Datini Si Obiceiuri Romanesti Ilfoven, Trecut Si Prezent In Pastrarea Traditiilor Stramosesti

=== 609a3281e1fccc53687604d4d33d30df85ed900a_26624_1 ===

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII

DEPARTAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENTA

Profesor coordonator:

dr. Ștefan Lucian MUREȘANU

Absolvent:

Marilena Oana Tudor Stănilă

BUCUREȘTI

-2016 –

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII

DEPARTAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

DATINI ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI ILFOVENE,
TRECUT ȘI PREZENT ÎN PĂSTRAREA TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI

Profesor coordonator:

dr. Ștefan Lucian MUREȘANU

Absolvent:

Marilena Oana Tudor Stănilă

BUCUREȘTI

-2016 –

INTRODUCERE

Lumea din care face parte țăranul român a fost dintotdeauna bogată în obiceiuri și tradiții. Acestea par a fi pentru cei care le privesc din exterior, manifestări folclorice fabuloase. Pentru cei care le cunosc însemnătatea, știu că aceste obiceiuri și tradiții ascund înțelesuri profunde, despre relațiile interumane și despre relațiile oamenilor cu natura. Prin astfel de manifestări, oamenii din diverse zone ale țării, au încercat să dea însemnătate anumitor momente sau întâmplări din viața lor.

Cele două mari categorii de obiceiuri sunt: cele care marchează diferite evenimente ce se desfășoară de-a lungul anului (sărbători religioase, cele legale, de munca agricolă, de factori de mediu). Acestea vizau viața colectivă a satului, având un caracter public și ciclic.

A doua mare categorie se referă la obiceiurile care atestă diferite momente importante din viața omului, desfășurarea lor fiind legată de momente bine determinate, care nu se repetă. Obiceiurile de peste an erau, în general, în directă legătura cu trecerea timpului, a calendarului, dar și a muncilor în colectivitățile agricole sau de păstori. Îndeplinirea lor potrivit datinei, era în interesul întregii colectivități, toată lumea aducându-și aportul.

La obiceiurile legate de momentele importante ale vieții omului, interesul îndeplinirii obiceiului cădea, înainte de toate, asupra individului și a familiei lui. Obiceiurile care marchează momente importate din viața omului, vizează momentele cele mai importante din viața unui om: nașterea, căsătoria și moartea.

Folcloriștii numesc astăzi obiceiurile tradiționale în legătură cu nașterea, inițierea, căsătoria și moartea, obiceiuri sau rituri de trecere. În general, nuntă, prin desfășurarea ei amplă și caracterul sărbătoresc și de mare veselie, atrăgea cea mai mare și cea mai activă participare a colectivității.

Obiceiurile în legătură cu nasterea sunt un domeniu al oamenilor maturi – pe lângă părinți apar moașa și nașii. După obiceiurile în legătură cu nașterea, urmând firul vieții omului, cele mai importante rituri sunt cele prin care se trece la starea de flăcău de însurat și fata de măritat.

La momentul stabilit de datinile tradiționale, copilul era scos din mediul social în care a trăit în cadrul familiei, din rândul copiilor prieteni și introdus într-un mediu nou, care nu ținea numai de vârstă, ci uneori și de profesie. Prin aceasta, el dobândea o serie de drepturi, de prerogative: putea merge la târg, la horă, la bal, la cârciumă, putea să facă parte din ceata de colindători, putea lua fetele la joc, putea să-și lase barbă. În cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde obiceiurile și-au mai păstrat formele tradiționale, tânărul trebuia să treacă o serie de probe de putere și de bărbăție.

Cei care au trecut în noua stare, purtau uneori semne distinctive, mai cu seamă fetele. Ele veneau la horă cu capul descoperit, cu părul împletit în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap. Obiceiurile în legătură cu casatoriadepaseau, prin amploarea și varietate, celelalte manifestările folclorice. Acest fapt arată că, din cele mai vechi timpuri, poporul acorda căsătoriei o mare importanță. Acest interes era direct legat de viața economică a colectivităților populare.

Nouă unitate economică (familia) care se întemeiază prin căsătorie, era menită să contribuie la perpetuarea biologică și socială a neamului, și era centrul interesului întregii colectivități tradiționale.

Căsătoria trebuia consfințita printr-o serie de acte, rituale și ceremoniale, menite să o ferească de forțele răufăcătoare și să-i aducă fecunditate, prosperitate și viață fericită. Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape princpiale: logodnă, nunta și obiceiurile de după nuntă.

Tot ceea ce se făcea în cursul ceremonialelor ample și atât de colorate, era menit să ducă la rezolvarea conflictelor. Conflictul se rezolva prin intrarea tinerilor în categoria măturilor, prin integrarea miresei în familia mirelui, prin crearea unei noi celule sociale, a unei noi familii și prin stabilirea de noi legături, de încuscrire.

Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nunții era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Erau întâmpinați de obicei cu diferite “ostilități” sau probe pe care mirele trebuia să le treacă astfel încât să ajungă la mireasă.

Transformarea societății rurale într-o societate de consum asemănătoare celei urbane și schimbările demografice fac că obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice. Multe din obiceiurile tradiționale romanești le mai putem întâlni doar în spectacole sau festivități. Populația rurală actuala trece printr-o emancipare care se afla la marginea prăpastiei ce semnifica pierderea identității și patrimoniului tradițional românesc. Astăzi se fac eforturi considerabile de către persoane dedicate ascestor cauze de păstrare a portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor și a tot ce înseamnă tradiție populară românească.

CAPITOLUL I OBICEIURI CARE ÎNSOȚESC MOMENTELE IMPORTANTE DIN VIAȚA SĂTEANULUI ILFOVEAN: CĂSĂTORIA, NAȘTEREA ȘI ÎNMORMÂNTAREA.

1.1 Obiceiuri care însoțesc momentele importante din viața săteanului ilfovean: nașterea

În credința populară sunt o serie de interdicții și rânduieli în legătură cu nașterea unui copil. Respectarea acestora asigura succesul sarcinii și sănătatea mamei și a pruncului. În timpul sarcinii, femeia nu trebuia să fure nimic deale mâncării, căci în cazul în care făcea acest lucru și era prinsă „putea să se prindă de obraz, și prinzanduse, copilul cel naște se ivește cu semnul lucrului furat pe trup“. Era datoare sași păzească privirea, pentru a nu vedea ceva defectuos, iar dacă se întâmpla acest lucru, nu trebuia să privească îndelung asupra defectelor. În caz contrar, există riscul ca pruncul să fie născut după cum a arătat lucrul văzut. Pe timpul cât „era grea”, nu avea voie să lovească vreun câine, căci copilul născut va fi câinos la inimă. Îi era interzis să stea pe treptele casei. Dacă împlinea această rânduială, era ferită de o naștere grea. Însă, și moașa trebuia să nu fie văzută atunci când se îndrepta spre casă unde avea loc nașterea. Dacă nu venea pe ascuns și era văzută, femeia avea să nască cu mare anevoie.

Femeia însărcinată trebuia să mănânce orice atunci când avea pofta deoarece există riscul sași piardă copilul. Existau și interdicții alimentare: „Să nu mănânce poame îngemănate, căci va face copii gemeni. Din măr început să nu mănânce că va face copilul cu semn (…), iar poame crude dacă ar mânca poate naște fără timp”. momentul cel mai potrivit pentru a avea reușita în viață, era începutul zilei, după primul cântat al cocoșilor. După ce copilul era născut, urma urarea moașei: „Acest băiat / Ce l-am ridicat / Să fie sănătos, / Și norocos, / Și mintos, / Și voios / Și frumos, / Și învățat, / Și bogat. / Om de treabă, / Luat în seamă." Moașa era aceea care, pe lângă rolul de a asista medical nașterea, practică toate riturile în legătură cu nașterea copilului. Ea punea în scăldătoarea noului născut diverse plante, precum busuiocul și bujorul, miere, un ou, untdelemn și o monedă.

Pe raza județului Ilfov, în satele aferente acestuia, se punea și pâine, ca să crească precum pâinea în cuptor. Tatăl copilului nu participa la acest ritual, căci el intră în casă numai după ce apa din scăldătoare a fost aruncată. Dintre bărbați, la prima baie a pruncului putea participa doar nasul. Apa din baie era scoasă din casă cu o deosebită solemnitate. Nașa lua o lumânare aprinsă intro mana și în cealalata o sticlă de vin sau de rachiu și mergeau în urma moașei care ducea albia cu apă. Ea era urmată de toate femeile prezente. Femeile se țineau de mână, dansând un dans ceremonial. Apa se varsă intro vale, intrun rău, iar, dacă nu există această posibilitate, în apropiere, în grădină, pe straturi sau în livadă, la rădăcina unui pom tânăr. În timpul dansului se rosteau strigături adecvate momentului. După ce se varsă apă la rădăcina pomului, uranduse să crească copilul mare și sănătos ca pomul, moașa răsturna albia și, asezanduse pe ea, începea să strige: „Să răsturnat covata, / Să trăiască nepoata [mama copilului, n.a.], / Și să răsturnat deodată, / Să mai facă inco fata. / Să răsturnat peun picior / Să mai facă siun fecior". După ce copilul era înfășat în scutece noi, moașa îl ducea și îl dădea mamei urandui: „Să fie voios, / Sănătos / Și frumos; / Lucrător, / Ascultător, / Sindurator; / Să trăiască / Și să crească; / Să fie harnic foc, / Să aibă mult noroc. / Iar dumneata, cumătra, / Ca o mamă adevărată / Să trăiești / Să poți sal crești / Și să-l povățuiești!"

Apoi copilul era prezentat nașilor așezați la masă, cu următoarea urare, care amintește de închinarea de la început de Plugușor sau de orațiile de nunta din Moldova: „Bună vremea la domnia voastră, / Cinstiți meseni și gospodari, / Dar mai cu de- ales / La dumneavoastră, cumatri mari! / Bine vam găsit sănătoși / Și voioși! / Iată vaduc un fiu al dumneavoastră / De la nanași pocmoc, I De la Dumnezeu noroc! / Poftim, cumătra mare / Dăruiește finului dumnitale / Ce te trage inima, / Cei voi, ce tia plăcea!". Nasul răspunde: „Mulțămim, moșica dragă! / Mulțămim că lai adus / Sinaintea mea lai pus. / Ian să-l văd cât îi de mare / De isteț și de frumos / De voinic și sănătos! / Poftim, moșica dragă”.

Urmă un nou act al ceremonialului: se mimau diferite munci, diferite profesii, pentru că nounascutul să aibă noroc de ele, se ara cu niște bețe, se cosea, se făceau capițe, se torcea, se cosea etc. După ce și acest ultim act al ritului propitiatoric era terminat, moașa invita femeile care doreau să aibă copii să sară peste covata: „Hai, săriți peste covata, / Saveti și voi citeo fata. / Săriți cam năltișor, / Saveti și cateun fecior".

Obiceiurile în legătură cu nașterea se încheiau cu tăierea moțului, cu ruperea turtei, care se făcea în unele sate ilfovene la șase luni, în altele la un an după naștere.

1.2 Obiceiuri care însoțesc momentele importante din viața săteanului ilfovean: căsătoria

Tradițiile și obiceiurile au un caracter folcloric și pitoresc care ne aduc cu bucurie aminte de viața satului românesc. Ele diferă de la o zonă la alta fiind un element complex și simbolic. Acum fiecare pereche își organizează nunta după bunul plac. În zona Munteniei, tradițiile de nuntă au rămas încă vii și sunt practicate de cuplurile de la sate. Chiar și în zilele noastre, în unele localități din județul Ilfov se mai respectă și se păstrează obiceiul brazilor împodobiți, bradul nașilor și al miresei. Acesta simbolizează sănătate, belșug și o viață fără griji. Dimineața în ziua nunții, mirele împreună cu prietenii participa la împodobirea brazilor cu colaci și fructe. Ei vor fi purtați de către feciorii satului. Primul brad va fi dus la casa nașilor unde îl vor lăsa la poarta acestora. Cel de al doilea va fi dus la casa miresei.

Bradul nașilor și-al miresei. În tradiția populară, bradul reprezintă belșug, tinerețe, sănătate, vigoare și o viață lipsită de griji. În dimineața nunții, mirele împreună cu apropiații împodobesc doi brazi cu fructe, chifle și alte delicatese. Brazii sunt purtați de tinerii necăsătoriți până la casa nasului, unde unul dintre cei doi brazi etste legat în fața porții. Alaiul își continuă drumul către casa miresei, unde rămâne cel de-al doilea brad. Împodobirea lui simbolizează viața îmbelșugată și prosperă a viitoarei familii.

De la casa miresei tot alaiul de nuntă va merge până la a treia fântâna din sat. Aici va avea loc udatul alaiului. Mireasa împreună cu un fecior va purta un prosop cusut de mână și un ulcior de apă. La fântâna aceasta, ajutată de fecior va scoate apă cu ulciorul iar cu un buchet de busuioc și cu prosopul va uda alaiul repetând acest ritual de trei ori. Această tradiție simbolizează norocul de însurătoare și măritiș pentru tineri necăsătoriți.

La gătitul miresei participa nașa, mama fetei și prietenele acesteia ca și în celelalte zone ale țării. Această tradiție semnifică faptul că mireasă va fi intodeauna tânără și frumoasă pentru soțul ei. Înaintea plecării la biserică va avea loc hora miresei. Apoi în desfășurarea nunți va urma cea mai veche tradiție. Aceasta este ruperea turtei sau a colacului. Nașa va rupe turtă în mod sombolic deasupra capului miresei și vă împarte fiecărui nuntaș pentru a mânca din ea.

Colacul este aducător de belșug și noroc celor care gusta din el. Obiceiul jocului găinii se mai practică încă în satele din Ilfov. O femeie care participă la nunta va dansa în fața nașului cu o găină rumenita și frumos împodobită. Aceasta va trebui să fie gătită de către mama miresei. Acest obicei simbolizează faptul că mireasă va trebui să devină o gospodină desăvârșită ca și mama ei. Nașul trebuie să negocieze cât va plăti pentru găină. În unele zone din Ilfov nasul va încerca să fure găină. Spre sfârșitul nunții va avea loc legatul miresei. Nașa va scoate voalul miresei și îl va înlocui cu un batic. Acest lucru înseamnă că fata a intrat în rândul femeilor căsătorite.

1.3 Obiceiuri care însoțesc momentele importante din viața săteanului ilfovean: înmormântarea

La moarte s-a păstrat obiceiul ca persoana decedată să fie vegheată în permanență. În timpul nopților în care ilfovenii își țin mortul în casă pentru ca apropiații să își ia adio de la el, s-a păstrat obiceiul împărțitului de dulciuri și vin de către femeile ale căror morți nu au împlinit un an. Rudele apropiate celui decedat poartă haine negre timp de un an. După inmormântare se organizează o masă mare la care iau parte toate cunoștințele celui decedat. Se împart prosoape și vase în care se pune un colac, colivă, dulciuri, orez cu lapte.

Obiceiurile tradiționale sunt legate de sărbătorile de iarnă sau anotimpurile anului. Multe dintre obiceiuri s-au mai pierdut, altele și-au schimbat conținutul primind elemente noi care reflectă condițiile sociale noi. Altele și-au pierdut vechiul conținut, păstrându-se doar practica exterioară, care are mai mult valoare de spectacol – așa numitele Olelii, focurile care se fac în seara lăsatului sec pentru Postul Paștelui.

CAPITOLUL II OBICEIURILE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ ÎN SATELE ILFOVENE

2.1 Obiceiuri de Crăciun – Sfințirea Mesei de Ajun

„Când cocoșul vestește miezul nopții, spre Ajun, gospodinele se scoală ca să moaie turtele. Clitul de turte se scoboară de la locul de unde fusese pus ca să se usuce și să fie ferit de ochii și manile copiilor, se iau câte 3 – 4 turte, se rup în două ori în patru bucăți și se moaie într-o apă călduță în care s-a topit zahăr și apoi se așează pe fundul unei farfurii. Peste acest strat de turte se presara zahăr pișat, amestecat cu miez de nucă, asemenea pișat, sau numai jolfă, julfa, jofa sau jufla de sămânță de cânepă.”

Unele gospodine îndulcesc apă cu miere. Pe la târg sau chiar și prin satele ilfovene, fruntașii adauga și apa de flori, migdale și alte "bunătăți" frumos mirositoare. Peste acest strat se pune un alt rând de turte muiate, și iaras julfa sau miezul de nucă, și astfel se urmează până se umple blidul, peste care se presara zahărul sau miezul de nucă; alteori, turtele se ung cu miere, căci deasupra nu se pune niciodată julfa. Gospodinele cari, din pricina nevoiii, nu au turte, taie felii de pane de târg și le îndulcesc în apă cu zahăr, punându-le apoi pe farfurii în locul turtelor, căci ajun fără turte sau "turte-rupte" n-ar sta frumos pentru cinstea casei. Când lucrul acesta este isprăvit, femeia merge în "casa cea mare" sau în "casa de dincolo",-odaia care este păstrată curată,- așează pe masa de sub icoana cea mai frumoasă față de masă pe care o are, iar pe mijlocul ei pune o sticlă de vin roșu, prohir, iar la lipsa alb. La dreapta sticlei pune o farfurie cu turte, iar în cealaltă parte o farfurie, jumătate cu bob făcălit sau făcăluit, – sleit, după cum se spune prin Muntenia, – cu ceapă prăjită pe deasupra, iar cealaltă jumătate este plină cu perje fierte. În cele patru cornuri sau colțuri ale mesei se așează câte un colac, iar în lipsa, câte un sfert de pane. Între colacii din dreapta se pune câte un fuior de cânepă, bine periat, zicând unii ca acesta este barba lui Mos-Craciun; adevărat, e un mic plocon preotului; prin alte părți, "fuiorul popii" se dă de obiceiu în ajunul Bobotezei.

Sărbătoarea de Crăciun a reprezentat pentru ilfovenii din zonele urbane, un prilej de pietate, dar mai ales de bucurie și de petrecere. Încă din timpul postului, pe care unii îl țineau cu sfințenie, iar alții mai puțin, fiecare familie începea pregătirile pentru marea sărbătoare. Pregătiri tradiționale: curățenia generală în casă, înnoirea hainelor, prepararea mesei de sărbătoare. Curățenia obligatorie a caselor a fost semnalata până și de călătorii străini, căci de Paști și de Crăciun orice roman de la sat ori de la oraș intra în sărbătoare cu casa strălucind de curățenie, la fel cum căuta să se înnoiască cu haine cumpărate de-a gata, ori făcute la croitor.

Laborioasa era și pregătirea mesei de Crăciun. Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații. Dulciurile preparate și ele cu trudă și dar și cu multă bucurie erau la mare cinste, și astfel cozonaci, plăcintele, baclavalele și sarailii, ieșeau aburind din cuptor, gata de a fi puse la masă.

Copiii, adunați roată pe podelele casei, hotărau unirea în cete și învățau cu sârg colindele tradiționale pe care urmau să le spună apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopțile Crăciunului, nu era uitată de cei mici, dar și tineri, la fel ca și confecționarea straielor de Vicleim. Prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlnea la în zonele ilfovene apropiate Bucureștiului, mai întâi în casele "nemților", apoi și în acele ale orășenilor avuți, pentru care inovația părea mai tentanta decât tradiția.

Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzându-se în întreg orașul. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Ajunul Crăciunului era considerat semnalul general al intrării bucureștenilor în marea sărbătoare a Nașterii Domnului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbați. În toate localitățile din județul Ilfov gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere și nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorțișoară, sau pe o ceașcă de salep, după care, cei mici își continuau colindatul. În ziua Crăciunului, din nici o casă din zonele ilfovene, oricât de săracă ar fi fost ea, nu lipsea de la masa tradiționalul purcel, cozonacii rumeni și gustoși precum și vinurile românești atât de căutate. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomană era dată rudelor, vecinilor, dar și cerșetorilor de pe stradă. După slujbă bisericească fiecare își petrecea diferit ziua de Crăciun: copiii ieșeau la săniuș, ori să se dea pe gheață, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau și ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. Ziua trecea repede și seara orașul prindea a răsuna de cântece de Stea.

În același timp, pe ulițe, se mai umbla și cu Vicleimul sau Irozii, un obicei adus probabil tot de către sașii din Ardeal, la fel ca și bradul de Crăciun. Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, căci cântau colinde vechi și frumoase și apoi erau și strălucitor îmbrăcați. Cu timpul, ocârmuirea capitalei a interzis oficial Vicleimul, fără nici un rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp prin mahalale.

2.2 Datini și obiceiuri la pragul dintre ani

Printre cele mai îndrăgite datini de Anul Nou, Plugușorul reprezintă urarea emblemă a românilor. În funcție de zonă geografică, acest colind ce poarta denumiri diferite. În județul Ilfov, acesta poartă numele de Urât și invocă prosperitate pentru gospodăria celui cărei primește pe colindători. Primii care organizează cetele de colindători sunt copiii. După ce se întuneca, pornesc sași colinde rudele, vecinii, prietenii și persoanele publice din comunitatea respectivă cetele de colindători alcătuite din tineri și persoane mature.

Un obicei ce invoca norocul în diferite zone din țară se practică și astăzi. Este vorba de împrăștierea spicelor și a boabelor de grâu, sfințite, prin casa în Ajunul Anului Nou. După miezul nopții, grâul și spicele de grâu se adună și se stropesc cu agheasmă. Acestea trebuie păstrate pe masă, intrun vas, până la anul viitor, când se dau la vite și ritualul se reînnoiește. În Ajunul Anului Nou, tinerele care vor sași cunoască destinul rostesc un descântec de Sanvasii la stele. Tânăra curioasă să cheme ursitul iese în curtea casei, se uita la stele și o alege pe cea mai strălucitoare, spunând descântecul: "Sfânta stea/Te mulțumește cu sfintele matanii/Cu puterea de la Dumnezeu/să-mi arăți ursitul meu./Cu lumina ta/Să-mi luminezi inima/Să-mi trimiți ursitul/Adevăratul, ursitul meu/Cel dat de Dumnezeu/Să vină la mine/În anul ce vine".

În familiile cu bolnavi incurabili, în satele ilfovene se practica ghicitul în linguri, pentru a afla dacă moare cineva din familie în anul ce vine. Se pun pe o tavă atâtea linguri câte persoane sunt în acel cămin. Fiecare lingură ce poartă numele unei persoane din casa se așază pe o tavă, la o distanță apreciabilă. Intenția este ca, dacă aluneca o lingură, să nu le influențeze pe celelalte. În mod firesc, se răstoarnă lingura celui care moare în acel an. Dacă nu cade nici o lingură, atunci, spre bucuria familiei, stăpâna casei pregătește un dejun bogat. Din meniu nu trebuie să lipsească strugurii, brânză și mierea.

Pe 1 ianuarie se sărbătorește nașterea unui An Nou; de aceea, încărcătura magică a zilei influențează inițiativele noastre: în general, cum se desfășoară întâmplările în primele zile din an, așa se vor derula tot anul. De aceea, agricultorii ilfoveni țin în brațe câteva clipe acele unelte folosite, frecvent, tot anul; albinarii își vizitează stupii, iar crescătorii de animale trec pe la grajduri sași vadă animalele. Pentru sporul laptelui, în satele ilfovene exista o datină, practicată cu succes de secole. În focul aprins la vatră stanii se pun patru potcoave. După ce acestea se înroșesc, oile se mulg deasupra lor. Astfel, datorită rolului magic al fierului, oile care nu dau lapte se vindecă de "beteșug".

În noaptea de Anul Nou, la ora 24, fetele de măritat își pun pe cap o pânză albă, noua și deasupra pun colacul. În acest timp, ele se așază pe tăietorul de lemne, atente să audă un zgomot. Din direcția din care vine primul zgomot de acolo va veni și ursitul.

Este bine ca de Anul Nou să fim înconjurați de prieteni, să ne facem împreună planuri și să ne veselim. Nu pot lipsi urările de bine, făcute de cei care vin cu sorcovitul. De fapt, Sorcova ilustrează tocmai urările de sănătate, noroc și prosperitate! De Anul Nou sunt sărbătoriți cei care poartă numele de Vasile.

Plugușorul

Această datină, prin excelență agrară, se regăsește la aproape toate popoarele lumii. La români este expresia dorinței unor recolte bogate, prezentată sub forma unei descrieri hiperbolizate, cu ecouri mitice. Recuzita Plugușorului este formată din plug, bici, clopote, buhai. Copiii sunt primii care pornesc Plugușorul și încep a umbla pe la case, primind în schimbul urărilor de an bun, sănătate și belșug daruri (colaci, fructe sau bani). Urmează alaiul cetelor de feciori care pornesc la urât noaptea, pe la casele fetelor de măritat și pe la rude. De regulă, conducătorul cetei este un fecior frumos, numit calfă sau turc, un tânăr cu o conduită morală demnă. Acesta poartă costum țărănesc tradițional, iar pe cap are o căciulă împodobită cu șiraguri de mărgele și panglici multicolore. Ca semn distinctiv, apanaj al autorității, este bastonul căptușit cu alamă și cositor. În timpul jocului își fac apariția cetele de mascați, reprezentați de „urâți“ și de „frumoși“, care fac ghidușii și amuză asistența. „Urâții“ se dau peste cap, aleargă după fete și copii, scot animalele din grajduri, se ascund sub paturi și mese, se urcă în copaci, pe case și pe sobe. Din grup mai fac parte „negustorii“ și „căldărarii“, al căror dialog stârnește hohote de râs.

Jocul caprei

În societățile ancestrale, acest animal a întruchipat personificarea fertilității. Obiceiul și-a pierdut în timp încărcătura sa mitică. Astăzi, a devenit pur divertisment. Acest obicei ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele „animalului vedetă“ variază de la o regiune la alta. În satele ilfovene, capra e denumită „brezaia“ și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra își subordonează, de cele mai multe ori, în timpul desfășurării jocului, toate celelalte personaje. Masca costumului este alcătuită dintrun cap de capră, confecționat din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Capul este împodobit cu cornițe cu oglinzi, panglici multicolore și este fixat întrun băț care se sprijină pe pământ.

Jocul caprei este acompaniat de un fluier, cât timp ciobanul sau moșul rostesc strigături ironice și pline de haz. Foarte interesant este faptul că jocul caprei nu se derulează haotic, din contră, în timpul spectacolului, pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se îmbolnăvește și moare, căzând la pământ acest moment provoacă ciobanului o stare de panică , și după un „dialog“ cu animalul, în cele din urmă, reînvie.

Jocul căluților

Calul este o întruchipare a unor simboluri mitice specifice, care, în timpuri arhaice, avea funcție de protejare a gospodăriilor și a bisericilor de spiritele rele. Jocul de Anul Nou este răspândit în satele din Ilfov. Cel mai adesea, jucătorii de căiuți sunt echipați cu capete de cal, lucrate din lemn și îmbrăcate în pânză roșie, albă sau neagră, la care se adaugă ornamente, de pildă oglinzi, beteală, canafi, mirt, panglici. Capul de cal este fixat întrun suport de lemn, de obicei o covată, care se acoperă cu un covor sau material din pânză albă sau colorată, de care se cos batiste, ștergare, panglici.

Paharul de aur

Până în ajunul Anului Nou, în regiunile ilfovene se pregătește „Paharul de aur“. Acesta se spală și se stropește cu Agheazmă. Din el se bea în noaptea de Anul Nou, la botezuri și cununii.

Calendarul din foi de ceapă și din cărbuni

În această perioadă a sărbătorilor de iarnă, oamenii apreciau lunile ploioase sau zilele de secetă pe baza unui „calendar din foi de ceapă“. În noaptea de Ajun se tăiau bucăți egale dintro ceapă, iar cojile obținute erau botezate cu numele lunilor din an. Se punea o cantitate egală de sare în fiecare coajă și se așezau în rând, succesiv, ca lunile din an, pe masă sau pe vatra sobei. Prognoza pe întreg anul se făcea în dimineața zilei de 1 ianuarie, în funcție de cantitatea de apă acumulată în foile de ceapă. Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea „calendarul din cărbuni“, pentru a afla cât de rodnice vor fi culturile din anul viitor. Se alegeau câțiva cărbuni aprinși, botezați cu numele plantelor semănate în acel an (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.), care se așezau pe marginea vetrei sau pe o tavă, după care erau lăsați până a doua zi (1 ianuarie). În funcție de cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor se stabilea rodul recoltei și, de asemenea, tipul de culturi semănate în cantități mai mari în primăvara următoare.

CAPITOLUL III DATINILE ȘI OBICEIURILE DE PRIMĂVARĂ, VARĂ ȘI TOAMNĂ ALE LOCUITORILOR ZONEI ILFOV

3.1 Datini și obiceiuri de primăvară

Obiceiul cucilor

      Este cunoscut faptul că, atât la traci, cât și la vechii daci sau chiar la romani, anul nou agrar și venirea primăverii erau un prilej de mare sărbătoare, marcată printr-o serie de manifestări ritualice care se desfășurau în preajma echinocțiului de primăvară. După stabilirea de către Conciliul de la Niceea a datei Paștelui în prima duminicã de după luna plină a echinocțiului de primăvară „cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii” .  În această perioadă, la Brănești, scenariul ritual străvechi de înnoire a timpului păstrează mai multe tradiții:Împăcăciunea sau Iertăciunea, Bătutul Alviței, Cucii, Jujăul sau Datul câinilor în tarbacă, ce se întind pe mai multe zile, separate de „Urălie”,  o petrecere sub cerul liber, organizată noaptea, în jurul focului sinonimă cu noaptea dintre ani sau Revelionul de astăzi.

      Obiceiul cucilor sau Ziua cucilor, cum mai este denumită această tradiție la Brănești, este o manifestare populară tradițională care, în fiecare an de Lăsata Secului a Sfintelor Paști, transformă centrul satului în scena unui adevărat carnaval popular în aer liber. Jocul presupune  mascarea tinerilor în cuci șicucoaice și lovirea sătenilor cu palma pe umăr pentru “alungarea răului” și “pentru a avea  sănătate ”. Personajele principale sunt: 

     – Cucul – are un  costum bărbătesc pe care și-l confecționează singur. Masca sa numită chip este de-a dreptul impresionantă, cu o cupolă mare, grea și împodobită cu sute de flori viu colorate din hărtie creponată ca o sorcovă imensă, din care la spate atârnă zeci de plete din panglici de hârtie, lungi până la pământ, apoiobrăzarul  cu nasul lung de care atârnă ciucuri sau clopoței,  cu pomeții roșii, bine conturați și barba din blăniță de iepure. Pe mască sunt fixate oglinzi ce simbolizau  astrele majore, soarele și luna. Costumul  este compus din straie țărănești, prevăzut cu ștampile cruciforme roșii și o centură de clopoței mici și rotunzi(lopci), așezați în diagonală pe piept. 

     – Cucoaicele – sunt tinerii îmbrăcați femeiește, cu mască de carton pe față și legați cu basma pe cap, care își procurau, în seara de urălie, rochiile de la fetele cu care aveau legături de dragoste. Sunt încinși la mijloc cu o curea de acioi (centură de clopoței mari și dubli) și poartă în mână pămătuful (un băț și o sfoară cu o opincă în capăt sau un material din cauciuc). Acompaniate de zgomotul asurzitor și înfricoșător al acioaielor, cucoaicele sunt mai agresive, ele lovesc mai tare cunoscuții și prietenii pentru „a avea  sănătate tot anul”. Astăzi, cucoaicele formează majoritatea covârșitoare a mascaților, însă în alaiul cucilor pot fi zărite și alte personaje, din mitologia românească sau  din viața cotidiană, tot mai numeroase fiind măștile moderne.

     Originea. Există mai multe ipoteze referitoare la originea jocului.Unii etnografi, îl consideră un carnaval de origine  tracă,  având două variante, una nord dunăreană-jocul cucilor și alta sud dunăreană-jocul kukerilor, între acestea petrecându-se influențe reciproce din cauza mișcărilor de populații carpato-balcanice. Alții sunt de părere că este de origine grecească, că jocul cucilor sau al kukerilor din Bulgaria se trage dinantesteriile dionisiace (sărbătorile lui Dionysos), preluate de greci de la traci și adaptate în mod diferit.Cucii șiKukerii ar avea la origine jocul kuklei sau al omului travestit specific grecilor din Tracia. Academicianul etnograf Romulus Vulcănescu consideră cucii o manifestare legată de unele rituri pastorale și agrare la traci peste care s-au suprapus elemente grecești din antesteriile dionisiace și  elemente slave din procesiunile luiCupalo(zeul bucuriei la slavi). Deși există și ipoteza unei variante românești, în Brănești jocul este pus pe seama bulgarilor veniți în localitate începând cu sfârșitul sec. al XVIII-lea de prin părțile Silistrei și Cadrilater, unde acest obicei se semnalează în forme asemănătoare.

     Riturile jocului. Față de riturile jocului și varianta primară s-au emis mai multe păreri, majoritatea regăsindu-se într-un fel sau altul în jocul cucilor de astăzi.

Unii folcloriști străini și români, printre care și academicianul etnograf Romulus Vulcănescu, sunt de părere că jocul cucilor avea la baza lui un text literar popular sub formă de scenetă nescrisă, păstrat prin tradiție orală, în care în general era vorba de o căsătorie simbolică între un cioban sau ciobăniță sau un plugar și o plugăriță. După căsătorie, din diferite motive (invidie, ceartă etc.) soțul era ucis sau murea. La înmormântarea lui participa un personaj ce întruchipa un preot care prohodea în bătaie de joc. Sceneta se termina cu învierea celui mort și petrecerea generală a celor de față. Cele trei ceremonii din joc, referitoare la nuntă, moarte și înviere (mai evidente la în varianta sud –dunăreană a kukkerilor, dar și în jocul cucilor de la Brănești) și-au pierdut cu timpul caracterul lor simbolic inițial, de rituri ale fecundității și fertilității și au rămas uneori simple episoade cu caracter teatral, detașate în desfășurarea spectacolului, pe care s-au grefat mai târziu elemente de satiră socială și biciuire a moravurilor sătești. Textul literar popular al întregului joc s-a pierdut, iar variantele fragmentare cunoscute ale unor momente teatrale din joc s-au amestecat..

     Gheorghe Vrabie nu este de acord cu faptul că pantonima cucilor și-ar fi regizat rolurile, după un text care s-ar fi pierdut în timp. Pentru domnia sa, cucii sunt măști tainice care vestesc sosirea primăverii, plimbarea și alergarea lor imitând oarecum țopăitul păsării. Masca cucului (multicoloră, alcătuită dintr-un stelaj de lemn îmbrăcat în hărti colorate) este văzută ca o căciulă originală comparată cu un moț ca al cucului. Aspectele legate de muncile agricole, cum ar fi ieșitul cu plugul la arat, semănatul simbolic, însoțite de urări de fertilitate și recolte bogate, cât și aspecte ale fecundității, simbolizate prin simularea unor gesturi de procreere, nașterea și nunta sunt mai evidente la kukerii din Bulgaria și la Kalogheroi din Grecia. 

     În concluzie, obiceiul în prima sa formă ar avea la bază vechi ritualuri agrare de primăvară, care erau închinate unor zeități de origine tracă din lumea Greciei antice, completate cu rituri ale fecundițății și fertilității specifice unor sărbători închinate de romani unor zeități. Aceste manifestări ancestrale și-au pierdut în timp caracterul lor de venerare a cultului unor zeități și s-au transmis, rezistând până astăzi sub forma unor ceremonii agrare, de nuntă, moarte, înviere. Semnificația lor simbolică inițială, de rituri ale fecundității și fertilității  se regăsește uneori doar în anumite episoade cu caracter teatral, detașate în desfășurarea spectacolului, pe care s-au grefat mai târziu elemente de satiră socială și biciuire a moravurilor sătești. 

Riturile și semnificațiile sunt deosebit de complexe însă ele nu mai sunt cunoscute de către membrii comunității. 

Riturile pastorale și agrare erau simbolizate prin ieșitul cu plugul la arat, semănatul simbolic, păstorii cu  capre, oi sau măgari și semnificau începutul muncilor agricole. 

Ritul fecundității și fertilității se regăsește în elementele costumației cucului, barba de țap sau  blana de iepure, ca semne ale virilității dionisiace sau lovirea tinerelor fete cu palma la “coapse” de către cuci ascunde aceeași semnificație. 

Renașterea naturii, victoria primăverii asupra iernii și începutul unui an nou (așa cum se celebra în trecut), simbolizate de inflorescența de pe măștile chip, o adevărată sorcovă capilară.

Alungarea răului și a spiritelor rele datorită sunetelor asurzitoare și înfricoșătoare ce rezultau prin jocul centurilor de acioaie ale cucoaicelor. 

Mai târziu, ca măsură de prevenire a îmbolnăvirii de friguri, satul Brănești fiind situat între bălți generatoare de malarie, jocul cucilor a căpătat un nou rit, care de altfel s-a generalizat, o lovitură dată ușor cu palma peste umăr care ținea de sănătate tot anul.

Reflectarea obiceiului cucilor în artă și cultură. De-a lungul timpului, obiceiul cucilor a stârnit curiozitatea a numeroși oameni de cultură, etnologi, jurnaliști pictori, inclusiv din domeniul filmului documentar. De exemplu, obiceiul cucilor a reprezentat un subiect de inspirație pentru renumita pictoriță Margareta Sterian – „marea doamnă a avangardei românești” care în compozițiile sale abordează tema măștilor și a carnavalului de la Brănești.

În anul 1969 aceasta prezintă la Sala Dalles o expoziție personală de mare success intitulată „Măști la Brănești”. Cu această ocazie sunt prezentate o serie de lucrări devenite celebre cum ar fi: Lupercalia la Brănești, Măștile, Nuntă la Brănești, Mireasa cu cocoș ș.a.Un film documentar artistic despre reflectarea carnavalului de la Brănești în pictura Margaretei Sterian este premiat de A.C.I.N. la secțiunea film de artă în cadrul Festivalului Internațional de la Nisa din 1985 cu tema „Carnavalul – realitate și metaforă cinematografică". Filmul premiat, intitulat  „Eterna bucurie-i frumusețea”,  în regia lui Boris Ciobanu, este produs de studioul de film TVR în 1984, având o durată de 50 de minute. 

Obiceiul este și în atenția specialiștilor de la Muzeul Național al Satului și Muzeul Țăranului Român, care vin an de an la Brănești  pentru documentare și efectuarea unor achiziții necesare completării expozițiilor din cadrul muzeelor. Ca urmare a acestui lucru, măștile și costumațiile de cuci au făcut obiectul unor expoziții speciale, precum expoziția intitulată „Laolaltă”,  sau expoziția de la Muzeul Muntelui din Torino, sub titlul„Măști, animale, divinitate", organizate de Muzeul Țăranului Român (Radu Ilarion Munteanu – „Dialog cu doamna Georgeta Roșu” ). În anul 2013, în perioada vestitului carnaval de la Veneția, costumații și măști de cuci au făcut parte din expoziția intitulată „România: Costume și măști populare de ceremonie" organizată de Muzeul Național al Satului din București la Scuola Grande di San Teodoro din Veneția. 

Preocupări pentru conservarea obiceiului și transmiterea lui generațiilor viitoare. Obiceiul cucilor face parte din zestrea culturală, din patrimoniul cultural local prin care comunitatea se identifică și se individualizează față de alte comunități. Conștienți de acest lucru, persoane iubitoare de tradiție și cu vederi culturale, s-au implicat de-a lungul timpului în activități de conservare a tradițiilor locale și transmiterea lor mai departe generațiilor viitoare.

Profesorul Ioniță Petre încă din anul 1984 pune în scenă cu elevii săi „Alaiul cucilor”, prezentat în cadrul concursului național „Cântarea României”, iar imediat după Revoluția din 1989, regizează primul scenariu filmat al obiceiului cucilor. Colectează în anul 1991, costumații și măști de cuci de la săteni și le donează Muzeului Țăranului Român. Tot în acest an se înființează Asociația Culturală Bulgară „Sedeanka” Brănești, din inițiativa domnului profesor și a doamnei Popescu Elena, având ca scop principal reînvierea obiceiurilor și tradițiilor de altădată. Printre activități  subliniem schimburile interculturale cu comunități din Bulgaria, de exemplu cu mascații din Ivanovo-Ruse și kukerii din Kalipetrovo-Silistra. In 1994, asociația organizează primul concurs cu premii al costumațiilor tradiționale de cuci iar în anul 1997, cu sprijinul Comunității„Bratstvo” a Bulgarilor din Romania, publică o parte din lucrarea de licență a studentului Sebe Marius-Ovidiu, sub titulatura „Brănești-studiu istoric, etnic și etnografic”, volumul I, pentru că aborda și aspecte ale istoriei etniei bulgare și ale obiceiurilor locale, inclusiv al cucilor. Volumul al doilea, sub titulatura „Brănești-Folclor”,volumul II, apare ulterior sub îngrijirea doamnei Popescu Elena.

Pe măsură ce tradiția cucilor se diminua de la an la an, la inițiativa domnului Stoiciu Florin, a profesorului Sebe Marius-Ovidiu și a doamnei Popescu Elena, se reia din anul 2000 organizarea de concursuri pentru premierea costumațiilor tradiționale de cuci, ca măsură de revitalizare a tradiției.

Din anul 2001, ideea de a se organiza un simpozion având ca temă tradiția cucilor este îmbrățișată cu mare deschidere de directorul Casei Corpului Didactic Ilfov, profesorul Nică D. Lupu. Din acest an se organizează în cadrul Casei Corpului Didactic Ilfov din Brănești, în parteneriat cu Asociația Culturală Bulgară „Sedeanka” , simpozionul intitulat sugestiv„Folclor fără frontiere”. Personalități importante au răspuns de-a lungul timpului invitației la o dezbatere, într-un cadru organizat, având ca temă tradiția cucilor în contextul evoluției societății. In anul 2009 simpozionul capătă un caracter interjudetean, prin participarea reprezentanților unor comunități din România unde se atestă tradiții similare (Cucii din Dorobanțu și Mănăstirea, județul Călărași și Lipnița din județul Constanța) iar în anul 2014 putem vorbi de un apogeu al său prin participarea reprezentanților unor comunități din România(Cavnic-Maramureș, Păunești-Vrancea, Lipnița-Constanța și Călărași) și din Bulgaria(Pernik, Kalipetrovo și Malomir-Tundja) unde se atestă obiceiuri similare cu ale cucilor. 

Obiceiuri și tradiții de Florii

Salcia sfințită păstrează armonia în casă și deschide calea către fericire . Duminica Intrării Domnului în Biserică, denumită în popor ziua Floriilor după denumirea zeiței romane Flora, a strâns în jurul ei numeroase obiceiuri și tradiții. Multe dintre ritualurile care însoțesc marea sărbătoare sunt păstrate și astăzi, mai ales de către oamenii de la sate.  

De exemplu, în ajunul Floriilor, la miezul nopții, fetele nemăritate fierb câteva crenguțe de busuioc, iar dimineața se spală pe cap cu această apă ca să aibă părul frumos și strălucitor. Apa rămasă nefolosită o pun la rădăcina unui copac, în credința că băieții se vor uita la ele ca la un pom înflorit. Tot în sâmbăta dinaintea Floriilor, se obișnuiște să se pună o oglindă și o cămașă curată sub un păr altoit, spunând de trei ori rugăciunea Tatăl nostru. Se spune că persoanele singure care efectuează acest ritual, își vor întâlni jumătatea în scurt timp. Cei care s-au despărțit și vor să-și aducă înapoi persoana iubită, în ajunul sărbătorii, pot face două păpuși din lut, sau din orice alt material, cărora să le dea numele fostului iubit și a noii sale partenere.

Deoarece, păpușile reprezintă noul cuplu, trebuie îngropate într-un loc ferit de ochii lumii, spate-n spate, spunând: „Când se vor întoarce păpușile acestea una către alta, atunci să se mai întoarcă dragostea lui X (se rostește numele lui) către Y (se rostește numele ei) și atunci să-și mai vorbească ei doi”. Acestea sunt însă, tradiții de origine păgână. La creștini, există obiceiul salciei sfințite, împărțită de preot în biserică. Ramurile se iau acasă și se păstrează peste an, în credința că au putere tămăduitoare. Bolnavii se înfășoară cu salcia ca să-și aline durerile de spate și nu numai. Dacă sunt puse la icoane, uși și ferestre, casa va fi ferită de spirite rele, greutăți și necazuri mari. Cei care cred în puterea lor, vor trăi în armonie, se vor bucura de bunăstare și vor fi fericiți. Se spune că micuții atinși de părinții lor cu ramuri de salcie sfințită, vor crește sănătoși și inteligenți.

Sărbătoarea Lăzărelul

Lazărul ( Lăzărelul ) reprezintă un ceremonial complex al cetei feminine structurat după modelul colindelor și dedicat unui străvechi zeu al vegetației numit, sub influența creștinismului, Lazăr sau Lăzărică. Are loc în Sâmbăta Floriilor și se sărbătorește în județul Ilfov, dar și în alte regiuni din țară. Legenda spune că pleacă în pădure cu oile, se urcă în pom, alunecă, moare, fetele (surorile) îl plâng, îl scaldă în lapte dulce, pe care apoi îl aruncă. Are loc apoi învierea și metamorfozarea lui Lazăr în flori și vegetație luxuriantă. Acest eveniment este dedicat zeului vegetației (Dionisos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). Sărbătoarea coincide cu credința creștină prin care Hristos l-a înviat pe ucenicul său Lazăr din morți cu o zi înainte de intrarea Sa în Ierusalim. “Lăzărelul” constă într-un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor și dedicat unei zeități a vegetației numită Lazăr sau Lăzărică.

Fetele, împodobite pe cap cu coronițe de flori, umblă din casă în casă, fiind conduse de cea mai frumoasă dintre ele, denumită Lăzărica. Aceasta, îmbrăcată în haine de mireasă, joacă în fiecare casă vizitată și cântă pățania lui Lăzărică. Fetele se prind apoi în horă, iar în mijlocul lor joacă și cântă Lăzărica. Fetele primesc de la gazde ouă și plăcinte.

Iată cum descrie etnologul Ion Ghinoiu desfășurarea ritualului: “Personajul central, Lăzărița, îmbrăcată în rochie de mireasă sau ie albă, cu coroniță de flori pe cap, se plimbă cu pași dansanți, înainte și înapoi, în interiorul cercului format din suratele sale, pe o melodie simpla, duioasă, care povestește drama eroului vegetației: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, cățărarea în copac pentru a doborî frunză animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, căutarea îndelungată și găsirea trupului neînsuflețit de surioare, aducerea acasă și jelirea, scăldarea în lapte dulce și îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci și în final învierea lui Lazăr și metamorfozarea sa în flori și vegetație luxuriantă”.

Momentul final era marcat printr-o horă veselă a suratelor. Se pot remarca asemănarile cu anticele ceremonii dedicate zeilor vegetației din celelalte mitologii mediteraneene Dyonisos și Adonis, Attis sau Osiris. După unele variante, corpul neînsuflețit al lui Lazăr a fost găsit și bocit de sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete și nora Dochiei. Bătrânele credeau că de atunci a rămas și obiceiul jelitului la capul celui decedat. În Sâmbăta lui Lazăr, țigăncile umblă cu Lazăra, jucând și cântând:

”Frunzuliță matostat,
Lazăra, Lazăra,
Lazăr că s-a mâniat,
Lazăra, Lazăra,
Turtă, brânză, n-a mâncat,
Lazăra, Lazăra,
Cu oile a pornit,
Lazăra, Lazăra,
Oile nu le-a pierdut,
Lazăra, Lazăra,
Într-un copac s-a suit,
Lazăra, Lazăra,
Un vânt mare c-a bătut,
Lazăra, Lazăra,
Sângele l-a podidit,
Lazăra, Lazăra,
Precista l-a sprijinit,
Lazăra, Lazăra,
Sub copac că l-a culcat,
Lazăra, Lazăra,
Frunză pe el a picat.
Lazăra, Lazăra,
Frunza mi l-a-ncoperit,
Lazăra, Lazăra,
Nouă mierle l-a-ngrijit.
Lazăra, Lazăra,
N-au fost nouă mierlișoare,
Lazăra, Lazăra,
Și-au fost nouă surioare
Lazăra, Lazăra,
Cine joacă Lazăra?
Lazăra, Lazăra,
Ioana și cu Stoiana
Lazăra, Lazăra,
Dar cu ce-mi sunt gătite?
Lazăra, Lazăra,
Cu ce-mi sunt primenite?
Lazăra, Lazăra,
Cu mărgele de surcele,
Lazăra, Lazăra,
Cu cercei de ghiocei,
Lazăra, Lazăra,
Cu pantofi de căprioară,
Lazăra, Lazăra,
Cu fuste de lânișoară,
Lazăra, Lazăra,
Cu ilicu pistricior,
Lazăra, Lazăra,
Cu cămașa de fuior,
Lazăra, Lazăra,
Bătută pe la picior,
Lazăra, Lazăra,
Cu papuci lucrați de turci,
Lazăra, Lazăra,
Cum le place la haiduci,
Lazăra, Lazăra.”

La origini purtând numele unui zeu local al vegetației, obiceiul a fost creștinat parțial sub influența textului biblic. În Evanghelia după Ioan se vorbește despre Lazăr cel sărac, fratele Martei și al Mariei (11, 1-45), înviat de Iisus înainte de Intrarea în Ierusalim. Între aceste date consemnate în Evanghelia citată și ceremonialul păgân păstrat în calendarul popular este o distanță apreciabilă, ușor de sesizat din prezentarea sumară a ritualului.

Obiceiuri de Înviere

După un post sever de șapte săptămâni, în noaptea de sâmbătă spre duminică, ilfovenii se îmbrăcau frumos, în haine noi, și porneau spre biserica unde, la doisprezece noaptea, se făcea slujba de înviere de către preoți. Slujba se desfășura afară, în curte, ori în pridvorul bisericii, iar creștinii ascultau transfigurați de emoție și cucernicie cuvintele preoților rostite în acel impresionant moment. Miezul nopții găsea un oraș total schimbat: fiecare biserică era învăluită în lumină, iar clopotele acestora, cu dangătele lor impresionante, spărgeau cu tărie liniștea din jur, însoțite fiind de puternice lovituri de tun, trase de pe dealurile din jurul orașului. Cântecele de sărbătoare prindeau și ele a se înălța din toate părțile. Preoții însoțiți de credincioși intrau din nou în biserica unde se ținea Sfânta Liturghie, în care era citită Evanghelia Sfântului loan, după care se împărțea anafura.

După ce luau lumină, oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse, cu care făceau cruci în fața icoanelor, apoi la toate colțurile casei. Lumânările erau stinse în fața icoanei Maicii Domnului și apoi păstrate cu grijă. (Călătorii străini au putut constata, venind la noi, că până și cele mai sărace familii aveau, într-un colț al casei, câteva icoane, ferecate în argint, și uneori, în aur, și care, asemenea unui talisman, erau menite a asigura locuințelor liniștea și fericirea).

Cea dintâi prăznuire a Învierii Domnului se făcea la întoarcerea de la biserică după încheierea slujbei religioase. Dejunul începea cu zeamă de pasăre cu fidea, cu cozonac și mai ales cu ouă roșii, pe care comesenii ie ciocneau între ei zicând: "Hristos a înviat!" și "Adevărat a înviat!". Dar asta nu înainte de a da de pomană celor morți din familie. Urma apoi odihnă; nici o trăsură și nici un om nu se mai zăreau plimbându-se pe străzi. Toată lumea era în case. Abia spre prânz începea să se simtă mișcare și, timp de trei zile orașul sărbătorea.

După slujba celei de-A Doua Învieri (arătarea lui Iisus Mariei din Magdala), oamenii ori se întorceau la casele lor ori își vizitau rudele și prietenii. Mesele era încărcate de bucate și nu lipsea de pe ele, pe lângă multe alte bucate, pasca împodobită cu ouă roșii, un castron de salată verde, carafele cu vin roșu sau porfiriu, și mai ales tava cu mielul fript la cuptor, căci bucureștenii țineau mult la respectarea tradiției care cerea ca de Paște să se mănânce miel. Comesenii ciocneau ouăle roșii, apoi mâncau și beau, în acordurile lăutărești, petrecând cu mare bucurie.

3.2 Obiceiuri de vară

Paparuda

Paparuda reprezintă denumirea cea mai răspândită a ritului magic de "provocare a ploilor aducătoare de belșug", practicat pe timp de secetă, și ocupa un loc distinct între obiceiurile agrare în desfășurarea cărora apa joacă un rol de prim ordin. Pe lângă forma românească, Paparuda (papaluga, paparuga, papalugara, peperuia, pipiruda, babaluda, matahula, papalunga, babaruta, babaruga, dodoloaie), și cea aromâna, Pirpiruna, este inatalnita forma bulgara Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă) și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbocroate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuse.

Descrisă mai întâi de Dimitrie Cantemir, în Descripțio Moldaviae, ea a fost înregistrată mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIXlea, așadar după un secol și jumătate de la prima ei atestare la noi. Paparuda a fost atestata în toate provinciile țării noastre, excepție făcând Bucovina și Maramureșul. Ea apare și la românii din Banatul jugoslav și la cei din Ungaria, precum și în toată Moldova. După cum apare în descrierea făcută de Cantemir, în spațiul sudest european, inclusiv la romani, forma inițială a fost practicată de copii, dintre care o fată aflată la vârsta purității rituale îndeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, în care alaiul cuprinde și persoane ce au depășit condiția purității rituale sau cele al căror protagonist principal este de sex masculin sunt ulterioare sau degradate (în special cele practicate de țigani și care anunța de altfel din timp dispariția iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente aparținătoare altor obiceiuri, rituri și practici populare.

Paparuda este, la origine, o străveche creație mitica ce îmbină în conținutul ei elemente magice și religioase, și ea nu poate fi confundată cu acele "rituri mărunte contra secetei". De pildă, dezlegarea ploii "cu toporul", "cu trei lacăte pe care le încuie mereu și le descuie în apă", "cu un băț de alun cu care să scos o broască din gura unui șarpe" etc. Vrăjile acestea, cu rădăcini în preistorie, au fost întâlnite atât la popoarele europene civilizate, cât și la triburile înapoiate din Africa, și sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru.

Asemenea Caloianului, Sângeorzului și Drăgaicei, Paparuda a fost la origine un rât de etapă, care se oficia la data fixă. Cât privește data la care avea loc această, părerile specialiștilor sunt foarte diferite; mai frecvent apare a treia joi după Paști, dar, alături de această apare și prima și a patra, a cincea și chiar a noua joi după Paști. Faptul nu ne surprinde dacă avem în vedere că, pe lângă schimbările pe care lea suferit calendarul oficial în cursul timpului, însăși dată la care cade sărbătoarea Paștelui variază de la un an la altul, cu diferențe ce ajung până la patrucinci săptămâni.

Avem de-a face cu o manifestare de magie publică și colectivă, și anume cu o magie prin analogie, pornind de la principiul, întâlnit în mentalitatea arhaică, conform căruia imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. Prin Oltenia, în drumul ei dea lungul satului, protagonista obiceiului se străduia să stropească cu apă mai cu seamă femeile însărcinate. Prin Hunedoara protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se aruncă apoi pe apă. Paparuda reprezenta o zeitate, de vreme ce în calendarul popular i să consacrat o zi anumită asemenea sfinților: "ziua de Paparuda”, care e "o zi sfântă", în care, ca și în celelalte sărbători, nu se lucra. Ca personaj sfânt ea apărea sub următoarele nume: "o sfântă care diriguiește ploile","un sfânt diriguitor al ploilor", "zeița ploilor", "dătătoarea de ploaie", sau "o femeie care umblă cu ploile".

Drept dovadă în acest sens stau unele din formulele de invocație prezente în cântecul Paparudei: "Paparuda, rudă / Vino de ne udă", "Paparuda, Paparuda / Săi în sus și sai în jos, / Săi în sus ca norii / Și dezleagă ploili" său "și descuie ploile" sau "Sparge norii", "urnește norii" sau "Die păpădie / Spunei ploii ca să vie" ș.a.

Paparuda prezintă asemănări și cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Călușul. Ca și în cazul acestora, alaiul colinda pe ulițele satului, oprinduse în fața tuturor gospodăriilor și intrând chiar în curțile acestora, după ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca și în cazul colindatului și Calusului ca "la casa la care vor merge ele [paparudele] îi va merge bine în acel an, iar la care nu, îi va merge rău". Paparudele primeau daruri, asemenea colindătorilor, între care ouă, ca și în obiceiul Sangeorzul. Uneori darurile erau cerute prin însuși textul poetic, ca și în cazul colindelor: "S-o olcuța nouă, / Dă-ne, nana, nouă", , "C-o găleata nouă, / C-o mâna de ouă" sau "Babaluga! / Două oaua / Și-o plăcinta / Son tier de carne friptă". Ca și în colinde, în încheierea desfășurării obiceiului se exprimau urări: "Stăpâna să trăiască, / Să le stăpânească! ”

CAPITOLUL IV ALTE OBICEIURI POPULARE ILFOVENE CARE RELIEFEAZĂ UNICITATEA ÎN SĂRBĂTORIREA ANUMITOR EVENIMENTE DE FAMILIE

„Nașterea – nunta – înmormântarea, se află într-o unitate structurală bine definită prin corelații de rituri și practici magice consacrate, pentru că toate aceste ritualuri și simbolisme ale trecerii exprimă o concepție specifică despre existența umană” crede Mircea Eliade în Sacrul și profanul (1992). „Ca și nașterea și nunta, moartea (Suprema Inițiere după Mircea Eliade), este și ea o taină, suprema taină, și nu îi este îngăduit omului s-o cunoască. El trebuie doar să asiste pe dalbul pribeag la integrarea în neamul celor morți, al strămoșilor familiei sale.” Grija pentru îndeplinirea corectă a obiceiurilor, ceremoniilor și riturilor a făcut să se acorde o mare importanță formei lor și a dus, fără îndoială, și la o „cristalizare formală a obiceiurilor, întărită și de caracterul lor redundant.”

4.1 Tradiții și obiceiuri cu ocazia botezului

Taina Botezului

Locuitorii ilfoveni așteaptă întotdeauna sosirea unui copil nou-născut cu bucurie. Această fericire este exemplificată prin vechiul proverb: „Cu cât copiii sunt mai mulți, cu atât familia este mai bogată". Așa că, tinerilor căsătoriți li se urează ca „Dumnezeu să binecuvânteze casa lor cu fii și fiice”. Există unele credințe vechi care ar putea ajuta mireasa daca dorinta ei nu se îndeplinește. Ea poate căuta ajutor pe diferite căi și ar putea consuma anumite băuturi din plante. S-a crezut că de obicei femeia gravidă ar trebui să se supună unor reguli în fiecare pas pe care ea îl face, reguli care se referă la viața ei de zi cu zi. Acestea ar trebui să fie păstrate după naștere, astfel încât niciun rău să nu se atingă de femeie sau de noul-născut.

Credința populară ifloveană, de asemenea, spune că femeia gravidă ar trebui să rămână în interior cât mai mult posibil, astfel încât ea să nu fie vrăjită. In trecut, oamenii au crezut că, dacă femeia a dat apă cuiva, ea va da naștere numai în cazul în care, în schimb, acea persoană a dat să apă cuiva să bea din mâinile sale. Ea nu este lăsată să sufle peste pâine în cuptor, deoarece aceasta ar duce la nașterea unui copil cu o limbă comună vicioasă. Mai mult decât atât, un alt lucru pe care ea nu îl poate face este să treacă țesăturile prin războiul de țesut și să mănânce fructe de pădure întrucât acest lucru ar putea influența sarcina ei și ea ar putea avea gemeni. Credința populară ilfoveană spne că, dacă o femeie gravidă a lovit un câine, copilul ei ar putea avea o inimă de câine. Ea nu putea fi domnișoară de onoare întrucât copilul ei ar putea muri. O femeie ar trebui să recunoască faptul că ea este gravidă, iar în cazul în care ea nu a făcut acest lucru atunci când oamenii au întrebat-o, copilul ei s-ar putea naște mut. Nașterea unui bebeluș în această lume este văzută ca trecerea de la necunoscut la lumea cunoscută.

Îmbăierea copilului nou-născut

Nu mult după nașterea copilului , urmează scăldatul său. Apa nu ar trebui să fie foarte caldă, așa cum credința populară spune că bebelușul care a fost scăldat în ea, se va îndepărta rece, iar el sau ea nu va putea fi speriat cu ușurință, deoarece, de regulă, atunci când copilul este cufundat apa nu foarte caldă, el sau ea va fi destul de speriat. Lucrurile care sunt puse în apă pentru prima baie copilului vor fi: busuioc, unele monede de argint, floare de bujor, unele firimituri de pâine, o bucată de zahăr, un fagure de miere, un ou, un pic de lapte proaspăt și apă sfințită. Busuiocul înseamnă că acest copil, mai ales în cazul în care este fată, va fi curată, iubită și atrăgătoare ca busuiocul. Monedele de argint sunt plasate astfel încât copilul să fie demn și nepătat ca argintul și exact la fel ca și în cazul argintului, oamenii ar trebui să îl iubească pe acest copil. In timp ce este scăldat pentru prima dată în bani, acest lucru îl va împiedica să sufere de lipsă de bani de-a lungul sau pe durata sa de viață. Oul însemna că bebelușul va fi întreg și sănătos ca un ou. Laptele proaspăt este pentru tenul alb și bogăția copilului. Apa fințită este de asemenea prezentă, astfel încât spiritele rele nu ar trebui să se apropie de copil. Există, de asemenea, obiceiul de a adăuga niște sare, reprezentând prietenia. Pe scurt, toate aceste lucruri sunt folosite, astfel încât copilul trebuie sa fie: scump și valoros ca argintul, dulce ca mierea, bun ca pâinea, sănătos ca oul, rumen ca Bujorul, atragator ca busuiocul și ​​alb ca laptele sau zăpada. După ce copilul a fost luat din apă, se vor spune următoarele cuvinte: Dacă este un băiat: „Să fie sanatos/ Și norocos/ Și inteligent/ Și voios/ Și frumos/ Și vesel/ Și drăgăstos/ Și frumos/ Și iubit/ Și învățat/ Și om bogat/ Și om decent!”. Dacă este o fată, se spune : „Las-o să fie observată și sănătoasă și norocoasă și inteligentă și veselă și frumoasă și adorabilă și învățată și bogată, o femeie decentă și notabilă”.

Ursitoarele

După naștere, în tradiția populară ilfoveană, fiecare copil primeste destinul lui de la aceste zâne. Ele sunt ființe magice, surori, zâne pe care nimeni nu le-a văzut și de care doar câtiva oameni au auzit. Se spune că ele vin mereu să ursească soarta copilului în saptamana în care el a fost născut sau în nopțile impare. Un lucru este sigur – ceea ce ele prezic este întotdeauna adevărat. Trei dintre ursitoare sunt zâne bune, iar una este zâna rea. Se crede că, înainte de a merge la copil și să-l predestina, ele sunt de acord cu soarta lui sau a ei. În a treia noapte după ce s-a născut copilul, familia pune pâine, sare, vin și bani în camera copilului, astfel încât ursitoarele să găsească ceva de mâncare, să bea și să aibă bani pentru a cheltui.

Conform tradițiilor ilfovene, un copil nou-născut este creștinat după ce acesta are vârsta de 40 de zile. Este recomandabil ca mama să nu participe la botezul copilului ei în cazul în care acest lucru are loc mai devreme decât perioada de 40 de zile. Este bine că familia și nașii copilului să-și mărturisească păcatele lor, înainte. Pentru ceremonia de botez vor fi necesare, în primul rând, un prosop și săpun, care vor fi folosite de către preot. Va exista un ritual de spălare înainte de a comite sacramentele botezării. Prosopul și săpunul sunt, de asemenea, un fel de a oferi un dar preotului de către nași. În general, în Ilfov se utilizează prosoape albe. Un buchet de busuioc va fi folosit pentru a-l stropi pe copil cu apă sfințită, după care se va lega panglica de botez. Busuiocul este o plantă aromatică, care a fost folosită în ritualuri religioase încă din cele mai vechi timpuri. Totodată, se va utiliza o sticlă cu ulei. Acesta poate fi orice fel de ulei – acesta va fi binecuvântat și folosit pentru ungerea copilul cu „untdelemnul bucuriei”, în timpul ritualului. Și lumânarea are un rol important, ea putând fi chiar una simplă. Podoaba ei semnifică fericirea pe care un copil o va căpăta după Botez. Cu această lumânare (de fapt, cu fumul ei), preoții vor face semnul crucii la ușă și apoi, lumânare se va stinge. Pânza de botez trebuie să fie de culoare albă, iar copilul va fi înfășurat în această pânză după ce va fi scufundat în apa Botezului de trei ori. Cel mic va avea nevoie de confort și de siguranță, astfel, el ar trebui să fie înfășurat bine. Culoarea albă simbolizează puritatea Bisericii și Credința, și, de asemenea, curățenia și puritatea copilului.

Nașii

Nașii sunt părinții spirituali ai copilului și ei dețin un rol crucial în cadrul ceremoniei de botez. În Ilfov, în general, copilul primește același nume ca nașa sau cel puțin, în zilele noastre, părintele spiritual poate alege unul dintre numele copilului. Acești nași vor fi cei care vor fi de partea viitorului adultului când el sau ea se căsătorește. În timpul ceremoniei de botez, nașii mărturisesc, renunță la păcatele strămoșilor lor și la toate lucrurile rele și ei se închină lui Isus, botezând astfel copilul. Ei trebuie să aducă: hainele în care copilul va fi îmbrăcat după ce el sau ea este botezat, lumânarea care este utilizatăm, pânza albă în care va avea loc copilul și o panglică albastră sau roz de aproximativ 1 metru lungime care se taie pentru a se pune pe pieptul oaspeților , săpunul și un prosop pentru preot și, de asemenea, ulei și vin. Mai mult, nașul cumpără cercei pentru fată și nașa, un lănțișor cu o cruce pentru băiat. Dupa botez, atunci când părinții și nașii ajung acasă cu copilul, acesta este plasat în prag și înainte ca mama să își ia în brațe odrasla,nașa îi spune mamei: „Tu mi-a dat un păgân, eu ți-am adus un creștin”.

Îngerul Păzitor

După ce a fost botezat, fiecare copil primește un înger păzitor care îl va proteja pe micuț de toate lucrurile rele pe tot parcursul existenței sale. De aceea, fiecare persoană care se roagă în copilărie „Înger, îngerașul meu” se roagă lui Dumnezeu cu sufletul său mic în timpul zilei și noaptea, până când vine momentul final.

Îmbăierea copilului creștinat

A doua zi după botez se realizează „îmbăierea copilului”. Acest lucru se face, de obicei, de moașe, nașă și mamă, împreună cu mai multe femei: rude, vecini și prieteni. Această baie este foarte importantă pentru copilul, fiind foarte semnificativă, iar apă ar trebui să fie luată la răsărit de soare și în se pun: flori – astfel încât copilul ar trebui să fie frumos, bani – pentru ca el să aibă bogăție, apă sfințită- astfel încât copilul să fie curat, pietricele – pentru ca micuțul să fie puternic, semințe (grâu, porumb, etc) -pentru ca el să fie echitabil, busuioc care aduce noroc și oferă frumusețe, miere- pentru ca el să aibă o viață dulce, lapte- astfel încât copilul să fie mereu revigorat și un inel – să aibă părul ondulat și să fie norocos în dragoste, mărar și floare de mac – pentru a dormi mai bine, pene- să fie la fel de ușor ca o pană, semințe de cânepă – să aibă parte noroc în viață și bijuterii de argint – așa încât existența lui să fie curată, fără cusur.

4.2 Tradiții și obiceiuri cu ocazia căsătoriei

Scopul căsătoriei pentru femeile ilfovene este de a avea un soț pe care să se bazeze și cu care să se distrezi, să le mângâie în caz de suferință și nefericire, pe scurt, să aibă pe cineva cu care să împartă bucuria și tristețea, aspectele bune și rele ale vieții. Al doilea obiectiv este acela de a avea copii legitimi, care vor păstra numele de familie, astfel că sângele și neamul lor nu ar trebui să piară, astfel încât să aibă pe cineva să aibă grijă de ele și să le sprijine, atunci când acestea sunt bătrâne și după moarte, să aibă pe cineva să plângă pentru și să le îngroape creștinește, să vorbim despre ele și să dea pomană și să se roage pentru ei, astfel încât păcatele lor vor fi iertate. Al treilea motiv ar fi că nimeni nu ar trebui să spună despre ei că au trăit în zadar.

Vârsta potrivită pentru căsătorie

Femeile din Ilfov ar trebui să se căsătorească atunci când acestea sunt suficient de mature si cunosc foarte bine toate lucrurile pe care ar trebui să se facă într-o gospodărie.

Trăsăturile viitorilor miri

O fată care vrea să se căsătorească înainte ca ea să devină o celibatară ar trebui să aibă următoarele trăsături: ea ar trebui să fie onestă, de încredere, harnică, atentă, conștientă, spirituală, înțeleaptă, frumoasă și mai presus de toate, sănătoasă. In ceea ce priveste frumusetea fetei, ilfovenii preferă frumusețea unei femei decât averea ei. Ei cred că, dacă femeia este urâtă și ei nici măcar nu se pot uita la ea, totul este inutil; ei ar vrea mai degrabă o soție care nu este bogată, dar cu care pot trăi în pace și armonie împreună. Caracteristicile cerute de o mireasă sunt necesare pentru mirele ilfovean, dar frumusetea nu are importanta. Un proverb românesc spune că „Un bărbat ar trebui să fie un pic mai frumos decât diavolul" În general, părinții miresei nu sunt cu adevărat interesați de viitorul ginere al lor, decât sub aspectul fizic al legii. Ei sunt întotdeauna siguri că el are mijloacele necesare pentru a sprijini familia sa și, în același timp, el este demn de încredere, muncitor și sănătos.

Obiceiuri, tradiții și simboluri în timpul ritualului căsătoriei

Obiceiul de a îmbrăca și înfrumuseța mireasa dimineața devreme, in ziua nuntii este un alt obicei care este respectat cu strictețe. Toate rudele apropiate miresei se reunesc pentru ca mireasa să se îmbrăce în hainele pe care le-a cumparat deja înainte de nuntă si, de asemenea, ei o ajută între timp să își aranjeze părul. Înainte de a începe nunta, există obiceiul ca fetele să ceară iertare de la părinți , frați, rude și de latoți cei apropiați, care sunt prezenți. Atât părinții, cât și rudele trebuie să o ierte și să o binecuvânteze, dorindu-i toate cele bune pentru ea, inclusiv iertarea divină: „ Dumnezeu să te ierte, sa- ti ajute Dumnezeu, să te binecuvânteze Dumnezeu, într- un ceas bun, cu noroc”.

Înainte de a merge la biserică, mireasa împreună cu doi băieți ai căror părinți sunt încă în viață, merg la o fântână în sat. De la casa ei la fântână acestea dansează trei dansuri românești –„hore" în trei locuri diferite. Ajungând la fântână, ei iau apă de la ea într-un recipient în care au pus busuioc și apoi se întorc acasă, repetând . Busuiocul din apă este plasat sub perna tinerilor căsătoriți când vor dormi. Credința este că, atâta timp cât busuiocul va rezista sub pernă, aceeași cantitate de timp o vor trăi ei. După ce au ajuns acasă de la ceremonia de nuntă, mireasa o ridică pe mama-soacră și dacă ea o poate ridica, atunci ea va fi administratorul gospodăriei, în cazul în care se va întâmpla contrariul, soacra va pune stăpânire acolo.

În Ilfov s-a păstrat pentru o lungă perioadă de timp obiceiul bradului împodobit. În seara dinaintea nuntii, este sarcina mirelui și a prietenilor săi să decoreze un copac cu hârtie, panglici, clopote și fructe, după care se vor agăța în partea de sus a copacului o sticlă de țuică și o turtă de prune. Acest arbore –brad- este de o mare importanță, deoarece va fi purtat de un băiat ales de mire în prim-planul procesiunii de nunta. După nuntă, copacul rămâne la poarta noilor căsătoriți, fiind un semn că acolo este locul în care trăiește noul cuplu.

Chiar dacă simte un sentiment de teamă în fața a ceea ce-l inconjoară, nu se poate vorbi despre o atitudine pesimistă a omului în fața vieții sau a morții, tocmai căutarea răspunsurilor, încercarea de a se apropia de Mister dovedesc, dimpotrivă, o atitudine pozitivă. „Cunoașterea nu-i oferă doar șansa unei evoluții, a unei dezvoltări, ci și posibilitatea de a accede la revelație.” „Ciclul de ritualuri ale nunții, morții și nunții mortului formează împreună un sistem integrat de gândire și acțiune în care oamenii, spiritul, cultura și natura coexistă într-o rețea ordonată de relații. Aceste rituri ale ciclului vieții furnizează un cadru cultural comprehensibil pentru găsirea înțelesului condiției umane. Pentru ele, atât viii, cât și morții își exprimă recunoștința.”

CAPITOLUL V PORTUL POPULAR, ARTĂ ȘI MEȘTEȘUG ÎN CONFECȚIONAREA COSTUMELOR POPULARE

Costumul popular aparține unui domeniu de mare complexitate al artei populare romanești. Prin rolul ce-1 deține îmbrăcămintea în existența omului, costumul popular reprezintă un document de viață ; descifrarea și analiza elementelor din care se compune, fiind în măsură să elucideze importante probleme de etnogeneza. Despre portul popular românesc din trecut au rămas puține documente istorice, iar din materialul real, саге ar putea ajuta în munca de urmărire a etapelor de dezvoltare prin care a trecut costumul țărănesc, nu s-au păstrat decât puțin din secolul al XVIII-lea și ceva mai mult din secolul al X IX -lea. Astfel, lipsește verigă de legătură între multe secole din trecut, ceea ce face mai anevoios studiul portului popular sub aspect istoric.

Urmează scrierile cronicarilor cu prezentări ale ocupațiilor obiceiurilor, legate de îmbrăcăminte, diverse documente care ne semnalează date asupra unor sisteme tehnice sau m ateriale (ca pivele de dimie, torcătoriile, importurile de fire de cusut etc.), tranzacții comerciale, foi de zestre, care toate oferă informări asupra istoricului portului popular. Prețioase documente constituie și notele de drum ale călătorilor străini, care prin descrieri de detalii și mai ales prin ilustrații ajuta la identificarea, pe linie istorică, a unor piese de port. Aceste dovezi înșirate peste veacuari și milenii -deși cu mari goluri între ele- înlesnesc totuși cunoașterea elementelor de bază ale portului popular și înțelegerea evoluției morfologice саге a dat costumului forma sa de astăzi.

Dar cea mai valoroasă sursa de informarc o constituie m aterialul etnografic real păstrat în muzee și, mai ales, care se găsesc în cercetările pe teren. Prin analizarea formelor de port, ce apar într-о anumită zonă, prin analogiile cu variantele acestora din alte zone, raportate la formele tradiționale, se poate stabili caracterul spocific al costumului țărănesc, locul definut de acesta în viața poporului și rolul pe саге îl are în edificarea culturii și artei noi.

Costumul popular s-a dezvoltat odată cu istoria poporului român, fiind expresia tradițiilor formate de-a lungul veacurilor. Legătura strânsă între îmbrăcăminte și condițiile de viață ale omului constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale portului popular. Deși portul românesc are o structură de bază unitară el a primit pe parcursul istoriei aspecte diverse de la o regiune la alta. În epoca fărâmițării feudale, pe teritoriul României s-au desprins unități teritoriale, provincii storice, cu viața lor economică și politica distinctă și cu arta lor proprie. Astfel s-au creat particularitățile regionale, condiționate de un complex de împrejurări care au determinat și stilul portului popular, legat de fiecarc provincie în parte. Varietatea costumului popular din aceste zone distincte se înscrie însă în cadrul unei puternice unități de fond, care este menținuta de structura unitară a costumului românesc, și este prezentă în toate aspectele sale esențiale și anume :

Întrebuințarea țesăturilor albe de cânepa, în, bumbac, lâna, borangic, produse din gospodăria proprie, coloritul alb fiind specific costumului popular românesc.

Unitatea de croiala, care are ca lege de bază tăietură în foi drepte (fără răscroituri). Respectându-se economia de material, printr-o perfectă raționalizare se folosesc toate bucățile rezultate din tăierea unei foi de țesătură.

Aceeași unitate se vădește și prin aspectul esențial al costumului popular : decorul. Ornamentica vestmintelor se caracterizează printr-o deosebită măsura și pondere în compoziția ornamentală, în dispoziția motivelor decorative pe suprafața ornamentată, creatorul popular având o excepțională precizie în stabilirea unui perfect echilibru de valori.

În ornamentica costumului popular, decorul este plasat pe porțiunile vizibile și nesupuse uzurii. Dispoziția ornamentului urmează linia dreaptă; motivele ornamentale se înșiră într-o succesiunie ritmică, în rânduri, care străbat – fie de la o margine la alta, fie pe suprafețe delimitate – țesătura pieselor de port.

Eterogenitatea populației aduce cu sine un amalgam al tradițiilor populare, dominante fiind totuși cele din zona Munteniei. Descrierea costumelor populare păstrate în lăzile de zeste ale bătrânelor aduce în prim plan simplitatea și unicitatea lor.

Portul popular reprezintă o parte importantă a patrimoniului cultural românesc, este „un document viu al trecutului, care dăinuind peste veacuri a transmis generațiilor mesajul unei creații artistice autentice, cu un conținut propriu, specific, cu o puternică amprentă de originalitate, manifestată în formă, ornamentică, cromatică. Materia primă, croiul, decorul, cromatica, componena morfologică, toate sunt părți ale unui tot organic închegat de-a lungul unei foarte întinse perioade istorice, măsurabile cu sutele de ani, uneori, pentru anumite aspecte, cu mileniile. Ele se întrepătrund și se intercondiționează în cadrul unui stil unitar ce conferă portului popular românesc structura unui fapt de viață și de artă.”

Această unitate o regăsim în morfologia generală a costumului, în cromatică, materie primă, dispoziția ornamentelor, elemente aflate sub umbrela originalității, căci artistul popular creează în permanență, acesta nu copiază niciodată.

Construcția costumului tradițional românesc pornește de la câteva legi de bază, și anume simplitatea croielii naturale și a materialelor utilizate, amplasarea strategică a ornamenticii. Să nu uităm că, inițial, funcția acestuia era doar una practică, scopul fiind de a proteja corpul de intemperii și de a servi uzualului, doar mai apoi a cunoscut o însemnată latură artistică, rezultat al unor îndelungi căutări, a vremelniciei sale. S-a ajuns în timp la adevărate dovezi de măiestrie artistică. Aceasta spune foarte multe despre „relația dintre popor și portul său. Românii sunt conștienți de frumusețea și de noblețea portului lor, în care văd o moștenire a strălucitei lor tradiții. De aceea îl poartă cu neasemuită mândrie sufletească și vizibilă plăcere trupească. Portul popular românesc este semnul exterior, plastic și grăitor, al conștiinței de neam, același și aceeași pe tot pământul românesc, suprapunându-se și identificându-se, într-un fel, cu limba poporului român, aceeași și ea pe tot cuprinsul românesc. Aceasta ni se pare a fi semnificația profundă, intimă, a fundamentalei unități a portului popular românesc.” Nu este surprinzător astfel să constatăm că mari pictori, desenatori și gravori precum Henri Matisse, Gheorghe Asachi, Theodor Aman, Theodor Pallady, Ion Grigorescu sau Nicolae Grigorescu și-au dedicat lucrări întregi costumului tradițional românesc și mergând înspre contemporaneitate, acesta a deservit drept sursă de inspirație pentru importanți creatori de modă la nivel internațional, dintre aceștia îi amintim pe Yves Saint Laurent sau Tom Ford.

Un „element care concură la afirmarea caracterului unitar al portului popular românesc este alcătuirea sa de ansamblu, gruparea unor piese de același tip în configurarea costumului femeiesc și bărbătesc pe tot teritoriul țării noastre ca și în ținuturile locuite de români în afara granițelor României.

În componența costumului femeiesc intră următoarele piese, aceleași ca structură în toată România: cămașa lungă de pânză, compusă din ciupag, ie sau stanii și poale; de la talie în jos se îmbracă una sau două piese (fotă, vâlnic, catrință, pesteman, opreg) care sunt mai totdeauna țesute din lână și ornamentate cu alesături în război; aceste piese sunt prinse în talie și legate peste mijloc cu brâu și bete; capul femeii măritate este învelit în ștergar, iar sub acesta părul este prins în diverse feluri; în anotimpuri reci femeia poartă un cojoc, pieptar, suman; în picoare se purtau înainte obiele și opinci care au fost înlocuite mai târziu cu cizme, ghete înalte sau pantofi.

Componena costumului bărbătesc este și mai unitară decât cea a costumului femeiesc, supus fiind mai puțin proceselor de transformare, fără îndoială mai active în câmpul gustului femeiesc. Piesele din care se compune costumul bărbătesc sunt: cămașa lungă, peste genunchi sau deasupra genunchilor; pantalonii de diferite tipuri (cioareci, nădragi, izmene, ițari, bernevici), mijlocul este încins cu brâu sau curea; opincile și obielele de uz general în trecut au început a fi înlocuite încă în secolul al XIX-lea cu cizme, ghete; la vreme rece se poartă, ca și la femei pieptare de blană, veste, cojoace, sumane; pe cap, căciuli sau pălării.”

Culorile de bază ale costumului popular românesc, în afara fondului alb, sunt roșul și negrul, alcătuind laolaltă o trinitate cromatică imperială, de o mare noblețe și distincție. La acestea se adaugă accente de galben, verde și albastru, doar cât să diversifice armonia celor trei culori majore. Începând cu secolul al XIX-lea, se răspândesc în lumea satelor românești produse industriale cum sunt arniciul, firele de bumbac mercerizat și lâniță, care au introdus în costumul popular o mare varietate de culori. Este drept că aceste produse industriale au determinat apariția unor tonuri mai vii în țesăturile și cusăturile românești, dar ele au fost topite în armonia fundamentală a cromaticii românești. Calitatea deosebită a cromaticii românești, reținerea și sobrietatea pe care le constatăm în folosirea culorilor, ne fac să conchidem că unul din elementele definitorii ale specificului național românesc îl constituie tocmai simțul pentru culoare, lucru confirmat de altfel și de istoria picturii noastre medievale și moderne în care culoarea joacă rolul primordial.”

În zona Ilfov, costumele sunt frumos împodobite, iile sunt ornamentate cu motive mai înguste, formând două șiruri de râuri pe piepți și două pe spate, care marchează și cusăturile de unire cu clini.

În față, gura cămășii este conturată cu același model de broderie și tot astfel și mânecile. Pe umăr altițele sunt acoperite complet cu motive de broderii compacte, de unde pornesc mânecile neîncrețite.

Culorile folosite la aceste broderii sunt: roșu, mult grena, galben, albastru, negru, portocaliu, fire de aur sau argint și paiete.

Sursa: Broșura „Imagini. Societatea TINERIMEA ROMÂNĂ”

Figura 5.1 Costume populare din județul Ilfov

În partea din față costumul are un șorț îngust, care este la fel împodobit cu diferite modele de alesături, așezate în linii orizontale. Restul fotei este într-o singură culoare, cele mai des întâlnite fiind negre. Fotele sunt încrețite pe linia de talie pe un cordon, sau sunt gofrate ori plisate până în linia de unde începe alesătura.

Sursa: http://semne-cusute.blogspot.ro/

Figura 5.2 Model de cusătură a portului popular din județul Ilfov

În Ilfov, iile sunt cu mâneci largi, cu același model de broderie ca și râurile de pe piepți. Fotele sunt formate din două bucăți (spate și față) sau dintr-o singură bucată și împodobite cu alesături în culori, iar pe linia de talie sunt fixate printr-un brâu lat sau prin bete.

Costumele din acestă regiune sunt completate prin marame vaporoase țesute din fire subțiri de borangic, cu motive delicate din alesături, care sunt reliefate cu discreție prin firele mai pline de bumbac, cu care sunt conturate.

În Voluntari, județul Ilfov, spre exemplu, costumul femeiesc este alcătuit din cămașă cu poale, catrință și valnice. Cămașa este țesută din in sau bumbac și împodobită cu broderie de mătase. Catrințele și valnicele sunt țesute din lână și vopsite în casă. În compoziția cromatică domină albul și roșul. De regulă, cămășile au broderiile într-o singură culoare, maximul folosit fiind împodobirea cu două-trei culori, combinațiile de roșu cu ocru-galben sunt cel mai des întâlnite.

Haina bărbătească are o croială simplă, materialul folosit fiind dimia, iar aici paare o altă culoare de bază, albastrul, în nuanțe mai închise, folosit în bogatele ornamente de gaitan (șiret de lână).

Tradiția este păstrată în primul rând, prin prisma școlilor, preocupările profesorilor îndreptându-se către tezaurizarea valorilor spirituale și spre atragerea copiilor în încercarea de descifrare a secretelor care stau la baza obiceiurilor străvechi. Heterogenitatea populației duce la o îmbinare a tradițiilor românești cu cele ale populațiilor conlocuitoare, obiceiurile aromânilor sau rromilor îmbogățind patrimoniul cultural local.

CAPITOLUL VI DOINELE MUNTENEȘTI, EXTROVERTIRE A EULUI LIRIC, CREAȚII LITERARE POPULARE DIN TIMPUL GREU AL ISTORIEI

Doina este definită ca fiind un stil melodic prin excelență liric; o melopee de forma deschisă, bazată pe improvizație, prin folosirea unor elemente melodice tipice mai mult sau mai puțin variabile.

Cuvântul „doina” a fost menționat de D. Cantemir în Descripție Moldoviae și Franz Joseph Sulzer în lucrarea „Istoria Daciei Transalpine” și capătă valente precise odată cu publicațiile de folclor ale lui V. Alecsandri.

Termenul ce desemnează genul muzical respectiv, diferă de la o zonă la alta, indicând de multe ori și forma, conținutul său caracterul cântecului, în funcție de zona respectivă. În aceeași diversitate și bogăție, întâlnită în cântecul propriu-zis se etalează și repertoriul de doina, cu denumirile tradiționale: de cuc, de jale, de codru, de plai, haiducesc, de dragoste.

 Originea dacă a doinei este susținută de către cărturarii D. Cantemir care consideră că, la daci, zeul Marte purta numele de Doina, iar B. P. Hașdeu justifica aceasta prin însăși natura artistică a traco- daco-getilor.

Doina exprima o multitudine de trăiri sufletești: bucurii și necazuri, nemulțumiri și revolte, dragostea pentru cei apropiați, nostalgia locurilor natale, dorul – sentiment ( și termen) nemaiîntâlnit la alte popoare. Aceste creații cantate de roman pentru sine, separat parcă de restul universului, printr-o profundă interiorizare.

 Ea exulta o puternică trăire sufletească precum și o interiorizare profundă și este cantata fără public, în mod individual. Din punct de vedere muzical se caracterizează prin formule de largă cantabilitate împletite cu recitativele de factură lirica, trăsătură ( recitativul) ce face ca doina să fie comparabilă altor genuri lirice: bocete, cântece ale miresei din Muntenia și Moldova sau cu anumite cântece din ciclul calendaristic cum ar fi Caloianul ( Muntenia și Dobrogea). Dar diferă de acestea prin funcție, doina fiind un gen prin excelență neocazional.

Doina mai este asemănata cu balada datorită amploarei discursului muzical improvizatoric dar se deosebește prin conținutul acestuia care determină tipurile de recitativ- liric în doina, epic în balada, fără a se face o delimitare netă între acestea, constatându-se elemente epice în recitativul liric și elemente lirice în recitativul epic, mergându-se până la a se folosi (adapta) poezii epice pentru doina și invers.

Cercetători ai muzicii populare românești au constatat asemănări între doina și alte genuri muzicale tradiționale cum ar fi: cântecul de leagăn, cântecul propriu-zis,etc.  Cu toate acestea se desprind câteva caracteristici specifice doinei, cum ar fi:

sufletul larg al frazelor muzicale, cu o bogată melismatica;

ritmul liber, în parlando-rubato ( doinit)

forma arhitectonica liberă, în care alternează improvizatoric recitative cu formule melodice ample;

fraze inegale ca dimensiuni, dar care se mulează pe un tipar metric octosilabic;

lărgirea versului cu interjecții, refrene, etc.;

reecutarea netemperata a unor sunete;

accelerarea sau rărirea unor fragmente melodice;

interiorizare, profunzime, lirism.

            De multe ori interpretarea ( individuală) și creația muzicală se contopesc, sensibilitatea și simțul artistic al interpretului, creatorului, determina o mare varietate tematică și imagistica, diversitate ce derivă și din numeroasele aspecte de viață, atitudini și trăiri legate de realitățile vieții. Astfel s-au conturat câteva teme ce fac din doina un gen muzical aparte:

tema înstrăinării;

tema despărțirii de cei dragi;

tema norocului;

tematica de dragoste;

tematica haiducească;

tematica nouă ce reflecta transformările actuale ale societății;

tema relației cu natura, cu mediul înconjurător.

            Versurile doinei se mulează întotdeauna pe tiparul octosilabic (tetrapodic) în interiorul lor putând apărea silabe suplimentare, intercalate, largind astfel arcul melodic și contribuind la varietatea dimensională a frazelor muzicale. Silabe precum: of, măi, hai, doina, hei, apăi, le, se pot intercala între rândurile melodice îndeplinind funcțiile de: anacruze melodice sau melismatice, completări ale versurilor, interjecții, refrene.

Structurile sonore în doina de tip arhaic, sunt preponderent prepentatonice, uneori prepentacordice și pentatonice. În cele mai evoluate structurile se amplifica în hexacordii și moduri heptacordice, de regulă dorianul cu treaptă a IV mobila (ascendent), cu inflexiuni ale cromaticului l; aceasta mobilitate a treptei a-IV-a apare și în structurile sonore de tip arhaic; în tipurile evoluate, relativ recente („de dragoste”) inflexiunile simodurile    cromatice    sunt   definitorii,    determinând   realizarea muzicală a cântecelor respective.

Doina se caracterizează prin formulele de recitativ recto- tono și cele melodice ( rar parlato) ce reprezintă acele tipuri de formule inițiale, mediane și finale. Versurile și rândurile melodice corespunzătoare formează unități ritmico-melodice distincte ce se individualizează atât prin sunete diferite cât și prin recitativ de tip recto- tono.

Specifică doinei este persistenta anumitor trepte, atât în recitativ, cât și în cadențe și anume: IV, ÎI, I, V, VI,cadențele finale făcându-se de cele mai multe ori pe treaptă I.

Arcurile melodice sunt bogate în melisme, cu emisii vocale specific locale, colorări de vocale și se mulează pe un ritm parlando- rubato, specific stilului doinit.  În doina se produce un adevărat travaliu tematic ( în spiritul tradiției locale) cu preferința pentru anumite formule de recitativ precum și o succesiune specifică a motivelor. Strofele sunt inegale ca dimensiune, cu fraze muzicale a căror succesiune nu respecta formula inițială decât rareori dar elementele de versificație   cu   caracter  improvizatoric   sunt   inserate   după   bunul  plac   al interpretului. În cadrul acestor perioade muzicale mobile sau strofe elastice, anumite formule se mențin, altele se elidează, unele se repeta întocmai său variat, dând naștere unuia sau mai multor sunete noi pentru că apoi să se revină la un pasaj enunțat anterior.

Improvizația lirică are loc în cadrul unor formule-pilon de o mare sensibilitate, întâlnite de regulă la începutul și sfârșitul strofelor muzicale. Alteori, doina se încadrează într-un tipar prestabilit, îmbrăcând o formă arhitectonica stabilă, ceea ce determina după unii cercetători similitudini cu cântecul propriu-zis. Structurile și mijloacele de expresie specifice fiecărui gen cum ar fi: elementele intonaționale, scările modale, formulele ritmice, emisiunile vocale definesc fiecare gen în parte, rolul recitativului în construcția arhitectonică a doinei fiind definitoriu.

Strofa melodică („elastică”) a doinei are trei părți:

o parte introductivă ce începe, sau nu, cu o interjecție introductivă ( arpegiu ascendent, unul sau mai multe sunete alungite, salt de 3 ta sau 8 -va sau un desen melismatic) și se desfășoară, de obicei, pe unul, sau mai rar pe mai multe rânduri melodice, se bazează pe alternarea repetată a două trepte ( V cu IV sau VI- V) sau este formată dintr-un recitativ recto-tono;

o parte mediana-doina propriu-zisă ce se conturează prin libera alegere a interpretului în baza motivelor tradiționale; reliefând cerințele expresive ale conținutului literar. Măiestria interpretului consta în echilibrarea elementelor recitative cu cele cantabile , modul de ornamentare, de îmbinare și alternare a elementelor tradiționale, precum și capacitatea de exprimare sinceră a sentimentelor, într-o exteriorizare reținută, fără exagerări.

partea concluzivă ce este precedată de : o largă formula ornamentală, de o coroană aflat pe un sunet neafirmat suficient în partea mediană , de o pauză, și îmbrăcă forma unui recitativ recto- tono 'cu un profil descendent, sau a unui pasaj bine conturat și individualizat față de discursul muzical anterior ( are l sau 2 rânduri melodice).

            Criteriul diacronic se împletește cu cel sincronic, tipurile arhaice ce au o frecvență inegală (existente numai în anumite zone) coexistă cu tipurile evoluate, în unele regiuni fiind atestate numai cele din urmă. Aceste straturi, arhaice și mai evoluate sunt identificate în funcție de: materialul sonor utilizat, după modalitățile de intercalare a unor elemente poetico- muzicale (interjecții, refrene, silabe etc), după forma recitativelor și structurile arhitectonice.

Astfel întâlnim:

tipuri arhaice, într-o frecventă puțin cunoscută;

tipuri mai evoluate: prezente aproape în toate regiunile țării, inclusiv în Muntenia;

tipuri „ de dragoste” – întâlnite cu precădere în Muntenia.

În zona dâmbovițeana, se cântă unele tipuri de doina mai evoluate a căror denumire și diferențiere stilistică reflecta relația dintre muzica și conținutul poetic: haiducesc, de codru, de înstrăinare, cuculețul, de jale, satiric etc.

 Structurile modale care stau la baza acestora sunt: dorianul, mai rar eolianul și mixolidianul, persistenta fiind mobilitatea treptei a IV ceea ce oferă frazelor muzicale, inflexiuni cromatice. Rareori dorianul apare ca structura modala cromatică.

Ambitusul este generos, mergând până la undecima, frecventa sunetelor mergând pe sunetele cuprinse între treptele I și VI care este zona preponderenta în cântare. Pe lângă formulele cantabile, melismatice, apare recitativul recto- tono pe treptele: I, ÎI, IV,V,VI.

Partea introductivă a acestui stil muntenesc, se realizează prin alternarea treptei a șasea cu a cincea, cadențând pe treaptă a cincea sau a patra.

Structura ritmică este evidențiata prin iambul augmentat.

Sursa:  Oprea, Gh., Agapie, L, Folclor muzical romanesc, E.D.P., Bucuresti, 1983

Figura 6.1 Structura ritmică a doinei (I)

Partea introductivă este precedată de multe ori de o interjecție cu sens ascendent, pornind de cele mai multe ori de la treapta întâi:

         Sursa:  Oprea, Gh., Agapie, L, Folclor muzical romanesc, E.D.P., Bucuresti, 1983

Figura 6.2 Structura ritmică a doinei (II)

sau ( în stilul arhaic) de un sunet lung situat pe treaptă a cincea( deasupra sau dedesubtul fundamentalei).

            Partea mediană ( doina propriu-zisă) evoluează într-un cadru melodic și ritmic foarte variat, evidențiind formule sau celule generatoare, repetate sau transformate voit de interpret, generând acest specific melodico-recitativ liric.

            Partea finală cuprinde ( pe primele silabe) elemente melodico-ritmice mai rar întâlnite până la acest moment și se încheie printr-un recitativ recto- tono pe treaptă întâi.

            Doina „de dragoste” este întâlnită frecvent în Muntenia și s-a personalizat ca un gen aparte prin adaptarea conținutului muzical la textul poetic.Ea se execută vocal sau instrumental și aparține categoriilor neocazionale, având un caracter distractiv, solicitând existenta publicului. În perioada modernă ea este interpretată de lăutari, mai ales la petrecerile sătești. Diapazonul doinei este larg, depășind spațiul octavei preferându-se registrul acut.

Din punct de vedere muzical sunetele se organizează în structuri modale cromatice sau cu inflexiuni cromatice, în care dorianul diatonic alterneza cu cel cromatic. Treptele mobile (IV,V ) care generează intervale mărite și micșorate ( secunda mărită, cvinta micșorată) li se alătura altele care sunt cromatizate pasager precum treptele: a doua, a șasea, a șaptea.

Ritmul liber, rubato se aseamănă cu cel al altor stiluri. Acestora li se alătură o ritmică măsurată, uneori 6/8 impunându-se ca unitate metrică optimea, pătrimea sau pătrimea cu punct. Sunt însă și exemple muzicale care combina cele două sisteme ritmice.

Melodicitatea și ritmul măsurat sunt impuse când doina este acompaniata de lăutari.

 Fiind un gen improvizatoric, doina de dragoste împletește momente cantabile, melismatice cu recitativul. În situațiile în care cantilenele sunt predominante, melodica se apropie de cântecul propriu-zis. Cunoașterea modului de organizare ale legilor ce " guverneaza' folclorul muzical, oferă posibilitatea unor delimitări, în funcție de valoarea artistică, unele din exemplarele prezentate pot contribui la îmbogățirea fondului muzical folcloric românesc.

Alături de doina de tip clasic au luat naștere și tipuri intermediare de cântec și doina. În general stilul doinei este pe cale de dispariție fiind interpretată mai ales de bătrânii satului.

O creație de acest tip este doina „Mai bărbate nu mai sta” piesă cu un pronunțat caracter satiric:

„Mai bărbate nu mai sta

Ia coasă și gresia

De coseste-mi cânepă

Că sunt bolnavă, mai mult moartă

Cânepă zace de coaptă.”

Sursa:  Oprea, Gh., Agapie, L, Folclor muzical romanesc, E.D.P., Bucuresti, 1983

Figurile 6.3 și 6.4 Reprezentarea pe portativ a doinei „Măi barbate nu mai sta!”

Unele interferențe cu balada, prezintă și doina cu tematica haiducească „Foaie verde mărăcine” al cărei text poetic descrie dorul haiducului după codrul de care s-a despărțit odată cu venirea anotompului rece:

„Stau la vatră focului,

Zac de dorul codrului”.

            Codrul înverzit îi oferă romanului adăpost când, din dorința de răzbunare a nedreptăților va lăsa casa și familia „luând drumul codrului și flinta haiducului”:

„Frunză-n codru cât se ține

Toți voinicii o duc bine

……..

Când oi prinde un ciocoi

De cinci piei am să-1 despoi”

Figura 6.5 Reprezentarea pe portativ a doinei „Foaie verde maracine”

În cadrul genurilor muzicale ocazionale semnificative, „doina” alături de baladă, cântecul popular de tristețe și repertoriul de familie este un autentic cântec popular românesc ce apare ca un gen distinct. Termenul de cântec a fost menționat pentru prima dată de către cercetătorul C. Brăiloiu, în scopul de a sugera diferențele sale prin comparație cu alte genuri (repertoriul de familie, tradițiile populare legate de evenimentele anului, balada, „doina” , cântecul și dansul popular), care se deosebesc atât tematic, cât și din punct de vedere structural și funcțional. Asocierea unor versuri autentice ale cântecului literar unor melodii de tipul doinei face dificilă delimitarea celor două genuri din punct de vedere strict poetic. Aceasta combinatie este facilitată de modelul octosilabic al versurilor, dar și prin contribuția personală a creatorului, interpretului, a ceea ce explică pe lângă forma „clasică” a piesei originale, prin forme intermediare ce au fost identificate, cum ar fi doina din zona Munteniei.

CONCLUZII

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiții și obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere în România un loc plin de legende, mituri și tradiții păstrate de-a lungul secolelor.

Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaștere absolută a universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic și o știință generală excluzând experimentul, și care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice și manifestându-se prin adaptarea concretă epică a abstracțiilor și a fenomenelor superioare la situația psihosocială dată, ca și prin explicarea simbolică a acestora.

Poporul român a fost întotdeauna un popor credincios, în majoritate ortodox, iar majoritatea tradițiilor și obiceiurilor relaționează cu sărbătorile religioase. Varietatea tradițiilor și obiceiurilor se datorează trecutului zbuciumat pe care l-a avut poporul român, cotropitorii ce au venit în țara noastră s-au îndrăgostit atât de mult de ea, încât s-au stabilit aici, și-au întemeiat familii, au adus cu ei datini și obiceiuri și au împrumutat de la noi, rezultând mozaicul de tradiții și obiceiuri.

Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, din bucurie sau durere, din năzuințele și dorurile românului, din setea de liniște sau din dragostea pentru frumos ,elementele de cultură și tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între generații.

Tradițiile, obiceiurile, portul și folclorul sunt comori inestimabile definesc un popor făcându-l unic, statornic și nemuritor în ciuda scurgerii timpului. Ele sunt documente grăitoare privind istoria și cultura acestor locuri. Imensul tezaur folcloric al acestei zone constituie o componentă valoroasă, o moștenire de preț, pentru toți cei care trăiesc și viețuiesc în județul Ilfov.

Această moștenire trebuie dusă mai departe, pentru că un popor trebuie să trăiască prin ceea ce lasă prin fiii săi. Dintr-o astfel de perspectivă și motivați moral față de cei ce au trăit și au muncit înaintea noastră pe meleagurile ilfovene, oamenii doresc a fi păstrătorii și continuatorii acestor „comori de suflet românesc”.

BIBLIOGRAFIE

Bănățeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureș. Zonele Oaș, Maramureș, Lăpuș, Sfatul Popular al regiunii Maramureș, Casa Creației Populare

Berdan, Lucia, Fețele Destinului. Incursiuni în etnologia românească a riturilor de trecere, Editura Universității „Al. I. Cuza” , Iași, 1999.

Drâmbă Constantin, Timpul și măsurarea lui, Buc. Ed. de Stat pentru literatură științifică, 1952
Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an, Buc, Ed. Fundației culturale românești, 1997

Elena Niculăiță – Voronca, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Saeculum Vizual, București, 2008

Hedvig, Maria Formagiu, Portul popular din România, Muzeul de artă populară al Republicii Socialiste România, București, 1974

Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997

Jean – Pierre Deconchy, Credințe și ideologii, Editura Polirom, București, 2010

Kligman, Gail, et al. Nunta mortului: ritual, poetică și cultură populară în Transilvania. Polirom, 2005.

Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981

P.P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova. Orânduirea feudală, Editura Academiei, București, 1967

Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare – Studiu de folclor comparat, Editura Minerva, București, 1983

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, București, 1976

Secoșan, Elena, Petrescu, Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Meridiane, 1984

Suiogan, Delia, Ceremonialul funerar – semnificații. Simboluri, în Buletinul științific, seria A, Filologia, Baia Mare, vol. 9, 1994

Vulcănescu, Romulus. Măștile populare: Monografie. Editura științifică, 1970.

www.socsci.uci.edu

www.traditiidinromania.ro

www.crestinortodox.ro

www.cuciidinbranesti.ro

www.branesti.ro

cuciidinbranesti.blogspot.com