Date Generale Privind Turismul

C U P R I N S

INTRODUCERE……………………

CAPITOLUL 1. DATE GENERALE PRIVIND TURISMUL

1 .1 C o n c e p t u l d e t u r i s m, d e f i n i ț i i , c o n ț i n u t . . . .. . . . . . . . .

1.2Principalii factori determinanți ai dezvoltării turismului ……

1.2.1 Calitatea mediului înconjurător………

1.2.2 Factorii demografici…

1.2.3 Factorii economici…….

1.2.4 Factorii socio-culturali

1.2.5 Factorii politici

1.3. Baza tehnico-materială a turismului………………..

1.3.1 Conceptul de amenajare turistică; semnificații, rol……

1.3.2 Modele de amenajare turistică……

1.4. Amenajarea turistică a teritoriului

1.5 Rolul turismului ca activitate complexă

CAPITOLUL 2.RESURSE TURISTICE NATURALE

2.1 Generalități privind resursele naturale

2.2 Resurse turistice hidrografice

2.3 Resurse turistice climatice

2.4 Resurse turistice fauniste

2.5 Resurse turistice floristice

2.6 Resurse turistice geomorfoligice

INTRODUCERE

Titlul lucrării de licență este ,,Resurse turistice naturale din județul Hunedoara”, iar studiul de caz prezintă resursele turistice naturale din întregul județ .

Am ales această temă deoarece consider că resursele turistice naturale sunt foarte importanteși merită să fie cât mai bine valorificate. Acest minunat județ deține un bogat potențial turistic natural care merită să fie cât mai bine pus în evidență și să fie cunoscut de toată lumea, atât din țară cât și din străinătate.

Prezenta lucrare este structurată pe patru capitole. Prima parte a lucrării cuprinde primeledouă capitole, care conțin concepte teoretice cu privire la situația actuală a turismului, fenomeneconomico-social complex, și clasificarea resurselor turistice naturale. A doua parte a lucrării,compusă din capitolele 3 și 4, analizează resursele turistice naturale din județul Hunedoara. Înultimul capitol sunt prezentate sugestii privind valorificarea resurselor turistice naturale din județ.

Într-un secol și jumătate turismul a devenit un sector esențial al activității economice a maimultor state. El a pus în joc enorme sume de capital, materializate în lucrări publice, mijloace detransport, alimentație și diverse alte servicii, ajungând în prezent să numere mii și mii deîntreprinderi care se bucură de o foarte bună organizare, începând cu micile birouri de voiaj șiterminând cu lanțuri întregi de hoteluri de lux.

Într-adevăr, pe la 1800, călătoriile în scopuri turistice nu reprezentau decât un fenomenmarginal. Cu toate acestea, cea mai veche întrebuințare a cuvântului ”turist” o datorăm acelor ani.

Firește, la vremea aceea el era utilizat pentru a desemna o activitate legată de caravane, de deplasarea pelerinilor sau de incursiunile exploratorilor misionari. Evident, expansiunea turismuluia survenit o dată cu dezvoltarea economică și industrială a națiunilor, cu deosebire a celor dinEuropa Occidentală.

Turismul reprezintă, prin conținutul și rolul său, un fenomen caracteristic civilizației actuale, una din componentele majore ale vieții economice și sociale ce polarizează interesul unui număr totmai mare de țări. Receptiv la prefacerile lumii contemporane, turismul evoluează sub incidențaacestora, dinamica sa integrându-se procesului general de dezvoltare. La rândul său, prin vastulpotențial uman și material pe care îl antrenează în dezvoltarea sa, ca și prin efectele benefice asupradomeniilor cu care se interferează, turismul acționează ca un factor stimulator al progresului.

Privit ca un fenomen social-economic, creator de beneficii importante, turismul a fost definit

Fără îndoială, dezvoltarea turismului presupune existența unui patrimoniu turistic care, prinatractivitatea sa, poate să asigure integrarea unei zone geografice, a unei regiuni turistice sau a unei țări în circuitele turistice interne și internaționale.

Printre componentele patrimoniului turistic trebuie menționate, în primul rând, resurselenaturale (frumusețile montane și peisagistice, plajele însorite de pe litoral, factorii de cură dinstațiunile balneoclimaterice etc.). Ocrotirea naturii a devenit, astăzi în România, o problemă căreia i se dă atenția cuvenită. Oamenii de știință, biologi, chimiști, geografi, geologi, agronomi și silvicultori, au dus și duc o muncă metodică de cercetare științifică, abordând numeroase teme inspirate din rezervațiile naturale, contribuind și în acest fel la cunoașterea și ocrotirea lor. Toate acestea demonstrează importanța ocrotirii naturii, și pentru toți cei care o iubesc și trăiesc înmijlocul ei, de la elevi la profesori, de la tineri la vârstnici, de la naturaliși la scriitori și artiști,această nobilă acțiune constituie o datorie patriotică.

Valorile naturale trebuie apoi completate cu resursele antropice create de mânaomului(vestigiile istorice, de artă, de arhitectură), practic un complex de elemente de atracție care definesc în bună parte specificul unei anumite zone sau regiuni turistice. La toate acestea mai trebuie luate înconsiderare o serie de tradiții culturale, de folclor care dau o nuanță inedită demersului turistic și uneori motivează deplasarea celor interesați spre un anumit loc.

Resursele (valorile) naturale constituie așa-numita ofertă turistică primară sau potențială a unei zone, regiuni sau țări. Toate celelalte resurse create de om reprezintă oferta turistică secundară, fiind considerată ca una din premisele transformării ofertei turistice potențiale în ofertă turistică efectivă. Drept urmare, patrimoniul turistic al unei țări ar putea fi definit ca totalitatea valorilormateriale și a valorilor antropice (cultural-artistice) care pot deveni obiective de atracție turistică.Pentru ca ele să devină efectiv obiective de atracție turistică, deci pentru ca ele să poată fi puse în valoare, adică să poată fi vizitate, mai este nevoie de o serie întreagă de cheltuieli materializate în ceea ce numim infrastructura tehnică, respectiv amenajări teritoariale, cum ar fi: căi de acces (drumuri, poduri, străzi, autostrăzi, căi ferate, porturi, aeroporturi), rețele de distribuție a energiei electrice și a apei, canalizare, obiective de prestări servicii etc. De altfel, noțiunea depatrimoniu turistic este intim legată de conținutul prestațiilor de servicii turistice.

În concluzie, turismul este calea prin care omenirea se poate schimba și dezvolta, prin care identitățile culturale vor fi împărtășite și barierele economice și prejudecățile de orice fel vor fi suprimate.

CAPITOLUL 1

.DATE GENERALE PRIVIND TURISMUL

CONCEPTUL DE TURISM ,DEFINIȚII,CONȚINUT

Importanța crescândă a turismului a sporit preocupările pentru cunoasterea cât mai exactă a acestui fenomen. În acest context se înscriu eforturile specialistilor în domeniu, privind definirea cu rigurozitate stiințifică a conținutului activității turistice, delimitarea sferei sale de cuprindere si interferențelor cu celelalte domenii ale economiei.

Înainte de a începe examinarea cadrului contemporan al dezvoltării fenomenelor proprii activității turistice, să aruncăm o privire asupra câtorva din termenii folosiți frecvent în acest context. Distincția dintre „călător”, „explorator” si „turist” – trei termeni cu sens apropiat – ar fi oportună. În trecut „călătorul” era un aventurier, un individ care vizita alte popoare, alte tărâmuri pentru a dobândi cunostiințe referitoare la cultura lor, la situația lor socială și materială. El îsi plănuia si aranja călătoria în mod independent si, în general, nefiind sprijinit în vreun anume fel de către altcineva. Călătoriile se dovedeau a fi lungi, anevoioase si riscante. Pe de altă parte,„exploratorul” pleacă în călătorie, în baza unei acțiuni finanțate de guverne sau companii comerciale (de exemplu, expedițiile dintre anii 1420-1620 – perioada marilor descopriri geografice), fiind bine aprovizionați material, însoțit de alte persoane si având țelul de a strângemetale sau pietre prețioase, mirodenii sau de a explora noi tărâmuri si, eventual, de a le coloniza.

Aceste călătorii au adus noi bogății, precum si oportunități oamenilor si națiunilor lor, precum si un efect istoric si politic pe termen lung asupra lumii.

Cuvântul „turist” este relativ de origine recentă. Odată, chiar si invadatorul era considerat un turist, în speranța că va pleca într-o bună zi. În secolul al XVII-lea si la începutul secolului alXVIII-lea, englezii, germanii si alții, făcând turul continentului, au ajuns să fie cunoscuți sub numele de turisti.1

Din punct de vedere etimologic, după majoritatea dicționarelor, cuvântul „turism” provine din termenul englezesc „to tour” (a călători, a colinda), având deci semnificația de excursie. Apărut în Anglia în secolul al XVIII-lea, cu sensul inițial de a voiaja în Europa, acest termen derivă, la rândul său, din cuvântul francez „tour” (călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție în circuit) fiind preluat, în mod treptat, de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima formele de călătorie care urmăresc preponderent un scop de agreement și de recreere.2 Termenul francez „tour” derivă din cuvântul grecesc „tornos” si respectiv din cel latin „turnus”, păstrând semnificația de circuit, în sensul de călătorie. Unii experți, cum ar fi belgianul Arthur Haulot, acceptă si ipoteza originii ebraice a cuvântului; în ebraica antică „tur” corespundea noțiunii de călătorie, descoperire, recunoastere si explorare.3

În paralel cu definirea turismului au existat și preocupări în legătură cu definirea turistului. În acel sens, în 1937, s-a acceptat, la recomandarea Comitetului de Statisticieni Experți ai Ligii Națiunilor, definiția conform căreia turistul străin poate fi “o persoană care se deplasează pentru o durată de cel puțin 24 de ore, într-o altă țară, diferită de cea în care se află domiciliul său1obișnuit”. Conform acestei definiții, pot fii considerați turiști cei care efectuează o călătorie de plăcere (de agrement sau pentru alte motive de sănătate etc), spre a participa laconferințe, seminarii (administative, diplomatice, religioase, sportive), cei care fac călătorii de afaceri sau 2 care participă la croaziere, chiar dacă durata sejurului e mai mică de 24 de ore (aceștia evidențiind o grupă aparte).

Această definiție a fost acceptată dîn 1950 și de către Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale de Turism ( UIOOT – în 1975 când s-a transformat în Organizația Mondială a Turismului, cea mai importantă organizație mondială de turism cu caracter neguvernamental și cu statut consultativ pe lângă ONU), care a inclus în categoria turiștilor și pe studenții și elevii care locuiesc temporar în străinătate.

De-a lungul anilor s-au folosit diverse definiții.Hunziker și Krapf (1942) definesc pentru prima data turismul ca fiind o “sumă de realități și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor,atata timp cat deplasarea și sejurul nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrativă oarecare”.Această definiție este incompletă întrucat nu sunt cuprinse activitățile turistice cu timp limitat(cateva ore)care se realizează în cadrul marilor așezări.

OMT(Organizația Mondială a Turismului) dă in 1991 o definiție cuprinzătoare a turismului conform căreia turismul reprezintă activitățile efectuate de o persoană ce călătorește în afara mediului său obijnuit pentru o perioadă de timp nespecificată al cărui scop principal de călătorie este altul decat cel de a efectua o activitate remunerată în interiorul locului vizitat.Turismul exprimă astfel un fenomen datorită căruia un număr din ce în ce mai mare de persoane părăsesc temporar,de regulă pentru mai mult de 24 de ore ,locul domiciuliului stabil pentru a efectua sau presta activității neremunerate transformandu-se în consumator de bunuri și servicii în alte localități sau țări.

Receptiv la prefacerile civilizației contemporane, turismul evoluează sub impactul acestora, dinamica sa integrându-se procesului general de dezvoltare. La rândul său, prin vastul potențial uman și material pe care îl antrenează în desfășurarea sa, ca și prin efectele benefice asupra domeniilor de interferență, turismul acționează ca un factor stimulator al progresului, al dezvoltării.

Factorii determinanți ai dezvoltării turismului

Turismul ca fenomen social se desfășoară în funcție de acțiunea mai multor factori ,specifici unei anumite perioade istorice.Factori genetici nu acționează izolat ,ci simultan în stransă interdependență. Principalii factori care determină dezvoltarea turismului sunt : calitatea mediului înconjurător ,factorii demografici,economici ,politici,sociali ,etc.

Rolul unuia dintre acești factori poate deveni primordiali într-o anumită perioadă pentru un anumit teritoriu.În cele mai multe cazuri acești factori acționează în stransă interdependență asociindu-se în atragerea turiștilor potențiali.

Turismul ca mod superior de petrecere a timpului liber al oamenilior este condiționat în evoluția sa, de o multitudine de factori care asigură satisfacerea motivațiilor turistice și determină călătoria turstică.

Cea mai cuprinzătoare clasificare utilizează criteriul legat de natura factorilor, și anume :

1.2.1 Calitatea Mediului înconjurator

Mediul înconjurător oferă resursele de bază, cu cea mai mare importanță pentru turism .Factorii de mediu pot sa f fie favorabili sau restrictivi pentru dezvoltarea activităților turistice. Mediile înconjurătoare echilibrate ,bine păstrate, impulsioneaza activitatea turistică. Mediul natural constituie principala materie primă utilizată în industria turismului. Relieful ,calitatea aerului și apelor , a vegatației,peisaje le frumoase și echilobrate reprezintă factorii de mediu ce determină practicarea tipurilor de turism : de odihnă, de tratament ,de recreere etc.

Degradarea reliefului și a solurilor prin exploarări miniere (în special cariere), prin poluarea aerului și apei ,prin distrugerea învelușului vegetal duc la eliminarea regională sau locală a turismului. Între turism și mediul înconjurător există relații de interdependență cum ar fi:

Prin turism se valorifică și se conservă ,medii înconjurătoare puțin favorabile altor activități antropice . Exemplu : stancării, chei ,peșteri,etc.

Turismul duce la deteriorarea propriei sale substanțe de existență prin : poluarea solului, a aerului și a apei,prin circulația turistică mecanizată ,poluarea pădurilor ,distrugerea elementelor rare ,suprasolicitarea unor locuri (culegerea florilor, tăierea brazilor ,focurile etc.).Adeseori turismul este considerat “barometrul al calității mediului”

Turismul este prin natura sa o activitate atrasă mediile înconjurătoare naturale și sociale ,dar mai ales de cele ce au calitatea de a fi unice și fragile . Discutand relația dintre acestea se observă că în cele mai multe cazuri , se calculează prea mult beneficiile economice ale turismului și nu se cuantifică consecințele sale asupra mediului societății

Mediul înconjurător ,prin calitatea lui ,poate trece pe primul loc între factorii actuali determinanți ai fenomenului turistic.

1.2.2. Factori demografici

Turismul este o creație umană ,rezultată din nevoia de odihnă și recreere. Deci , pretutindeni și în toate timpurile ,omul a reprezentat principalul element al apariției și dezvoltării turismului.Creșterea numărului de locuitori ai planetei a determinat sporirea treptată a numărului de turiști ;astfel turismul s-a generalizat treptat ca fenomen social.

Structura populației pe grupe de varstă influențtează volumul fluxurilor turistice, alegerea locului destinației ,a perioadei deplasării, a mijloacelor de transport utilizate și a tipului de turism .Statisticile arată că în ultimii ani a crescut ponderea grupei de varstă cuprinsă între 15 si 24 de ani. De asemenea după al doilea război mondial ,crește substanțial pariciparea grupei de varstă de peste 65 de ani .

Structura pe grupe de varstă influențează balanața timpului de ocupare a bazelor turistice. Grupa varstnică asigură bazelor de tratament și cură balneară în perioadele extraseazonale,cand și prețurile sunt mai mici .Adulții și tineretul participă la activitățiile turistice ăn timpul concediilor de odihnă și în perioada vacanțelor, cand sunt solicitate bazele de cazare din regiunile montane și litorale .

Strucutura profesională a populației influențează adaptarea fizionomiei unei așezări turistice la ce rințele ei specifice, și invers, anumite tipuri de dotări atrag anumite grupe profesionale și sociale de turiști.

1.2.3 Factori economici

Transformarea necesității de practicare a turismului în realtate depinde de resrsele financiare ale populației, în conditțiile existenței timpului liber. Astfel factorul economic se imoune în geneza turismului prin veniturile reale și cresșterea duratei concediilor plătit.

Tipul și formele de turism depind de mărimea venitului.Persoanele cu venituri mai mari practică turismul de lungă durată și la distanțe mari ,cu mijloace rapide și confortabile. Persoanele cu venituri mici participă la un turism de scurtă durată, la distanță scurtă și pe cat posibil la utilizarea unor baze de cazare și servicii ieftine,eventual extrasezon.

1.2.4. Factori socio-culturali

A ceștia au o imporanță decisivă în dezvoltarea turismului. Din factorii sociali decurge raportul dintre timpul productiv și neproductiv al omului . Creșterea timpului neproductiv oferă șanse practicării turismului.

Timpul neproductiv constrans se consumă cu activități ,cotidiene : circulație , activități casnice ,cumpărături etc.

Un rol important în dezvoltarea turismului revine concediilor plătite . Acestea se acordă în majoritatea țărilor în mod diferențiat ( în totalitate sau fracționat).Existența con cediilor plătite a contribuit la transformarea turismului intr-un fenomen de masă și la intensificarea turismului internațional.

1.2.5 Factorii politici

Aceștia trebuie judecați prin prisma ideologiilor și practicilor politice, dar și prin situații conjucturale favorabile (pace și înțelegere între popoare) sau nefavorabile ( războaie ,conflicte armate ,tensiuni internaționale).

Politica economică a statelor influențează turismul în mod direct prin : liberalizarea circulației pesoanelor și simplificarea formalitățiilor de trecere a frontierelor de stat, prin formalitățile de eliberare a vizelor turistice, prin facilități de circulație pe diferite tipuri de transport ,prin liberalizarea plăților ,prin facilități bancare și vamale.

Situațiile de instabilitate politică ,recesiunile economice ,crizele (energetice,alimentare, de apă) determină restrangerea ariei activităților turistice și intensitatea fenomenului turistic .Turismul contribuie la colaborarea și dezvoltarea economică a statelor.

Stabilitatea politică este foarte importantă ,ca și măsurile de securitate.

1.2.6 Factori psihologici

Aceștia se manifestă ca urmare a conștientizării rolului omului în natură și societate .Pe măsura dezvoltării societății ,omul își manifestă tot mai mult dorințele de utilizare a timpului liber . Dorința de a pleca în alte locuri decat cele cunoscute zi de zi,curiozitatea de a vedea alte peisaje ,nevoia de deconectare și de eliberare de mediul în care muncește ,stau la baza mișcării turistice.

Există și alte cauze care determină mișcarea turistică : “ pretigiul social”,moda de a vizita anumite locuri,imitarea altor persoane cu a numite posibilități materiale,considerente religioase,manifestăti sportive etc.

Există și factori inhibatori ai mișcării turistice : starea sănătății ,relațiile tensionate din familile,sedentarismul , varsta inaintată ,starea vremii și nu în ultimul rand , costurile tc.

Factorii psihologici sunt influențați de nivelul veniturilor,de creșterea prețurilor ,dar și de calitatea serviciilor turistice .

Așa cum am menționat ,factorii care condiționeaza activitățiile turismului se combină diferit în timp și spațiu ,astfel încat unul dintre ei devine determinant pentru o anumită perioadă. Pentru același spațiu , se manifestă rolul determinant al unui factor în funcție de dezvoltarea celorlalți.Factorul politic devine dominant doar în situații de criză ,conflicte politice .

1.3 Baza tehnico-materiala a turismului

Alături de resursele naturale (relief, factori de climă, hidrografie, floră, faună etc.) și cele antropice (culturale și istorice etc.), baza tehnico-materială ocupă un loc important în cadrul ofertei, permițând, de fapt, punerea în valoare a potențialului de care dispune fiecare zonă turistică.

Transformarea ofertei potențiale în ofertă efectivă este condiționată de existența unor resurse materiale capabile să permită turiștilor să beneficieze de elementele de atracție aflate într-o anumită zonă, să ofere condiții pentru petrecerea agreabilă a vacanței.

Baza tehnico-materială a turismului împreună cu forța de muncă reprezintă factori de modernizare a ofertei turistice. Baza tehnico – materială a ofertei turistice are anumite particularități care o diferențiază de baza materială a altor activități de producție. Între baza tehnico-materială și resursele naturale turistice trebuie să existe o corespondență în plan calitativ, structural, dar și în plan cantitativ, sub aspectul dotărilor.

Acest factor, este astfel conceput încât să se adapteze segmentului de cerere turistică, fie cel cunoscut, fie cel prezumtiv, iar volumul investițional este invers proporțional cu calitatea atracției turistice a resurselor naturale.

Baza tehnico-materială a turismului cuprinde puternice centre de cazare, alimentație publică, tratament, agrement, transport și permite valorificarea într-o anumită proporție a resurselor turistice răspândite pe întreg teritoriul țării.

De exemplu, România dispune de importante arii protejate care se constituie în atracții turistice, atât pentru turiștii români, cât și pentru cei străini.

1.3.1. Conceptul de amenajare turistică; semnificații, rol

Problemele administrării și utilizării spațiului își au originea în preocupările de organizare a vieții în colectivitățile umane; ele au căpătat amploare odată cu dezvoltarea orașelor și necesitatea soluționării diverselor aspecte legate de îndeplinirea funcțiilor acestora. În consecință, noțiunea de spațiu amenajat a apărut și s-a dezvoltat în corelație cu spațiul construit, în particular cu cel urban.3 Ulterior, ea a migrat spre zone depărtate de urbanism, întâlnindu-se în domeniul amplasării diferitelor obiective economico-sociale.În corespondență cu aceste mutații, conceptul de spațiu și-a lărgit aria de referință îmbogățindu-se cu noi sensuri. Astăzi, conceptul de spațiu amenajat înglobează o gamă largă de fenomene cu caracter spațial, iar amenajarea teritoriului, ca știință, are drept conținut fundamental „orientarea geografică” a activităților economico-sociale.

Noțiunea de „amplasare” sau „localizare” cu referire expresă la domeniul turismului este utilizată frecvent începând cu anii '60. Conceptul a fost împrumutat și ulterior adaptat din studiile asupra aglomerațiilor industriale. În ce privește conținutul, se acceptă ipoteza unui inventar de tehnici pentru implantarea infrastructurii și echipamentelor, pentru reglementarea utilizării spațiului.1

Amenajarea teritoriului, aplicată la domeniul turismului, reprezintă un efort de dezvoltare planificată, coordonată a turismului și altor sectoare ale economiei în limitele unui spațiu dat.2

Amenajarea turistică se integrează așadar procesului general de sistematizare (termen cu care sesuprapune adesea), urmărind valorificarea resurseIor specifice și dezvoltarea echilibrată a regiunilor.

Amenajarea turistică a teritoriului se definește ca un „proces dinamic și complex” de organizare științifică a spațiului turistic, luând în considerare relațiile dintre mediu și colectivitățile umane, precum și toți factorii care influențează aceste relații.3

Teoria amenajării turistice a cunoscut o evoluție permanentă, contribuții mai importante aducând reprezentanții școlii franceze.

De asemenea, potrivit părerii celor mai mulți specialiști, amenajarea turistică a teritoriului (în unele abordări, coordonarea spațială) trebuie înțeleasă în contextul relațiilor ce se dezvoltă în două spații, și anume: aria pieței turistice și una de recepție. Această abordare, mai recentă și mai aproape de realitate, diminuează rolul resurselor și consideră că orientarea fluxurilor turistice

constituie o premisă fundamentală în determinarea localizărilor turistice.

Amenajarile turistice se înscriu prin continutul si obiectivele lor în eforturile unei dezvoltari core1ate a economiei. În acest context, ele au un rol important în asigurarea exploatarii rationale a resurselor si protejarea mediului.

1.3.2. Modele de amenajare turistică

Amenajarea zonelor turistice s-a confruntat, datorită particularităților și implicațiilor sale, cu numeroase și dificile probleme, fapt ce a favorizat prezența – în teoria și practica de specialitate – a unei varietăți de soluții și modele.

Pe această bază s-au cristalizat câteva concepții ce reflectă, pe de o parte, acumularea de experiență în acest domeniu și, pe de altă parte, elementele de specificitate și prioritățile în activitatea turistică din fiecare țară.

În general, modelele de amenajare a zonelor turistice se particularizează în raport cu condițiile naturale existente (peisaj, climă, floră, faună, forme de relief etc.) și se diferențiază în funcție de natura spațiului geografic (litoral, balnear, montan, rural, silvestru, periurban etc.)

În relație cu condițiile naturale, localizările – în dependență de specificul lor sau destinația dominantă – urmăresc valorificarea la parametri superiori a resurselor existente; în acest context, distribuirea în teritoriu a echipamentelor de cazare și alimentație public, precum și tipologia acestora, rețeaua de drumuri și mijloace de transport, dotările de agrement etc., sunt adaptate caracteristicilor resurselor.

Având în vedere aceste cerințe, procesul de amenajare vizează soluționarea a două categorii de probleme:

– dimensionarea noilor localizări;

– alegerea modelului de amplasare.

În ceea ce privește evaluarea dimensiunilor noilor stațiuni turistice, se pornește de la identificarea suprafeței posibile de amenajat (plajă, domeniu schiabil, pădure, parc natural, oglindă de apă etc.) și normele convenționale existente. Aceste norme sunt elaborate pe baza unei vaste experiențe – naționale și internaționale – și au un caracter orientativ.

În privința celui de-al doilea aspect, alegerea modelului de amplasare, trebuie arătat că, acesta depinde, în mod nemijlocit, de configurația terenului. Ca atare, în practica amenajărilor se întâlnește o mare varietate tipologică a localizărilor. Ele reflectă preocuparea pentru adaptarea la condițiile specifice terenului, dar și implementarea noilor tehnologii în acest domeniu, acumularea de experiență.

Astfel, în zonele de litoral elementul definitoriu este plaja, caracterizată în general prin suprafețe mici. În aceste condiții, echipamentele sunt localizate de-a lungul coastei, cât mai aproape de plajă și apă.

În practica localizării implantărilor, în zonele de litoral se remarcă două soluții (tipuri)principale:

– cea a „urbanizării”- sau microurbanizării după unii autori1 – respectiv, a realizării unor stațiuni turistice sau concentrări imobiliare, amplasate în imediata apropiere a unui centru locuit și integrate acestuia, sau a unor complexe autonome (de tipul unui centru locuit), dotate cu toate serviciile și echipamentele necesare și situate în zone cu posibilități viitoare de dezvoltare, ele se organizează frecvent în jurul unui echipament sau element al resurselor naturale care exercită o puternică forță de atracție și care constituie centrul stațiunii; acesta, poate fi un golf natural, port deagrement, un cazinou etc; cea a construcțiilor izolate, punctiforme cu structuri exclusiv turistice, amplasate la distanțe nu prea mari de urbanizările existente sau de așezările umane.

Amenajarea zonelor de litoral, chiar și în condițiile desfășurării ei sub o atentă supraveghere și a concertării operațiunilor, se confruntă cu numeroase problem, atât de ordin economico-social cât, mai ales, ecologic. Problemele principale care se pun și care reclamă – cu caracter de continuitate – conceperea de noi soluții de organizare a teritoriului și/sau măsuri de protecție de natură administrativă, privesc limitarea procesului de urbanizare a litoralului și reducerea presiunii exercitată asupra acestei zone.

În amenajarea stațiunilor balneo-climatice există multe elemente comune cu localizările din zonele de litoral. Aceasta, se datorează faptului, că în multe cazuri, cele două funcții se interferează,numeroase stațiuni balneare fiind situate geografic în zone de litoral, cât și tendinței ambelor tipuride stațiuni spre un mod de viață urban2.

În acest context, cel mai frecvent, amenajarea perimetrelor balneare ia forma

„urbanizărilor”, cu concentrări de echipamente în raport cu elementele de atracție ale zonei (izvor mineral, lac termal, pavilion balnear, cazinou, parc etc.). Se întâlnesc și localizările izolate – sub forma unor complexe balneare polifuncționale – situate nu departe de centre urbane, dar cu titlu de excepție.

Un alt aspect ce caracterizează localizările balneare, mai ales cele moderne – indiferent de orientarea acestora spre concentrare sau izolare – vizează materializarea formulei „totul sub același acoperiș”, desemnând realizarea unor dotări complexe, care să ofere în aceeași incintă, servicii de cură balneară și prestații turistice clasice (cazare, masă, agrement).

În amenajările montane, în funcție de elementele naturale și condițiile de permeabilitate (accesibilitate), se disting două tipuri de localizări:

– sub forma punctelor izolate (centre de recepție turistică de mici dimensiuni), distribuite în jurul masivului, de-a lungul văilor sau în interiorul acestuia;

– sub forma stațiunilor – localizare concentrată – cu funcționalitate completă, destinate unui număr mare de turiști.

Desigur, în cazul unui masiv montan de mare suprafață și a unor proiecte de amenajare global, pot fi avute în vedere, simultan, ambele formule.

Această structurare a localizărilor are un caracter schematic și un grad foarte mare degeneralitate. De aceea, pornindu-se de aici, în practica amenajărilor turistice s-au dezvoltat modele ce introduc un număr sporit de elemente de referință, încercând, în acest fel, să răspundă mairiguros problemelor cu care se confruntă acest proces.

1.5 Rolul turismului ca activitate complexă

Turismul este considerat o activitate complexa ,care are componenențe geografice,economice,sociale,demografice,culturale.Ca fenomen complex ,turismul este studiat de geoografi,economiști ,sociologi,pshihologi,istorici.

Turismul are ca efecte modificarea peisajelor,a structurii profesionale a populației, influențează amenajarea spațiului și,în mod evident,generează efecte asupra economiei locale și,prin extensie,asupra economiei naționale.

Turismul are , de asemenea valențe, de educație și instruire ,culturale,de destindere ,valențe legate de latura psihică și medicală. De la formele simple de manifestare ale turismului sporadic și individual s-a trecut la caracterul de grup și apoi la cel de masă.

De asemenea,de la manifestarea turismului în spațiul local sau în cel ragioal s-a evoluat la cel planetar și,incepand cu 2001 ,la cel spațial. Pe cand turismul se va muta pe alte planete? Prețul unei excursii în spațiul cosmic este prohibitiv în etapa actuală-cca.20 mil. de dolari pentru un sejur de o săptămană în înghesuială unei cabine spațiale. De aceea ,numărul turiștirilor spațiali este încă mic decat degetele de la mană.Dar începutul a fost facut și nu este hazardat să s e afirme că în cca 20-30 de ani turismul spațial va devenii mai accesibil și va fi un fenomen curent.

Fenomenul de globalizare se manifestă și în domeniul turismului.Pe măsura dezvoltării turismului,s-a accentuat complexitatea sa.Dezvoltarea turismului internațional se accelerează în corelație directă cu creșterea nivelului de a trăi,a liberalizării/fluidizării schimburilor valutare (cu atat mai mult in cazul adoptării unei monede unice ,respectiv euro în spațiul Uniunii Europene),a liberalizării circulației bunuriloe,a liberalizării contactelor umane pana la libera circulație a persoanelor.Numărul celor care iau parte la turismul internațional a crescut ajungand in 2001 la circa 689 mil.persoane.Turismul a căpătat tot mai multă amploare pe măsura creșterii gradului de cultură și civilizație.

Turismul în dezvoltarea lui, favorizează utilizarea în plan teritorial adiferitelor resurse, a disponibilităților de forță de muncă. Între efectele inevitabile ale acestei dezvoltări se înscriu stabilizarea forței de muncă, eliminarea fenomenelor de migrare, ridicarea nivelului de instruire și de calificare a acesteia, cu toate consecințele ce decurg de aici pentru nivelul de trai. Pe lângă locurile de muncă permanente, turismul oferă și locuri de muncă sezoniere, reprezentând circa 1/3 dintotal, și mărește cererea de forță de muncă pentru alte sectoare și ramuri de activitate sa de consumator debunuri și servicii, turismul influențează benefic utilizarea forței de muncă în ramurile furnizoare ale acestuia, cum ar fi agricultura,industria alimentară, construcțiile,etc.).

Prin urmare, turismul joacă un rol important în economia unei zone și prin faptul că generează noi locuri de muncă ducând astfel la atenuarea șomajului.

Efectele economice ale activității turistice cunosc și alte forme de manifestare. Astfel, prin contribuția la refacerea capacității de muncă și la îmbogățirea cunoștințelor personale, turismul participă la creșterea capacității creative a celor ocupați în diverse ramuri ale economiei naționale, cu consecințe pozitive pe planul eficienței economice în toate ramurile de activitate; prin preluarea veniturilor populației sub forma cheltuielilor pentru turism, contribuie la asigurarea unei circulații bănești normale.

CAPITOLUL 2

RESURSE TURISTICE NATURALE

2.1. Generalități privind resursele turistice naturale

Turismul este un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat de nevoia umană de cunoastere, recreare si recuperare fizico-psihică în condițiile unei civilizații solicitante,dar cu posibilități materiale superioare pentru majoritatea populației.

Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui teritoriu, indiferent de originea lor si de relațiile dintre ele. Este una dintre categoriile de bază ale turismului, stând la

baza apariției si dezvoltării fenomenului turistic, a cărui "materie primă" se constituie. Ele determină mărimea, intensitatea si diversitatea fluxurilor turistice, respectiv valoarea nemijlocită a consumului turistic si, prin aceasta, a eficienței economice.

Se deosebesc două grupe majore de obiective ce compun fondul turistic, si anume, cele aparținând cadrului natural – resursele turistice naturale, si cele de proveniență antropică – resursele turistice antropice.

Resursele turistice naturale reprezintă componente ale mediului, care prin natura, calitatea si specificul lor, sunt recunoscute de turism si valorificate prin acesta: elementele geomorfologice, climatologice, hidrologice, floristice si faunistice, peisaje, substanțe minerale balneare si alți factori.

Condițiile naturale reprezintă un element multifuncțional în peisaj: elementele naturii reprezintă obiectele importante ale potențialului turistic, natura oferă tuturor activităților turistice mediul pentru desfăsurare, de asemenea, condițiile naturale determină apariția la turisti a motivațiilor de deplasare.

Natura are o implicare variată în turism, de la o participare simbolică, greu sesizabilă, la una complexă, polivalentă, devenind, prin intermediul componentelor proprii, un obiectiv propriu-zis.

Exploatarea economică, a cadrului natural, prin intermediul turismului, are diverse forme.

Însă, indiferent de formele de exploatare, toate au ca scop principal – satisfacerea cerințelor turiștilor. Având în vedere, că preferințele masei de vizitatori sunt extrem de variate, rezultă că gama de exprimare a participării cadrului natural va fi asemănătoare.

Astfel, o mare parte dintre turisti, proveniți din mediul urban, stresant, preferă o natură nemodificată si exotică. Dar, pentru a ajunge si pătrunde în aceste locuri, pentru a-i admira valențele în deplină securitate si confort este nevoie, în primul rând, de căi de acces moderne.

Construirea acestora, înseamnă o primă modificare de proporții a cadrului natural. Pe de altă parte, există numeroase componente ale cadrului natural, care în stare brută sunt inaccesibile turistilor de rând, unde punerea în valoare a resursei atractive înseamnă intervenții de

amploare în chiar structura obiectivului (amenajarea pesterilor, cheilor). Strategia unor astfel de acțiuni, rămâne cea a neafectării (sau a modificării minime) a trăsăturilor inițiale ale peisajului, cu asigurarea unui echilibru dinamic, menit a proteja si conserva obiectivul.

Potrivit unor studii făcute de autorul Grigore M., potențialul turistic natural este format din:

resurse turistice hidrografice;

resurse turistice climatice;

resurse turistice faunistice;

resurse turistice floristice (vegetale);

resurse turistice geomorfologice

2.2 Resurse turistice hidrografice

Alături de relief, hidrografia se instituie în principala sursă de atracție turistică, aparținândcadrului natural. Elementele hidrografiei posedă atribute pitoresti, înmagazinate în sistemul lor de organizare, particularitățile fizico-chimice sau dimensiunea acumulărilor acvatice.

Principalele forme de prezență a hidrografiei în turism sunt: rețele fluviatile (de suprafață sisubterane); lacurile; apa mărilor si oceanelor; cascadele; izbucurile si gheizerii; apele termale,minerale si termo-minerale; ghețarii.

Rețelele fluviatile, indiferent de mărimea si importanța lor, devin o sursă turistică de prim ordin, prin: geneza efectului de margine, posibilitățile oferite agrementului prin înot sau pescuit,diversificarea valențelor peisagistice etc.

Malurile apelor, prin microclimatul si peisajul specific, reprezintă o fâsie vizată de turismulsfârsitului de săptămână. Configurația si morfologia de detaliu a malurilor are un rol major în orientarea preferințelor, pentru unul sau altul, al acestora.

De exemplu, tronsonul meandrat al unor râuri se impune prin spectaculozitatea lui, iar malurile joase prin coeficientul ridicat de accesibilitate. Un alt criteriu ce influențează opțiunile cererii este adâncimea si viteza apei. Ca urmare, vor fi preferate sectoarele cu un curs domol si cu adâncimi de până la 2 m, cresterea adâncimii apei fiind un factor restrictiv în practicarea înotului.

Pentru turismul sportiv, axat pe pescuit sau canotaj, se i-au în vedere râurile sau fluviile bogate în peste sau care oferă condiții optime desfăsurării regatelor nautice. Un loc aparte revine rețelelor hidrografice ce străbat marile orase (Dunărea pentru Bratislava, Viena, Budapesta si Belgrad; Rinul pentru Zurich, Strasbourg; Sena pentru Paris; Tamisa pentru Londra etc.), intens amenajate si utilizate, atât pentru navigație si agrement, cât si pentru transportul turistilor dintr-o parte în alta a aglomerațiilor urbane. De altfel, rolul turistic al hidrografiei nu se rezumă numai la atracția însine, ci si la aportul său ca element indispensabil funcționării infrastructurii, inclusiv atransporturilor.

Dintre toate râurile lumii, câteva se evidențiază printr-un potențial turistic ridicat: Enisei –diversitatea condițiilor naturale prin care curge (stepe, mlastini, lanțuri înzăpezite etc); Nil –castrele si piramidele antice, cascadele, cheile si lacurile montane din Etiopia, lacul Victoria;Congo, Niger, Okavango s.a. – o foarte bogată biodiversitate, concentrată în numeroase parcuri sirezervații naturale; Amazon – cel mai mare râu (după debit), cel mai mare masiv de păduritropicale cu o diversitate mare de plante si animale.

Pe lângă apele curgătoare de suprafață, sunt numeroase râuri endocarstice, ce străbatpesterile de mari dimensiuni (Punkva, Mamouth Cave, Cetățile Ponorului, Postoina etc.) incluse, înunele cazuri, în exploatarea de tip turistic, prin amenajările ce facilitează navigația subterană.

Lacurile. Spre deosebire de apele curgătoare, acumulările lacustre se individualizează mai bine. În consecință, zestrea lor turistică este mai bogată si constă într-o serie de atribute legate depescuit, canotaj, înot sau peisaj.

Valoarea turistică a majorității lacurilor este strâns dependentă de geneza lor. Astfel,lacurile glaciare si vulcanice se impun prin pitorescul peisajului limitrof, de o marespectaculozitate, lacurile carstice prin ineditul alimentării hidrologice, lacurile sărate prinposibilitățile lor curative, limanele sau lagunele ca domenii ale pescuitului si canotajului etc.

Lacurile de mai mare extensiune, situate în țări fără iesire la mare (Balaton în Ungaria;Lehman si Bodense în Elveția; Ciad; Victoria în Uganda), devin poli de atracție majoră aturistilor, jucând rolul unor adevărate mări interioare.

Unele lacuri se evidențiază si prin alte elemente atractive: Plitviț – format din 16 lacuri,despărțite prin 140 de cascade; Marea Moartă – apa cu proprietăți curative (salinitatea – 340‰);Baikal – diversitatea florei si faunei, frumusețea peisagistică a litoralelor.

În pesterile de mari dimensiuni se întâlnesc lacuri subterane pe suprafața cărora se

navighează spre profunzimile galeriilor (Kungur – Munții Ural).

Apa mărilor si oceanelor intervine în turism prin intermediul complexului morfo-hidroclimatic al litoralelor. Apreciată la adevărata sa semnificație, participarea acestui complex la alcătuirea potențialului turistic mondial este deosebit, situându-se pe o poziție de vârf între celelalte forme de organizare hidrografică sau peisagistică.

Începând de la latitudini mijlocii si până la ecuator, apa mărilor si oceanelor participă larealizarea curei heliomarine, a talasoterapiei. Fără prezența acesteia, turismul estival al litoralelordin întreaga lume ar fi de neconceput.

Desi apa marină este un accesoriu indispensabil actului recreativ, valoarea turistică arivierelor depinde si de morfologia sau clima lor. Astfel, țărmurile joase sunt mai bine preferatefață de cele înalte, datorită plajelor larg dezvoltate (ex.: țărmul mediteranean în sectorul Nisa,Cannes, în comparație cu țărmul Coastei Esterel, mai abrupt si cu plajele foarte înguste).

Climatul de ansamblu al regiunii poate conduce la o utilizare permanentă a însusirilorrecreative ale apelor marine (Florida, Antilele Mari, Azore) sau sezonieră (mai îndelungată, încazul Mării Mediterane, sau mai restrânsă în cazul Mării Negre).Cascadele sunt elemente morfo-hidrografice, reprezentând mari căderi de apă peste pragurilereliefului. Forța lor de atracție se datorează înălțimii de cădere a apei, care crează senzații acustice sioptice. Se întâlnesc des, în regiunile calde si umede (unde râurile nu transportă aluviuni grosiere),

peste fostele praguri glaciare, în unitățile înalte de relief cu bancuri de roci dure, ce alternează cualtele mai moi. Dimensiunea, concretizată în desfăsurarea pe verticală a căderii de apă, este factoruldefinitoriu al valorii lor atractive. Cele mai înalte cascade sunt: Angel (1.054 m, Venezuela -Guyana), Tughela (948 m, R.A.S.), Belba-Foss (866 m, Norvegia), Yosemite (740 m, S.U.A.) s.a.

În alte situații, pitorescul cascadelor are la origine amploarea (lățimea) căderii, desi

înălțimea pragului este modestă. În această situație se remarcă următoarele cascade:

· Cascada Niagara este amplasată pe râul omonim, ce leagă lacul Erie de Ontario. Areforma unei potcoave, cu o lățime totală de 1.200 m, din care: 300 m (partea dreaptă) – se28află pe teritoriul S.U.A., iar ceilalți 900 m – pe teritoriul Canadei. Partea americanăareînălțimea căderii de 60 m, iar cea canadiană de 48 m. Cascada Niagara este vizitată anualde 16 mil. de tursti.

· Cascada Victoria este situată pe râul Zambezi (Zimbabwe). Are o lățime totală de circa 2.000 m si înălțimea căderii apei de 122 m.

· Cascada Iguasu este situată pe râul Iguasu, la 28 km de punctul de confluență cu râul Parana(Brazilia). Cascada are forma unui arc ascuțit, cu lățimea totală de 3.600 m. Apa cade în douătrepte relativ egale, cu înălțimea totală de 52 m. Cascada Iguasu este considerată ca fiind una dintre cele mai frumoase cascade din lume.

Cea mai lată, este cascada Khone, situată pe fluviul Mekong, în aval de orasul laoțian Kemmarat. Înălțimea lanțului de cascade este cuprinsă între 18 si 21 m, iar lățimea totală ajunge la 12km.

Dintre alte cascade, care se evidențiază după lățimea si volumul de cădere a apei, putem aminti:Paulo Affonso (81 m, Brazilia), Livingston (40 m, R.D. Congo) etc.

Izbucurile sunt izvoare cu scurgere si izbucnire intermitentă (perioadică) si cu un debitapreciabil, ce se formează în zonele carstice, funcționând pe principiul sifonajului. Apa se adunăîntr-un gol carstic, de unde începe să curgă în exterior, printr-un canal situat spre partea superioară,până ce aerul poate pătrunde în golul respectiv, când izvorul se opreste brusc. Cu o mare forțăatractivă sunt înzestrate izbucurile arteziene (de tip vauclusian) sau intermitente (cu simplă saudublă intermitență). Se asociază peisagistic cu abrupturile laterale ale văilor, cu versanții cheilor sauobârsiile unor văi de recul.

Gheizerii sunt izvoare fierbinți care, datorită presiunii interne, țâsnesc cu o periodicitateregulată la înălțimi apreciabile. Se întâlnesc în unele regiuni cu activitate vulcanică saupostvulcanică intensă. În lume sunt cunoscute numai 4 zone termale cu activitate intensă alegheizerelor: Islanda, Rusia, S.U.A. si Noua Zeelandă.

În Islanda sunt cunoscute circa 250 de grupe de izvoare termale. Cele mai renumite suntamplasate în valea Haucadalur, evidențiindu-se Marele Gheizer, ce îsi aruncă apele la o înălțime de40-60 m, în decurs de 10 minute.

A doua regiune este situată pe Peninsula Kamceatca, la poalele vulcanului Kihpinici. Aici,în valea râului Sumnaia, se află 22 de gheizere mari si numeroase izvoare termale pulsative. Cel maimare gheizer – „Velican” – erupe la fiecare 5 ore un jet de apă fierbinte de 1 m în diametru, ce seridică până la înălțimea de 40 m. Gheizerul „Fontan” este cel mai activ – erupe la fiecare 17 minute

până la 28 m.

Altă regiune de răspândire a gheizerelor este amplasată în renumitul Yellowstone Park, dinMunții Stâncosi. Pe o suprafață de numai 16 km2 există 5 arii termale, fiecare din ele având izvoaretermale cu coloane de aburi, fumarole, gheizere si vulcani noroiosi. Cele mai multe sunt localizate înlungul faliilor, în trei bazine bine conturate: Norris, Superior si Inferior. Dintre gheizere, „Bătrânul

Credincios” („Old Faithful”), rămâne cea mai cunoscută atracție a parcului. El aruncă o coloanăfierbinte, o dată pe oră, la o înălțime de 38 m, pe o durată de 4 minute. Gheizerul „Uriasul” erupela fiecare 30-60 minute, timp de 5 minute. Gheizerul „Clepsidra” are 4 jeturi în faza de erupție,fiind printre cele mai înalte. Cel mai fascinant este gheizerul „Excelsior” – în lac erupe o coloană gigantică de apă fierbinte cu 10 m în diametru si înălțimea de 100 m.

Valea Rotorua din Noua Zeelandă este o altă regiune de răspândire a gheizerelor. Aici se întâlnesc peste 10 gheizere, cel mai mare – Pohutu – îsi aruncă apele la peste 30 m înălțime.

Apele termale si termo-minerale sunt cantonate la mari adâncimi si ajung la suprafață, fie prin izvoare localizate pe dislocații profunde, fie prin foraje. Termalismul lor determină o dizolvarerapidă si masivă a sărurilor, rezultând adesea, o mineralizare dependentă de compoziția chimică a substratului geologic în care este cantonat acviferul sau pe care-l străbat în ascensiunea spresuprafață. În România, cel mai important acvifer termal este amplasat în subsolul Câmpiei si

Dealurilor de Vest, Munților Apuseni si Carpaților Meridionali.

Principala funcție turistică a apelor termale si termo-minerale este cea curativă (în tratarea afecțiunilor reumatismale, ale aparatului locomotor), dar se extinde si exploatarea recreativă (stranduri, piscine). Pentru alte continente, remarcabilă este concentrarea de izvoare termale în Parcul Yellowstone (peste 3.000), Japonia, Filipine, China, etc.

Apele minerale alcătuiesc o categorie aparte de resurse, atât din punct de vedere genetic,cât, mai ales, a funcției turistice. Importanța lor atractivă constă în conținutul de minerale, răsfrânsă pozitiv în contextul utilizării lor în cura internă (cea mai frecventă) sau externă.

Gama afecțiunilor tratate este extrem de largă, începând de la cele ale aparatului locomotor (reumatism degenerativ sau inflamator) și până la cel cardiovascular, digestiv, neurologic, respirator, etc.

Repartiția apelor minerale relevă concentrări ale resurselor în anumite țări si lipsa lor pesuprafețe vaste. România posedă peste 3.000 de izvoare cu ape minerale, situându-se pe primul loc între statele europene. O urmează, la mare distanță: Ungaria (447), Italia (264), Germania (165), Franța (116), Cehia si Slovacia (57) etc. Dintre stațiunile turistice, localizate lângă astfel de surse,

menționăm: Karlovy-Vary, Marianske Lazne (Cehia); Rogonsca Slatina (Iugoslavia); Călimănesti-Căciulata, Borsec (România), etc.

În funcție de principiul lor terapeutic, apele minerale se clasifică astfel: ape oligominerale;ape carbogazoase; ape alcaline si alcalino-feroase; ape feruginoase; ape iodurate; ape sulfuroase;ape sulfatate; ape radioactive; ape clorurato-sodice.

În România predomină apele carbogazoase, conținutul de CO2 (280 mg/1) depăsind cu mult apele similare din Franța sau Germania.

Adesea, împreună cu apele minerale se întâlnesc mofetele si solfaterele. Astfel, la Covasna(România), se află cele mai concentrate mofete din Europa (97-98% CO2), iar în masivul Puciosul,câteva solfatare cunoscute.

Spre deosebire de apele de suprafață (râuri, lacuri, mări, oceane) a căror exploatare se poate

intensifica datorită prezenței lor continue si, practic, inepuizabilă, valorificarea apelor minerale si

termale are o limită critică, a cărei depăsire poate duce la epuizarea zăcământului sau la

deprecierea calitativă a acestuia.

Ghețarii reprezintă acumulări de apă solidificată, proprii regiunilor reci ale globului,

piscurilor muntoase înalte sau unor cavități subterane de excepție. Rolul lor turistic este, în primul rând, de ordin peisagistic. Pe de altă parte, suprafețele multor ghețari alpini se transformă în terenuri ideale pentru schi, prelungind mult sezonul recreativ la altitudinea de maximă persistență

a limbilor ghețarilor. Dintre tipurile de turism influențate în desfăsurarea lor, de prezența hidrografiei,menționăm: turismul de scurtă durată, pe malurile râurilor si lacurilor; turismul de medie si lungădurată, în zona litoralelor, cu o tentă majoră a recreerii; turismul curativ de medie si lungă durată, ce valorifică apele termale si minerale; turismul de recreere sportivă etc .

2.3 Resurse turistice climatice

Climatul impune „starea" de desfăsurare al tuturor activităților recreative. El generează„atmosfera" favorabilă sau nefavorabilă actului recreativ, catalizând sau dimpotrivă, inhibând,derularea acestuia. Majoritatea absolută a turistilor, dar si numerosi cercetători, reduc importanța climei la „timpul frumos", a cărui frecvență si durată, sunt definitorii pentru recreere într-o regiune dată.

În definirea „timpului frumos" sunt implicate o serie de elemente climatice: nebulozitatea,frecvența precipitațiilor si starea lor de agregare, temperatura aerului, vânturile etc.

Nebulozitatea este factorul ce influențează direct durata strălucirii soarelui, parametruvital pentru cura heliomarină din regiunea litorală, dar si pentru desfăsurarea excursiilor montane.Există diferențieri nete între valorile înregistrate pe fațadele vestice ale continentelor, supuseinfluenței maselor de aer vestice, ce stimulează o nebulozitate ridicată, si litoralele unor mări intracontinentale (Marea Mediterană, Marea Rosie) sau de pe fațada estică (Marea Caraibelor),unde durata strălucirii soarelui este maximă. O excepție o constituie California, unde curentul rece, omonim, determină inversiuni termice si o stabilitate pronunțată a ariilor anticiclonale din vecinătate, ceea ce explică, lungimea sezonului turistic în zonă.

Pentru regiunile montane, frecvența si durata „timpului frumos" sunt mai reduse, datorită proceselor convective si ascensiunilor orografice ale maselor de aer. În masivele mai înalte,„vremea frumoasă" creste ca durată în fâsiile situate deasupra plafonului obisnuit de nori.

Nebulozitatea, atunci când nu se manifestă excesiv, respectiv, când este constituită din nori subțiri (grupa Cirus), joacă un rol pozitiv, reducând intensitatea radiației calorice în orele amiezii. De asemenea, norii, în formațiuni izolate, în zonele montane, ridică valența estetică a peisajului.

Frecvența si intensitatea precipitațiilor este si ea o consecință imediată a nebulozității.

Timpul ploios adaugă, pe plan psihologic, un stres în plus, determinând sedentarizarea temporară a turistului în locul de sejur. Dacă precipitațiile lichide sunt un factor nefavorabil, împiedicând, sub diverse forme, derularea activităților turistice, cele sub formă de zăpadă au un efect contrar. Ele generează nu numai o stare benefică turismului, dar si un substrat aparte, utilizat cu intensitate

pentru variate tipuri de agrement (schi, sănius, patinaj etc.).

Temperatura aerului intră în calcul numai în situația manifestării sale excesive. Perioadele toride de vară (peste +30°C), cu o radiație solară puternică, sunt tot atât de nefavorabile activităților de recreere, ca si intervalele geroase de iarnă, cu temperaturi sub –15°C. Dincolo de aceste valori, temperatura aerului are efecte negative asupra turismului.

Vânturile, în funcție de durata si intensitatea lor, au o influență diferită. Astfel, brizelemarine sau montane, au un puternic rol modelator, mai ales în zona litorală, unde joacă rolul si de agent de transport si dispersie a aerosolilor. Dimpotrivă, vânturile puternice aduc prejudicii actului recreativ, atât pe țărmul mării (spulberând nisipul plajelor si agitând suprafața mării), cât, mai ales pe crestele muntoase, unde spulberă zăpada, troienesc potecile, devenind o sursă de risc potențial.

Dintre alte fenomene climatice, legate parțial de prezența celor menționate mai sus,menționăm efectele negative ale poleiului, care împiedică circulația vizitatorilor în condiții de siguranță.

Parametrii meteorologici analizați acționează, de regulă, într-o strânsă interrelație,determinând anumite tipuri de climat si o ierarhie a importanței acestora pentru turism. Evaluareacondițiilor climatice favorabile pentru scopuri recreative, presupune determinarea timpului siduratei perioadei confortabile. Pentru multe tipuri de activități turistice, cea mai prielnică vremeeste cea însorită, moderat călduroasă, semiumedă. Perioada cu condiții favorabile pentru recreere

este împărțită în mai multe tipuri recreative de vreme: confortabilă, călduroasă subconfortabilă,răcoroasă subconfortabilă, caldă neconfortabilă si rece neconfortabilă.

Se detasează, ca urmare, pentru regiunile temperate, cele două tipuri de climă specifice anotimpurilor extreme: climatul estival (vara) si climatul hivernal (iarna).

Climatul estival se caracterizează printr-o nebulozitate mai redusă, insolație mare,

temperaturi optime, vânturi puțin frecvente si reduse ca intensitate. Este climatul curei heliomarine și a drumețiilor montane.

Tipul de turism practicat este cel recreativ si mixt (curativ-recreativ-cultural). În aceastăperioadă se desfăsoară, în toată plenitudinea sa, turismul din zona preorășănească, de scurtă durată.

Durata maximă a timpului frumos în acest anotimp explică, de altfel, vârful absolut alcererii turistice. Majoritatea turistilor alocă recreerii timpul si resursele proprii vara, adică perioadeicelei mai optime pentru călătorie.

În funcție de desfăsurarea în latitudine si altitudine a suprafețelor, precum si influențaunor factori locali, climatul estival va prezenta un larg evantai de particularități, față de care turismul se adaptează prin amplificare sau restrângere.

Climatul hivernal este definit prin temperaturi scăzute, precipitații sub formă de zăpadă,nebulozitate accentuată. În acest caz, în altitudine, mersul elementelor climatice prezintă sensuri diferite: în timp ce valorile temperaturii scad, durata strălucirii soarelui creste. Se recomandă, din punct de vedere termic, două trepte altitudinale nefavorabile turismului: cea situată la peste 1.200

m, cu un climat aspru, si cea din baza depresiunilor, cu temperaturi scăzute datorită inversiunilor termice. Fenomenele de ceață, frecvente în acest anotimp, duc la cresterea nebulozității la altitudini mici (sub 1.000 m).

Resursa principală a climatului hivernal, sub aspect turistic, este zăpada. Ea interesează, în primul rând, prin durata menținerii si grosimea stratului său. Grosimea stratului de zăpadă este un factor de mare importanță în practicarea sporurilor de iarnă. Menționăm că, o grosime excesivă(peste 80-100 cm) împiedică însă alte forme de practicare a turismului (în principal drumețiile) si bună desfășurare a accesului în teritoriu.

Durata menținerii stratului de zăpadă variază în funcție de latitudine, altitudine si expoziția versanților. El este minim în sudul zonei temperate si maxim la latitudini polare, la poalele munților față de piscurile înalte, pe versanții sudici în raport cu cei nordici, etc.

Se consideră că, pentru practicarea turismului de iarnă într-un mod mai eficient, durata menținerii stratului de zăpadă trebuie să fie mai mare de 90 zile.

Indicele climato-turistic

Interdependența dintre elementele meteorologice si variabilitatea lor în spațiu si timp, a condus la necesitatea calculării unui indice climato-turistic. O expresie a acestuia este oferită de savanții Clausse si Guerault, care i-au în considerare trei elemente principale, si anume: duratastrălucirii soarelui, temperatura si durata precipitațiilor într-o regiune dată, pe care le asociază înformula:

unde: I – indicele climato-turistic;

S – durata strălucirii soarelui (în ore);

T – temperatura medie lunară (în zecimi de grade);

D– durata precipitațiilor din timpul zilei (considerând că o oră cu ploaie valorează cât5 ore cu soare).

După autorii menționați, în caracterizarea climatică a unui areal turistic nu se iau în

considerare o serie de elemente implicate în mersul vremii (vânturile, tipul precipitațiilor), ceea ceconferă rezultatelor o valoare relativă, suficientă însă pentru o apreciere de ansamblu. Analizând valorile obținute, la latitudinile temperate, se individualizează trei tipuri de climate, suprapuse la tot atâtea tipuri de relief: munte, deal (podis) si câmpie.

Climatul de munte se întâlneste la altitudini de peste 700 m. Durata sezonului de vară este sub 200 zile (lunile V-X) la altitudini coborâte si sub 120 zile (lunile VI-IX) la altitudini superioare. În schimb, pe măsura schimbării altitudinii, apar premisele optime sezonului de iarnă, desfăsurate în lunile decembrie – aprilie. În zonele joase, durata sezonului turistic hivernal scade sub 100 zile. Climatul de munte are două subtipuri caracteristice: alpin si subalpin.

Climatul de deal (podis) se caracterizează prin cresterea sezonului de vară la mai puținde 240 zile (III-15.XI), cea a sezonului turistic de iarnă fiind de 60-80 zile (lunile cele maifavorabile sunt ianuarie si februarie).

Climatul de câmpie are o durată a sezonului de vară de peste 240 zile. Sezonul de iarnăeste limitat, iar importanța zăpezii (în lipsa denivelărilor morfologice) scade. Varianta sa, ceamai expresivă, este climatul litoral maritim.

La scară globală, celelalte tipuri climatice relevă, fiecare în parte, însusiri turistice diferite.

Astfel, clima ecuatorială, datorită umidității si căldurii excesive, atrage puțini vizitatoriinteresați de flora sau fauna bogată, respectiv de unele obiective antropice.

Clima tropicală oceanică are, în vânturile de vest si alizee, factorul moderator, subaspectul reducerii temperaturilor mari si aridității, ceea ce duce la cresterea numărului turistilorpe coastele Americii Centrale si de Sud, a Australiei sau Indochinei.

La polul opus se situează climatul tropical continental desertic si semidesertic alAfricii, Australiei, Asiei Centrale. În aceste regiuni, cu unele mici excepții (Valea Nilului, Mecca, Tassili), se înregistrează o circulație turistică minimă, asemănătoare celei din zonadeșerturilor reci ale Antarctidei, Groenlandei si părții de nord a Eurasiei.

Pentru climatul tropical cu două sezoane (umed si uscat), activitățile turistice se practică în perioada secetoasă, iar în regiunile cu o climă subtropicală în perioada primăvară – toamnă. În regiunile subpolare anotimpul optim este vara, când, pentru câteva luni, temperaturile mediidepăsesc 0°C.

Clima ca resursă atractivă. Rolul climei nu se reduce numai la descrierea atmosferei dedesfăsurare a activităților turistice; ea se impune, prin anumite trăsături, ca un obiectiv de sinestătător. Astfel de trăsături sunt cele aparținând climatului de adăpost, climatului subteran siclimatului litoral.

Climatul de adăpost este propriu unor areale a căror configurație morfologică a condus la manifestarea, fără rigori deosebite, a elementelor meteorologice. Se au în vedere depresiunileînchise, anumite culoare de vale sau sectoare de podisuri sau platouri aflate în „umbra" circulațieidominante a maselor de aer. Amplitudinea redusă a oscilațiilor climatice, conferă acestor arii un coeficient superior de atractivitate, îndeosebi pentru fluxurile turismului curativ (ex.: stațiunileBorsec si Vatra Dornei din România).

Climatul subteran se întâlneste în pesteri sau în cavități artificiale si este definit de oconstanță remarcabilă a temperaturii, umidității sau circulației aerului. Nu toate pesterile au unastfel de topoclimat, ci numai cele cu o singură intrare, fără denivelări de amploare, etc.

Măsurătorile topoclimatice îndelungate efectuate în unele pesteri, relevă faptul că, într-un cicluanual, valorile medii ale temperaturii au o amplitudine maximă de 0,8°C, iar cele ale umiditățiirelative de numai 3%.

Pe lângă marea sa constanță, climatul subteran se impune ca factor terapeutic de prim ordin,prin ionizarea puternică a aerului (aerosoli). Cantitatea de aerosoli din cavitățile subterane alevechilor saline explică apariția sanatoriilor subterane pentru tratarea afecțiunilor respiratorii.

Climatul litoral se asociază duratei lungi de strălucire a soarelui, insolației puternice(ultraviolete) si aerosolilor în cantități sporite (conținutul de iod este cu 20-30% mai mult ca înregiunile interioare). Acesti factori concură la afirmarea talasoterapiei, orientând opțiunileturistilor si oferta, dinspre trăsătura recreativă spre cea mixtă (curativ-recreativă).

2.4 Resurse turistice faunistice

Dintre toate componentele cadrului natural, fauna este elementul cel mai mobil, fapt ce se răsfrânge asupra modului ei de integrare în grupa atracțiilor turistice si a exploatării propriu-zise.

Formele prin care fauna îsi atrage vizitatorii sunt diferite. Astfel, ca parte integrantă a unor biocenoze terestre, la rândul lor, extrem de variate de la un tip de relief la altul, de la o regiuneclimatică la altă regiune, ea se evidențiază prin diversitatea sa structurală.

Turismul de cunoastere, de informare, va căuta să valorifice pentru sine acest atribut.Descinderile în zonele polare si subpolare, nu pot fi imaginate fără a admira: ursii albi, vulpeapolară, focile, morsele, pinguinii sau renii, călătoriile în savană (fără a întâlni turmele de elefanți,rinoceri, zebre sau gazele), explorarea pădurilor tropicale (fără a cunoaste fauna exotică ce lepopulează) etc.

Pentru a facilita cunoasterea lumii animale din regiuni îndepărtate, inaccesibile majorității turistilor de rând, s-a recurs la înființarea grădinilor zoologice si a acvariilor. Dacă fauna, în totalitatea sa si în mediul propriu de viață, nu poate deveni un obiectiv turistic, datorită și mobilității sale, atunci, prin organizarea grădinilor zoologice si a acvariilor, respectiv, prin concentrarea spațială a diverselor specii si localizarea lor într-un areal bine definit, acest lucru devineposibil.

Implicarea faunei în turism este mult mai pregnantă si directă în cazul anumitor forme depracticare a acestuia. Se are în vedere vânătoarea (turismul cinegetic) si pescuitul (sportiv).

Turismul cinegetic este practicat de o anumită categorie de participanți, relativ redusănumeric, dar acest aspect nu influențează eficiența sa, ci dimpotrivă. Obiectul principal al recreerii îl constituie prezența si vânarea animalelor mari sau a celor cu blănuri prețioase. Trofeelereprezintă una din motivațiile esențiale ale practicării sale. Speciile de animale vizate diferă de la o regiune la alta. În zonele polare ținta principală este ursul polar; în taigaua siberiană si canadiană -animalele cu blănuri prețioase (hermelina, samurul, jderul, râsul); în pădurile de răsinoase alemunților înalți – ursii sau cerbii, iar în savană – leul sau elefantul.

Pentru facilitarea recreerii de tip cinegetic, prin înmulțirea si localizarea animalelor căutate,dar si pentru menținerea sub control a vânătoarei, s-au înființat fondurile de vânătoare si parcurilenaturale, unde riscul decimării faunei si a dispariției unor specii valoroase este înlăturat.

Pe lângă vânătoarea cu caracter sportiv, de agrement, se întâlneste si ocupația similară, dara cărei finalitate, nu este recreerea participantului, ci obținerea unor bunuri alimentare sau industriale (vânătoarea de balene, spre exemplu).

Pescuitul sportiv este practicat de o anumită categorie de participanți, desfăsurându-se în perimetrul acumulărilor lacustre sau de-a lungul râurilor si litoralului. Îmbinarea relaxării cu avantajul economic sporeste importanța sa. Si în acest caz sunt vizate anumite specii de pesti, cu valoare alimentară mai ridicată (păstrăv, sturioni).

Fauna susține turismul de recreere si cunoastere, indiferent de regiunea în care se

desfăsoară. Sensibilitatea sa deosebită la impactul antropic impune măsuri severe de control avânătorii si pescuitului, fie prin organizarea fondurilor si parcurilor, fie prin instituirea unui statutde protecție absolută a acelor specii, care sunt amenințate cu dispariția (declararea lor camonumente ale naturii).

2.5 Resurse turistice floristice

Vegetația, alături de relief si climă, joacă unul din principalele roluri în atracția turistică.

Rolul turistic al vegetației este conținut în următoarele elemente: compoziția asociațiilor vegetale;prezența unor plante endemice si relicte; prezența unor plante cu modificări teratologice;dimensiunile si vârsta anumitor plante; efectul de margine si efectul de insulă; vegetația ca ecotop; elemente de ordin spiritual, legate de existența vegetației.

a) Compoziția asociațiilor vegetale se manifestă diferit în alcătuirea zestrei turistice. Curba atractivității scade, dinspre păduri către pajisti, cu un indice mediu la pădurile-parcuri din savană sau din zonele mai intens valorificate. La nivel mondial, varietatea tipurilor de pădure atinge parametri notabili, începând cu pădurile ecuatoriale, tropicale umede, musonice, subtropicale sau temperate.

Pădurea ecuatorială din Amazonia, Zair sau Indonezia, în ciuda bogăției în specii si aetajării pe mai multe nivele, constituie o atracție doar pentru cei care se încumetă să înfrunteclimatul excesiv de cald si umed si riscurile junglei. Particularități asemănătoare relevă si pădureatropicală umedă din America Centrală, Filipine, Indochina, nord-estul Australiei.

Pădurile musonice sunt mai puțin ostile accesului uman. Se întâlnesc în sudul si estul Indiei și în Asia de Est. Cunoscute sunt asociațiile regiunii biogeografice chino-japoneze, unde speciile tropicale si cele subtropicale se întrepătrund cu cele temperate.

În zona temperată pădurea se distinge prin două asociații dominante – foioase siconifere. Dacă prima asociație favorizează drumețiile lungi, cele din a doua categorie oferă un grad ridicat de ozonificare a aerului.

Pe lângă asociațiile forestiere regionale de mare extensiune, o funcție turistică apreciabilă o au pădurile, mai restrânse ca suprafață, din oaze, parcuri, de-a lungul râurilor (pădurile-galerii), a căilor de acces sau a litoralelor. Pajiștile au o valoare turistică mai redusă, impunându-se doar prin policromia lor în perioadele de înflorire.

b) Vegetația devine un obiectiv turistic, de prim ordin, prin plantele endemice si cele relicte pe care le conservă. Plantele endemice sunt specifice numai unui anumit teritoriu, de obiceirestrâns. (ex.: R. Moldova (Cartea Rosie: keleria, bujorul de pădure (românesc), albăstreaua Angelescu); Crimeea (pinul de Crimeea) s.a.). Cele relicte sunt caracteristice unei perioadegeologice trecute si care au supraviețuit până în prezent (ex.: R. Moldova (Cartea Rosie: salbamoale-pitică, bumbăcărița, siverechia podoleană, gimnospermiu-de-Odesa); Crimeea (arborele defragă; pinul de Crimeea) s.a.).

c) Fenomenele teratologice (din grec. „teras” – monstru; teratism – malformație,

monstruozitate, vicii si anomalii de structură a organismelor vii (stiința care le studiază se numesteteratologie)) din lumea plantelor pot genera modificări în fizionomia sau desfăsurarea ciclurilor vegetale (ex.: fag cu frunzele necăzătoare, molid excesiv de ramificat etc.).

d) O altă categorie de elemente ale vegetației forestiere se impune prin vârsta si

dimensiunea unor exemplare. Unele specii si exemplare atrag prin grosimea fără precedent a trunchiurilor (având si o vârstă de până la 6.000 de ani): Baobabul savanelor (Sequoia gigantea) – arbore gigant din California care poate atinge înălțimea de 150 m, circumferința de peste 40 m sivârsta de 5.000 de ani, numit si Arbore-mamut ; eucalipții sau cedrii de Liban – prin suplețea si înălțimea acestora. În peisajul nostru, o vârstă seculară,o ating stejarii.

e) Pentru covorul vegetal al regiunilor cu climă divizată în sezoane, ritmurile evoluției naturale constituie, ele însăși, motivații ale atractivității, astfel: în regiunile subpolare si temperate reci, anotimpul de vară oferă posibilitatea unei explozii vegetale ce înnobilează prin policromia si armonia cu peisajul auster; în regiunile temperate sau tropicale cu două sezoane – anotimpul cald, respectiv cel ploios, asigură dezvoltarea asociațiilor vegetale. Perioada de înflorire a diverselorspecii de ierburi, transformă pajistile dealurilor si munților în peisaje splendide. Înflorirea cactusilor în deșerturi si semideșerturi este un eveniment de la care mulți admiratori ai culorilor viinu concep să lipsească. Dimpotrivă, iarna sau în sezonul uscat al savanelor, rolul si funcția turistică a vegetației se reduce la minim.

f) „Efectul de margine” si „efectul de insulă” sunt generate de alternanța sau izolarea diferitor componente floristice (forestieră sau ierboasă). În toate situațiile menționate acționează „legea contrastului” fizionomic si structural, conform căreia, schimbarea bruscă a însusirilor peisajului atrage după sine o crestere a interesului manifestat de călători. Marginea pădurii devineastfel o fâsie predilectă de concentrare, cu caracter temporar, a turistilor, unde pajistile oferăposibilități pentru amenajarea campingurilor, iar suprafețele împădurite – ambianța necesarărecreerii propriu-zise.

Pentru turismul zonelor suburbane, valoarea marginii pădurilor adiacente este dată delungimea si configurația ei, precum si de compoziția de specii a vegetației dominante. Importanțaacestui element se reflectă si în tendința infrastructurii de a se implanta în perimetrul său.

Suprafețele ocupate cu păduri întinse generează si „efectul de insulă”, conform căruia,arealele de maximă concentrare a vizitatorilor vor coincide, de regulă, poienilor si raristilor din interiorul pădurilor. Se constată, încă o dată, reacția paradoxală a cererii turistice, orientată spre unicitate, raritate, noutate, prezența pădurii devenind coplesitoare.

Vizitatorul încearcă să evadeze dintr-un univers pe care anterior si l-a dorit, căutând luminisurile unor pajisti, a „insulei" despădurite. Ea joacă rolul terenului optim pentru instalarea corturilor, dar si pentru construcția unor baze de cazare permanente. Desi efectul de margine nu se rezumă la contrastul peisagistic, dintre terenurile cultivate sau pajistile cu pădure (întâlnindu-se și în cazul malurilor apelor curgătoare sau al lacurilor), în primul caz el se manifestă mai evident și are o desfăsurare spațială mult mai largă.

Ca element peisagistic, pădurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-1 induce, de

întoarcere în natură, de eliberare totală față de stresul cotidian, prin posibilitățile oferite deplimbările îndelungate, atmosfera de intimitate a actului recreativ, prin cura de aer ozonificat.

Pădurea trebuie asociată, inclusiv pe plan turistic, unei biocenoze de mare complexitate,compusă, pe lângă esențele lemnoase, si din alte specii de plante si în care îsi găsesc condiții optime de viețuire multe alte specii de animale. Fiecare în parte, într-o proporție mai mică sau mai mare, vor participa la diversificarea atractivității de ansamblu.

g) Elemente de ordin spiritual, legate de existența vegetației. Conexiunea perpetuă

dintre om si vegetație se reflectă si în plan spiritual. Ca o consecință a acestei reflectări, anumite elemente primesc o încărcătură emoțională aparte, devenind o sursă de certe atracții. Stejarul luiStefan, teiul lui Eminescu, sunt repere vii pe orice ghid turistic. Dintre plantele sacre pentru anumite religii, putem aminti, Lotusul Sacru (,,Nelumbo nucifera”). În religia și cultura hindusă, lotusul este

considerat plantă sacră, el regăsindu-se în numeroase povești mitologice, în literatură și artă, floarea sa fiind unul dintre cele mai vechi simboluri.

Dacă prin cumulul de însusiri prezentate, pădurea reuseste să se impună direct, ca undomeniu turistic important, ea îsi sporeste si indirect atractivitatea prin:

• influențarea topoclimatului prin cresterea umidității, scăderea temperaturilor excesive, avitezei vântului sau a fluxului de radiație solară;

• purificarea aerului datorită proceselor de fotosinteză si elaborarea de oxigen si aerosoli;

• diminuarea poluării sonore (cu circa 20%);

• armonizarea liniilor peisajului prin mascarea fragmentării de detaliu a reliefului etc.

Relația pădurii cu cererea turistică este strâns dependentă de raporturile spațiale dintreaceasta si elementele infrastructurii. Astfel, asociațiile forestiere amplasate la o distanță mai mică de 50 km de marile orase se înscriu, prin efectele de margine si insulă, într-un domeniu de recreerepreferat. La distanțe mai mari numărul participanților scade, fiind căutate alte atracții.

Legate de prezența vegetației, se impun menționării, două modalități de diversificare aofertei recreative din marile metropole, si anume parcurile si grădinile botanice.

Suprafața spațiilor verzi din orase tinde să crească, estimările specialistilor vizând 40 km2spațiu verde pe locuitor. Concomitent, grădinile botanice concentrează, într-un spațiu limitat,vegetația si flora unor teritorii vaste, iar prin mijloace specifice (sere) prezintă vizitatorilor specii aparținând altor regiuni biogeografice.

Pădurea, ca simbol al întoarcerii omului în peisajul originar, lipsit de traumele lumiimoderne, îndeplineste în turism o funcție polivalentă, de obiectiv propriu-zis si de mediu propiceunui agrement fructuos.

2.6 Resurse turistice geomorfologice

Relieful reprezintă cea mai bogată si mai variată resursă atractivă a globului terestru.Importanța reliefului pentru turism derivă, pe de o parte, din faptul, că el constituie cadrul general,în care acesta se desfăsoară. Relieful reprezintă pe de altă parte, unul dintre cei mai importanți factori naturali de atracție, care generează mai multe tipuri de motivații turistice, adică tipuri de turism.

Atracția pe care o exercită relieful asupra turistului potențial, se află în strânsă legătură cuformele acestuia. Dintre aceste forme menționăm: abrupturile, crestele, pasurile si trecătorile,cheile, defileele si canioanele, conurile si craterele vulcanice, văile, țărmurile, câmpurile cudune sau doline, ponoarele, ravinările, pesterile, meandrele, etc. Dintre peisajele rezultate dinasocierea unor astfel de forme subliniem: atractivitatea reliefului montan, de podis, decâmpie, carstic, vulcanic, glaciar, eolian.

Abrupturile montane devin obiective turistice de mare rezonanță în psihologia

turistilor prin etalarea pe verticală a versanților, măreția si grandoarea lor. Ele întrerup brusc o continuare firească a peisajului, terminându-se într-un obstacol în calea privirilor. Se poate insista mult asupra rolului înălțimii abrupturilor în clasificarea atractivității lor. Trasarea unei limite inferioare sau superioare, între care, acesta devine obiect al interesului călătorilor, este greu de făcut. Ea are valori diferite în accepțiunea fiecărui turist, iar raporturile acestei

variabilități sunt de natură psihologică. În general, puterea de atracție creste proporțional cuînălțimea, luată ca diferență de nivel între bază si fruntea versantului (energia reliefului saualtitudinea relativă) si nu altitudine absolută. Astfel, abrupturile cu înălțimi de câteva mii demetri ale Himalayei, Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare, în vreme cecornisa falezelor litorale ale malurilor înalte exprimă, dimensional, postura lor inferioară.

Deosebit de frecvente sunt abrupturile în zonele carstice, unde au rezultat, fie prin

aportul structurii, fie prin denudare diferențială.

Cu nimic mai prejos sunt pereții verticali ai unor masive izolate cu statut de inselberg(relief rezidual format din roci dure, cu pante abrupte, având forma unui munte sau a unuimonticul izolat – munte insular), ce răsar în perimetrul suprafețelor intens aplatizate de joasă

altitudine ale lumii (regiunile carstului tropical din China de Sud, Noua Guinee, Cuba,Jamaica; humurile /relief rezidual calcaros, ce se ridică deasupra unor suprafețe carstice, maiales deasupra fundului poliilor/ din poliile /depresiune închisă, cu fundul neted, într-o regiunecalcaroasă, având dimensiuni relativ mari/ carstului dinaric; masivele cristaline, Tassili si Tibesti, din nordul Africii, etc.). În aceeasi categorie putem include abrupturile laterale alepodisurilor de tip "mesas" (platou bazaltic pus în evidență prin eroziune diferențială siinversiune de relief) din America de Nord sau ale sierrelor (lanț muntos sau culme muntoasă)

din podisul Braziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guianei (Roraima), unde bruscadesfăsurare pe verticală a flancurilor înviorează peisajul monoton.

Pe lângă covârsitoarea masă a turistilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte deiubitori ai naturii si anume, alpinistii. În funcție de gradul lor de dificultate traseele alpine alese pentru practicarea celui mai temut dintre sporturi, sunt ierarhizate de la I la IV, fiecare grad avânddouă variante, A si B. Cunoscute pentru dificultățile lor, sunt abrupturile munților Himalaya (Everest – 8.848 m, Kanchenjunga – 8.585 m, Dhaulagari – 8.178 m, Annapurna – 8.078 m s.a.),

Karakorum (Nanga Parbat – 8.126 m, K2 – 8.611 m, Batura Muztang I – 7.785 m, necucerit încă) sau Alpi (Materhorn, Eiger), pe care sau efectuat ascensiuni foarte complicate.

Integrarea abrupturilor în circuitele turistice se realizează diferențiat, în funcție de pozițialor în cadrul arealului sau regiunii turistice, a potențialului atractiv, infrastructura existentă,perspectivele afirmării regionale, etc. În majoritatea cazurilor, pentru turism ele joacă rolul unor obiective de fundal, ce mențin trează atenția călătorului, îl reconfortează, exceptând, desigur, acele forme, care prin spectaculozitate deosebită (Eiger, Materhorn) au devenit puncte de atracție de sine

stătătoare.