Datini Si Obiceiuri Românesti DE Iarnă DIN Zona Maramuresului

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII

DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific, Student,

Mureșanu Ștefan Lucian Bănică Raluca Andreea

București,

2016

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII

DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENȚĂ

DATINI ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI DE IARNĂ DIN ZONA MARAMUREȘULUI

Coordonator științific, Student,

Mureșanu Ștefan Lucian Bănică Raluca Andreea

București,

2016

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. PORTUL POPULAR MARAMUREȘEAN

CAPITOLUL II. PREZENTAREA OBICEIURILOR DE IARNĂ DIN ZONA MARAMUREȘULUI

III.1. Obiceiuri de Ignat

III.2. Obiceiuri de Sf. Vasile sau Anul Nou

III.2.1. Seara Sfântului Vasile

III.2.2. Colindatul

III.2.3. Plugușorul

III.2.4. Vasilca și vergelul

III.2.5. Sorcova

III.3. Boboteaza

III.3.1. Ajunul Bobotezei

III.3.2. Farmece și vrăji

III.3.3. Iordanul și Ardeasca

III.4. Obiceiuri de Sfântul Ioan Botezătorul

III.4.1. Iordănitorii

III.5. Obiceiuri la Sânpetru de iarnă

III.5.1. Antanasiile

III.5.2. Cercovii de iarnă

III.6. Obiceiuri de Crăciun și de Nașteea Domnului

III.6.1. Întâmpinarea Domnului

III.6.2. Ziua ursului și Martinii de iarnă

III.7. Obiceiuri de Lăsatul Secului

III.7.1. Sâmbăta părinților

III.7.2. Moșii de iarnă

III.7.3. Refenelele

III.7.4. Alimori

III.7.5. Baterea alviței

INTERPRETARE. CONCLUZII

INTRODUCERE

Tradițiile, datinile și obiceiurile inclusiv folclorul sunt documente autentice care atestă istoria, cultura acestor locuri pline de valoare și ele însăși constituie monumente valoroase ale țării. Datina reprezintă un obicei sau o deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni, iar Maramureșul este plin de tradiții vechi care încă se păstrează cu sfințenie din generație în generație.

Una dintre cele mai frumoase zone ale lumii, aflată atât pe teritoriul României cât și al Ucrainei, înconjurată de Munții Oașului, Gutâi, Rodnei Tibleș și Munții Maramureșului, este regiunea Maramureșului. Aici este o zonă în care timpul s-a oprit în loc, unde oamenii sunt calzi și ospitalieri, unde casele sunt tradițional țărănești, cosumele sunt păstrate fără a fi alterate de către influența urbană și mai ales, unde sărbătorile creștine se țin și se sărbătoresc așa cum se cuvine. Maramureșul și-a lăsat amprenta pe pământul țării și prin construcțiile de lemn, biserici cât și semne de mormânt care aduc locului acesta o arhitectura aparte.

“Maramureșul e un simbol, e o chintesența, un semn, un recapitulator sub care se ascunde –poate mai intens și mai insidios decat sub altele-sufletul românesc în forma lui cea mai loială -ademenitoare și mai elevată .Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecțiuni și găteli de iarmaroc ori de protocol. Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite salamalecuri, de forțate zâmbete negustorești decorative. Acolo nu-i nimic <de-a gata>, totul e limpede și proaspăt ca apa care țașnește din munții străjuitori ai drumurilor croite de-a lungul Marei, Cosăului și Izei. (…). Maramureșul tot e de fapt o taina, acea oglindă fermecată capabilă a reda însușirile de baza ale neamului-dârzenia, neîngâmfarea, toleranța, puterea de a ierta, ospitalitatea, buna-cuviința.” (Nicolae Steinhardt-“Lecția Maramureșului”, Ateneu, revistă de cultură, nr.9, sept.1992)

Pe timp de iarnă, „moroșenii”, pregătesc până la cel mai mic detaliu, masa îmbelșugată cu tot felul de bucate tradiționale, cadourile și nu în ultimul rând colindele care, în această perioadă răsună pe fiecare uliță a satului.

În această lucrare am încercat să evidențiez frumusețile Maramureșului din punct de vedere al portului popular tradițional maramureșean, cât și tradițiile pe care acești oameni le practică în perioada sărbătorilor de iarnă.

Obiceiurile sunt o componentă existențială a oamenilor maramureșeni și reprezintă un sistem de viată, care și-a găsit statornicia și chiar dacă s-au produs diferite schimbări de-a lungul secolelor, ele încă își păstrează cu stoicism fundamentele și funcțiile esențiale.

CAPITOLUL II. PORTUL POPULAR MARAMUREȘEAN

Dacă străbați la picior satele maramureșene într-o zi de sărbătoare, ai onoarea de a asista la un adevarat spectacol de “poezie vestimentară” , oferit gratuit de localnicii de acolo.

Alte regiuni ale țării noastre au conservat acest obicei, abandonând portul popular , însă tradiția ocupă un loc important în viața maramureșenilor, iar portul reprezintă o mândrie și nu doresc ca acesta să devină recuzită pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.

Maramureșul reprezintă o zonă în care tradițiile încă sunt păstrate vii, aici oamenii parcă sunt rămași în timp și trăiesc ca în vechime. Se spune, că dacă în toata viața, degeaba ți-ai construit o carieră, un viitor, o familie, dacă nu ai vizitat Maramureșul.

Costumul de sărbătoare reprezintă pentru ei atât un prilej de mândrie dar și unul de diferențiere față de oamenii din alte zone. „ Să cunoaște maramureșeanu’ pă port”, fiindă dacă acesta s-ar pierde „ nu mai suntem maramureseni, nu ne-ar mai cunoaște nimeni”. Maramureșul face parte dintre puținele zone ale lumii, unde se poartă costumul tradițional în mod obișnuit. Chiar dacă cei mai mulți au înlocuit portul popular cu hainele de stradă care sunt mult mai comode și mai practice, totuși sunt mulți care încă îl îmbracă și sunt mândrii de acest lucru.

Femeile poartă costumul mai mult decât bărbații, însă în ceea ce privește categoriile de vârstă, acesta este purtat atât de tineri cât și de bătrâni, iar fiecare costum popular în parte, este o operă unicat.

În cadrul portului feminin, există două variante: portul de sărbătoare și portul de toate zilele. În ceea ce privește portul de sărbătoare este altcătuit din opinci, fote dungate care le fac pe femei să semene cu niște albine, poale, pieptar, cămașă și nu în ultimul rând, năframă. Deși oricine îl avea în casă, acest costum este purtat numai la sărbătorile mari, fiindcă: „ nu și le iau la biserică ( în fiecare duminică ), deoarece le murdăresc.” Femeile păstrează cu sfințenie aceste costume fiindcă ele niciodată nu se demodează, ele schimb eventual numai forma gulerului sau motivele de pe cămașă, deoarece un astfel de costum este foarte scump și nu îți permit să îl schimbe în fiecare an. (anexa 1)

Portul „normal” sau cel de toate zilele cum mai este numit, este cea de a doua varianta de port format dintr-o fustă încrețită numită sugnă, pieptar și năframă. Prin port, se diferențiază și vârsta femeilor, astfel, femeile tinere de până în treizeci, treizeci și cinci de ani poartă pânze și năframe viu colorate, deseori cu motive florale, în timp ce femeile dupa treizeci și cinci de ani poartă sugnă și năframă într-o singură culoare, de asemenea cu motive floarale. Iar femeile cu vârsta după cincizeci cinzeci și cinci de ani, poartă sugna și năframa neagră, doar cu o floare mică pe spate, fapt ce accentuează procesul îmbătrânirii.

În Maramureș, pieptarul este din piele căptușit cu blană, decorat cu apilații de piele colorată, broderii în motive florale și este purtat de fetele tinere. Poalele sunt confecționate din același material ca și cămașa și nu sunt diferențiate în funcție de vârstă.

Mai sunt și excepții când poalele nu sunt confecționate din același material, astfel capătă numele de sucnă. Ele sunt întâlnite la femeile înstărite. Fusta sau sucna sunt confecționate din cașmir stofă sau catifea și sunt largi și crețe și se poartă suflecată într-o parte. Confecționată din lână, zadia, se prinde cu baiere la mijloc iar partea din față este mai scurtă decât cea din spate. Pe suprafața acestora se găsesc ornamente ce constau în dungi orizontale de diferite dimensiuni și culori. În picioare, femeile au opinci făcute din pile de vită cu obiele cusute din lână albă, iar iarna ele sunt înlocuite de cizme. În ceea ce privește podoabele pe care femeile le poartă în zilele de sărbătoare, vorbim despre zgărdan, ce reprezintă o zgardă formată din șiruri de mărgele.

Costumul tradițional bărbătesc este format din cojoace de oaie, cioareci sau izmene și căciulă de astrahan, iarna, iar vara este alcătuit din cămașă albă,gatii scurte și o pălărie de paie. (anexa 2)

În Maramureș, înainte de Primul Război Mondial bărbații aveau părul scurt și purtau pălării confecționate din paie, iar iarna purtau căciuli ce erau ornate cu ciucuri de lână. În ceea ce privește cămașa, aceasta este scurtă, confecționată din bumbac sau cânepă și este croită simpu cu mâneci largi, încrețite. În ceea ce privește pieptarul, acesta este asemănător cu cel al femeilor, numai că acesta este de mai multe tipuri: unul are spații albe cu broderii doar pe margini și este mai bătrânesc, celălalt are aplicații pe toată suprafața, din piele de culoare vișinie, iar cel de-al treilea este cel mai complex din punct de vedere al orrnamentelor, deoarece are broderii multicolore, nasturi din piele, ciucuri din lână cât și ținte de metal.

Asemenea unei veste, este laibărul, lecricul este o haină de lână ce se poartă pe vreme foarte rece și este de două feluri: cu gaica la spate, având buzunar, guler și manșete, sau cu o croială foarte simplă deschisă în față, ce se mai numește și de tip suman, iar guba este un cojoc din lână, ideal pentru vreme de ploaie sau vreme rece, pe care maramureșenii o poartă pe umeri.

În ceea ce privește izmenele sau cioarecii, aceștia sunt făcuți din același material ca și cămașa și sunt largi și lungi până deasupra gleznelor. În materie de încălțăminte, maramureșenii prefereau cizmele care deseori erau ornate cu pinteni ce făceau zgomot atunci când mergeau sau dansau. Ei mai aveau și așa numita „traistă feciorească” care era făcută din lână și avea aspectul unui covor, decorată cu franjuri sau fără și cu barete late.

„Portul maramureșean se remarcă prin eleganță sobră, reținută, este unitar și are un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” (T. Bănățeanul, 1965).

CAPITOLUL III. PREZENTAREA OBICEIURILOR DE IARNĂ DIN ZONA MARAMUREȘULUI

III.1. Obiceiuri de Ignat

Sfantul Ignatie Teoforul este sarbatorit pe 20 decembrie. Se spune că a fost pruncul luat in brate de Hristos și dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Săi (Matei 18, 2-4). Numele „Teoforul” vine de la mărturia sa din epistole, unde scrie că „Il poartă pe Hristos în inimă”. Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost aruncat în arena leilor unde a fost sfâșiat de către aceștia, in jurul anului 110. Părți din moaștele sale se găsesc în Catedrala episcopală din Galati, la Schitul Darvari și la Manastirea Tismana.

Ceea ce a rămas din această zi este doar tăierea porcilor, dar nu se știe cu certitudine originea acestui ritual care este deosebit de important și astăzi. Unii cercetători consideră că gestul amintește de jertfele aduse zeilor care se nășteau și mureau periodic. Alegerea zilei de Ignat ca fiind ziua în care este sacrificat porcul nu este făcută la întamplare ci este bazată pe argumente mai mult sau mai puțin fondate. Astfel, se credea că porcul trebuie tăiat în această zi pentru că de atunci înainte nu o să mai vrea să mănânce, iar dacă nu mănâncă, nu mai pune carne pe el și nu se mai îngrașă. Oamenii credeau că porcul își visează tăierea în noaptea precedentă și de aceea refuză să mai mănânce.

Chiar dacă înainte această sacrificare trebuia făcută doar în ziua de Ignat, acum nu se mai respectă data, dar încă se păstrează anumite obiceiuri legate de acest sacrificiu pentru a asigura prosperitatea și sănătatea familiei în noul an. În Maramureș, cetățenii consideră că porcul nu trebuie chinuit și toate activitățile care au loc în timpul tăierii acestuia trebuie să fie făcute cu voie bună și cu urări. După ce porcul este tăiat, capul familiei, respectiv cel care a sacrificat porcul, face semnul crucii pe frunea copiilor săi ca aceștia să fie sănătoși și puternici. „Contactul cu carnea animalului, implicit cu sângele acestuia, înseamnă transferul de putere, de viață asupra celui care consumă acest aliment. În același timp, animalul devine mediator între lumi, între om și zeu/divinitate, între om și strămoșii săi”, a precizat un domn profesor universitar.

Pe lângă această tradiție de sacrificare a porcului, Maramureșul are multe alte tradiții și obiceiuri de sărbători, mai ales în preajma Crăciunului. Astfel, în ajunul Crăciunului localnicii pun o potcoavă într-o găleată cu apă și apoi o beau atât ei cât și vitele, pentru ca aceștia să fie tari ca fierul. De asemenea găinilor li se va da mâncare din sită, ca în anii următori să facă ouă iar cei care au oi, pun sub pragul casei un drob de sare, pe care îl lasă acolo până la „Alesul oilor” , când îl scot pentru a-l măcina și amesteca cu tărâțe ca apoi să îl dea de mâncare oilor ca acestea să sporească. Tot în ajunul Crăciunului, grajdurile animalelor sunt unse cu usturoi pentru a alunga strigoii și spiritele rele. În ceea ce privește pomii, în această zi se curăță hornurile iar funinginea se pune la rădăcina acestora pentru a da rod bogat în anii următori.

Copii au și ei un rol foarte important în această zi de sărbătoare. Aceștia își pun trăistuțele la gât și pleacă la colindat din casă în casă pentru a anunța marele eveniment care se va produce și anume Nașterea Domnului Iisus Hristos.Colindele cu care ei umblă sunt „Steaua” sau „Capra”. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit nașterea Domnului dar și care i-a călăuzit pe cei trei magi către locul în care s-a născut. Sursele privind proveniența colindelor despre stea sunt diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, iar altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice. Versurile acestui cântec sunt simple și ușoare tocmai pentru că acestea trebuiesc înțelese și reținute de copii.

Steaua:

„Steaua sus răsare

Ca o taină mare

Steaua strălucește

Și lumii vestește

Și lumii vestește

Ca astăzi Curata

Preanevinovata

Fecioara Maria

Naște pe Mesia

Naște pe Mesia

Magii cum zăriră

Steaua și porniră

Mergând după rază

Pe Hristos sa-l vază

Pe Hristos sa-l vază

Și dacă porniră

Îndată-L găsiră

La Dansul intrară

Și se închinară

Și se închinară

Cu daruri gătite

Lui Hristos menite

Ducând fiecare

Bucurie mare

Bucurie mare

Care bucurie

Și aici sa fie

De la tinerețe

Pan-la bătrânețe

Pan-la bătrânețe.”

În schimbul colindului ei primesc colaci, nuci, mere și din ce în ce mai des, bani.

Etnologul Delia Suiogan a mai spus că „un loc important îl au și obiectele legate de colindat, amintind de bâtă, care este văzută ca un „arbore al vieții”. Atingerea porților și a femeilor, dar și bătaia repetată atât în podeaua casei, cât și în pământul din curte cu bâta are rol fertilizator, potrivit credințelor din Maramureș. De asemenea, un alt obiect ritualic, care nu lipsește din gospodăriile maramureșenilor de Crăciun, este colacul, care este un simbol al soarelui, dospirea aluatului din care se face semnificând fertilitatea. Mai sunt însă mărul – aliment sacru si „fruct al cunoașterii”, și nuca, asimilată cu „oul cosmic”. Toate aceste se regăsesc pe mesele de Crăciun în toate gospodăriile din Maramureș, chiar dacă modernismul și-a făcut loc chiar și în zonele rurale. În schimb, sunt extrem de rare situațiile în care podelele casei sunt acoperite cu fân proaspăt, iar sub fața de masă sunt puse paie pentru dobândirea bunăstării. De asemenea, nu se mai leagă cu lanțuri picioarele mesei, obicei care se practica pentru a opri animalele salbatice să atace vitele din curți și să îndepărteze răul din casă.

Aceasta este de părere că „atâta vreme cât nu se va apela la mimare, Crăciunul va rămâne același, un timp al bucuriei și al renașterii.”

III.2. Obiceiuri de Sfântul Vasile sau Anul Nou

III.2.1. Seara Sfântului Vasile

„Dintre toate serile de peste an, cea mai bogată în datine și credințe, cea mai misterioasă și totodată una dintre cele mai plăcute pentru poporul român este Seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou. În această seară, toată suflarea românească, începând de la copiii ce de abia pricep și rostesc câte un cuvânt, până la cel mai bătrân moșneag, își are partea sa de petrecere, distragere și bucurie. Încă nu s-a sfârșit un șir de datine și credințe, începute cu ajunul Crăciunului, și iată că acuma se începe altul, tot atât de îmbelșugat, tot atât de atrăgător și încântător. ”

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare, unul dintre sfinții care a făcut unele dintre cele mai mari minuni, este serbat pe 1 ianuarie. Se spune că în noaptea Sfântului Vasile cerul se deschide de trei ori. În tradiția populară, se regăsesc și de această dată o lungă serie de tradiții și obiceiuri. De exemplu, se spune că în ziua de Sfântul Vasile fetele nemăritate împletesc crenguțe de măr pe care atârnă o batistă, busuioc, un inel și o pară argintată pe care le ascund afară și dacă a doua zi peste aceste crenguțe este așezată bruma, înseamnă că ele se vor mărita cu un om bogat, iar dacă nu, ele se vor mărita cu unul sărac. O altă vorbă spune că e bine să spargi un pahar, să răstorni cutia cu chibrituri, să dai de pomană unui om sărac sau să verși vin pe masă, ca să ai parte de noroc tot anul. Pentru a fi sănătos și curat, după ce te speli pe față, trebuie să te ștergi cu un prosop în care ai pus un ban de aur sau de argint. Iar dacă vrei să nu fi leneș tot anul, trebuie să ai grijă să nu dormi foarte mult în această zi. Un alt obicei care încă se practică în această zi este umblatul cu „Semănatul”, „Plugușorul”, „Plugul cel Mare” , „Vasilica” , „Sorcova” dar și alte urări.

Semănătură:

„Să ningă,

Să plouă,

Să picure rouă,

Și grâu să-ncolțească,

Bogat să rodească!

S-aducă nădejde

Trecând de primejdie.

Copiii să crească,

Mulți ani să-nflorească

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii

Și-n timpul primaverii.

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani! ”

Tradiția populară are numeroase interpretări și în ceea ce privește vremea. Se spune că anul va fi bun sau rău în funcție de cum este ziua de Anul Nou. Totodată, se spune că, dacă în ziua aceasta ninge, anul următor va fi îmbelșugat, iar dacă este senin și geros, oamenii vor fi sănătoși.

III.2.2. Colindatul

„Colindul românesc, prin forma sa simplă și prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii și al Bisericii extins sau transmis în sufletele și-n casele dreptcredicioșilor creștini. Colindul reprezintă ecoul popular și artistic al cântărilor bisericești liturgice.”

Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri de iarnă este colindatul. În noaptea de 24 decembrie satele, dar și orașele răsună de glasul colindătorilor. Copii în general, își pun traista după gât și merg din casă în casă pentru a colinda gazdele, iar răsplata pe care o primesc constă în colindețe: mere, nuci și covrigi. Colindele au o mulțime de variante și versiuni, specifice diferitelor regiuni de la noi din țară. Acestea pot fi cântate fie de un singur colindător, fie de un grup de fete, băieți sau chiar oameni în toată firea. Se spune că dacă primești urarea cu bucurie în suflet, anul care va urma va fi unul mai bun. O dată cu obiceiurile vin și superstițiile; colindele își au originea în cântările ritualice pre-creștine și aveau ca rol îndepărtarea spiritelor rele, aducerea de fertilitate și belșug iar oamenii cred că atunci când nu se vor mai auzi colinde, diavolul va pune stăpânire pe acest pământ. „O ce veste minunată!”, „Deschide ușa creștine”, „Trei crai de la răsărit”, „Sus boieri, nu mai dormiți”, „Astăzi s-a născut Hristos”, „Iată vin colindători”, „Am plecat să colindăm” , „Steaua” și „Trei păstori” sunt numai câteva din colindele românești. Acestea sunt colinde cosmogonice, ce crează legătura între om și divinitate.

În ceea ce privește micii moroșeni care pleacă la colindat încă de la vârsta de cinci ani, aceștia au în repertoriu colinde mult mai scurte și simple, dar care au același rol, acela de a vesti sărbătoarea și de a ura belșug gazdelor.

Puică neagră bagă-n sac:

„Puică neagră bagă-n sac,

Scoală gazdă, dă-mi colac.

De mi-i da, de nu mi-i da,

Altu nu ți-oi colinda,

Că mi-i scurtă gubuța

Și mă tem c-oi îngheța.

Rămâi, gazdă, veseloasă

C-ai ajuns zâle frumoasă

Și găzdoiu veselos

C-o ajuns Crăciun frumos. ”

„Câtă-n sus șî câtă-n jos” cântată deseori de bătrâni, este o colindă străveche ce are ca subiect momentul Judecății de Apoi.

Câtă-n sus șî câtă-n jos:

„Câtă-n sus șî câtă-n jos,

Câtă-n jos pă lângă mare

În dreptu Sfântului Soare,

Sfântu Soare când răsare

Mândră lumânare-și are.

Zor, zor câmpuț cu flori,

C-aiesta nu-i câmp cu flori,

Că-i un șăs mândru, frumos,

Cu coroana lui Hristos.

Când a si la judecată,

Cei zii cu cei morți deodată…

Dar atuncea ce-om ști zîce?

Crai și împărați or plânge. ”

Colinătorii încheie cu urarea: „Rămâneți gazdă-n pace cu sănătate! ”, o urare specifică Maramureșului, la care gazda răspunde cu : „Haidăți în casă! ”, ca semn de primire a urărilor .

III.2.3. Plugușorul

„Plugușorul” este de departe una dintre cele mai frumoase și mai vechi datine românești din seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou. Acesta este un obicei agrar menit să aducă belșugul și prosperitatea gospodăriei gazdei. Se spune că cei care nu primesc colindătorii vor avea parte de sărăcie și multe necazuri în anul următor. Colindătorii se îmbracă în haine cât mai groase cu căciuli împodobite cu panglici colorate ținând în mână biciul, clopoțelul și buhaiul și merg din casă în casă și recită încă de la primele ore ale dimineții până la lăsarea întunericului pentru a nu lăsa nicio casă din sat necolindată. „Plugușorul” este prezentat printr-un text în versuri ce este recitat într-un ritm foarte vioi și vesel, de grupuri de copii. Versurile sunt acompaniate de zurgătul copotelor și pocnetul bicelor cu strigatul de „mânați măi”, și de „hăi hăi”.

„Plugul Flăcăilor“ sau Plugul Mare este format de către adulți ce pornesc la urat după lăsarea întunericului. (anexa 3) Portul popular de sărbătoare al acestor colindători este alcătuit din cămăși brodate, ițari albi, brâie roșii și chimire, cizme, cojoace și căciuli negre de astrahan, iar plugul, tras de două sau chiar patru perechi de cai sau boi, este decorat cu brazi împodobiți cu panglici colorate, mere, covrigi și ciucuri iar în vârf se agață un ștergar brodat. Recuzita folosită pentru acest plugărit diferă în funcție de zona în care este recitat, dar de cele mai multe ori este alcătuită din bici, talăngi, buhai, vioară, tobă, fluier, dar și alte instrumente muzicale cu ajutorul cărora este amplificată atmosfera zgomotoasă. Cei care umblă cu buhaiul, aceia știu mai bine a ura, deoarece buhaiul este un simbol caracteristic al acestei sărbători. Colinda făcută cu buhai este mai lungă și mai frumoasă. Acesta simblizează mugetul taurului dar totodată și fertilitatea. Talanga, are la rândul ei un rol, acela de a alunga spiritele rele, iar biciul este semn al urărilor bine făcute.

Răsplata pe care o capătă toți colindătorii, atât cei mici cât și flăcăii, este aceeași ca cea pe care o primesc colindătorii de la Crăciun: colaci, nuci, mere, pere, bani etc.

Tradițiile de sărbătorire a Anului Nou sunt tradiții deosebite, atât prin rolul lor, cât și prin modul de desfășurare, ce nu trebuiesc să lipsească sub nicio formă. Acestea asigură un an mai bun, mai bogat și mai luminos.

Plugușorul:

„ Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și nu mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați.

Mâine anul se înoiește

Plugușorul se pornește

Și începe a ura

Pe la case a colinda

Iarna-i grea omătu-i mare

Semne bune anul are

Semne bune de belșug

Pentru brazda de sub plug

Plugușor cu patru boi

Ia mai mânați, măi flăcăi!

Hăi, hăi…

S-a sculat mai an

Badica Traian

Și-a-ncălecat

Pe-un cal învățat

Cu șaua de aur,

Cu nume de Graur,

Cu frâu de mătasă,

Împletit în sasa,

Cât vita de groasă.

El în scări s-a ridicat,

Peste câmpuri s-a uitat,

Să aleagă-un loc curat

De arat și semanat.

Și-a pornit într-o joi

Cu un plug cu doispreceze boi

Boi boureni,

În coada codălbeni,

În frunte țintăței.

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hăi, hăi…

La lună, la săptămână,

Își umplu cu aur mâna

Și el vru să vadă

De-i dete Dumnezeu roadă.

Era-n spic cât vrabia,

Era-n bob cât trestia.

Ia mai mânați, mai flăcăi!

Hăi, hăi…

Traian iute s-a întors

Și din grajd alt cal a scos.

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian,

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prinde locul.

Cu potcoave de argint,

Ce dă sporul la fugit.

Traian iute-a-ncălecat,

La Tinchin a apucat

Și oțel a cumpăarat,

Ca să facă seceri mari,

Pentru secerătorii tari.

Și-altele mai mititele,

Pentru fete ocheșele

Și neveste tinerele.

De urat, am mai ura,

Dar mă tem că va-nsera,

Pe-aici, pe la dumneavoastră,

Departe de casa noastră.

Și ne-așteapte și-alte case,

Cu bucate mai gustoase,

Cu pâine caldă pufoasă,

Cu vinul de viță-aleasă,

Cu Cotnar de Drăgășani,

La anul și la mulți ani! ”

III.2.4. Vasilca și vergelul

Sărbătoarea Sfântului Vasile numit și „ păzitor al duhurilor rele”, este una dintre zilele cu cele mai multe și mai frumoase tradiții din an. Printre acestea se numără și „Colindul cu Vasilica”. Comunitățile de rromi au păstrat această tradiție deoarece ei considerau porcul un simbol al fertilității. Încă de când aceștia erau sclavi și depindeau de stăpânul lor, în ziua de Crăciun ei cereau capul porcului sacrificat în acea zi pentru a merge cu el la colindat. Pentru bunul mers al lucrurile în anul următor împodobeau capul porcului cu mărgele și panglici pentru a merge cu el la urat pe la toate casele oamenilor, care îi răsplăteau cu produse alimentare sau bani.

După ce terminau de colindat fiecare casă din sat, ceata de colindători despodobea căpățâna porcului pentru a lua înapoi fiecare ce a adus iar din aceasta pregăteau prânzul pentru a încheia obiceiul.

În Maramureș, una dintre cele mai așteptate obiceiuri de iarnă este Vergelul. La acest ritual participă mai ales tinerii care vor să afle cu cine se vor căsători. „La vergel se duceau tinerii și acolo își ghiceau ursita, își întâlneau iubita. Termenul vine de la vergea, de la nuiaua magică, prezentă și în basme, povestiri. Cu vergeaua asta se adunau la o casă tinerii, perechi de obicei, dar și bătrâni; se aducea mâncare, băutură și începea petrecerea. Se punea apă într-un ciubăr și se aruncau obiecte personalizându-l pe fiecare: cercei, nasture, inele de obicei. Obiectele se aruncau în ciubăr. Omul care făcea oficiile se numea goaga el învârtea obiectele în oală, cei prezenți cântau”, povestește etnologul Aurel Bodiu.

„Goaga” sau „Vergelatorul” folosea în primul rând vergelele, care erau niște bețe, două farfurii, o covată și o față de masă. Cei care participă la acest ritual aduc fiecare câte un inel, iar pentru petrecere, fetele aduc mâncare și băieții aduc băutură și muzicanți.

„În prezența birăilor de vergel tinerii introduceau inelele în câte-o cofă, separat fetele, separat feciorii. Sub privirile tuturor, goaga (acoperită cu un cearceaf ca să nu se vadă cum ”tomnește” el inelele) amesteca inelele cu ajutorul vergelelor. Acum se cânta Hora vergelului: Scoate goagă, scoate Inel de-argințăl În dejet mititel, Mire frumușel. După aceste versuri ale cântecului, goaga scotea cu vergelele, din cele două cofe, câte două inele, urmând ca posesorii lor să formeze pereche. Cântecul se repeta până când erau scoase toate inelele, iar unul dintre birăi stropea prin surprindere pe tinerii participanți. În continuare, cei sortiți să fie pereche își petreceau împreună pe durata ce urma ca un preludiu nunții lor deja proiectate” -Dr. Zamfir Dejeu.

După terminarea vergelului, fetele merg să lege parii unui gard de nuiele pentru a afla cum vor fi bărbații ce urmează să le ia în căsătorie. În drumul lor , acestea zic :

„ Sîn-Vasii bălțat

Adă-mi un bărbat

Cât de blăstămat

Dat bine-ntrămat! ”

Iar când ajung, încep să numere descrescător de la nouă până la unu, de la primul par pe care pun mâna iar apoi leagă parul cu numărul unu cu o panglică în timp ce zic :

„ Eu nu leg parul

Ci-mi leg ursitul

De trei ursite ursat

Și de Dumnezeu dat

În vis să-l visez

Aieve să-l văz !”

În funcție de cum e parul, așa e și ursitul, adică daca parul e strâmb atunci și ursitul va fi urât și bolnăvicios; dacă e drept, gros și cu coaja netedă, viitorul soț va fi voinic, tare și frumos; dacă e scund, va fi mic de statură; dacă e lung, acesta va avea o statură înaltă, iar dacă parul este putred înseamnă că viitorul bărbat va fi bătrân. Acestea nu se uită pe loc cum este parul, ci a doua zi de dimineață fetele se întorc și caută parul pe care l-a legat cu o seară înainte pentru a descoperi cum este alesul.

III.2.5. Sorcova

Mersul cu „Sorcova” este un alt obicei tradițional de Anul Nou. Cuvântul sorcovă își are originea în limba geto-dacă, S-AR KIA VIA însemna „Să ai o viață frumoasă”.

Pe data de 30 noiembrie mamele aduceau smicelele a mai multor arbori roditori, îndeosebi meri și peri pe care le puneau în apă și le îngrijeau zilnic pentru a înmuguri până în Ajunul Anului Nou. Astfel, florile rezultate deveneau sorcovele cu care copii colindau în dimineața zilei de 1 ianuarie.

În ziua de astăzi, sorcova este confecționată dintr-un băț împodobit cu hârtie creponată, beteală și panglici colorate cu care copii fac urări prin atingerea pe umăr a gazdei cu mișcări repetate. Prin recitarea versurilor, sorcova joacă rolul unei baghete magice ce are capacitatea de a transmite sănătate, belșug, tinerețe și putere, gazdei. Efectul mișcării ritmice al sorcovei dar și textul accentuează asemănarea cu o vrajă.

Sorcova:

„Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți:

Ca un măr, ca un păr,

Ca un fir de trandafir.

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata.

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul si la multi ani! ”

III.3. Boboteaza

III.3.1. Ajunul Bobotezei

Prima zi de post negru din an în care nu se mănâncă și nu se bea nimic, este Ajunul Bobotezei. Canonul 1 al Sfântului Teofil al Alexandriei învață credincioșii să ajuneze total pentru ca în a doua zi să ia agheasma pe nemâncate însă Tipicul Sfântului Sava spune că, dacă Ajunul Bobotezei pică într-o zi de sâmbătă sau duminică, nu se ține post negru. În secolele IV-VI, pentru a primi botezul în seara acestei zile, catehumenii se pregăteau prin rugăciune și post timp de patruzeci de zile, iar abia după ce îl primeau aveau posibilitatea să participe pentru prima dată la liturghia credincioșilor și să se împărtășească. „ Oamenii se pregătesc pentru a preîntâmpina cum se poate mai bine marea sărbătoare și de aceea, înaintea zilei de Bobotează avem o zi în care se ajunează, adică Ajunul Botezului. Este o zi de pregătire duhovnicească prin post aspru pentru a preîntâmpina această mare sărbătoare a Botezului Domnului ” a declarat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Agheasma Mare este o apă sfințită la biserică în ziua de Bobotează care nu se strică niciodată. Preoții consideră că are puteri deosebite, datorate faptului că a fost sfințită prin invocarea Sfântului Duh dar și pentru că în această zi Mântuitorul a fost botezat în apele Iordanului. Preoții merg cu această apă la casele credincioșilor pentru a le oferi binecuvântarea Sfintei Treimi prin stropirea cu Agheasmă. Un alt obicei de Bobotează este sfințirea tuturor apelor iar în una dintre ape preotul aruncă o cruce și bărbatul care o va scoate primul va avea noroc tot anul.

Totodată, în Ajunul Bobotezei sunt multe credințe, superstiții și obiceiuri. De exemplu, pentru a avea o primăvară roditoare, creștinii scot cenușa din sobă și din casă pentru a o presăra peste câmp; dacă în dimineața de Ajunul Bobotezei pomii sunt încăcați cu promoroacă aceștia vor avea rod bogat. Se spune că în noaptea de Bobotează, tinerele nemăritate află cine le va fi alesul. Ele cer preotului un fir de busuioc sfințit pe care îl pun sub pernă pentru a visa cu cine se vor căsători. O altă superstiție tot în noaptea de Bobotează spune că se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească despre locurile în care sunt ascunse comorile. O tradiție de această dată, spune că în această zi femeile nu au voie să spele rufele pentru că acest fapt aduce necazuri în familie, iar o alta spune că femeile care beau Agheasma Mare se vor vindeca de sterilitate, deoarece se crede că această apă are puteri tămăduitoare, iar fetele care vor cădea pe gheață sigur se vor mărita.

Se mai spune și că în seara de Ajun dacă iei cărbuni din vatră și îi asociezi cu fiecare membru al familiei poți afla cât va trăi fiecare. Astfel, cel al cărui cărbune se va stinge mai repede va muri primul, iar cel care se va stinge ultimul va fi cel mai longeviv.

În ceea ce privește masa, această este foarte asemănătoare cu cea de Crăciun. Tradiția spune că preotul care vine cu Botezul trebuie așteptat în camera cea mai curată a casei, unde va fi așezată o masă cu cel puțin doisprezece feluri de mâncare pentru a avea parte de o masă bogată tot anul. Sarmale, colivă, grâu fiert, pește prăjit, borș de pește, fiertură de prune, plăcinte de post sunt doar câteva dintre bunătățile pe care gospodinele le pregătesc special pentru această zi.Abia după ce masa este sfințită, familia se poate așeza la masă. Pentru a fi protejați de boli, membrii familiei trebuie să bea Aghiasmă pe stomacul gol, timp de opt zile, în fiecare dimineață. Pentru ca și animalele să fie protejate de boli tot anul, credincioșii le dau acestora resturile de la bucatele ce au fost sfințite anterior.

În ajunul Bobotezei sunt și unele superstiții referitoare la vreme: dacă este brumă pe pomi înseamnă că vor fi poame multe, dacă va ploua atunci va fi un an ploios, iar ploile vor veni din direcția în care preotul va stropi cu busuiocul înmuiat agheasmă, iar dacă atunci când preotul merge cu „Iordanul” prin sat, îi va scârțâi zăpada sub picioare înseamnă că anul va fi unul bogdat și roditor.

III.3.2. Farmece și vrăji

Busuiocul se spune că este o plantă înzestrată cu puteri magice și de aceea a creat numeroase legende și superstiții, fiind folosit în ritualuri, descântece, vrăji și farmece. Numele provine din termenul grecesc „basilikon” care se traduce „ rege” . În descântecele de dragoste, acesta joacă un rol foarte important, cum spune și acest cântec vechi:

“ Mi-am pus busuioc în păr, măi

Să pot avea pe vino-ncoa’

Să fiu ochioasă, năbădăioasă

Să se-mbulzească și să mă iubească băieții !”

Pentru avea noroc în căsătorie, mireasa lua busuioc de la icoană și îl dă de trei ori în jurul ei și tot pentru a se bucura de dragoste, fetele, înainte de a merge la horă, se găteau cu el pe cap sau la brâu. Un alt descântesc presupunea ca descântătoarea și cea căreia voia să îi descânte să meargă la râu, să ude un buchet de busuioc cu care să o ude pe cea căreia i se descântă, rostind:

“Dimineață m-am sculat,

Pe cărare m-am luat,

Pe cărare necălcată,

În rouă nescuturată,

Cărarea călcând-o,

Dragostea căutând-o.”

După rostirea acestor vorbe, ele trebuiau să meargă acasă fără a privi în urmă, pentru a nu strica descântecul.

În Maramureș, în Ajunul Bobotezei, când cerul este senin și stelele se văd pe cer, fetele privesc spre cer spunând un descântec de iubire, fără să le audă cineva:

„O stea, logostea,

Două stele, logostele”,

până ajung la nouă după care o aleg pe cea mai frumoasă, spunând:

„Tu, stea, mai mândră ca toate stelele,

Fă-mă și pe mine mai mândră ca toate fetele

Feciorii să se năpustească

Pe mine să mă iubească

Să n-aibă alinare, pe loc să stea

Ca să vină să mă ia.”

Un alt descântec pentru fetele care vor să se mărite este legat de data aceasta de crenguțe de măr. Acestea ard crenguțele în focul de la sobă, rostind:

„Foc, focuțu’ meu,

Io-i durmi, tu nu durmi

Io-i somna, Tu nu somna

Fă-te șarpe laur, bălaur,

Te du în lume, peste lume,

La ursâtu’ meu anume,

Să n-aibă a si,

Să n-aibă a poclui,

Până la mine-a vini,

Cu mine mâna a da

Cu mine-n cununie a sta”.

Încă un descântec pentru fetele care vor să fie căutate și iubite de feciori, presupune ca fetele, în seara din Ajunul Bobotezei să se ducă să ia apă neîncepută de la fântână, în care pun câteva fire de busuioc și o așează în locul în care soarele va răsări a doua zi dimineață. A doua zi, în ziua Bobotezei, acestea imediat cum se trezesc încep să descânte apa astfel:

„Demineață m-am sculat,

Pe obraz că m-am spălat,

La biserică m-am gătat

La icoane m-am închinat,

Lui Dumnezeu m-am rugat;

Iar după ce m-am rugat,

La biseric-am plecat

Pân’ nu era popa-n altar

Nici paserea sculată din cuibar,

Pe burtă nescuturată

Și pe cale neclălcată.

Cum am mers și cum m-am dus,

La biseric-am ajuns,

În biseric-am intrat,

La icoane m-am închinat.

Bărbații, cum m-o zărit,

Unul l-altul o ochit,

Femeile s-o cotit,

Toți de mine rău o grăit.

Eu tare că m-am scârbit

Și de-acolo am ieșit,

Jelindu-mă

Și văitându-mă.

Nime nu m-o auzit,

Nime nu m-o văzut,

Numai Maica Domnului

Sus din poarta cerului,

Numai ea m-o auzit

Numai ea m-o văzut,

Și pe scară

De ceară

S-o scoborât

Și la mine o venit

Și pe mine m-o-ntrebat

Și din gur-o cuvântat:

-N., ce te vaieți,

Ce ne cânți?

-Da cum nu m-oi văieta

Și eu cum nu m-oi cânta,

Că dimineață m-am sculat,

Pe obraz că m-am spălat,

La biserică m-am gătat

La icoane m-am închinat,

Lui Dumnezeu m-am rugat;

Iar după ce m-am rugat,

La biseric-am plecat

Pân’ nu era popa-n altar

Nici paserea sculată din cuibar,

Pe burtă nescuturată

Și pe cale neclălcată.

Cum am mers și cum m-am dus,

La biseric-am ajuns,

În biseric-am intrat,

La icoane m-am închinat.

Bărbații, cum m-o zărit,

Unul l-altul o ochit,

Femeile s-o cotit,

Toți de mine rău o grăit.

Eu tare că m-am scârbit

Și de-acolo am ieșit,

Jelindu-mă

Și văitându-mă!

Maica Domnului i-a răspuns

Și din gu-așa i-a zis:

-Taci N. Nu te cânta,

Nu te văieta,

Ca eu cu mine te-oi lua,

În apa lui Iordan te-oi spăla,

Cu cămeșă de dragoste

Te-oi îmbrăca,

Cu brâu de dragoste

Te-oi încinge,

Coroană de aur în cap ți-oi pune,

Mândru mi te voi clădi,

Mândru te voi limpezi,

Ca argintul strecurat

Ca maica ce te-a dat,

Ca soarele când răsare,

Ca busuiocul cu floare…

Răsari soare frățioare

Cu nouă răzișoare!

Nu știu soarele-o răsărit,

Ori un crai o ieșit?

Ba nici crai nu-i, nici crăiasă,

Ci-i N.N. cea frumoasă,

Dintre toate fetele mai aleasă!

Când la joc o ajuns,

Toți flăcăii înainte i-o ieșit

Cu cușmele-n mână,

Cu paharele pline,

Toți la dânsa au cinstit,

Toți la joc o au poftit,

Toți cu dânsa o vorbit. ”

După ce rostesc aceste cuvinte, fetele se spală cu apa care a fost descântată după care se îmbracă frumos și pleacă la biserică, iar mai târziu la horă.

III.3.3. Iordanul și Ardeasca

Una dintre datinile cele mai însemnate din ziua de Bobotează, este Iordanul, numit și sfințirea agheasmei celei mari sau sfințirea cea mare a apei, care se face în fiecare an în aducerea-aminte a Botezului Domnului Nostru Iisus Hristos, de către Sfântul Ioan Botezătorul în apele râului Iordan.

Dacă sfințirea cea mică a apei se face în biserică, sfințirea aghiasmei mari se face într-un loc public, lângă o fântână sau la o apă curgătoare. Însoțit de întreg poporul adunat la slujbă, preotul iese din biserică, îmbrăcat în cele mai frumoase veșminte, cu o cruce în mână și pornește spre locul de sfințire.

În drum lor, oamenii cântă troparele: „ Glasul Domnului peste ape strigă grăind: Veniți de luați toți Duhul înțelepciunii… ” „ Astăzi se sfințește firea apelor… ” „ Ca un om ai venit la râu, Hristoase Împărate… ” „ Către glasul celui ce strigă în pustie: găsiți calea Domnului … ” și „ În Iordan botezându-te Tu Doamne .. ”

Pe lângă aceste tropare, există și obiceiul de a se cânta următoarele versuri despre Botezul Domnului:

„Frați! Veniți să ne sculăm,

Vitleemul să-l lăsăm,

La Iordan să a-alergăm.

Că minune-o să vedem!

Din deșert prorocul vine,

La Iordan cu ape line,

E Ioan Botezătorul

Și-nainte mergătorul.

Îndreptarea o vestește

Și cu apă curățește.

Acolo Iisus soseșteâ

Și-a se boteza poftește.

Dar prorocul se înfrică,

Nu se dă de-a boteza,

Aplecat se jeluiește

Și către Iisus grăiește:

-Eu botez vreau de la tine

Și tu vini acum la mine!

Eu mă tare-nspăimântez,

Că nu știu să te botez.

Eu sunt iarbă și țărână,

Doamne! tremur-a mea mână,

Tu ești foc mistuitor,

Iar eu păcătuitorș

Eu nu-s demn ca să m-aplec

Călțămintea să-ți dezleg,

Mai de mult ești decât mine,

Nu te pot spălape tine!

Iar Iisus lui Ioan grăiește:

-Vino, vino și-ndrăznește,

Vino acum si cutează

Și cu apă mă botează!

Prorocul acum venind

Și de frică tremurând,

Tare inima îi plânge

De stăpânul a s-atinge,

Dar s-apleacă și cutează

Și pe Mesia botează

Duhul sfânt din ceruri zboară,

Ca un porumb se pogoară,

Pe Iisus să ni-l vestească,

Apele să le sfințească!

Peste domnul au șezut,

S-au făcut de cunoscut,

Vers din cer s-a auzit :

-Tu ești fiul meu iubit,

Întru tine am voit,

Pe acesta s-ascultați

Și prea tare să-l lăudați!

Astăzi cu apă se spală

A strămoșului greșeală,

Păcatul cel de demult,

Care Adam l-a făcut!

Veniți toți să-i mulțămim,

Cu apă să ne stropim,

Să stropim a noastre rele,

Care-s multe si sunt grele.

Apa ne va curăți,

Duhul sfânt ne va sfinți.

Apoi toți să ne-adunăm

Și pe Ioan să-l lăudăm !

Lânga apă când vom sta,

Toți să ne rugăm așa:

-Oh! Cerescule-mpărate,

Spală și-a noastre păcate

Și ne fă și nouă poarte

De-a ta sfântă bunătate!

Apele ni le sfințește

Și de rele ne păzește,

Și de-acum până-n vecie

Voia ta doamne să fie ! ”

Pentru că această sfințire a apei se face doar o dată pe an, o parte din aghiasmă este păstrată în Altar pentru a fi folosită la slujbele de botez, la curățarea fântânelor, la sfințirea bisericilor, la exorcizări, la sfințirea caselor etc, iar cealaltă parte este luată de către fiecare credincios aflat la slujbă, într-o sticlă sau vas de lemn deoarece aceasta se spune că ar avea rol purificator și sfințitor. În drumul lor spre casă ei toarnă putină agheasmă în toate fântânile pe care le întâlnesc în cale. Oamenii stropesc vitele și hrana lor cu această apă sfințită, dar și grajdul, șura, pomii din livadă, casa și interiorul acesteia.

Nu lipsesc nici superstițiile care spun că, dacă o fată vede un fecior călare pe un cal alb în momentul în care preotul iese din biserică, înseamnă că au toate șansele să se căsătorească. La fel, se spunea că atunci când preotul aruncă crucea în apa care urmează să fie sfințită, dracii o iau la fugă.

După terminarea slujbei de sfințire a apei, fetele și flăcăii satului făceau un foc mare pe care îl înconjurau și jucau hore în jurul lui, iar când focul se potolea, aceștia săreau peste el în credința că astfel vor fi feriți de păcate și boli. Acest obicei este numit Ardeasca. Înafară de acest foc, este datină de a se face cu tăciuni de la Iordan un alt foc cu care se afumă pomii pentru a fi mai roditori. Totodată, tăciunii ce au ramas de la primul foc au și ei un scop.Unii românii îi aduc acasă pentru a afuma casa și grajdurile animalelor, făcând cruce în grindariul casei dar și pe la ferestre, crezând că acești tăciuni îî apără contra tututor răutăților și mai ales contra spiritelor necurate.

Alții afumă pâinea, ca acesteia să îi meargă bine și să nu facă tăciune, iar alții folosesc acei tăciuni atunci când se sperie vreun copil. Ei pun tăciunii într-o sticlă cu apă și după o vreme i se dă copilului înspăimântat să bea din apa aceasta și așa îi trece spaima.

III.4. Obiceiuri de Sfântul Ioan Botezătorul

III.4.1. Iordănitorii

În fiecare an, pe data de 7 ianuarie, se sărbătorește Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Iisus Hristos în apele Iordanului.

În tradiția populară, în această zi, este întâlnit un obicei ce se numește „Iordăneala”. La această datină iau parte băieții începând cu vârsta de cinsprezece ani care urmblă să colinde în noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Acești tineri se numesc iordănitori deoarece umblă cu Iordanul.

Capul, sau popa cum poartă numele în unele locuri, ia căldărușa cu agheasmă,în care își strâng banii, iar din ceilalți băieți, unul poartă pămătuful de busuioc cu care iordănesc oamenii, iar altul, poartă o țepusă de lemn, pentru a strânge pe ea carnea pe care urmează să o primească. Imediat ce intră în casele oamenilor, iordănitotrii iordănesc, adică stropesc toți membrii familiei cu apă sfințită pe cap și le urează să trăiască mulți ani și să le fie de bine, după care, îi ia pe toți în brațe și îi ridică în sus de trei ori. Pentru a le face munca mai grea, uneori, sătenii se așează pe ceva greu, cum ar fi un buștean, deoarece iordănitorii trebuie să îi ridice de trei ori cu buștean cu tot. Pentru această faptă, ei sunt răsplătiți cu carne sau de cele mai multe ori,cu bani.

Pe cei ce se numesc Ion și Ioana, dacă îi prind iordănitorii, îi amenință că îi duc la râu sau la fântână ca să-i scalde și nu îi iartă decât în cazul în care aceștia le dăruiesc ceva.

Pentru ca niciun sătean să nu scape neiordănit, iordănitorii stau la ușa bisericii și așteaptă să iasă toată lumea ca să îi iordănească.

III.5. Obiceiuri la Sânpetru de iarnă

III.5.1. Antanasiile

„Sânpetru de iarnă” sau „Sânpetru Lupilor” este o sărbătoare sacră pentru credincioși serbată pe data de 16 ianuarie a fiecărui an.

O poveste românească străveche spune: ,,Cică evreii au încercat de nenumărate ori să-l reconvertească la iudaism pe Sfântul Petru. El a refuzat însă de fiecare dată. Când cuvânta el odată înflăcărat mulțimii, evreii l-au prins și l-au băgat în temniță, prins în lanțuri grele, vrând mai apoi să-l răstignească. El a început a se ruga lui Dumnezeu, dar, după o vreme, a adormit. În somn a venit un înger și i-a spus:

-Scoală Petre, nu dormi

Nu dormi, nu odihni,

Că e vremea a fugi!

Când s-a trezit Sfântul Petru, a constat că lanțurile erau rupte, ușile temniței erau deschise și, fără să stea pe gânduri, a fugit și s-a alăturat celorlalți apostoli. De atunci se serbează Închinarea lanțului Sfântului Petru."

Sfântul Apostol Petru este rugat în această zi să-i ferească pe oameni de prigoane și închisori. O credință foarte veche spune că a ține post în această zi e foarte bine, căci acelora care vor posti ,,nu li se va strica fruptul peste an".

Oamenii vorbesc despre Sânpetru cum că ar fi patronul lupilor iar legendele spun că la miezul nopții, Sânpetru le oferă lupilor partea lor de hrană pentru tot anul. De aceea această zi se mai numește și „Nedeea Lupilor”. Se spune că acesta vine pe un cal alb și împarte fiecărui lup, porția lui de hrană, adică, câte o oaie, miel sau căprioară, urmând ca lupii să nu se atingă de altceva înafară de prada pe care au primit-o. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru și unde-i poruncește el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulți lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi orânduiește după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii:

«— Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.», fiindcă cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de șarpe.”

În ziua de Sânpetru, nu se aruncă cenușa din vatră, pentru ca lupii să nu se înmulțească, nu se pronunță numele lupului pentru a nu-l invoca, nu se aruncă gunoiul din casă, nu se împletește, nu se toarce și nu se împrumută nimic. Pentru a împiedica lupii să le mânânce oile, femeile nu lucrau lână în această zi, iar pentru a le opări gura, ele spălau rufele cu apă clocotită.

Pe 16 și 17 ianuarie întotdeauna cad „Antanasiile”, care „ sunt zile rele de boale mari și amețeli de cap și de dat de rău al copiilor ”. Această denumire provine prin compunerea numelor celor doi Sfinți Anton și Tănase, fiind apărători ai pojarului și a ciumei.

În poveștile despre Sfântul Antonie cel Mare este precizat faptul că acesta este un apărător de necazuri și că este bine să cinstești această zi și să îi ceri ajutorul în cazul în care ai nevoie. El protejează recoltele oamenilor împotriva secetei și trimite ploaia pe pământ în toiul verii, însă, cei care nu respectă această zi și nu îl onorează, vor suferii de dureri de cap și amețeli. În ceea ce îl privește pe Atanasie, acesta era cel care ține ciuma în lanț. El îi protejează de ciumă pe cei care serbează ziua asta, ferindu-i de aceasta, atât pe ei cât și pe animalele lor. Cei care nu țin cont de această zi și lucrează, inevitabil vor fi loviți de ciumă.

Tradițita spune că cei care țin această sărbătoare sunt păziți de rele, de boli și vor ajunge direct în Rai atunci când vor muri. Femeile în special, țin această sărbătoare pentru a feri copiii de boli și bube.

III.5.2. Cercovii de iarnă

O sărbătoare care îi unește pe Sfinții Pentru, Antonie, Atanasie și Chiril începe tot pe 16 ianuarie și poartă numele de „Cercovii de iarnă”.

Aceștia marchează mijlocul iernii păstorale și se spune că aduc furtuni, vârtejuri, viscole, trăsnete și alte fenomene naturale distrugătoare, dar și că vor trimite asupra turmelor de vite și oi, fiare sălbatice. Împreună cu frații lor, „Cercovii de vară”, pot aduce chiar boli mintale asupra oamenilor care nu țineau această zi.

Pentru a prevenii aceste lucruri, sătenii îi cinsteau prin faptul că nu munceau și nu lucrau lână sau piei de animale.

III.6. Obiceiuri de Crăciun și de Nașterea Domnului

III.6.1. Întâmpinarea Domnului

La patruzeci de zile de la nașterea lui Iisus Hristos, mai precis pe 2 februarie, este sărbătorită Întâmpinarea Domnului. Potrivit legii lui Moise, Iisus a fost dus de către Sfânta Fecioară Maria și de către Iosif la templul de la Ierusalim, pentru împlinirea Legii, care prevedea că la patruzeci de zile de la naștere, orice copil de sex masculin trebuia dedicat Domnului.

„Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naștere, trebuia să se prezinte la Templu ca să primească curățirea prin rugăciunea preotului. Pentru aceasta, ea trebuia să aducă ca dar « un miel de un an ca ardere de tot și un pui de porumbel sau o turturea, ca jertfă pentru păcat, iar dacă mamei pruncului nu-i va da mâna să aducă un miel, să aducă atunci două turturele sau doi pui de porumbel »” (Levitic XII, 6-8).

Această tradiție există și astăzi, astfel, mamele au datoria de a duce pruncii la biserica la patruzeci de zile de la naștere pentru a le face o moliftă de curățire și de a-i închina la sfintele icoane. Preotul face semnul crucii pe mama și prunc iar apoi pune epitrahilul și mâna dreaptă pe capul mamei după care îi citește rugăciuni și cele cinci molifte din Aghiazmatar.

Pentru ca tradiția să fie cât mai similară cu ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, preotul săvârșește toate etapele prin care a trecut atunci Mântuitorul, de la intrarea în biserică până la așezarea pruncului în fața altarului.

În prima etapă, preotul ia pruncul din fața ușilor bisericii și intră cu acesta înauntru, spunând: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă !”. Abia după rostirea acestor cuvinte, copilul este primit în casa lui Dumnezeu. Următoarea etapă are loc în interiorul naosului, unde preotul rostește: „În mijlocul bisericii Te voi lăuda! ”, după care apropie pruncul de altar și îl închină la toate incoanele pentru că abia după aceea acesta capătă dreptul de a fi primit în el.

Ritul se termină cu spusele : „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne… ”, ce reprezistă imnul eshatologic al dreptului Simeon, după care preotul așează pruncul pe solee, de unde este luat de către mama sa.

În această zi, numită și Stretenie, românii consideră că iarna se întâmpină cu vara. Dacă este cald, atunci vara va fi călduroasă și îmbelșugată, iar dacă este frig, atunci vara viitoare va fi friguroasă și neroditoare.

III.6.2. Ziua ursului și Martinii de iarnă

Data de 2 februarie este cunoscută și sub denumirea de „ Ziua Ursului”, deoarece, în această zi, ne putem da seama cum se va comporta vremea în continuare datorită comportamentului straniu al ursului, care deși ar trebui să fie în perioada de hibernare, acesta iese din bârlog.

Se spunea că, dacă în ziua respectivă este soare, iar ursul când iese din bârlog se sperie de umbra sa și se întoarce înâuntru, atunci iarna se va prelungi cu încă șase săptămâni. Dacă este înnorat, iar ursul nu își poate vedea umbra și rămâne afară, înseamnă că primăvara este aproape.

Superstițiile legate de această zi sunt foarte numeroase, iar oamenii le respectă întocmai: pentru a-i chema pe urși să-i binecuvânteze, sătenii pun carne și miere pe poteci, iar pentru ca pruncii de până în doi ani să fie puternici și voioși toată viața, aceștia sunt unși cu grăsime de urs, deoarece se crede că așa puterea animalului va fi transferată copiilor. Totodată, oamenii pun numele copiilor „Ursu”, deoarece în felul acesta, copilul va fi curajos, puternic, sănătos și cu noroc în viață.

Se zice de asemenea, că „ Ziua Ursului” este o zi rea, care aduce multe necazuri, de aceea cine se naște sau cine se va căsători în această zi de 2 februarie va avea parte de multe nenorociri și nu îi va merge deloc bine în viață.

În ceea ce privește vremea, se spune că: iarna va trece doar dacă boul va bea apă din urma lui, iar dacă va bea din steașina casei, e semn că anul va fi plin de belșug. Dacă în ziua de 2 februarie este cald, atunci vara va fi una călduroasă, dacă va fi frig, vara va fi de asemenea, friguroasă. Tot de „ Ziua Ursului” oamenii încep să își calculeze perioadele ideale pentru culturi.

„Martinii de iarnă”, numiți și „Sîn-Martini”, sunt în număr de trei, și pică întotdeauna la patruzeci de zile de la Nașterea lui Iisus Hristos. Aceștia se serbează trei zile și anume: primul se sărbătorește în Ajunul Întâmpinării Domnului, al doilea în ziua de Întampinarea Domnului, iar cel de al treilea după Întâmpinarea Domnului. Toți cei trei Martinii se serbează contra lupilor, adică oamenii țin această sărbătoare ca aceștia să nu atace turmele de oi sau celelalte vite. Ei postesc în această zi, fac mai multe ceremonii asupra oilor și chiar nu scot oile la pășune pentru a le feri de lupi.

În toate poveștile despre urși, oamenii îl numesc pe acesta Martin și tot așa îl numesc și ursarii care umblă cu el prin sat, punându-l să joace în timp ce aceștia cântă:

„Joacă bine,

Mă Martine,

Că-ți dau pâne

Cu măsline,

Și inele,

Și mărgele,

Să te-mpodobești cu ele ! ”

Iar ursul, la auzul acestor cuvinte se ridică în două labe pentru a juca.

III.7. Obiceiuri de Lăsatul Secului

III.7.1. Sâmbăta părinților

„Lăsatul secului”, reprezintă o sărbătoare care are ca semnificație, ultima zi când se mai poate mânca mâncare „de dulce” înainte de începerea unuia dintre cele patru mari posturi. Postul Sfintelor Paști are două „Lăsata Secului” deoarece unul este pentru carne, iar celalalt este pentru lactate. „Lăsatul secului” este totodată echivalentul unui An Angrar Nou.

Profesorul Ion Ghinoiu spune: “Prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la „Lăsatul secului” și la “Rusalii”. ”

Înainte de intrarea în Postul Paștelui, în sate au loc petreceri la care oamenii mâncau pe săturate din bucatele pregătite special pentru această zi, pentru a nu pofti la ele în Post, deoarece atunci nu se vor mai putea atinge de ele.

„Duminică seara se făcea o petrecere, dacă ar fi să îi găsim un echivalent de acum ar fi petrecerea de Anul Nou, avea aceeași importanță și amploare. Încă de sâmbăta, cu o zi înainte de Duminica lăsatului secului se pregăteau foarte multe feluri de mâncare, se făceau excese alimentare și bahice, se pregăteau feluri fără carne, dar care conținea din plin produse lactate, brânză, lapte, smântână. La lăsatul secului, toți se adunau și mâncau“, spune de asemenea Ovidiu Focșa, muzeograf.

„ Sâmbăta părinților” pică întotdeauna în sâmbăta dinainte de „Lăsatul secului”, iar în această zi se pomenesc toți „ ce au strălucit întru săhăstria cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor părinților noștrii”. Cu alte cuvinte, în această zi sunt pomeniți toți cei care au avut parte de o moarte fără de știință.

Pentru a-i pomeni pe aceștia, rudele lor care sunt în viață duc la biserică, colivă și colaci, sau dau de pomană ceva de mâncare.

III.7.2. Moșii de iarnă

„ Moșii de iarnă” cad întotdeauna în sâmbăta dinainte de „Lăsatul secului” și marchează începutul „ Sâmbetelor morților”. În această zi se săvârșește pomenirea celor trecuți în viața de dincolo, fără a avea parte de slujbele de pomenire, rânduite la înmormântare. „ Moșii de iarnă” se mai numesc și „ Moșii de piftii”, fiindcă doar în ziua asta oamenii pot mânca piftie sau răcituri. De asemenea, în ziua aceasta nu se muncește deoarece cine va munci, va fi pedepsit să tremure ca piftia.

Se spune că în această zi sufletele celor ce au trecut în neființă se întorc pe pământ pentru a se hrăni cu aburii mâncărurilor fierbinți ce se pregătesc pentru a fi date de pomană.

În Maramureș, femeile duc la biserică un coș cu mâncare, un colac, o lumânare și o sticlă plină cu vin, iar după ce sunt sfințite de către preot urmează să fie date de pomană. Cei care primesc pomană trebuie să rostească cuvintele: „bogdaproste” ce înseamnă Domnul să-i ierte, în limba slavă.

Se zice că sufletul este nemuritor și pentru că cel care a murit are nevoie de mâncare sau obiecte, ei mențin legătura cu cei vi, prin vise. Iată o poveste spusă de o bătrână dintr-un sat din Maramureș:

„O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Hărnicești. O fost murit soacră-sa și tare și-o banuit (i-a părut rau) dupa ea, că o trăit laolaltă mai bine ca mama cu fata. Aveu în grădină un măr cu mere de vară galbine și bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pă la Sântămaria Mare, când nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminică, și în drum era o roată de femei. S-o gândit ea: « Apoi, mă duc și culeg o poală de mere, care-or si (fi – n.r.) mai frumoase, de supt măr, și le duc la femeile cele, să sie (fie – n.r.) de sufletu’ soacrii mele, că și ei tare bine i-o plăcut merele aiește ». S-o dus, s-o cules o poală de mere mândre, coapte, galbine și s-o dus la femeile cele. Tăte s-o luat câte două, către tri, c-o fost tare bune și-o mâncat cu poftă. S-o zâs femeile: « Să sie în numele Domnului și de sufletu’ soacrii dumitale». Ea n-o mâncat nici unu’ dacă o văzut că le plac așe de bine la femei. Pă când s-o uitat în poală, mai avea numa’ un măr putred de jumătate. S-o gândit: «Noa, pă aiesta l-oi mânca dară eu, că nu poci să-l dau la nime’». Și o început să-l curățe cu unghiile, să rumpă ce era putred și să arunce jos. Da’ tocmai atunci o zinit pă drum un cocon de țăgan, și când le-o văzut pă celea mâncând, și mirose a mere de te rădica mirosu’n văzduh, o zâs cătă ea: «Dă-mi și mie un măr». «Vai de mine, da’ cum aș putea să nu-ți dau? Da’ nu mai am nici un măr în poala. Nu mai am decât jumătatea asta că ceielaltă o fost putredă». «Dă-mi-o și pă aceie», o zâs coconu’. Și i-o dat-o. În noaptea aia o visat-o pă soacră-sa. O zâs: «Vai, bine m-am stămpărat cu jumătatea ceie de măr! ». Noa, cele mândre, galbine ca aoru, pă care le-o dat la femei, nu le-o căpătat soacră-sa în cer, nu i-o fost primite. Numa’ măru’ cela putred coratat, ce l-o dat la puiu’ de țăgan, o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit”. (Ioana lu’ Pretiluș, 72 ani, Desești)

III.7.3. Refenelele

„ Refenelele” sunt petrecerile date de tineri în duminica dinainte de „Lăsatul secului”. Aceștia se adună la casa unuia dintre ei, unde petrec până dimineață cu jocuri și hore însoțite de chiuituri, ca într-un final să se ajungă la un schimb de replici răutăcioase între bărbații care au rămas necăsătoriți și femeile bătrâne. Ioan Țoca amintește în cartea sa câteva din aceste replici:

„ Supărate-s mândrele

că-s scurte câșlegile

Supărate-s dar nu toate

că mai sunt câșlegi bogate.”

După aceste vorbe urmează replica flăcăilor neînsurați:

„Astăzi îi lăsat de sec

Mă duc, maică, să mă-nec,

Unde-o fi râul mai lat

C-am rămas neînsurat ,

Pe ce merg îmbătrânesc

Și la păr încărunțesc.”

O altă replică a feciorilor cei tineri este aceasta:

„ Lucra, mama, ce-i lucra

Și-mi pornește ursita

Doară mă pot mărita,

Că-s bătrână ca și tine

Și râd oamenii de mine

Vinde, mamă, gâștele,

Risipește-mi gâțele

Ca să trec câșlegile!

După ce-oi trece pe prag,

Mi-a ieși grija din cap,

Oi pune furca-n cărare,

Mai mult nu te-oi supărare!”

III.7.4. Alimori

„ Alimori” sau „Priveghi”, „Hodăițe”, „Hodaize”, „Opaiț” este o datină serbată de români sâmbătă seara înainte de „Lăsatul secului”.

La această sărbătoare se aprindeau focuri, iar tinerii luau tăciuni din aceste focuri și îi învârteau pe lângă corp, sau în jurul acestuia, formând astfel, cercuri de foc. Pe lângă acest fapt, românii obișnuiau să împletească fân pe o roată de plug, după care o aprindeau și o lăsau să se rostogolească de pe vârful unui deal. În astfel de jocuri, erau puse în pericol atât gospodăriile oamenilor, cât și lucurile și sănătatea celor ce învârt acești tâciuni pe lângă corp.

După ce tinerii terminau această datină, urma un „Priveghi”, unde ei petreceau cu mâncare, muzică și băutură, până dimineață.

II.7.5. Baterea alviței

Alvița reprezintă un amestec de nuci, albuș de ou, zahăr sau miere, iar „Baterea alviței” reprezintă o datină ce are loc întotdeauna în ziua de „ Lăsatul secului”.

„Baterea Alviței” este o petrecere organizată pentru adolescenții de până în cinsprezece ani care au misiunea de a prinde cu ajutorul gurii o bucată de alviță ce este legată în partea de jos al unei ațe, agățată de un cui bătut în tavan. Doi copii trebuie să se pună față în față, având alvița între ei, în timp ce un al treilea trebuie să împingă alivița spre unul dintre cei doi. El trebuie să o apuce cu gura, fără ajutorul mâinilor, iar dacă nu poate, trebuie să o împingă, tot cu ajutorul mâinilor către celălalt copil, pentru a încerca la rândul său să prindă alvița.

Cel care o prinde de mai multe ori, se spune că ar avea noroc tot anul, însă, sunt copii care doar se murdăresc pe față și haine, fără a reuși să prindă alvița.

INTERPRETARE. CONCLUZII

Am ales să fac această lucrare deoarece am rămas profund impresionată de ceea ce am văzut pe meleagurile Maramureșului.

Am avut privilegiul și onoarea de a trăi printre oamenii satului Vișeu de Sus timp de zece zile, timp în care am simțit efectiv că m-am întors în timp. Am ajuns aici împreună cu câțiva prieteni pentru a petrece sărbătorile de iarnă și ne-am îndrăgostit atât de tare de viața simplă pe care o trăiesc oamenii de acolo, încât nu am mai fi vrut să plecăm.

Gazdele ne-au primit cu foarte multă căldură, ne-au dat să bem un pahar de palincă și ne-au pus pe masă cele mai bune mâncăruri tradiționale, însă ceea ce ne-a plăcut cel mai mult, a fost să stăm să ascultăm poveștile spuse de ei. În fiecare seară, aceștia ne povesteau despre obiceiurile lor, despre tradiția care acolo încă se păstrează cu sfințenie, despre sărbătorile care se țin, despre portul popular specific, despre viața lor, practic, despre orice ține de Maramureș.

Fiindcă am stat acolo timp de zece zile, de la ajunul Crăciunului până pe 1 ianuarie de Sfântul Vasile, am putut să iau parte la toate obiceiurile de iarnă pe care aceștia le țineau. Am asistat la tăierea porcului, am mers la biserică în ziua de Crăciun, am luat parte la masa tradițională de Crăciun și am fost colindați de foarte multe cete de copii, ce recitau tot felul de colinde.

Una dintre experiențele pe care nu o să le uit niciodată a fost plimbarea cu mocănița, un tren construit după Primul Război mondial ce era folosit doar pentru a transporta lemnul, împins de puterea aburilor. Acesta încă este folosit, însă de această dată, pentru a plimba turiștii printre păduri sălbatice, stânci ascuțite, tuneluri întonecoase ce sunt adânc săpate în stânci și izvoare de apă minerală. Am mers aproximativ douăzeci și doi de kilometri cu o viteză suficient de mică pentru a observa toată natura înconjurătoare.

Viața de acolo este întradevăr unică și impresionantă și consider că fiecare om ce nu trăiește în Maramureș, ar trebui ca măcar o dată în viață să meargă acolo unde se agață harta în cui, acolo unde tradiția s-a păstrat din generație în generație, deoarece zona Maramureșului este una din cele mai frumoase zone ale lumi.

Bibliografie

Adăscăliței, Vasile, Istoria unui obicei, Plugușorul, Editura Junimea, Iași, 1987

Brăiloiu, Constantin și Ispas, Cornelia, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București, 1998

Ghinoiu, Ion, „Mică enciclopedie de tradiții românești”, Editura Agora, București, 2008 Ghinoiu, Ion, „Sărbători și obiceiuri românești”, Editura Elion, București, 2002

Ghinoiu, Ion, „Atlasul etnografic român”, Ion Ghinoiu, Editura Academiei și Editura Monitorul Oficial, București, 2003

Ghinoiu, Ion, „Zile și mituri: calendarul țăranului român 2000”, Editura Fundației PRO, București, 1999

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri de peste an. Dicționar, Ed. Fundației Culturale Roâane, 1997

Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura Fundației Culturale Române, 1994

Mureșanu, Ștefan Lucian, Faptul ritualic, sens al gestului mimetic în studiul etnologiei aplicate, Editura Singur, București, 2015

Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum, 2007

Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, 1989

Steinhardt,Nicolae, Lecția Maramureșului, Ateneu, revistă de cultură, nr.9, sept.1992

Bănățeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureș. Oaș. Maramureș. Lăpuș, Ed. de Casa Creației Populare, Baia Mare, 1965.

Anexe

Anexa 1: costum popular maramureșean Anexa 2: costum popular maramureșean

pentru femei pentru bărbați

Anexa 3: copii maramureșeni plecați la colindat

cu „Plugușorul”