Data Si Locul Deschiderii Succesiunii

DATA ȘI LOCUL DESCHIDERII SUCCESIUNII

Cuprins

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE

1.1. Despre solidaritatea familială.

Atacul postmodern cu privire la antropologie este înscris în tentativa de a demitiza omul erei noastre, până la un punct această modalitate de destructurare a unei concepții care acordă omului un loc central în preocupările filozofico-teoretice este benefică pentru obiectivitatea descentrării. Dincolo de acest punct însă destructurarea înseamnă relativizare, scoaterea omului din scena istoriei. Demitizând omul și destructurând teoriile antropocentrice, se destructurează întreaga construcție socială ce ține de ființa umană. Nu mai departe, destructurarea familiei.

Următoarea întrebare este tulburătoare: mai este familia o instituție socială necesară și benefică în societatea de astăzi? Cu alte cuvinte, relațiile familiale mai răspund unor necesități sociale? Dacă da, cum se explică declinul familiei contemporane? Într-un asemenea context nu putem să nu ne întrebăm care este rolul dreptului în consolidarea relațiilor de tip familial? lată câteva întrebări a căror semnificație este tulburătoare prin implicațiile pe care destructurarea relațiilor tradiționale le poate avea asupra configurațiilor sociale cu efecte directe asupra ființei umane.

Vrând, nevrând, întreaga problematică legată de relațiile familiale ne trimite la o abordare morală, o morală în schimbare rapidă în zilele noastre. Mai sunt valabile azi preceptele morale care țineau închegată o familie și îi dădeau un sens bine determinat? Dacă afirmăm cu convingere că ele rămân valabile, realitatea din viața de zi cu zi ne contrazice: familia nu mai joacă același rol cu cel jucat chiar cu vreo 40 de ani. Se observă o anumită liberalizare a relațiilor dintre soț și soție, dintre părinți și copii, în implicații viitoare foarte greu de detectat. Dacă afirmăm că aceste relații nu mai sunt valabile implicațiile sunt și mai mari. Constatăm că nu există, deocamdată, o altă instituție socială care să înlocuiască familia. De aceea există o dilemă a societății contemporane: destructurarea relațiilor rămâne veșnică destructurare si nu se constituie în temei în vederea unei noi structurări. Să fie o atitudine absolut antistructurală? Sau se contestă numai fundamentele structurilor actuale?

Dacă relațiile familiale nu mai corespund, pentru că ele îngrădesc libertatea individuală, ce punem atunci în loc? lată o întrebare fără răspuns în zilele noastre. Instituțiile de ocrotire a minorilor proveniți din familii destructurate se constată că fac mai mult rău decât bine. Se spune, și pe bună dreptate, că mediul familial este singurul care asigură o dezvoltare echilibrată unui minor. Se prefigurează faptul că în numele liberalizării relațiilor sociale se distinge viitorul copiilor noștri.

Aici însă nu mai este vorba numai de copii, ci și de cei maturi. În țările occidentale, și nu numai, se observă o anumită însingurare a oamenilor, pentru că au tot mai mult tendința de a trăi izolat. Într-o astfel de situație este pusă tot mai mult în discuție noțiunea de sociabilitate ca esență a ființei umane. Așa cum se afirmă, „există o legătură strânsă între familie și capitalul social. În primul rând, familiile constituie unitatea de cooperare socială fundamentală în care mamele și tații trebuie să colaboreze pentru a da naștere, socializa și educa copii”. Relațiile familiale ca relații de cooperare au impact benefic și asupra conducerii afacerilor, în contextul social actual, când marile afaceri se fac preponderent de către marile corporații, micile afaceri „reprezintă 20% din sectorul privat al forței de muncă din economia americană și sunt esențiale ca incubatoare pentru noile tehnologii și practicile comerciale”.

Este drept că „dependența excesivă față de legăturile de rudenie poate avea consecințe negative pentru societatea mai largă din afara familiei”. Se observă că este vorba și aici de un paradox: pe de o parte, relațiile de familie sunt absolut necesare, pe de altă parte, ele devin o frână în dezvoltarea unui modul social care să țină pasul cu revoluția tehnologică, cea care a devenit o permanență în zilele noastre. Este vorba aici de adaptabilitate care nu poate rezulta decât din considerarea ființei umane ca fiind ambivalență în tot ceea ce face: supunere la structuri și contestarea acerbă a acestora.

Punerea în discuție a familiei și a relațiilor interfamiliale ne trimite în mod inevitabil la probleme de morală. Se pune totuși mai mult sub semnul întrebării dacă vechile precepte morale, bazate pe coduri etice de comportament, mai corespund realităților actualei Se susține faptul că aceste coduri etice duc la sufocarea individualității morale. Ele sunt prea raționale, pe când morala nu este neapărat rațională. În felul acesta se creează un conflict între teoriile moderne și cele post moderne cu privire la morală. Codurile etice de comportament sunt impuse ființei umane din exterior. Este vorba de un comportament care duce la socializare și la subordonarea omului față de structuri și la sufocarea intimității sale ca individualitate umană complexă. Structurile se impun datorită vulnerabilității ființei umane, pentru că „condiția vieții noastre e marcată de contradicție și astfel obligată să rămână ambivalență fără putință de vindecare. Avem încredere și nu avem; ne e la fel de teamă să avem încredere (ceea ce ne va transforma într-o pradă ușoară pentru orice escroc) și să nu avem (neîncrederea permanentă ne va face viața de nesuportat)”. Datorită ambivalenței noastre „suntem pierduți, derutați, vulnerabili. Avem nevoie de ajutor”. Singurul nostru ajutor este atunci societatea. „Societatea este numele acestui ajutor, în etica necunoscuților, respectarea regulilor e totul, iar ocaziile de discreție sunt puține, în vreme ce în etica intimității, discreția e totul, iar relevanța regulilor stricte minimă. Cei care nu se mai pot baza pe discreție au mare nevoie de reguli. Societatea e numele locului în care se află regulile și de unde se obțin ele”. În concluzie, „se mai pare, ocazional, că societatea susține eul moral la fel cum sfoara îl susține pe cel spânzurat” normele fiind sfoara, iar rațiunea fabricantul de sfoară.

1.2. Dreptul la moștenire ca drept fundamental.

1.2.1. Reglementarea dreptului fundamental la moștenire.

Constituția României din 8 decembrie 1991 cuprinde în art. 42, intitulat «dreptul la moștenire» o dispoziție seacă, de o noutate covârșitoare și de o inconsistență surprinzătoare, atât datorită unei lipse de dezvoltări intrinseci actului normativ cât și datorită unei lipse a referințelor istorice sau de drept comparat. Ea se dovedește astfel inovatoare dar cu prețul neclarității; creează un drept dar nu-i precizează în nici un fel nici titularul, nici obiectul, nici modul protecției juridice. Astfel că ne putem întreba în mod legitim dacă această dispoziție, cuprinsă în art. 42 al legii fundamentale, creează vreun efect juridic concret.

Teoria juridică post-revoluționară nu ne oferă prea mare sprijin. Referirile sunt seci ca și norma constituțională și par să încline către interpretarea dreptului la moștenire ca fiind un „corolar al dreptului de proprietate privată”, deci un drept fără o configurație proprie aparentă, care depinde de proprietate, adică de un alt drept fundamental.

Și totuși, seacă sau nu, precisă sau imprecisă, această dispoziție constituțională care prevede că „dreptul la moștenire este garantat” trebuie să producă unele efecte juridice. Pentru a încerca să le discernem ar trebui mai întâi să lămurim sensul termenilor utilizați (Secțiunea a ll-a), apoi să analizăm consecințele normei în planul ierarhiei normative (Secțiunea a lll-a), pentru ca în final să analizăm structura acestui drept fundamental (Secțiunea a IV-a), adică: (A) titularii dreptului, (B) obiectul dreptului, (C) relația juridică intrinsecă dreptului și (D) protecția juridică acordată acestui drept fundamental.

1.2.2. Noțiunile utilizate de art. 42 din Constituție.

Exprimarea lapidară a art. 42 din Constituție cuprinde câteva noțiuni fundamentale. Mai întâi ea se referă la moștenire ca la un „drept fundamental”. Mai apoi, acest drept fundamental este „la moștenire” și nu „de moștenire”. În fine, acest drept fundamental este „garantat”.

Deși de multe ori s-a susținut că drepturile fundamentale nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura și nici prin obiectul lor, trebuie totuși să încercăm să delimităm aceste drepturi fundamentale de simplele drepturi subiective cel puțin în baza unui criteriu organic.

O primă distincție ar rezulta din faptul că dreptul subiectiv este protejat contra particularilor sau contra administrației, în timp ce dreptul fundamental este protejat și contra legislativului. Legea poate afecta existența dreptului subiectiv doar cu condiția să nu fie contrară dreptului fundamental. Mai mult, nici o lege, cuprinzând aici, în lipsa unei distincții făcute de Constituție, și legea de revizuire a Constituției, nu poate, în sistemul nostru, să atingă existența dreptului fundamental, conform art. 49 din Constituție. Sfera drepturilor fundamentale este astfel cu necesitate într-o mișcare de extindere.

În ceea ce privește dreptul la moștenire, acest caracter de drept fundamental care-i este conferit de Constituția din 1991, înseamnă că acest drept este protejat nu doar contra particularilor sau contra puterii executive, adică în calitatea sa de drept subiectiv, ci și contra legiuitorului, ceea ce vrea să zică, în primul rând, că legea nu poate să afecteze acest drept în existența lui și că legea nu-i poate restrânge exercițiul decât în condițiile art. 49 din Constituție, adică doar pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav, restrângerea trebuind întotdeauna să fie proporțională cu situația care a determinat-o și, în al doilea rând, că în nici-o situație și prin nici un fel de lege, deci nici constituțională, nu se poate afecta existența dreptului însuși la moștenire.

O a doua distincție față de dreptul subiectiv pur și simplu, este dată de faptul că în calitate de drept fundamental un drept deschide nu doar calea unei acțiuni în fața instanțelor ordinare pentru a fructifica prerogativa inerentă dreptului, ci și calea unui recurs de inconstituționalitate contra legii însăși, adică o cale care tinde să determine conținutul însuși al dreptului obiectiv ce conferă și protejează dreptul subiectiv. Dacă în baza dreptului subiectiv titularul acționează în limitele legii, în baza dreptului fundamental titularul acționează pentru a determina conținutul însuși al legii.

Prevederea dreptului la moștenire ca drept fundamental creează astfel un drept la un anumit conținut calitativ al dreptului obiectiv în materia moștenirii, drept garantat din punct de vedere procesual prin intermediul excepției de ne-constituționalitate. Prevederea constituțională cuprinsă în art. 42 din Constituție creează astfel un efect procesual și substanțial major: deschide posibilitatea contestării dreptului obiectiv în materie succesorală dacă acesta este contrar dispoziției constituționale, adică «garantează» dreptul fundamental care se constituie astfel ca un cadru al drepturilor subiective în materie și ca o limită a puterii normative a statului.

Concluzionând pentru moment, putem spune că dreptul la moștenire, pentru că este un drept fundamental, verticalizează protecția acordată subiectului. Altfel spus, dreptul nu mai produce doar efecte orizontale, între moștenitori, ci si efecte verticale, între aceștia și puterea normativă: nici o lege nu poate afecta existența acestui drept, iar exercițiul său nu poate fi restrâns decât în condițiile stabilite de art. 49 din Constituție, protecția verticală a dreptului fundamental la moștenire fiind asigurată prin controlul constituționalității dreptului obigerea trebuind întotdeauna să fie proporțională cu situația care a determinat-o și, în al doilea rând, că în nici-o situație și prin nici un fel de lege, deci nici constituțională, nu se poate afecta existența dreptului însuși la moștenire.

O a doua distincție față de dreptul subiectiv pur și simplu, este dată de faptul că în calitate de drept fundamental un drept deschide nu doar calea unei acțiuni în fața instanțelor ordinare pentru a fructifica prerogativa inerentă dreptului, ci și calea unui recurs de inconstituționalitate contra legii însăși, adică o cale care tinde să determine conținutul însuși al dreptului obiectiv ce conferă și protejează dreptul subiectiv. Dacă în baza dreptului subiectiv titularul acționează în limitele legii, în baza dreptului fundamental titularul acționează pentru a determina conținutul însuși al legii.

Prevederea dreptului la moștenire ca drept fundamental creează astfel un drept la un anumit conținut calitativ al dreptului obiectiv în materia moștenirii, drept garantat din punct de vedere procesual prin intermediul excepției de ne-constituționalitate. Prevederea constituțională cuprinsă în art. 42 din Constituție creează astfel un efect procesual și substanțial major: deschide posibilitatea contestării dreptului obiectiv în materie succesorală dacă acesta este contrar dispoziției constituționale, adică «garantează» dreptul fundamental care se constituie astfel ca un cadru al drepturilor subiective în materie și ca o limită a puterii normative a statului.

Concluzionând pentru moment, putem spune că dreptul la moștenire, pentru că este un drept fundamental, verticalizează protecția acordată subiectului. Altfel spus, dreptul nu mai produce doar efecte orizontale, între moștenitori, ci si efecte verticale, între aceștia și puterea normativă: nici o lege nu poate afecta existența acestui drept, iar exercițiul său nu poate fi restrâns decât în condițiile stabilite de art. 49 din Constituție, protecția verticală a dreptului fundamental la moștenire fiind asigurată prin controlul constituționalității dreptului obiectiv în materia succesiunilor.

1.2.3. Constituția garantează dreptul la moștenire și nu dreptul de a moșteni.

Limbajul utilizat de norma constituțională nu poate fi neutru. Dimpotrivă el ascunde o anumită poziție filozofico-juridică și ideologică. El consfințește o viziune voluntaristă asupra moștenirii. Moștenirea este o acțiune, o manifestare activă de voință. Astfel că orice normă legală care ar face din moștenire o obligație, înfrângând acest voluntarism, ar fi neconstituțională.

Dreptul la moștenire nu este însă doar un drept de a succede ci și un drept de a transmite mortis causa patrimoniul. El aparține astfel nu doar moștenitorilor, ci și titularului patrimoniului. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a lăsa moștenire. Iar restrângerile legale ale acestui drept de a dispune mortis causa de propriul patrimoniu trebuie să respecte condițiile de proporționalitate stabilite de art. 49 din Constituție. Altfel spus, doar prin lege astfel de restrângeri pot fi operate și doar fără a afecta existența dreptului fundamental, restrângerea urmând să fie constituțională doar în măsura în care este proporțională cu situația care a determinat-o.

Caracterul fundamental al dreptului la moștenire justifică o astfel de interpretare, căci cuprinderea lui în titlul al ll-lea al Constituției face automat aplicabile dispozițiile privitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți.

Formularea art. 42 din Constituție, care se referă la «dreptul la moștenire» și nu la «dreptul de a moșteni», extinde sfera subiecților activi ai acestui drept fundamental: este vorba atât de cei care transmit mortis causa un patrimoniu sau anumite drepturi patrimoniale, cât și de cei susceptibili să primească acest patrimoniu și aceste drepturi.

Care este însă conținutul juridic concret al acestei afirmații? Dacă interpretăm dreptul la moștenire ca o prelungire a dreptului de proprietate, atunci garantarea primului drept urmează conținutul garantării celui de-al doilea. O primă consecință ar fi că „o persoană poate dobândi, pe cale succesorală, în condițiile legii, orice bunuri”. Cu alte cuvinte, cum nici un bun, cu excepția celor ce constituie exclusiv obiect al proprietății publice, nu poate fi exclus direct sau indirect pe calea unei dispoziții legale din sfera de cuprindere a proprietății private, nici un astfel de bun nu poate fi exclus de la transmiterea prin moștenire.

Pe de altă parte, dreptul la moștenire, ca și cel de proprietate este inviolabil. Regula este stabilită, în cazul proprietății private de art. 135 alin. (6) care stipulează că „proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”. Acest principiu are ca efect faptul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât prin expropriere, pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Ce semnificație ar putea avea însă principiul inviolabilității în cazul dreptului la moștenire? Dacă îl interpretăm ca pe o prelungire a dreptului fundamental de proprietate, atunci consecința ar fi că nici un bun transmis prin succesiune nu ar putea fi expropriat decât în condițiile art. 41 din Constituție.

Dar dreptul la moștenire trebuie să aibă o configurație proprie ca drept fundamental, deși o anumită latură a sa este într-adevăr o prelungire a dreptului de proprietate privată, căci el este prevăzut de Constituție ca un drept distinct. Legea fundamentală vrea, în opinia noastră, să accentueze mai degrabă drepturile succesorilor și acest lucru înainte ca ei să aibă vreun drept subiectiv ca urmare a deschiderii succesiunii. Ceea ce garantează art. 42 din Constituție nu este așadar doar dreptul rezultat din moștenire, ci dreptul de a veni la moștenire. Așa cum dreptul fundamental de proprietate este premisa dreptului subiectiv și nu chiar acest din urmă drept, în sensul că el garantează libertatea de a avea proprietate, nici un subiect și nici un bun neputând să fie exclus din sfera proprietății private, cu excepțiile arătate în art. 135 din Constituție, tot astfel dreptul fundamental la moștenire, este în primul rând o libertate de a moșteni. El protejează posibilitatea de a succede, mai înainte de a proteja drepturile rezultate din succesiune. Altfel cu greu ar mai putea fi distins de dreptul de proprietate. Problema este și o vom discuta mai jos, cui garantează Constituția această libertate. Cert este, deocamdată, că ea este garantată și că restrângerea ei nu ar putea fi făcută decât în condițiile art. 49 din Constituție.

1.3. Scurte considerații de ordin istoric privind dreptul al moștenire.

1.3.1. Generalități.

Din punct de vedere istoric, dreptul la moștenire s-a manifestat încă din comuna primitivă. În această perioadă, proprietatea privată încă nu exista. Numai asupra uneltelor exista o stăpânire personală.

Lupta pentru supraviețuire i-a constrâns pe oamenii din acea perioadă să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice și pentru a-și procura mijloacele de existență. În aceste condiții, a luat naștere acea grupare permanentă întemeiată pe rudenie care era ginta sau comunitatea gentilică.

La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginții, ele împărțindu-se între rudele cele mai apropiate în linie maternă în cazul ginții matriarhale, iar în cazul ginții patriarhale între rudele după tată ale defunctului.

Dreptul la moștenire a început să se dezvolte odată cu ivirea familiei monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, și, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Principalele mijloace de producție ale acelei epoci au devenit obiect de proprietate privată, dar nu individuală, ci familială.

Treptat, proprietatea grupului familial începe să dispară făcând loc proprietății individuale. Chiar și după dispariția sa, coproprietatea familială a lăsat urme adânci în dreptul roman, sistemul succesiunilor ab infestat neputând fi explicat decât „printr-o supraviețuire a ideii proprietății colective familiale”.

Într-o societate fundamentată pe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se poate stinge prin moartea proprietarului ci el trebuie prelungit dincolo de moartea acestuia, devenind perpetuu și transmițându-se astfel moștenitorilor.

1.3.2. Moștenirea în Egiptul antic.

Copii rezultați din căsătorie aveau dreptul la succesiunea tatălui lor, moștenirea împărțindu-se în mod egal între fii și fiice, fiul cel Mare luând ceva mai mult și trebuind în schimb să se ocupe de funerarii.

În această perioadă se cunoștea instituția testamentului, defunctul putând dispune prin testament asupra cotelor părți destinate soțului supraviețuitor, cultului funerar etc.

1.3.3. Moștenirea în dreptul babilonian.

Moștenirea se împărțea după numărul copiilor. în cazul fetelor, acestea erau excluse de la moștenire în cazul în care primiseră dotă, iar în caz contrar primeau o parte virilă din averea mobiliară a tatălui, dar nu în deplină proprietate, ci numai în folosință, sau frații se obligau să o doteze. în cazul în care o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fii soțiilor sale succesive veneau la moștenire în mod egal. Dacă unul din moștenitori era minor, dreptul său la moștenire era mai mare, luând din moștenire, peste partea sa succesorală anumite bunuri mobile, în calitate de terhatum în vederea căsătoriei pe care o va contracta ulterior.

Codul Hamurabi nu prevedea în mod expres instituția testamentului, dar acorda tatălui posibilitatea de a avea preferință pentru unul din moștenitori.

1.3.4. Moștenirea în vechiul drept indian.

La început, moștenirea era bazată pe dreptul primului născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua singur întreaga avere părintească, iar ceilalți trebuiau să trăiască sub tutela sa, așa cum au trăit și sub tutela tatălui. Mai târziu, s-a acordat un drept de succesiune și celorlalți fii, dar cel mai în vârstă obținea o cotă mai mare și mai bună din punct de vedere calitativ.

Soția nu avea nici un drept la succesiunea soțului, dar fiul adoptiv avea aceleași drepturi succesorale ca și fiul legitim.

Totodată, dobândirea moștenirii obliga la anumite ritualuri și sacrificii religioase pentru pomenirea celui mort.

1.3.5. Moștenirea în China antică.

În ceea ce privește succesiunea, la început în perioada Șan-ln se obișnuia să fie dată fiului cel mic al decedatului. Mai târziu, în perioada când bunurile treceau de la tată la fiul cel mare al primei soții care se numeau tunți.

În cazul în care decedatul nu avea copii, succesiunea trecea la rudele lui cele mai apropiate și numai în lipsa acestora era chemată la moștenire soția.

1.3.6. Moștenirea în Grecia antică.

Succesiunea era de două feluri: legală și testamentară. Testamentul a apărut destul de târziu în dreptul atenian, fiind considerat o excepție de la regulă. Defunctul nu putea dispune de averea sa prin testament decât în lipsă de moștenitori, care pe de o parte nu puteau să fie dezmoșteniți fără o justă cauză, iar pe de altă parte nu puteau să repudieze moștenirea, oricât de oneroasă ar fi fost.

Avea dreptul de a testa persoana care nu avea copil legitim de sex masculin, în situația existenței unei fiice testatorul putea testa în favoarea unei persoane străine, cu condiția ca aceasta să ia în căsătorie pe fiică.

În cazul în care decedatul nu lăsa testament intervenea succesiunea, după cum urmează: erau chemați la moștenire mai întâi fiii defunctului, fiicele trebuind să se mulțumească doar cu zestrea constituită. între frați (băieți) moștenirea se împărțea în cote-părți egale, iar în lipsa succesorilor direcți erau chemate la moștenire rudele colaterale (frații și nepoții, unchii, verii primari etc).

Conform legilor lui Solon, pe de o parte testamentul nu se putea face decât în cazul în care nu existau moștenitori legali, iar pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii și nebunii.

1.3.7. Moștenirea în dreptul roman.

Sistem de referință. Dreptul roman se înfățișează ca un punct de plecare și un sistem de referință pentru foarte multe din sistemele de drept naționale actuale, constituind cel mai avansat sistem juridic din antichitate.

În dreptul roman, succesiunile erau de trei feluri: succesiunea legală (ab infestat), testamentară și contratestamentară.

Deși mai veche, succesiunea ab infestat avea un caracter subsidiar, deoarece se deschidea numai în cazul în care nu exista testament, dreptul de a institui un moștenitor printr-un act de ultimă voință fiind considerat la romani ca unul din drepturile cele mai esențiale ale cetățeanului.

La nici un popor testamentul nu era mai cunoscut decât la romani, unde dreptul de a testa a fost instituit solemn prin Legea celor douăsprezece table care prin dispoziția „pater familias, uti legassit super pecunia tutelave suo rei, ita ius esto” (ceea ce părintele de familie a dispus prin testament asupra bunurilor sau tutelei copiilor săi să fie ca o lege) acordă lui pater familias libertatea de a dispune de patrimoniul său.

În dreptul roman, testamentul trebuia să cuprindă, sub sancțiunea nulității, instituirea eredelui, conform regulii heres este caput et fundamentum totius testamenti. Așadar, instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului și să premeargă alte dispoziții. Valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum).

De regulă, romanii foloseau testamentul, deoarece prin intermediul acestuia se rezolvau numeroase probleme, ca de exemplu: stabilirea unei alte ordini de preferință la împărțirea averii, numirea unui tutore, dezrobirea unui sclav, dezmoștenirea unei persoane care ar fi fost chemate la succesiune, stabilirea modului în care defunctul urma să fie înmormântat religios, moștenitorul nefiind un simplu succesor de bunuri, ci un continuator al cultului privat al celui dispărut.

Succesiunea deferită contra testamentului reprezintă „o transmitere a patrimoniului care, în condițiile existenței unui testament, se face în alt mod decât cel prevăzut în testator”. Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii și în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.

1.4. Felurile succesiunii.

1.4.1. Enumerare.

Potrivit Codului Civil (art. 650) „Succesiunea se deferă sau prin lege sau după voința omului prin testament”. Așadar, putem vorbi despre succesiune legală sau testamentară.

Până la intrarea în vigoare a Codului familiei, moștenirea legală apărea fie ca o succesiune ordinară sau de drept comun, ce avea ca obiect patrimoniul defunctului, fie ca o succesiune extraordinară sau anormală, care se deschidea numai în cazul în care adoptatul murea fără a lăsa posternitate. Art. 49 din Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei a abrogat dispozițiile art. 316 și 317 C. civ., care reglementau instituția succesiunii anomale.

Succesiunea anomală se întâlnea în situația în care adoptatul murea fără să lase posteritate, adică fără să fi avut descendenți. Acest tip de succesiune privea la bunurile determinate prin originea lor, pe care adoptatul le primea prin titlu gratuit de la adoptator. Astfel, aceste bunuri, în cazul în care adoptatul murea fără a lăsa posteritate se întorceau la adoptator sau la descendenții lui.

În literatura de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere conform căruia, cel puțin din punct de vedere teoretic, succesiunea poate fi și contractuală sau convențională în cazul donației de bunuri viitoare prin care una din părțile contractante promite că va lăsa la moartea sa celeilalte părți, numită instituit, toată moștenirea, o fracțiune din ea sau bunuri determinate. În acest caz, donația produce efecte la moartea donatorului și este întotdeauna revocabilă (art. 821 C. civ.).

Acest fel al succesiunii nu-și mai are aplicabilitate, deoarece dispozițiile legale care o reglementau (art. 933-934 C. civ. privind contractul de căsătorie) au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Codului familiei din 1954, iar donația de bunuri viitoare nu se putea face decât prin contractul de căsătorie.

1.4.2. Succesiunea legală.

Succesiunea legală operează în condițiile prevăzute de lege, chemarea la moștenire făcându-se conform ordinii succesorale stabilite. Ea se mai numește și moștenire ab infestat, deoarece ea nu privește decât moștenirile celor care au murit fără a face un testament (infestați).

Succesiunea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat moștenirea. De asemenea, ne vom afla în situația moștenirii legale și atunci când de cujus a lăsat testament, în care nu se face vorbire despre transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai despre numirea unui executor testamentar, despre funeralii, sau despre înlăturarea de la moștenire a unor succesibili. În situația în care cel înlăturat de la moștenire este moștenitor rezervatar, va culege rezerva, însă ca moștenitor legal.

1.4.3. Succesiunea testamentară.

Succesiunea testamentară are loc în temeiul voinței persoanei decedate, manifestate pe timpul cât aceasta a fost în viață prin una din formele de testament prevăzute de lege.

Persoanele desemnate de testator să culeagă în tot sau în parte succesiunea se numesc legatari sau moștenitori testamentari.

Noțiunea de legat nu este sinonimă cu cea de testament, deoarece pe lângă legate, testamentul mai cuprinde și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului: sarcini impuse legatarilor, exheredări, desemnarea unui executor testamentar, un partaj de ascendent, revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior.

1.4.4. Coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar.

Dispoziția cuprinsă în art. 650 C. civ., potrivit căruia succesiunea se deferă sau prin lege, sau prin testament, nu trebuie interpretată în sensul că moștenirea legală ar exclude moștenirea testamentară.

Spre deosebire de dreptul roman unde moștenirea testamentară era incompatibilă cu moștenirea legală, conform principiului nemo partim testatus partim intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament), în dreptul român moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Astfel, în cazul în care la deschiderea succesiunii vin moștenitori rezervatari, iar prin legatele făcute de cujus se aduce atingere acestora, aceștia vor dobândi partea de moștenire corespunzătoare rezervei, pentru rest devoluțiunea succesorală fiind testamentară. Sau este posibil ca legatele cu titlu universal pe care le conține testamentul lui de cujus să nu epuizeze întreg patrimoniul succesoral, situație în care transmisiunea moștenirii va fi atât legală cât și testamentară, în limitele ce rezultă din combinarea celor două devoluțiuni.

Se întâlnesc și cazuri când cele două tipuri de moșteniri nu coexistă, aflându-ne în prezența fie a moștenirii legale, fie a moștenirii testamentare. Astfel, vorbim de moștenirea legală în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament, sau defunctul a lăsat testament dar acesta nu este valabil sau în cazul în care legatarul nu a acceptat moștenirea.

Vorbim de moștenire testamentară în situația în care, în lipsa moștenitorilor rezervatari, de cujus a lăsat prin testament întregul său patrimoniu unor legatari, în acest caz se pune condiția să nu existe moștenitori rezervatari, deoarece existența acestora face, după cum am arătat, ca moștenirea respectivă să fie legală și testamentară.

În literatura de specialitate dar și în practica judiciară s-a pus problema dacă o singură persoană poate să cumuleze calitatea de moștenitor legal cu aceea de legatar. Considerăm că și o asemenea situație este admisă.

Calitatea de moștenitor legal poate coexista cu aceea de legatar, „fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente”. Astfel, în cazul în care există mai mulți legatari cu titlu universal și unul din ei nu poate sau nu acceptă moștenirea, partea sa va fi culeasă ca moștenire legală de legatarul cu o asemenea vocație.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă succesibilul care este și rudă cu defunctul și instituit legatar de către acesta, poate să opteze diferit cu privire la moștenirea testamentară sau la legat. Concluzia la care s-a ajuns este aceea ca dacă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult întrucât un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care succesibilul poate reclama numai rezerva, (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (numai dacă este moștenitor rezervatar).

CAPITOLUL II CARACTERELE JURIDICE AL TRANSMITERII SUCCESIUNII

2.1. Preliminarii.

Succesiunea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață.

Pornind de la această definiție, se desprind următoarele caractere juridice care o deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor aparținând unei persoane fizice sau juridice:

a) este o transmisiune mortis causa;

b) este o transmisiune universală;

c) este o transmisiune unitară;

d) este o transmisiune indivizibilă.

2.2. Transmisiunea succesorală – transmisiune mortis causa.

Conform art. 651 C. civ., transmisiunea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte deoarece aceasta se produce în urma și prin efectul morții fizice constatate sau judecătorești declarate a unei persoane fizice (viventis hereditates non datui).

Regulile transmisiunii succesorale sunt aplicabile numai în cazul persoanelor fizice, întrucât numai ele pier prin moarte și nu celor juridice. În cazul încetării existenței unei persoane juridice, deși operează o transmisiune universală sau cu titlu universal, sunt aplicabile o serie de legi speciale (Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare a falimentului).

Deși din dispozițiile Codului civil rezultă că normele dreptului succesoral nu sunt aplicabile actelor de transmisiune inter vivos și nici în cazul încetării existenței unei persoane juridice, totuși aceste norme devin aplicabile și persoanelor juridice sau statului în cazul în care ei obțin calitatea de dobânditor ai patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul lui de cujus.

Această situație este explicată prin faptul că, deși prin moarte persoana fizică dispare pierzându-și calitatea de subiect de drept, patrimoniul său, care continuă să existe, se transmite fie unor persoane fizice, fie unor persoane juridice, fie statului în cazul în care de cujus moare fără a lăsa moștenitori sau fără a lăsa testament.

2.3. Transmisiunea succesorală – transmisiune universală.

Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală deoarece are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate sau o fracțiune din acesta, și nu bunurile ce alcătuiesc succesiunea, privite în individualitatea lor specifică.

Deoarece obiectul transmisiunii îl constituie patrimoniul ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului, moștenirea transmite nu numai activul, dar și pasivul patrimoniului.

2.4. Transmisiunea succesorală –transmisiune unitară.

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale rezultă din faptul că moștenirea, ce constă în patrimoniul persoanei decedate, adică un tot unitar format din drepturi și obligații, se transmite moștenitorilor legali sau legatarilor după aceleași norme juridice, fără a se face vreo diferențiere între bunurile succesorale după natura lor, după originea lor sau după modalitățile de care sunt afectate.

Principiul unității transmisiunii succesorale a fost creat de jurisconsulții romani care i-au dat două înțelesuri: pe de o parte moștenirea testamentară o excludea pe cea legală, nefiind acceptate împreună cele două tipuri de moștenire, iar pe de altă parte în dreptul roman nu se făcea nici o distincție între bunurile ce alcătuiesc succesiunea după natura sau originea lor.

Excepții de la principiul unității transmisiunii succesorale. În dreptul nostru, se întâlnesc mai multe excepții de la principiul unității transmisiunii succesorale, o serie de bunuri fiind reglementate de legi speciale care le asigură un regim succesoral particular:

a) dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu alți moștenitori decât descendenții, el are dreptul, în afară de partea sa succesorală la mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și la darurile de nuntă. Prin această reglementare, legiuitorul a înțeles să deroge în privința bunurilor menționate de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale;

b) o altă derogare de la principiul unitar al transmisiunii succesorale este întâlnit în domeniul dreptului muncii în ceea ce privește salariul neîncasat de defunct. Conform art. 7 din Legea nr. 14/1991, legea salarizării, în cazul decesului salariatului, drepturile bănești ce i se cuvin până la data la care s-a produs decesul se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor sau părinților lui, iar în lipsa acestora se plătesc celorlalți moștenitori în condițiile dreptului comun. Această dispoziție legală derogă de la dreptul comun, în sensul că soțul supraviețuitor, copii sau părinții defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă ordine decât cea prevăzută de dreptul comun și independent de calitatea lor de moștenitori, nefiind necesar să prezinte certificatul de moștenitor. Dispoziții care derogă de la dreptul comun în ceea ce privește ordinea la care se vine la moștenire reies și din dispozițiile Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Astfel, sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul, și, după caz, drepturile de pensie cuvenite și neachitate până la deces se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun. De asemenea, indemnizațiile de asigurări sociale cuvenite pentru luna în curs și neachitate asiguratului decedat se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor, părinților sau, în lipsa acestora, persoanei care dovedește că l-a îngrijit până la data decesului;

c) atunci când intervine un element de extraneitate, raporturile juridice privind bunurile beneficiază de o localizare obiectivă în spațiul juridic al unei țări și drept urmare competența normală în acest domeniu ar trebui să fie legea țării unde se află bunul la momentul considerat, ceea ce se exprimă prin formula lex rei sitae (lex situs). Așadar, punctul de legătură în funcție de această localizare îl constituie locul situării bunului. Cu privire la noțiunea de bun și localizarea raportului juridic se întâlnesc și situații particulare, cum întâlnim în situația raporturilor de moștenire unde pentru succesiunea bunurilor mobile localizarea se face în raport de legea națională a autorului pe care o avea la data morții (lex patriae), în timp ce succesiunea bunurilor imobile și fondul de comerț rămâne să fie supusă regulii localizării în funcție de locul unde fiecare din aceste bunuri este situat (lex rei sitae), indiferent de cetățenia defunctului. Așadar, prin dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat se instituie o nouă excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale. Cu toate acestea, există posibilitatea ca prin voința lui de cujus manifestată prin testament, principiul unității transmisiunii succesorale să fie restabilit: „testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei persoane decât cea arătată de art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative”;

d) în ceea ce privește transmiterea succesorală privind dreptul de autor și drepturile conexe, în literatura de specialitate există două puncte de vedere. Pe de o parte, transmiterea succesorală a drepturilor patrimoniale de autor constituie o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, dreptul de autor alcătuind o masă deosebită în succesiune, transmițându-se după reguli derogatorii de la dreptul comun.

Pe de altă parte, acest caz nu constituie o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale deoarece normele de transmitere succesorală sunt cele din dreptul comun, legea specială prevăzând unele reguli speciale numai în privința caracterului temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moștenire, inclusiv moștenirea testamentară, cu consecința imposibilității retransmiterii prin succesiune (sau orice alt mod) după expirarea termenului prevăzut de lege.

Considerăm justificat cel de al doilea punct de vedere deoarece suntem în prezența unei limitări în timp a dreptului transmis de la autorul operei la moștenitorii săi. La expirarea termenului prevăzut de lege retransmiterea prin succesiune a drepturilor patrimoniale de autor nu mai este posibilă. Această situație nu trebuie privită ca o derogare de la caracterul unitar al moștenirii, deoarece imposibilitatea retransmiterii prin succesiune este datorată stingerii, la termenul prevăzut de lege, a drepturilor patrimoniale de autor, care nu mai sunt incluse în masa succesorală subsecventă.

2.5. Transmisiunea succesorală – transmisiune indivizibilă.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale rezultă din faptul că moștenirea nu poate fi acceptată în parte, renunțându-se la rest. Moștenitorii nu au decât două alternative: fie acceptă integral moștenirea, fie renunță la ea.

În cazul în care există mai mulți moștenitori cu vocație la întreaga masă succesorală, renunțarea sau nedemnitatea unuia dintre aceștia face să crească de drept părțile celorlalți moștenitori, constituind ceea ce literatura de specialitate denumește dreptul de acrescământ.

Caracterul indivizibil al moștenirii se păstrează până în momentul în care patrimoniul defunctului va fi împărțit între moștenitori, cu excepția cazului în care defunctul a făcut prin testament o împărțeală de ascendent.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale presupune două excepții. Pe de o parte, creanțele și datoriile defunctului sunt de drept împărțite între moștenitori din momentul deschiderii succesiunii, exceptând cazurile prevăzute de lege(art. 1060-1061 C. civ.).

Pe de altă parte, conform art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, ce reglementează reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, au calitatea de moștenitori nu numai persoanele care au acceptat succesiunea fostului proprietar, ci și moștenitorii care nu au acceptat-o la moartea acestuia, fiind re-puși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile care au aparținut autorului lor, prin însăși cererea de reconstituire adresată comisiei instituită de lege. Succesibilii care au acceptat moștenirea lăsată de fostul proprietar în termenul de opțiune succesorală trebuie să facă la rândul lor cerere de reconstituire, deoarece în caz contrar ei nu pot pretinde dreptul de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.

CAPITOLUL III DATA DESCHIDERII SUCCESIUNII

3.1. Noțiune.

Deschiderea succesiunii are ca efect juridic transmisiunea succesorală. Potrivit art. 651 C. civ., succesiunile se deschid prin moarte și ca o consecință, o persoană în viață nu poate transmite succesiunea și de aici regula că nu poate fi moștenit un om care este viu (nulla est viventis hereditas). Așadar, înainte de deschiderea succesiunii persoana în viață este titulara patrimoniului său, neexistând nici moștenitori și nici masă succesorală: „simpla speranță de a moșteni pe care succesibilii o au după lege sau după testament se transformă în drept efectiv numai din momentul decesului, chiar dacă, prin ipoteză, dreptul respectiv nu ar putea fi probat decât la o dată ulterioară”.

Faptul ce dă naștere transmisiunii succesorale este atât moartea naturală, constatată în mod direct prin examinarea cadavrului și apoi eliberarea certificatului de deces, cât și hotărârea judecătorească declarativă a morții. În acest ultim caz moartea persoanei își va produce efecte de la data stabilită în hotărâre ca fiind aceea a decesului (art. 18 din Decretul nr. 31/1954), instanța fiind obligată să stabilească care a fost data morții.

Simpla declarare judecătorească a dispariției unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea moștenirii, deoarece cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă (art. 19 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice).

În cazul dispariției unei persoane trimiterea în posesie a moștenitorilor prezumtivi este îngreunată de „numeroase precauții, motivate de posibilitatea reîntoarcerii eventuale a absentului”. Cu toate acestea, succesiunea unui dispărut se deschide numai în cazul în care instanța de judecată pronunță o hotărâre, constatatoare a morții dispărutului.

Deschiderea succesiunii se determină prin două coordonate: data și locul.

3.2. Modalitatea de stabilire a datei deschiderii succesiunii.

A doua coordonată a deschiderii moștenirii este data când ea intervine. Succesiunea se deschide în însăși clipa morții defunctului.

Cel care pretinde moștenirea trebuie să dovedească această dată fie cu certificat de moarte, eliberat în temeiul registrului de stare civilă, fie, în lipsă de asemenea certificat, prin hotărârea judecătorească de declarare a morții prezumate, hotărâre care cuprinde data stabilită de judecată ca fiind aceea a morții.

Data decesului trecută în certificatul de moarte va face dovada, numai până la proba contrară, căci ea nu a fost constatată prin propriile sale simțuri de către delegatul stării civile.

De asemenea, prezumția că dispărutul a fost în viață până la data fixată prin hotărârea declarativă ca fiind aceea a morții va putea fi combătută prin dovada contrară, pornindu-se acțiunea în rectificare a acestei date (art. 18, alin. 4 din decretul nr. 31 din 1954).

În ambele cazuri, moartea fiind un simplu fapt material, dovada contrară se va putea face prin orice mijloace de probă.

Tot astfel și pentru același motiv – dacă va fi nevoie – se vor putea dovedi, cu orice mijloace de probă, ora și minutul morții, în măsura în care acestea nu sânt trecute în certificatul de moarte sau în hotărârea judecătorească.

Data deschiderii succesiunii este deosebit de importantă, căci atunci operează, în dreptul român, transmisiunea succesorală, ceea ce înseamnă că la această dată primesc aplicare normele legale succesorale sau își produce efectul testamentul ori donația de bunuri viitoare și că tot atunci dobândesc moștenitorii și legatarii drepturile lor asupra moștenirii sau legatului.

În consecință, în funcție de această dată urmează să fie stabilite:

– capacitatea succesibilului de a moșteni;

– data până la care retroactivează acceptarea moștenirii sau renunțarea la aceasta;

– dacă sânt mai mulți moștenitori, ziua în care începe indiviziunea, zi până la care retroactivează efectele împărțelii;

– în cazul unui conflict între legi succesorale succesive, devoluțiunea moștenirii va fi stabilită de legea în vigoare la deschiderea succesiunii.

Trebuie precizat că actele ulterioare deschiderii moștenirii, precum acceptarea sau renunțarea la succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data când aceste acte se săvârșesc, în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi, căci, de regulă, o lege nouă se aplică de îndată tuturor actelor săvârșite sau faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare.

3.3. Importanța stabilirii datei deschiderii succesiunii.

Stabilirea datei deschiderii succesiunii prezintă o importanță deosebită, deoarece în raport de acest moment se determină o serie de elemente definitorii pentru instituția moștenirii:

a) persoanele chemate a moșteni (în temeiul legii sau al testamentului), capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din moștenire;

b) data de la care curge, de regulă, termenul de 6 luni de prescripție a dreptului de opțiune succesorală (art. 700 C. civ.);

c) momentul transmiterii succesorale;

d) problema validității actelor (pactelor) juridice asupra moștenirii, știut fiind că, în principiu, pactele asupra unor moșteniri nedeschise sunt nule;

e) compunerea și valoarea masei succesorale;

f) începutul indiviziunii succesorale și data până la care retroactivează efectul declarativ al ieșirii din indiviziune (partajul); și,

g) legea care va cârmui devoluțiunea moștenirii în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale. Aceasta va fi legea aflată în vigoare în momentul deschiderii moștenirii, chiar dacă ulterior a fost modificată sau abrogată.

Trebuie precizat că actele ulterioare deschiderii succesiunii (acceptarea sau renunțarea la succesiune) vor fi supuse legii în vigoare la data săvârșirii lor, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi.

3.4. Aspecte de practică judiciară.

Decizie nr. 1128/2000 din 11/05/2000 – data deschiderii succesiunii. prescripția dreptului de opțiune succesorală.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, în care persoana cu vocație succesorală urmează a se pronunța dacă acceptă sau nu succesiunea, este un termen de prescripție, care curge de la deschiderea succesiunii.

    Deoarece moștenirea se deschide prin moarte (art. 651 Cod civil), data deschiderii coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

    Nu constituie motiv de repunere în termen împrejurarea că persoana cu vocație succesorală nu avea relații cu defunctul și locuia în altă localitate.

    Prin sentința civilă nr. 1488 din 22 martie 1999 a judecătoriei Turda, s-a admis în parte acțiunea reclamantului I.F. împotriva pârâților C.C., I.V., I.I. și I.T. și în consecință s-a stabilit masa succesorală după defuncta B.L. decedată la 5 iulie 1997 în municipiul Turda, ca fiind compusă din apartamentul nr. 6 situat în Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8A, bl. T5 și din 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii conform certificatului de acționar nr. 1184093 eliberat la 11 iulie 1996, moștenitorii acceptanți fiind reclamantul în calitate de frate și pârâții C.C., I.V. și I.T., prin reprezentarea tatălui lor I.V., fratele defunctei, predecedat.

    S-a dispus predarea masei succesorale în cotă parte de 3/6 reclamantului și câte 1/6 parte fiecăruia dintre pârâții C.C, D.V. și I.T.

    Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

    La data de 5 iulie 1997, a decedat B.L. în municipiul Turda.

    B.L. cumpărase prin certificatul de vânzare-cumpărare nr. 31518/1992 de la S.C. Urbana S.A. Cluj, locuința situată în Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8, bl. T5, ap. 26 și mai era și proprietara a 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii.

    Reclamantul era frate al defunctei, el mai având un frate, pe I.V., predecedat, ai cărui copii sunt pârâții.

    La 22 august 1997 reclamantul, printr-o declarație autentificată a acceptat moștenirea după sora sa.

    A mai reținut prima instanță că împotriva pârâților, termenul de acceptare a succesiunii, de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil nu a început să curgă, deoarece ei nu au luat la cunoștință de decesul mătușii lor.

    În această situație, în temeiul art. 672 Cod civil instanța a dispus predarea masei succesorale formate din bunurile menționate în cotă de 3/6 parte reclamantului, în calitate de frate al defunctei și în cotă de 1/6 părți pârâților C.C., I.V. și I.T., moștenitori prin reprezentarea tatălui I.V., fratele defunctei. Pârâtul I.I. nu a primit nimic din moștenire, deoarece nu s-a prezentat la proces, recunoscând că nu a acceptat succesiunea.

    Apelul declarat de reclamantul I.F. a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 1397 din 17 septembrie 1999.

    Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, cerând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.

    În motivarea recursului se susține că este unicul moștenitor acceptant al succesiunii rămase după defuncta B.L., decedată la 5 iulie 1997.

    Termenul de exercitare al dreptului de opțiune succesorală este un termen de prescripție și potrivit art. 700 Cod civil, succesorii trebuie să-și exercite acest drept în termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii.

    Pârâții nu au acceptat în termen succesiunea și nu au formulat cerere de repunere în termen.

    Recursul este întemeiat. Din actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că numita B.L. a decedat la 5 iulie 1997 și unicul moștenitor acceptant este reclamantul.

    În temeiul art. 650 Cod civil, urmează să se stabilească, că masa succesorală rămasă după B.L. se compune din apartamentul nr. 26 din Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8, bl. T5, și 39 acțiuni de la S.C. Industria Sârmei Câmpia Turzii, conform certificatului de acționar nr. 1184093 eliberat la 11 iulie 1990.

    Critica privind neacceptarea moștenirii după B.L. în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil de către pârâți, este întemeiată.

    Termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil în care persoana cu vocație succesorală urmează a se pronunța dacă acceptă succesiunea, este un termen de prescripție, care curge de la deschiderea succesiunii.

    Deoarece moștenirea se deschide "prin moarte", data deschiderii ei coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

    Stabilirea exactă a momentului deschiderii succesiunii prezintă importanță deosebită, pentru că în funcție de acest moment se determină, indiferent de momentul soluționării problemelor pe cale notarială sau Judecătorească, data de la care începe de regulă curgerea termenului de 6 luni de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii.

    Întrucât B.L. a decedat la 5 iulie 1997 iar pârâții C.C., I.V. și I.T. nu au acceptat în termen de 6 luni moștenirea conform art. 700 Cod civil, urmează a se constata prescrierea dreptului de acceptare. Pârâții numai în ședința de judecată din 22 iunie 1998, deci la peste 12 luni, de la deschiderea moștenirii, au declarat că acceptă moștenirea conform legii.

    Faptul că pârâții – nepoți de frate predecedat – nu aveau relații prea apropiate cu defuncta, așa cum reține prima instanță, și că locuiau în localități diferite, nu constituie cauză de forță majoră, care să justifice suspendarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, și nici motive temeinice care să justifice repunerea în termen, care nu a fost cerută. Desigur că susținerea judecătoriei, că termenul de prescripție împotriva pârâților nu a curs, deoarece nu au avut cunoștință de moartea mătușii lor, ca și motivarea instanței de apel că pârâții au fost repuși în termen, fără a formula vreo cerere în acest sens, nu au suport legal, sunt simple afirmații.

    Față de cele ce preced, se va admite recursul reclamantului I.F. în contra deciziei civile nr. 1397 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Cluj, care va fi casată și judecând din nou cauza, se va admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1488 din 22 martie 1999 a judecătoriei Turda, care se va schimba în sensul că: admite acțiunea înaintată de reclamantul I.F. împotriva pârâților C.C., I.V. și I.T. și în consecință se va stabili că masa succesorală a defunctei B.L. se compune din apartamentul nr. 26 din Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8A, bl. T5 și din 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii.

    Moștenitor unic este reclamantul I.F., pârâții neacceptând moștenirea.

CAPITOLUL IV LOCUL DESCHIDERII SUCCESIUNII

4.1. Noțiune.

Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care-l avea la data morții. Locul deschiderii moștenirii poate să nu coincidă cu locul morții celui care lasă moștenirea dacă acesta a murit în timpul cât își părăsise – vremelnic – domiciliul.

Motivele care au determinat pe legiuitor să statornicească locul deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu sânt de ordin practic. Acolo se află, de obicei, hârtiile defunctului și tot acolo se pot mai cu înlesnire culege informații despre succesori și despre averea succesorală.

Trebuie precizat că este vorba de domiciliu în înțeles tehnic, adică
de locul în care defunctul avea la data decesului locuința statornică
sau, în cazul în care la avea mai multe asemenea locuințe permanente, aceea dintre ele care era cea principală (Decretul nr. 31 din 1954, art. 13). În acel loc legea îl prezumă în permanență prezent, chiar dacă el ar avea și o reședință, adică o altă locuință vremelnică sau secundară.

Moștenirea minorului sau a interzisului se deschide la domiciliul pe care i-l statornicește legea (Decretul nr. 31 din 1954, art. 14). Aceasta înseamnă, în cazul minorului, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani, că moștenirea acestuia se deschide la domiciliul comun al părinților, iar dacă ei nu au un asemenea domiciliu, la așezarea aceluia dintre părinți unde minorul locuiește statornic fie în temeiul înțelegerii părinților, fie în temeiul hotărârii instanței judecătorești (art. 14, alin. 2 din Decretul nr. 31 din 1954).

Dacă însă unul dintre părinți este mort, declarat mort, dispărut, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau se găsește din orice cauză în neputință de a-și manifesta voința, moștenirea minorului se va deschide la domiciliul celuilalt părinte, care îl reprezintă singur (Decretul nr. 31 din 1954, art. 14 alin. 3).

În cazul în care dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului fiind primejduită, instanța judecătorească îl încredințează, potrivit dispozițiilor art. 104 din Codul familiei, unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i modifică domiciliul, deoarece centrul activității sale juridice rămâne la domiciliul părinților sau al părintelui care-l reprezintă.

Aceeași va fi soluția și în cazul în care la moartea sa minorul avea, cu încuviințarea autorității tutelare, o locuință proprie pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam.), căci această locuință nu poate constitui un domiciliu, în înțelesul legii, pentru că nu are un caracter permanent, iar centrul activității juridice a minorului continuă să rămână la locul unde se află domiciliul celor sau celui care îl reprezintă.

Locul deschiderii moștenirii celui interzis minorului aflat sub tutelă va fi la domiciliul tutorelui (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31 din 1954).

În sfârșit, dacă, potrivit art. 152 lit. e din Codul familiei, s-a instituit curatela cu privire la bunurile unui dispărut, acesta nu-și are domiciliul la domiciliul curatorului decât în măsura în care curatorul este îndreptățit să-l reprezinte, adică numai cu privire la actele juridice patrimoniale între vii (Decretul nr. 31 din 1954, art. 15). Acest domiciliu legal nu va avea nici o înrâurire asupra locului unde moștenirea se deschide.

Dacă cel care lasă moștenirea nu avea domiciliu în țară, potrivit Decretului nr. 40, din 21 ianuarie 1953, pentru procedura succesorală (art. 1 alin. 1), trebuie admis că locul deschiderii succesiunii este cel unde se află bunurile defunctului. Soluția este expres consacrată numai privitor la competența notariatului de stat, dar pentru identitate de motive ea trebuie extinsă și cu privire la competența instanței judecătorești, cel puțin în cazul în care defunctul nu avea în țară, la data morții, nici măcar o reședință (art. 5 C. proc. civ.).

În cazul în care bunurile succesorale se află în localități deosebite, locul deschiderii moștenirii va fi acolo unde se află bunurile cele mai importante (Decretul nr. 40 din 1953, art. 1 alin. 1). Importanța bunurilor va fi determinată în funcție de valoarea lor la data morții defunctului. De aici urmează că, dacă în moștenire se află și vreun imobil, de obicei succesiunea se va deschide la locul unde se află situat acesta.

Domiciliul poate fi necunoscut, spre pildă în cazul când defunctul era un nomad. În această ipoteză nu credem că în ce privește locul deschiderii moștenirii ar trebui să presupunem că cel care lasă succesiunea și-a păstrat domiciliul pe care el sau părinții săi l-au avut cândva sau în lipsă, și, dacă defunctul nu avea la data morții nici o reședință cunoscută, să recurgem la locul unde i s-a înregistrat nașterea. Mei una dintre rațiunile care justifică deschiderea moștenirii la locul ultimului domiciliu nu rămâne valabilă în cazul acestor domicilii fictive. De aceea, socotim că,, în asemenea cazuri, întrucât nu putem recurge la reședința din momentul morții, adică la locuința vremelnică sau accesorie, va fi cazul să aplicăm prin asemănare dispozițiile Decretului nr. 40 din 1953, art. 1 alin. 2, și să decidem că, în această împrejurare moștenirea se va deschide la locul unde se află bunurile cele mai de seamă ale defunctului, iar în lipsă de bunuri, la locul unde i s-a înregistrat moartea.

Cit privește dovada locului ultimului domiciliu al defunctului, întrucât această dovadă nu ar reieși din enunțările certificatului de moarte sau aceste enunțări ar fi contestate, dovada – fiind vorba de stabilirea unui simplu fapt material – se va putea face prin orice mijloace de probă, inclusiv martorii și prezumțiile.

4.2. Modalitatea de stabilire a locului deschiderii succesiunii.

4.2.1. Preliminarii.

Moștenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care îl avea la data morții.

Ultimul domiciliu al defunctului este acela unde acesta își avea locuința statornică, fiind indiferentă împrejurarea că, din cauză de boală, trăia despărțit în fapt de soția sa.

Regula în materie. În cazul în care de cujus avea mai multe locuințe permanente, domiciliul acestuia este la locuința principală.

Această regulă, deși nu este prevăzută de Codul civil rezultă din prevederile art. 10 lit. a) și b) și art. 68 din Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici și a activității notariale care dispun că, în materia procedurii succesorale notariale, va fi competent teritorial, notarul public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu, precum și din prevederile art. 14 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 14 C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială excepțională, prin derogare de la principiul înscris în art. 5 din același cod, potrivit căruia cererea se face la domiciliul pârâtului, cererile în materie de moștenire sunt de competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al celui decedat.

Această regulă a fost impusă de legiuitor din considerente de ordin practic, acolo aflându-se bunurile și înscrisurile defunctului, și tot acolo putându-se strânge informații despre succesori și despre averea succesorală.

4.2.2. Situații și diferite locuri ale deschiderii succesiunii.

a) Considerarea juridică a domiciliului. Art. 13 din Decretul 31/1954 prevede că domiciliul unei persoane este acolo unde își are locuința statornică sau principală.

Domiciliul este de drept comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu capacitate deplină de exercițiu și legal, adică cel fixat de lege minorului sau persoanei puse sub interdicție. Domiciliul convențional nu poate avea nici o aplicație în privința locului deschiderii succesiunii.

b) Domiciliul minorului. Astfel, în cazul minorului, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani, moștenirea acestuia se deschide la domiciliul comun ai părinților, iar în cazul în care părinții au domiciliul separat, la domiciliul aceluia dintre părinți unde el locuiește statornic, fie în temeiul înțelegerii părinților, fie ca efect al unei hotărâri judecătorești.

Dacă unul din părinți este mort, declarat mort, dispărut, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau se găsește din orice altă cauză în neputință de a-și manifesta voința, moștenirea minorului se va deschide la domiciliul celuilalt părinte, care îl reprezintă singur.

În cazul în care minorul este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i modifică domiciliul, „centrul activității sale juridice” rămânând la domiciliul părinților sau al părintelui care îl reprezintă.

Aceeași va fi situația și în cazul în care la moartea sa, minorul avea, cu încuviințarea autorității tutelare, o locuință proprie pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam).

c) Locul deschiderii succesiunii minorului și interzisului aflat sub tutelă. Locul deschiderii succesiunii celui interzis sau minorului aflat sub tutelă se află la domiciliul tutorelui.

d) În cazul curatelei. În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, cel dispărut are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să-l reprezinte, adică numai cu privire la actele juridice patrimoniale între vii.

e) Situația în care cel ce lasă moștenirea are domiciliul în străinătate. În situația în care cel ce lasă moștenirea nu are domiciliul în țară – indiferent de cetățenia sa -, locul deschiderii succesiunii este acela unde sunt situate bunurile cele mai importante ca valoare ale defunctului.

Deși această regulă este prevăzută expres doar în materia procedurii necontencioase notariale, se admite în literatura de specialitate că ea este aplicabilă și în cazul procedurii judiciare contencioase, atunci când aceasta este declanșată.

Situația în care bunurile succesorale se află în localități diferite. Există și situații în care bunurile succesorale se află în localități diferite, locul deschiderii se află acolo unde sunt cele mai importante bunuri ale defunctului, această importanță fiind stabilită la data morții lui de cujus.

f) Domiciliul necunoscut. În cazul în care domiciliul este necunoscut, se aplică soluția de mai sus (a valorii bunurilor), iar în lipsa acestora, la locul unde i s-a înregistrat moartea.

Situația va fi aceeași și în cazul hotărârii judecătorești declarative de moarte. Astfel când se constată că cel declarat judecătorește mort nu a avut ultimul domiciliu în țară, locul deschiderii succesiunii va fi locul din țară unde se găsesc cele mai importante bunuri ale defunctului.

4.2.3. Dovada locului ultimului domiciliu.

Dovada domiciliului se face, conform Legii nr. 105/1996 cu actul de identitate (cartea de identitate). Dovada domiciliului minorului sub 14 ani se face cu certificatul de naștere al acestuia și cu cartea de identitate a părintelui sau a reprezentatului său legal.

Deși dispozițiile legale privesc stabilirea și schimbarea domiciliului persoanelor în viață, problema se pune și în legătură cu dovada ultimului domiciliu al defunctului.

În doctrină, dar și în practica judiciara, s-a ridicat problema daca dovada domiciliului se poate face și cu alte mijloace de probă în cazul în care domiciliul real al persoanei nu coincide cu cel din actul de identitate.

În prezent, opinia dominant, pornind de la premisa că domiciliul este o situație de fapt, admite că se poate face dovada existenței unui alt domiciliu decât cel înscris în actul de identitate.

În doctrină s-a susținut și opinia conform căreia dovada domiciliului se poate face și cu alte mijloace de probă decât actul de identitate însă numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, dar din diferite motive schimbarea domiciliului nu s-a efectuat.

În ceea ce ne privește, considerăm că domiciliul unei persoane constituind o situație de fapt poate fi dovedit prin orice mijloc de probă pentru a se putea stabili în mod real localitatea în care persoana respectivă își are locuința statornică și principală.

Actul de identitate face dovada domiciliului până la proba contrară, instanța de judecată putând stabili în caz de contestația asupra mențiunilor privitoare la domiciliu care este domiciliul persoanei.

4.3. Importanța stabilirii locului deschiderii succesiunii.

Locul deschiderii unei moșteniri prezintă interes în materie succesorală din două puncte de vedere:

Cât privește procedura succesorală necontencioasă (Decretul nr. 40, diff22 ianuarie 1953), organul notariatului de stat competent este cel de la locul unde s-a deschis succesiunea. Acolo se iau măsurile de conservare a bunurilor succesorale, adică se întocmește inventarul și, eventual, se numește un custode sau un curator, și tot acolo se eliberează certificatul de moștenitor.

La cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau a comitetului executiv al sfatului popular local, notariatul de stat de la locul deschiderii moștenirii este obligat să deschidă procedura succesorală și să purceadă la întocmirea inventarului bunurilor succesorale. Tot astfel, el va trebui, dacă cerințele legii sânt împlinite, să ia măsurile legale potrivite de conservare (art. 3 din Decretul nr. 40 din 1953).

Comitetul executiv al sfatului popular al ultimului domiciliu al defunctului este obligat să ceară deschiderea procedurii succesorale atunci când are cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile (art. 3 alin. 2, din Decretul nr. 40 din 1953).

Membrii comitetului executiv din culpa cărora nu s-a executat această obligație răspund, față de stat, de orice pagubă a suferit din această cauză, în afară de răspunderea lor administrativă și, eventual, penală.

Notarul poate proceda la luarea acestor măsuri conservatorii și din oficiu dacă le socotește necesare pentru ocrotirea interesului statului, al moștenitorilor sau a oricărui alt interes legitim (art. 3 din Decretul nr. 40 din 1953).

În cazul în care descoperă un testament, notarul de stat va proceda la deschiderea lui și va dispune păstrarea lui în arhiva biroului notarial, încunoștințând pe legatari, precum și – dacă va fi cazul – pe executorul testamentar (art. 9 din Decretul nr. 40 din 1953).

Dacă există pericol de înstrăinare sau pierdere a bunurilor care alcătuiesc moștenirea, paza lor – în tot sau în parte – va fi încredințată de către notarul de stat, cu sau fără punere de sigilii, unui custode (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953).

Notarul poate desemna drept custode pe unul dintre moștenitori sau pe o persoană care locuia statornic în apartament ori în clădire, sau pe oricare altă persoană. În cazul în care sânt moștenitori sezinari, credem că – pe cât cu putință – custodele va trebui numit dintre aceștia, pentru ca să se aducă o cât mai mică stânjenire posesiunii de drept de care se bucură acești moștenitori. În cazul în care testatorul a instituit un executor testamentar, credem că notarul va trebui să-i dea preferință, pentru a ține seama de voința declarată a defunctului, mai cu seamă dacă acesta l-a învestit – în tot sau în parte – cu sezina mobilelor succesorale (art. 911 C. civ.).

Custodele are drepturile și îndatoririle unui depozitar. Deși legea nu o spune, credem că notarul, prin analogie cu art. 421 C. proc. civ., pentru identitate de motive, va putea fixa custodelui o remunerație pentru serviciile ce acesta urmează să presteze. Dacă însă cel desemnat custode este un moștenitor sau legatar, socotim că, păzind propriile sale bunuri, el nu va putea pretinde o remunerație.

Dacă printre bunurile succesorale se află și sume de bani, lucruri din metale prețioase, pietre prețioase, valute, cecuri și altele asemenea, notarul va dispune depunerea lor la C.E.C. sau la Banca Națională.

Cu toate acestea, notarul va lăsa moștenitorilor sau, în lipsă, celor care locuiau cu defunctul sumele necesare pentru:

– acoperirea cheltuielilor făcute cu îngrijirea în timpul bolii celui decedat și cu înmormântarea lui;

– întreținerea persoanelor care erau în sarcina celui decedat;

– plata sumelor datorate în temeiul contractelor de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;

a) acoperirea cheltuielilor necesare pentru păstrarea și administrarea averii succesorale, survenite până la data facerii inventarului (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953).

Nici o procedură colectivă nu este prevăzută pentru lichidarea acestor datorii și sarcini, limitativ enumerate de lege.

În cazul în care, după facerea inventarului, „conservarea si administrarea” bunurilor succesorale necesită angajarea anumitor cheltuieli sau încheierea anumitor acte juridice, custodele le va putea angaja sau încheia, însă numai cu autorizarea prealabilă și specială a notariatului de stat (art. 7 alin. final din Decretul nr. 40 din 1953). Prin această încuviințare, custodele, care, am văzut, este în principiu un depozitar, devine, potrivit art. 15, alin. 2 al Decretului nr. 31 din 1954, în limitele actelor încuviințate de notar, un reprezentant, adică un adevărat curator special, supus regulilor de la mandat (art. 155 C. fam.), căci el primește de la organul competent – notarul – împuternicirea să săvârșească, prin reprezentare, anumite acte juridice, iar această măsură nu urmărește ocrotirea unei persoane lipsite de capacitate sau cu capacitate restrânsă.

Dacă un asemenea custode nu a fost numit, precum și – credem – în cazul când, numit fiind, el se află în neputință de a lucra, se va desemna un curator special (art. 7 alin. final din Decretul nr. 40 din 1953). Deși art. 152 C. fam. dă în căderea autorității tutelare instituirea curatelei și desemnarea curatorului, totuși, credem că, în cazul curatorului prevăzut de art. 7 al Decretului nr. 40 din 1953, desemnarea se va face de către notariatul de stat de la locul deschiderii succesiunii.

În primul rând, fiindcă dispozițiile cu caracter general, cum este aceea care încredințează, de regulă, autorității tutelare instituirea curățelelor (art. 152 C. fam.), nu abrogă dispozițiile anterioare speciale, cum este aceea care încredințează notarului de stat instituirea curatelei prevăzute de Decretul nr. 40 din 1953, deși acestea din urmă sânt contrare. Dispozițiile speciale anterioare rămân în vigoare, prin derogare de la legea posterioară contrară, în virtutea principiului specialibus generalia derogant.

În al doilea rând, socotim că lipsa unui custode al bunurilor succesorale, precum și necesitatea pentru administrarea sau conservarea acestor bunuri de a se săvârși anumite acte nu pot fi legalmente apreciate decât de notarul de stat, căruia legea îi încredințează procedura succesorală.

Trebuie adăugat că adesea măsura instituirii unui curator prezintă un caracter de urgență. Numai desemnarea curatorului de către notar evită eventualele întârzieri rezultate din corespondența între organe de stat și, drept urmare, constituie un mod corespunzător de ocrotire a intereselor în cauză.

Cu toate că unii autori au recunoscut avantajele practice ale soluției ce preconizăm, majoritatea literaturii s-a pronunțat în sensul că prin art. 152 C. fam. s-ar fi consacrat un sistem nou, caracterizat prin aceea că numai autoritatea tutelară ar fi competentă să instituie curatela, în toate cazurile în care legea prevede instituirea ei. S-ar părea că și Tribunalul Suprem ar împărtăși acest din urmă punct de vedere. Într-adevăr, în considerentele unei decizii se afirmă: „Competența de a institui curatela în toate cazurile prevăzute de lege aparține exclusiv autorității tutelare”.

Dar pe această linie nu ar trebui să admitem că, deoarece împuternicirea custodelui de a săvârși în calitate de reprezentant anumite acte (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953), îl preface într-un adevărat curator special, ea ar trebui să emane, ca și desemnarea curatorului, de la autoritatea tutelară?

Chiar fără a merge atât de departe, este limpede că teza pe care mi o împărtășim are drept efect să treacă o parte din atribuțiile notariatului de stat, privitoare la măsurile conservatorii necesare pentru a ocroti interesele moștenitorilor și ale celorlalți îndreptățiți, asupra autorității tutelare.

Ne întrebăm, însă, dacă aceasta poate corespunde voinței legiuitorului, de vreme ce art. 6 (devenit art. 7, al Decretului nr. 40 din 1953), care dă în căderea notariatului de stat instituirea curatelei prevăzute de-dispozițiile acestui articol, nu a fost modificat prin prevederile Decretului nr. 378, din 20 octombrie 1960, pentru modificarea unor dispoziții… din Decretul nr. 40 din 1953 privitor la procedura succesorală notarială.

Atât întocmirea inventarului, cât și luarea măsurilor de conservare rămân sub cenzura instanțelor judecătorești.

Într-adevăr, potrivit Decretului nr. 40 din 1953 art. 12, orice persoană care se socotește vătămată prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare instituite poate cere ridicarea sau modificarea acestor măsuri tribunalului popular în raza căruia defunctul și-a avut ultimul domiciliu.

Judecata se va urma cu citarea părților interesate.

În dreptul nostru, moștenitorii care nu sânt rude în linie dreaptă cu defunctul și nu se bucură de sezină trebuie să ceară punerea lor în posesiune sub ferma eliberării de către notariatul de stat a unui certificat de moștenitor. Acesta însă, neputând fi eliberat, sub rezerva cazurilor prevăzute de art. 19 al Decretului nr. 40 din 1953, decât la expirarea termennului de 6 luni, singura soluție, în celelalte cazuri, pentru a permite moștenitorilor nesezinari de a intra, în răstimp, în stăpânirea bunurilor succesorale este, credem, de a-i numi custozi ai acestor bunuri.

Chiar în cazul moștenitorilor sezinari, dacă unii dintre ei nu sânt prezenți sau dacă nu este sigur că toți moștenitorii sânt cunoscuți, notarul poate, pentru a le ocroti drepturile, să pună bunurile succesorale sub paza unui custode.

Compatibilitatea măsurilor conservatorii cu existența unor moștenitori acceptanți rezultă, în afară de motivele de fond de mai sus, și din generalitatea termenilor în care a fost conceput art. 7 ce reglementează instituția custodiei, precum și din împrejurarea că aceasta se instituie dacă există „pericol de înstrăinare”, ceea ce se referă la moștenitorul care voiește să înstrăineze bunuri succesorale.

Procedura succesorală notarială ia sfârșit prin eliberarea certificatului de moștenitor sau de vacanță a moștenirii. Și unul, și celălalt nu se pot elibera decât la cerere (art. 18 și 26 din Decretul nr. 40 din 1953). Astfel fiind, și în absența unui text asemănător cu art. 431 C.civ. K.S.F.S.K.. care să decidă încetarea de drept a măsurilor conservatorii la expirarea termenului de 6 luni, socotim că aceste măsuri nu iau sfârșit de drept la expirarea acestui termen, ci numai din momentul în care un succesor sau statul se va prezenta pentru a intra în stăpânirea bunurilor succesorale. Altfel, conservarea moștenirii nu ar fi asigurată în mod efectiv și eficace.

Dar importanța locului unde moștenirea se deschide nu se mărginește la determinarea competenței teritoriale a notariatului de stat. Acest loc determină și competența instanței de judecată. Instanța judecătorească competentă, să judece procesele referitoare la moștenire este cea de la locul unde succesiunea s-a deschis (art. 14 O. proc. civ. modificat prin legea nr. 18, din 12 februarie 1948).

Sunt de competența acestei instanțe:

– toate cererile referitoare la validitatea și executarea testamentului.

– cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva celorlalți.

– cererile legatarilor sau ale creditorilor mortului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar.

Această competență derogatorie se justifică atât prin faptul că în acest loc se află în mod obișnuit concentrate informațiile despre defunct și moștenire, cât și prin împrejurarea că procesele succesorale implică adesea nevoia lichidării unor pretenții reciproce între moștenitori sau între aceștia și creditorii succesorali.

Din această justificare decurge că instanța judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului nu va fi competentă:

– cât privește cererile în materie reală imobiliară, cum ar fi revendicarea, spre pildă, legatarului particular al lucrului individual determinat ce face obiectul legatului sau urmărirea ipotecară, care rămân în căderea instanțelor locului situației imobilului, căci în asemenea cazuri nu se pune problema lichidării unei moșteniri;

– privitor la cererile moștenitorilor, legatarilor sau creditorilor făcute după desăvârșirea împărțelii, căci aceste cereri, fiind făcute după lichidarea moștenirii, după părerea noastră rămân supuse, deși textul art. 14 C. proc. civ. nu o mai spune, regulii că „acțiunea se pornește de către reclamant la tribunalul domiciliului celui pârât” (actor sequitur forum vei) și, prin urmare, vor fi introduse la instanța domiciliului moștenitorilor pârâți. Aceeași regulă se aplică și în cazul în care nu este decât un singur moștenitor, căci, în acest caz, nefiind nevoie de împărțeală, nici înlăturarea regulii de drept comun potrivit căreia competența aparține instanțelor judecătorești de la domiciliul pârâtului nu mai poate avea îndreptățire.

4.4. Aspecte de practică judiciară.

Decizie nr. 2160/2001 din 04/09/2001 Secția civilă a Curții de apel

Testament olograf întocmit de un cetățean german. Legea aplicabilă în ce privește condițiile de validitate și instanța competentă să judece litigiul privind validitatea testamentului.

Potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 "Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

    a) legea națională a testatorului;

    b) legea domiciliului acestuia;

    c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

    d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;

    e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite." Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. 1 din lege "Condițiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său", iar potrivit art. 71 alin. 1 din lege "Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul".

    Referitor la competență, potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992 instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la "moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România".

    Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 "În sensul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat."

    Testamentul olograf întocmit de testatoare, care avea cetățenia germană, potrivit legislației germane este supus condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea germană, iar instanța competentă să judece litigiul privind validitatea testamentului este de asemenea cea germană.

    Prin sentința civilă nr. 15141 din 31.10.2000 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul F. G. împotriva pârâtului M. I. O. și a constatat nulitatea absolută a testamentului încheiat în fața notarului la 20.03 1992 în Freiburg-Germania de către defuncta S. M. M., decedată la 3.08.1997.

    Instanța de fond a reținut că raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

    Reclamantul F. G. Este cetățean român cu domiciliul în Germania, pârâtul M. I. O. este cetățean german cu domiciliul în Germania și cu reședința în România, iar testatoarea M. S. M. a fost cetățean german cu domiciliul în Germania, decesul acesteia având loc în Timișoara.

    Testamentul în litigiu a fost întocmit în Germania, la Notariatul 5 Freiburg.

    Instanța a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 148 și 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 este competentă să soluționeze cererea privind constatarea nulității absolute a testamentului.

    A mai reținut că potrivit art. 8 din Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine este înlăturată dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, ce are ca scop protejarea intereselor fundamentale ale statului forului de ordin social, moral, economic sau politic, iar instanța este suverană să aprecieze în fiecare caz în parte dacă un drept câștigat în statul străin produce sau nu efecte juridice.

    Față de împrejurarea că art. 857 C. civ. Român interzice legatul conjunctiv, a apreciat că testamentul este contrar ordinii de drept internațional privat și aplicând legea română a constatat nulitatea testamentului.

    Apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe a fost admis de Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr. 1061 din 13.04.2001. Instanța de apel a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului.

    Tribunalul a apreciat că în ce privește competența, Judecătoria Timișoara avea competența de a soluționa cauza, deoarece pe raza ei de competență este situat imobilul și este locul deschiderii succesiunii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 149 pct. 8 din Legea nr. 105/1992. Astfel, chiar dacă succesiunea a fost dezbătută de Notariatul din Freiburg, potrivit art. 156 din lege competența instanțelor române stabilită conform art. 148-152 nu este înlăturată prin faptul că același proces sau unul conex a fost dedus în fața unei instanțe străine.

    În ce privește legea aplicabilă pentru validitatea testamentului, a apreciat că potrivit art. 71 din Legea nr. 105/1992 condițiile de formă sunt supuse legii care cârmuiește fondul, admițând însă valabilitatea actului supus din punct de vedere al formei uneia din următoarele legi: legea unde a fost întocmit, legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează valabilitatea actului juridic.

    Este astfel suficient ca actul să îndeplinească condițiile de formă impuse de oricare dintre legile determinate după criteriile de mai sus pentru a fi considerat valabil, norma conflictuală permițând opțiunea între aceste legi.

    Dar aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 66 din lege, care prevăd că întocmirea testamentului este socotită valabilă dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre următoarele legi: legea națională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului, legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.

    În speță, testamentul a fost întocmit la Notariatul 5 Freiburg-Germania, fiind valabil potrivit legii germane, la acest notariat fiind deschis și validat după decesul testatoarei.

    Interzicerea testamentului conjunctiv impusă de legea română este o condiție de formă a testamentului, menită să ocrotească voința testatorului și să exprime caracterul unilateral al voinței exprimate.

    Fiind o condiție de formă, testamentul este valabil potrivit regulii locus regit actum dacă au fost îndeplinite condițiile legii țării unde a fost întocmit, această regulă fiind valabilă indiferent dacă este vorba de un testament olograf sau de un testament autentic, în speță fiind respectate condițiile impuse de legea germană, aspect necontestat de reclamant și confirmat de autoritățile germane care au întocmit actul.

    Aplicarea legii străine, determinată potrivit normelor conflictuale poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile ei contravin ordinii de drept internațional privat, ori, dispoziția din dreptul român privind interzicerea testamentului conjunct nu aduce atingere principiilor fundamentale ale legii române, chiar legea română prevăzând posibilitatea acoperirii în anumite condiții a nulității pentru nerespectarea condițiilor de formă.

    Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.

    Curtea a reținut că testamentul olograf încheiat în Freiburg-Germania a fost întocmit cu respectarea legislației germane în vigoare la data încheierii actului, iar legea aplicabilă și instanța competentă să judece validitatea testamentului din litigiu este cea germană, potrivit art. 68 din Legea nr. 105/1992.

    Ca urmare, prima instanța a greșit aplicând legea română unui testament întocmit și deschis în Germania, ignorând legea germană, care nu interzice testamentele conjuncte, încheiate simultan de soți, instanțele din România neputând să cenzureze actele încheiate de cetățenii germani pe teritoriul Germaniei și care au fost valorificate conform legii germane.

    Apoi, aplicarea legii străine poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile acesteia contravin ordinii de drept internațional privat, ori dispozițiile din dreptul român care interzic testamentul conjunctiv nu au un asemenea caracter, ele ocrotind interese private.

    În plus, existența certificatului de moștenitor eliberat în Germania, care nu a fost anulat și care valorifică testamentul în discuție, face ca efectele juridice ale acestuia să nu poată fi înlăturate.

    (rezumată de doamna judecător Adriana Corhan)

Publicată în SET nr. 4/2001 al Curții de Apel Timișoara.

CAPITOLUL 5 ASPECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT REFERITOARE LA SUCCESIUNI

5.1. Determinarea legii aplicabile.

În conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 105/1992, moștenirea (succesiunea) este supusă unor legi diferite, în funcție de obiectul ei. Astfel:

a) în ceea ce privește bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, moștenirea este guvernată de legea națională (lex patriae) pe care persoana decedată o avea la data morții. În acest caz, se face aplicarea principiului „mobilia sequuntur personam” („bunurile mobile urmează persoana”, se subînțelege, căruia îi aparțin).

b) în ceea ce privește bunurile imobile, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare imobil din masa succesorală este situat (lex rei sitae).

Noțiunea generală, care desemnează legea aplicabilă moștenirii este lex succesionis.

Soluțiile consacrate de art 66 din Legea nr. 105/1992 sunt de tradiție în dreptul român.

5.2. Domeniul de aplicare al legii.

Determinarea domeniului de aplicare a legii moștenirii constituie, așa cum am arătat și în alte contexte similare, o operațiune de calificare, al cărei scop este stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul român – ca lex fori -, intră în noțiunea de „moștenire”, materie ce constituie conținutul normei conflictuale lex succesionis.

Domeniul de aplicare a legii succesiunii este prevăzut, în cea mai mare parte, în art. 67 din Legea nr. 105/1992. Există însă și anumite aspecte privind domeniul legii succesiunii pe cere acest articol nu le cuprinde în mod explicit și care trebuie, de aceea, calificate separat. Analizăm pe rând aceste două situații.

Conform art. 67, legea aplicabilă moștenirii stabilește „îndeosebi” (enumerarea fiind, așadar, exemplificativă):

a) momentul deschiderii succesiunii

Se remarcă faptul că legea succesiunii se aplică numai în ceea ce privește momentul (data) deschiderii succesiunii, nu și în ceea ce privește locul.

Locul deschiderii succesiunii – respectiv locul unde defunctul și-a avut ultimul domiciliu – nu are, de regulă, importanță pe planul conflictului de legi, el neconstituind punct de legătură în cazul nici unei norme conflictuale aplicabile în materie. Prin excepție, acest loc prezintă interes pentru determinarea legi aplicabile întocmirii, modificării și revocării testamentului, în condițiile art. 68 al. 3 lit. b) din Legea nr. 105/1992, alternativ cu alte puncte de legătură incidente în materie, așa cum vom vedea mai jos. În schimb, locul deschiderii succesiunii produce importante consecințe pe planul determinării competenței în dreptul internațional privat, fiind principalul element pentru stabilirea competenței notarilor publici în procedura succesorală notarială – necontencioasă – (art. 10 lit. a și b și art. 68 din Legea notarilor publici și a activității notariale, nr. 36/1995, publicată în M.O. nr. 92/1995), precum și a instanțelor judecătorești competente în litigiile succesorale (art. 149 pct.8 din Legea nr. 105/1992).

b) persoanele cu vocație de a moșteni

Legea succesiunii guvernează, așadar, vocația succesorală, care constituie una dintre condițiile esențiale pentru a putea moșteni, alături de condiția capacității succesorale și a aceleia de a nu exista nedemnitate succesorală. Implicit, legea succesiunii determină devoluțiunea succesorală.

Prezintă importanță și pe planul dreptului internațional privat, datorită problemelor conflictuale diferite pe care le ridică, clasificarea devoluțiunii în legală și testamentară.

a) legea aplicabilă devoluțiunii legale a moștenirii

Legea succesiunii stabilește sfera persoanelor chemate la moștenirea legală și ordinea chemării lor. Totodată, această lege se aplică în ce privește reprezentarea succesorală, determinarea cotelor din moștenire ce se cuvin, conform legii, fiecărui succesor, rezerva succesorală și cotita-tea disponibilă, precum și drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor.

b) legea aplicabilă devoluțiunii testamentare a moșteniri

În legătură cu regimul de drept internațional privat al moștenirii testamentare interesează două aspecte:

reglementarea specială privind legea aplicabilă acestei forme de moștenire;

legea aplicabilă condițiilor de fond și de formă ale testamentului.

În legătură cu primul aspect, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 al. 1 din Legea nr. 105/1992, conform cărora „Testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative”.

Din acest text rezultă că, în cazul moștenirii testamentare, normele conflictuale reglementate de art. 66 – și anume atât cea care plasează moștenirea mobiliară în sfera ultimei legi naționale a defunctului cât și cea care supune moștenirea imobiliară legii locului situării imobilului -au caracter supletiv, testatorul putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, conform voinței sale.

Autonomia de voință a testatorului este însă limitată, în sensul că dispozițiile imperative ale legii aplicabile conform art. 66, rămân totuși aplicabile. Credem că prin „dispozițiile imperative” ale legii aplicabile trebuie să se înțeleagă acele prevederi a căror încălcare atrage posibilitatea aplicării ordinii publice de drept internațional privat.

În cazul în care testatorul a ales legea aplicabilă, acesta va guverna toate elementele care formează domeniul legii succesiunii (art. 68 al. 2).

Testamentul, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă, care sunt supuse, pe planul dreptului inter național privat, unor legi diferite.

Astfel, condițiile de fond ale testamentului sunt cele ale oricărui act juridic și anume:

– capacitatea de a dispune prin testament. În această materie interesează incapacitățile de folosință de a dispune prin testament. În cazul în care sunt absolute și deci stabilite de lege în considerarea persoanei incapabile (testatorului), sunt supuse legii personale a acesteia (acestuia). Incapacitățile relative de folosință de a dispune (și primi) prin testament, având ca scop ocrotirea testatorului în relația juridică directă cu cel gratificat, urmează legea moștenirii testamentare (lex succesionis, conform art. 66 și 68 al. 1 și 2).

Sancțiunea încălcării incapacităților de folosință, în această materie, este supusă legii aplicabile respectivei incapacități.

consimțământul și cauza testamentară, care sunt guvernate de legea succesiunii, ca și viciile de consimțământ în materie.

obiectul testamentului, și anume legatul, este supus, de asemenea, legii succesorale, care va guverna, în principal: condițiile de validitate a legatului, rezerva și cotitatea disponibilă, limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii (regimul pactelor asupra unei succesiuni viitoare, al substituției fideicomisare, al liberalităților care încalcă rezerva succesorală – precum reducțiunea liberalităților excesive, raportul donațiilor), desemnarea și puterile executorului testamentar, cauzele de ineficacitate a legatelor etc.

Regulile de interpretare a testamentului sunt, de asemenea, stabilite de lex succesionis.

Condițiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punct de vedere al dreptului internațional privat, prevederilor art. 68 al. 3 din Legea nr. 105/1992. Acest articol reglementează foarte generos regimul de drept internațional privat privind validitatea formală a testamentului, care este socotit valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale oricăruia dintre legile pe care textul le menționează. Se face aplicarea, astfel, a principiului legii mai favorabile în materia formei testamentare (favor testamenti). Articolul la care ne referim prevede aplicarea alternativă a mai multor legi, atât în plan spațial, cât și temporal.

Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale uneia din următoarele legi: a) legea națională (lex patriae) a testatorului; b) legea domiciliului acestuia (lex domicilii); c) legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat (conform principiului locus regit actum); d) legea situației imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei sitae); e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau anctor regit actum).

În plan temporal, testamentul este valabil dacă respectă condițiile de formă impuse de oricare dintre legile menționate mai sus, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin această reglementare, art. 68 al. 3 soluționează și conflictul mobil de legi care poate apare în această materie.

Față de dispozițiile articolului la care ne referim, prevederile art. 885 C.civ. apar ca fiind pe deplin concordante, dând expresie aceluiași principiu al legii mai favorabile. Conform textului, românul aflat în străinătate va putea face testamentul său, fie în formă olografă (se subînțelege după regulile prescrise de legea română, ca lex patriae), fie în forma autentică întrebuințată la locul unde se face testamentul (locus regit actum).

c) calitățile cerute pentru a moșteni

Credem că, prin această exprimare, art. 67 lit. c) din Legea nr. 105/1992 s-a referit, în principal, la celelalte condiții legale pentru a putea moșteni, altele decât vocația succesorală – la care se referă art. 67 lit. b) – și anume existența capacității succesorale și lipsa nedemnitâții de a moșteni.

Capacitatea succesorală – adică existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii – este supusă, așadar, legii succesiunii, iar nu legii personale, tocmai datorită calificării ei ca o condiție esențială pentru a putea moșteni. Prezumția timpului legal al concepției copilului, cu ajutorul căreia se stabilește dacă acesta era conceput la data deschiderii succesiunii, fiind o problemă de capacitate de folosință a copilului, este supusă însă legii personale a acestuia.

Regimul juridic al comorienților, deoarece privește capacitatea succesorală, este supus legii succesiunii.

Nedemnitatea succesorală este reglementată și ea de lex succesionis, care va determina cazurile în care există nedemnitate succesorală, modul în care operează, efectele acesteia etc.

d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct.

Sub această formulare, art. 67 lit. d) din Legea nr. 105/1992 supune legii succesiunii un aspect ce ține de transmiterea activului moștenirii și anume sezina (posesia succesiunii). Această lege va guverna, astfel, determinarea succesorilor care au sezină, efectele acesteia etc. Procedura trimiterii în posesie și cea a predării legatului, precum și alte aspecte procedurale în materie, nu sunt însă supuse legii succesiunii, ci legii locului unde se desfășoară (lex fori).

e) condițiile și efectele opțiunii succesorale (dreptul de opțiune succesorală).

Legea succesiunii guvernează principalele condiții ale opțiunii succesorale, și anume: cine poate fi subiectul dreptului de opțiune succesorală; posibilitățile pe care le are succesibilul (de a accepta succesiunea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, ori de a renunța la ea); termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală și situația juridică a succesibilul ui până la exercitarea opțiunii sau până la expirarea termenului de opțiune, inclusiv transmiterea, în cadrul acestui termen, a dreptului de opțiune al succesibilului decedat înainte de exercitarea opțiunii, către moștenitorii săi; determinarea actelor care valorează acceptarea succesiunii etc.

Condițiile de fond ale opțiunii succesorale, ca act juridic unilateral, și anume consimțământul, cauza, viciile de consimțământ și efectele acestora, sunt supuse, de asemenea, legii succesorale. În schimb, capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii personale a succesibilului, fiind o problemă de capacitate de exercițiu. Cerințele de formă ale opțiunii succesorale urmează legea formei actului (art. 71 și 72 din Legea nr. 105/1992).

Efectele opțiunii succesorale sunt guvernate, de asemenea de legea succesiunii, și anume, în special: efectele acceptării succesiunii (pură și simplă sau sub beneficiere de inventar) și renunțării la succesiune, inclusiv momentul până la care aceste efecte se produc; consecințele prescripției dreptului de opțiune succesorală etc.

Nu se aplică legea succesorală, ci legea locului situării bunurilor (lex rei sitae), pentru aspectele de procedură legate de opțiunea succesorală (inventarierea bunurilor succesorale, actele de conservare cu privire la acestea etc), precum și formele de publicitate privind bunurile succesorale.

f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul.

Sub acest aspect, legea succesiunii determină, în special, conținutul pasivului succesiunii, care sunt succesorii ținuți de pasivul succesoral, măsura în care aceștia suportă datoriile și sarcinile succesiunii (ultra sau intra vires hereditatis) etc.

g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Prin includerea acestui drept în domeniul legii succesiunii, rezultă că dreptul statului asupra moștenirii vacante este calificat, în toate cazurile, ca un drept de moștenire. Din coroborarea prevederilor art. 67 lit. g) cu cele ale art. 66, soluția care se desprinde pe planul dreptului internațional privat este diferită în funcție de natura bunului care face obiectul succesiunii vacante și anume: dacă bunul este mobil, se va aplica legea națională a defunctului de la data morții, iar dacă este imobil, legea locului situării bunului. Aceste legi sunt cele care vor indica, așadar, soluția pe fond.

Dacă legea aplicabilă, după distincțiile menționate mai sus, este cea română, problema care se pune este ce soluție pe fond adoptă dreptul român. Această soluție depinde de natura juridică conferită dreptului statului asupra moștenirii vacante, ceea ce constituie o problemă de drept civil, asupra căreia există controversă în literatura de specialitate. Problema prezintă însă o deosebită importanță pe planul dreptului internațional privat deoarece, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate de drept civil, interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra succesiunii vacante există numai în raporturile cu element de extraneitate. Astfel, este vorba de ipotezele, fie în care un cetățean român decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile în străinătate, fie un cetățean străin decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri mobile în România. În aceste ipoteze, dacă se adoptă soluția statului moștenitor, bunurile mobile vor fi culese de statul al cărui cetățean a fost defunctul la data morții, iar dacă se adoptă teoria dreptului de desherență al statului (care culege bunurile în temeiul suveranității sale de jure imperii), acestea vor reveni statului pe teritoriul căruia ele se află.

În ceea ce ne privește, observăm mai întâi că se impune o distincție, și pe planul dreptului civil (ca și pe cel al dreptului internațional privat) între regimul bunurilor mobile și al celor imobile.

Pentru bunurile mobile, împărtășim opinia majoritară din literatura juridică de drept civil, conform căreia statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moștenire (de jure hereditatis). În consecință, dacă dreptul român este lex causae, succesiunea mobiliară vacantă va fi culeasă de statul al cărui cetățean a fost de cujus, la data morții sale.

În schimb, succesiunea imobiliara vacantă aparține statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind calificat, de această dată, ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (drept de desherență), în temeiul suveranității sale (de jure imperii).

Deși art. 67 din Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres, credem că regimul juridic al petiției de ereditate (caracteristici, efecte, termen de prescripție etc.) este supus legii succesiunii.

În schimb, împărțeala moștenirii, pe care, de asemenea, art. 67 nu o menționează ca fiind în domeniul de aplicare a legii succesiunii, este supusă, în principal, legii locului situării bunurilor de împărțit, fiind strâns legată de regimul acestora. Determinarea persoanelor care pot cere împărțeala este indicată însă de legea succesiunii. Formele procedurale ale împărțelii urmează legea forului.

Bibliografie

Augustin Fuerea, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

A. Hilsenrnd și I. Stoeneseu, Procesul civil în R.P.R., București, Ed. Științifică, 1957;

Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale, în cazurile de încuviințare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P., an IV (1958), nr. 9;

C. Diaconu, M. Simion, Istoria statului și dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 1999;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. AII, București, 1998;

D. Alexandresco, Principiile dreptului român, București, 1926;

Dragoș Alexandru Sitaru, Tratat de drept internațional privat, Ed. Lumina Lex, București 2004;

Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni și Testamente, Ed. Rosetti, București 2003;

D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

D. Macovei, Drept civil Succesiuni, Ed. Chemarea, Iași, 1993;

E.A. Barasch, I. Nestor și S. Zilberștein, Ocrotirea părintească (Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori, București, Edit. științifică, 1960;

E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Ed. Șansa, București, 1993;

E. Safta- Romano, Dreptul la moștenire. Doctrina și jurisprudența, vol. I, Ed. Graphix, Iași, 1995;

Fr. Deak, Moștenirea legală, Ed. Actami, 1994;

Fr. Fucuyama, Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale, Ed. Humanitas, 2002;

Gh. Beleiu Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa, București, 1998;

G. Giurgiu, Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu (I), în R.R.D. nr. 6/1982;

H.A. Ungur, În legătură cu dreptul de moștenire special al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice, în R.R.D. nr. 11/1988;

Ioan Adam, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București 2004;

Ion Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București 2003;

I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București 2006;

I. M. Anghel, Drept privat roman, vol. I, Ed. Hyperionxxl, București, 1991;

I. Turculeanu, Dreptul de opțiune succesorală, Ed. Sitech, Craiova, 1999;

I. Turculeanu, C. Băncioi, V. Niță, Drept civil. Succesiuni, Ed. Themis, Craiova, 2001;

M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, București, 1998;

Mihail Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei, Ed. Academiei, București 1966;

M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997;

M. Popa, Drept civil. Succesiuni, Ed. Oscar Print, 1995;

O. Căpățînă, Conflict de legi. Succesiune mobiliară. Aplicarea legii naționale a defunctului. Lipsă de moștenitori, Notă la certificatul de moștenitor nr. 217/14 martie 1972 al Notariatului de stat al sect. IV București, în R.R.D. nr. 3/1973;

P. Gogeanu, Istoria statului și dreptului, vol. I, București, 1970;

Roberta Țapu, Succesiunea testamentară. Obârșie și evoluție, Ed. Themis, Craiova, 2001;

S. Ghimpu și S. Grossu, Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., București, Ed. Științifică, 1960;

Ș. Beligrădeanu, Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu (II), în R.R.D. nr. 6/1982;

T.R. Popescu, Drept internațional privat, București, 1994;

T. Sâmbrian, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001;

Z. Banman, Etica postmodernă, Ed. Amarcord, 2000;

=== decizii succesiuni ===

    Termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, în care persoana cu vocație succesorală urmează a se pronunța dacă acceptă sau nu succesiunea, este un termen de prescripție, care curge de la deschiderea succesiunii.

    Deoarece moștenirea se deschide prin moarte (art. 651 Cod civil), data deschiderii coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

    Nu constituie motiv de repunere în termen împrejurarea că persoana cu vocație succesorală nu avea relații cu defunctul și locuia în altă localitate.

    Prin sentința civilă nr. 1488 din 22 martie 1999 a judecătoriei Turda, s-a admis în parte acțiunea reclamantului I.F. împotriva pârâților C.C., I.V., I.I. și I.T. și în consecință s-a stabilit masa succesorală după defuncta B.L. decedată la 5 iulie 1997 în municipiul Turda, ca fiind compusă din apartamentul nr. 6 situat în Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8A, bl. T5 și din 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii conform certificatului de acționar nr. 1184093 eliberat la 11 iulie 1996, moștenitorii acceptanți fiind reclamantul în calitate de frate și pârâții C.C., I.V. și I.T., prin reprezentarea tatălui lor I.V., fratele defunctei, predecedat.

    S-a dispus predarea masei succesorale în cotă parte de 3/6 reclamantului și câte 1/6 parte fiecăruia dintre pârâții C.C, D.V. și I.T.

    Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

    La data de 5 iulie 1997, a decedat B.L. în municipiul Turda.

    B.L. cumpărase prin certificatul de vânzare-cumpărare nr. 31518/1992 de la S.C. Urbana S.A. Cluj, locuința situată în Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8, bl. T5, ap. 26 și mai era și proprietara a 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii.

    Reclamantul era frate al defunctei, el mai având un frate, pe I.V., predecedat, ai cărui copii sunt pârâții.

    La 22 august 1997 reclamantul, printr-o declarație autentificată a acceptat moștenirea după sora sa.

    A mai reținut prima instanță că împotriva pârâților, termenul de acceptare a succesiunii, de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil nu a început să curgă, deoarece ei nu au luat la cunoștință de decesul mătușii lor.

    În această situație, în temeiul art. 672 Cod civil instanța a dispus predarea masei succesorale formate din bunurile menționate în cotă de 3/6 parte reclamantului, în calitate de frate al defunctei și în cotă de 1/6 părți pârâților C.C., I.V. și I.T., moștenitori prin reprezentarea tatălui I.V., fratele defunctei. Pârâtul I.I. nu a primit nimic din moștenire, deoarece nu s-a prezentat la proces, recunoscând că nu a acceptat succesiunea.

    Apelul declarat de reclamantul I.F. a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 1397 din 17 septembrie 1999.

    Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, cerând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.

    În motivarea recursului se susține că este unicul moștenitor acceptant al succesiunii rămase după defuncta B.L., decedată la 5 iulie 1997.

    Termenul de exercitare al dreptului de opțiune succesorală este un termen de prescripție și potrivit art. 700 Cod civil, succesorii trebuie să-și exercite acest drept în termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii.

    Pârâții nu au acceptat în termen succesiunea și nu au formulat cerere de repunere în termen.

    Recursul este întemeiat. Din actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că numita B.L. a decedat la 5 iulie 1997 și unicul moștenitor acceptant este reclamantul.

    În temeiul art. 650 Cod civil, urmează să se stabilească, că masa succesorală rămasă după B.L. se compune din apartamentul nr. 26 din Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8, bl. T5, și 39 acțiuni de la S.C. Industria Sârmei Câmpia Turzii, conform certificatului de acționar nr. 1184093 eliberat la 11 iulie 1990.

    Critica privind neacceptarea moștenirii după B.L. în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil de către pârâți, este întemeiată.

    Termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil în care persoana cu vocație succesorală urmează a se pronunța dacă acceptă succesiunea, este un termen de prescripție, care curge de la deschiderea succesiunii.

    Deoarece moștenirea se deschide "prin moarte", data deschiderii ei coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

    Stabilirea exactă a momentului deschiderii succesiunii prezintă importanță deosebită, pentru că în funcție de acest moment se determină, indiferent de momentul soluționării problemelor pe cale notarială sau Judecătorească, data de la care începe de regulă curgerea termenului de 6 luni de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii.

    Întrucât B.L. a decedat la 5 iulie 1997 iar pârâții C.C., I.V. și I.T. nu au acceptat în termen de 6 luni moștenirea conform art. 700 Cod civil, urmează a se constata prescrierea dreptului de acceptare. Pârâții numai în ședința de judecată din 22 iunie 1998, deci la peste 12 luni, de la deschiderea moștenirii, au declarat că acceptă moștenirea conform legii.

    Faptul că pârâții – nepoți de frate predecedat – nu aveau relații prea apropiate cu defuncta, așa cum reține prima instanță, și că locuiau în localități diferite, nu constituie cauză de forță majoră, care să justifice suspendarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, și nici motive temeinice care să justifice repunerea în termen, care nu a fost cerută. Desigur că susținerea judecătoriei, că termenul de prescripție împotriva pârâților nu a curs, deoarece nu au avut cunoștință de moartea mătușii lor, ca și motivarea instanței de apel că pârâții au fost repuși în termen, fără a formula vreo cerere în acest sens, nu au suport legal, sunt simple afirmații.

    Față de cele ce preced, se va admite recursul reclamantului I.F. în contra deciziei civile nr. 1397 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Cluj, care va fi casată și judecând din nou cauza, se va admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1488 din 22 martie 1999 a judecătoriei Turda, care se va schimba în sensul că: admite acțiunea înaintată de reclamantul I.F. împotriva pârâților C.C., I.V. și I.T. și în consecință se va stabili că masa succesorală a defunctei B.L. se compune din apartamentul nr. 26 din Câmpia Turzii, str. Retezatului nr. 8A, bl. T5 și din 39 acțiuni la S.C. Industria Sârmei S.A. Câmpia Turzii.

    Moștenitor unic este reclamantul I.F., pârâții neacceptând moștenirea.

    (Judecător Mora Ioan)

    De dispozițiile art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 beneficiază toți succesorii autorului îndreptățiți la reconstituire, ei fiind repuși în drept în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la terenurile acestuia.

    În aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată în urma modificărilor ce i s-au adus prin Legea nr. 169/1997), instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar.

    Unele instanțe, invocând prevederile art. 15 alin. 2 pct. I din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (republicat în Monitorul Oficial nr. 7 din 19 ianuarie 1993), potrivit cărora "copiii exclud pe nepoți și aceștia pe strănepoți, în afară de cazul în care nepoții sau, după caz, strănepoții vin la moștenire în locul părintelui decedat anterior autorului succesiunii", au decis că urmașii părinților decedați ulterior autorului îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu au vocație la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut acestuia.

    Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că prevederile art. 13 din Legea nr. 18/1991 și cele ale art. 15 din Regulament, recunoscând tuturor categoriilor de moștenitori posibilitatea de a solicita să li se reconstituie dreptul de proprietate privată asupra terenurilor ce au aparținut autorului lor, evident, în ordinea de preferință stabilită de lege, au oferit, persoanelor cu vocație succesorală posibilitatea de a-și manifesta voința de a li se reconstitui acest drept, ele neputându-și exercita opțiunea la data deschiderii succesiunii datorită inexistenței terenurilor în patrimoniul autorului lor. În justificarea acestei soluții s-a mai învederat că decesul persoanei cu vocație la moștenire intervenit ulterior celui al autorului îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, nu prezintă relevanță, cât timp la moartea lui nu s-a deschis, și nici nu se putea deschide, succesiunea cu privire la acele terenuri, deoarece nu se aflau în circuitul civil.

    Aceste din urmă instanțe au procedat corect. Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată), în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, "calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii", iar "moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor". Din aceste dispoziții ale Legii fondului funciar, întregite cu prevederile de la art. 15 din Regulamentul de aplicare a legii, rezultă voința legiuitorului de a acorda beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor tuturor moștenitorilor autorului cu drept la reconstituire, evident cu respectarea normelor din dreptul comun referitoare la excluderea de la succesiune, în caz de concurs, a moștenitorilor de grad mai îndepărtat.

    În adevăr, prin art. 15 alin. 2 din Regulamentul menționat se prevede că în situația în care pentru stabilirea dreptului de proprietate depun cereri mai multe categorii de moștenitori, cererile moștenitorilor legali se iau în considerare, prin excludere, în ordinea de preferință stabilită în cuprinsul acestui articol, în conformitate cu normele dreptului comun. Așa, de exemplu, în ceea ce privește pe descendenții direcți, singuri sau în concurs cu soțul supraviețuitor, s-a stabilit că aceștia exclud pe toți ceilalți moștenitori, iar între descendenți, copiii exclud pe nepoți și nepoții pe strănepoți afară de situația când nepoții sau, după caz, strănepoții, vin la moștenire în locul părintelui decedat anterior autorului succesiunii.

    Prin includerea în regulament a unor dispoziții cu privire la vocația succesibililor în conformitate cu principiul proximității gradului de rudenie se dezvoltă, fără a le contrazice, precizările înscrise în art. 13 din Legea fondului funciar, pentru a se asigura aplicarea unui tratament corect față de toate categoriile de moștenitori care solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut autorului lor.

    În același timp, dispoziția imperativă de la art. 13 alin. 2 din Legea fondului funciar, potrivit căreia, în cazul terenurilor ce nu s-au găsit în circuitul civil, moștenitorii sunt repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, ei fiind "considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei", care nu este infirmată de nici o altă prevedere legală, impune concluzia că toți succesibilii autorului îndreptățiți a solicita reconstituirea dreptului de proprietate sunt, la rândul lor, repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la dreptul de proprietate al autorului lor asupra terenurilor.

    Este de observat că, repunând toate categoriile de moștenitori în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, textul art. 13 alin. 2 din Legea fondului funciar a instituit un tratament egal pentru toți succesibilii, dând posibilitate atât celor a căror calitate de moștenitor poate fi stabilită pe baza certificatului de moștenitor, a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice mijloace de probă din care rezultă acceptarea moștenirii, cât și celor care nu pot dovedi calitatea de moștenitor, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, să accepte moștenirea prin cererea adresată comisiei de pe lângă consiliul local în a cărui rază teritorială este situat terenul.

    De aceea, în aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, se impune a se stabili că de aceste dispoziții beneficiază toți succesorii autorului îndreptățiți la reconstituire, ei fiind considerați repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la terenurile ce au aparținut autorului.

    __________

Secția civilă a Tribunalului Suprem

    La 18 ianuarie 1981, reclamanta M.A., soție supraviețuitoare, a chemat în judecată pe M.S.D., minor, urmând a fi asistat de mama sa T.S., pentru a se stabili calitatea lor de moștenitori legali ai defunctului M.S., decedat la 18 aprilie 1980, și masa succesorală, inclusiv pasivul. Ulterior, reclamanta și-a completat și precizat acțiunea solicitând și împărțirea bunurilor în litigiu, inclusiv a datoriilor defunctului față de Cooperativa agricolă de producție "Bălăceanca" din comuna Cernica, chemată în judecată pentru a-i fi opozabilă hotărârea ce se va pronunța.

    Prin cerere reconvențională, pârâtul M.S.D., minor, prin reprezentant, a solicitat includerea în masa succesorală și a altor bunuri, rămase de la defunct, decât acelea din acțiunea îndreptată împotriva sa.

    Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 8434/1981, a admis în parte acțiunea și cererea reconvențională în sensul că a stabilit componența masei succesorale, calitatea de succesori a părților și cotele cuvenite acestora și a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuire de loturi, reclamantei dându-i-se apartamentul nr. 3 situat în București, iar pârâtului autoturismul "Lada 1200", precizându-se, totodată, că bunurile gospodăriei casnice revin reclamantei în totalitate.

    Tribunalul municipiului București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1336/1982, a respins ca nefondat recursul reclamantei.

    Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri, susținând că acestea sunt vădit netemeinice și esențial nelegale deoarece s-a reținut greșit că pârâtul a acceptat succesiunea, deși acesta s-a pronunțat după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil.

    Recursul extraordinar este întemeiat.

    În cadrul procedurii succesorale notariale (dosarul nr. 1343/1980 al Notariatului de stat a Sectorului 2 București, atașat în vederea consultării) și pe durata cercetării judecătorești la instanța de fond, reclamanta nu și-a făcut nici o apărare în sensul că pârâtul nu a acceptat succesiunea în discuție.

    Abia prin cererea de recurs, reclamanta a reproșat instanței de fond, printr-un motiv de casare, că n-a verificat dacă pârâtul a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil.

    Instanța de recurs a considerat neîntemeiat motivul de recurs reținând că pârâtul, minor, a acceptat succesiunea, în termenul de 6 luni, prin curatorul său V.S. care, ulterior, a fost înlocuit prin mama pârâtului (conform deciziei nr. 745/1980 a Comitetului executiv al Consiliului popular al sectorului 1 București).

    Situația de fapt, privitoare la calitatea de curator a lui V.S. fiind contestată erau necesare verificări, și, deci, ar fi trebuit să se admită motivul de casare, chiar dacă reclamanta a făcut apărarea respectivă abia în recurs, deoarece dacă pârâtul n-a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, nu are calitatea de moștenitor al defunctului indiferent de poziția procesuală a reclamantei.

    În acest scop, trebuie stabilit ce anume a determinat pe V.S. a se prezenta la Notariatul de stat, în cadrul procedurii succesorale notariale, și a face declarații pentru minor la acea dată în etate de peste 15 ani, deci în drept a-și exercita singur drepturile, asistat de mama sa T.S. potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 și art. 105 din codul familiei.

    Trebuie stabilit, prin probe, dacă V.S. a acționat în calitate de curator, sau ca mandatar, ori în afara oricărei obligații legale sau convenționale, și în raport de constatări, de date certe, se putea hotărî dacă actele sale (astfel cum ele apar în dosarul notarial) îndeplinite în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, pot sau nu profita pârâtului, sub aspectul care interesează, anume acceptarea succesiunii.

    În același scop, trebuie făcute și alte verificări și anume dacă decizia nr. 745/1980 a Comitetului executiv al Consiliului popular al sectorului 1, de autorizare a mamei minorului a "primi în numele" fiului său – pârâtul M.S.D. succesiunea, are la bază acte de voință de acceptare a succesiunii (decizia a fost adoptată în ultima zi a termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil), aceasta deoarece actul de voință, de acceptare a succesiunii, dacă există nu numai că poate fi dovedit prin orice mijloc de probațiune, ci poate fi exercitat și prin mandatar în condițiile cerute pentru actele de dispoziție.

    În ipoteza, în speță, că n-a existat act de voință, de acceptare a succesiunii, până la data când minorul s-a prezentat personal, asistat de mama sa T.S., la Notariatul de stat local al sectorului 2 București, urmează a se stabili, pe bază de date certe, dacă la acea dată expirase termenul în care era în drept a accepta succesiunea, ținând seama de cele ce se vor arăta în continuare.

    Termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 Cod civil, în care o persoană, cu vocație la o succesiune, urmează a se pronunța dacă acceptă succesiunea, este un termen de prescripție, cum rezultă chiar din termenii folosiți în text de legiuitor.

    De aceea, termenul este susceptibil de întrerupere sau suspendare. În caz de suspendare, prescripția, potrivit legii, își reia cursul la încetarea suspendării. Dar, în raport de dispozițiile art. 15 alin. 2 din decretul nr. 167/1958, prescripția nu se poate socoti împlinită înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la încetarea cauzei de suspendare.

    În cazul unui minor, cursul prescripției începe, dacă are reprezentant legal, de la data deschiderii succesiunii (art. 14 din Decretul nr. 167/1958).

    Dar, acceptarea succesiunii fiind un act de dispoziție, în sensul prevederilor art. 129 din codul familiei, actul de acceptare nu poate fi exercitat fără prealabila încuviințare a autorității tutelare, potrivit textului enunțat.

    De aceea, dacă înainte de împlinirea termenului de prescripție se fac demersurile necesare, chiar din oficiu, pentru îndeplinirea condiției legale prevăzute de art. 129 din codul familiei, cursul prescripției trebuie socotit că s-a suspendat pe data acelor demersuri.

    Acest caz de suspendare a cursului prescripției nu este expres prevăzut de art. 13 din decretul nr. 167/1258 referitor la prescripția extinctivă, dar el rezultă din rațiunea legii, potrivit căreia nu poate curge prescripția când cel îndreptățit a-și valorifica un drept nu rămâne în pasivitate, ci este necesar, în vederea exercitării dreptului, a fi autorizat de un organ de stat. Altfel, ar însemna să fie îndepărtat de la succesiune minorul, deci nu a neglijat exercitarea dreptului, ci s-a conformat legii, cerând autorizarea pe care aceasta o pretinde.

    Or, în speță, urmează a se stabili data când anume s-a făcut cererea la Comitetul executiv al Consiliului popular al domiciliului minorului de a se încuviința acceptarea, de către acesta, a succesiunii defunctului, și când s-a pronunțat acel organ, exercitând atribute de autoritate tutelară și dacă, de la acea dată, în următoarele 8 luni, minorul a acceptat succesiunea.

    Totodată, trebuie examinat dacă nu cumva au existat, în fapt, situații care justifică, temeinic, aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. 1 din decretul nr. 167/1958 (potrivit textului, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii).

    Față de cele mai sus arătate, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa ambele hotărâri și a se trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

LOCUL DESCHIDERII SUCCESIUNII

Secția civilă a Curții de apel

    Potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 "Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

    a) legea națională a testatorului;

    b) legea domiciliului acestuia;

    c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

    d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;

    e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite." Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. 1 din lege "Condițiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său", iar potrivit art. 71 alin. 1 din lege "Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul".

    Referitor la competență, potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992 instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la "moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România".

    Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 "În sensul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat."

    Testamentul olograf întocmit de testatoare, care avea cetățenia germană, potrivit legislației germane este supus condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea germană, iar instanța competentă să judece litigiul privind validitatea testamentului este de asemenea cea germană.

    Prin sentința civilă nr. 15141 din 31.10.2000 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul F. G. împotriva pârâtului M. I. O. și a constatat nulitatea absolută a testamentului încheiat în fața notarului la 20.03 1992 în Freiburg-Germania de către defuncta S. M. M., decedată la 3.08.1997.

    Instanța de fond a reținut că raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

    Reclamantul F. G. Este cetățean român cu domiciliul în Germania, pârâtul M. I. O. este cetățean german cu domiciliul în Germania și cu reședința în România, iar testatoarea M. S. M. a fost cetățean german cu domiciliul în Germania, decesul acesteia având loc în Timișoara.

    Testamentul în litigiu a fost întocmit în Germania, la Notariatul 5 Freiburg.

    Instanța a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 148 și 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 este competentă să soluționeze cererea privind constatarea nulității absolute a testamentului.

    A mai reținut că potrivit art. 8 din Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine este înlăturată dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, ce are ca scop protejarea intereselor fundamentale ale statului forului de ordin social, moral, economic sau politic, iar instanța este suverană să aprecieze în fiecare caz în parte dacă un drept câștigat în statul străin produce sau nu efecte juridice.

    Față de împrejurarea că art. 857 C. civ. Român interzice legatul conjunctiv, a apreciat că testamentul este contrar ordinii de drept internațional privat și aplicând legea română a constatat nulitatea testamentului.

    Apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe a fost admis de Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr. 1061 din 13.04.2001. Instanța de apel a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului.

    Tribunalul a apreciat că în ce privește competența, Judecătoria Timișoara avea competența de a soluționa cauza, deoarece pe raza ei de competență este situat imobilul și este locul deschiderii succesiunii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 149 pct. 8 din Legea nr. 105/1992. Astfel, chiar dacă succesiunea a fost dezbătută de Notariatul din Freiburg, potrivit art. 156 din lege competența instanțelor române stabilită conform art. 148-152 nu este înlăturată prin faptul că același proces sau unul conex a fost dedus în fața unei instanțe străine.

    În ce privește legea aplicabilă pentru validitatea testamentului, a apreciat că potrivit art. 71 din Legea nr. 105/1992 condițiile de formă sunt supuse legii care cârmuiește fondul, admițând însă valabilitatea actului supus din punct de vedere al formei uneia din următoarele legi: legea unde a fost întocmit, legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează valabilitatea actului juridic.

    Este astfel suficient ca actul să îndeplinească condițiile de formă impuse de oricare dintre legile determinate după criteriile de mai sus pentru a fi considerat valabil, norma conflictuală permițând opțiunea între aceste legi.

    Dar aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 66 din lege, care prevăd că întocmirea testamentului este socotită valabilă dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre următoarele legi: legea națională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului, legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.

    În speță, testamentul a fost întocmit la Notariatul 5 Freiburg-Germania, fiind valabil potrivit legii germane, la acest notariat fiind deschis și validat după decesul testatoarei.

    Interzicerea testamentului conjunctiv impusă de legea română este o condiție de formă a testamentului, menită să ocrotească voința testatorului și să exprime caracterul unilateral al voinței exprimate.

    Fiind o condiție de formă, testamentul este valabil potrivit regulii locus regit actum dacă au fost îndeplinite condițiile legii țării unde a fost întocmit, această regulă fiind valabilă indiferent dacă este vorba de un testament olograf sau de un testament autentic, în speță fiind respectate condițiile impuse de legea germană, aspect necontestat de reclamant și confirmat de autoritățile germane care au întocmit actul.

    Aplicarea legii străine, determinată potrivit normelor conflictuale poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile ei contravin ordinii de drept internațional privat, ori, dispoziția din dreptul român privind interzicerea testamentului conjunct nu aduce atingere principiilor fundamentale ale legii române, chiar legea română prevăzând posibilitatea acoperirii în anumite condiții a nulității pentru nerespectarea condițiilor de formă.

    Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.

    Curtea a reținut că testamentul olograf încheiat în Freiburg-Germania a fost întocmit cu respectarea legislației germane în vigoare la data încheierii actului, iar legea aplicabilă și instanța competentă să judece validitatea testamentului din litigiu este cea germană, potrivit art. 68 din Legea nr. 105/1992.

    Ca urmare, prima instanța a greșit aplicând legea română unui testament întocmit și deschis în Germania, ignorând legea germană, care nu interzice testamentele conjuncte, încheiate simultan de soți, instanțele din România neputând să cenzureze actele încheiate de cetățenii germani pe teritoriul Germaniei și care au fost valorificate conform legii germane.

    Apoi, aplicarea legii străine poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile acesteia contravin ordinii de drept internațional privat, ori dispozițiile din dreptul român care interzic testamentul conjunctiv nu au un asemenea caracter, ele ocrotind interese private.

    În plus, existența certificatului de moștenitor eliberat în Germania, care nu a fost anulat și care valorifică testamentul în discuție, face ca efectele juridice ale acestuia să nu poată fi înlăturate.

    (rezumată de doamna judecător Adriana Corhan)

    __________

    Publicată în SET nr. 4/2001 al Curții de Apel Timișoara.

Secția civilă a Curții de apel

    Dispoziția cuprinsă în art. 14 Cod pr. civilă, referitoare la competența în materie de moștenire, are caracter derogator și, deci, de excepție de la regula comună a competenței teritoriale înscrisă în art. 5 Cod pr. civilă, pentru considerații de ordin general, pentru o mai bună apărare a drepturilor și intereselor legitime ale unor categorii de persoane, moștenitori legali sau testamentari și creditori.

    Aprecierea făcută de legiuitor, că aceste drepturi și interese vor putea fi recunoscute și stabilite în condiții mai avantajoase de instanța de la ultimul domiciliu al defunctului decât cea de la domiciliul pârâtului, imprimă dispozițiilor art. 14 Cod pr. civilă un caracter imperativ de ordine publică de la care părțile nu pot deroga, iar instanțele sunt ținute să le respecte din proprie inițiativă atunci când părțile nu le invocă.

    La locul de domiciliu al defunctului, care este și locul deschiderii succesiunii, se găsesc, de regulă, înscrisuri privind raporturile juridice dintre defunct și moștenitori, precum și dintre defunct și terți, testamente autentice și olografe, multe din bunurile care alcătuiesc masa succesorală, iar măsurile referitoare la inventarierea sau conservarea bunurilor succesorale se iau în acest loc, astfel încât derogările impuse de textul citat sunt pe deplin justificate.

=== DESCHIDEREA SUCCESIUNII ===

(54)

CAPITOLUL AL III-LEA

DESCHIDEREA SUCCESIUNII

Prin deschiderea succesiunii înțelegem faptul ce dă naștere transmisiunii succesorale.

În dreptul român, acest fapt este numai moartea naturală a aceluia care lasă moștenirea nu și cea care a fost denurnâțaTcâvâlă, căci în legiuirea noastră nu este cunoscută acea dispoziție neomenoasă care, cu titlu de pedeapsă, socotea moartă, din punct de vedere juridic, o persoană în viață, lipsind-o astfel de capacitatea de folosință, ceea ce trăgea după sine desfacerea căsătoriei și deschiderea succesiunii celui pe care legea îl ștergea dintre cei vii. Moartea naturală poate fi constatată în mod fizic prin examenul cadavrului, iar dacă aceasta nu este cu putință, instanța judecătorească, prezumând-o, o poate declara prin hotărâre. Hotărârea declarativă produce efectele morții de la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a decesului (Decretul nr. 31, din 30 ianuarie 1954, art. 18).

Deschiderea succesiunii se determină prin două coordonate: locul și data.

(55)

Secțiunea I

LOCUL DESCHIDEBII SUCCESIUNII ȘI CONSERVAEEA EI

§ 1. NOȚIUNEA DE LOC AL DESCHIDERII SUCCESIUNII

Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care-l avea la data morții. Locul deschiderii moștenirii poate să nu coincidă cu locul morții celui care lasă moștenirea dacă acesta a murit în timpul cât își părăsise – vremelnic – domiciliul.

Motivele care au determinat pe legiuitor să statornicească locul deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu sânt de ordin practic. Acolo se află, de obicei, hârtiile defunctului și tot acolo se pot mai cu înlesnire culege informații despre succesori și despre averea succesorală.

Trebuie precizat că este vorba de domiciliu în înțeles tehnic, adică
de locul în care defunctul avea la data decesului Jjiculnțajjrp^rjtnjJientă
sau, în cazul în care la avea mai multe asemenea locuințe permanente, aceea dintre ele care era cea principală (Decretul nr. 31 din 1954, art. 13). În acel loc legea îl prezumă în permanență prezent, chiar dacă el ar avea și o reședință, adică o altă locuință vremelnică sau secundară.

Moștenirea minorului sau a interzisului se deschide la domiciliul pe care i-l statornicește legea (Decretul nr. 31 din 1954, art. 14). Aceasta înseamnă, în cazul minorului, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani, că moștenirea acestuia se deschide la domiciliul comun al părinților, iar dacă ei nu au un asemenea domiciliu, la așezarea aceluia dintre părinți unde minorul locuiește statornic fie în temeiul înțelegerii părinților, fie în temeiul hotărârii instanței judecătorești (art. 14, alin. 2 din Decretul nr. 31 din 1954).

Dacă însă unul dintre părinți este mort, declarat mort, dispărut, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau se găsește din orice cauză în neputință de a-și manifesta voința, moștenirea minorului se va deschide la domiciliul celuilalt părinte, care îl reprezintă singur (Decretul nr. 31 din 1954, art. 14 alin. 3).

În cazul în care dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului fiind primejduită, instanța judecătorească îl încredințează, potrivit dispozițiilor art. 104 din Codul familiei, unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i modifică domiciliul, deoarece centrul

(56)

activității sale juridice rămâne la domiciliul părinților sau al părintelui care-l reprezintă.

Aceeași va fi soluția și în cazul în care la moartea sa minorul avea, cu încuviințarea autorității tutelare, o locuință proprie pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam.), căci această locuință nu poate constitui un domiciliu, în înțelesul legii, pentru că nu are un caracter permanent, iar centrul activității juridice a minorului continuă să rămână la locul unde se află domiciliul celor sau celui care îl reprezintă.

Locul deschiderii moștenirii celui interzis minorului aflat sub tutelă va fi la domiciliul tutorelui (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31 din 1954).

În sfârșit, dacă, potrivit art. 152 lit. e din Codul familiei, s-a instituit curatela cu privire la bunurile unui dispărut, acesta nu-și are domiciliul la domiciliul curatorului decât în măsura în care curatorul este îndreptățit să-l reprezinte, adică numai cu privire la actele juridice patrimoniale între vii (Decretul nr. 31 din 1954, art. 15). Acest domiciliu legal nu va avea nici o înrâurire asupra locului unde moștenirea se deschide.

Dacă cel care lasă moștenirea nu avea domiciliu în țară, potrivit Decretului nr. 40, din 21 ianuarie 1953, pentru procedura succesorală (art. 1 alin. 1), trebuie admis că locul deschiderii succesiunii este cel unde se află bunurile defunctului. Soluția este expres consacrată numai privitor la competența notariatului de stat, dar pentru identitate de motive ea trebuie extinsă și cu privire la competența instanței judecătorești, cel puțin în cazul în care defunctul nu avea în țară, la data morții, nici măcar o reședință (art. 5 C. proc. civ.).

În cazul în care bunurile succesorale se află în localități deosebite, locul deschiderii moștenirii va fi acolo unde se află bunurile cele mai importante (Decretul nr. 40 din 1953, art. 1 alin. 1). Importanța bunurilor va fi determinată în funcție de valoarea lor la data morții defunctului. De aici urmează că, dacă în moștenire se află și vreun imobil, de obicei succesiunea se va deschide la locul unde se află situat acesta.

Domiciliul poate fi necunoscut, spre pildă în cazul când defunctul era un nomad. În această ipoteză nu credem că în ce privește locul deschiderii moștenirii ar trebui să presupunem că cel care lasă succesiunea și-a păstrat domiciliul pe care el sau părinții săi l-au avut cândva sau în lipsă, și, dacă defunctul nu avea la data morții nici o reședință cunoscută, să recurgem la locul unde i s-a înregistrat nașterea. Mei una dintre rațiunile care justifică deschiderea moștenirii la locul ultimului domiciliu nu rămâne valabilă în cazul acestor domicilii fictive. De aceea, socotim că,, în asemenea cazuri, întrucât nu putem recurge la reședința din momentul morții, adică la locuința vremelnică sau accesorie, va fi cazul să aplicăm prin asemănare dispozițiile Decretului nr. 40 din 1953, art. 1 alin. 2, și să decidem că, în această împrejurare moștenirea se va deschide la locul unde se află bunurile cele mai de seamă ale defunctului, iar în lipsă de bunuri, la locul unde i s-a înregistrat moartea.

(57)

Cit privește dovada locului ultimului domiciliu al defunctului, întrucât această dovadă nu ar reieși din enunțările certificatului de moarte sau aceste enunțări ar fi contestate, dovada – fiind vorba de stabilirea unui simplu fapt material – se va putea face prin orice mijloace de probă, inclusiv martorii și prezumțiile.

§ 2. IMPORTANȚA LOCULUI UNDE SE DESCHIDE SUCCESIUNEA. MASURILE CONSERVATORII

Locul deschiderii unei moșteniri prezintă interes în materie succesorală din două puncte de vedere:

Cât privește procedura succesorală necontencioasă (Decretul nr. 40, diff22 ianuarie 1953), organul notariatului de stat competent este cel de la locul unde s-a deschis succesiunea. Acolo se iau măsurile de conservare a bunurilor succesorale, adică se întocmește inventarul și, eventual, se numește un custode sau un curator, și tot acolo se eliberează certificatul de moștenitor.

La cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau a comitetului executiv al sfatului popular local, notariatul de stat de la locul deschiderii moștenirii este obligat să deschidă procedura succesorală și să purceadă la întocmirea inventarului bunurilor succesorale. Tot astfel, el va trebui, dacă cerințele legii sânt împlinite, să ia măsurile legale potrivite de conservare (art. 3 din Decretul nr. 40 din 1953).

Comitetul executiv al sfatului popular al ultimului domiciliu al defunctului este obligat să ceară deschiderea procedurii succesorale atunci când are cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile (art. 3 alin. 2, din Decretul nr. 40 din 1953).

Membrii comitetului executiv din culpa cărora nu s-a executat această obligație răspund, față de stat, de orice pagubă a suferit din această cauză, în afară de răspunderea lor administrativă și, eventual, penală.

Notarul poate proceda la luarea acestor măsuri conservatorii și din oficiu dacă le socotește necesare pentru ocrotirea interesului statului, al moștenitorilor sau a oricărui alt interes legitim (art. 3 din Decretul nr. 40 din 1953).

(58)

În cazul în care descoperă un testament, notarul de stat va proceda la deschiderea lui și va dispune păstrarea lui în arhiva biroului notarial, încunoștințând pe legatari, precum și – dacă va fi cazul – pe executorul testamentar (art. 9 din Decretul nr. 40 din 1953).

Dacă există pericol de înstrăinare sau pierdere a bunurilor care alcătuiesc moștenirea, paza lor – în tot sau în parte – va fi încredințată de către notarul de stat, cu sau fără punere de sigilii, unui custode (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953).

Notarul poate desemna drept custode pe unul dintre moștenitori sau pe o persoană care locuia statornic în apartament ori în clădire, sau pe oricare altă persoană. În cazul în care sânt moștenitori sezinari, credem că – pe cât cu putință – custodele va trebui numit dintre aceștia, pentru ca să se aducă o cât mai mică stânjenire posesiunii de drept de care se bucură acești moștenitori. În cazul în care testatorul a instituit un executor testamentar, credem că notarul va trebui să-i dea preferință, pentru a ține seama de voința declarată a defunctului, mai cu seamă dacă acesta l-a învestit – în tot sau în parte – cu sezina mobilelor succesorale (art. 911 C. civ.).

Custodele are drepturile și îndatoririle unui depozitar. Deși legea nu o spune, credem că notarul, prin analogie cu art. 421 C. proc. civ., pentru identitate de motive, va putea fixa custodelui o remunerație pentru serviciile ce acesta urmează să presteze. Dacă însă cel desemnat custode este un moștenitor sau legatar, socotim că, păzind propriile sale bunuri, el nu va putea pretinde o remunerație.

Dacă printre bunurile succesorale se află și sume de bani, lucruri din metale prețioase, pietre prețioase, valute, cecuri și altele asemenea, notarul va dispune depunerea lor la C.E.C. sau la Banca Națională.

Cu toate acestea, notarul va lăsa moștenitorilor sau, în lipsă, celor care locuiau cu defunctul sumele necesare pentru:

– acoperirea cheltuielilor făcute cu îngrijirea în timpul bolii celui decedat și cu înmormântarea lui;

– întreținerea persoanelor care erau în sarcina celui decedat;

– plata sumelor datorate în temeiul contractelor de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;

a) acoperirea cheltuielilor necesare pentru păstrarea și administrarea averii succesorale, survenite până la data facerii inventarului (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953).

Nici o procedură colectivă nu este prevăzută pentru lichidarea acestor datorii și sarcini, limitativ enumerate de lege.

În cazul în care, după facerea inventarului, „conservarea si administrarea” bunurilor succesorale necesită angajarea anumitor cheltuieli sau încheierea anumitor acte juridice, custodele le va putea angaja sau încheia, însă numai cu autorizarea prealabilă și specială a notariatului de stat (art. 7 alin. final din Decretul nr. 40 din 1953). Prin această încuviințare,

(59)

custodele, care, am văzut, este în principiu un depozitar, devine, potrivit art. 15, alin. 2 al Decretului nr. 31 din 1954, în limitele actelor încuviințate de notar, un reprezentant, adică un adevărat curator special, supus regulilor de la mandat (art. 155 C. fam.), căci el primește de la organul competent – notarul – împuternicirea să săvârșească, prin reprezentare, anumite acte juridice, iar această măsură nu urmărește ocrotirea unei persoane lipsite de capacitate sau cu capacitate restrânsă.

Dacă un asemenea custode nu a fost numit, precum și – credem – în cazul când, numit fiind, el se află în neputință de a lucra, se va desemna un curator special (art. 7 alin. final din Decretul nr. 40 din 1953). Deși art. 152 C. fam. dă în căderea autorității tutelare instituirea curatelei și desemnarea curatorului, totuși, credem că, în cazul curatorului prevăzut de art. 7 al Decretului nr. 40 din 1953, desemnarea se va face de către notariatul de stat de la locul deschiderii succesiunii.

În primul rând, fiindcă dispozițiile cu caracter general, cum este aceea care încredințează, de regulă, autorității tutelare instituirea curățelelor (art. 152 C. fam.), nu abrogă dispozițiile anterioare speciale, cum este aceea care încredințează notarului de stat instituirea curatelei prevăzute de Decretul nr. 40 din 1953, deși acestea din urmă sânt contrare. Dispozițiile speciale anterioare rămân în vigoare, prin derogare de la legea posterioară contrară, în virtutea principiului s^yj^ft^generalibu,s derogant.

În al doilea rând, socotim că lipsa unui custode al bunurilor succesorale, precum și necesitatea pentru administrarea sau conservarea acestor bunuri de a se săvârși anumite acte nu pot fi legalmente apreciate decât de notarul de stat, căruia legea îi încredințează procedura succesorală.

Trebuie adăugat că adesea măsura instituirii unui curator prezintă un caracter de urgență. Numai desemnarea curatorului de către notar evită eventualele întârzieri rezultate din corespondența între organe de stat și, drept urmare, constituie un mod corespunzător de ocrotire a intereselor în cauză.

Cu toate că unii autori au recunoscut avantajele practice ale soluției ce preconizăm, majoritatea literaturii s-a pronunțat în sensul că prin art. 152 C. fam. s-ar fi consacrat un sistem nou, caracterizat prin aceea că numai autoritatea tutelară ar fi competentă să instituie curatela, în toate cazurile în care legea prevede instituirea ei. S-ar părea că și Tribunalul Suprem ar împărtăși acest din urmă punct de vedere. Într-adevăr, în considerentele unei decizii se afirmă: „Competența de a institui

(60)

curatela în toate cazurile prevăzute de lege aparține exclusiv autorității tutelare”.

Dar pe această linie nu ar trebui să admitem că, deoarece împuternicirea custodelui de a săvârși în calitate de reprezentant anumite acte (art. 7 din Decretul nr. 40 din 1953), îl preface într-un adevărat curator special, ea ar trebui să emane, ca și desemnarea curatorului, de la autoritatea tutelară?

Chiar fără a merge atât de departe, este limpede că teza pe care mi o împărtășim are drept efect să treacă o parte din atribuțiile notariatului de stat, privitoare la măsurile conservatorii necesare pentru a ocroti interesele moștenitorilor și ale celorlalți îndreptățiți, asupra autorității tutelare.

Ne întrebăm, însă, dacă aceasta poate corespunde voinței legiuitorului, de vreme ce art. 6 (devenit art. 7, al Decretului nr. 40 din 1953), care dă în căderea notariatului de stat instituirea curatelei prevăzute de-dispozițiile acestui articol, nu a fost modificat prin prevederile Decretului nr. 378, din 20 octombrie 1960, pentru modificarea unor dispoziții… din Decretul nr. 40 din 1953 privitor la procedura succesorală notarială.

Atât întocmirea inventarului, cât și luarea măsurilor de conservare rămân sub cenzura instanțelor judecătorești.

Într-adevăr, potrivit Decretului nr. 40 din 1953 art. 12, orice persoană care se socotește vătămată prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare instituite poate cere ridicarea sau modificarea acestor măsuri tribunalului popular în raza căruia defunctul și-a avut ultimul domiciliu.

Judecata se va urma cu citarea părților interesate.

În dreptul nostru, moștenitorii care nu sânt rude în linie dreaptă cu defunctul și nu se bucură de sezină trebuie să ceară punerea lor în posesiune sub ferma eliberării de către notariatul de stat a unui certificat de moștenitor. Acesta însă, neputând fi eliberat, sub rezerva cazurilor prevăzute de art. 19 al Decretului nr. 40 din 1953, decât la expirarea termennului de 6 luni, singura soluție, în celelalte cazuri, pentru a permite moștenitorilor nesezinari de a intra, în răstimp, în stăpânirea bunurilor succesorale este, credem, de a-i numi custozi ai acestor bunuri.

Chiar în cazul moștenitorilor sezinari, dacă unii dintre ei nu sânt prezenți sau dacă nu este sigur că toți moștenitorii sânt cunoscuți, notarul poate, pentru a le ocroti drepturile, să pună bunurile succesorale sub paza unui custode.

Compatibilitatea măsurilor conservatorii cu existența unor moștenitori acceptanți rezultă, în afară de motivele de fond de mai sus, și din generalitatea termenilor în care a fost conceput art. 7 ce reglementează instituția custodiei, precum și din împrejurarea că aceasta se instituie dacă există „pericol de înstrăinare”, ceea ce se referă la moștenitorul care voiește să înstrăineze bunuri succesorale.

(61)

Procedura succesorală notarială ia sfârșit prin eliberarea certificatului de moștenitor sau de vacanță a moștenirii. Și unul, și celălalt nu se pot elibera decât la cerere (art. 18 și 26 din Decretul nr. 40 din 1953). Astfel fiind, și în absența unui text asemănător cu art. 431 C.civ. K.S.F.S.K.. care să decidă încetarea de drept a măsurilor conservatorii la expirarea termenului de 6 luni, socotim că aceste măsuri nu iau sfârșit de drept la expirarea acestui termen, ci numai din momentul în care un succesor sau statul se va prezenta pentru a intra în stăpânirea bunurilor succesorale. Altfel, conservarea moștenirii nu ar fi asigurată în mod efectiv și eficace.

Dar importanța locului unde moștenirea se deschide nu se mărginește la determinarea competenței teritoriale a notariatului de stat. Acest loc determină și competența instanței de judecată. Instanța judecătorească competentă, să judece procesele referitoare la moștenire este cea de la locul unde succesiunea s-a deschis (art. 14 O. proc. civ. modificat prin legea nr. 18, din 12 februarie 1948).

Sunt de competența acestei instanțe:

– toate cererile referitoare la validitatea și executarea testamentului.

– cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva celorlalți.

– cererile legatarilor sau ale creditorilor mortului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar.

Această competență derogatorie se justifică atât prin faptul că în acest loc se află în mod obișnuit concentrate informațiile despre defunct și moștenire, cât și prin împrejurarea că procesele succesorale implică adesea nevoia lichidării unor pretenții reciproce între moștenitori sau între aceștia și creditorii succesorali.

Din această justificare decurge că instanța judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului nu va fi competentă:

– cât privește cererile în materie reală imobiliară, cum ar fi revendicarea, spre pildă, legatarului particular al lucrului individual determinat ce face obiectul legatului sau urmărirea ipotecară, care rămân în căderea instanțelor locului situației imobilului, căci în asemenea cazuri nu se pune problema lichidării unei moșteniri;

– privitor la cererile moștenitorilor, legatarilor sau creditorilor făcute după desăvârșirea împărțelii, căci aceste cereri, fiind făcute după lichidarea moștenirii, după părerea noastră rămân supuse, deși textul art. 14 C. proc. civ. nu o mai spune, regulii că „acțiunea se pornește de către reclamant la tribunalul domiciliului celui pârât” (actor sequitur forum vei) și, prin urmare, vor fi introduse la instanța domiciliului moștenitorilor pârâți. Aceeași regulă se aplică și în cazul în care nu este decât un singur moștenitor, căci, în acest caz, nefiind nevoie de împărțeală, nici înlăturarea regulii de drept comun potrivit căreia competența aparține instanțelor judecătorești de la domiciliul pârâtului nu mai poate avea îndreptățire.

(62)

Secțiunea a II-a

DATA DESCHIDBEII SUCCESIUNII

A doua coordonată a deschiderii moștenirii este data când ea intervine. Succesiunea se deschide în însăși clipa morții defunctului.

Cel care pretinde moștenirea trebuie să dovedească această dată fie cu certificat de moarte, eliberat în temeiul registrului de stare civilă, fie, în lipsă de asemenea certificat, prin hotărârea judecătorească de declarare a morții prezumate, hotărâre care cuprinde data stabilită de judecată ca fiind aceea a morții.

Data decesului trecută în certificatul de moarte va face dovada, numai până la proba contrară, căci ea nu a fost constatată prin propriile sale simțuri de către delegatul stării civile.

De asemenea, prezumția că dispărutul a fost în viață până la data fixată prin hotărârea declarativă ca fiind aceea a morții va putea fi combătută prin dovada contrară, pornindu-se acțiunea în rectificare a acestei date (art. 18, alin. 4 din decretul nr. 31 din 1954).

În ambele cazuri, moartea fiind un simplu fapt material, dovada contrară se va putea face prin orice mijloace de probă.

Tot astfel și pentru același motiv – dacă va fi nevoie – se vor putea dovedi, cu orice mijloace de probă, ora și minutul morții, în măsura în care acestea nu sânt trecute în certificatul de moarte sau în hotărârea judecătorească.

Data deschiderii succesiunii este deosebit de importantă, căci atunci operează, în dreptul român, transmisiunea succesorală, ceea ce înseamnă că la această dată primesc aplicare normele legale succesorale sau își produce efectul testamentul ori donația de bunuri viitoare și că tot atunci dobândesc moștenitorii și legatarii drepturile lor asupra moștenirii sau legatului.

(63)

În consecință, în funcție de această dată urmează să fie stabilite:

– capacitatea succesibilului de a moșteni;

– data până la care retroactivează acceptarea moștenirii sau renunțarea la aceasta;

– dacă sânt mai mulți moștenitori, ziua în care începe indiviziunea, zi până la care retroactivează efectele împărțelii;

– în cazul unui conflict între legi succesorale succesive, devoluțiunea moștenirii va fi stabilită de legea în vigoare la deschiderea succesiunii.

Trebuie precizat că actele ulterioare deschiderii moștenirii, precum acceptarea sau renunțarea la succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data când aceste acte se săvârșesc, în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi, căci, de regulă, o lege nouă se aplică de îndată tuturor actelor săvârșite sau faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare.