierde în niște timpuri și în niștepractice astãzi încã necunoscute.
Dacã unei femei însãrcinate nu-i este îngãduit sã desculțe pe cineva,
cãci nu va putea naște pânã ce acela pe care l-a desculțat nu-i va da apãdin opincã sau din cizmã, explicația acestei superstiții are un fond dehigienã: femeia însãrcinatã nu trebuie sã facã sforțãri și a trage cizmeleunui bãrbat de multe ori poate fi o cauzã de avort. Cum s-ar puteaexplica însã altã superstiție: sã nu dea nimãnui apã, cãci nu va puteanaște pânã ce acela nu-i va da sã bea din pumni!
Oricum s-ar explica superstițiile, și rãmâie chiar în veci neexplicate,
ele fac parte din viața intimã a neamului nostru și este bine sã lecunoaștem, cãci numai prin cunoașterea lor ne putem explica unele actecare ar pãrea cã nu au nici o noimã.
Cum am spus, fiecare clipã din viața unei femei însãrcinate este în
legãturã cu o superstiție, de care nu trebuie sã se îndepãrteze, pentru anu i se întâmpla ceva rãu copilului care trebuie sã se nascã.
Când se gãtește, dimineața, femeia însãrcinatã: sã nu-și înnoade
cozile, cã face copilul cu limba împiedicatã; sã nu-și puie floare la brâu,cã face copilul cu semn; de va culege surcele-n poalã, copilul va aveapete pe trup; sã nu dea cu piciorul în câne, ca sã nu-i fie copilului cânosla inimã, ori pãros ca dulãii.
Mâncarea este lucru gingaș, care dã mult de lucru femeilor
îngreunate. Sã nu mãnânce poame îngemãnate, cãci va face copii gemeni.Din mãr început sã nu mãnânce, cã va face copilul cu semn, ca și când arfi mușcat de câne, iar poame crude dacã ar mânca, poate naște fãrã timp.Sã nu mãnânce duminica pãstãi, cã-i va fi copilul tâmp și va face fapterele; va avea copilul limba prinsã, de va mânca femeia grea carne netãiatãdin frigare; va avea copilul bube numite focuri și va zãcea de boala
numitã aripi , de va mânca ea borș umplut în zi de sec, ori aripi de paseri.
Cu toate acestea, femeia însãrcinatã trebuie sã mãnânce orice, când
i-a veni poftã și mai cu osebire când ar vede pe alții mâncând, pentru cãaltfel ar putea sã peardã. De aceea nu-i bine sã intre în casa unde mãnâncãcineva, iar de intrã, gazdele o îndeamnã sã guste din tot ce-i pe masã,pentru cã-i mare pãcat sã nu dai de mâncare și de bãuturã unei femei carepoftește. ăi românii din Bucovina cred cã pãcatu-i cu atât mai mare, cu

ARTUR GOROVEI 16
cât femeia-i mai pofticioasã.
Se povestește despre multe nenorociri întâmplate femeilor care au
poftit ceva și n-au putut sã capete îndatã. Pentru a înlãtura asemeneanenorociri, de multe ori bãrbații sunt nevoiți sã fure unele lucruri pecare nu le-ar putea dobândi altfel. De pildã, o țãrancã zãrește în livadaproprietarului niște fructe frumoase și poftește. Bãrbatu-sãu se dã învânt ca sã-i poatã împlini pofta. Sã intre el în curtea boierului și sã-icearã un mãr pentru nevastã!… Atunci îl furã. Judecãtorul sever, careștie pe de rost articolele din lege, dar nu cunoaște viata poporului, îl vaconsidera pe acest fãptaș ca un pungaș de rând și-l va condamna pentruo faptã socotitã infamantã în lumea orașelor, pe când cei din sate îl voraplauda și-l vor da ca pildã omului brav, iubitor de nevastã și de copii.
Douã popoare deosebite, cu douã mentalitãți deosebite!Viitoarea mamã doreșt ca [sic! ] copilul ei sã fie ca Fãt-Frumos din
basme. De aceea de multe trebuie sã se fereascã. De va vedea un foc, sãnu se mire și sã nu puie mâna pe obraz, cãci copilul va avea pe fațã peteroșii; la mort sã nu se uite, ca sã nu-i fie copilul galben ca mortul, și nicisã nu priveascã un om șchiop sau orb, sau cu altã meteahnã, ca sã nu-i fiecopilul ca acela. Iar dacã, fãrã voia ei, ar vedea oameni de aceștia urâcioși,sã zicã: „nu vãd unu, ci vãd doi“ și nu se va întâmpla nimic.
Dar frica cea mai mare o au femeile însãrcinate de duhurile necurate,
din care cel mai groaznic este Samca , numit în Muntenia Avestița, aripa
Satanei , iar în Bucovina Spurcata .
Pe când Fecioara Maria era însãrcinatã cu Domnul nostru Iisus Hristos,
Samca a încercat s-o sminteascã și pe dânsa, adicã s-o înspãimânte și s-ochinuiascã, precum face și astãzi. Dar Arhanghelul Mihail a întâlnit-o încale și a luat-o la bãtaie cu un bici de foc, pânã ce duhul cel necurat i-afãgãduit cã nu se va mai apropia niciodatã de casa ori de persoana la carese vor afla scrise numirile ei. ăi Samca are nouãsprezece și chiar douãzeciși patru de numiri și se aratã femeilor îngreunate și pruncilor sub formatuturor animalelor; numai sub formã de oaie, vițel și porumbel nu se aratã,pentru cã acestea închipuiesc nevinovãția și curãțenia.
Pentru cã Samca nu se apropie de casa și de persoana la care se
gãsesc numirile ei, în multe case sunt scrise pe pãrete aceste numiri șimulte femei însãrcinate și copii poartã asupra lor o cãrticicã manuscrisã,numitã Rugãciunea Sf. Arhanghel Mihail , pe care trebuie s-o scrie numai

17 Datinile noastre la naștere
un om bãtrân, cãruia Samca n-are ce-i face.
Prin unele pãrți ale Transilvaniei, românii cred cred cã ar fi un duh
necurat, numit Baba Coaja , care omoarã copiii cei nebotezați și ascunde
sufletele lor într-un soc, unde petrec pânã ce le putrezește trupul, dincare pricinã românii nu prea stricã socul.
În Muntenia, poporul crede în alt duh necurat, Zburãtorul , un fel
de zmeu, care intrã noaptea pe coș în casele oamenilor, sub formã deșerpe cu parã de foc, și chinuiește pe femei, care din pricina asta zac deboala numitã lipiturã , de care se poate scãpa prin anumit descântec.
*
**
Se apropie vremea ca femeia sã se ușureze și ea trebuie sã fie pregãtitã
cu de toate, și cu cele trupești, și cu cele sufletești. Mai cu samã nutrebuie sã uite de a merge la bisericã sã se spovedeascã și sã seîmpãrtãșascã.
Când simte ceasul mântuirei și începe femeia a se vãicãra, bãrbatul
dã fuga pânã la moașã, care se înfãțișeazã cu toate socotelile ei.
Prin Transilvania, se pune lângã patul femeii o furcã de tors, un
topor și o mãciucã, pentru cã, dacã va naște fatã, sã tragã la furcã, iar deva naște bãiat, sã tragã la topor sau la mãciucã.
Dacã o femeie nu poate naște cu înlesnire, dacã „se chinuiește“, se
întrebuințeazã fel de fel de mijloace ca sã se ușureze. Pe lângã lucruridoftoricești, care pot fi de folos, se fac și practice superstițioase. Așa, înunele pãrți din Transilvania, moașa dã de trei ori cu piciorul în ușã, iarbãrbatul sloboade pușca peste casã; alți bãrbați împlântã douã topoarecruciș în stâlpul acoperãmântului de la casã. În Bucovina îi pun subașternut un topor, ori un cuțit. În Macedonia se crede cã dacã o femeieștie cã alta are sã nascã, aceasta se trudește pânã ce vine aceea s-ostropeascã cu apã din gurã și s-o afume cu o bucãțicã din haina cu caree îmbrãcatã, iar în Vlaho-Clisura e destul ca acea femeie sã-și scoatãveriga din deget și s-o puie la bolnavã. În Banat, se afumã în casã cutãmâie și cu smirnã din care a ars la Crãciun ori la Paști. În Moldova șiBucovina, când femeia se trudește prea mult, se crede cã i-a fãcut cinevape ursitã și se aduce o vrãjitoare care sã-i desfacã.
În sfârșit, a dat Dumnezeu și femeia s-a ușurat; a hãlãduit , cum se

ARTUR GOROVEI 18
zice prin Bucovina. Cea întâi grijã a moașei este sã ureze pruncului trai
bun și viațã seninã. În alte pãrți însã sunt obiceiuri foarte frumoase. Așa,în Poiana Stampii, din Bucovina, cum s-a nãscut copilul, moașa îl rãdicãîn sus și, de-i bãiat, zice:
Acest bãiat
Ce l-am rãdicat
Sã fie norocosăi mintos,ăi voios,ăi drãgostos,ăi sãnãtos,
ăi-nvãțat,
ăi bogat,Om de treabãăi luat în seamã!
Iar dacã-i fatã, zice:
Aceastã copilãSã fie frumoasã
ăi mintoasã,
ăi voioasã,Drãgostoasã,Sãnãtoasã,ăi-nvãțatã,ăi bogatã,
ăi femeie de treabã,
ăi luatã-n seamã!
În Cãndreni, moașa, ridicând copilul, zice:
– Cine-i acesta? Ori vornicul?– V ornicul! (rãspunde tot moașa)– Cine-i acesta? Ori dascãlul?– Dascãlul! (rãspunde iarãși moașa).
– Ori îi om de omenie,
Ori nu-i om de omenie?– Ba îi om de omenie!

19 Datinile noastre la naștere
Om cuminte și de treabã
ăi de toți luat în seamã;Om frumos, voinic bogat,Cu cei sãraci îndurat;Nu-i bețiv, dar îndrãzneț,Ca oamenii cei isteți,Ca toți oamenii cei mariCare au fost mai de demultDin moși,Din strãmoșiăi rãstrãmoși.
Atâtea calitãți dorește țãranul nstru sã aibã copiii lui, pentru cã atâtea
calitãți știe el cã se cuvin unui om și de atâtea calitãți ar da și el dovezi, dacãîmprejurãrile vieții nu l-ar îndreptãți sã și le înãdușe, sau – mai drept vorbind– dacã nu i le-ar înãduși acei cari tocmai îl învinuiesc cã nu le-ar fi având.
Dupã ce moașa rostește aceste cuvinte, apropie copilul de masã și
zice: „– Acesta sã fie la cap de masã și cuvântul lui sã fie luat în seamã detoți câți îl vor auzi.“ Dupã aceea îi face semnul crucii, îl spalã cu apã, deobicei rece, ca sã fie deștept, și apoi îl învãlește într-o cãmașã de-a tatã-sãu.
Obiceiul de a spãla copilul cu apã rece este la românii de pretutindeni.
În Moldova și Bucovina mai este obiceiul cã dupã ce copilul a fost
învãlit bine, sã-l puie sub masã, ca sã steie mãcar o clipã, întocmai dupãcum era obiceiul și la vechii romani.
De acuma trebuie sã se îngrijeascã moașa și de nepoatã , adicã de
lehuzã, și cea dintâi grijã este s-o pãzeascã de deochi .
Pentru asta o descântã și-i leagã la gât un fir roșu, pe care trebuie
sã-l poarte pânã ce iese din bisericã.
În Bucovina se bate un canaf de lânã roșie deasupra ușii, iar în Istria
se împlântã un cuțit în pragul ușii, ca sã nu se apropie duhurile rele.
În Macedonia se pune deasupra ușii un fir de ațã albã și altul roșu
rãsucit. În Vlaho-Clisura aceste fire se pun cruciș deasupra patului lehuzei.
*
**
Precum în toate pãrțile lumii, așa și la noi, pãrinții se bucurã mai
mult când capãtã un bãiat, decât o fatã. Ba se zice chiar cã râd și chetorile

ARTUR GOROVEI 20
de la casã când se naște bãiat și plâng când se naște o fatã.
Pentru poporul nostru pricina este numai cã bãiatul în curând
devine ajutor la casã și gospodarul cu dânsul nu are atâtea griji și supãrãricum poate sã aibã cu o fatã.
Credința în destin este înrãdãcinatã în mintea românilor de
pretutindeni. Toți cred cã de la naștere încã îi este omului scris tot ce i se
va întâmpla în viațã.
În cer se ține o carte, cartea sorții , în care se scrie soarta fiecãruia.
Orice ar face omul ca sã-și schimbe soarta, ar fi lucru zadarnic. „Așa mi-a
fost scris“ este cuvântul care încheie totul, este filosofia adâncã prin
care se explicã faptul cã poporul a rãbdat de veacuri, fãrã a murmura,toate nedreptãțile și asupririle.
Tot atuncea când se naște, omului îi rãsare o stea pe cer, care-l
cãlãuzește în cursul vieții. Când i se întâmplã omului o mare supãrare,steaua i se întunecã și de aceea, când îl jelește cineva, îi zice: „Vai de
steaua lui!“ . Cât îi lucește steaua pe cer, atâta vreme trãiește și omul și,
când omul moare, cade și steaua lui. De aici credința cã meteorii suntstelele oamenilor morți.
Soarta omului nu atârnã numai de la voința ursitoarelor , despre care
vom vorbi mai la vale, ci și de la o mulțime de împrejurãri din timpulnașterii. Așa, în Bucovina și în Moldova este credința cã dacã un copil se
naște învãlit într-un fel de pelițã, în cãmașã , va fi foarte norocos. În Muntenia
se crede cã norocul este partea copilului care se naște cu cãițã pe cap.
În Macedonia, când se naște copilul în cãmașã, este un mare
eveniment. Cãmașa aceasta este un talisman care are puterea de a apãraviața celor primejduiți și a împlini orice dorințã. Pentru aceasta însãcãmașa trebuie sã stea patruzeci de zile în altarul bisericii, sub sfântamasã, și sã fie purtatã prin trei orașe mari, din trei țãri deosebite, apoi sãfie pusã sub un pod, ca sã treacã peste dânsa un om mare, un împãrat, unmitropolit, ori mãcar un pașã, în trei rânduri deosebite. Dupã acesteatalismanul capãtã puterea strașnicã pe care o are.
Imediat dupã naștere și dupã urarea care i-o face moașa, copilul
trebuie scãldat.
Scãldãtoarea aceasta se face cu o adevãratã ceremonie și lucrurile
trebuitoare sunt pregãtite de mai înainte.
Cea mai mare grijã se pune în alegerea apei pentru scãldãtoare.

21 Datinile noastre la naștere
Nu orișice apã, și nu orișicum, și nu orișicând adusã trebuie sã se
întrebuințeze, pentru cã de la apa asta atârnã, în mare parte, fericirea șiliniștea omului în tot cursul vieții lui.
Apa trebuie adusã dupã rãsãritul și înainte de apusul soarelui și
toate scãldãtorile sã fie fãcute cu apã din același loc, din fântânã, careeste cea mai prielnicã.
Fereascã Dumnezeu sã fie cineva scãldat în apã din iaz:
Decât, maicã, mã fãceai,
Mai bine mã prãpãdeai,
Fecioraș nu mai aveai:
M-ai scãldat cu-apã de iazSã știu numaid e necaz.
Nici în apã de pârãu nu-i bine sã scalzi copilul:
Vai rãu m-ai scãldatCu-apã din pârãu
Sã fiu cu toții rãu.
Chiar apa din râuri mari nu-i bunã:
Taci, cã te-am scãldat
Cu apã din Prut,Sã fii tot urât;Cu apã din luncã,Sã fii tot de ducã.
Apa stãtãtoare, linã, alungã norocul de la copilul care-i scãldat în ea:
Frunzișoara mãr mãrunt,Mãmuța când m-o fãcutTare bine i-a pãrut;Dimineața m-a scãldat:M-a scãldat cu apã linã
Ca sã fiu, mamã, strãinã;
L-amiazi cu- apã din lãptoc,
Ca sã nu mai am noroc;Seara cu apã din iaz,Ca sã fiu tot de necaz.

ARTUR GOROVEI 22
Cine-i scãldat cu apã din fântânã, acela-i om:
Spune-mi, maicã-adevãrat,
Cu ce apã m-ai scãldat:Ori cu apã de fântânãSã port sabia-ntr-o mânã?Ori cu apã de sub punteSã fiu vitezul de munte?
În sfârșit, apa sã nu fie clocotitã, ca sã nu ajungã copilul un desfrânat.
Oala în care se fierbe scãldãtoarea trebuie sã fie nouã, ca sã rãsune
glasul copilului precum sunã oala cea nouã.
În scãldãtoarea copilului se mai pune busuioc , pentru ca sã fie
iubit ca busuiocul; bujor , ca sã fie rumãn și frumos; miere, pâne, zahar,
lapte dulce , ca sã fie dulce la vorbã ca mierea, sa-i fie viața îndestulatã
ca pânea de toate zilele și dulce ca zaharul și trupul alb ca laptele; semai pune un ou, ca sã fie întreg ca oul; bani de argint , ca sã fie neprețuit
ca argintul, și aghiazmã , ca sã nu se apropie de dânsul duhurile necurate.
Lucrurile cari se pun în scãldãtoarea copilului variazã, în diferitele
locuri unde locuiesc românii. Așa, în județul Sucevei, se mai pun înscãldãtoare și alte buruieni, precum lemnie , ca [sic! ] copilul sã umble
curând în picioare; z dreveț, popchișor , cânepã, cãtușnicã , pentru ca
fiecare din ele sã-i comunice darurile lor speciale. În Muntenia se maipune orz, porumb , pentru ca sã aibã parte de cereale – oamenii din
Muntenia sunt mai practici. În Banat și Ungaria se pune o pietricicã ,
pentru ca sã fie rãbduriu ca piatra – pe acolo românului îi trebuie și mai
multã rãbdare. În Macedonia scãldãtoarea se face într-un lighean marede aramã și cu multã bãgare de seamã, ca sã nu-l ajungã apa pe cap,deoarece pe acolo este datina sã nu se spele capul copilului pânã ce nuva împlini un an. În Vlaho-Clisura, moașa presurã copilul cu sare pestetot trupul și-l lasã așa o zi întreagã, dupã care îl spalã peste tot, chiar șipe cap, cu apã amestecatã cu vin.
În multe locuri este obiceiul ca [sic! ] copilul sã se cântãreascã, ca
sã fie ferit de duhuri necurate și sã nu se deoache.
Dupã scãldãtoare, copilul se înfașã.Toate lucrurile trebuitoare la înfãșare sunt pregãtite de mamã sau

23 Datinile noastre la naștere
aduse de nașã și toate trebuiesc fãcute cu socotealã.
Fașa , în unele locuri, are legate într-un colț trei fire de usturoi, trei
de piper, trei de grâu de primãvarã și trei de toamnã, trei de tãmâie, treide sare, trei sfãrãmituri de pâne și trei bucãțele din casa copilului, ca sãnu se deoache. Brânețele, pelincelele, scutecele, tulpãnașul , toate
trebuiesc lucrate cu drag și cu voie bunã.
Astfel înfãșat, copilul este dat în brațele mamei, care arde de dor
sã-și sãrute pruncul.
Cum îl ia în brațe, îl sãrutã pe frunte și-i zice: „– Dragul mamei,
cum te iubesc eu, așa sã te iubeascã toatã lumea“. ăi-l iubește, pentru cãmult a mai dorit și mult s-a mai rugat:
De-ar fi cerul cu priințã
Sã-mplineascã a mea dorințã:De mi-ar da un bãiețel,Dragul mamei voinicel!
ăi cum ar vrea sã-l culce cu dânsa, sã-i simtã balsãmul rãsuflãrei lui
cãlduțe, sã-și împlineascã dorul:
ăi l-aș pune sã se culce
Pe-al meu sân, leagãn dulce,ăi i-aș zice-ncetișor:Nani, nani, puișor!
Dar trei zile delaolaltã trebuie sã-și stâmpere dorul, pentru cã nu
e bine sã-l culce în pat, alãturea de dânsa, cãci altfel ar cãpãta rofii; iar
de s-ar întâmpla sã adoarmã cu spatele spre el, ar veni zmeoaicele și
l-ar schimba.
Frica cea mare a mamelor este ca nu cumva copilul lor sã se
deoache; de aceea în unele pãrți se pune lângã el o cãciulie de usturoi șipretutindeni i se face benghi în frunte. Benghiul se face așa, ca sã fie de
folos: se ridicã piciorul drept cu cãlcâiul întors înapoi în sus, se ia tinãde pe cãlcâi, se frãmântã cu scuipat și cu degetul arãtãtor se face unsemn în frunte.
Benghiul este în legãturã cu o ființã mitologicã, cunoscutã
tuturor românilor, și care se cheamã Benga , adicã necuratul . Pe mulți
îi auzi zicând: Du-te la Benga, lua-te-ar Benga, parcã a intrat

ARTUR GOROVEI 24
Benga-n el .
Apa în care a fost scãldat copilul nu poate fi aruncatã în orice loc,
nu numai pentru cã în ea a fost pusã aghiazamã, ci pentru cã, dacã s-ar
arunca în loc necurat, ar fi rãu pentru copil. De asemenea, nu se aruncã
spre sfântul Soare, care ne dã nouã luminã și ne încãlzește, ci spre
miazãnoapte. Nici pe foc nu se aruncã, pentru cã:
Mãicuțã, al meu noroc
L-ai țipat cu ciupa-n foc;
Mãicuțã, a mea ticnealã
O-ai țipat cu ciupa-n parã,
cum se zice într-un cântec din Transilvania.
Pe gard iarãși nu-i bine sã arunci apa din scãldãtoare:
Spune-mi, maicã-adevãrat,
Scalda unde mi-ai țipat?Doar în vârful gardului,Sã fiu sluga satului,
Catana-mpãratului?
În multe pãrți din Transilvania, scãldãtoarea se aruncã în loc curat,
la tulpina unui nuc, pentru ca [sic! ] copilul sã fie frumos și atrãgãtor.
Iatã cum se tânguie un flãcãu și ce-i rãspunde aceea care-l chinuiește:
– Eu, lele, de dorul tãu,
Nu pot sluji domnu-meu,
Nici s-ascult pe tatã-tãu.
– Bade, nu te supãra,
Cã, zãu, nu e vina mea,Ci-i vina mãicuțã-mea.
Ea frumoasã m-a fãcut
ăi eu ție ți-am plãcut
Ca piperul grecilor,
Ca tãmâia popilor.Când mãicuța m-a scãldat
Ea ciupa cã mi-a țipat
Tot în umbra nucilor ,

25 Datinile noastre la naștere
Spre chinul voinicilor .
*
**
Dupã ce s-a aruncat scãldãtoarea afarã, intrã în casã și tata, ca sã-și
vadã odorul.
Cum intrã, se așezã pe un scaun și moașa îl cinstește cu rachiu îndulcit
cu miere, și dacã [sic! ] copilul îi bãiat, moașa ia cãciula din capul bãrbatului
și-o pune într-un cui, deasupra lehuzei, de unde nu o poate lua, pânã ce nu și-orãscumpãrã de la moașã. De nu se face gluma asta, tata înțelege cã are o fatã.
Dupã asta, bãrbatul se scoalã de pe scaun, se duce pânã la masa pe
care e așezat copilul, îl sãrutã și apoi îl încredințeazã mâni-sa, datinãmoștenitã de la romani.
La aceștia, în ziua de naștere, pruncul se așeza pe pãmânt și numai
tata avea drept sã-l ridice. Dacã-l ridica, recunoștea cã-i al lui, cã areviațã și trebuie sã-l creascã. De nu-l recunoștea, tata nu-l ridica, iar dacãera un monstru, avea drept sã-l omoare.
*
**
Poporul nostru are credința cã femeia care a nãscut un copil și moașa
care a îngrijit-o sunt spurcate. În Moldova nu-i este îngãduit lehuzei sã seuite la soare și pe unde ar umbla ea cu piciorul, arde și pãmântul; iar de-arîntâlni o altã femeie care are copil mic, ar muri pruncii amândurora.
Pentru a înlãtura astfel de nenorociri, preotul face anumite rugãciuni.În unele pãrți, chiar în ziua în care s-a nãscut pruncul, iar în alte
pãrți mai târziu, se aduce preotul ca sã facã slobozirea casei . Citește
anumite rugãciuni și face aghiazmã din care bea lehuza de trei ori și sestropește casa în cruciș, iar o parte se pãstreazã, ca sã fie depusã înscãldãtoarea copilului.
Dupã aceasta, numai moașa poate sã iasã din casa în care a moșit,
iar lehuza pânã ce i se va citi molitva de patruzeci de zile, nu trebuie sãînsereze afarã de gospodãria ei, cãci altfel duhurile rele pot s-o poceascãori s-o nebuneascã.
În Macedonia femeile sunt și mai fricoase; pânã la patruzeci de zile
nici nu ies din casã dupã asfințitul soarelui; iar la valahii din Moravia,

ARTUR GOROVEI 26
timp de șase sãptãmâni lehuza nu trece pragul casei.
Ori de câte ori, în acest timp, lehuza este nevoitã sã iasã din casã,
trebuie sã puie peste prunc un lucru de fier: un cuțit, un clește etc., casã-l fereascã de duhurile necurate.
Romanii tot așa fãceau ca sã-și apere copiii, ba chiar și pe cei în
vârstã, contra vrãjitoriilor. Ei nu numai cã descriau cu fierul un cerc înjurul pruncilor, dar chiar bãteau în pragul ușei cuie cuie scoase de pemausolee.
*
**
Îndatã dupã slobozirea casei , rudeniile și prietenile lehuzei vin s-o
vadã. Nici una însã și nicãieri pe unde sunt români nu intrã cu mânagoalã în casa lehuzei. Fiecare trebuie sã aducã rodine, poclon – precum
se zice în Transilvania – cinstã și crãvai în Banat. Darurile acestea,
rodinele , constau din diferite lucruri de mâncare, precum și din lucruri
trebuitoare copilului, ca pânzã, scutice și altele. Se mai aduce și rachiuîndulcit cu miere, cu care se cinstesc toți cei din casã, iar vin nu se
aduce, crezându-se cã vinul tulburã liniștea dinlãuntru a omului, ceea
ce ar putea aduce vãtãmare lehuzei. În Macedonia însã aduc vin roșu, casã aibã mama lapte.
Rodinele se duc numai pânã când se boteazã copilul.
Când intrã în casã, femeia care merge în rodine pune darul lângã
lehuzã și, atingând-o cu mâna, îi zice: „– Dumnezeu sã te ridice!…Dumnezeu sã te-ntoarcã!… Dumnezeu sã-ți deie brațe pline!“
Prin unele locuri, femeile, care știu mai multe lucruri bãtrânești, în
loc de vorbele acestea de rând, zic așa, mai subțire:
Bine v-am gãsit!
Într-un ceas bun cu noroc!ăi tot bine sã vã fieDe-acum și pânã-n vecie.Dar cu ce vã lãudați:Cu fete ori cu feciori?Sã vã trãiascã odraslaÎntru mulți ani fericiți.S-ajungeți s-o botezațiăi s-o cununați.

27 Datinile noastre la naștere
Dupã ce rostește aceste vorbe, se întoarce cãtrã copil, scuipã asupra
lui și zice: „Sã nu-i fie de deochi“.
Toate femeile câte vin în rodine se cinstesc, se veselesc împreunã
cu nepoata și într-un târziu se împrãștie pe la casele lor, dar lehuza nu lidã mâna și nici nu li spune vreun cuvânt, ca sã nu i se ducã laptele cu ceice au venit s-o vadã.
*
**
Românii de pretutindeni cred cã soarta fiecãrui om este în mâna
ursitoarelor , care urzesc traiul tuturora. Numai într-o privințã nu se
înțeleg toți românii: când vin ursitoarele?
Unii cred cã vin în sãptãmâna în care s-a nãscut copilul, și anume
în nopțile fãrã de soț: a treia, a cincea și a șaptea; alții cred cã vin în celeîntâi trei nopți dupã naștere, iar alții cã vin în a opta noapte.
Ursitoarele sunt trei zâne care croiesc ursita pruncilor, și în
Macedonia se numesc mire, albe, nãrãsite și cașmete .
Tocmai pentru cã nu se știe anumit ziua când vin ursitoarele, fiecine
trebuie sã fie pregãtit sã li facã primire bunã, ca sã nu le supere.
Ursitoarelor nu li place întunericul; de aceea, în odaia copilului
trebuie sã fie totdeauna luminã. Nu li plac oamenii supãrați, posomorâțiși gâlcevitori; de aceea pãrinții și oricine ar fi în casa unui nou nãscuttrebuie sã fie veseli și voioși, mãcar pânã ce trece timpul în care vinursitoarele.
ătiind cã au toane, oamenii au totdeauna în grijã ca ursitoarele sã
gãseascã în casã tot ce li-ar face plãcere, tot ce au nevoie. Deși suntzâne, dar petrec ca și oamenii. De aceea li se întinde masã mare.În Transilvania, moașa așterne pe masã un cot de pânzã nouã, pe carepune un blid cu fãinã de grâu, sare, pâne și le lasã trei zile și trei nopți.Dupã trei zile, se vãd pe fãinã urmele ursitoarelor. În alte pãrți, tot dinArdeal, se pun pe masã trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apã, treicu untdelemn și, într-o scãfițã, câțiva bani. În Banat se pune la capulcopilului o pogace și trei cruceri – câte unu de fiecare zânã – o oglindã,un pieptene și o lingurã de unturã, pentru ca ursitoarele sã poatã sãmãnânce și sã se gãteascã. Tot în Banat, prin alte pãrți, înspre sara a

ARTUR GOROVEI 28
treia dupã naștere, moașa pregãtește cina sau cinișoara ursitoarelor .
Aceasta se face așa: când soarele-i la chindie, ia o sânie , adicã o masã
rotundã de lemn, și o acoperã cu o pânzã nouã. Împrejurul sâniei puneniște brãciri noi , iar la mijloc un blidușel curat în care toarnã de trei
ori câte trei pumni de fãinã de grâu; deasupra pânzei pune o lingurãnouã de sare și una de unt și un pahar nou cu apã neînceputã. Apoi detorțile blidușelului prinde trei lumini de cearã și împrejurul lui punetot felul de cereale, precum grâu, porumb etc. Ia apoi mãsura pruncului,cu trei fire de mãtase roșie, pe care le înfãșurã împrejurul paharului cuapã. Masa astfel pregãtitã o pune la capul nepoatei, aprinde cele treilumini de cearã, face de trei ori cruce și se roagã cãtrã Dumnezeu ca sãtrimeatã ursitoarele, zicând:
Doamne, Dumnezeule!
Trimete ursitoarele,Sã vinã toate voioaseV oioase și bucuroase,La sânie sã gusteascã,Lui X bine sã-mpãrțeascã,X puținel sã munceascãăi mult bine sã trãiascã.
Dupã ce s-a închinat, moașa lasã sânia sã steie peste noapte unde a
pus-o, având grijã fiecare sã ție minte ce vor visa. A doua zi vine moașacu trei fetițe pânã la șase ani, cãrora le împarte lucrurile de pe sânie.
În Macedonia, se obișnuiește ca a treia zi dupã naștere sã se puie un
copil, bãiat sau fatã, ca de doisprezece ani, ai cãror pãrinți trãiesc, sãfrãmânte o turtițã din aluat nedospit, care se coace în cenușa din vatrã șicare apoi sã pune sã steie patruzeci de zile sub perna pruncului. În noapteaurmãtoare se culcã toți mai devreme și se închid ușile, care nu se deschidpentru nimica în acea noapte, când au sã vie cele trei mire sã scrienorocul și soarta pruncului.
Asfel pregãtiți, pãrinții așteaptã ursitoarele.Ele vin, intrã încet pe fereastrã sau pe ușã, se așeazã la cãpãtâiul
pruncului și încep sã-i țeasã viitorul.
Cea mai bãtrânã dintre ele, Ursitoarea , ținând furca în brâu, învârte
fusul; cea mijlocie, Soarta , toarce firul din caier, iar cea mai micã,

29 Datinile noastre la naștere
Moartea , taie firul cu foarfecele.
Dupã ce i-au tors firul vieții, dacã [sic! ] copilul s-a nãscut într-un
ceas bun , prind a cânta un vers foarte frumos și a-i sorți de bine; iar dacã
s-a nãscut într-un ceas rãu , încep a cânta un vers duios și trist și sorțesc
numai de rãu. Apoi încep a-i da pe rând: minte și noroc, frumusețe sauurâciune, bogãție sau sãrãcie, într-un cuvânt, îi hotãrãsc viața ce are s-oducã zi cu zi.
Românul are multã credințã în ceasul bun și în ceasul rãu :
Din bãtrâni se spune
Cum cã ceasuri buneăi cã rele sunt:Vai de-acei și-aceleCare-n ceasuri releZic vreun cuvânt!
Credința aceasta în ursitoare, ca multe alte credinți ale noastre, o
am moștenit – dupã cum am mai vãzut – de la romani, unde se numeauParce , și cari credeau, ca și noi, cã ele torc firul vieții.
*
**
De acuma vine rândul, în viața pruncului, la un act de cea mai mare
însemnãtate: botezul .
Nu-i puțin lucru sã botezi pe cineva.Între fin și naș se nasc legãturi puternice, și mai cu seamã legãturi
de înrudire, de care se ține mai multã socotealã decât de cele firești.Dacã un frate boteazã unui alt frate, înrudirea de sânge dintre ei dispareși ei nu-și mai zic frate , ci cumetre.
Între fini și nași, înrudirea întru Hristos e așa de strânsã, încât
poporul crede cã mai puțin pãcãtuiește acel care ar lua în cãsãtorie pesorã-sa, decât pe cumãtra. ăi aceastã strãșnicie se explicã prin credințacã nașul e mai mult decât pãrintele, care ți-a dat numai viața, pe cândcelãlalt te-a creștinat.
ăi acest pãcat este așa de mare, încât numai atunci ți s-ar putea ierta
când, dupã ce ți-ai uns trupul cu cearã și i-ai dat foc, ai putea scãpa teafãr.
Într-o baladã din Ardeal, finul pe care nașã-sa voia s-o ieie de nevastã,
îi rãspunde:

ARTUR GOROVEI 30
Sã mã ierți, nașã, pe mine,
Nu mã pot iubi cu tine,Nici sã fiu bãrbatul tãu,C-asta nu vrea Dumnezeu;Un fin și-o naș-a se iubiN-a fost și nici n-a mai fi.
Românul boteazã cu multã plãcere, pentru cã Dumnezeu iartã
pãcatele celora care creștineazã pe alții. Pânã și vestitul Român Gruie
Grozavul își ispãșește pãcatele botezând:
Apoi Gruie se pornește
ăi-n Moldova se iveșteCa un soare ce-ncãlzește,
Încãlzește
ăi rodește.Cã mult bine-n lume faceSufletul sã și-l împace:
Creștineazã
ăi boteazã;Dã de finCâte-un tretin,
ăi de finã
O tretinã.
Cel ce nu primește sã fie naș face un mare pãcat.
De obicei, acel care a cununat pe tineri trebuie sã le și boteze. Dacã
vreo împrejurare îl împiedicã de la aceasta, atunci pãrinții se sfãtuiesc
pe cine sã-și ieie cumãtru și, dupã ce s-au înțeles, se duc sã-l invite sã lifacã aceastã cinste.
Cumãtrii se pregãtesc de cele trebuitoare pentru botez.
Lucrul cel mai de cãpetenie este lumânarea .
Mai înainte vreme, pe când gospodãria noastrã era în floare, pe când
la casa fiecãrui gospodar se gãseau câțiva stupi, lumânãrile acestea sefãceau de fiecare om, în casa lui, din cearã curatã, scoasã din stupii lui.
Când gospodãriile noastre au început a se destrãbãla, când nevestele

31 Datinile noastre la naștere
au început a purta fuste cumpãrate din târg și a-și îmbrãca bãrbații cu
suman cumpãrat de la dugheanã, au început sã cumpere pânã și lumânareade Paști de la negustori.
Lumânarea de botez se împodobește cu flori, mai ales cu busuioc,
cu strãmãturã, cu bumbãcel și chiar cu cordele de mãtasã, când nașul emai cu dare de mânã.
Pe lângã lumânare, trebuie numaidecât o bucatã de pânzã, care se
numește crijmã , în care se învãlește copilul, dupã ce-l scoate din apa în
care a fost cufundat.
În sfârșit, în zestrea aceasta a copilului mai intrã și alte lucruri
trebuitoare, precum scutece, fașã etc.
În ziua hotãrâtã pentru botez, cumãtrii și moașa se adunã în casa
nepoatei și de acolo pleacã spre bisericã, unde se face botezul, înorice timp, vara ca și iarna. În Bucovina, unii preoți îndãtineazã aboteza și la casa lor, pe când în Macedonia creștinarea se face numaila bisericã.
În Banat, prin pãrțile Oraviței, când iese din casã, moașa atinge
copilul cu creștetul de pragul de jos al ușei, ca sã nu se prindã deochiulde el, și zice: „– Cum se așeazã pragul sub lemn, așa sã se așeze șideochiul la cel nou-nãscut“. La ieșirea din casã, îl dã pe fereastrã, zicând:„– Cum se ține fereastra de casã, așa sã se ție și pruncul de mamã-sa“.
În Muntenia, nașul trebuie sã lese în casã ceva argint, spre norocul
copilului; darul acesta este partea moașei.
Românii din Istria au obiceiul sã ducã la bisericã, o datã cu copilul,
un paner cu de-ale mâncãrii, ca viața pruncului sã fie îmbelșugatã.
Prin Bucovina se duce și preotului cinste : o gãinã, un șip de rachiu,
dacã botezul se face în casa lui; iar dacã se face la bisericã, i le ducemoașa, când îl înștiințeazã sã vie la bisericã. Preotul, când primeștedarul, însemneazã pruncul, adicã-i pune numele.
Când toate sunt puse la cale, preotul sãvârșește botezul, dupã
regulele bisericești.
Copilul începe sã plângã când îl cufundã în apã; acest plânset
poporul îl explicã zicând cã diavolul, care acuma este nevoit sã iasã dincopil, îl chinuiește. Dacã nu plânge copilul, pentru românii din Ardealacesta-i semn rãu.
Poporul crede cã, dupã creștinare, copilul capãtã un înger pãzitor ,

ARTUR GOROVEI 32
care-l apãrã în tot cursul vieții.
Copiii învațã mai multe rugãciuni, ca sã știe a se ruga îngerului
pãzitor. Unele din aceste rugãciuni sunt foarte frumoase.
În comuna Mãlini, județul Suceava, se știe aceastã rugãciune:
Înger, îngerașul meu,
Roagã-te lui Dumnezeu
Pentru suflețelul meu,ăi din zi și din noapte,Pân-la ceasul cel de moarte.Sfântã cruce, apãrã-mã,Înger bun, deșteaptã-mã,
Doamne miluiește-ma,
Cu crucea pazește-ma.
În Bucovina au o rugãciune mai lungã:
Înger, îngerașul meu,Roaga-te lui DumnezeuPentru suflețelul meu.Roaga-te din zi de noapte
Pân-la ceasul cel de moarte.
Iar când moarte nemiloasaA veni cu crunta-i coasaSuflețelul sã mi-l ieie,Atuncea sã mi se deieLuminița mândrã-n mânã
ăi pricestanie-n gurã,
Tamâițã învãlitãCu cearã acoperitã,La sfânta bisericã dusãăi pe sfânta cruce pusã.Mama mea când m-a nãscut,
Pe cruce cã m-a fãcut,
Pe cruce m-a botezat,Sfânta cruce m-a apãratDe duhul cel necurat.Dumnezeu e tot cu mine

33 Datinile noastre la naștere
În toate sfintele zile.
Trei surori a lui Lazãr,Una Malina,Alta Mãdãlina,Una dalba Rusalina,
Dimineța s-au sculat
ăi pe câmp cã s-au luat,Pe câmpul Salimuluiăi-a Ierusalimului,
ăi dupã ce s-au luat,
Acolo c-au cãutatNouã floricele.Darã ele
Floricele
N-au gãsit,Ci-au gãsit,O micã albinițã,
ăi din albinițã
S-a fãcut ceruțã,ăi din ceruțãS-a fãcut o luminițã,
Luminița s-a aprins,
Raiul s-a deschis,Dumnezeu a-nvins,Pe noi ne-a cuprins
ăi din gurã-a zis:
„Cine-a ști și-a spuneAstã rugãciuneTot la lunã,
La sãptãmânã,
Suflețelul și l-a scoateDin câte rele din toate:Din negurã,
Din pãcurã,
Din broaște cât vacile,Painjeni cât casele,Din nãpârci cât fagii
ăi din șerpi cât brazii.“

ARTUR GOROVEI 34
În alte pãrți, rugãciunea e mai scurtã și parcã mai impunãtoare:
Cruce-n casã,
Cruce-n masã,Cruce-n patru cornuri de casã.Dumnezeu cu noi la masã,Maica sfântã la fereastrã.Îngerașul mã pãzește.Sfânta cruce mã-ntãrește;Îngerașul mi-i luminã,Sfânta cruce mi-i hodinã.
Prin unele pãrți din Ardeal se crede cã fiecare capãtã, la naștere, pe
lângã îngerul pãzitor , și un duh necurat, un diavol , care de-a pururea stã
în luptã cu îngerul și, dupã cum biruiește unul sau altul, omul face fapte
bune sau fapte rele.
Lumânarea de la botez are o mare putere vindecãtoare, dupã credința
poporului. Dupã cum lumânarea de la Paști are puterea de a alungavântoasele și grindina, tot așa lumânarea de la botez alungã boala din
copii. De aceea o bucatã din aceastã lumânare se ia și se pãstreazã în
casã, pentru vreme de nevoie, iar restul rãmâne la bisericã.
În Bucovina, prin districtul Siretului, este obiceiul ca, dupã ce se
întorc de la botez, moașa se pune pe laițã, în capul mesei, pe o pernã, iar
pe copil îl așeazã pe o pâne și o bucatã de sare ce se aflã pe masã.
Pe urmã tatãl cinstește pe moașã cu bãuturã. Atunci moașa zice:
– Sã te vãd sãnãtoasã, nepoatã. Dumnezeu sã te ridice cu sãnãtate și
cu brațe pline. Cum am ajuns la botez, așa sã ajungem și la cununie.
Nepoata mulțãmește cumãtrului și-l cinstește, apoi moașa
încredințeazã copilul tatãlui.
În județul Rãdãuțului, tot din Bucovina, este datina ca [sic! ]
cumãtrul, luând copilul și lumânarea de botez aprinsã, le închinã
nepoatei, zicând aceste cuvinte:
Poftim, cumãtrã, pruncul acesta
Pe care l-am botezatăi creștinat

35 Datinile noastre la naștere
ăi-n lege l-am bãgat.
Ți-l dãruim dumitaleCu pâine și cu sare,Cu darul Sfinției-Sale;Crește-l ușorăi sãnãtos.
În alte pãrți din Bucovina, intrarea în casã cu noul botezat se face
mai ceremonios. Moașa închinã mamei copilul, zicând aceste cuvinte:
Sã-ți fie brațele pline,
Casa cu noroc și bine!Acesta bine sã nu creascã,Dumnezeu altul sã vã dãruiascã!Precum ați ajuns pe acestaDe l-ați botezatăi încreștinat,Așa sã ajungețiCa sã-l și creșteți,ăi sã vã învrednicițiCa sã-l și cãsãtoriți!
Se vede cã în Bucovina s-au pãstrat mai multe din datinele noastre
vechi, deoarece mai în fiecare comunã sunt obiceiuri uitate în alte pãrțiale românilor. Așa, în comuna Vama, districtul Câmpulung, sosind nașulcu pruncul acasã, îl închinã mai întâi pe la icoane, cu aceste vorbe:
Sã fii, fiule, cinstit,
De toți oamenii iubit,Ca și sfintele icoane.Toți sã se uite la tineăi așa sã ți se-nchineCum se-nchinã la icoane.
Dupã aceea feliciteazã pe pãrinți:
Sã trãiți, cumetrilor,S-ajungețiSã vedeți

ARTUR GOROVEI 36
Pe acest fiu cãsãtorit
ăi deplin gospodãrit,ăi s-ajungeți sã vedețiăi fiii fiilor sãi,Adicã pe nepoței.
Apoi nașul dezbracã cojocul, îl pune pe masã cu mițele în sus,
așeazã pe fiul sãu deasupra și zice:
Fiule, sã trãiești
ăi sã crești,ăi sã te-nmulțești,Sã ai atâtea oi cu mieiăi vaci cu vițeiăi norocCâți peri în acest cojoc.
Mulțimea și varietatea datinelor de la botez aratã cât este de însemnat
acest eveniment în viața poporului nostru.
*
**
Însemnãtatea pe care o dã românul creștinãrii copiilor și
solemnitatea cu care sãvârșește acest act își are originea în Diavol și în
frica de acest duh necurat, de la care vin toate nenorocirile.
El, Necuratul , omoarã copiii cari se nasc morți. Aceștia, pentru cã nu
au fost botezați – și nu puteau sã fie, pentru cã un mort nu se boteazã – nuse înmormânteazã la un loc cu toți morții, ci într-un ungher al cimitirului,pentru cã se prefac în spirite necurate, numiți moroi , pricolici , vârcolaci,
care ies noaptea din mormânt și pricinuiesc oamenilor multe necazuri.
În Moldova se crede ca moroii, la șapte ani dupã ce au fost îngropați,
ies din mormânt, noaptea, mai cu seamã când îi lunã, intrã pe ferești încasele oamenilor și sug rãrunchii copiilor celor mici. Aceastã supãrare o
fac moroii numai când sunt îngropați lângã casã, cum se face uneori cu
copiii pierduți înainte de vreme; dacã însã copilul nãscut mort e îngropatîn ținterim, deși se preface în moroi, nu se aratã la nici o casã.
În Muntenia, prin unele locuri, copiii morți nebotezați se îngroapã
în grãdinã, în pãtul sau dupã casã, fãrã popã, fãrã dascãl, fãrã coșciug,

37 Datinile noastre la naștere
fãrã pomeni și fãrã rugãciuni.
Prin Banat cred cã [sic!] copiii pierduți, fiind nebotezați, se prefac
pe ceea lume în tâlhari , cari trãiesc numai din pomana ce se dã pentru
ceilalți copii; lucrurile furate le pun într-o traistã pe care o dau mamelelor de pomanã. Pe lângã traistã, asemenea copiii au câte o oalã și câte unbãț; în oalã pun apã, iar cu bãțul se apãrã de ceilalți tâlhari.
De la o vreme i se face și lui Dumnezeu milã de chinurile pe care le
îndurã în iad copiii cei nebotezați, și atunci îi scoate din iad, îi preface
în vârcolaci și apoi rãtãcesc prin vãzduh, pânã ce ajung la lunã, pe careo mãnâncã, și atunci avem întunecimile de lunã.
Au și pãrinții puterea de a împiedica pe acești copii sã ajungã
moroi. Prin unele pãrți din Bucovina, se spalã copiii aceștia cu aghiazmã,li se face semnul crucei, iar în mormânt li se pune piper, tãmâie și usturoi.Apoi mormântul trebuie stropit multã vreme cu aghiazmã.
În unele locuri, precum în ținutul Câmpulungului din Bucovina,
patruzeci de zile se toarnã aghiazmã în mormânt, prin o bortã anumelãsatã pânã în fundul mormântului.
În ținutul Dornei, aceastã aghiazmã trebuie adusã de la șapte
biserici, iar în Boian se crede cã timp de șapte ani trebuie turnatã mereuaghiazmã pe mormânt. Moroiul se poate mântui și mai degrabã, dacã laIordan i se toarna aghiazmã de la șapte biserici.
Uneori moroii se aratã înaintea oamenilor și strigã întruna: „Botez,
botez!“. Atunci, dacã ai o bãsmãluțã albã, o arunci asupra lui, iar dacãn-ai bãsmãluțã, rupi o bucatã din hainã, i-o arunci și zici: „Boteazã-serobul lui Dumnezeu X, în numele Tatãlui, al Fiului și al Sfântului Duh,amin“. Prin acesta moroiul s-a botezat și nu mai iese din mormânt.
*
**
Oare ce nume sã punem copilului nostru?
ăi aceastã grijã o au tinerii cãsãtoriți, și de cum simte cã a devenit
mamã, tânãra își dezmiardã rodul cu numele pe care îl crede ea mai gingaș.
Dar nu totdeauna se îndeplinește ceea ce plãnuiește. De multe sau
de cele mai multe ori, copilul capãtã un nume la care pãrinții nu s-augândit niciodatã.
Dacã se naște într-o zi mare sau în ajunul ei, capãtã numele sfântului

ARTUR GOROVEI 38
care se prãznuiește în acea zi. Unii pãrinți țin sã dea copilului lor numele
bunicului copilului; alții, cãrora nu le trãiesc copiii, le pun numele pecare-l au copiii celor care au parte de dânșii. În sfârșit, și nașul își arerostul lui, ba pânã și preotul.
Într-o vreme, mai cu seamã în Bucovina, unde actele stãrii civile se
țineau de cãtre preoți, aceștia dãdeau numele copiilor, la botez, numelealese de dânșii, și nimeni nu știa cum îl cheamã pe copil, pânã în clipacând preotul rostea cuvintele: „Boteazã-se robul lui Dumnezeu…“
Unii preoți de multe ori se rãzbunau pe pãrinții cu cari aveau ceva
de împãrțit, ori pe fetele care pãcãtuiau, punându-le copiilor lor numeîntortocheate, pe care cu greu le puteau rosti cei din sat.
La poporul nostru chiar numele de botez au variat în cursul
vremurilor.
Mai pe la început, numele acestea erau de obârșie romanã. Așa, din
Longinus se trage românescul Login sau Loghin ; din Solinus aveam pe
Sorin ; din Sabinus – Saghin ; din Casius – Casian .
Unele din acestea au rãmas și pânã astãzi, dar ca nume de familie.Din Constantinus avem o serie întreagã de nume : Constantin , Dinu ,
cu diminutivele și prescurtãrile lor. Din Constans se trage Costan , Stan,
Stãnilã și altele. Andreas a dat româneștile Andrea , Andrei , Udrea ; Florianus
pe Florea, Florin, Florica ; Georgius pe Giurgea, Giurgiu, George .
Mai sunt încã și alte nume de originã romanã, pe care nu-i nevoie
sã le înșirãm pe toate; putem pomeni însã pe Tatin din Tatius , Domnița
din Domitia, ca mai caracteristice.
Mai târziu, sub influența slavonã, au început a fi la modã nume ca
Gavril, Pavel, Mihail, Neculai, Vasile, Iacob – nume de sfinți.
În epoca fanariotã, care a fost o stare pe loc a poporului nostru, din
toate punctele de vedere, au început a ni se poci și numele, și multe dinele au rãmas pocite și pânã azi. Din timpul grecilor ne-am împodobit cuMihalache, Dumitrache, Iordache și altele uricioase ca acestea. ăi tot
de la fanarioți ne-au rãmas numiri ca: Frãsina, Smaranda , Nechita,
Spiridon, Zamfira, Pintilei ș.a.
Pe la mijlocul veacului trecut, a început influența francezã.
De atunci ne-am împodobit în lumea târgurilor cu Alfred, Gaston, Edgar
și altele de acestea, din care unele au început a strãbate și pe la țarã.
De câtva timp însã am început a ne dezmetici și noi și a ne întoarce din

39 Datinile noastre la naștere
rãtãcirile acestea, dãunãtoare neamului nostru; au început și ai noștri a-și
mai pune copiilor nume românești, iar prin Bucovina și Ardeal parcã se camexagereazã, dând copiilor numai nume curat romane: Sabin, Liviu și altele.
În România liberã curentul pare a fi mai sãnãtos; pe lângã numele
sfinților, care trebuie sã rãmâie, se întrebuințeazã multe numiri în contracãrora nu este nimic de zis. E foarte frumos și sunã curat românește sã senumeascã cineva Mircea, Sorin, Vintilã , ăerban, Vlad etc.
În privința acesta, ca în multe alte privinți, am face mai bine sã
imitãm și noi pe unguri, cãrora nu li-i rușine, ba încã țin ca mare mândriesã-și pãstreze numirile vechi, mãcar cã toatã lumea ridiculizeazã uneledintre ele.
*
**
De multe ori întâlnim oameni cari au douã nume de botez, unul care
stã scris în actul de naștere fãcut la primãrie și pe care mai nimeni nu i-lștie, și alt nume cu care-l strigã toatã lumea. Așa ai sã vezi cã [sic! ] cutare
om, în toate actele lui, în registrele școalei, în controalele armatei, e trecutcu numele de Dimitrie, pe când neamurile și prietenii îi zic Mihai.
Lucrul acesta s-a întâmplat și în vremurile vechi la noi, și chiar
între domnii țãrii. Așa, bunãoarã, Bogdan al II-lea, fiul lui ătefan celMare și Sfânt, Domnul Moldovei, se numea și Vlad.
Nu-i de crezut sã i se fi pus lui Bogdan al II-lea și numele de Vlad,
numai pentru a se deosebi de Bogdan I ; mai degrabã trebuie sã credemca adaosul acesta se datoreazã obiceiului care este și astãzi în tot poporulromânesc, de a schimba uneori numele unui copil.
Când unui pãrinte nu-i trãiesc copiii, ori îs tot bolnavi, ceea ce
însemneazã cã îi chinuiește Necuratul, atunci este datina sã i se schimbenumele de botez, crezându-se cã sub acest nou nume nu-l va mairecunoaște Ducã-se-pe-pustii și-l va lãsa în pace.
Schimbarea aceasta se face cu o anumitã formã: prin vânzare.De pildã, o femeie n-are noroc la bãieți. Ea cautã pe o altã femeie,
ai cãrei copii sunt voinici și sãnãtoși, și se înțelege cu dânsa cum sã facã.
Într-o zi anumitã, femeia aceasta vine la casa prietenei, se apropie
de fereastrã, o strigã pe gazdã, care nu iese din casã, și amândouã vorbescpe fereastrã:

ARTUR GOROVEI 40
– N-aveți cumva vreun bãiat?, întreabã vecina.
– Ba avem, rãspunde cea din casã; dar ce folos dacã n-avem noroc
sã ne trãiascã.
– Vindeți-mi-l mie, cã eu, slavã Domnului, am noroc destul.
– Ți-l vând.
– Da’ ce cereți pe dânsul?– De, ce sã spun!… așa bujor de flãcãu prețuiește mult.– Eu pot sã-ți dau atâta.
– Adã banii încoace.
Vecina întinde banii pe fereastrã.Gospodina ia banii și tot pe fereastrã îi dã copilul, care se cheamã
cã-i vândut.
Toatã scena acesta se petrece cu toatã seriozitatea cuvenitã unui
act real, precum și este în mintea poporului.
Poporul în orice superstiție nu vede numai o formalitate vagã; tot
ceea ce face el pornește din intima convingere cã fiecare gest, fiecare
cuvânt dintr-un descântec, de pildã, își are un rol, o însemnãtate care
trebuie sã producã numaidecât efectul cãutat.
Pontifii romani râdeau de credulitatea celor cari puneau temei pe
spusele lor; preoții catolici vor fi râzând și astãzi, în altar, și vor fi
zicând, ca și odinioarã, când taie sfânta împãrtãșanie: „Pâne ești, pâne
vei rãmânea“, pentru cã la dânșii nu-i decât fãțãrnicie, pe când poporulnostru, când crede în ceva, crede cu toatã puterea convingerii, ori nucrede deloc, – el nu-i fãțarnic.
Dupã ce strãina a luat copilul pe fereastrã, înconjoarã cu dânsul
casa, apoi intrã pe ușã zicând aceste vorbe:
– Nu mi-ți primi sã mân la dumneavoastrã, cã-s strãinã, și de departe,
și nu știu încotro sã apuc… ăi mai am și copilul acesta cu mine și nu
sunt în stare sã merg mai departe cu dânsul.
Mama copilului rãspunde:– Ba te-om primi, de ce nu… Ia poftim, treci mai aproape.Femeia pune copilul jos și se așeazã și ea pe laițã, ca la sfat.
Mama o întreabã:
– Da cum îl cheamã pe bãiețel?ăi ea îi spune cum îl cheamã, dându-i un alt nume.Atâta lucru e destul, pentru a face pe toatã lumea sã creadã cã acest
copil, astfel vândut, de acum nu mai este în primejdie, și cã va trãi,

41 Datinile noastre la naștere
precum trãiesc și ai cumpãrãtoarei.
Seriozitatea cu care s-au petrecut toate acestea lasã în sufletul
pãrinților o oarecare amãrãciune. Ei cred cã, în adevãr, copilul aparține
întrucâtva celei care l-a cumpãrat și cã pe Ceea-lume nu vor avea parte
de dânsul. De aceea, prin unele localitãți, precum în Bucovina, pãrințiiîși rãscumpãrã copiii mai târziu, tot pe fereastrã, când cred ei cã Diavolulle-a pierdut cu totul urma.
Cumpãrãtoarea, când schimbã numele copilului, nu-i mai pune
unul pe care l-a mai avut vreun alt copil al pãrinților fãrã noroc. Ba, prinmulte ținuturi, de pildã, în Bucovina, nici nu se pun nume de sfinți, cimai cu seamã nume de fiare sãlbatice, deoarece este înrãdãcinatã credința
cã de acestea nu se apropie duhurile necurate.
Așa se explicã pentru ce pe mulți români îi cheamã Lupu, Ursu ,
acestea fiind nume de botez, nu de familie.
Tot de la acestã credințã este datina moților din Ardeal de a-și
boteaza copiii cu numele Lupu, Grozavu, Ursu , ca sã fie scutiți de boli și
sã nu se apropie moartea de dânșii.
*
**
Orice eveniment întâmplat în viața lui românul îl sãrbãtorește cu o
masã mare.
Oricât ar fi el de nevoiaș, oricât de multe belele s-ar grãmãdi pe capul
lui și i-ar amãrî viața, el trebuie sã petreacã, sã se veseleascã la întâmplãri
ca acestea, când din moși-strãmoși a apucat cã trebuie sã fie veselie.
ăi țãranii noștri știu sã cruțe de sfialã pe omul sãrac, care din pricina
sãrãciei nu ar putea sã urmeze datinã strãmoșeascã, nu ar putea sã dea
masa obișnuitã la botez.
Omul sãrac își va scoate toatã cheltuiala fãcutã din darurile fiecãrui
oaspete, daruri fãcute în așa fel, încât cel care le primește sã nu fie întru
nimic jignit.
Masa care se dã în cinstea cumãtrului mare sau a cumãtrilor mari ,
dacã sunt doi ori mai mulți, se numește cumãtrie .
Cumãtria nu se face pretutindeni în aceeași zi.În unele locuri se obișnuiește a se face în seara botezului; pe aiurea
se face în seara zilei urmãtoare dupã botez; în alte locuri se face peste
câteva zile, ba chiar în aceeași localitate se întâmplã sã varieze ziua

ARTUR GOROVEI 42
aceasta, dupã împrejurãri.
La cumãtrie se poftesc, de obicei, numai gospodarii, adicã oamenii
însurați și nimeni nu vine nepoftit.
Pofta se face de tatãl copilului sau de altcineva din casã.În Moldova, prietenul casei care face invitãrile intrã în casa celui
care urmeazã sã fie poftit, ținând în mânã o garafã de rachiu și un pãhãrel.Dupã ce zice câteva vorbe de cinste pentru gazdã, umple pãhãruțul, îlînchinã fiecãruia dintre gospodari și-i poftește pe searã la cumãtrie.
Cine-i mai priceput, poftirea aceasta nu o face în mod banal, ca în
orașe, unde suntem obișnuiți cu veșnicele cuvinte: „D. și d-na X auonoarea a invita pe d. și d-na Y…“. Nu; la țarã, hâtrul bun de glume zicecam așa:
„– Jupânul nãnaș și jupâneasa nãnașã, împreunã cu ai lor cumãtri se
închinã la cinstita fața d-voastrã, ca la un mândru codru verde și vã pofteștesã osteniți desearã, pânã la casa domniilor sale, cã li s-a nãscut prunc tânãrși frumos și de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supãra cinstițiinãnași și întreaga cinstitã adunare, dacã veți da greș la aceasta“.
La aceastã poftire, gazda rãpunde prin câteva cuvinte și apoi se cinstesc.Când tatãl copilului face sigur poftirea, atunci, în Fundul-Moldovei din
Bucovina, el se duce fãrã de rachiu în casele vecinilor și-i poftește zicând:
Poftiți sã faceți un bine
Sã veniți pânã la mineCã fac astãzi botejune.
Cei poftiți, în multe locuri, nu se duc cu mâna goalã. Femeile, mai
cu seamã, iau cu ele ouã, câte un blid de brânzã sau fãinã de grâu sau șialte lucruri de ale gospodãriei, precum câteva fuioare de cânepã, vreolegãturã de lânã, și când ajung la casa unde-i cumetria, dau darul înmâna mamei și zic:
„– Poftim, de sãnãtatea lui X“.Dupã ce s-au adunat toți musafirii și dupã ce mai glumesc între
dânșii, se așeazã la masã.
Bucatele cele mai întrebuițate la masa de la cumãtrie sunt ciorba
(zeama), sarmalele, friptura, plachia și plãcintele.
Friptura și plãcintele sunt însã mâncãruri tradiționale, care nu pot lipsi
de la nici o masã mare, de ele fiind legate o mulțime de credințe și mai cu

43 Datinile noastre la naștere
seamã de obiceiuri care nici nu s-ar putea practica fãrã aceste mâncãruri.
Dacã [sic ! ] cumva cumãtria se face în zile de post, atunci se dã de
mâncare borș de pește, gãluște, pește prãjit și vãrzare.
Cei de casã și moașa nu se așeazã la masã, iar musafirii, în cele mai
multe locuri, stau de o parte bãrbații și de altã parte a mesei, femeile.Nãnașului i se dã locul de cinste, în capul mesei.
Când fiecare s-a așezat la locul lui și s-a adus pe masã sorbitura, tatãl
copilului ia un pahar și închinã la cumãtrul sau la cumãtra mare, zicând:
– Cumetre, bine ați venit la noi cu sãnãtate!Cumãtrul rãspunde:– Bine v-am aflat cu sãnãtate! Bine și noroc sã dea Dumnezeu
peste tot locul și mai ales noului nostru finuț.
Tatãl iarãși zice:– Sã trãiți!… Precum ați ajuns de l-ați creștinat, așa sã ajungeți și
sã-l cununați.
Cumãtrul rãspunde :– Da Doamne!Cât ține masa, fiecare închinã câte un pahar în cinstea cumãtrului
și pentru sãnãtatea finului.
Unele din aceste felicitãri se fac în versuri, precum se obișnuiește
prin Bucovina, unde cel care închinã în cinstea cumãtrului zice:
Cumãtre mare!
Precum ai ajuns sã botezi,Așa sã ajungi sã și cununi,Sã ai tot fin de fin,Sã-ți fie voia deplin!
ăi acum vine rândul glumelor și al vorbelor de spirit, în privința
cãrora poporul nostru este neîntrecut.
Cumãtra mare, când îi vine rândul sã cinsteascã, ridicã paharul și zice:
Dragu-mi-i paharul plin
ăi badea nu prea bãtrân.Dragu-mi-i paharul rasăi bãdița nu prea gras.
Vreunul din mesenii șagalnici, vrând sã facã pe cumãtra mare sã
beie tot paharul, rãspunde:

ARTUR GOROVEI 44
În fundul paharului
Sãnãtatea omului,
Deci cine nu bea de dușcã
Acela moare de pușcã.
Pe la Sãliște, în Ardeal, se mai rostesc și versurile acestea:
Ce frumoasã adunare:Tot de cei ce scurg pahare;Deci, cel ce bea sã trãiascã,
Cel ce nu bea, sã plesneascã.
Cel ce bea e un om bun;Cel ce nu bea, e nebun.
Cel ce bea e om voinic;
Cel ce nu bea, e calic.Cel ce bea, e om voios;
Cel ce nu bea-i ticãlos.
Cel ce vinul nu va beaNici în rai nu va intra,
Cãci și Sfântul Petru zice:
Beți vinul sã nu se strice.
Cumãtrul și cumãtra sunt însã obiectul atenției generale și al tuturor
glumelor.
În pilda lor, numai ce auzi pe unul de la un colț de masã:
Lelea albã ca omãtul
Se iubește cu cumãtrul;Da’ cumãtra sã nu știe,V orbã-n casã sã nu fie.Lelea albã cum e cașul
Se iubește cu nãnașul.
Da’ nãnașa sã nu știe,Lungã vorba sã nu fie.Brãdãnaș cu vârful verde,Cumãtra sprâncene negre,

45 Datinile noastre la naștere
Cine-o vede mintea-și pierde!
Când se întâmplã ca sã meargã vorba prin sat despre cumãtra, un
rãutãcios adaogã:
Lelea albã ca vãtrarul
Se iubește cu jandarul.
Prin Bucovina, unde evreii sunt stãpâni pe sate, se mai aude și așa:
Lelea albã ca [sic!] ceaunul
Se iubește cu jupânul.
Când se pun pe masã sarmalele sau gãluștele, dacã cumãtria-i în zi
de post, moașa aprinde lumânarea de botez – sau lumânãrile, dacã suntdouã – le pune într-o cofițã și cofița o așeazã pe masã și zice:
Bunã vremea la dumneavoastrã,
Cinstiți meseni și gosodari,Dar mai ales la cumãtrii iști mari!Iatã cã v-aduc lumini frumoase,
Strãlucite, luminoase,
Înaintea dumilorvoastreSã șadã,Sã ardã,
Sã vã vedeți de voioși,
De bucuroșiăi de frumoși:Sã le priviți,
Sã cinstiți
ăi sã vã veseliți;La ele sã cãtați,Sã vã ospãtați
ăi sã vã bucurați!
Moașa ia copilul din brațele mamei și-l închinã înaintea cumetrilor așa:
Bunã vreamea la dumneavoastrã
Cinstiți meseni și gospodari,Dar mai cu de-ales

ARTUR GOROVEI 46
La dumneavoastrã, cumetri mari!
Bine v-am gãsit sãnãtoși
ăi voioși!Iatã, v-aduc un fin al dumneavoastrã,
De la nãnași pocinoc,
De la Dumnezeu noroc!Poftim, cumãtrã mare,Dãruiește finului dumitaleCe te trage inima,Ce-i vroi, ce ți-a plãcea!
Cumãtra mare rãspunde:
Mulțumim, moșicã dragã!Mulțumim cã l-ai adusăi-naintea mea l-ai pus;Ia sã vãd câtu-i de mare,De isteț și de frumos,
De voinic și sãnãtos!
Cumãtra mare ia copilul în brațe, îl sãrutã pe frunte, apoi îl dã altei
cumetre, și tot așa se perindeazã la toți oaspeții, pânã ce ajunge la cumãtracare l-a luat întâi în brațe, și fiecare dã copilului în dar bani, care câtpoate: un leu, doi lei, alții și mai mult, alții mai puțin, dar oricine seferește a da altfel de bani decât de argint, așa cã cincizeci de bani este
darul cel mai mic.
Când dã banul, oaspetele zice:
Poftim, moșicã dragã,
De la noi cam puțintel,De la Dumnezeu mai mult.
Pe aiurea, precum în satul Bosanci de lângã Suceava, în Bucovina,
cumãtrul mare, când îi dã moașa copilul în brațe, ia un talger în care
pune banii ce vrea sã îi dãruiascã; ceilalți oaspeți pun și ei darul lor,apoi cumãtrul pune talgerul pe pieptul copilului și astfel îl dã mameisale, zicând:
– Poftim, cumãtrã, grijiți și pãstrați, sã aibã finuța noastrã de salbã
și cercei. De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult, însutit și înmiit.

47 Datinile noastre la naștere
Cei de casã zic așa:
Mulțãmim, cumãtre, mulțãmim!
De unde v-ați cheltuitDumnezeu sã vã-mplineascãÎnsutităi-nmiit!Sã trãiți,Sã sporiți,Tot din finÎn fin,Cum ați ajuns sã-l botezați,S-ajungeți sã-l cununați.
La care cumetrii rãspund:
– Amin! Deie Dumnezeu!
Dupã ce s-au strâns darurile pentru copil, se dã câte ceva și pentru
moașã, într-un talger pe care ea îl pune pe masã.
În Bosanci, moașa pune pe masã un colac lungãreț, numit pupãzã ,
fãcut anume pentru aceasta și, punându-l înaintea cumetrei mari, zice:
Poftim, gospodari cinstiți,
Cum stați aici și cinstițiTot așa binevoițiăi-n pungã mâna bãgați,Parale albe cãtați;ăi de mãrunte n-aflați,Chiar și întregi sã luați,În pupãzã le-mplântațiăi moșicãi i le dați,Sã aibã și ea în ist anMãcar de un peștimanăi moșoiul de-un caftan,Cã așteaptã mai de-un an.Fiți buni, fiți buni și-mplântați,Nicidecum sã n-așteptați

ARTUR GOROVEI 48
Ca sã fiți prea mult rugați,
Cã și moașa, de trãiește,Fiecãrui trebuiește,Azi la unul, mâni la altulăi tot așa la-ntreg satul.
Mesenii împlântã în pupãza banii pe care vor sã-i dãruiascã moașei.
În alte pãrți, cumãtrul mare ia o plãcintã și o bucatã de fripturã,
înfige în plãcintã o monedã și apoi le dã moașei. Moașa, jucând cu
plãcinta în mânã, se duce pe la fiecare oaspete, care îi dã câte ceva.
În ținutul Dornei din Bucovina, darurile copilului se dau înainte
de masã.
Înainte de a începe oaspeții sã mãnânce, moașa pune copilul pe
masã, dinaintea cumãtrului, dupã ce mai întâi l-a supãrat pe copil, ca sã
plângã. Dându-i copilul, moașa îi spune cumãtrului cã plânge pentru cã
îi trebuie bani de opinci, de cãciulã, de ițari.
Cei de fațã, începând cu cumãtrul mare, pun banii lângã copil, unii
zicând cã-i dau bani pentru pâne, alții pentru sare, iar alții zic:
Eu dau pentru sãnãtate,
Cã-i mai bunã dintre toate.
Prin județul Suceava, moașa, când prezintã nãnașului copilul, zice așa:
Din gãoazã din rogoz
A ieșit ist fãt frumos
ăi cere scufã și salbã
Sã se ducã-n lumea albã,Cere cal de cãlãrie
ăi o stea la pãlãrie
Ca sã treacã de pustie;ăi mai cere și-un cal breaz,
Cã-i fecior de om viteaz.
Dã-i mãicuțã-un oborocCa sã-și cate noroc,
ăi mai dã-i mãicuțã-o sitã
Ca sã-și cate de ursitã;ăi mai fã maicã-o plãcintã
S-o mâncãm pânã la nuntã.
Ca grâul X sã creascã

49 Datinile noastre la naștere
ăi-ntru mulți ani sã trãiascã.
Dupã ce au ospãtat și s-au veselit, într-un târziu musafirii se împrãștie.
Despãrțirea de gazde nu se face ca în toate zilele. Nu se zice:
„rãmâneți sãnãtoși“ sau alte formule de acestea obișnuite. Se observã șicu aceastã ocazie un ceremonialul deosebit.
Cumãtra mare își ia rãmas bun cu un cântec care sunã cam așa:
Frunzã verde lemn de nucã,
Mi-a venit vremea de ducã;Mi-a fost vremea mai demult,Dar eu nu m-am priceput.
Se mai cântã și astfel:
Sara bunã mi-aș lua,Nu mã-ndur de dumneata,Cumãtrițã, draga mea.Seara bunã, eu mã duc,Muțãmim, gurã de cuc.Sara bunã nu de tot,Cã am gând sã te mai vãd.
Gazdele vor sã mai ținã pe musafiri, sã mai petreacã. Mama
copilului zice:
Cumãtrã, cireașã-amarã,
Fã-mi cu ochiul pân’ afarã;Cumãtrã, cireașã dulce,Fã-mi cu ochiul când te-ai duce.
Cumãtra vrea sã plece cu tot dinadinsul, dar mama copilului zice:
Dragu-mi-i, boieri, de voi,C-ați venit pânã la noi,ăi mi-i drag de dumneavoastrã,C-ați venit la casa noastrã,Da’ de-acuma mai dragi mi-ți fiCã și mai des mi-ți veni.

ARTUR GOROVEI 50
Dacã vede gazda cã [sic! ] cumãtra nu glumește și se pregãtește de
plecare, o petrece pânã la poartã, cântându-i:
Cumãtrița mea cea dragã,
Mi-a trecut acum de șagã.Cumãtrã, cumãtrã hãi,Când aud de sara bunãMi se uscã limba-n gurã.
Când au ajuns la poartã, se face încã o datã cinste cu un pãhãruț de
bãuturã și apoi se despart, urându-și fericire și sãnãtate.
Ulițele satului clocotesc de chiuituri și cântece de veselie; în curând
apoi liniștea se întinde, ca o negurã, peste tot și a doua zi fiecare îșiîncepe traiul obișnuit.
*
**
Seria datinelor de botez nu s-a isprãvit numai cu acestã cumãtrie.
Nașul trebuie sã își scalde nepoata.Scãldãtoarea aceasta se face și ea numai cu anumite formalitãți.Afarã de naș, nici un alt bãrbat nu este îngãduit a lua parte la acestã
ceremonie.
Moașa pregãtește scãldãtoarea sau scãldușca , precum se zice în
Bucovina, punând în apa neînceputã busuioc, mãrar, mintã, romanițã șialtele, care au darul de a transmite copilului toate calitãțile lor.
Se înțelege cã aghiasmã se pune și în acestã scãldușcã, precum se
obișnuiește a se pune și în cea dintâi scãldãtoare de dupã naștere.
Moașa vârã copilul în apa, iar nașul aprinde lumânarea care a servit
la botez și picurã cu dânsa cruciș în scãldãtoare, în care aruncã și câțivabani, și apoi cumãtra mare scaldã copilul, îl învelește în crijma în care a
fost pus dupã ce s-a scos din botez și, dupã ce-l șterge cu crijma în gurã,subsuori și-n urechi, îl dã mâni-sa, zicând:
Poftim, ține-l!
Sã fie voios,Sãnãtos și frumos,Lucrãtor,

51 Datinile noastre la naștere
Ascultãtor
ăi-ndurãtor.Sã trãiascãăi sã creascã;Sã fie harnic foc;Sã aibã mult noroc.Iar dumneata, cumãtrã,Ca o mamã adevãratãSã trãiești,Sã poți sã-l creștiăi sã-l povãțuiești.
Mama sãrutã mânã cumãtrei și-i mulțumește, zicând:
Mulțãmim, cumãtrã,Cã l-ai botezatăi l-ai creștinat.
O importanțã deosebitã se dã locului unde se aruncã apa care a
servit la scãldãtoare și aruncarea aceasta se face numai cu ceremonial.
În scãldãtoare nu numai cã s-a turnat aghiazmã, care a sfințit-o, dar
în apa aceasta s-a luat și sfântul mir, cu care a fost uns copilul la botez.De aceea nu se poate arunca orișiunde.
Dacã în apropiere se aflã vreo apã curgãtoare, scãldãtoarea se
aruncã în ea; de nu, se varsã în livadã, la rãdãcina unui pom ori îngrãdina cu straturile.
Moașa ia covãțica [sic!] cu scãldãtoarea; cumãtra ia lumânarea de
botez, aprinsã, o sticlã de rachiu îndulcit cu miere și, urmate de celelatefemei care au asistat la scãldãtoare, iese din casã, prinzându-se de mânãși formând un fel de dans, se duc la locul hotãrât de mai înainte, totjucând, cântând și strigând:
Hopa, hopa,
C-a zis popaSã jucãmăi sã cântãm,Sã ne-nvãțãm,Bine-n lume sã fãcem,

ARTUR GOROVEI 52
De rãu sã ne apãrãm,
Sã nu facem nicicând rãu,Sã fie lui Dumnezeu
Neplãcut
ăi urât.
Sã facem numai frumos
Sã placã și lui Hristos,Sã facem numai plãcut,
Sã placã Duhului Sfânt,
ăi sã facem numai bine,Sã placã la orișcine.
Ajungând la locul acela, de pildã, la un pom, rãstoarnã covãțica,
apoi o așeazã cu gurã în jos și se așeazã moașa pe dânsa, zicând:
S-a rãsturnat covata,
Sã trãiascã nepoata;ăi s-a rãsturnat deodatã
Sã mai facã înc-o fatã,
S-a rãsturnat pe-un picior,Sã mai facã și-un fecior.
Celelalte femei care au stat roatã în jurul moașei încep a cânta:
Joacã, moașã, pe covatãSã mai aibã câte-o fatã,Joacã, moașã, pe știubei
Sã mai aibã nepoței.
Sã trãiascã nepotul,Sã mai facã și un altul,
Sã trãiascã și nepoata
Sã mai facã și alta.Nepotul dac-a trãi,
Noi bine ne-om veseli
Cu fete și feciori,Cã de-acestea ne-a fost dor.
Sã jucãm, sã ne veselim,
Tot de-acestea ne gãtim,

53 Datinile noastre la naștere
ăi nepotul sã trãiascã,
De-acestea sã ne gãteascã.
ăi cum stã moașa pe covatã, femeile joacã în jurul pomului și a
moașei, chiuind așa:
Dragul mamei sugãtor,
Sã trãiești, sã crești ușor,Sã fii tatei de bun sporăi mamei de ajutorDe pe vatrã pe cuptor.
Dacã e fatã, chiuitura e astfel:
Draga mãmucãi pãpușã,Sã trãiești, s-ajungi mãtușã,Sã fii bunã jucãușãCu gunoiul dupã ușã.
În timpul cât se învârte a treia oarã în jurul pomului, se chiuie astfel
la adresa nașei:
U, iu, iu, nãnașã mare,
Ia și suflã-n lumânare,Doar a arde și mai tare.Sã zvârlim cea scãldãtoareÎn grãdina cu florile,Sã strângem nurorile.
Sfârșindu-se și învârtitura și chiuitura, cumãtra mare stinge
lumânarea.
Când se scolã moașa de pe covatã, îndeamnã pe femei sã sarã peste
covatã, ca sã aibã noroc și ele și sã capete un fecior ori o fatã:
Hai, sãriți peste covatã,
S-aveți și voi câte o fatã;Dar sãriți cam nãltișor,S-aveți și câte un fecior.
Dupã ce au sãrit peste covatã, unele în serios, altele mai în glumã,

ARTUR GOROVEI 54
cumãtra mare le cinstește pe toate cu rachiul îndulcit cu miere, și ceea ce
rãmâne în sticlã, aruncã la rãdãcina copacului, unde s-a turnat șiscãldãtoarea.
Întoarcerea în acasã se face tot cu un ceremonialul special.
Femeile împodobesc pe moașã.
Dacã-i varã, o înfloresc cu diferite flori; dacã-i iarnã, îi pun numai
câteva fire de busuioc și fiecare dintre ele își pune busuioc la ureche.ăi tot ținându-se de mânã, cântând și chiuind, intrã în casã.
În unele locuri din Bucovina, precum în Boian și Mahala, femeile pun
pe moașã în covãțicã și așa o aduc în casã. Asta se face pentru mai mult haz.
La toata ceremonia acesta a aruncãrii scãldãtoarei, nașul n-a luat
nici o parte. El a stat în casã vorbind cu mama copilului și dându-i
sfaturi bune cum sã-l creascã și sã-l facã gospodar de soi. Când danțulintrã în casã, moașa se desprinde dintre jucãușe, ia copilul cu pernã cu
tot în brațe, îl dã nașului și zice:
Cinstite cumãtre mare!
Poftim un cioban la oi,
Cã pe dealuri și pe vãi
Toatã vara le-a purtaăi le-a paște și-nturna.
Pe dealul cu florile
El a paște oile;Pe valea cu carpenele
A înturna caprele.
Caprele-s iuți de picior,Dar și el e sprintenior.
Ciobãnașu-i mititel,
Dar fiindcã-i ușurelDe picior îi bun și el,
Mãcar cã e mititel.
Când îl pune pe mâna cumãtrului, moașa zice:
Cinstite cumãtre mare!
Poftim cã finul cel mareCere numai o oaie mare,Iarã cel mai mititel

55 Datinile noastre la naștere
Cere-o vacã cu vițel.
Nãnașul, luând copilul în brațe, pune pe crijmã o sumã de bani, cât
îl ține punga, ca dar pentru finu-sãu, zicând:
Poftim, moașã, de-un purcel,
Sã aibã parte de el.
Dupã aceasta moașa încredințeazã copilul mamei sale.
Pe aiurea, cumãtra mare dã copilul în mâinile mamei, zicând aceste
cuvinte:
Poftim, cumãtrã, finul
Cu pâne și cu sare,Cu darul sfinției sale.
Eu l-am scãldat,
L-am spãlat,L-am îmbrãcat
ăi l-am înfrumusețat.
Iar dumneata-l țineăi mi-l crește bine
Cu noroc și sãnãtate,
Ca sã ai de dânsul parte.
La aceastã urare, mama copilului rãspunde:
Mulțãmim, cumãtrã!
Cum ai ajuns de l-ai botezat
ăi încreștinat,Așa s-ajungi sã-l și cununi.
Iar lumina aceasta
Cum ai fãcut-oăi ai gãtit-o
ăi ai împodobit-o,
Așa s-o vezi și-n Ceea lumeDe gãtitã
ăi împodobitã.

ARTUR GOROVEI 56
Lumina de care se pomenește este lumânarea de botez, pe care
moașa o stinge atunci în grindarul casei.
Scãldãtoarea se sfârșește cu o masã care-i cu atât mai îmbelșugatã,
cu cât sunt și gazdele mai cu dare de mânã.
*
**
Creștinul care a primit de la cumãtrul sãu atâtea daruri la botezul
copilului trebuie sã-i mulțumeascã într-un chip mai deosebit, sã-i araterecunoștința.
Acesta se face ducând cumãtrului colaci .
Manifestarea de mulțumire pentru cã i-a creștinat copilul sau
rãspuns la cinstea fãcutã, acest obicei, colãcimea , se confundã adesea
cu superstițiile. Sãvârșește un pãcat acela care nu duce colaci.
Dacã pruncul a murit și pãrinții lui nu au dus colaci nașului, se
crede cã acest copil se leapãdã de pãrinții lui și nici nu se mai roagã luiDumnezeu pentru dânșii.
De aici putem înțelege cu câtã sfințenie trebuie sã urmeze și acestã
datinã.
Colacii care se duc cumãtrilor sunt mai mari și mai cu îngrijire
pregãtiți decât cei obișnuiți. De regulã se împletesc în câte patru, șasesau câte opt împletituri și se mai înfloresc chiar și cu flori.
Când copilul botezat trãiește, colacii trebuie sã fie cu soț și acoperiți
cu o pânzãturã, tulpan, testimel, basma, nãframã etc.
Când copilul e mort, colacii sunt fãrã soț, iar învelitoarea trebuie sã
fie sub colaci, care stau descoperiți.
Tot pentru copiii morți se duce și pomișor , împodobit cu lumânãrele,
fructe – mere, perje, nuci – și un șip cu mursã sau o ulcicuțã cu apã. Acestease dau de pomanã, pentru ca sufletul celui mort sã aibã pe Ceea-lume.
Când ajunge cu darurile acestea la casã, cumãtrului i se închinã o
orație , pe care dacã nu o poate spune tatãl copilului, care nu e bun de
gurã, însãrcineazã pe altul sã o rosteascã.
Orațiile care se spun în asemenea ocazii sunt în felul acesteia:
Bunã ziua,
Bunã ziua

57 Datinile noastre la naștere
La dumneata, cumãtre mare
ăi la dumneata, cumãtrã mare!Ne arãtãm cu colãcei;Colãceii-s mititeiDar mândri și frumușei,
Cã-s fãcuți din grâu frumosCa și fața lui Hristos.Colacii ni-s mititei,
Darã voia noastrã-i mare
La fața dumitale,ăi voia noastrã-i deplinãăi inima încã ni-i bunã.
Poftim de întinde mâna
Cã ți-e vina.Uitã-te în sus și-n josăi la fața lui Hristos.
Sã lași inima pãgânã,
Sã iai inima românã,Sã prinzi colacii în mânã.Uitã-te în fundul covãțelei
Gãsi-vei funia vițelei…
Cum ai ajuns a-l boteza,Sã ajungi a și-l cununa!
În cazul când copilul aceluia care aduce colacii este mort, orația
aceasta este astfel:
Ne arãtãm cu colãcei,
Colãcei de grâu frumosCa și fața lui Hristos.Colãcei-s cum i-a datDumnezeu cel prea-ndurat;Darã voia noastrã-i mareCãtrã fața dumitale;Voia noastrã îi deplinã,Cã-i dãm din inimã bunã,Poftim, cumãtrã, de-i primește

ARTUR GOROVEI 58
Pentru numele lui Dumnezeu
ăi de sufletul lui X.
În unele localitãți, precum în satele Rãdãșeni și Mãlini, din județul
Suceava, se obișnuiește a se duce trei soiuri de colaci: colaci de mort ,
colaci de scãldãtoare și colaci coperiți .
Colacii de mort se duc dupã înmormântarea pruncului botezat.
Colacii de scãldãtoare se duc de pãrintele copilului, împreunã cu
moașa, care-i închinã cumetrilor, zicând:
Bunã vremea, cumãtri mari!
Se-nchinã finii DumneavoastrãCu colaci de grâu frumos,
Fața Domnului Hristos.
Cum vedeți, colacii-s mici,Pentru cã și finii-s mici,Darã voia lor li-i mare
Asupra feții Dumneavoastrã.
Ei se roagã sã-i primițiDarã sã nu bãnuiți,Ca dacã finii Dumneavoastrã
Or crește mari și-or trãi,
ăi colacii i-or mai mãri,V oia Dumneavoastrã-or împlini.ăi Dumneavoastrã-ți cheltui,
Poftim, sã vã fie de bine!
Dar … nu uitați nici de mine!
Colacii coperiți se duc mai târziu ca [sic! ] ceilalți și cu mai multã
ceremonie.
Într-o zi hotãrâtã de mai înainte și, de obicei, dupã jumãtate de an
sau chiar dupã un an de la botez, pãrinții, întovãrãșiți și de câțiva prieteni,duc într-un paner acoperit cu o pânzãturã colaci în greutate de opt ocale,orez, sãpun, zahãr, douã pãpuși de smochine, coarne de mare, o garafã devin, pe care moașa le închinã cumetrilor, zicând aceastã orație:
Bunã vremea, cumãtru mare!
Iaca se închinã finul dumitale

59 Datinile noastre la naștere
Cu colãcei
Frumușei!Colãceii-s cam mititei,De-abia-i țiu în mânã de grei.De se roagã cumãtrii dumneavoastrãCãtrã cinstita fața dumneavoastrã,Cã dupã cum îs ei de ostenitoriSã nu fiți bãnuitori,Ci sã fiți binevoitoriăi de colaci primitori.Poftim, sã vã fie de bineăi sã vã-ndurați a puneÎn fundul covãțeleiFunicica vițelei.Da de-ar fi și-o cârlãnicã,Cã nu-i trebuie funicicã.
Ardelenii au foarte frumoase orații de acestea. Pe lângã
ăomcuta-Mare se cunoaște orația urmãtoare:
Cinstiți boieri de cinste!
Este rândăi cuvântDe la Dumnezeu cel sfântÎntâia oarã,ăi-a doua oarãEste rândulăi cuvântulMaicii Precisteiăi-a apostolilorăi-a tuturor sfinților;Iar al treilea rândEste cuvântDe la gazdele de loc.Da-li-ar Dumnezeu noroc.Cinstiți cumãtri mariAi nânașilor celor mari…

ARTUR GOROVEI 60
ătim noi drept și-adevãrat
Cum Dumnezeu a lãsat,Cã doarã noi am avutNu tocmai tare de multO odraslã din trupul nostru,Care-n maica mãnãstirePrin rostul nânașilorăi-a preotului de locA primit sfântul botez,Darã una noi nu știm:Cu ce sã le mulțumim;ăi-una nu ne pricepem:Cu ce o sã le-ntorcem?Întoarcã-le DumnezeuCu mia și cu suta.Dar și noi tot le rãspundemDoi colaci de grâu frumosCa pelița lui Hristosăi strigãm toți la Hristos!Sã dea Dumnezeu norocăi viațã la poroboc ,
ăi cu doi potilați lațiTocmai din târg cumpãrați,Din târg de la Țarigrad;Niște zodii de mãtasã,Sã le poarte sãnãtoasãCinstita gazdã de casã.ătim drept și-adevãratCum Dumnezeu a lãsat,C-am avut, din întâmplare,ăi-o cinstitã moașã mare,Dumnezeu sã ne-o trãiascã,Ca și de-acum sã moșeascã,ăi la dânsa nu putemZoalã sã i-o întorcem,Întoarcã-i-o Dumnezeu,

61 Datinile noastre la naștere
Dar noi tot îi rãspundem
O pâne de grâu curat,Cum Dumnezeu i-a lãsat,ăi-o zadie de mãtasã,Ca s-o poarte sãnãtoasã.Avut-am și-un ceteraș
Înãltuț și drãgãlaș,Fãrã de careN-am fi în stare
Treaba acesta s-o fãcem.
ăi lui încã-i rãspundemCu colac de grâu frumosCa pelița lui Hristos,
Sã dea Dumnezeu noroc
ăi creștere la poroboc.Iar știm drept și-adevãratCum Dumnezeu a lãsat,
C-am avut și-un chemãtor,
Om voinic și cu bun spor,Care pe toți ne-a chematăi aici ne-a adunat
ăi pân’ ne-a adunat
Sãrit-a el multe garduri,Trecut-a multe prilazuri;Îi rãspundem deci și lui
Un colac de grâu frumos
Ca pelița lui Hristos,Sã strige și el norocăi creștere la poroboc!
ătim drept și-adevãrat
Cum Dumnezeu a lãsat,C-am avut și-un socaciFãrã pic de gaci,
Care mult s-a mai trudit
ăi mult pe mânuri s-a friptTot puind și luând

ARTUR GOROVEI 62
Oalele de la foc…
Îi rãspundem deci și luiUn colac de grâu frumos
Ca pelița lui Hristos.
Sã strige și el la HristosCa sã dea mult norocăi creștere la poroboc.
Colãcimea se sfârșește iarãși cu o masã gustoasã, precum se încheie
toate petrecerile românilor.
*
**
Acestea sunt datinele poporului nostru la naștere.
Desigur cã prin unele localitãți vor fi și alte obiceiuri, nedescrise în
aceste pagini și care sunt încã necunoscute, pentru cã nu a avut cine sãle dea la luminã.
ăi încã un lucru mai este sigur: datinile strãmoșești se prãpãdesc, și încã
în locul lor se introduc, pe la sate, obiceiuri urâte din mahalalele târgurilor.
ăi e mare pãcat!

DATINILE NOATRE LA NUNTÃ
Românul crede cã toate câte trebuie sã i se întâmple în cursul vieței
îi sunt scrise de mai înainte și, orice ar face, soarta nu i se poate schimba.ăi iarãși mai crede cã, pânã ce nu vine vremea sã se întâmple un lucru,nu se întâmplã.
Când îi vine vremea românului sã se însoare, atunci îi vine și lui
rândul de însurãtoare. Altfel, stã de vorbã, joacã în horã cu fata care-imenitã sã-i fie nevastã, dar el nu se gândește la asta, cum nu se gândeștela moarte. ăi într-o bunã zi, așa, ca din senin, se vede omul prins în laț,ca un pițigoi. ăi atunci i-a venit vremea.
ăi vremea asta îi vine românului de timpuriu, pentru cã însuratul
de tânãr și mâncarea de dimineațã sunt de samã. ăi când e omul nins pemusteți, mai greu își gãsește pãreche.
Frunzã verde tilipin,
Am rãmas flãcãu bãtrânăi aș vrea ca sã mã-nsor,Dar fetele nu mã vorPentru cã sunt cam cãrunt,Numai de cincizeci de aiăi nu pot mânca mãlai,Cã-i mãlaiul cam uscat,Dar eu tot îs de-nsurat.
„Flãcãii bãtrâni“ sunt de râsul satului și rar, foarte rar se gãsesc prin
satele noastre fetelei de aceștia cari sã nu fie în rând cu oamenii și cãrorasã li se stingã sãmânța.
Unii cred cã oamenii aceștia, cãrora li-a murit ursita, sunt buni la
Dumnezeu, pentru cã n-au știut niciodatã ce-i bun și ce-i rãu pe lume.Alții însã zic cã aceștia sunt niște pãcãtoși, morți cu sufletul și cu trupul.

64 A RTUR GOROVEI
Creștinului îi este dat sã se însoare:
Florile de pe izvor
Toate-mi strigã sã mã-nsor,
C-ar fi prea mare pãcatSã rãmân neînsurat.
Dar și însurãtoarea are rostul ei, și românul știe cã pâna la 20 de ani se
însoarã cineva singur, de la 20 pâna la 25 îl însoarã alții, de la 25 pânã la 30
îl însoarã o babã, iar de la 30 de ani înainte, numai dracu-i vine de hac.
De aceea, mai toți flãcãii noștri se însoarã înainte de 25 de ani,
dupã cum au apucat datina din moși-strãmoși.
Dacã „holteii tomnatici“ sunt obiectul glumelor și satirilor satului,
apoi vai de capul bietelor fete care împletesc cosițe albe!
Timpul de mãritat este între 15 și 25 de ani; dupã vârsta asta, fata e
stãtutã și se mãritã mai cu greu. ăi pentru ce?
Fata care e bãtrânã
ăede-n casã, țese lânã,
Cãci ei vremea i-a trecutDe a mai ști de iubit.
Cã doar românul mai cautã și dragoste în cãsãtorie, nu numai ajutor
în bucãtãrie, și mãcar cã unii zic:
Dragostea de fatã mare
Ca fasolea din cãldare:
Nici un vino-ncoace n-are.
Flãcãii, batã-i sã-i batã, tot dupã fete tinere se țin.
ăi au dreptate. Ce sã facã ei cu o fatã bãtrânã, care-i o piatrã de
moarã și pentru cei din casã:
La rãchita rãmuratã
ăade o mamã supãratãCã-i fata nemãritatã.Mãrita-o-ar, nu se-ndurã,
Cã mai are-un dinte-n gurã,
Legat într-o pânzãturã.
Amândoi sã fie tineri; așa-i frumos în cãsnicie.

65 Datinile noastre la nuntã
Românul însã e cam pretențios. Deși el știe cã nu se prea poate „și
lãptoasã, și mãnoasã, și devreme acasã“, el nu se mulțãmește sã fie fatanumai tânãrã, pentru a-și lega viața cu dânsa. Mai cautã el și alte calitãți.
Mai întâi trebuie sã aibã minte:
Frunzã verde frunzulițã,
Am avut o mândrulițãăi-am lãsat-o sã mai creascã,
Minte-n cap sã dobândeascã.
Toate greutãțile pot sã le îndure niște însurãței cu mintea coaptã și,
mai târziu, când își aduc aminte de ele, râd și nu le pare rãu. Dar când n-afost potrivealã din pricina cã au fost tineri fãrã de minte, atunci ofteazã
amândoi și ispãșesc din greu greșeala ce au fãcut:
Nici eu n-am fost de-nsurat,
ăi nici ea de mãritat.
Mult preț pune românul pe vița din care se trage fata.
Flãcãii cautã ca mireasa lor sã fie din vița bunã, din neam bun, din
oameni de omenie , cinstiți și cu vazã în sat, pentru cã tot ei știu sã spuie:
Vița de vie
Tot învie,
și tot al lor este proverbul strãvechi: „Nici din talpã cerc de bute, nici
din mojic om de frunte“.
În satele noatre existã o adevãratã aristocrație. Rar de tot se
întîmplã, și atunci e un mare scandal, o mare indignare în tot satul, cafata unui gospodar sã se mãrite cu un argat, ceea ce constituie o rușine.
Numai în județul Bacãului, pe unde sunt mulți unguri, și probabil sub
influența lor, prin unele locuri este obiceiul de a se face cãsãtorii întrestãpâni și argați, dar și acolo în anumite cazuri, adicã atunci când moare
stãpânul și argatul e un om înțelept. În asemenea împrejurãri, cãsãtoriile
sunt rezultatul unor necesitãți economice, al unei combinații degospodari, nu însã al unei porniri sufletești.
Altfel, pretutindeni la români se considerã ca o mare necinste, în
tot cazul, este o „mésaliance“ cãsãtoria între un gospodar și o slugã:

66 A RTUR GOROVEI
Necãjit îi omul, Doamne,
Când se culcã și nu doarme;
Necãjit îi omu-atunci
Când își dã boii pe junciăi vacile pe juninci,
ăi copila dupã slugi.
Tânarã și de neam, tot nu-i de ajuns: sã mai fie și frumoasã. Peste tot
locul se știe cã:
Totdeauna fețișoara
Mãritã pe fetișoara.
ăi așa de mult tine flãcãul român la fețișoarã, încât pentru dânsul
este o lege:
Decât voi întinge-n unt
ăi m-oi uita în pãmânt,
Mai bine-oi întinge-n sareăi mã voi uita la soare.
Fata frumoasã el o aseamãnã cu soarele, și bogația nu-i poate da
nici o strãlucire. Țãranul nostru nu se închinã bogației, de aceea nici nu
se întreabã el ce avere are fata care i-a cãzut la inima. Ba, când îl cunoștimai bine, vezi cã el disprețuiește bogãția:
De-aș trãi cât frunza-n vie,
Nu iau fatã cu moșieSã-mi porunceascã ea mie,
Ci-oi lua una mai sãracã,
Ce i-oi porunci sã facãăi sã-mi fie mie dragã.
Asta e: cât de sãracã, dar sã-i fie lui dragã.
ăi, ca sã-i fie lui dragã, trebuie sã fie frumoasã ca soarele. ăi nu
numai frumoasã ca soarele, dar și drãgãstoasã ca dânsul:
Ce folos de chip frumos
Dacã nu e lipicios !

67 Datinile noastre la nuntã
ăi dacã Dumnezeu n-a fãcut pe toate fetele frumoase, asta nu
însemneazã cã cele urâte trebuie sã rãmâie nemãritate.
Frumusețea este și ea ceva trecãtor:
Frumusețea veștejește,
Iar înțelepciunea crește.
Mulți flãcãi uitã cã fata-i nu-i frumoasã, dacã-i înțeleaptã, pentru cã
Nevasta cu minte bunãE bãrbatului cununã.
ăi apoi:
De s-ar lua numai dragi,N-ar mai fi frunzã pe fagi;Da se iau și cei urâți,De-accea-s fagi înfrunziți.
Alege flãcãul, alege, dar nici fatã vrednicã nu prea culege. Cautã și
ea calitãți.
Frumusețea bãrbatului nu-i este o podoabã, pentru cã „bãrbatul sã fie
puțintel mai frumos decât dracul“, și-i destul. Sunt însã și fete de acele pe
care le orbește frumusețea și, dacã se mãritã cu unul urât, îi amar de traiul lor.
Maicã, dã-mã dupã drag…,
ăapte sãrindare-ți fac;
De mã-i da dupã urât,
Sã n-ai odihnã-n pãmânt.
Fie cât de bogat urâtul și cât de sãrac cel frumos și care-i place fetei,
asta nu-i nimic; în tovãrãșia celui frumos, toate ies bine:
Nu mã da dupã urât,
De-ar avea casã pe zid;Dã-mã dupã cine-mi place,
De n-are casã, și-a face,
C-om sluji o lunã, douã
ăi ne-om face casã nouã,
ăi-om sluji un an și doi
ăi ne-om face car și boi.

68 A RTUR GOROVEI
Frumusețea nu se întâlnește pe toate cãrãrile. Feții-frumoși au
început a se împuțina. Bãrbații mai au și alte daruri cu care rãpun inimile
fetelor. V oinicia, de pildã, este foarte prețuitã:
Decât sfântã c-un mișel,
Mai bine c-un voinicel;
V oinicul are noroc
ăi cu dânsul treci prin foc.
Omul care rupe mâța în douã atrage privirile tuturora.
Rada!… Legendele noastre povestesc așa frumos despre Rada cea
frumoasã, care l-a ars la inimã pe cãpitanul Matei. ăi ce nu-i fãgãduieștecãpitanul, numai sã-l ia pe dânsul!
Ruble chiar o mie,
Papuci în bodii
Aduși din Indii,Blanã lungã moale,
Cu samur în poale,
ăi un așternutCu aur țesut.
Ce-i trebuie Radei blãnuri de samur! Ea-i rãspunde:
Cât ești de bogat,
Nu mi-i fii bãrbat,
Cã ți-i barba surãăi n-ai dinți în gurã.
ăi ce cãuta Rada?
Bãrbat oi lua
Care s-a aflaDunãrea s-o-noate
Ridicând din coate,
În picioare stând,Buzdugan purtând.
Cãpitanul Matei, cât era el de bogat, dar așa lucruri nu putea sã facã.

69 Datinile noastre la nuntã
S-a gãsit cineva sã împlineascã pofta Radei; s-a gãsit „un argãțel
tânãr, voinicel“, care a trecut Dunãrea în picioare, înotând din coate șipurtând buzduganul și atunci i-a crescut inima Radei ca o pâne, și i-a zis:
Vin’ voinicule,
Argãțelule!Pe tine te vreuBãrbat sã te ieu,Cã-i o zicãtoareDe însurãtoare:Cine bate DunãreaNu mi-l bate muierea.
Așa-i firea femeii: dacã n-o avea ea respect de bãrbatul ei, nu-i
mulțumitã. ăi când se întâmplã ca femeia sã-și batã bãrbatul – și se întâmplãși asta, câteodatã – tot femeia-i mai supãratã, pentru cã ea știe vorba veche:„Mã bate bãrbatul, semn cã mã iubește“. ăi chiar de mãnâncã ea câte obãtaie, așa trebuie sã fie, de vreme ce „Femeia nebãtutã-i ca moara neferecatã“.
ăi la urmã fata mai trece multe cu vederea și se deprinde cu toate,
chiar cu un bãrbat mai slutișor, numai un lucru sã nu i se întâmple: sã nuiasã din satul ei. Între strãini cu greu se deprinde românul: și strãinpentru dânsul este oricine nu-i din satul lui. Satul are un farmec deosebit,poate necunoscut în sufletele târgoveților, și cine-și lasã satul, dacã-ițãran cu sufletul curat, nu-l mai lasã niciodatã:
Care fatã-și lasã satul,
Mânce-o jalea și bãnatul,Cã și eu mi l-am lãsat,Multã jale m-a mâncat.
ăi când îl auzi doinind:
Decât în țarã strãinãCu pitã și cu slãninã,Mai bine în satul tãuCu mãlaiul cât de rãu,
sã nu gândiți cã prin țarã strãinã înțelege țãranul ceea ce a înțeles
Depãrãțeanu, când a cântat:

70 A RTUR GOROVEI
Fie pânea cât de rea,
Tot mai bine-n țara mea .
Țarã strãinã este și satul de peste deal și satul de la zece poște, în
care fata urmeazã pe flãcãul de care și-a legat zilele.
De obicei, cãsãtoriile se fac între fetele și flãcãii din același sat.
Prin unele locuri se obișnuiște a se cãsãtorii tinerii din anumite sate
deosebite. Totuși, dacã au preferințã pentru flãcãii din satele lor, țãraniiîși dau bucuroși fetele și dupã flãcãi din alte sate, mai cu seamã dacã-smai de vițã, ori mai cuprinși.
Se mai întâmplã și altfel: uneori flãcãul se mãritã, nu se însoarã,
adicã se duce el la casa fetei, chiar în sat strãin. Decât acesta este unvenetic și pânã se împãmântenește bine, are ce rãbda din parteaautohtonilor.
Se mãritã de dragul ei, și nu prea, cu un strãin din satul ei, fata
românului, dar cu un strãin de lege nu se mãritã niciodatã.
Dar nu numai fata nu-și schimbã legea, ci și flãcãul se ferește de un
așa mare pãcat:
De-ai fi, badeo, vreun român,
Ți-aș purta dragostea în sân,
Dar nu ești de legea mea,
Ne-am iubi și n-om putea.
Flãcãul e și mai energic, el nici n-o poate iubi:
Mândrulicã, draga mea,Te-aș iubi, de te-aș putea,Dar maica mea nu te vrea,Cã nu ești de legea mea.
Dacã ar fi de legea lui, împotrivirea mâni-sa nu ar fi de nici un folos:
Dac-ai o româncuțã,Te-aș lua eu de mânuțãăi de-ar vrea maica, sau ba,Noi, dragã, ne-am cununa.
Legea care-l face pe român sã-și calce dragostea este religia, pe care o
confundã cu naționalitatea. Omul „de lege strãinã“ nu este numai turcul, ori

71 Datinile noastre la nuntã
evreul, nici neamțul catolic, ci chiar și rusul pravoslavnic și grecul cațaonul,
mãcar cã-s ortodocși. Pentru românul nostru, strãin de naționalitate înseamnãstrãin de lege, și poate numai asta ne-a scãpat de multe primejdii.
Românca din Basarabia nu poate suferi pe cel ce s-a muscãlit:
Când erai român curat,
Sufletul meu ți l-am dat,Dar de când te-ai cãzãcitEști ca dracul de urât.
Ba chiar îl și dușmãnește:
Puiculița ce-am iubitZice cã m-am moscãlităi-mi vorbește dușmãneșteDe pe mal când mã privește.
Câte pricini pentru ca tinerii îndrãgostiți sã-și puie stavilã pornirilor
inimii lor!
Altã stavilã mai pune și înrudirea. Poporul știe cã amestecãtura de
sînge distruge familia, cã [sic! ] copiii nãscuți din pãrinți care sunt într-un
grad de înrudire prea apropiat devin neputincioși, infirmi. De aceea, estedatina, în unele pãrți, de a se ține dupã pravilele vechi, care opresc cãsãtoriaîntre rude pânã la a șaptea spițã, iar în unele locuri, pe unde a pãtruns maimult civilizația, pãcatul acesta se socotește numai pânã la a patra spițã.
Rudenia sufleteascã e mare lucru. Cumãtrii nu se cãsãtoresc
niciodatã; ar fi un pãcat care nu se poate rãscumpãra cu nimic în lume.Dacã un naș boteazã unuia un bãiat și altuia o fatã, acești copii suntsocotiți ca frați sufletești și nu se pot însoți. Ba, mai mult, frați sufleteștisunt și aceeia care au fost botezați în aceeași apã. Nici copilul luat desuflet nu se poate cãsãtori cu copilul adevãrat al tatãlui sãu de suflet,nici cu vreo rudenie de ale acestuia.
*
**
Fata care nu se mãritã când i-a venit vremea crede cã nu-i destul de
frumoasã, ori nu-i plãcutã. Pentru asta sunt leacuri: se face un descântecfoarte nevinovat.

72 A RTUR GOROVEI
Când rãsare soarele, fata stã în fața lui și zice:
Rãsai soare,
frãțioare,
razele taleîn brațele mele!Tu ai douãzeci și patru de raze:Douãzeci și le ține țieși patru sã mi le dãruiești mie.
Cu una sã mã îmbraci,
cu una sã mã încalți,cu una sã mã încingiși una sã mi-o pui în cap;cununã în cap,laudã în sat;
laudã la cei bãtrâni
și dragoste la cei tineri.Cum strãlucește sfântul soarepeste toatã lumea,așa sã strãlucesc euși vorba mea la toți oamenii:
și cei bãtrâni cu lauda,
și cei tineri cu dragostea.
Dacã descântecul nu a folosit, altã pricinã nu-i decât cã este ursit sã
nu poatã sã fie dragã nimãnui. Atunci se face alt descântec, mai complicat.
Descântecul se face în apã neînceputã și tãcutã și cu mãnunchi de
busuioc. Din apã se bea de trei ori și cu restul se spalã pe trup, iar
cuvintele descântecului sunt acestea:
Am purces pe cale,
pe cãrare,gras, frumos,sãnãtosși voios.Când am fost la miez de cale,mã-ntâlnii cu vrãjmașii mei,cu pizmașii mei,

73 Datinile noastre la nuntã
Dar pe loc cum m-au vãzut,
în dos m-au întinat,în fațã m-au bãligat,în mare urât m-au bãgat.Iar eu m-am luatcu glas mare pânã-n cerși cu lacrimi pânã-n pãmânt.Nimeni în lume nu m-a vãzut,nimeni în lume nu m-a auzit,numai sfânta MarieMaica Domnuluiauzitu-m-ași de întrebat întrebatu-m-a:– Ce te cãinezi?ce te vãicãrești?– Cum nu m-oi vãicãra,cum nu m-oi cãina,cã purcesei la casa measãnãtos,voios,cinstitși iubit;când am fost la miez de cale,mã-ntâlnii cu vrãjmașii mei,cu pizmașii mei.De pe loc cum m-au vãzut,în dos m-au întinat,în fațã m-au bãligat,în mare urât m-au bãgat.– X (numele fetei) taci, nu te cãina,nu te vãiera,cã sunt harnicã de a te curãțiși a te apãra,cã eu oi striganouã zori,nouã surori

74 A RTUR GOROVEI
a sfântului soare;
te voi lua de mâna cea dreaptã,te voi duce pe cãrarea lui Avram,
la fântâna lui Iordan
și în undã te voi arunca,de urât te voi spãla,de toatã ura,
de toatã pâra.
Bine spãla-te-voi,bine limpezi-te-voiși în gurã îți voi sufla,
glas de rândunicã îți voi da
și-ți voi însemnaîn amândouã umerile obrazuluidoi luceferi ai sfântului soare
și în spate luna,
și împrejur pe la poalestelemãrunțele;
și îți voi da glasul cucului
și auzul șoimului,genele,sprâncenele
pana corbului,
și te voi lua pe ulița satuluicu cal galben tropotind,cu frâu verde zornãind,
cu telinca telincind,
cu stebla de busuioc amenințândși cu glas de cuc cântândși cu auzul șoimului auzind.
Toți sãtenii,
toți poporenii,toți preoții,toți dascãlii,
toți cântãreții
pe garduri se vor surpa

75 Datinile noastre la nuntã
și la mine se vor uita,
la vorba mea,
la cinstea mea,și se vor uita la mineca la cuc când cântã,ca la câmp când înverzește,ca la mãr dulce când înflorește,
ca la codru când înfrunzește,
ca la grâul de varã când se coace.Se întrebau: – Ce crai?ce împãrat?Cã nu-i nici un crai,nici un împãrat,
ci-i Ileana cea cinstitã,
cea iubitã.Eu sã rãmân curatã,luminatãca un struț de busuioc,ca un vișin înflorit,
ca un pom mândru rodit
cu mere meruitși cu agheazmã aghezmuit.Ieșii afarã: cãutai în sus,cãutai în jos,vãzui vișin înflorit
mãrgãrit;
sunt trei surori a sfântului soare:cinstea,dragosteași frumusețea.Cu cinstea mã cinstesc,
cu dragostea mã drãgostesc,
și cu frumusețea mã înfrumusețesc!
Dacã nu se mãritã nici acuma, cînd în obraji are luceferi, în spate
luna și pe la poale stele mãrunțele; când are glasul cucului, auzulșoimului, genele și sprâncenile ca pana corbului; când trece pe ulița

76 A RTUR GOROVEI
satului cu cal galben tropotind, cu frâu verde zornãind, cu telinca
telincind, cu busuioc amenințând, cu glas de cuc cântând și cu auzulșoimului auzind, încât toți sãtenii, toți poporenii, toți preoții, dascãlii și
cântãreții surpã gardurile ca s-o vadã trecând… dacã nici acuma nu se
mãritã, apoi se vede cã i-a murit ursita .
Dacã-i trãiește ursita, fata poate sã afle cine este și dincotro are sã
vie. Sunt atâtea vrãji pentru asta!
În ajunul Sfântului Vasile, în puterea nopței, se duce la cotețul
porcilor și începe a striga: „Ho, anul ista; ho! la anu; ho! la celalt an“.Dacã porcii grohãiesc la întâiul ho fata se va mãrita în cursul anului;
dacã grohãiesc la al doilea ho, se va mãrita la anul viitor.
Intrã fata în ocolul oilor și, repezindu-se pe necãutatele în mijlocul
turmei, prinde una. De va fi berbece, se va mãrita numaidecât.
Ia doi peri de porc, totuna de lungi, și-i pune pe vatrã, dupã ce s-a
stins focul. Dacã perii se înlãtureazã unul de altul, fata nu se va mãrita;
iar dacã se apropie și se împleticesc, numaidecât va face nuntã.
Dacã vrea sã știe încotro-i este partea, fata încalecã pe melesteu
(fãcãleț) și, mergând așa, se suie pe poartã și zice: „U! partea mea, undeești?“ Încotro vor lãtra câinii, de acolo sã aștepte.
Poate sã afle cum îi va fi soțul. Pentru asta se dezbracã fata numai în
cãmașã, se despletește, își leagã ochii, iese în curte și, pe dibuite, începesã numere parii de la gard. La al zecelea par se oprește și, dupã ce-lînseamnã, legându-l cu o șuvițã de pãr din capu-i, se întoarce în casã.
A doua zi cautã parul însemnat și, de va fi drept și sãnãtos, va avea parte
de un bãrbat tânãr, voinic și frumos; iar de va fi parul strâmb și noduros,nici bãrbatul nu-i va fi mai de seamã.
În sfârșit, poate chiar sã vadã aievea pe acel car-i va fi partea.
Asta se face așa: fata ia fãinã cât încape în trei degete de trei ori, ia
apoi sare de trei ori cu trei degete; aduce de la fântânã trei guri de apã fãrãsã vorbeascã cu nimeni, și face o turtã. Mãnâncã jumãtate din ea, iarcealaltã jumãtate o pune sub perinã. Noaptea viseazã cã partea îi aduce apã.
Se mai face și altfel:
Fata merge la fântânã cu lumânarea de la Paști; pleacã în fântânã
capul, se acoperã cu o prostire, aprinde lumânarea și, dacã are sã semãrite în acel an, își vede partea.

77 Datinile noastre la nuntã
*
**
I-a venit flãcãului vremea de însurãtoare. De acum trebuie sã-și
aleagã partea lui.
De multe ori o știe cine-i, pentru cã așa-s lucrurile acestea: te
pomenești cã ți-ai ales-o, dar sã te pice cu lumânarea, cã n-ai puteaspune de când și cum. ă-apoi cine ar putea sã spuie cum fac flãcãiicunoștințã cu fetele! Când îs dintr-un sat, se mai încape cunoștințã?Dacã-s din alte sate, se vãd la hore, la praznice, la muncã.
În Bucovina și Transilvania, prin unele locuri, se obișnuiește ca in
fiecare an, la începutul Câșlegilor, sã se facã o petrecere, la casa unuifruntaș din sat, la care petrecere, numitã bere sau berean, în Bucovina,
și ospãțul feciorilor , în Transilvania, se adunã fetele cãrora le-a venit
vremea de mãritat și bãietanii care ies pentru întâia datã în lume.
În Munții Apuseni ai Transilvaniei, în Țara Moților, este un obicei
foarte vechi, care ni s-ar pãrea nouã foarte ciudat. În cea dintâi duminecãdupã Sân-Petru, moții si crișenii se adunã la poalele muntelui Gãina, unmunte înalt de 1744 metri, unde se ține târgul de fete, la care vin fete de
mãritat de prin toatã împrejurimea, ca sã fie pețite de feciori .
În zori de zi, doi aleși din partea moților din comuna Vidra-de-Sus,
unde se ține târgul, și doi partea crișenilor din Bulzești, vecini cu moții,trag o linie de despãrțire între moți și între crișeni, în câmpul târgului.Linia se trage așa, ca moții sã vinã în partea dinspre rãsãrit, iar crișenii înpartea dinspre apus a târgului.
Fetele cari vin la acest târg își aduc toata zestrea. În lãzi frumos
sculptate și zugrãvite, își așeazã tot ce au tors, au țesut, au cusut, auîmpletit atâția ani de zile; lãzile apoi le încarcã pe cei mai frumoși cai și,împreunã cu vitele cele mai frumoase, stupii cei mai bogați și tot ce aumai de preț în zestrea lor vin la târgul de fete . Aici, fiecare familie își
face un cort deosebit, în care se expune zestrea și aleșii familiei așteaptãpe pețitori.
Feciorii, de asemenea, vin însoțiți de neamurile lor și își aduc ce au
și ei mai de soi în averea lor, dar mai cu seamã câte o curea frumoasaplinã cu aur si argint și, dupã ce își aleg miresele, urmeaza încredințarea
prin schimbãri de nãfrãmi, numite credințe .

78 A RTUR GOROVEI
Încredințarea se face înaintea publicului.
De fapt, alegerea sau cumpãrarea aceasta a miresei este numai o
formã, pentru ca la acest târg se expun în cort numai fetele a cãrorcãsãtorie a fost de mai înainte hotãrâtã; probabil însã cã, într-o vechimeîndepãrtatã, ceea ce este astãzi numai o aparențã era o realitate.
Acest târg se face numai pentru moți, pentru cã moțul nu-și dã fiica
dupã un strãin. ăi nici moțul nu se însoarã cu altã fatã afarã demoțogancã , pentru cã nu-i numai degradantã, ci și necuratã cãsãtoria cu
alte muieri. Ca excepție numai, și foarte rar, se însoarã un crișan cu omoațã, dar un moț cu o crișanã – niciodatã.
Perechile încredințate pe Gãina, la Sân-Petru, nu se pot cununa mai
degrabã decât în primãvara urmãtoare. Asta-i pentru cã, dupã Sân-Petru,moții pornesc cu oile la iernat și se întorc numai la Sân-Georgiu, lapãscãtoare de varã.
Târguri de fete, ca acel de pe Gãina, se mai fac în Transilvania și
prin alte pãrți, precum la Recea , în Țara Fãgãrașului, care se ține în ziua
de Boboteazã; la Teiuș , pe Mureș, în ziua de Sântã-Mãrie, și la Blaj, la
Ispas, dar la aceste târguri fetele nu-și iau zestrea cu ele și încredințareanu se face la fața locului, ca pe Gãina.
În Banat, în loc de târg de fete, se ține un hram bisericesc , la care se
face o serbare numitã rugã. ăi aici se obicinuiește a se expune în corturi,
pe lângã bisericã, lucruri de-ale fetelor de mãritat, care însã nu-și aductoatã zestrea și nici nu fac încredințare. Serbarea aceasta se face maimult pentru a se cunoaște tinerii și a petrece.
Dupã sãvârșirea liturghiei, protopopul, sau în lipsa lui, preotul cel mai
de vazã, deschide jocul, în care nu poate intra orice fatã din cele de fațã.
Dupã ce și-a pus flãcãul ochiul pe fatã sau – mai drept vorbind –,
dupã ce s-a înțeles cu fata și a cãpãtat și consimțãmântul pãrinților, fãrãcare nu se însoarã nimeni, vine vremea sã se trimitã în pețit la pãrinții
fetei, sau în stãrostie.
Ca pețitori se aleg doi din cei mai buni de gurã și mai cu seamã care
știu orații .
Starostii se îmbracã frumos, iau o ploscã plinã cu rachiu, pe care o
țin ascunsã asupra lor, și se duc la casa cu pricina. Dupã ce-și daubunã-vremea, se pun la sfat cu pãrinții, fiind de fațã și fata. Vorbesc eiuna-alta, ca oamenii, și de la o vreme unul dintre starosti se face a

79 Datinile noastre la nuntã
întreba dacã n-au de gând sã-și mãrite fata. Fata, când aude vorba asta,
pricepe cam ce are sã mai urmeze și-și cautã treabã pe afarã.
Tatãl fetei, cã doar cu el se începe vorba, se aratã la început cam
greoi: ba cã fata-i prea tânãrã, ba ca n-are fricã sã îi rãmânã fata-n pãr și
la urmã se mai înmoaie și el și, dacã s-ar gãsi un ginere care sã-i placã șilui și fetei, poate n-ar zice ba.
Auzind așa, starostii pricep cã pot sã înceapã vorba și, sculându-se,
scot ploscuța și o pun pe masã. Acum pãrinții înțeleg pe deplin cã aceștiasunt starostii și îi întreabã cum îi numele feciorului.
Atunci starostele care-i mai bun de gurã se îndreaptã cãtre pãrinții
fetei și cuvânteazã cam așa:
Tânãrul nostru împãrat,
cel de toți lãudat,ne-a ales pe noi,pe noi acești doi,
douã slugulițe
cu bunã-credințã,mici de statși buni de sfat,mici de staturãși buni de gurã,
și-a zis sã mergem
și sã-i aducemcu cai în olacun mândru conac,care de fânși buți cu vin,
ialovițe grase
și jemne la masã.Tânãrul nostru împãrata auzit, a aflatcã-n grãdina dumneavoastrãasta mare și frumoasã
este un corci foarte frumos
care-a crește – creșteși-a-nflori-înflorește,

80 A RTUR GOROVEI
locu-mpodobește,
dar a rodi – nu rodește.ăi iar a aflatTânãru-mpãratc-odraslile-i crescși a-nflori-nfloresc,darã nu rodesc,loc nu-mpodobesc.ăi el v-ar ruga,v-ar pofti așa:lui odrasla-a-i da.S-o dați împãratuluila sãraiurile lui,ca a crește – sã creascã,și-nflori – sã-nfloreascã,și-a rodi – sã rodeascã,loc sã-mpodobeascã!
Pe urmã se spune și numele împãratului, adicã al tânãrului care
pețește fata.
Dacã pãrinților nu li convine persoana rãspund cã le pare și lor rãu,
dar fata-i prea tânãrã, în sfârșit, gãsesc și ei motive de invocat, care sã nu
jigneascã nici pe starosti, nici pe tânãrul pentru care au venit.
Prin multe locuri, dacã pãrinților nu le place tânãrul propus, atunci
așa, pe nesimțite, umplu ploscuța cu rachiu pe cât a fost și o pun înaintea
starostilor. Acesta-i semn cã propunerea nu le-a fost primitã.
Dacã însã pãrinților le place tânãrul, atunci cheamã și pe fatã în
casã, îi spun ceea ce se plãnuiește pentru dânsa și o întreabã dacã vrea sãmeargã dupã feciorul care o pețește. Întrebarea aceasta o mai repetã
pãrinții, punându-i în vedere toate greutãțile cãsniciei și amintindu-i
vorba din bãtrâni: „Cãsãtoria nu-i un mãr, sã-l muști și sã-l arunci“.
Dacã fata nu dã un rãspuns bun, atunci starostii se duc de-i spun
flãcãului isprava ce-au fãcut; dacã fata primește propunerea, încep cu
toții a cinsti din ploscã și a se veseli. Dacã sunt gazdele pregãtite cu
de-ale mâncãrii, cinstesc pe oaspeți și fata umblã ca un spiriduș ca sã-imulțumeascã pe toți.

81 Datinile noastre la nuntã
Într-un târziu pleacã și starostii, lasând plosca în casa fetei care petrece
pe starosti pânã afarã și apoi se apucã de direticat prin casã, cãci nu se știe
ceasul când va sosi și mirele, cu starostii sau vorbitorii, ca s-o pețeascã.
Prin Maramureș, starostii cari se duc în casa pãrinților au asupra lor
unul o ploscã de rachiu și altul un mãr în care sunt vârâți câțiva bani deargint sau de aur, dupã cum e și starea flãcãului.
Mãrul este semnul încredințãrei și, dacã fata primește mãrul pe care
i-l dãruiesc starostii, însemneazã cã a primit și propunerea.
În unele pãrți din România, dupã ce-au bãut din ploscã, fata vârã în
ea, pe ascuns, o bucãțicã de lemn dintr-un jug, încredințatã cã, facând așa,dacã va lua în cãsãtorie pe flãcãul care o pețește, vor fi amândoi nedespãrțițica doi boi într-un jug și-n viața lor vor trage deopotrivã în dreptate.
În cea dintâi joie sau duminicã, și nu în altã zi, feciorul se duce cu
pãrinții, cu starostii și cu câteva rudenii, întovãrãșiți de lãutari, ca sã
pețeascã el însuși fata.
Cum au intrat în casã și dupã ce și-au dat bunã-ziua, unul dintre
starosti, care e mai bun de gurã și știe a ura mai frumos, zice:
Bunã vremea,
bunã vremea,
boieri pãmântești!
Boierul de casãAfarã sã iasã,ceva sã vorbim.
Tatãl fetei se face a întreba:
Cine sunteți dumneavoastrã?
Ce cãutați la curtea noastrã?Spuneți de unde sunteți,la ce-ați venit și ce vreți?
Starostele începe a recita o orație lungã, în care spune cã tânãrul
lor împãrat
Dimineațã s-a sculat,
pe obraz cã s-a spãlat,la icoane s-a-nchinat,

82 A RTUR GOROVEI
lui Dumnezeu s-a rugat,
pe cal murg a-ncãlicat
și la vânat a plecat.
Împãratul n-a vânat nimica, iar cãtre searã dã peste o urma de fiarã.
ăi fiindca nu știa ce fel de fiarã e, a strâns fel de fel de filosofi învãțați
și pe toți i-a întrebat
sã-i spuie cu adevãratde ce-i urma ce-a aflat?
Unii stau și cumpãneau și pe urmã ziceau:
cã-i urmã de fiarã mare,sã fie de-mpreunaretânãrului împarat,
iar alții ziceau cã-i floare de grãdinã:
sã fie de azi de la cinã
cu-mpãratul de-mpreunã.
Tânãrul împãrat i-a ales pe dânșii:
ăi dupã ce ne-a-nsemnat,
pe loc cã ne-a și mânat
pe crângul ceriului,pe razele sorelui,pe numãrul stelelor
floarea sã i-o cãutãm
și pe loc sã i-o ducem.
Ei au cãutat-o multã vreme și n-au gasit-o, și:
pe când pe gânduri stamși ce-om face nu știam,iat-atuncea cã se lasão stea mândrã, luminoasã,
drept spre curtea dumneavoastrã.
Dupã acest semn s-au luat, au zãrit floarea și o cer sã i-o ducã
tânãrului împãrat.

83 Datinile noastre la nuntã
Pãrinții fetei scot înaintea lor pe bunica fetei și zic:
– Pe aceasta o cãutați?Lãutarii zic un bocet jalnic și starostii rãspund într-un glas cã nu-i aceasta.
Atunci vine mama fetei, apoi vreo servitoare bãtrânã și la urmã
aduc pe fatã.
Lãutarii își rup strunele cântând cântece vesele, pețitorii scot
ploștile și se începe cinstea.
Se înțelege cã obiceiurile acestea variazã în diferite pãrți locuite
de români, fondul însã e același.
De acum începe o chestiune mai gospodãreascã. Pãrintele feciorului,
care vrea sã știe ce zestre are fata, cuvânteazã cam așa:
– Cinstiților gospodari și meseni, pânã acum ni-a mers bine, cã am
aflat ceea ce cãutam și stãpânii de casã s-au învoit s-o dea tânãrului împãrat,însã eu unul aș vrea sã știu și ce ne mai dau dumnealor pe lângã dânsa?
– Da, da, rãspund oaspeții.
Atunci tatãl fetei spune ce dã el de zestre fetei lui și încheie zicând:
– Atât de la mine, iar de la Dumnezeu mai mult.Tatãl flãcãului fiind mulțumit cu cele giuruite, ia un pahar de rachiu
și, închinând la tatãl fetei, zice:
– Sã trãiești, cuscre , la mulți ani! Dumnezeu sã dãruiascã tinerilor viațã
îndelungatã și fericitã, și nouã de asemenea, ca sã ne putem bucura de dânșii.
– Amin! Dumnezeu sã te audã, rãspunde tatãl fetei.Apoi acesta-l întreabã ce dã el tânãrului împãrat; și dupã ce-i înșira
toate lucrurile câte are de gând sã i le dea, amândoi pãrinții dau mâna și
cinstesc câte un pahar.
Zestrea variazã dupã cum sunt și pãrinții de bogați, ba chiar dupã
cum e și fata de frumoasã, pentru cã
zecile
mãritã secile,sutelemãritã mutele,
miile
mãritã urgiile.
Uneori pãrinților nu le convine tânãrul care-i îndrãgostit de fata lor
și nu vor sã i-o dea. Atunci, dacã-i place fetei, flãcãul o furã și peste
câtva timp se întorc înapoi la casa fetei, pãrinții îi iartã și apoi se logodesc.

84 A RTUR GOROVEI
Prin unele pãrți din Transilvania, obiceiul acesta este așa de
rãspândit, încât pare a fi o regulã generalã.
ăi cã o furã pe fatã, vorba vine; ei fug amândoi, fiind mai dinainte
înțeleși.
Fata, ai cãrei pãrinți se împotrivesc pornirii inimii ei, zice drãguțului:
Intrã-n casã, nu te teme,
vin’ la mama de mã cere:de m-a da, de nu m-a da,scrie-n carte cã-s a ta,pe fereastrã ne-om fura.
ăi ce frumos mai zice fata:
La soare ne-om încredința,la lunã ne-om cununa.Este-un popã-ntre molițice cununã pe fugiți;este-un popã între fagice cununã pe cei dragi.
Câtã poezie!…
Se întâmplã câteodatã, dar mai rar, ca flãcãul sã rãpeascã în realitate
pe fata care nu vrea sã-l ia de bãrbat. În asemenea cazuri, de multe oriurmeazã judecãți și condamnarea rãpitorului.
În sfârșit, și mai rar se întâmplã ca rãpirea sã fie pusã la cale chiar de
pãrinții fetei, și anume când feciorul este de altã lege , adicã de altã
naționalitate, și ca sã nu creadã ceilalti români cã ar fi cu voia pãrințilorcãsãtoria între tineri.
De acuma urmeazã logodna sau încredințarea .
În România, Bucovina și Basarabia, cuvântul logodnã , de origine
slavã, este singurul întrebuințat, pe când în Banat și în Munții Apuseniai Transilvaniei, acest cuvânt este necunoscut și se întrebuințeazã numaicuvintele încredințare și credințã. Au fãcut credința însemneazã s-au
logodit , iar și-a stricat credința însemneazã și-a stricat logodna .
Logodna se face în felurite chipuri, dar totdeauna și oriunde la
români se întrebuințeazã grâul sau orezul, simbolul fecunditãții.

85 Datinile noastre la nuntã
Foarte frumoasã este datina logodnei prin pãrțile Dornei și ale
Câmpulungului din Bucovina.
Feciorul care are sã se însoare poftește la el acasã, într-o searã, și
mai cu seamã joia, pe neamuri, cu care apoi se duce la pãrinții fetei ca sãse logodeascã. Se înțelege cã lãutarii nu lipsesc.
La casa fetei sunt de asemenea adunați oaspeți, care așteptã sosirea
mirelui și, cum zãresc alaiul, se vârã toți în casã și încuie ușile.
Cum sosesc, iese înainte unul dintre ei, acela care va fi colãcer în
cursul nunței, se așeazã la fereastrã și ține o orație, o variantã de aleacelora de care am pomenit mai înainte, orație în care se vorbește deurma de fiarã, dupã care i-a trimis pe dânșii tânãrul împãrat . Orația
aceasta se sfârșește:
Ușile sã descuieți,
cã de nu, dãm din armãți.ăi vom da cu armãțileși vom sparge ușile,și vom da cu pistoaleleși-om sfarâma fereștile.
Cei din casã descuie ușile și atunci împãratul intrã înãuntru, dar nu
gãsește pe tânãra, care-i ascunsã în vreo cãmarã.
Tânãrul împãrat întreabã:– Unde-mi este floarea cea aleasã, prea înãlțata împãrãteasã? Unde
ați ascuns-o? Aduceți-mi-o mai degrabã, cãci oastea mea estenerãbdãtoare s-o vadã.
Neamurile fetei rãspund:– Înãlțate împãrate, fii bun și mai așteaptã puțin, cã acum ți-om
aduce-o.
ăi-i aduc o babã urâtã, ori un flãcãu îmbrãcat femeiește, pânã ce,
dupã mai multe glume dintre acestea, îi aduc aleasa lui, care intrã smeritãși rușinoasã, iar flãcãul o apucã de mânã și se așeazã cu dânsa în capul
sau în crucile mesei , unde-i locul cel de cinste.
Pe masã este un blid cu grâu ales. În acest grâu tânãrul varsã câțiva
bani de argint, iarã fata o nãframã frumoasã, cusutã de dânsa. Pe urmãunul dintre neamurile fetei zice:
– Ia-ți, copilã, lucrul tãu! – adicã nãframa.

86 A RTUR GOROVEI
Unul dintre neamurile feciorului rãspunde:
– Ba nu, ia-ți mai bine banii, cãci pentru lucrul tãu îți sunt platã
acești bani.
Dupã aceasta tinerii vârã mâinile în blid, el scoate nãframa, ea
scoate banii și amândoi luând câte puțin grâu, îl aruncã cruciș asupracelor din casã. Cealaltã parte din grâu pãrinții fetei o strâng pânã dupãcununie, adicã pânã la colãcãrie.
Fata își strânge banii, iar flãcãul scoate traista ce-o purta pe umãr și,
împreunã cu nãframa de la fatã și cu cușma din cap, le încredințeazãviitorului sãu socru.
Socru-sãu, primind aceste lucruri, îi pune pãlãria sa pe cap, iar
lucrurile le încredințeazã fetei, care coase nãframa la cureaua traistei, iarla cușmã-i coase o panã frumoasã, fãcutã din pene de pãun și la mijloc
cu bani de argint. Dupã ce sfârșește de cusut, fata dã lucrurile tatãlui sãu,
care le întoarce îndãrãt viitorului sãu ginere, luându-și pãlãria sa înapoiși ureazã tinerilor sã trãiascã ani mulți și fericiți.
Dupã ce astfel s-a fãcut logodna, pãrinții duc pe mireasã iar în
cãmara în care a stat ascunsã și o lasã acolo pânã ce se începe jocul, încare timp pãrinții tinerilor pun la cale ziua când va fi cununia.
Urmeazã masa, cu lãutari și veselie, și apoi se începe jocul la care
se aduce și mireasa.
În Transilvania, pe valea Someșului, pețitorul dã fetei un inel, numit
credințã sau inel de credințã , iar fata îi dã o nãframã de buzunar, numitã
tot credințã sau nãframã de credințã, dupã care își dau mâna dreapta,
iar grãitorul îi stropește cu apã și le taie (desparte) mâinile ca și la
oricare alt târg încheiat.
Nãframa și inelul se întrebuințeazã la logodnã de cãtre românii de
pretutindeni. Flãcãul care ia nãframa sau inelul unei fete îi fãgãduiește,numai prin aceasta, fãrã a-i spune vreun cuvânt, cã o va lua de nevastã.ăi când voinicul nu-și ține cuvântul, cât îl urãște fata:
Uite, mamã, voinicul,
cum mi-a luat inelul;eu i-l cer ca sã mi-l deie,el spune c-ar sã mã ieie.Când aș ști cã m-ar lua,singurã m-aș spânzura

87 Datinile noastre la nuntã
în mijlocul câmpului,
în creanga sovârvului,în drumul voinicului.
Dupã ce s-a hotãrât nunta și s-a statornicit ziua cununiei, se incep
pregãtirile.
La casa viitoarei mirese e zarvã mare. O parte din zestre o are pregãtitã de
mai înainte, fiecare fatã cãreia i-a venit vremea de mãritat, dar unele lucruritrebuie fãcute acuma. ăi neamurile dau nãvalã ca sã ajute care cum poate.
Cu ajutorul lui Dumnezeu zestrea-i gata, ziua cununiei se apropie
și vorniceii își încep slujba.
Vorniceii sau chemãtorii sunt cei ce se numesc în orașe cavaleri de
onoare. ăi mirele și mireasa au vorniceii lor, și fiecare face chemãrile ,
adicã „invitãrile“ în numele persoanei pe care o reprezintã.
V orniceii se aleg dintre neamurile mai apropiate ale logodiților, precum
un frate mai mic ori un vãr, iar în lipsã de rude se aleg și prieteni buni.
În ajunul cununiei, iar în alte pãrți chiar cu douã zile mai înainte,
vorniceii mirelui se adunã la casa lui, iar ai miresei la casa ei. Se înțelegeca sunt îmbrãcați cu hainele cele mai curate și mai frumoase. Mirele șimireasa dau fiecãrui vornicel câte o ploscã plinã cu vin sau rachiu șicâte o nãframã pe care o leagã la capãtul unui bãț de alun cu cordelecolorate: le mai dã și câte o floare de târg, pe care vorniceii o prind lapãlãrie sau la cãciulã, unde o țin pânã dupã nuntã.
V orniceii miresei, îndatã ce s-a isprãvit cununia, ies din slujbã; ai
mirelui însã au slujbã ceva mai lungã, pânã dupã masa-mare , când începe
rostul vãtãjițelor .
Unul dintre vorniceii mirelui, care are o însãrcinare foarte însemnatã,
se numește vornicel-primar și merge întotdeauna în fruntea celorlalți.
Dupã ce ți-au primit „insignele“, vorniceii pornesc prin sat.Chemarea se începe de la nunii mari, apoi se cheamã fruntașii
satului și se sfârșește cu oamenii sãrmani.
Cum intrã în casa omului, vornicelul ține cãtre gazde o cuvântare
cam în felul acesta:
Mirele nostru vestit
azi prin mine v-a poftitsã faceți o cale

88 A RTUR GOROVEI
pân’ la curtea dumisale,
la un scaun de odihnãși un pahar de bãuturã
și mai multã voie bunã.
Eu sunt sol împãrãtesc,la curtea lui vã poftescși dacã mi-ți asculta
cușma din cap mi-oi lua
pân’ la pãmânt m-oi pleca,dumneavoastrã m-oi rugasã faceți bine sã veniți,
darã sã nu bãnuiți.
Vornicelul scoate plosca și pãhãrelul, îl umple cu vin ori cu rachiu,
dupã cum are și el în ploscã, cinstește pe stãpânii casei și pe cei strãini,
dacã se întâmplã sã fie, și apoi pleacã la altã casã.
V orniceii nu au timp de pierdut, mai cu semã când satu-i mare și
chemãrile se fac în ajunul cununiei. De aceea ei nu șed când intrã încasa cuiva, ci stau în picioare și, când gazda-i poftește pe scaun, unuldintre ei zice:
N-avem scaun de ședere,
nici loc de rãmânere,cã-avem cale de cãlãtorie,ca Dumnezeu sã ne ție.
Pe când vorniceii cheamã pe sãteni la nuntã, la casa miresei druștele
o gãtesc.
Druștele sunt „domnișoarele de onoare“, douã din partea miresei și
douã din partea mirelui, alese, ca și vorniceii, dintre rudele mai de aproapesau chiar dintre prietenele mai bune.
Druștele îngrijesc de „toaleta“ miresei: o piaptãnã, o îmbracã și o
însoțesc. Ele pregãtesc beteala și, în pãrțile unde este obiceiul, cununa
miresei, pe care o poartã pe cap în ajunul cununiei și a doua zi, la cununie.
În timpul cât o piaptãnã pe mireasã, druștele și celelalte fete, și mai
ales nevestele înrudite cu mireasa, cântã niște cântece de jale, în care sedescriu suferințele ce o așteaptã în cãsãtorie.

89 Datinile noastre la nuntã
Iatã, de pildã, cum o jelesc prin județul Râmnicu-Sãrat:
Copilițã cu pãrinți,
la ce focu’ te mãriți,cã mila de la pãrințianevoie s-o mai uiți;cã-i mila de la strãinica gardul de mãrãcini,și mila de la bãrbatca frunza de plop uscat:când gândeștisã te umbrești,atuncea te dogorești;când gândești sã trãiești bine,atuncea e vai de tine.
Prin unele pãrți din Bucovina, când piaptãnã pe mireasã, nu-i
împletesc tot pãrul, ci-l lasã o parte despletitã, ca sã atârne pe spate, iardin pãrul împletit fac gâțã în jurul cãreia pun o floare de târg, precum și
cordele în culorile naționale, roșii, galbene și albastre, care toate la un
loc formeazã cununa sau coroana.
Prin Transilvania aceste cununi sunt anume fãcute și mireasa o
pune pe cap când pleacã la bisericã, iar prin ținutul Dornei, în Bucovina,
cununa aceasta se face astfel: „se înșirã de-a lungul unei petele atâtea
monete câte sunt de-ajuns spre a cuprinde capul miresei; la mijloculpetelei fac o rotițã, iar în nuntrul acesteia pun o floricicã în forma uneisteluțe și aceasta tot de monete, așa ca floricica sã vie pe frunte, iarã
peteaua sau cealaltã parte a cununei peste tâmple. Pe lângã peteaua
aceasta mai înșirã încã și alte petale de mãrgele“.
În cele mai multe pãrți ale Bucovinei, precum și în celelalte țãri
locuite de români, cununa aceasta este fãcutã din flori naturale, culese
ori de mireasã însãși ori de mire.
În România și pe valea Someșului din Transilvania este datina de
a se împodobi miresele cu petealã.
Când fac peteala, i se cântã miresei așa:
Sãriți, flori, de-mbobociți,
cã mie nu-mi trebuiți .

90 A RTUR GOROVEI
Pânã ieri cu fetele
și-astãzi cu nevestele.Bate, vântule, prin munți,
adã-mi dor de la pãrinți;
bate-mi, vântule, prin flori,adã-mi dor de la surori;bate, vântule, prin brazi
și-mi adã dor de la frați.
Însãși mireasa întristatã și amãrâtã își cântã cântecu-i de jale:
Câtã frunzã-i pe pãmânt
toatã-a zis sã mã mãrit,numai frunza de ovãz
zice ca sã mã mai lãs.
Doarã floarea scaiuluispune-mi lungul traiului,c-acela-i un lucru-așa
cã nu-l mai poate strica
nici popã, nici birãu,numai singur Dumnezeu;nici popa, nici vlãdica,
numai moartea grabnica.
Cântând își alinã durerile inimii; și cele care o ascultã și știu în ce
foc se vârã, o îndeamnã sã cânte mereu:
Cântã-ți, fatã, cântecul,
cã, dacã te-ai mãrita,a cânta nu-i cuteza:în casã de soacrã-ta,în tindã de socru-tãu,afarã de mutu-tãu,în poiatãde cumnatãși nu-i cânta niciodatã.
Dupã ce miresa a fost pieptãnatã și îmbrãcatã, dupã ce i-a pus și salba
de gât, pe unde se obișnuiește aceasta, vine socrul mic , adicã tatãl miresei,

91 Datinile noastre la nuntã
iar dacã n-are tatã vine un frate sau vornicelul primar și, luând pe mireasã
de mânã, o așeazã dupã masã, pe o pernã ori pe o pereche de scoarțe; de-adreapta ei se pune drușca mare și de-a stânga drușca micã , iar dinaintea
miresei, pe masã, se așeazã, unul peste altul, doi ce colaci frumoși.
Pãrinții și druștele încep a plânge, iar mireasa care-și stãpânește
lacrimile, cu osebire când mirele e urât, ia un pahar și închinã la pãrinți.Întâi închinã la tatãl sãu, care, cu mâna înfãșuratã într-o nãframã, ia
paharul, închinã la mireasã și-i ureazã viațã îndelungatã și trai bun.
Mireasa închinã apoi la mama ei și apoi pe rând la frați, surori și neamurilecare se afla în casã.
Dupã ce a închinat la toți afarã de tineret, vornicelul miresei poftește
pe pãrinții ei sã-i punã cununa pe cap și s-o binecuvânteze.
Pãrinții, luând cununa din mâna druștelor, o țin câtva deasupra
capului miresei și, dupã ce o binecuvânteazã, o încoroneazã .
Numai cine a vãzut o scenã ca aceasta știe cât e de solemn acest minut!
Nuntașii cântã apoi un cântec de acestea:
Frunzã verde mãrãcinã,
Ia-ți, mireasã, ziua bunã
de la frați, de la surori,de la grãdina cu flori,
de la strat de busuioc,
de la feciorii din joc,
de la frunza cea de brad,
de la puiul cel cel lãsat.
Plânge, mireasã, cu jele,
cã n-oi mai purta petele,nici în degete inele,
și nici în urechi cercei,
nici n-oi ședea cu flãcãi.
Cununița ta cea verde
cum te scoate dintre feteși te dã între neveste!
ăi cununa cea de flori
Te scoate dintre feciori
ăi te pune-ntre nurori!

92 A RTUR GOROVEI
Cântați, fete, și horiți
pânã sunteți la pãrinți;
cântați, fete, horile
și vã purtați florile;dupã ce v-ãți mãritahorile nu-ți mai juca,florile nu-ți mai purta.
Nici la casa mirelui nu-i tocmai multã veselie. Pe când druștele
gãtesc pe mireasã, pe mire îl bãrbierește unul din vornicei și altul, sau
lãutarul, îi cântã cam așa:
Frunzã verde, mere, pere,
nu te mai însura, vere;destul m-am însurat euși-am luat un lucru rãu.
Plângeți ochi și lãcrãmați
cã voi sunteți vinovați,cã nu cãtați ce luați;vã lãcomiți la avereși trãiți fãr’ de plãcere.
În alte cântece se face aluzie la femeile belea:
Tinerel m-am însurat
și femeie mi-am luat.
Mi-am luat-o de lucrat,
dar ea șade numa-n pat,
cere ciubote de țap.
Vai de mine, ce sã fac?
Numai sã iau lumea-n cap!
Dupã ce s-a bãrbierit și s-a îmbrãcat în hainele de mire, pãrinții sau
neamurile cele mai apropiate îl iau de mânã și-l așeazã în capul mesei,
cu druștele lângã dânsa, cam pe când începe a se îngâna ziua cu noaptea,
încep a se aduna și cei poftiți de vornicei, aducând daruri pentru tineri.
Darurile cele mai obișnuite constau în colaci, unt, brânzã, gãini, fructe,în sfârșit, ceea ce-i dã mâna fiecãruia.

93 Datinile noastre la nuntã
Aceste daruri, numite prin unele pãrți ale Bucovinei cinste , sunt
cunoscute în județele din Neamț, Roman și Bacãu sub numele de vedre.
Fiecare oaspete, când prezintã miresei darul adus, i-l închinã cam așa:
Bunã vremea,
Bunã vremea,
Înãlțatã-mpãrãteasã!
ăedeți în coate dupã masãCa și-o garoafã frumoasã,
De-aceea femeile
Din toate pãrțileNãzuiesc ca albinele
La dumneavoastrã
ăi s-aratã cu colãceiiMândri și frumușei,
Sã aveți parte de ei;
Colac mândru și frumos,Ca și fața lui Hristos,
Sã faceți bine sã-i primiți
ăi sã nu bãnuiți.
Mireasa se scoalã, primește cinstea și cinestește pe toți.
Același lucru se petrece și în casa mirelui, care, stând și el pe o perinã
între druștele sale, primește darurile ce i se aduc și cinstește pe fiecare.
Un obicei comun tuturor românilor este ca mirii, înainte de cununie,
sã-și cearã iertare și binecuvântare de la pãrinți.
În multe pãrți, aceasta se face în ziua cununiei, dimineața; în alte
locuri se face în ajun, dupã primirea darurilor, când, sculându-se mireasași druștele de la masã, în locul lor se așeazã pãrinții, cari țin în brațe opereche de colaci și sare, iar colãcerul , stând în picioare la spatele miresei,
care îngenunche înaintea pãrinților ei, cere iertare sau iertãciune în
numele miresei.
Cuvintele prin care colãcerul cere iertarea nu sunt niște banalitãți
obișnuite în viața zilnicã; de aceea nu orișicine poate îndeplini funcțiade colãcer . Acesta trebuie sã fie un adevãrat orator, care el singur se dã
drept un „purece al satului“, când se descrie:

94 A RTUR GOROVEI
Mic de stat
ăi bun de sfat,Mic de staturãăi bun de gurã.
ăi trebuie sã fie „bun de gurã“, pentru cã discursul lui este o orație
foarte lungã, pe care nu o citește de pe o carte, ci trebuie sã o spuie ca apa.
În orația aceasta se spune cum a fãcut Dumnezeu lumea și pe Adam și
Eva, care au cãlcat porunca datã, din care pricinã au fost alungați din rai, darmai pe urmã Dumnezeu s-a îndurat de ei, i-a iertat și i-a binecuvântat sã seînmulțeascã și sã stãpâneascã pãmântul. Spune apoi cã tinerii aceștia carivor sã se cãsãtoreascã, trãind în lume, vor fi greșit multe și ei și vor fi supãratpe pãrinți, pe care acuma-i roagã sã-i ierte și sã-i binecuvânteze.
Isprãvind colãcerul orația lui, pãrinții binecuvânteazã pe mireasã
cu pânea și sarea pe care le-au ținut pe brațe tot timpul cât și-a rostitcolãcerul orația.
Adeseori mirele nu-i dintr-un sat cu mireasa; în asemenea cazuri
mirele pleacã sâmbãtã des-de-dimineațã ca sã-și aducã mireasa acasã.
Mirele este însoțit e o armatã întreagã de cãlãreți, iar în urma lor vin
cãruțele și un car cu patru boi, cum și lãutarii, fãrã cari nuntã nu se poate.
Cei din satul miresei au avut grijã sã caute în apropiere de casa
miresei o gazdã , un conac unde sã tragã mirele cu suita sa.
Ajuns în sat, se trimet doi cãlãreți, numiți conãcari , sã vesteascã
miresei cã mirele se apropie. Unul dintre conãcari, de regulã colãcerul ,
ține celor ce-i ies întru întâmpinare o orație, care începe așa:
Bunã ziua,
Bunã ziua,La dumneavoastrã cinstițiăi vestițiOșteni împãrãtești,Dar mai cu de-alesBunã ziua,Bunã ziuaLa dumneata,Stolnic împãrãtesc!

95 Datinile noastre la nuntã
Dupã ce s-a sfârșit orația, se leagã câte o nãframã la frânele cailor
conãcarilor, și, însoțiți de un cãlãuz dintre nuntașii miresei, se întorc lalocul unde-i așteaptã mirele cu ceata lui și cu toții se duc la conacul ce
li s-a pregãtit.
Dacã mirele e dintr-un sat cu mireasa, dupã ce aceasta și-a luat
iertãciune de la pãrinți, urmeazã închinarea schimburilor , iar dacã mirele
e din alt sat, aceasta se face dupã conãcãrie.
Închinarea schimburilor este schimbul de daruri ce-și fac mirele și
mireasa, datinã care nu se gãsește pretutindeni unde sunt români. Acoloînsã unde se obișnuiește, se face așa: toate darurile pe care mirele voiește
sã le facã miresei, împreunã cu lucruri, bune de mâncat, precum nuci,
mere, alune, le pune într-o strachinã mare, într-o sitã ori într-un ciur carese numește corabie , le acoperã cu un tulpan și le încredințeazã vornicului
primar, care de astã datã se mai numește și corãbier , ca sã le ducã și sã le
închine miresei.
Corãbierul , însoțit de mai mulți flãcãi, cu lãutarii în frunte, pornesc
spre casa miresei. V orniceii miresei, cum vãd cã alaiul se apropie, dau deveste miresei ca sã se retragã în cetate , adicã se se așeze dupã masã între
druște, apoi aleargã la poartã, o închid, o leagã bine și pun câțiva portari
ca sã nu lase pe nimeni sã intre.
Când sosește corãbierul cu ai lui, unul dintre portari îi aține calea
și zice:
Voi voinici,
Voinici ostãșei,Mari și mãrunței,Tineri, sprintenei,Mândri, frumușei,Spuneți, ce umblațiăi ce cãutați?Unde vã este calea,Calea și cãrarea?Cine v-a-nșelatăi v-a fermecatDe umblați pe-aiciCu cei bezmetici?

96 A RTUR GOROVEI
Unde ați sosit
V oi n-ați nimerit,Zãu!, ați rãtãcit!
Corãbierul rãspunde:
Ce umblãm,Ce cãutamNimãnui seamãNu avem sã dãm!Am sosit,Am nimerit,Ne-nșelați,Nefermecați,Chiuindăi hohotindV om descuiaăi vom intraLa a noastrã înãlțatãăi lãudatãÎmpãrãteasãMireasã.
Chiuind și în cântecele lãutarilor, intrã alaiul pe poartã și pãtrunde
în casã.
Se face liniște. Corãbierul zice:
Bunã vremea,
Bunã vremea!Bucuroși sunteți de noi?
Pãrinții miresei rãspund:
Bucuroși, poftim la noi!
Corãbierul începe a juca schimburile, cântând:
Dacã nu ne-ați fi poftit,Noi pe-aici n-am fi venit;Dacã nu ne-ați fi chemat,

97 Datinile noastre la nuntã
Noi pe-aici n-am fi-nserat.
Dar noi n-avem de-nchinatCiuboțeleFrumușeleDe pe la armeni,TulpãnașeDrãgãlașeDe la olendreni
1.
Tulpãnașele-s cu flori,Sã fie de sãrbãtori;Tulpãnașele-se cu zdrențe
2,
Ca sã fie de blândețePân’ la adânci bãtrânețe!
Zicând aceste cuvinte, corãbierul se apropie de masã, pe care sunt
trei colaci puși în rând, dintre cari cel din mijloc e acoperit cu o nãframãcusutã de mireasã, cu fluturi și gãurele și împãturitã în patru cornuri,astfel cã florile de la cornuri vin deasupra și, ținând corabia cu darurileîn fața miresei, i le închinã rostind o lungã orație, în care se povesteștecum înãlțatul împãrat
Toate târgurile a umblat,
Toate orașele-a cãlcat,
Dar n-a gãsit miresei marfã dupã fața înãlțatei împãrãtese. Atunci
împãratul și-a adunat oastea și a trimes-o
Sã vâneze fieri
ăi jderi,
dar și-a luat de seamã cã fieri și jderi poartã numai domnii , și atunci a dat
poruncã sfetnicilor de au gãtit corabia și s-au dus la Țarigrad și auîncãrcat corabia cu marfã și au plecat înapoi. Pe mare i-au apucat
Vânturi grele
ăi vremuri rele;
1De la Holländer .
2Adicã ciucuri .

98 A RTUR GOROVEI
Vânturile-au abãtut,
Corabia-n loc a stãtut.
Atunci tânãrul împãrat a adunat patriarhii și vlãdicii
ăi trei zile-ne-ncetatăi trei nopți neprecurmatLui Dumnezeu s-au rugatPânã vânturile au stat.
Dar
Când au fost pe la mijlocDe mare, într-un rãu loc,A dat Dumnezeu un vântCum n-a mai fost dat nicicând,Un vânt mare spulberat,Corabia au rãsturnat,Negoațele s-au înecat.
Aflându-se și ei cãlãtori pe acolo, au sãrit și
Negoațele mai mice
Le-am luat toate-n caiceăi le-am adus pân-aice.
În orație se numãrã apoi darurile trimise de mire. Astãzi darurile
n-or mai fi aceleași, ca mai înainte vreme, dar mãcar amintirea lor sepãstreazã în orație.
ăi ce este în corabie?
Alune și nuci,
Turtișoare dulci,Ca sã le mãnânci;Mere, pere, alune,Papuci și smochine,Niște pupucașiTare drãgãlași;Taftã de mãtasã,Ciubote frumoase

99 Datinile noastre la nuntã
Ca pentru mireasã;
Nãfrãmuțe pestricioare,Ciuboțele gãlbioare,
Ca sã-ți fie dumitale
Oricând de tras pe picioareăi de ieșit la plimbareSeara, la apus de soare,
Dimineața pe rãcoare.
ăi-ncã ți-a mai cumpãratTânãrul nostru-mpãrat,Un festilat lat
Sã-ți fie de-nhobotat,
ăi-un fesușor roșiorDe care cam multișorDumitale ți-a fost dor,
Cu canaful de mãtasã
Sã-l ai de plimbat prin casã,ăi un testimelFrumușel
Cu floricele,
Sã-ți fie de mângâiere;JupâneasãMireasã,
Dacã pe mine nu mã crezi,
Poftim, pune mâna și vezi!
Mireasa dã sã puie mâna pe corabie , dar corãbierul o trage repede
înapoi, continuându-și orația, în care spune multe glume, cam de acestea:
Nu te grãbi la luat,
Cum te-ai grãbi la mãritat.
În sfârșit, isprãvind orația, pune corabia dinaintea miresei pe masã
și zice:
Colãceii ți i-oi da,
Darã tulpãnașul ba!

100 A RTUR GOROVEI
Apoi descoperã schimburile și le lasã pe masã, iar tulpanul cu care
au fost învãlite le ia el, zicând:
Amin! amin! amin!
ăi cine n-a zice aminSã se-mpiedice de-un arin,
Sã deie cu capu-n spin,
Cã noi cu toți zicem amin!ăi mie ce mi se cuvin?Un pãhãruț de vin
ăi-o nãframã de in,
Sã-mi șterg mustața de vin.
Mireasa îi cinstește cu un pahar, mulțãmindu-i pentru schimburile
aduse, iar corãbierul, închinând paharul, mulțãmește miresei și-i ureazãfericire prin o lungã orație.
Dupã ce corãbierul și-a îndeplinit misiunea, pleacã și vornicul miresei
cu schimburile la mire și, ducându-se cu același ceremonial, închinã mirelui,care stã între druștele sale, dupã masã, schimburile trimise de mireasã, iar
la urmã corãbierul, primind pãharul de la mire, zice orația paharului ,
adicã îl feliciteazã, presurând urãrile cu multe glume.
Dupã ce s-au isprãvit toate acestea, se începe danțul , sau piperul ,
cum se zice în Transilvania, sau la pom . ăi anume: vornicelul primar
poruncește lãutarilor sã cânte un joc, care în Bucovina și Moldova senumește moldoveneasca , un fel de horã de brâu , iar el prinde de mânã
pe cel întâi oaspete din dreapta miresei, începe a juca și scoate cu danțul
pe mireasã și pe druște de dupã masã, chuind:
De trei ori pe dupã masã
Sã scoatem floarea din casã,
Sã rãmâie binele,Sã roiasc’ albinele.
Pe la noi acum roiesc
Ca și vara, când cosesc,ăi cosesc rânduri de flori
La fete și la feciori.
Al doilea vornicel, care de obicei stã la coada danțului, zice și el
îndatã dupã asta:

101 Datinile noastre la nuntã
Tot așa, cã-i bine-așa!
Multã vreme n-a fi așa.
Ba a fi, de-om mai trãi
La varã, când vom cosi,ăi-om cosi rânduri de flori,
Sã fie de sãrbãtori
Pentru fete și feciori.
La adresa miresei câte un drumeț strigã:
Tu mireasã veseloasã,
Nu fi așa de voioas,
Cã bota-i pe grindã-n casã,Cioplitã în patru dungi,
Cât ți-e spatele de lungi.
Dacã mirele-i din alt sat, ca sã-i facã inimã rea miresei, unul strigã:
Joacã nunta de trei zile
ăi mirele nu mai vine;
Joacã nunta pe surcele,
Mai încetu vãtãjele,Cã vezi, mireasa mai moare
De atâta așteptare.
Tot jucând și chiuind iese din casã, dar, când ajunge în pragul ușei,
vornicelul care conduce danțul face mai întâi o cruce, zice: „Sãnãtate la
bãtrâni și tinerilor noroc“ și apoi pãșește peste prag.
Afarã urmeazã danțul înainte, pânã târziu dupã miezul nopței.Aceeași rânduialã-i și la casa mirelui; tot așa-l scot și pe dânsul de
dupã masã, chiuindu-i lucruri potrivite pentru el.
Ca mãgulire pentru gustul lui ales, când mireasa-i frumușicã sau în
ironie, când îi mai slutã, i se strigã:
Floricicã albãstrea,
Ce-ai crescut pe seama meaAșa naltã, frumușea?Floricicã de pe șes,Dintr-o mie te-am ales,Te-am ales numai pe mers!

102 A RTUR GOROVEI
Pentru cei bãtrâni, tinerii strigã:
Cât e moșul de bãtrân,
Tot dorește mãr din sân.
ăi când moșul zâmbește pe sub mustața lui cãruntã, un glumeț îi strigã:
Aruncã-te, moș bãtrân,Cã la iarnã ți-o da fân.
Dar nici moșul nu se lasã mai pe jos; are el ac și pentru cojocul
îndrãznețului:
Sub potcoava cizmei mele
ăede dracul și-o muiere
ăi mã-nvațã-a face rele.
Sub potcoava mea cea nouãăede dracul și se ouã
Sã vã facã papã vouã!
ăi câte de acestea, care de care mai hazlii!
Pe când joacã danțul la casa mireului, vine un sol din partea miresei
și-l poftește cu toatã suita sa la masa micã , în casa miresei.
Mirele pornește cu danțul, în fruntea cãruia se aflã vornicelul cel mai
isteț. Când ajung la mireasã, ea-i la masã, înconjuratã de druștile ei, iar afarã
tineretul joacã strașnic. Flãcãii au de grijã sã se ție bine încleștați de mânã
ca sã nu poatã face nimeni loc printre dânșii și pãzesc intrãrile în casa miresei.
Vornicelul care conduce danțul mirelui face tot soiul de figuri viclene
ca sã înșele pe cei din danțul miresei și sã capete intrare în casã; dacã nu-i
izbutesc șireteniile, chibzuiește el unde-ar fi mai puțin vânjoși flãcãii, casã facã o spãrturã între ei, și dã asalt. La urmã, dacã nu-i și nu-i de chip sã
pãtrundã în cetate , unde-i așteaptã mireasa, nunul cel mare dã un dar
bãnesc pãzitorilor cetãței și mirele intrã cu ai lui și se așeazã și el la masã.
Vornicelul miresei sau și altcineva ține iarãși o orație specialã, în
care îndeamnã pe oaspeți sã ospãteze sãnãtoși și numai dupã aceasta
încep sã mãnânce.
La sfârșitul ospãțului se ridicã toți de la masã și ies afarã, dar cu o
deosebitã rânduialã, și anume: se prind de mânã în ordinea cum au fost
înșirați la masã și, formând un lanț în mijlocul cãruia se aflã mireasa,încep a juca și astfel, tot jucând, ies din casã.

103 Datinile noastre la nuntã
Iar vãtãjelul primar, care conduce danțul, zice:
Frunzã verde de nãgarã,
Ia poftim danțul afarã,C-a fost vreme mai de mult,Dar noi nu ne-am priceput.Busuioc crescut pe masã,Ia haideți nuntași pe-acasã,Ori poftim și mai jucați,Cã d-asarã tot mâncați.
*
**
E ziua de cununie, de obicei duminicã și uneori joia.
Viitorii soți, dupã cum este datina prin unele pãrți, trebuie sã se
scalde și apoi se gãtesc.
Pe mireasã o gãtesc druștele și nevestele cele tinere, așa precum s-a
fãcut și în ajunul zilei de cununie, punându-se acuma și mai multãbãgare de seamã, ca sã fie mireasa încã și mai frumoasã.
În Transilvania o piaptãnã cu un pieptene special, numit acar ,
fãcut fin fier sau din aramã, lãtuț cam de un deget, ambele capeterotunzite și aduse spre olaltã, cam ca o semilunã. Din pãr îi lasã cosițe ,
pe care, în unele pãrți, le înfrumusețeazã cu diferite cordele.
Peste hainele cu care e îmbrãcatã se încinge cu o cingãtoare sau
brâu de lânã, cãruia îi fac un nod, pe care mirele îl va deznoda la anume
timp. Unde este obiceiul, i se pune hobotul , salbã la grumaz, și o
încununeazã.
Pe când o gãtesc, druștele îi cântã felurite cântece. Unele zic așa:
De la noi a treia casã
Se mãritã o mireasãăi pe noi, fete, ne lasãCu inima friptã, arsã.Se mãritã, se mãritãăi-ar sã dea peste-o ispitã,C-ar sã-și capete o soacrãCa și poama cea mai acrã.

104 A RTUR GOROVEI
Alte cântece sunt triste, menite sã înduioșeze pe mireasã, pentru cã
datina este ca în tot timpul gãtelei mireasa sã plângã. Dacã nu-i vine aplânge, pentru a nu se cãlca datina, numai ce vezi o babã mai iscoditoare cãdã pe la ochii miresei cu o ceapã zdrobitã, ca mãcar așa sã-i curgã lacrimile.
Dupã ce s-a isprãvit gãteala, tatãl miresei își pune fata dupã masã,
pe o perinã, între druștile ei, care nu-s mai urât gãtite.
Cum s-au așezat dupã masã, toate neamurile îi închinã câte-un
pahar, începând cu tata și mama și ea, luând paharul, îl duce la gurã, fãrãa gusta din el, mulțãmește și-l dã înapoi.
Înaintea ei, pe masã, este un colac acoperit cu o nãframã frumoasã;
în cornurile mesei este sare.
Când se scoalã de la masã, mireasa ia nãframa cu care a fost acoperit
colacul și o pune în brâu.
Apoi vornicelul primar începe danțul și scoate pe mireasã de dupã masã.Același lucru se petrece și la casa mirelui, care acuma trebuie sã fie
îmbrãcat cu cãmașa de mire , pe care i-a cusut-o mireasa anume pentru cununie.
Dupã aceste încep iertãciunile , acolo unde aceastã ceremonie
înduioșãtoare nu s-a fãcut în ajunul cununiei, precum se obișnuiește înmulte locuri.
Dupã ce s-a sfârșit și ceremonia aceasta, vine vremea de plecat la
cununie, care se face totdeauna în bisericã.
În diferitele pãrți locuite de români obiceiul este același, amãnuntele
însã variazã.
Regula generalã este cã miresele se duc pe jos la bisericã; în pãrțile
de munte și mirele și mireasa, și alaiul lor merg cãlãri; și când mirele emai sãrac și nu are cal împrumutã de la un prieten. Așa se face, de pildã,în ținutul Dornei și al Câmpulungului, din Bucovina. Prin unele locuriîn fruntea alaiului se poartã un steag , anume fãcut, purtat de un stegar ,
și nuntașii merg în anumitã ordine.
În alaiul miresei sunt și lãutari, cari cântã întruna, pânã ce ajung la
bisericã; lãutarii mirelui îi cântã numai pânã ce iese de pe poartã.
De obicei, mirele merge înainte, vorniceii alãturea în urma lui și
dupã vornicei vin ceilalți feciori, tot câte doi.
Prin unele pãrți din Transilvania oaspeții mirelui împodobesc douã
care cu patru sau șase boi, cu nãfrãmi și cu petele, cu crengi verzi și cu florila coarnele boilor și clopoței la grumaz. Nunul mare cu nuna și bãtrânii,

105 Datinile noastre la nuntã
împreunã cu socrul mare șed în carul din frunte, în care se va aduce mireasa,
iar în carul din urmã, în care se va aduce zestrea miresei, șed ceilalținuntași. Colãcarul, stegarul și mirele merg cãlãri, în fruntea carelor,
întovãrãșiți de doisprezece cãlãreți, cu nãfrãmi pe spate și pe umeri. ăase
dintre cãlãreți merg înaintea mirelui, câte doi alãturea, și alți șase îndãrãtullui, tot câte doi. La dreapta mirelui este stegarul, iar la stânga colãcarul.
În aceastã rânduialã merg pânã la calea jumãtate, unde se opresc, se
face cerc în jurul mirelui, nunul cel mare scoate bãutura și colac, cinstește
pe nuntași și apoi pornesc înainte.
Oricum ar merge la cununie, când iese mireasa din casã, una dintre
femei îi cântã un cântec în care se descrie binele ce-l lasã ea în casa
pãrinților și necazurile ce o așteaptã în casa mirelui de la soacrã și cumnate:
ăi mila de la soacrã
E ca poama cea mai acrã,Ce se coace și se coace
ăi dulce nu se mai face.
ăi mila de la cumnateE ca pelinu-n bucate.
ăi mirelui, când pleacã la cununie, i se cântã un cântec jalnic, care
începe așa:
Eu mã duc, codrul rãmâne,
Frunza plânge dupã mine.
Un alt cântec interesant este acesta:
Frunzulițã, frunzã creațã,Duminicã dimineațãMândrã zi s-a mai ivit,Mândru soare-a rãsãrităi pe mire l-am gãtit.Nu știu: soare-a rãsãritOri mirele a-nflorit,Cã frumos mai e gãtit:Cu podoaba târgului,Cu mirosna câmpului,Cu cușmițã brumãrie,

106 A RTUR GOROVEI
Cu cununã argintie.
L-am gãtit la mãnãstireăi i-am dat numele mire;
L-am gãtit la cununie
Ca sã-și capete soție,ăi soție și nevastã,De noi sã se despãrțeascã;
ăi nevastã și femeie,
Ziua bunã sã și-o ieie:De la strat cu busuioc,De la feciorii din joc;
De la strat cu tãmâițã,
De la mândrele fetițe;De la stratul cu hemei,De la fete și flãcãi.
Pe mireasã o zugrãvesc frumos:
Apa-i linã și gustoasãăi mireasa-i prea frumoasã;Apa-i linã, curgãtoare,ăi mireasa-i ca o floare,Pare cã-i luptã din soare.
Vorniceii mirelui, cât merg pe drum, tot slobod puști și pistoale, ca
sã deie de știre:
Cã-nãlțatul împãrat
La cununie a plecat.
În unele pãrți din Transilvania, nunul și nuna, împreunã cu vornicul,
intrând la socrul mare, cu tot alaiul, îl gãsesc în curte, șezând pe un scaun,și vornicul îi spune, în versuri, cã au venit pentru cã i-au chemat și
Numai în casã intrãm,
Pe mirele sã-l luãm,În mâna nunului sã-l dãm.
ăi în adevãr, tot alaiul intrã în casã și vornicul se adreseazã mirelui,
tot în versuri, și-i spune ce cautã ei acolo:

107 Datinile noastre la nuntã
Iatã, nunul a venit
Precum v-au fãgãduit,Mâna dreaptã îți va da
ăi te va și cununa.
Deci acuma te gãteșteăi cu noi cãlãtorește.
Ieșind împreunã cu mirele, alaiul se oprește din nou înaintea socrului
mare, care șade tot pe scaun, și vornicul i se adreseazã cam astfel:
Acum, cinstite socru mare,
Sãnãtate dumitale,Cã pe cine-am cãutat
Iatã cã am și aflat…
și așa urmeazã o cuvântare mai lungã, în care-l roagã pe socrul mare
… Ca tatã cu-ndurare
Sã-i dai binecuvântare,
Ca fericitã sã-i fie
Scumpa lui cãsãtorie.
De la socrul mare alaiul se duce la socrul cel mic, pe care de asemenea
îl gãsesc șezând pe un scaun, și vornicul mirelui, printr-o orație ce-iadreseazã, începe o lungã discuție cu vornicul miresei, în care este iarãșivorba despre împãratul care, mergând la vânat,
O cãprioarã-a aflat,
Cu ea s-a întâmpinatăi luând-o în brațeA sãrutat-o la fațã,Dar din brațe i-a scãpat,La dumneavoastrã-a intrat.
La urmã, vornicul miresei îi rãspunde cã aici au aflat ceea ce cautã.
Apoi intrã cu toții în casã, iau pe mireasã și, când ies în curte,
vornicul mirelui mai adreseazã câteva cuvinte socrului mic, dupã carepleacã alaiul întreg la cununie.
În alte pãrți din Transilvania, dupã ce alaiul mirelui a ajuns la calea
jumãtate și nunul mare i-a cinstit pe toți, colãcarul, împreunã cu un

108 A RTUR GOROVEI
cãlãreț, pleacã înainte la casa miresei, ca sã-i dea de știre cã sosește
mirele, dar, ajungând la poartã, o gãsește legatã.
Starostele miresei, care, însoțit de bãtrâni și tineri, stã în dosul
porței, îi aratã colãcarului cã drumu-i mai încolo. Colãcarul însã li seadreseazã așa:
Ce salt, ce veselie,
Ce lucru poate sã fie,Ce stați aici adunațiDumneavoastrã, iubiți frați?
Apoi urmeazã iarãși o lungã orație, un dialog între colãcar și staroste,
dupã care se deschid porțile; colãcarul și cãlãrețul care-l însoțește intrãîn curte, înainteazã pânã în fața ușei, unde se opresc, și starostele aduceun colac înfipt într-o sulițã, o canã cu apã și o sticlã cu rachiu și le punepe un scaun cu picioarele scurte; colãcarul se coboarã de pe cal, încunjurãscaunul, se pleacã și ia de pe scaun colacul și sticla, iar cana cu apã ovarsã; sulița cu colacul în vârf o împlântã în tureatca cizmei, iar curachiul închinã cãtrã staroste:
Cinstite vornice,
Sã-ți mai spun oarece:Sã aveți grijã de buți cu vinăi la cai iarãși de fânăi de ovãz vânturat;Iar pentru tânãrul împãratMesele sã fie gãtateCu tot felul de bucate,Cã de n-or fi toate gãtate,Ți-or suna cojocu-n spate.
Încãlicând din nou, colãcarul se întoarce la nuntași, cari-l așteaptã
la calea jumãtate, dã nunului colacul luat de la casa miresei și apoicortegiul, în ordinea de mai înainte, pleacã la mireasã, unde gãsescporțile iarãși ferecate. Dupã ce li se dã drumul, cãlãreții descalecã și sepun la joc, iar nunul cu mirele intrã în casã, unde nunul ține o cuvântare,prin care cere mireasa ca sã meargã la cununie și apoi cu toții pornescspre bisericã.

109 Datinile noastre la nuntã
Prin unele pãrți ale Nãsãudului, în Transilvania, mirele cu alaiul
lui merge o bucatã de loc, apoi se oprește, iar colãcarii, cu steagul șilãutarii, se duc la casa miresei.
Unul dintre colãcari, vãzând atâta lume adunatã, cuvânteazã:
Ce saltã, ce bucurie,
Ce lucru poate sã fie?Cãci noi oricând am umblat
Ca aice n-am aflat!
De trei luni de când venimăi noi pe drum nu dormim,Dar ori pe unde am trecut
Așa ceva n-am vãzut
ăi-am venit din casã-n casãDup-o stea mândrã și-aleasã,Pânã la aceastã casã.
ăi-ajungând la aceastã casã
Iatã steaua ni se lasã.Deci ori steaua ne-arãtați,Ori în nuntru ne lãsați.
V ornicul miresei rãspunde cã asemenea stea n-a vãzut și sã se ducã
pe aiurea s-o caute.
Colãcarul mirelui nu se dã bãtut cu asta și-i zice:
Voinice, de-aici de casã
Cuvântul ți se-nmulțeascã,
Dumnezeu sã te trãiascã!
Dar nu te purta cu gândul
Cã ne vei muta cuvântul
Ca și holbura cu vântul.
Spune apoi cã tânãrul împãrat i-a ales pe dânșii:
ăi ne-a ales pe noi,Pe acești doiVoiniciDe stat mici,Dar din gurã mai chitaci

110 A RTUR GOROVEI
ăi cu caii mai fugaci,
Sã ispitim cu tãrie,Sã-i dãm lucru cu trezie.
Dupã mai multe împotriviri din partea nuntașilor miresei, colãcarii
mirelui intrã în casã și, scoțând pe mireasã, o duc pânã la locul unde oașteaptã mirele. Aici își dau amândoi mâna, apucã de câte un capãtnãframa de credințã și așa, mirele de-a dreapta și mireasa de-a stânga,merg înainte, pânã ce se întâlnesc cu nãnașii, care de asemenea pleacãde acasã cu steagu și lãutarii. Atunci mirii li sãrutã mâna și cu toțiipleacã la bisericã.
„În Munții Apuseni ai Transilvaniei nuntașii se adunã în dimineața
cununiei mai întâi la mire și de la acesta pleacã apoi cu toții la mireasã.Mai întâi e vornicul cãlare pe un cal mic cu panglici roșii în coamã și cuun ciucurel roșu pe frunte. Vornicul are în mânã o ploscã cu vin. Alãtureacu el sunt doi oameni, cari duc un colac numit pupãzã și care are o formã
împletitã lungã ca de jumãtate de metru. Cei cari duc colacul se numesccolãcari și pupãza o dau la poartã vornicului miresei spre a o da tinerei
crãișoare, care o împarte fetelor de etatea ei. Urmeazã nașul, mirele șialți invitați, cari toți sunt cãlãri. Pe urmã e carul, șezând pe ceaglãul
denainte cuscrii cu stegariul, în mijloc nașa cu surorile de mire și pe
ceaglãul denapoi lãutarii. La car sunt prinși câte opt-doisprezece boi cucolaci și nãframi în coarne și mânați de câte patru-șase pogãnici cu
biciuri lungi de piele cu care pocnesc ca trãsnetul.
Apropiindu-se de casa miresei, la o micã depãrtare, carul se oprește și
vornicul , însoțit de cei doi colãcari , se duc la poartã cu un țipãu fãcut chiar
de mâna miresei și în coaja cãruia sunt înfipte trei pene lungi de cocoș“.
Sosind la poartã, vornicul mirelui cuvânteazã o orație la fel cu cele
din alte pãrți, la care rãspunde vornicul miresei, dupã aceasta colãcarii
dau vornicului miresei pupãza ca s-o ducã miresei și, când aceasta vrea
sã intre în casã, vornicul mirelui îl oprește:
Jupâne frate!
Al nostru tânãr împãratA lãsatCasele sã le-ncãlziți,Blidele sã le umpleți,

111 Datinile noastre la nuntã
Dar sã nu vã aflãm semeți;
Sã-i gãtiți patru cai,
Douã-trei care de fân
Cosite din postul lui Crãciun;Douã buți cu vin din cel ales,
Din luna lui Faur sã fie cules,
ăi-un sac cu vinars [rachiu ]
Cu cãpușa sã fie legat,
Pe seama tânãrului împãrat
Sã fie gãtat.
V ornicul miresei dã apoi vornicului mirelui țipãul , adicã o
pâinișoarã împãnatã cu pene de cucoș, și acesta se duce la car, pe care-l
încunjurã de trei ori, împreunã cu stegarul și cu cuscrii, strigând:„Trãiascã crãișorul și crãișoara tânãrã!“
Întorcându-se iar la poarta miresei, începe un dialog între vornicul
mirelui și al miresei, dupã care alaiul intrã în curte, unde mirele sau nașul
sau chiar altul dintre nuntași trebuie sã împuște oala cu cenușã care-ianinatã în vârful unei ciuhe , adicã o prãjinã cât se poate mai înaltã.
Când sã intre în casã, vornicul miresei îi oprește, zicând:
– Mã rog, fraților, v-am lãsat în curte, însã în casã nu vã las, fiindcã
sunt șapte bãtrâni cari fac judecatã și nu-i putem sminti de la lucrãrile lor.
V ornicul mirelui rãspunde:– Ne rugãm, frate, lasã-ne în casã, cã noi plãtim bani ca sã facem
altã casã.
ăi, scoțând câțiva bani, îi dã vornicului miresei.Intrând în casã, vornicul mirelui, adresându-se cãtrã al miresei, zice:
Frate vornice din loc,
Sã-ți deie Dumnezeu noroc;
Noi avem o dorire:Sã vedem crãișoara în ce voie-i?
V ornicul miresei aduce o copilițã de 4-6 ani, iar vornicul mirelui îi
rãspunde:
Nouã ni trebuie alta,
Mai bãlțatã și-mpãnatã,Cu cizme roșii-ncãlțatã.

112 A RTUR GOROVEI
Atunci vornicul miresei o scoate din cãmarã și o aduce în casã.
Când intrã, toatã lumea se ridicã în picioare, afarã de mire, și vorniculmirelui zice miresei:
– Vino spre mine, Doamna mea!Apoi, luând-o de mânã, se adreseazã vornicului ei, zicând:– Iat-o, frate; când voi cere-o, sã ni-o dai cum e acuma.Dupã asta pleacã la bisericã.În Timișoara, mireasa pleacã la cununie în trãsurã cu patru cai.Mireasa îți ia ziua bunã de la pãrinți, mama ei îi dezleagã copcile
cãmeșei, în semn cã nu e încã legatã; trage un pai din streșina casei, însemn cã ea de dezlipește de familia din acea casã și apoi se urcã și ea întrãsurã, de-a dreapta vornicului, care pe acolo se numește diver și care
stã și el în trãsurã cu mireasa.
În Macedonia, dupã ce solii mirelui cari au fost trimeși la
mireasã se întorc la mire, acesta cu toți nuntașii merg cãlãri la casamiresei ca s-o ia. În fruntea alaiului fâlfâie o flamburã , adicã un
steag, în vârful cãruia se pune o cruce de lemn, în ale cãrei colțurise înfig trei mere. Apropiindu-se de casa miresei, încep a slobozipuști și pistoale și, când au ajuns, mireasa îi întâmpinã, îmbrãcatãfrumos. Costumul obișnuit în aceste împrejurãri este astfel alcãtuit:mireasa poartã trei fustanele una peste alta, fiecare mai scurtã cutrei degete, pentru ca sã se poatã vedea marginile lor de jos; înspate poartã o scurteicã de postav, cusutã cu fir sau mãtasã; pe captelie albã, adicã petealã, uneori galbenã, iar fața-i este acoperitã cu
un sovon , adicã vãl alb transparent.
Dupã ce se schimbã oarecare cuvinte, se începe ceremonia turtei .
Douã femei țin deasupra capului miresei caniscul , adicã o turtã mare de
aluat, și o altã femeie dindãrãpt ține o garafã cu vin și, când se coboarãmireasa în curte, i se așterne un cale un cearșaf alb, semn de nevinovãțieși cã viața casnicã îi va fi nepãtatã în cursul cãsniciei.
Dupã ce intrã mirele în casa miresei, pãrinții lui dau daruri rudelor
miresei, iar mirele cu vorniceii lui scot papucii din picioarele miresei șio încalțã cu alții, aduși în dar de cãtre mire. Ea se preface cã nu-i primește,aruncând papucii de trei ori cu piciorul și apoi lasã sã o încalce.
Mirele dupã aceea aduce pe nun la casa lui, de unde apoi se duc iar
la casa miresei, iar nunului, în semn de cinste, i se cântã așa:

113 Datinile noastre la nuntã
Bunã seara, nune mare!
Aceastã oaste dimprejurEste toatã oastea ta:una mie și cinci sute.
În sfârșit, pleacã alaiul la bisericã, dar mai întâi rudele cele mai
apropiate ale miresei o sãrutã pe rând, cântându-i:
Tremurã soarele și apue,
Tremurã inima miresei.Se desparte mireasa de mamã,De mamã și de tatã.Dã-mi un prânz, mamã,ăi mai ține-mã la prânz,Ca sã scap de strãinãtateăi de necunoscuți.
Se mai cântã și alte cântece, foarte jalnice, și toate femeile plâng,
jelind plecarea miresei din casa pãrinteascã.
Dupã ce coboarã mireasa în curte, mirele și neamurile lui trec pe
dinaintea ei și se uit la dânsa cu bãgare de seamã; apoi frații și neamurile
de aproape o înconjoarã tot timpul, ținând-o de braț ca sã n-o atingãnimeni și așa, cântând și ghiftiii , adicã lãutarii, merg spre bisericã.
Mireasa merge cu ochii în pãmânt, cu trupul țeapãn, și calcã cu
pași mici și rari.
Cununia se sãvârșește dupã regulele bisericești și, în afarã de câteva
superstiții pe care le observã mai cu deosebire mireasa, nu sunt datinecu mult deosebite în diferite localitãți.
Prin unele pãrți din Transilvania este însã obiceiul ca mirii sã intre
în bisericã cu pãlãria sau cu cãciula pe cap și așa sã se cunune, ceea ce seîntâmplã câteodatã și prin România.
Aceasta se explicã prin faptul cã mirele este împãrat , și împãrații
nu fac precum toatã lumea. Ba, prin Transilvania, unii fac aceasta din
vicleșug, pentru ca pe urmã sã poatã zice: „Ai cununat pãlãria, pãrinte!“
Când ies din bisericã mirele și mireasa, prin unele locuri, îi așteaptã
la ușã vorniceii împreunã cu tineretul, îi iau pe amândoi între druște și,
formând un lanț lung, îi scot astfel din curtea bisericei și acolo întind o
horã frumoasã.

114 A RTUR GOROVEI
Prin Transilvania este datinã ca mirele, dupã cununie, își ia mireasa
de subsuoarã și, dupã ce iese din bisericã, îi dã miresei în mâna stângã unpistol încãrcat și, ținându-se amândoi de mânã, mireasa sloboade pistolul.
Dupã ce s-a sfârșit hora, mirele și vorniceii încalecã pe cai, iar
mireasa, cu nuna, care ține în mânã lumânãrile aprinse ce au slujit laslujba bisericeascã, se urcã în carul sau cãruța menitã pentru mireasã,împreunã cu lãutarii, și așa pornesc la casa pãrinteascã.
Nevestele care însoțesc pe mireasã îi cântã felurite cântece, precum,
de pildã, este acesta:
Frunzulițã de sub gheațã,
Duminicã dimineațã
Mândru soare-a rãsãrit,
Mândrã luna s-a ivit.Nu știu: luna s-a ivitOri soarele-a rãsãrit,
Ori mirele-a-nflorit,
Ori mireasa s-a gãtităi frumos s-a-mpodobit.
Mirele și mireasa fiecare se duc la casa lor.
Când ajunge mireasa acasã, vorniceii și druștele îi ies înainte, o
coboarã din car și, bãgând-o cu danțul în casã, o așeazã dupã masã.
Vornicelul primar, care conduce danțul, când intrã în casã face de
trei ori cruce cu bãțul pe ușã și zice:
Noroc și viațã,
Trai bun cu dulceațã.
Pe mire de asemenea, când ajunge acasã, îl întâmpinã vorniceii și
druștele și, bãgându-l cu danțul în casã, îl așeazã dupã masã și nevesteleîi cântã acest cântec frumos:
Legãna s-ar,
Clãtina s-ar,Legãna s-ar brazi-n munți,Sã se roage vântului,Vântului,Pãmântului,

115 Datinile noastre la nuntã
Sã le cruțe vârfurile,
Vârfurile,Ramurileăi sã-i batã la trupinãăi mai jos la rãdãcinã,Sã mi-i scoatã din pãmânt,Din pãmânt,Din negru lut,La pãmânt sã mi-i oboare,Sã mi-i facã trei pãtrare,Sã-i despice-n mici bucãți,Sã-i împartã în trei pãrțiăi sã-i ducã la trei târguri,La trei târguri,La trei meșteri,Ca sã-i facã sãhãnele,Sãhãnele,PãhãreleDe cinstit, de ospãtat,Mirelui de închinat;De cinstit pãrinților,De-nchinat nânașilor,Nânașilor,Nuntașilorăi vouã vãtãjilor.
Mirele gustã puțin din bucatele de pe masã și apoi cu tot alaiul
pornește la mireasã, iar mama lui rãmâne acasã, pentru a face pregãtirilepe când se va întoarce el cu mireasa.
Ajunși la poartã, o gãsesc iarãși legatã și începe iarãși discuția
obișnuitã între vornicul mirelui și al miresei.
V ornicul miresei zice:
Fraților,
Fãrtaților,Ce îmblați,Ce cãutați?

116 A RTUR GOROVEI
La aceastã întrebare vornicul mirelui sau colãceriul rãspunde cu
una din multele variante ale conãcãriilor, dintre care reproducemurmãtoarea, pentru frumusețea unora din versurile cuprinse în ea:
Ce umblãm,
Ce cãutãmLa nimeni n-avemSamã sã ne dãm.Multe mãri am trecut,Multe țãri am abãtut,Orașe și sate depãrtateAm colindatăi nimeni samã nu ne-a luat.Cine sunteți dumneavoastrãSã ne luați sama noastrã?Dar, fiindcã ne-ntrebați,Sã ne lãsați cu-ncetișorul,Sã ne dãm cuvântul cu adevãrul,Cã de multe ce sunt și deseNu le putem spune alese.
Tânãrul nostru împãrat
De dimineațã s-a sculat,Fața albã și-a spãlat,Chica neagrã-a pieptãnat,Cu straie nouã s-a-mbrãcat,Murgul ți l-a înșãuat,Cu trâmbița a sunat,Mare oaste a rãdicat:Douã sute grãniceri,O sutã feciori de boieriDin cei mai mari,Nepoți de ghinãrari,ăi pe la rãsãrit de soareA plecat la vînãtoareăi-a vânat țara de susDespre apus,

117 Datinile noastre la nuntã
Pânã caii ne-au stãtut
ăi potcoavele au pierdut.Atunci ne lãsarãm mai josDe un deal frumosăi-am alergatDe am vânatMunții cu brazii și fagii,Cerul cu stelele,Câmpul cu florile,Dealul cu podgoriile,Vãlcelele cu vioreleleăi satele cu fetele.Când a dat soarele-n de searãAm ieșit la drumul cel mareăi-am dat de-o urmã de fiarã,Stã toatã oastea și se miarã.Unii au zis cã-i urmã de zânã,Sã fie împãratului cununã.Așa s-au mai chibzuităi s-au mai gãsit alți vânãtoriMai cunoscãtoriăi-au zis cã-i urmã de cãprioarã,Sã fie împãratului soțioarã.Dar nunul cel mareCu grija-n spinare,Cãlare pe un calCa un Ducipal,S-a ridicat în scãriăi s-a umflat în nãriăi-a fãcut ochii roatãăi când încoace a privitAicea a zãritO floricicã frumoasãăi drãgãstoasã.ăi vãzând cã nu înfloreșteNici nu rodește

118 A RTUR GOROVEI
ăi nici locul nu-i priește,
Ci mai mult se ofilește,
Ne-a trimis pe noi, șase militari,Cãlãri pe șase harmãsari,Cu coamele boite,Cu frânele zugrãvite,Cu unghiile costorite,
Cu coadele-mpletite,
Cu toții sã pornim,La curțile dumneavoastrã sã venim,Floricica s-o luãmăi la împãratul s-o ducem.Am pornit
ăi am venit
Pe fața pãmântului,Pe aburii vântului,Bând și chiuindăi din pistoale trãsnind,Caii încurând,
Pe nãri flãcãri vãrsând
ăi din unghii scãpãrând,Pânã am sosităi v-am gãsit.Acum ori floricica sã ne dați,Ori de nu, nu mai scãpați,
Cãci am venit cu hârlețe de argint,
Sã scoatem floricica din pãmânt,S-o scoatem din rãdãcinã,S-o sãdim la împãratu-n grãdinã,Ca acolo sã înfloreascã,Sã rodeascã,
Locul sã-i priascã
ăi sã nu se ofileascã.
Dacã dumneavoastrã, socri mari,
Ne credeți nescai tâlhari,Avem și firman de la împãrãție:

119 Datinile noastre la nuntã
Cine știe carte latineascã
Sã vie sã ni-l ceteascã,
Iar cine nu știeSã nu vie,Ci ca de foc sã se pãzeascã,Sã ne aduceți, socri mari,Oameni cãrturari,
Vrun popã cu barba deasã
Sã ne citeascã [sic! ] carte aleasã;
Sã nu fie cu barbã cãnitã,Sã rãmâie cartea necetitã,Ori vreunul cu barba rarã,Sã ne ție pân desarã,
Ci unul cu barba ca fusul,
Sã ne deie curând rãspunsul.Rãspunsul nostru este:ăese pahare cu vin,ăese nãframe de inDe care se gãsesc pe aici,
Cusute cu flori și arnici;
Fie și cu strãmãturã,Numai sã fie cu voie bunã;Sã fie și de mãtasã,Numai sã fie de aici din casã,De la cinstita mireasã,
Sã nu fie de pe la vecine,
Sã pãțim vreo rușine,Cã atunci va fi cinstea noastrãăi ocara dumneavoastrã.
Socri mari, ascultați
ăi în urechi bãgați:Când a da soarele-n desarãMare oaste vã împresoarã;De nu-ți avea bucate de ajuns,Sã vã cãtați loc de ascuns;Sã aveți buți cu vin,

120 A RTUR GOROVEI
Carã cu fân,
Vaci lãptoase,
Fete frumoase;Sã mai aveți, socri mari,
ăi lãutari,
Sã vie tot satul,
Sã se veseleascã împãratul.
Când a fi soarele-n desearãMare oaste vã-mpresoarã:
Sã lãrgiți casa,
Sã întindeți masa,
Cã vine împãratul îndatã
Cu oștirea lui toatã:
O sutã cincizeci și cinci
De cei mai voinici,Cu fețele alese,
Cu mânicele sumese,
Gãtiți, soacrã mare,
Pentru oasele tale.
Noi am vra sã descãlicãm,
Dar n-avem jos pe ce sã ne dãm.
Nu suntem ciobani de la oiSã descãlicãm în noroi,Nici niscaiva morari beți,Sã descãlicãm în scaieți,Ci suntem boieri mari,
Ghinãrari de lângã mare,
De unde soarele rãsare.Noauã sã de aduceți scaune de argint,Sã descãlicãm aici pe pãmânt,Sau sã întindeți covoare,Sã descãlicãm în pridvoare;
La cai sã dați trifoi verde,
Cosit în noaptea Sfântului Gheorghe,Cu roua neluatã,
Cu floarea nescuturatã,

121 Datinile noastre la nuntã
Strâns de sãrbãtori
De douã fete surori,Caii noștri sã mînânceăi din capete sã nu miște,Caii noștri sã beieăi din capete sã nu deie,Cã și dumneavoastrãDin partea noastrãUrechile vi s-or tãia.
Noi am descãlica
ăi am mai staDe am mai ura,Dar ni-i fricã c-om înseraăi avem de trecut stânciăi vãi adânci,Munți cu brazi mãrunțiși întunecoși,Bine v-am gãsit sãnãtoși!
Socru mare! Ce s-a fãcut
Nu mai e de desfãcut,Sã dai numai opt boiăi șapte vaciă-apoi sã rabzi și sã taci.Ține, socru mare,Ia astã rãdãcinã uscatã,Jos crãcãnatã,Mare și spãtoasãCa o broascã țestoasã,P-icea latã, p-icea latã.La inimã, socrule, odatã!Sã nu o sãruți tare,Cã și cãciula din cap îți sare,Sã o sãruți mai binișor,Sã-ți parã mai dulcișor.Poftim de beți și vedeți

122 A RTUR GOROVEI
Cã-i vin de Odobești,
Când bei te veselești,Iar nu liurcã de-a dumneavoastrã,Când bei multãTe umflã-n burtã,Faci pântecele dobã,Intri dupã sobãăi stai cu grierii de vorbã.
Tot urând, socri mari,
Vedem cã toți au rãmas:Cei de la spateCu gurile cãscate,Cei dinainteCu gurile proțãpite.Aduceți dar un cãușCu poame uscate,Sã aruncãm în cele guri cãscate;O strachinã cu poameSã dãm la cele cucoane,Cã vedem cã au slãbit de foame,ăi câțiva cãței de usturoi,Sã dãm pe la ciocoi,Fiindc-au poftit pe la noi.Munți înalți, luminoși,Bine v-am gãsit sãnãtoși!
Vornicul miresei se pune la sfadã cu al mirelui – se înțelege cã sfada
aceasta este tot în versuri, o continuare a conãcãriei – și dupã o luptãprefãcutã se deschide poarta și alaiul mirelui intrã în curte, în mijloculcãreia este un scaun lung acoperit cu un lãicer. Pe un capãt al scaunuluieste o cofițã cu apã neînceputã sau cu agheazmã și un buchet de busuiocsau alte flori, dacã sunt pe vremea aceea; pe celalt capãt al scaunuluieste o strachinã cu grâu, preferându-se grâul care a rãmas de la logodnã,iar la mijlocul scaunului – un colac mare și frumos. În dosul scaunuluistã al doilea vornicel al miresei, care acuma are numele de stolnic și care
pãzește cofița, grâul și colacul.

123 Datinile noastre la nuntã
Colãcerul vrea sã apuce colacul și sã intre în casã, dar stolnicul
nu-l lasã, aruncã în el cu grâul și-l stropește cu apã.
Colãcerul începe atunci orația numitã la colac , care-i numai o
variantã a celei de mai sus, apoi se dã un nou asalt de cãtre nuntașiimirelui și unul din ei izbutind sã puie mâna pe colac, vorniceii mireluiîși încrucișeazã betele sus, pe sub care se petrece mirele, se petrec șivorniceii, cari apoi rup colacul în douã.
În urmã se pornește danțul și vorniceii cari-l conduc chibzuiesc așa
ca în clipa când mirele intrã pe ușã în casã sã se întâlneascã fațã în fațãcu mireasa, care tot în danț cu nuntașii ei iese din casã.
În casa-i pregãtitã masa, la care se așeazã mirele cu nuntașii, într-o
ordine anumitã, dupã cum vom arãta îndatã.
Ceremoniile colãcãriei variazã foarte mult, încât nu s-ar putea
determina o regulã generalã.
Prin ținutul Dornei și al Câmpulungului, în Bucovina, la ieșirea de
la bisericã mirele nu se mai abate pe la casa lui, ci merge de-a dreptul lamireasã. Nuntașii miresii, când vãd cã se apropie alaiul mirelui, ținmiresei o orație, numitã la zãvoare , dupã care socrul cel mic deschide
zãvoarele de pe poartã, le pune jos, iar soacra cea micã pune în mijlocul
lor o cofã cu grâu, pe gura cãreia este un colac mare.
Nunul cel mare și un vornicel apucã de cãlare colacul de pe cofã și,
ținându-l în sus, unul de o parte și altul de alta, mirele se petrece pe subdânsul. Dupã asta rup colacul și-l azvârl înspre cele patru pãrți alepãmântului. Apoi vornicelul mirelui, împreunã cu acesta, amândoi cãlãri,fac de trei ori ocolul dãnțuitorilor, între care se aflã și mireasa; la al
treilea ocol vornicelul oprește calul mirelui lângã mireasã, iar soacra
cea micã aduce un scãuieș mic și pune pe scãuieș capãtul catrinței, pecare sunt câteva fire de grâu. Mirele pune pe grâu un ban de argint și,descãlecând, calcã pe grâul acela.
Unul dintre vornicii mirelui încalecã acest cal și înconjoarã de trei
ori pe nuntași, cari joacã mereu în douã șiruri: spre rãsãrit șirul în care se
aflã mirele, spre apus șirul în care se aflã mireasa, în fața mirelui.
Socrul cel mare dã nunului un colac. Nunul vine în mijlocul
danțului și, ținând colacul sus, între mire și mireasã, îi zice miresei:
Uitã-te, cã-ți rãsare
Sfântul soare!

124 A RTUR GOROVEI
Mireasa se uitã prin borta colacului, spre cele patru pãrți ale lumei.
Mirele se uitã și el dupã mireasã.
Dupã aceasta intrã în casã și se pun la masã.
Mirele stã totdeauna în capul mesei. La dreapta lui vine nunul cel
mare și dupã el se așeazã nuntașii, dar numai gospodarii, adicã oamenii
însurați, dupã rangul p care-l au în lumea lor: întâi fruntașii, apoimijlocașii și la urmã cei mai nevoiași. Bãrbații stau pe aceeași lature amesei. La stânga miresei stã nuna cea mare și apoi celelalte femei, toate
de aceeași lature a mesei, rânduite tot dupã aceeași normã ca și bãrbații.
Mireasa și tineretul joacã în altã odaie ori într-o șurã sau afarã,
chiar când e destul de frig.
Mâncãrile cele mai obișnuite la masa mare sunt rãcituri (piftii),
zeamã cu tãieței și sarmale sau gãluște. Sticlele cu rachiu sunt de obiceiastupate cu flori în loc de dopuri și-s legate cu ațã roșie, semnul
nevinovãției.
Dinaintea mirelui se pun douã pâini, acoperite cu o nãframã, iar
denapoia lor doi colaci, unul peste altul.
Când toatã lumea-i așezatã la masã, colãcerul miresei ține o lungã
orație, prin care invitã pe oaspeți sã mînânce.
Cât ține orația aceasta, mesenii stau în picioare și, dupã ce colãcerul
își încheie orația, zicând:
Faceți bine și luați
ăi ospãtați,Ca și ai noștri frațiăi nu bãnuiți,
Ca și ai noștri cinstiți
ăi buni pãrinți,
toți se așeazã și încep sã mãnânce.
Cine-i mai cu haz la vorbã începe a închina paharul. Primul „toast“
e pentru socrul mare:
Socru mare,
Socru mare,La voia dumitale!Sã trãiești întru mulți ani

125 Datinile noastre la nuntã
Cu bucurie
ăi cu veselie!
Socrul mare rãspunde:
– Amin! Sã te audã Dumnezeu!
Un alt nuntaș zice iar:
Socru mare,
Socru mare,
Dã Doamne pâne și sare
Fiilor domniei tale,
Sã aibã zile, sã trãiascã,
Pe pãrinți sã-i pomeneascã!
Socrul rãspunde:
Deie Dumnezeu, amin!
Sã-ți fie voia deplin!
Se închinã apoi pentru soacra mare:
Soacrã mare,
Soacrã mare,
Sã ai noroc și voie bunã,
Cã suntem azi împreunã
ăi și-atunci când te-oi mai vedea,
Nici atunci cu voie rea.
ăi așa, închinând în sãnãtatea tuturor și ascultând lãutarii petrec nuntașii.
Pe unde se întâmplã câte un cunoscãtor al vechilor cântece, acesta
cântã fiecare mâncare de la masã. Așa, dacã se dã de mâncare curechi
(varzã), colãcerul zice:
Aci e curechiul
Gãtit cu marafeturi,
Precum e și carul
Ferecat cu gânjuri…
Când aduce friptura:
Aci e carne de vitã
Cu sos bun și cu hirean,

126 A RTUR GOROVEI
Tot cu de acestea trãise
ăi patriarhul Avram.Dupã carne bun e vinul…
Când vin copturile de aluat:
Iatã cã vi s-au adus și copturile,Placã-vã și gustați dintr-însele,Cã gazda a plãtitCinci sute de galbeniPentru cã le-am gãtit…
ăi în toate aceste cântece se laudã mâncarea adusã și se îndeamnã
mesenii sã mînânce.
Cãtre sfârșitul mesei se aduce pe masã, dinaintea mirelui și a nunilor
mari o gãinã friptã acoperitã cu un talger.
Aceasta e semnul cã a venit vremea sã se aducã mirelui mireasa.Nunul, vãzând acest semnal, poruncește vorniceilor miresei s-o
aducã, zicând:
Tânãrul nostru împãrat
Mare poroncã v-a datCa-ndatã sã vã ducețiăi pe loc sã vã-ntorcețiCu-nãlțata-mpãrãteasã,Cinstita noastrã mireasã,ăã șadã și ea la masãCu-nãlțatul împãratÎn acest mãreț palat.
Vorniceii încep o serie de glume. Aduc întâi o copilițã, apoi o fatã
urâtã foc, pe mama miresei, pe bunica ei și nunul pe toate le respinge,gãsind pentru fiecare un cuvânt de haz, de care toți mesenii râd cuplãcere, și la urmã aduc și pe mireasã, dupã ce aceasta se împotrivește șifuge de se ascunde.
Când o aduc vorniceii, unul dintre ei zice:
Poftim, înãlțate împãrate,
Soț îți dau,

127 Datinile noastre la nuntã
Bãț nu-ți dau,
Cã-i trece printr-o luncã mareăi-i tãia un bãț mareăi-a fi și pentru spatele dumitale!
Mirele sãrutã mâna socrului sãu, ia pe mireasã de mânã și o așeazã
lângã el.
Dupã asta vorniceii aduc și pe druște, care de asemenea se
împotrivesc, și le pun și pe ele la masã.
Se bea un pahar pentru mireasã, pentru druște, pentru vornicei și
apoi vornicul primar poruncește lãutarilor sã cânte Rãzboiul , cum se
zice prin Bucovina.
În acest timp, nuna ia hobotul de dupã grumazul miresei și-l aruncã
pe douã crengi verzi pe care le ține vornicul primar în mânã și se începeo luptã între acesta și druștele miresei, care stau la spatele ei pentru casã-și puie hobotul pe cap.
Câteva încercãri nu izbutesc și atunci vornicul zice rãstit cãtre druște:
Ce vroiți voi, druștelor,
Druștelor, mãiestrelor,Pentru ce slujiți mireasa?
O drușcã rãspunde:
V oim parale albeSã ne facem salbe.
V ornicul:
A crește la varã nalbãăi veți face câte-o salbã.
Drușca-i rãspunde, în râsul tuturor:
Nalba noi vom dumicaăi pe voi vom ospãta.
V ornicul pune dinaintea druștelor o bucãțicã de pâine și drușca zice:
Aceasta nu-i de la voi,Cã-i de aice de la noi.

128 A RTUR GOROVEI
Vornicul întreabã:
Apoi darã ce voiți?
Spuneți-mi iute, vorbiți!
Drușca rãspunde:
Voim parale mãrunțeleSã ne cumpãrãm mãrgele.
V ornicul:
Noi v-om da bani de surceleSã vã cumpãrãm mãrgele.Mãrgele veți cumpãra,Noi mireasa vom lua.
Drușca:
Surcelele de-om lua,Foc cu ele-om ațâțaăi pe voi v-om afuma.Noi voim gãlbãnașiPentru condurași.
V ornicul:
Noi vom prinde-un iepurașCa s-aveți de condurași.
Drușca:
Dacã-i treaba așa,ăi noi vom luaPaie de sãcarãSã dãm voniceii
Pe ușã afarã.
V ornicul:
Eu cu drușca cea frumoasã
V oi s-astup cahla la casã.

129 Datinile noastre la nuntã
Drușca:
Vornicelul cel frumos
L-om pune proptea dindos.
V ornicelul pune câțiva bani pe un talger și-i dã druștelor, dar i se
rãspunde:
Cu vr-o douã-trei prale
Nu-i cumpãra niciodatã
Cosițã de fatã mare.
V ornicelul încearcã din nou sã puie hobotul pe capul miresei și,
vãzând cã druștele nu-l lasã, zice cãtre nunul cel mare:
Frunzã verde lemn uscat,
Îi vremea de-nhobotat
ăi druștele nu mã lasã,Mã-ndeamnã sã merg acasãăi hojma mã nãcãjesc,
Îmi cer bani sã le plãtesc.
Nunul scoate câțiva bani de argint ca sã plãteascã druștelor, care în
sfârșit îl lasã în pace sã puie hobotul pe capul miresei.
Mireasa poartã hobotul pânã ce intrã în casa mirelui și-l ridicã
puțin numai când trebuie sã mulțãmeascã oaspeților cari o cinstesc.
Deși, de obicei, românii se cãsãtoresc numai între ei, totuși prin
unele sate din Bucovina, îndeosebi lângã Prut, fetele de români se mãritãcu ruteni. Creștini sunt și unii și alții, de aceea românii nu se prea
împotrivesc acestor cãsãtorii, fãrã a-și da seama cã acesta este unul din
cele mai puternice mijloace prin care rutenii îi deznaționalizeazã, încât s-aajuns ca regiuni întregi de populație româneascã sã devie complet rutenizate.
În aceste sate, când se mãritã o fatã de român cu un rutean, dupã ce
i s-a pus hobotul pe cap, tinerii cântã o doinã cu un vers foarte duios, în
care parcã ar rãsuna plângerea unui neam întreg.
Iatã, în întregul ei, o asemenea doinã:
Plângi, fiicuțã, și suspinã,
Cã mergi în casã strãinã

130 A RTUR GOROVEI
ăi te-or mustra fãrã vinã
ăi te-or bate fãrã milã.Mergi la grindã ne-mbrãcatã,La casã nemãturatã,La blidele nespãlateăi la toate-nstrãinate.Mãrioarã, fãtul meu,Dragul meu, puiuțul meu,Ridicã-ți hobotul tãuăi-i vedea pe socrul tãu:Samãnã cu tatul tãu,Ba poate-i și mai frumos,Numa nu-i așa milos,Cum al tãu, nene, ți-a fost.Mãrioarã, fãtul meu,Ridicã-ți hobotul tãuDe vezi pe cumnatul tãu:Samãnã cu frate-tãu,Ba poate-i mult mai frumos,Numa nu-i așa milosCum al tãu frate ți-a fost.Marioarã, draga mea,Dezrãdicã-ți basmauaăi-i vedea pe soacrã-ta:Samãnã cu maicã-ta,Ba poate-i mult mai frumoasã,Numai nu-i așa miloasãCum era maicã-ta acasã,Cãci dulceața cea de soacrãE ca poama cea mai acrã,Ce cât lumea de s-ar coace,Dulce tot nu s-ar mai face,ăi-i ca frunza de pelinăi ca mursa de venin,Tot amarã ca și-o fiere,Tu te strângi și ea nu piere.

131 Datinile noastre la nuntã
Mãrioarã, fãtul meu,
Dragul meu, puiuțul meu,Dezrãdicã-ți basmauaăi vezi pe cumnatã-ta:Samãnã cu sorã-ta,Ba parcã-i mult mai frumoasã,Numai nu-i nici pic miloasã,Cum era sor-ta acasã,Cã-i o fiarã-nveninatãCe mușcã și mori îndatã.Îi numãra stropi-n mareăi iarba pe cinci hotare,Frunzele de pe-o pãdure,Ghimpii de pe-un rug de mure,Stelele câte-s pe ceriăi macul din nouã veri,Pana pe paseri ce zboarãăi ea tot nu-i sorioarã,Ca s-o pui la inimioarã,Cã-i sãmânțã de strãin,ăi-i amarã, și-i pelin,ăi e fiere, și-i venin.
Așa-i de duioasã doina aceasta, încât plâng toți cei de fațã. În
lacrimele cari curg parcã s-ar oglindi ochii tuturor românilor, cari plângo odraslã de ale lor pierdutã în strãinime.
Dupã ce s-a înhobotat mireasa, vornicul primar închinã un pahar
cãtre druște; drușca primarã ia primarul și cinstește la drușca cea micã,dar nu bea conținutul paharului, ci-l aruncã peste cap și tot așa se închinãpentru fiecare, în timp când vorniceii cântã alte doine potrivite cuîmprejurarea.
Dupã ce s-a isprãvit cinstea , vornicelul primar își pune bãțul sãu de
vornicie pe masã, dinaintea miresei și, ținându-l în sus, zice:
Acest copãcel
Mândru, frumușel,Crescut-a, crescut

132 A RTUR GOROVEI
Chiar de la-nceput,
De la tinerețeCum îl vezi cã stã,
ăi-avea sã mai creascã,
Dar un mare vântL-a lovităi pe-astã masã
Mândrã și frumoasã
Vântul cel cumplitMi l-a prãvãlităi-acoperit
Cu tulpina – masa,
Cu margenile – talgerile,Cu frunzele – lingureleăi-n lumea cea mare
Acum nime n-are
V oie sã-l ridiceDin loc, de aice.Numai jupâneasa
Mireasa
Cu flori alese de matasãAre voie sã-l legeăi de aice
Sã-l ridice.
Când zice cuvintele: „mare vânt l-a lovit“, vornicelul lasã bãțul sã
cadã pe masã și, dupã ce vornicelul isprãvește cuvântarea, mireasa leagãbãțul cu o nãframã de mãtase și-l dã vornicelului, care, dupã ce-imulțãmește tot în versuri, ridicã bãțul în sus și zice cãtre lãutari:
Cântã, mãi țigane,
Cã ț-oi da parale,Iar de nu-i cânta,Pumni îi cãpãta.
ăi lãutarii cântã cu foc, iar vornicelul începe a juca cu bãțul.
Dupã câtva timp, cam la jumãtate de ceas, nunul se scoalã în picioare
și strigã:

133 Datinile noastre la nuntã
– Salahori, sã se deschidã plaiurile!
Lãutarii încep a cânta cântecul numit Rãzboiul , în care timp mama
miresei aduce mai multe nãfrãmi frumos cusute pe care le leagã la bețelevornicilor, în semn cã de acum vorniceii sunt isprãviți , adicã înceteazã
rolul lor.
Nunul atunci strigã:– Firman împãrãtesc!Mama miresei aduce îndatã un talger pe care se aflã o nãframã de
in, numitã nãframa mirelui , o pâne și un pahar de rachiu, pe care ea
singurã sau un vornicel le închinã mirelui, cuvântând astfel:
Bunã vremea,
Bunã vremea
La dumneavoastrã,
Boieri de casã,Sfetnici de masã,Dar mai cu de-alesDumnitale, înãlțate
Împãrate,
Sã trãiți întru mulți aniCu sãnãtate.Milostivul DumnezeuSã vã îndreptezePe loc
Cu noroc
ăi la viațãCu dulceațãăi sã vã dãruiascãBunul DumnezeuCele șapte daruri
Care le-a dãruit
La cei șapte oameni:Bogãția lui Iov,Frumusețea lui Iosif,Blândețea lui David,Înțelepciunea lui Solomon,

134 A RTUR GOROVEI
Tãria lui Samson
ăi vitejia lui Alexandru împãrat.
Sã vã bucure Dumnezeu,
Dupã cum s-a bucuratFericitul Constantin împãratăi cu maica sa IleanaCând au aflatCinstita cruce.
Sã vã bucure Dumnezeu,
Dupã cum s-a bucuratFericitul NoeCând l-a scos DumnezeuDin corabiePe muntele Sinaie
ăi a sãdit vița de vie
ăi s-a umplut de bucurie.
Mirele bea puțin din pahar și aruncã restul pe podul casei, apoi
pânea, nãframa și paharul le vârã în trãistuțã și dã soacrei înapoi talgerul,pe care a pus un ban de argint.
Dupã asta nunul mare strigã:
– Caftan împãrãtesc!Soacra cea micã aduce cãmașa de mire , pe care o închinã mirelui, și
acesta i-o dã înapoi, și soacra o pãstreazã pentru a i-o da cu altã ocazie.
Nunul zice iar:
Trei funari funii fãcea,
Trei lemnari lemne tãia!
La aceste cuvinte, soacra cea micã aduce mai multe prosoape de
bumbac, brâie de mãtase sau lânã și felurite testemele, ca daruri pentruneamurile mai de aproape ale mirelui, cu deosebire pețitorilor.
Dupã asta nunul ține o cuvântare, un „rechizitor“ în contra
buclucașilor, a turburatorilor care fac prin sate rãzmerițe ca aceea de
astãzi și cere sã fie prinși și legați.
Atunci oaspeții dau sã puie mâna pe starosti, adicã pe cei vinovați
și, dupã o discuție hazlie între dânșii, starostii sunt prinși, legați, peste

135 Datinile noastre la nuntã
umãrul stâng, cu câte un prosop, un brâu ori un testemel, ale cãror capete
sunt înnodate subsuoara mânei drepte.
Apoi sã te ții la râsete și la veselie!Vremea trece și mai sunt și altele de fãcut.Nunul cel mare poruncește lãutarilor sã cânte Busuiocul , un fel de
horã. Mesenii se ridicã de la locurile lor și, dându-și mâna, fac un lanț înmijocul cãruia sunt mirele și mireasa și, legãnându-se în joc, încetișor,ies afarã din casã.
Se înțelege cã chiuitorii nu lipsesc nici acuma, și numai ce auzi
câte pe unul bun de gurã:
De trei ori pe lângã masã,
Sã scoatem floarea din casã,Sã roiascã-albinele,Sã rãmâie binele,Sã trãiascã mirele.
Când ajung mirele și mireasa în pragul ușei și dã sã iasã în tindã,
atunci un frate al miresei ori alt bãietan sau chiar și o fatã le aține calea,vârã un bãț între mire și mireasã și cere sã-i dea vamã , cãci altfel nu-i lasã
sã iasã.
Dacã [sic! ] cel care îi aține calea este bãiat, mireasa taie cumpãna ,
adicã bãțul, cu un briceag, care rãmâne al vameșului.
V orba vine cã-l taie, cãci ia bãțul pe dedesubt, cu briceagul, și-l
ridicã în sus.
Dacã în loc de bãiat îi cere vamã o fatã. mirele taie cumpãna cu o
nãframã, care rãmâne a ei.
Dupã asta, danțul iese afarã, unde se joacã moldveneasca , zicându-se
alte chiuituri poznașe.
Pe când joacã ei veseli, sosesc cãrãușii cu carele în care au a duce
pe mireasã la casa mirelui și le trag în fața ușei.
V ornicelul primar face un semn și toți flãcãii dau nãvalã în casã,
pentru a ridica zestrea miresei.
Zestrea aceasta e așezatã, în casa miresei, într-un anumit chip.
Deasupra lãzei în care sunt valuri de pânzã, ștergare, prosoape etc. suntașternute lãicerile, scoarțele, plapumele, iar deasupra tuturora stauperinele.

136 A RTUR GOROVEI
Când vor flãcãii sã se apropie de zestre, le stã împotrivã sora miresei
ori altã fatã și, apãrându-se cu o nãframã, zice așa:
Ho! stați, stați,
Nu luați,Cãci și eu am tors la buciăi-mi trebuie de papuci.
Atunci nunul rãscumpãrã zestrea, dând celui care o pãzește o
pãreche de papuci noi ori o platã în bani.
Pe urmã flãcãii ridicã zestrea, începând cu perinele.Fiecare perinã și fiecare obiect din zestre este jucat și chiuit:
Sã trãiascã mãmuța
C-a fãcut perinuța,Sã trãiascã [sic! ] cea bãtrânã,
C-a fãcut țoluri de lânã,Sã trãiascã fetele,C-au scãrmãnat penele.Perinuța cea dintâiCã mi-or pune-o cãpãtâi,Perinuța cea pestrițãCã mi-or pune-o sub costițe.
Tot jucând și chiuind înconjurã carul de trei ori cu fiecare obiect pe
care nuna cea mare trebuie sã-l așeze în car. Flãcãul îi întinde obiectul,dar îl trage înapoi, chiuind:
Ia, ia, ia, dar nu ți-oi da,
De-i fi vrednicã îi lua,De nu, îi mai aștepta.
Când s-a sfârșit de scos toatã zestrea, dupã multe glume și pãcãleli
nuna cântã:
Bine-mi pare,
Bine-mi pareC-am umplut carul ist mareDe perini și de scorțare.

137 Datinile noastre la nuntã
*
**
Mirii nu pot pãrãsi casa pânã ce mireasa nu-și va lua pentru ultima
oarã iertãciune de la pãrinți.
Solemnitatea aceasta se îndeplinește în diferite chipuri, prin pãrțile
locuite de români, dar, dacã forma variazã, fondul este același.
V om arãta cum se face în unele sate de prin Bucovina, unde pare cã
s-au pãstrat datinele noastre cele mai frumoase.
Dupã ce s-a scos și s-a rânduit zestrea în trãsuri, se așeazã dinaintea
casei o masã acoperitã cu o fațã curatã, pe care se pune sare, colaci și osticlã cu vin sau cu rachiu, iar denapoia mesei un scaun lung, așternut cuun lãicer, pe care se așeazã pãrinții și neamurile mai de aproape ale miresei.
Pe când se fac aceste pregãtiri, o nevastã cântã cu glas duios și
plângãtor:
Frunzã verde mãrãcine,
Ia-ți, copilã, iertãciuneDe la frați, de la surori,De la grãdina cu flori,De la mamã, de la nene,De la strat cu garofele,De la fete, de la joc,De la strat cu busuioc.
Mirele și mireasa îngenunche alãturea, în fața mesei, înaintea
pãrinților, pe o perinã pusã pe un lãicer așternut peste fân, chibzuindu-selucrurile așa ca mirii sã fie cu fața spre rãsãrit, iar un nuntaș, stând cucapul gol, între miri și pãrinți, zice o iertãciune cam în acest fel:
Gloate și noroade, stați
ăi la mine vã uitați,Precum eu acum mi-oi staăi din gurã-oi cuvântaCât de frumos m-oi smeri,Cât de cu rost eu voi fiăi cât de mândru-oi vorbiCu capul plecat,

138 A RTUR GOROVEI
Cu șlicul luat.
Dumnezeu, dintru-nceput,S-a-ndurat și a fãcutCerul și pãmântulNumai cu gândul și cuvântul,Marea și câte-s-într-însaNumai cu zisa.ă-apoi s-a milostivităi a împodobitCerul cu soareleăi cu steleMãrunțele,Ca sã privim noi la ele,ăi cu lunaLa care privim totdeauna,Cu luceferi luminoți,La care noi, iști pãcãtoși,Oricând privim bucuroși.ă-apoi iar a poruncitPãmântul de a-nverzităi pe pãmântL-a-mpodobitCu câmpiiăi cu munții,Cu vãile,Cu dealurileăi cu mãgurileÎn careleLocuiesc tot fiarele,Cu tot felul de copaciăi cu tot felul de floriăi pomi frumoși, roditori,Care-și dupã seminția sa,C-așa a vrut Sfinția sa.ăi cu aceste și cu toate,Ca Dumnezeu cel ce poate,

139 Datinile noastre la nuntã
A mai fãcut
Raiul la rãsãritOsebitDe-acest pãmânt.Iar dupã aceasta vãzândDumnezeu, și cunoscândCã n-ar fi bine sã fieDe-nceput pânã-n veciePãmântul fãrã de om,S-a-nduratăi a luatPãmântăi-n sfârșitA ziditOmul ce i-a trebuit.ăi-a luat Dumnezeu lutăi dupã-al sãu chip a fãcutPe strãmoșul nostru Adam,De la care suntem neam:Cu trupul din lut,Cu oasele din piatrã,Cu ochii din mare,Cu frumusețea din soare,Cu toate stihirile sufletului,ăi a suflat cu duhulăi i-a înviat trupul.ăi iar zise cã nu-i bineOmul cel dentâi pe lumeSingur sã fieFãrã de soție.ăi iar puse DumnezeuLui moș Adam un somn greuăi l-a adormitÎn mijlocul raiuluiăi i-a luat din a stângaO coastã mai micã,

140 A RTUR GOROVEI
Sã nu-i fie de nimicã,
ăi a zidit pe strãmoașa Eva,De la care ni se-nțelege viața,ăi a suflat cu duhulăi i-a înviat trupul.Adam din somn s-a sculat,A oftat, s-a bucuratăi din gurã-a cuvântat:– Mulțãmescu-ți, Doamne, ție,Pentru cã mi-ai dat soție!Dar Adam a și greșităi din rai l-a izgonităi-a fost scos pe-acest pãmânt.Numai pentru ne-ascultareÎi dete pedeapsã mare:Izgonit din rai afarãSã-i fie viața amarã.Puserã soarele veșnicSã ne fie nouã sfeșnicăi o puse și pe lunãSã ne fie nouã nunãăi le dete iarãși razãCa-n toatã lumea sã vazã,ăi le zise Dumnezeu:– Sã trãiți,Sã odrãsliți,Ca iarba sã vã-nmulțiți!ăi de-atunci și noiNe tragem neamDin neamăi vițãDin sãmânțãPînã ce-a venităi-a sositVremea și acestor fețiAi dumneavoastrã fii drepți,

141 Datinile noastre la nuntã
Cãrora Dumnezeu le-a rînduit
Zi de cãsãtorit,Dupã cum s-au și gãtitCu genunchii plecațiăi cu ochii lãcrãmați,Cu genunchii la pãmânt,Ca mlãdița cu rod multăi se roagã cu glas tareSã li dați binecuvântareDumneavoastrã cinstițiăi buni pãrinți,Sã vã îndurațiSã-i iertațiăi sã-i binecuvântați.
Cuvântarea aceasta nu se isprãvește aici. Oratorul mai spune încã
multe, dar tot restul se învârte în jurul aceleiași idei: se cere iertãciunepentru supãrãrile ce va fi fãcut mireasa pãrinților și neamurilor ei.
Dupã ce s-a sfârșit iertãciunea, pãrinții miresei pun pînea și sarea
pe capul mirelui, apoi pe al miresei, și-i binecuvinteazã, zicând:
Dumnezeu cel prea-ndurat
Sã vã binecuvintezeCu pâne și cu sare,Cu darul sfinției sale,Cu tot bineleDin roua ceruluiăi grãsimea pãmântului.
Apoi pâinea și sarea le-o dã mirelui, dupã care ei se scoalã din
genunchi și mireasa sãrutã mâinile pãrinților și ale tuturor neamurilorluându-și rãmas-bun, pe când câte vreo nevastã cântã doine de despãrțire,cu viers foarte duios, doine ca aceasta:
Busuioc mândru pe masã,
Rãmâi, maicã, sãnãtoasã,Dacã n-ai fost bucuroasãSã mã vezi sara prin casã

142 A RTUR GOROVEI
Ca ș-o garoafã frumoasã.
Busuioc mândru tufos,Rãmâi, tatã, sãnãtos,
Dacã n-ai fost bucuros
Sã trãiești cu fiica-n casã,Sã mãnânci cu ea la masã.
Pãrinții cinstesc pe tineri, mulțãmesc oaspeților pentru cinstea ce
le-au fãcut, apoi se formeazã iar un fel de danț, în mijlocul cãruia vine
mirele și așa merg pânã la carul sau cãruța în care e încãrcatã zestrea,înconjoarã cãruța de trei ori, apoi mirele își ia mireasa în brațe și,fãcându-se cã o lovește de trei ori cu biciul peste spate, o urcã în care, iar
o nevastã de lângã dânsa îi cântã:
Taci, mireasã, nu mai plânge,
Cã la maicã-ta te-oi duceCând o face plopul pere
ăi rãchita vișinele,
ăi proțapul mugurele,ăi tânjala viorele,ăi atunci și nici atunci.
Nuna cea mare ia o pâne, o rupe în douã în vârful capului și cu
amândouã bucãțile o atinge pe mireasã, ca și cum ar șterge-o cu o perie,și-i pune amândouã bucãțile lângã dânsa.
Dupã asta încalecã mirele și așa pornește alaiul spre casa lui, pe
când nuntașii cari mai rãmân la casa miresei aruncã dupã dânșii cu grâusau cu orez, urându-le:
Sã-nfloriți
Ca merii,Ca periiÎn mijlocul verii,Ca toamna cea bogatãDe toate-ndestulatã.
Când mirele nu-i dintr-un sat cu nevasta, atunci flãcãii, ca rãsplatã
pentru cã au jucat-o în horã, cer de la mire sã le plãteascã vulpea și nu
lasã alaiul sã treacã pe poarta curței pânã ce nu li se achitã datoria.

143 Datinile noastre la nuntã
Vulpea se plãtește prin o cinste pe care o face mirele.
Prin unele locuri din Transilvania este obiceiul ca, dupã ce a
mers alaiul o bucatã de loc, se oprește, și mirele cu colãcarul seîntorc înapoi la casa miresei, ca sã cearã pintenul .
Ajungând acolo, mirele și colãcarul se opresc cãlãri la ușa
casei și colãcarul ține o orație numitã pintenul , care se sfârșește
cam așa:
Pe noi ne-a trimes
JupâneasaMireasa,Dumneaei așa cuvânteazã:– Sã caute taica și maicaUnde a șezut jupâneasa mireasa,Este o nãframã frumoasã;Cine s-ar aflaDe-a ne-o dat,Bunã cinste va cãpãta.
Soacra aduce întâi o cârpã, dar colãcarul n-o primește, pânã ce-i aduce
o nãframã frumoasã, care-i pintenul miresei, și pe care i-o dau când se
apropie de casa mirelui, ca sã-și șteargã lacrimile care le-a vãrsat pânã acolo.
La casa mirelui cum ajung, prin unele locuri pãrinții lui, adicã
socrii mari, îi întâmpinã afarã, cu pâne și cu sare, iar prin alte locurisocrii mari așteaptã în casã și întâmpinarea o fac neamuri de ale mirelui.
În unele pãrți ale Transilvaniei este datinã ca sã ție colãcarul o
orație la poarta mirelui; pe aiurea se așeazã în curte o masã pe care seaflã flori, pâne, bãuturã și sare; pe aceastã masã se suie mireasa și aruncãgrâu în cele patru pãrți ale pãmântului, apoi se coboarã de pe masã,soacra cea mare o învârte de trei ori în jurul unui vas cu apã și mireasatoarnã de spãlat socrului și soacrei, în semn cã le va da ascultare; laurmã, dupã ce stropește pe toți cei de fațã, varsã apa în grãdinã, larãdãcina unui pom.
Când sã treacã pragul în casa socrilor, mireasa opune rezistențã și,
dupã multe rugãminți, intrã. Soacra o leagã de mânã cu un frâu ori cu unprosop, o unge cu miere pe frunte și, înconjurând odaia, unde cu mierecele patru colțuri ale casei.

144 A RTUR GOROVEI
Mireasa întinge în miere o bucatã de colac, gustã o bucãțicã și
restul îl pune în vatra focului.
Aceste obiceiuri nu sunt aceleași în toate ținuturile locuite de
români și multe dintre datinele care se țin la aceste ocaziuni prin diferitelocalitãți nu vor fi fiind scrise prin cãrți. Toate însã au aceeași însemnare
simbolicã: intrarea femeii sub stãpânirea bãrbatului și a pãrinților lui.
În Bucovina, socrul cel mare rãdicã mireasa pe sus și așa o vârã în
casã, fãrã ca ea sã atingã pragul și în satele în care nu-i acest obicei
mireasa intrã în casã pãșind pragul.
Se înțelege cã soacra mare ascultã multe epigrame la adresa ei;
mult glume se fac pe socoteala cinstei ce-o va avea de la norã.
Numai ce auzi chiuindu-se:
Bucurã-te, soacrã mare,
Cã-ți vine pieptãnãtoare,
Sã te pieptene pe cap
Cu douã lemne de fag!
Sau așa:
Bucurã-te, soacrã mare,
Ți-aduc norã ca o floare,
Ți-a pune de lãutoareăi te-a unge cu unsoare
ăi te-a la, te-a pieptãna,
Cu capul de gard te-a da!
În vremea asta vorniceii descarcã zestrea și, puind fiecare lucru și
chiuind, îl aduc în casã.
Dupã ce s-a isprãvit de adus zestrea, socrii își așeazã musafirii la
masã și un frate de-ai mirelui ori un vãr sau chiar și un vornicel, jucând
înaintea miresei cu douã vãrguți verzi de mãr sau de pãr în mânã, la un
timp îi ridicã, de pe fatã, cu vãrgulețele, hobotul pe care nu l-a mailepãdat de când i l-au pus și mireasa îi dã, în dar, o nãframã.
Mai este obiceiul ca dupã ce s-a ridicat hobotul miresei i se aduc
desagii în care este merindea de la pãrinți, pe care mireasa o așeazã pe
masã, iar dinaintea mirelui pune o gãinã friptã.

145 Datinile noastre la nuntã
Colãcerul ține o orație anumitã, dupã care mirele, rupând gãina, o
împarte tuturor oaspeților, gustã și el, iar mireasa nu, crezându-se cãdacã ar gusta din acea gãinã trai bun nu va avea cu bãrbatul ei.
În acest timp mireasa închinã un pãhar socrului, cãruia pentru
prima oarã îi zice tatã, iar acesta o numește norã ; tot așa cinstește și
pe soacrã-sa.
Dupã aceasta oaspeții se așeazã la masã.
Prin unele locuri însã este obiceiul ca masa mare în casa mirelui sã
se dea a doua zi de cununie.
ăi la aceastã masã mare solemnitatea se începe cu o orație și cu
urãri în versuri.
Oaspeții aduc daruri, care prin Transilvania se numesc cinstea
miresei .
Dupã ce mesenii au ospãtat bine, bucãtãrița aduce pe masã o gãinã
friptã sau un cucoș fript, care se pune înaintea nunilor celor mari și
care-i prilej pentru ei de a o cinsti pe bucãtãreasã.
Mirele apoi aduce o strachinã și un pahar cu apã și le dã nunilor
mari de spãlat, iar mireasa le întinde câte un ștergar pentru a-și ștergemânile. Nunii, dupã ce se șterg cu acest ștergar de nãnașã , aruncã un
ban de argint în strachinã.
Acuma încep a se închina paharele dulci , adicã unul dintre meseni,
care-i mai bun de gurã și mai cunoscãtor de urãturi, iar douã talgere și peunul dintre ele pune douã pahare pline cu vin sau cu rachiu îndulcit cu
miere și se înfãțișeazã înaintea mirelui, cãruia ține o orație, pe când
nevestele tinere joacã și bat mereu din palme.
Nunul pune în talgerul gol bani cât îl lasã puterile și tot așa fac toți
oaspeții cãrora li se închinã pahare dulci.
Cu modul acesta se adunã o sumã de bani mai mare sau mai micã,
dupã cum este și starea nuntașilor; banii se numãrã în auzul tuturora și,legându-se într-o nãframã în care se mai pune pâne și sare, se dã tinerilor,cari au astfel un ajutor la începutul gospodãriei lor.
Dupã masã tineretul începe a juca și jocul cu glumele și chiuiturile
ține pînã în zorii zilei, iar uneori pânã la prânzul cel mare.
Lumea se împrãștie; în casa mirelui începe liniștea și nuna mare
conduce pe tineri în camera nupțialã.

146 A RTUR GOROVEI
*
**
A doua zi dupã masa mare din casa mirelui socrii, nunii, neamurile
și nuntașii toți se adunã iarãși la casa tinerilor, pentru a face uncropul .
Nuna cea mare îmbroboade pe tânãra nevastã, care de acuma nu
mai are voie sã umble cu capul gol și pe când se face aceastã gãtealã, onevastã îi cântã jalnic:
Ilenuțã, fãtul meu,
Nu-ți mai parã ție rãuDupã portișorul tãu,Portișor de fatã mare,Unde calcã, iarba-nfloare;Dupã ce se logodeșteUnde calcã, veștejește,Dar dupã ce se cununãUnde calcã, cade brumã.Portișorul de nevastãÎi ca bruma de pe coastã:Dimineața alb lucește,Dând soarele se topește.Ca și bruma te-i topi,Ca și floarea-i veșteji!
Cântând și chiuind, ținându-se de mânã și formând un danț, nuna
și celelalte neveste introduc pe tânãra în odaia unde se aflã adunațiceilalți oaspeți și, pe când un glumeț strigã:
Când va da lapte din piatrã
Atunci m-oi mai face fatã,
înconjoarã masa de trei ori și apoi se așeazã în jurul mesei.
Prin unele locuri este obiceiul ca îndatã dupã aceasta sã se
aducã niște strachini goale, pe care le înșirã în mijlocul mesei și înele se toarnã uncropul , adicã un borș fierbinte, din care mãnâncã
oaspeții.

147 Datinile noastre la nuntã
*
**
La o sãptãmânã dupã nuntã, însurãțeii fac pãrinților fetei prima
vizitã ca gosopodari. Aceastã vizitã se numește de cale primarã .
De obicei tinerii gospodari se duc de cale primarã sâmbãtã ori
duminecã sara și totdeauna sunt însoțiți de pãrinții bãrbatului, de nuni
și de vecini de ai lor.
Tinerii duc pãrinților colaci , adicã trei pâni care închipuiesc cei trei
stâlpi pe care se reazãmã pãmântul; mai duc vin, rachiu, un tulpan și altele.
Înainte de a intra în casa socrilor, însurãțelul sloboade câteva focuri
de pistol și socrul ieșind afarã, își primește oaspeții cu vorbe bune, îipoftește în casã, unde li se întinde masa, la care ospãteazã și la care suntrânduiți dupã cinste și bãtrânețe.
Înainte de a începe cinstea cu rachiul, unul dintre oaspeți descoperã
colacii din mijlocul mesei și-i închinã socrilor, zicând o orație așa:
Bunã vremea,
Bunã vremea,Cinstiți socri!
Iaca se închinã fiii dumneavoastrã
ăi cu cuscrii și toți meseniiCu niște colãcei de grâu frumos
Ca și fața lui Hristos
ăi c-o buticicã de vin,Sã vã fie cheful deplin,
ăi c-o bãsmãluțã de mãtasã
Pentru fața dumneavoastrã aleasã.Colãceii îs cam mici,
Dar voia lor li-i mare
Asupra fețelor dumneavoastrã.Dumnealor se roagã sã-i primiți
ăi sã nu bãnuiți,
Cã, de vor trãi,Colãceii îi vor mãri.
De nu credeți,
Puneți mâna și vedeți,De dânșii parte sã aveți!

148 A RTUR GOROVEI
Dupã ce se închinã pãharele, se pun mesenii pe cinste și veselie
La un an dupã cãsãtorie, prin unele locuri este obiceiul ca tinerii
cãsãtoriți sã ducã și nunilor colaci, ca mulțãmitã cã i-au cununat.
Pentru aceasta se alege o zi anumitã, precum a doua zi de Crãciun ori
a doua zi de Boboteazã, ori în Lunea Paștilor, când gospodarii cei noi ducnunilor colacii acoperiți cu un tulpan sau altã învãlitoare frumoasã și seurmeazã ceremonialul cunoscut, cu orații și închinare de pãhare.
*
**
În acest chip noii gospodari și-au îndeplinit toate datoriile cãtrã
acei cari i-au înstãrit și i-au așezat la casa lor, urmând ca de acumaînainte sã-și îndeplineascã alte datorii: cãtrã copiii cari încep a le înveseligospodãria.

NOTÃ ASUPRA EDIȚIEI …………………………………………………………… 5
DATINILE NOATRE LA NUNTÃ ………………………………………………. 9
DATINILE NOATRE LA NAăTERE …………………………………………. 63CUPRINS