. Darurile Spirituale, Element Definitoriu In Maturizarea Si Functionarea Corecta A Bisericii
CUPRINSUL:
I. INTRODUCERE ………………………………………………………3
II. Aspecte de definire și identificare în Scripturi………………5
1. Terminologia Biblică ………………………………………………….6
2. Definirea Darurilor Spirituale …………………………………….10
3. Scopul și Importanța Darurilor Spirituale ……………………..11
4. Listarea Darurilor ……………………………………………………..15
III. Relațiile în Trupul lui Cristos și manifestarea corectă a Darurilor Spirituale ……………………………………………………41
1.Relația creștinului cu darul primit ………………………………..41
2. Rezultatele Darurilor în viața creștinului ……………………..45
3. Relația creștinului cu comunitatea credincioșilor …………..48
4. Manifestarea corectă a Darurilor în trupul lui Cristos ……..58
5. Modalități prin care se ajunge la folosirea mai eficientă a darului
primit ………………………………………………………………………61
IV. CONCLUZII ……………………………………………………….67
BIBLIOGRAFIA ………………………………………………………..70
I. INTRODUCERE
Importanța subiectului
Într-o perioadă în care Biserica trece printr-o criză de identitate tot mai mare, din cauza confundării ei cu anumite organizații, firme sau asociații, se cere o clarificare a modului de funcționare interioară a acestui organism, care nu funcționează potrivit sistemelor clădite de oameni.
În cadrul Bisericii lui Cristos, în care creștinii sunt parte integrantă este necesară o cunoaștere a modului în care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt este implicat în funcționarea Ei, potrivit voii Sale.
În contextul în care aproximativ 25% din membrii Bisericilor actuale, și-au descoperit locul în lucrarea lui Dumnezeu, lucrând cu darul pe care l-au primit este necesară o astfel de lucrare care să ajute și pe alți creștini să înțeleagă cum să devină membri activi în Biserica locală.
Este important ca noul creștin să înțeleagă și să poată aplica voia lui Dumnezeu în viața Sa. El este chemat să cunoască cum se implică Dumnezeu în viața lui înzestrând pe fiecare creștin cu capacitatea de a îndeplini sarcinile pe care le-a primit în lucrare.
Acest subiect este important, pentru că implică modul de relaționare a creștinului cu ceilalți creștini din comunitatea credincioșilor, prin ceea ce a primit de la Dumnezeu. Roadele acestor relații apar în fiecare zi potrivit atitudinii pe care o luăm, indiferent, dacă știm sau nu, ceea ce ar trebui să facem.
Fiecare creștin care dorește ca atitudinea lui să fie corectă față de Dumnezeu este chemat să caute prin acțiunile sale să onoreze pe aproapele slujindu-l. Acest lucru va aduce în mod direct onoare lui Dumnezeu, fiind scopul ultim la care suntem chemați.
Subiectul ce urmează a fi prezentat este foarte important, pentru că implică scopul lui Dumnezeu pentru omul reabilitat prin jertfa lui Isus Cristos, din starea lui decăzută. Acest nou statut implică responsabilități personale.
2. Scopul
Scopul pentru care au fost date darurile, este specificat în Efeseni 4:12, „pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrări de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos”. Dorim să prezentăm care sunt pașii necesari ce trebuie realizați de noi, pentru a fi gata să îndeplinim acest scop în viața noastră.
Cuprinsul acestei lucrări în prima parte, se dorește a fi o prezentare și definire a darurilor, împreună cu exemple din Scripturi, a modului în care au fost folosite.
Chiar dacă abilitățile naturale cât și darurile spiritual sunt date de Dumnezeu, se cere o prezentare a modului în care ele se deosebesc pentru a cunoaște care este lucrarea fiecăreia.
Prin modurile pozitive și negative în care au fost folosite darurile spirituale în perioada Noului Testament și prin soluțiile pe care le dă apostolul Pavel, suntem ajutați să înțelegem care sunt elementele care stau la baza unei funcționări corecte a darurilor în viața noastră.
Se cere astăzi creștinilor, să cunoască atât ce este un dar, cât și modul de relaționare corectă cu darul primit.
Se dorește o cunoaștere și folosire corectă a darurilor spirituale, fapt care dă garanția că rezultatele pozitive nu vor întârzia să apară, atât în viața sa proprie, cât și în viața celor din comunitatea în care el slujește. Rezultatele negative nu pot fi înlăturate dacă nu se știe și nu se aplică modul de relaționare și întrebuințare corectă a darului.
În mijlocul unei comunități creștine în care suntem conștienți că avem structuri și poziții diferite, ni se cere să avem o atitudine de dragoste și unitate în relații cu fiecare creștin din această comunitate. Dorința noastră este cunoașterea modului în care se poate realiza acest lucru.
Prin creionarea principiilor de manifestare corectă a darurilor nostru în cadrul comunității, dorim să conștientizăm și să dăm la o parte barierele care ar putea apărea în timpul desfășurării lucrării la care Dumnezeu ne-a chemat.
Pentru ca lucrarea noastră să aibă roadele scontate și eficiența să crească atât în viața celor pe care îi slujim, cât și în viața noastră, dorim să cunoaștem care este izvorul unei slujiri mai rodnice.
3. Metodologia
Pentru atingerea scopurilor propuse, vom folosi metoda analitică, atât în ce privește termeni din Scripturi, folosiți pentru descrierea lucrării lui Dumnezeu prin daruri, cât și modul în care fiecare dar în parte s-a manifestat în domeniul său de cuprindere.
După relatările pe care le avem în Scripturi despre lucrarea din Biserica lui Cristos, din perioada primului secol, avem posibilitatea de a analiza efectele pozitive și negative. Efecte pozitive care au apărut ca rezultat al atitudinii corecte și efectele negative, ca rezultat al atitudinii incorecte pe care au avut-o creștinii față de darurile spirituale.
Pentru a face diferență între darurile spirituale și abilitățile naturale sau roada Duhului, vom folosi metoda comparației pentru a înlătura confuzia care ar putea să apară în înțelegerea lor.
Întrebările retorice care au izvorât din cazuistica prezentă în acele comunități creștine și învățăturile care sunt date ca un medicament pentru vindecarea problemelor existente, ne ajută să ne formăm principii călăuzitoare pentru o raportare și funcționare corectă a darurilor existente în comunitatea credincioșilor.
II. Aspecte de definire și identificare în Scripturi
1. Terminologia Biblică
1.a. În perioada Vechiului Testament
Scrierile Vechiului Testament, pe lângă încărcătura spirituală pe care o descriu și o transmit în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu, conțin și istorii sau povestiri din cultura antică, astfel că, în paralel cu planul religios, descoperim un plan cultural-social, care poate fi analizat.
La o simplă lecturare a scrierilor Vechiului Testament, se poate observa folosirea cuvântului „dar” cu patru sensuri distincte: 1) darul omului dat omului, 2) darul omului dat lui Dumnezeu (la templu), 3) darurile spirituale date de Dumnezeu creștinilor pentru a îndeplini anumite sarcini dificile.
Terminologia în Scripturi este diferită cu privire la domeniul spiritual, de la cuvinte obișnuite pentru daruri ca „dar”, sau „ruah”, la termeni care au o înrudire cu harul, „cari,smata” (Rom 12:6), la substantivul „spiritual” format din adjectivul
„pneumatikw/n” (1Cor. 12:1;14:1), dar conceptul de bază rămâne același, distincția nu afectează cu nimic înțelesul de bază.
Este necesar să amintim și faptul că pe perioada Vechiului Testament, este folosit cuvântul ebraic x;Wr care se citește ruah, cu mai multe sensuri, care în perioada timpurie era perceput ca „vânt” și care a fost experimentat mai târziu ca „o forța care însuflețește, o revigorare în circumstanțe excepționale”, de obicei este folosit cu referire la o forță „invizibilă, misterioasă, puternică, uneori respirația vieții, forța vieții”.
Cuvântul în mod particular are două sensuri: în primul rând apare ca „o experiență misterioasă”, definind o viață de calitate, sens care este în acord cu echivalentul grecesc „pneuma” folosit de creștini și care este confirmat foarte bine de cuvintele lui Isus în dialogul cu Nicodim (Ioan 3:8); în al doilea rând caracterul lui ruah are de-a face cu o experiență mai mult interioară pe care au experimentat-o unii oameni din poporul Israel, chemați apoi să transmită mesajul lui Dumnezeu poporului Său.
În încercarea de a înțelege cuvântul ruah, au apărut două probleme: prima problemă este creată de faptul că nu avem posibilitatea de a cuprinde toate sensurile în care apare cuvântul în Scripturi, doar printr-un singur termen sau frază; iar a doua problemă este dată de natura sa, fiind ceva intangibil, invizibil, o energie manifestată prin mișcare ce nu poate fi definită, fiind cunoscută doar prin „efectul lui în lumea vizibilă”.
Pentru o înțelegere mai bună a cuvântului „ruah” unii teologi au împărțit folosirea lui, în șase sensuri, în funcție de sensurile folosite în Scripturi: 1) vânt, 2) punct de orientare, 3) respirație, 4) fire, caracter, 5) reședința cognitivă și volitivă, 6) Duh.
Vom examina în continuare doar primul și ultimul sens. Referirile cu privire la primul înțeles, cel de „vânt” apare ca definind o forță invizibilă, necontrolabilă de către om, dar descrisă în Scripturi ca o forță a naturii care este sub controlul total al lui Iahweh (Num.11:31). În unele pasaje se face referire la vântul de est, vântul arzător și distrugător al deșertului (Exod. 10:13), atât cu o conotație negativă, privită ca o pedeapsă sau o manifestare a mâniei lui Iahweh, cât și ca mijlocul prin care poporul Israel în unele situații era izbăvit de dușmanii lor.
Cuvântul apare de cele mai multe ori cu sensul de „Duhul lui Dumnezeu, Duhul Domnului, Duhul Sfânt”, sau „om al Duhului, un om inspirat” (Osea 9:7), omul respectiv fiind chemat prin Duhul, sub călăuzirea Duhului, să vorbească poporului în numele lui Iahweh, „profetul fiind vehicolul revelației”.
Activitatea de exprimare a Duhului Sfânt prin daruri, în perioada Vechiului Testament, era doar în mod răzleț și doar câtă vreme Duhul Sfânt era peste persoană, locuirea Duhului Sfânt în om în această perioadă era pe o durată foarte scurtă de timp, .
Aceste manifestări speciale, se desfășoară pe toată lungimea celor cinci faze critice ale dezvoltării politice și religioase ale națiunii Israel, perioadele de acțiune fiind:1) fondarea națiunii în pustie, 2) perioada judecătorilor, 3) instaurarea monarhiei, 4) vremea lui Ilie, Elisei și a împăraților, 5) perioada exilului și a restaurării.
În continuare vom examina doar primele două etape, subliniind faptul că aceiași lucrare o vom găsi în toate etapele.
Lucrarea Duhului Sfânt din perioada formării poporului Israel în pustie este caracterizată de o varietate de funcții. O primă funcție ar fi cea organizatorică, atribuită celor chemați și împuterniciți cu abilități să conducă poporul, sau să confecționeze veșmintele preoțești ale lui Aron, cortul întâlnirii „conferind măiestria artistică și abilități tehnologice necesare”.
Expresia pe care o găsim este „le-am dat un duh de pricepere” (Ex.28:3; 31:3; 35:31), și în calitate de conducător al poporului Moise este plin de Duhul Sfânt, acest lucru ieșind în evidență atunci când împarte responsabilitățile cu cei 70 de bătrâni, (voi lua din Duhul tău, … voi pune peste ei. Num.11:17), acest dar fiindu-le transferat pentru a putea judeca poporul. Același lucru s-a întâmplat și cu privire la Iosua când a fost investit în slujba de conducător.
În perioada judecătorilor, caracterizată de haos și instabilitate, activitatea Duhului se reduce exclusiv la oamenii care sunt chemați de Dumnezeu să readucă poporul cu fața spre Dumnezeu. Sintagma cel mai des folosită este „Duhul Domnului a venit peste”: Otniel, Ghedeon, Iefta , Samso4) vremea lui Ilie, Elisei și a împăraților, 5) perioada exilului și a restaurării.
În continuare vom examina doar primele două etape, subliniind faptul că aceiași lucrare o vom găsi în toate etapele.
Lucrarea Duhului Sfânt din perioada formării poporului Israel în pustie este caracterizată de o varietate de funcții. O primă funcție ar fi cea organizatorică, atribuită celor chemați și împuterniciți cu abilități să conducă poporul, sau să confecționeze veșmintele preoțești ale lui Aron, cortul întâlnirii „conferind măiestria artistică și abilități tehnologice necesare”.
Expresia pe care o găsim este „le-am dat un duh de pricepere” (Ex.28:3; 31:3; 35:31), și în calitate de conducător al poporului Moise este plin de Duhul Sfânt, acest lucru ieșind în evidență atunci când împarte responsabilitățile cu cei 70 de bătrâni, (voi lua din Duhul tău, … voi pune peste ei. Num.11:17), acest dar fiindu-le transferat pentru a putea judeca poporul. Același lucru s-a întâmplat și cu privire la Iosua când a fost investit în slujba de conducător.
În perioada judecătorilor, caracterizată de haos și instabilitate, activitatea Duhului se reduce exclusiv la oamenii care sunt chemați de Dumnezeu să readucă poporul cu fața spre Dumnezeu. Sintagma cel mai des folosită este „Duhul Domnului a venit peste”: Otniel, Ghedeon, Iefta , Samson (Jud. 6:34; 11:29;13:25; 14:19;15:14). Acești oameni au primit curaj și putere în confruntări armate prin Duhului Sfânt.
Uneori se întâmplă ca textele să aibă pe „un om drept subiect”, și în aceste cazuri se spune că au Duhul în ei, cum este Iosif și Iosua exercitând darul descoperirii (Gen. 41:38;Num. 27:18); alteori textele „îl au ca subiect pe Dumnezeu”, cel care dă darul (Exod 28:3;31:3), însă cele mai numeroase texte au ca subiect pe „Duhul Sfânt” (Ezec. 2:2).
Un alt cuvânt care are conotație de dar în Vechiul Testament este „hen”. În Septuaginta, echivalentul lui „hen” este „charis”, cuvânt care are două sensuri principale. În primul sens denotă „un caracter amabil care își găsește expresia în acțiuni de ajutorare a celor în nevoi”. În al doilea sens se referă la favoarea care Dumnezeu o dă unui om, prin care alții să fie favorizați, Expresia lui hen nu accentuează relația dintre dătător și
recipient, ci relația dintre recipient și a treia persoană (Gen.39:21).
În perioada Vechiului Testament locuirea Duhului Sfânt în om și împuternicirea lui prin felurite daruri, de cele mai multe ori este descrisă ca fiind doar o locuire și o lucrare limitată în timp, doar pentru timpul scurt în care și-a îndeplinit lucrarea.
1.b. În perioada Noului Testament
Activitatea Duhului Sfânt a fost desfășurată în plinătatea ei, pe tot parcursul vieții pământești a Domnului Isus Cristos, de la naștere până în ziua înălțării. Însă ea nu se oprește la înălțarea lui Cristos, ci continuă în Biserică prin înzestrarea credincioșilor cu daruri, prin călăuzirea și prin crearea unității.
Sintagma folosită cel mai des în limbajul bisericesc pentru „daruri spirituale” este „Darurile Duhului Sfânt”, limbaj care este dedus din cuvântul grecesc „pneumatikw/n” care apare în 1Corinteni12:1 și 14:1, care înseamnă „spiritual”, acesta fiind un adjectiv folosit rar în scrierile lui Pavel cu valoare substantivală pentru „om spiritual sau un aspect spiritual”, de unde derivă și denumirea de „dar spiritual”.
În scrierile Noului Testament unul din cuvintele care descriu de cele mai multe ori darul spiritual este „carisma, –atoj ” care înseamnă „dar, o favoare acordată” și este folosit în două sensuri: 1) în sens general, bunuri pământești acordate de Dumnezeu, 2) în sens particular, dar spiritual acordat de harul lui Dumnezeu creștinilor (1Cor.12:4; Rom.12:6).
Grecescul carisma,. are o conotație spirituală în 11 texte și apare în diferite formulări, cum ar fi: darul de sus, darul lui Dumnezeu, darul lui Cristos, darul Sfântului Duh, darul Harului, darul cel ceresc.
Pentru a putea înțelege cât mai corect darurile spirituale trebuie să vorbim de trei cuvinte care au de-a face în mod direct cu această lucrare: „charismata, pneumatiko, energomata”.
Cuvântul „ charisma”, respectiv grecescu „ carisma ”, face de cunoscut că aceste daruri ne sunt date nouă prin Harul lui Dumnezeu. Cuvântul „pneumatiko”, respectiv grecescul „ pneumatikw”, ne conștientizează că „darul primit de noi este prin Duhul”, Dumnezeul Triunic participând în mod direct la împuternicirea noastră pentru slujire.
Cuvântul „energomata”, respectiv grecescul „ energomata ”, face referire la faptul că fără energia dată nouă de Dumnezeu pentru slujire, prin respectivul dar primit, toată slujirea noastră nu poate avea efectul dorit de Dumnezeu.
Modalitatea cu care Pavel în scrierile sale trece de la har la Duh și de la Duh la har și legătura pe care o face între ele, ne face să înțelegem că pentru el ceea ce este de la Duhul este prin Har și ceea ce este prin Har este de la Duhul, ele ne fiind în opoziție.
Termenii „ slujbe și lucrări ” (diakoniw/n), sunt „exprimări diferite ale manifestări Duhului prin daruri pentru a-l servi pe Cristos” în Biserica locală, cuvintele exprimând în mod deosebit puterea lui Dumnezeu, fiind necesare la zidirea și maturizarea credincioșilor.
Mai apare în scrierile lui Pavel și cuvântul grecesc faverwsij care înseamnă manifestare, afișare, scoaterea la lumină; darurile spirituale fiind dovezi ale activității Duhului Sfânt în Biserică, acest cuvânt exprimând probabil cel mai bine ceea ce dorea Pavel să spună prin dar.
Pericolul care poate apare la manifestarea darurilor prin oameni, este pierderea din vedere a lui Dumnezeu, Care lucrează prin darurile Sale. Activitatea lor este descrisă în Scripturi în moduri diferite fapt ce subliniază că nu există un șablon de exprimare a lucrării Duhului Sfânt prin cuvinte.
2. Definirea Darurilor Spirituale
În cele ce urmează vom privi la câteva definiți cu privire la ceea ce înseamnă „Daruri Spirituale”, pe care le dau unii teologi, cu ajutorul cărora vom putea înțelege mai ușor care sunt aspectele cele mai importante pe care le încorporează acest subiect.
În încercarea de a defini darul spiritual dat de Dumnezeu credinciosului R. Pache formulează următoarea definiție „ el este cu siguranță calificarea dată prin Duhul fiecărui credincios pentru a-i permite să slujească în cadrul lucrării din interiorul trupului lui Cristos”, lucru ilustrat dealtfel și de Pavel prin imaginea trupului, prezentată în 1Corinteni 12.
Asemenea acestei imagini prezentate de Pavel funcționează și trupul lui Cristos, ale cărui membre sunt credincioșii, fiecare în parte îndeplinindu-și sarcinile care îi sunt atribuite „prin putere extraordinară care îi evidențiază în slujirea Biserici lui Cristos”.
O altă definiție spune că „darurile sunt un echipament pentru formele particulare de slujire”, îndeplinirea sarcinilor care ne sunt atribuite de Dumnezeu în trup fiind imposibile de realizat fără această echipare făcută de Duhul; lucrarea fiind de natură spirituală.
Atunci când Dumnezeu ne poruncește să facem anumite lucrări, îndeplinirea acestor lucrări este „imposibilă de realizat prin natura noastră proprie”, de aceea Dumnezeu ne dă și abilitățile necesare îndeplinirii poruncilor Sale.
Fiecare definiție cuprinde trei elemente de bază: 1) darul are origine divină; fără nici un fel de participare a persoanei care îl primește, din partea Bisericii sau din partea comunității din care face parte; 2) darul este dat unui persoane din trupul lui Cristos în mod particular; 3) darul este dat cu un scop precis, spre folosul celorlalți.
Trupul este un întreg de sine stătător, în același timp are o mare diversitate de mădulare care sunt toate absolut necesare, participând fiecare din ele la formarea capacității pe care trebuie să o dețină un corp pentru a funcționa în mod corect, „funcțiile interioare fiind complementare”.
3. Scopul și importanța Darurilor Spirituale
Unul din cele mai importante pasaje din Scripturi în care ne este prezentat scopul pentru care sunt date darurile spirituale, îl găsim în Efeseni 4:11-12: "Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, prooroci; pe alții, evangheliști; pe alții, pãstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. .
În contextul celor din Corint, Pavel se vede preocupat și de rezultatele practice la scară interioară în trupul lui Cristos ca urmare a funcționării corecte a fiecărui membru din trup.”, fapt care aduce mari responsabilități fiecărui creștin în parte.
Lester consideră că darurile fac parte din armătura primită de la Dumnezeu pentru războiul nostru spiritual, „arma noastră de foc, sabia noastră, sulița noastră, tot ceea ce avem nevoie pentru ca să putem distruge lucrarea celui rău”. Însă scopul enunțat de Scripturi are de-a face cu funcționarea Biserici și modul prin care ea îl prezintă pe Dumnezeu în lume și nicidecum războiul spiritual. În ceea ce privește războiul spiritual credinciosul este chemat să îmbrace armătura descrisă de apostol în Efeseni 6.
Pentru a înțelege adevărata valoare a darurilor, va trebui mai întâi să facem o delimitare clară a ceea ce înseamnă dar spiritual, în raport cu abilitățile naturale și cu roada Duhului, fapt pentru care vom încerca în continuare să definim fiecare element în parte pentru a putea face distincția dintre ele.
Abilitățile naturale se deosebesc de darurile spirituale prin următoarele caracteristici: abilitățile naturale se moștenesc genetic sau se învață în timpul unei perioade de ucenicie. Dar darurile spirituale sunt date de Dumnezeu în mod suveran, fără nici o participare din partea omului. Faptul că ajungem la o folosire a darului mai eficientă în timp aceasta nu înseamnă că noi modificăm sau modelăm cu ceva darul primit, ci este o mai mare conștientizare a modului în care trebuie folosit.
Se observă la unii creștini, faptul că nu își cunosc darul primit și în consecință nu îl folosesc. Pentru aceștia este necesară din partea conduceri comunității, o conștientizare a faptului că au cel puțin un dar Spiritual și acesta trebuie descoperit și lucrat cu el
Acel dar nu este nici măcar „o manifestare aparte sau o îmbogățire” a unei abilități naturale, un dar este ceva nou, ceva diferit, dat potrivit nevoilor bisericii locale, nevoi care nu se puteau împlinii prin abilități naturale pentru că această sarcină este de realizat în domeniul spiritual al Bisericii.
Unele abilități naturale, deși seamănă foarte mult prin modul de manifestare cu anumite Daruri Spirituale, rezultatul lor în activitatea din cadrul Bisericii nu este același ca cel al darului Spiritual. Abilitatea de a oferi ajutor celor nevoiași poate fi realizată și de cei necreștini, dar ea nu va fi realizată niciodată spre slava lui Dumnezeu, în timp ce darul spiritual va face acest lucru cu toată bucuria.
Roada Duhului Sfânt este descrisă foarte bine în textul din Galateni 5:22-23, și este prezentată ca fiind virtuți cerute pentru toți credincioșii care sunt maturi în Cristos ca rezultat al călăuzirii Duhului în viața personală, rezultat la care participă voința noastră; pe când darurile Spirituale nu se găsesc toate în fiecare credincios.
Darurile se deosebesc de Botezul cu Duhul Sfânt prin faptul că ele sunt date potrivit cu 1 Corinteni 12, ca daruri diferite unui credincios față de celălalt pe când Duhul Sfânt „este același care locuiește în inima tuturor credincioșilor.
Duhul Sfânt este cel care dă darurile și astfel ele devin mijloacele prin care Duhul se face cunoscut în mod vizibil aducând onoare lui Dumnezeu și efectul din viața noastră va fi văzut printr-o continuă transformare în asemănarea cu Cristos.
Manifestarea darurilor îi ajută pe credincioși să știe că Duhul Sfânt lucrează în mijlocul lor și îi determină să înțeleagă că toată această diversitate de daruri, funcționează în unitate spre scopuri comune, conduși fiind de același Duh.
În 1Corinteni 12:22-23, prin următoarele cuvinte, „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe, sunt de neapărată trebuință. Și părțile trupului, care par vrednice de mai puțină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Așa că părțile mai puțin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumusețe”; pasajul descrie principiul completării. Apostolul evidențiază modul în care darurile trebuie să se manifeste în cadrul eclesial pentru a împlini scopul lui Dumnezeu, desăvârșirea sfinților.
În pasajul din 1Corinteni 12:4-7, Pavel atrage atenția asupra diversității darurilor, fapt care subliniază necesitatea lor pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor din trup, „lipsa diversității fiind o monstruozitate”.
Darurile sunt importante pentru toată perioada existenței Bisericii, fiind modul în care Dumnezeu prin Duhul Sfânt ne conduce spre maturitate și zidire.
Pavel subliniază prin expresia „este același Duh în toți”, în primul rând unitatea care este în trupul lui Cristos (mădularele fiind conduse de El). Și în al doilea rând importanța fiecărui mădular în parte (prin faptul că aparține trupului), chiar dacă lucrarea
lui „este mai puțin proeminentă sau mai puțin importantă”.
În toate pasajele biblice care se referă la împuternicirea cu daruri spirituale a oamenilor, găsim un element comun definit de originea darurilor, „sunt date de Duhul în mod suveran, fiind prerogativa Duhului Sfânt”, fără să țină cont de noi, fapt care le subliniază importanța deosebită.
Importanța darurilor este definită nu doar de originea lor ci și de interdependența dintre ele; există mai multe membre dar există un singur trup, fiecare membru având nevoie de celălalt. Mâna nu poate spune că nu are nevoie de ochi, și nici capul de picior, până și părțile trupului care par a fii mai slabe sau considerate de mai mică importanță sunt necesare.
Darurile spirituale au o importanță teologică, personală și organizatorică. Din punct de vedere teologic, ne ajută să înțelegem mai bine harul lui Dumnezeu, din punct de vedere personal, influențează modul de slujire a creștinului, din punct de vedere organizatoric, dezvăluie modul de slujire și de relaționare dintre clerici și laici.
Din faptul că darurile au un caracter supranatural ce este subliniat în Evrei 2:4 apar două implicații: în primul rând faptul că nimeni nu poate pune limite activității lui Dumnezeu prin daruri; iar în al doilea rând, întrucât Duhul Sfânt este atât sursa darurilor cât și puterea prin care ele se manifestă, participarea omului are o importanță secundară, dar nu exclusă.
Dumnezeu este atât Creatorul cât și cel care a unit trupul nostru în așa fel încât mădularele noastre lucrează împreună într-o perfectă armonie și interdependență, același mod de funcționare este valabil și pentru trupul lui Cristos-Biserica.
Niciodată nu trebuie să subestimăm într-un anumit fel, forța, puterea sau utilitatea lor în Biserica lui Dumnezeu, ci trebuie să studiem continuitatea și modul de funcționare corectă în viața noastră, fiind conștienți că nu noi posedăm darul ci Duhul Sfânt ne-a dat darul ca un mod prin care vrea să ne conducă în voia Sa.
Darurile Spirituale sunt absolut necesare astăzi, ele fiind speranța și uneltele pentru Biserică în îndeplinirea scopului ei în lume.
4. Listarea darurilor
4.a. Prezentarea listelor cu daruri din Scripturi
Potrivit lui Boice, putem vorbi de 19 daruri spirituale. În cartea Sa „Fundamente ale Credinței Creștine”, prezintă o ierarhie a importanței darurilor duhovnicești în cadrul eclesial din Noul Testament, pe care o redăm mai jos împreună cu textele din care ele sunt luate.
4.b. Modalități de împărțire a Darurilor Spirituale
Mai mulți autori, când vorbesc despre darurile spirituale, propun o împărțire a darurilor din 1Corinteni12, pe anumite categorii, care rezultă în mod natural din modul
de activitate pe care o are de îndeplinit fiecare dar în parte.
Pentru categorisirea celor nouăsprezece daruri din Scripturi, Walter Elwell, propune o împărțire în două categorii: ,,pentru rostirea cuvântului și pentru exercitarea lucrărilor practice”.
În această variantă, avem două categorii de daruri, iar ele sunt împărțite astfel: darurile pentru rostirea cuvântului sunt următoarele, lucrările miraculoase, darul vindecării, cuvânt de înțelepciune, cuvânt de cunoaștere, vorbirea în limbi, interpretarea limbilor.
Darurile pentru exercitarea lucrărilor practice sunt: darul ajutorării, guvernării, credinței, apostol, profeției, deosebirea duhurilor, învățătorii, povățuirii, evanghelist, slujiri, dărniciei, milosteniei, ajutorării.
Lucrarea de față prezintă în continuare un mod de împărțire, cu cea dată de Leslie Flynn, făcută în trei grupe: „daruri de vorbire, daruri de slujire și daruri semne”.
Grupa darurilor de vorbire, cuprinde următoarele daruri: apostol, prooroc, evanghelist, păstor, învățător, povățuire, cuvânt de înțelepciune și cuvânt de cunoaștere.
Grupa darurilor de slujire, cuprinde următoarele daruri: ajutorării, slujirii, dărniciei, guvernării, milosteniei, credinței, deosebirea duhurilor.
Grupa darurilor semne, cuprinde următoarele daruri: miracole, vindecări, vorbirii în limbi și interpretări limbilor.
Chiar dacă aceste feluri de împărțire, se poate spune că sunt oarecum justificate, ținând cont de latura în care slujește fiecare dar, totuși în Scripturi, nu avem dovezi să credem că Pavel a intenționat să le împartă în categorii, deși în Efeseni apare un fel de ierarhizare.
4.c. Identificarea și definirea fiecărui Dar
În cadrul scrierilor Noului Testament, avem prezentate mai multe liste în care sunt enumerate darurile spirituale (Efeseni 4:11;1Corinteni 12:8-10; și 12:28-30; Romani 12.6-8 și 1Petru 4:11) și în continuare vom trece în revistă fiecare dar din aceste liste, cu
elementele care îl definesc și activitatea pe care o desfășoară.
1. Darul de apostol
Cuvântul, apare în lista din Efeseni 4:11 și 1Corinteni 12:28-30. Majoritatea teologilor susțin că acest dar se referă în mod direct la grupul de oameni care au fost cu Isus, cei unsprezece ucenici, pe motivul că, pentru a fii apostol, trebuie să îndeplinești următoarele condiții: „să fi fost chemat în mod personal de Isus, să fi fost martor al învierii lui Isus și să fi fost trimis în mod direct de Isus”.
Cuvântul apostol, „avposto,louj”, înseamnă „delegat sau trimis”, cu deplină putere să facă un lucru în numele celui care l-a trimis. „Un apostol este un delegat divin care are sarcina de a veni la oamenii din lume, să prezinte Trinitatea din cer”, fiind înzestrați cu daruri care acreditau lucrarea lor de răspândire a mesajului despre „iminența împărăției” lui Dumnezeu, moartea și învierea lui Isus (Fapte 2:32), relatarea vieții și lucrării lui Isus (Ioan15:27).
Apostolii, sunt printre primii oameni trimiși de Domnul Isus după înviere, ca să răspândească învățătura Sa, „să planteze și să supravegheze comunitățile creștine locale”, fiind înzestrați cu o autoritate deosebită, dată de prezența Duhului Sfânt. Lucrarea lor era una multiplă, îndeplinind cel puțin patru lucrări distincte: evanghelizare, păstorire, învățare, profeție și avea puterea de a stabili în Bisericile nou înființate, oameni care să rămână la conducerea ei în lipsa lor.
Condițiile descrise mai sus au fost îndeplinite doar de cei unsprezece ucenici, plus apostolul Pavel, care deși se numește apostol, el se consideră ca fiind nevrednic de un astfel de nume din cauză că „a prigonit Biserica lui Cristos” (1Cor.15:9).
În deosebi, în activitatea apostolul Pavel, vedem momente în care Dumnezeu lucrează în mod special. Mergea într-o cetate și „în piața cetății propovăduia evanghelia cu așa mare putere, încât la coborârea serii, avea o nouă comunitate de creștini”, în același timp, cetatea era tulburată, puterea celui rău ridica oameni împotriva lui și începea prigoana.
Apostolii, au avut o sarcină specială la începutul Bisericii, îi găsim la Ierusalim în ciuda persecuțiilor, mai târziu unii din ei părăsesc Ierusalimul, dar majoritatea au rămas ca să rezolve problemele teologice și practice, pe care le întâmpinau Bisericile dintre neamuri (Fapte.15:6,7).
În Noul Testament, mai apar și alți slujitori ai Bisericii, care sunt descriși sub numele de apostoli, „deși au avut aceiași însărcinare ca și cei doisprezece, nu intră în categoria celor de mai sus”, pentru că, în primul rând nu îndeplinesc cele trei condiții care sunt menționate anterior și în al doilea rând, pentru că ei apar în Noul Testament ca „Apostoli ai Bisericii sau doar Apostoli, pe când cei doisprezece sunt descriși ca fiind Apostolii lui Isus Cristos”.
2. Darul de prooroc
Darul de prooroc exprimat în greacă prin cuvântul „profh,taj”, este prezent în lista din Efeseni 4:11; 1Corinteni12:8-10 și în 12:28-30, cuvântul în mod literal înseamnă, „a vorbi sau a cuvânta”. Cuvântul cuprinde două sensuri; vestire, transmiterea unui adevăr de la Dumnezeu la oameni și prevestire.
Funcția pe care au avut-o în Vechiul Testament este aceiași cu ceea din Noul Testament. Erau oamenii care „aveau acces la informații prin intermediul unui dar supranatural, prin inspirația divină ei puteau comunica informații despre evenimente viitoare”.
Pentru ca un mesaj să aibă caracter profetic, el trebuia să conțină două elemente: „trebuie să fie o descoperire de la Duhul Sfânt, care este sursa mesajului și o relatare publică a acestei revelații”, iar în Noul Testament comunitatea care auzea mesajul, era chemată să judece ( să evalueze ) mesajul care l-a auzit (1Tes.5:20,21).
Prin puterea Duhului Sfânt, asemenea profeților din vechime „proorocii scriau și vorbeau cuvintele lui Dumnezeu”, și astfel au apărut scrierile pe care noi astăzi le numim, Vechiul și Noul Testament, dar mai înainte de a scrie acest mesaj, de cele mai multe ori el era proclamat oamenilor, cu toată îndrăzneala dată de Dumnezeu, lui Israel și respectiv Bisericilor locale (Fapte.13:1-2; Efes.2:20).
Darul prorociei în perioada Noului Testament, era foarte respectat și recunoscut ca înzestrare deosebită de la Dumnezeu, fapt care a ajutat la certificarea învățăturii din
Biserica nou înființată.
Proorocia, s-a adresat minții și inimii atât a celor creștini, cât și a celor necredincioși sau ignoranți, în ce privesc lucrurile spirituale, pentru a-i ajuta să înțeleagă; voia lui Dumnezeu pentru ei, în acel moment, sau faptul că sunt vinovați în ce privește păcatul, mai ales când acel mesaj dezvăluia secretele inimii.
Prin intermediul manifestării acestui dar, Pavel, spune că cei necredincioși au recunoscut că Dumnezeu este în mijlocul lor.
Acest dar, în Noul Testament, la unii oameni a avut un caracter permanent, iar în cazul altora doar temporar. În Vechiul Testament a avut cu predilecție, un caracter temporar, așa cum este descris cazul oamenilor aleși de Moise (Num.11:25,26),
Profetul fiind inspirat de Duhul, „rostea spontan mesaje inteligibile, uneori în fața poporului, pentru: edificare, încurajare, mustrare și chiar anunțarea pedepsei”. Cuvinte ce se adresau situației în care se afla poporul, chiar dacă acest lucru uneori avea repercusiuni grave asupra vieții proorocului.
Pentru ca mesajul transmis să fie înțeles de poporul căruia îi era adresat, uneori proorocul, folosea „semne și lucrări cu anumite obiecte ca simboluri, pe care apoi le interpreta” (Osea1,2,3:1;Ierem.13:1.11), devenind astfel prin modul lui de comportare o imagine care avea caracter de prezicere.
În perioada contemporană inter-testamentară, conceptul de prooroc includea starea de extaz sau transă. Starea de extaz, în greacă ekstasis, este descrisă ca „o stare în care raționalul, conștiința de sine a fost suspendată, stare în care mintea omului a fost eliberată de limitările naturale sau psihice”.
În ce privește scrierile Noului Testament, ele nu lasă loc de extaz în manifestarea proorociei, ci dimpotrivă, Pavel subliniază că „cei care prooroceau dețineau controlul asupra vorbirii”, prin faptul că ei puteau să oprească această manifestare a darului, chiar dacă spontaneitatea este evidentă (1Cor.14:30,31).
În lucrarea profetică, scopul urmărit de fiecare dată era „mărturia despre Isus Cristos și descoperirea voii lui Dumnezeu în ce privește practica creștină”, ea fiind o ungere specială a unor persoane din Biserică, pentru a conștientiza Biserica de o anumită sarcină ce trebuia să o îndeplinească.
În urma descoperirii a celor 59 de profeții întipărite în Noul Testament, Max Turner, le împarte în mai multe tipuri de oracole; 1) oracole de încredere (Fapte.18:9), 2) oracole prescriptive (Gal.5:21), 3) oracole de anunțare a salvării (Apoc.14:13), 4) oracole de anunțare a judecății (Fapte.13:9-11), 5) oracole de legitimare (1Cor.12:3), acestea includ și cele de trimitere, 6) oracole cu teofanii escatologice (Rom.11:25,26; 1Tes.4:16,17).
3. Darul de slujire
Grecescul „diakonia”, din care derivă și numele de diacon, în mod literar, înseamnă „a sluji la mese „ și se referă la o mare varietate de activități comune, celor care sunt chemați în mod individual, „să slujească altora în probleme temporale” (Fapte.6:2;19:22).
În cadrul Noului Testament, acest termen este folosit începând de la o idee generală de slujire, descrisă în 2Corinteni 5:18, unde predicarea lui Pavel este numită „lucrare de reconciliere”, până la o slujire specială sau o însărcinare specială descrisă în 1Timotei 1:12. De cele mai multe ori, apare ca un dar, care stă la dispoziția conducerii Bisericii pentru rezolvarea nevoilor diverse care apar.
Importanța acestui dar, este dată atât de locul în care este situat în lista darurilor din Romani 12:7, după darul proorociei și înainte de darul de învățător, cât și de cuvintele lui Isus, susținute de exemplul de slujire pe care l-a lăsat prin viața Lui, „căci fiul omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească” (Marcu10:42-45).
4. Darul de evanghelist
Acest dar, apare în Efeseni 4:11, făcând parte din grupa celor mai importante daruri, cuvântul înseamnă „aducător de vești bune”, exprimat prin grecescul „euvaggelista,j”. Darul, cuprinde abilitatea unui om de a prezenta evanghelia, cu persuasiune provocând omul să ia o decizie în urma prezentării dragostei și iertării lui Dumnezeu, oferită pentru salvarea noastră, valabilă pentru toți prin Isus Hristos fiul Său.
Este un dar ce îl găsim la apostoli și în special în activitatea lui Pavel, dar primul
care apare, făcând această lucrare, este Filip în Fapte. 8:5,12. Pavel cerându-i același lucru lui Timotei, „fă lucrul unui evanghelist”( 2Tim.4:5).
Evanghelizarea începe în inima lui Dumnezeu și se termină cu Dumnezeu, iar scopul ei este mântuirea oamenilor. Trinitatea participă în mod activ la îndeplinirea acestui scop: „Tatăl a devenit cel ce trimite, Fiul, cel trimis și Duhul Sfânt, cel ce desăvârșește”.
Activitatea aceasta, cuprinde atât semănarea seminței evangheliei, cât și seceratul (Ioan 4:35-38), fiind o împlinire a ceea ce Isus a poruncit ucenicilor înainte de înălțare.
În decursul împlinirii acestei chemări de către Filip, se văd două aspecte foarte importante, are loc atât evanghelizarea publică (Fapte 8:1-13), cât și evanghelizarea personală (Fapte 8:26-40), ambele realizându-se „sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt”.
În lucrarea lor de deschidere de noi drumuri, evangheliștii din Noul Testament, fiind plini de puterea Duhul Sfânt, desfășurată prin semne și minuni, o lucrare care se încheia doar în momentul în care, în aceea localitate apăreau noi convertiți.
Evangheliștii, mergeau dintr-un loc în altul, de la o țară la alta, la evrei și la neamuri, așa încât cei necredincioși să primească Evanghelia, având ca scop ultim, ca noua comunitate în care au lucrat, să formeze o Biserică locală.
Doar prezența Duhului Sfânt, manifestată prin acest dar al Evanghelizării, „poate justifica efectul” pe care l-a avut slujirea celor din Noul Testament, în mijlocul unei lumi care nu cunoștea pe Dumnezeu.
Însărcinarea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu are și un caracter universal, fiecare creștin este chemat ca în fiecare loc în care el merge și vede că este nevoie de salvare din păcat, să facă acest lucru împlinind porunca lui Isus, dată în marea trimitere.
5. Darul „cuvânt de înțelepciune”
Prin „cuvânt de înțelepciune”, grecescul „lo,goj sofi,aj”, înțelegem „a avea o înțelegere supranaturală asupra unei nevoi și a modului practic de aplicare a acelui cuvânt, la nevoia sau problema respectivă”. În Vechiul Testament, văzătorii și profeții,
au fost înzestrați cu acest dar.
Prin expresia “cuvânt de”, trebuie să înțelegem că Dumnezeu dă doar un fragment din adevărata Sa înțelepciune, fiind doar o mică parte din omniștiența Sa. Același lucru se aplică și cu privire la darul “cuvânt de cunoaștere”.
Darul, implică o revelație supranaturală venită de la Dumnezeu, comunicând un mesaj Bisericii, dat de Duhul Sfânt, printr-un credincios, cuprinzând „informații sau evenimente care vor avea loc în viitor”.
Prin acest dar, se descoperă într-un anumit moment, scopul lui Dumnezeu, ,, scop care nu poate fi aflat prin abilitățile naturale” ale unui om. El poate apărea în situați ca : „un răspuns la argumentele necredincioșilor, sau abilitatea de a rezolva dileme”.
În 1Cor.2 :7 Pavel ne vorbește de o “înțelepciune tainică ținută ascunsă pe care o rânduise Dumnezeu spre slava lui pentru noi dinainte de veci”, dar aici nu este vorba despre această taină.
Lui Petru, Duhul îi descoperă că Anania și Safira, au făcut un plan, să mintă pe Duhul Sfânt (Fapte.5:4-9). Lui Pavel Dumnezeu îi descoperă faptul că „va ajunge în Roma” (Fapte.23:11).
Acest dar, se manifestă în multe feluri: în viața lui Iosif, a fost o descoperire în vis, Ezechel a fost dus departe în Duhul, Apostolul Ioan a văzut imagini din cer.
În modul cel mai proeminent, acest dar îl întâlnim în viața lui Solomon, prin modul în care Dumnezeu i-a descoperit cum să rezolve anumite probleme, dar acest fapt chiar dacă are o valoare mare pentru acel moment, nu înseamnă că persoana care îl posedă nu va mai greși niciodată.
6. Darul “cuvânt de cunoaștere”
Prin grecescul “lo,goj gnw,sewj” care înseamnă „cuvânt de cunoaștere” sau vorbirea despre cunoaștere, se înțelege „a dezvălui un fapt existent, sau care a existat”.
Diferența între “cuvânt de cunoaștere” și “cuvânt de înțelepciune” este dată de faptul că, „cuvânt de cunoaștere” este descoperirea unui fapt, care există sau a existat, pe când “cuvânt de înțelepciune” este o descoperire din viitor.
În mod cert, darul cunoștinței, are de-a face în primul rând cu adevărul Scripturii și nu în ultimul rând, cu „modul în care acest adevăr, poate fi aplicat la o problemă specifică” în viața creștinului. Acest lucru nu elimină posibilitatea ca Dumnezeu să folosească acest dar pentru a „descoperi anumite păcate ale unui om sau lucruri pierdute”.
Slujitorul lui Elisei, Gehazii, cere daruri de la Naaman, în urma vindecării de lepră și când se întoarce la stăpânul său Elisei, stăpânul său care avea acest dar, îi descoperă fapta care a făcut-o fără să fi fost cu el..
Atunci când Dumnezeu comunică prin acest dar, El face pe o anumită persoană cunoscătoare într-un anumit domeniu sau activitate specifică, domeniul lui necesar în care trebuie să slujească în acel moment.
Acest dar este foarte important în activitatea de învățare și edificare a Bisericii, pentru vestirea unui cuvânt necesar, curat și inteligibil „fiind o luminare de la Dumnezeu, nu prin căutare umană”, în acel domeniu necesar.
7. Darul de Păstor
Dacă darurile de evanghelist, prooroc și apostol au implicat o activitate care avea în vedere și deplasări dintr-o localitate în alta, darul de păstor, exprimat prin grecescul „poime,naj”, cuprinde o lucrare în Biserica locală, ca păstor al turmei lui Dumnezeu, din aceea localitate.
În Scripturi, lucrarea păstorului pare a fi cea mai extinsă în cadrul trupului, el este chemat „să predice, să evanghelizeze, să echipeze, să ocrotească, să iubească, să modeleze, să conducă, să hrănească, să păzească, să avertizeze, să învețe, să sfătuiască, să încurajeze, să corecteze, să confrunte, să scape”(1 și 2Tesaloniceni).
Modelul desăvârșit pentru această lucrare, îl găsim în Domnul Isus „Păstorul cel bun”, iar în slujirea Sa, el „hrănește, îndeamnă și conduce turma lui Dumnezeu (1Petru 5:2), iubește sufletele oilor (Ev.13:17), este gata să-și dea viața pentru oi, păstorește turma și în vreme de încercări (Ioan 10:12-15)”, călăuzește în voia lui Dumnezeu, este alături de oamenii pe care îi slujește în situații grele, în faliment și descurajare îi îmbărbătează, îi avertizează prin cuvânt atunci când se întrevăd pericole (disciplina preventivă), „îi disciplinează cu dragoste atunci când rătăcesc”.
Pentru ca păstorul, în această lucrare să aibă succes, în primul rând trebuie să fie chemat de Dumnezeu, pentru ca în momentele grele, pe care cu siguranță le va avea, să nu descurajeze, știind că Dumnezeu l-a chemat și este cu el în îndeplinirea acestei lucrări.
Este foarte important ca păstorul, să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, atât teoretic, „cunoaștere adevărată bazată pe studiul atent al Scripturii și înțelepciune”, cât și în mod practic, ca potrivit acestui cuvânt să răspundă nevoilor, problemelor și întrebărilor celor peste care este pus ca supraveghetor.
În realizarea acestor cerințe, păstorul trebuie să fie un bun comunicator cu oamenii: în primul rând, pentru a nu fi înțeles greșit de cei care îl ascultă, lipsa unei comunicări bune stârnește confuzie; în al doilea rând, printr-o comunicare bună se realizează aceea cunoaștere personală (El își cheamă oile pe nume, Ioan10:3), care conferă un sentiment de siguranță și acceptare, căci „oamenii stau acolo unde sunt acceptați și iubiți”.
Bisericile trebuie să fie hrănite cu învățătură biblică curată și acest lucru se realizează în cea mai mare parte prin predicare. Păstorul este chemat în mod special, să predice cuvântul lui Dumnezeu, prin el realizându-se transmiterea mesajului către popor, cu scopul de a aduce oamenii la o poziție și închinare plăcută lui Dumnezeu.
8. Darul de învățător
Este un dar care apare în lista din Efeseni 4:11, și în 1Corinteni 12 :28, cuvântul grecesc „didaska,louj”, desemnează un slujitor care își desfășoară activitatea în cadrul Bisericii locale, cu o ungere specială dată de Dumnezeu, în scopul de a deschide oamenilor o înțelegere clară a cuvântului lui Dumnezeu.
Trebuie să facem distincție între darul de profet și darul de învățător, profetul fiind un prezentator al cuvântului lui Dumnezeu, iar sarcina învățătorului este de a explica ceea ce a spus profetul și/sau ceea ce Dumnezeu a spus în Scripturi, în mod sistematic prin
doctrine, ,,având în vedere aplicarea lui la situația în care se află Biserica”.
Sarcina sa este să pregătească persoanele nou convertite și nu numai, pentru ca ei să își formeze o temelie solidă a credinței lor, bazată pe cunoașterea Scripturii.
Mulți din comentatorii Scripturii, susțin faptul că darul de păstor și cel de învățător, trebuie luate împreună, pentru că aceste daruri au o activitate comună, darul de păstor, cuprinzând mai mult decât învățare. Învățarea având ca scop, o adâncire în cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu
Pentru ca învățarea să fie corectă, ea trebuie ,,să conțină cuvintele lui Dumnezeu din Scripturi,, și trebuie să aibă ca scop ultim, realizarea echipării și maturizării creștinului, maturizare care aduce cu sine ,,capacitatea de a distinge învățătura corectă de cea falsă, acceptând ce este bun și respingând ce este fals”.
9. Darul de îmbărbătare
Este un dar descris în lista din Romani 12:6-8, cu o arie largă de aplicații, atât în activitate publică de predicare (1Tes.5:14), cât și în activitate de consiliere personală, în momente de criză spirituală, în viața credincioșilor, devenind eficient prin folosirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i „încuraja pe cei slabi, descurajați și pentru a-i mângâia pe cei răniți sau întristați”.
În viața fiecărui credincios, există momente de criză spirituală, provocate de pierderi, păcat sau de dezorientare în mijlocul problemelor vieții. Nu toți credincioși sunt atât de maturi, încât să poată depăși astfel de momente, fiind afectată nădejdea și încrederea lor în Dumnezeu. Lucrarea de îmbărbătare, are loc prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, cu scopul de a restabili nădejdea și încrederea în promisiunile lui Dumnezeu.
Modul corect de lucru cu acest dar, se realizează ,,pe fondul dragostei și interesului personal pentru persoana cealaltă”, diferența între el și darurile de învățător și prooroc, este dată de apropierea față de cel în deznădejde, lucrarea de îndemnare fiind o implicare într-o relație mai apropiată, având ca scop ,,atât înaintarea pe drumul vieții cât
și o adâncire a dedicării personale pentru Cristos”.
10. Darul de credință
În contextul Scripturii, ne sunt descrise mai multe feluri de credință, exprimată prin grecescul „pistij”, pe care o experimentează oamenii pe pământ.
În primul rând ne este prezentată „o credință naturală”, credință pe care o au toți oamenii, ea fiind descrisă în Scripturi prin imaginea semănătorului. Acest om, primăvara seamănă sămânța, cu credința că aceea sămânță va încolți, va crește, va aduce rod și toamna el va avea ce culege, credință izvorâtă din experiență, dar darul credinței nu are nimic de-a face cu o astfel de credință.
Un al doilea fel de credință, este descrisă în domeniul spiritual și este numită „credința mântuitoare”. Omul care aude Evanghelia, crede în Isus Hristos, îl acceptă pe Isus în inima lui și este salvat, un astfel de om are această credință, deci „o asemenea credință are fiecare persoană răscumpărată din lume”, dar „darul credinței nu este dat tuturor credincioșilor”.
Doar când vedem că Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, la cererea unui om, realizează fapte supranaturale ce nu pot fi explicate, fără nici o implicație a puterii umane, atunci putem spune că s-a realizat o lucrare prin credință.
Există mai multe scopuri pentru care acest dar se manifestă: în lucrarea din interiorul Bisericii, darul ajută la consolidarea credinței credincioșilor și este „cheia stabilității credincioșilor în vreme de persecuție”, iar în ce privește relația Bisericii cu cei din lume, darul are rolul de a „convinge pe cei necredincioși de autoritatea mesajului
Bisericii”.
Darul de credință este darul dat unui om și cu scopul de a-l ajuta „să poată trece de o schimbare foarte mare” în viața lui, moment în care Dumnezeu își manifestă „puterea sau mila Sa într-un anumit fel, să-l întărească într-un anumit moment”.
În ce privește definirea acestui fel de credință, Stedman, o descrie ca fiind „capacitatea de a vedea ceva ce trebuie făcut și de a crede că Dumnezeu va face acest lucru, chiar dacă pare imposibil”. Este o definiție apropiată de ceea ce găsim scris în Evrei 11:1 și manifestată în viața oamenilor lui Dumnezeu, descriși în același capitol.
Un alt comentator, îl percepe ca o expresie a „încrederii în Dumnezeu, că în puterea și dragostea lui lucrătoare în viețile noastre va suplini nevoile noastre”.
11. Darurile vindecărilor
În încercarea de a înțelege acest dar, trebuie să trasăm câteva linii directoare: a) în ce privește termenul grec „cari,smata ivama,twn”, care este folosit pentru acest dar, apare la forma de plural, ceea ce denotă că sunt mai multe feluri de vindecări, „atât în ce privește felurile de boli cât și în ce privește metodele prin care are loc vindecarea”, b) trebuie să fim foarte atenți ca nu cumva să vedem pe acel prin care s-a realizat vindecarea, ca având locul lui Dumnezeu în lume.
În cadrul Noului Testament, sunt anumite „stereotipuri de vindecare”, doar în contextul vieții apostolilor au existat și vindecări prin umbra apostolului Petru (Fapte. 5:15) sau prin hainele apostolului Pavel (Fapte19:12), pe care evanghelistul Luca le prezintă ca fiind ieșite din acest stereotip, valoarea lor „ne fiind revendicată de cel prin care vindecarea a avut loc” indiferent prin ce mijloace s-a realizat.
Vindecarea are loc de cele mai multe ori, fără a putea identifica o numită persoană prin care să poți spune că s-a realizat, fiind o lucrare necontrolabilă și neînțeleasă de om. Acesta este modul în care considerăm că are loc astăzi vindecarea
Există mai multe circumstanțe în care poate să apară vindecarea: în urma „rugăciunii bolnavului pentru el însuși”, în urma rugăciunii „celor din familia sau Biserica locală pentru bolnav”, în urma rugăciunii prezbiterilor Bisericii, lucrare care se bazează pe Iacov 5:15,16, prin lucrarea darului de vindecare, iar nu în ultimul rând, trebuie să amintim și faptul că vindecarea poate avea loc într-un moment, potrivit voii lui Dumnezeu, care să nu coincidă cu nici un moment din cele descrise mai sus.
Se pare că uneori este imposibil de realizat deosebirea dintre vindecarea care a avut loc ca răspuns al rugăciunilor, care se bazează pe Iacov 5:15,16 și vindecarea care a avut loc prin lucrarea darului de vindecare, ea având loc prin puterea Duhului Sfânt.
Deși exorcismul și învierea din morți, sunt considerate ca fiind „tipuri speciale de vindecări”, trebuie să privim la acestea ca fiind doar unele din multele tipuri de vindecări la care se referă pluralul folosit.
Trebuie să facem distincție între darul de vindecare al lui Isus și darurile de vindecare pe care le-au avut ucenicii, deși evanghelistul Luca, le prezintă ca fiind „o continuare a lucrării lui Isus”, dovedită prin formula pe care au folosit-o Petru, „Enea Isus Hristos te vindecă” (Fapte 9.34).
Dumnezeu este suveran peste toate bolile și are putere de vindecare a oricărei boli, dar vindecarea se manifestă uneori, chiar și în absența unui agent uman care să fii primit acest dar, ci „doar prin rugăciunea credincioșilor”, acesta fiind cadrul în care Dumnezeu poate intervenii să vindece bolnavii.
Astăzi nu putem vorbi despre un dar spiritual de vindecare, care să se manifest ca și darurile de păstor și învățător, ci mai degrabă putem vorbi de orice agent pe care vrea Dumnezeu să-l folosească, nefiind o manifestare constantă sau în orice împrejurare. Același lucru se poate spune și de darurile următoare, cum sunt: darul credinței, darul „lucrări miraculoase”.
Aquino, definește miraculosul, ca fiind „un eveniment neobișnuit ce transcende puterea naturii”, iar prin cuvintele „transcende puterea naturii”, se înțelege tot ceea ce
depășește posibilitatea tuturor creaturilor de pe pământ în putere.
În continuare, aș dori să privim la semnificațiile pe care le poartă această lucrare de vindecare, în contextul evangheliilor lui Isus și în perioada care a urmat lucrării Lui.
Discuția se axează pe încercarea de afla dacă vindecările au fost „fenomene temporare”, pentru legitimarea lucrării lui Isus și a Apostolilor sau vindecările aparțin „intrinsec evangheliei”, deci trebuie să ne așteptăm și astăzi la circumstanțe în care vor avea loc vindecări ?.
În contextul lucrării lui Isus, vindecările sunt motivate ca fiind necesare pentru „atestarea divinității lui și validarea evangheliei”, dar dacă ne uităm în Scripturi, vom observa că a fost un grup de oameni în vremea Lui, care nu l-au recunoscut ca Hristosul cel mult așteptat, ba mai mult de atât, ei au explicat vindecările și minunile făcute de Isus „în termeni de magie, vrăjitorie și stăpânire demonică” (Marcu 3:22).
Un alt grup, l-a privit ca „un om al Duhului”, asemenea lui Illie și Elisei (Marcu 6:15; Luca 7:16); în mijlocul acestor grupuri, doar un număr mic de oameni „recunosc că el a fost Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 8:29).
Din cauză că doar un număr mic de oameni l-au recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu, în urma minunilor pe care le-a făcut, Turner susține că „vindecările nu au fost făcute pentru a dovedi mesianicitatea Sa”.
Considerăm că afirmațiile de mai sus, potrivit contextului cărții fac referire la unitatea lui Isus cu Tatăl și la dumnezeirea Sa.
Apoi, vindecările sunt privite ca cele care „dau legitimitate revelației”, atât în ce privește cuvântul lui Isus, cât și ale ucenicilor, pentru că în așteptările profetice, vindecările sunt descrise ca fiind „semne ale legitimității revelației”.
Pentru perioada primară a Bisericii sunt valabile cele de mai sus, dar acum după 2000 de ani nu mai este necesară validarea Scripturilor prin vindecări miraculoase, iar Ioan 14:10-14, nu poate fi luat ca argument pentru că nu doar vindecările pot fi privite ca „lucrări mai mari decât acestea”.
Capitolul vindecării, cuprinde următoarele lucrări: învieri din morți, privite ca un
semn escatologic, exorcism, eliberarea de sub captivitatea diavolului și vindecări de
dureri fizice (Luca 11:14,20).
Lucrarea lui Cristos se descrie ca o activitate plină de vindecări miraculoase, „Isus fiind totuși concentrat mai mult pe vindecarea spirituală”, argument susținut de afirmația „iertate îți sunt păcatele”, ca doar apoi să se ocupe de vindecarea fizică a acelei persoane.
Vindecarea fizică este folosită de Isus ca o certificare a vindecării spirituale, acest punct de vedere este susținut și de faptul că Isus a pus accent pe predicare mai mult decât pe vindecare, „vindecarea fizică fiind o lucrare temporară pe când vindecarea spirituală are caracter veșnic”.
12. Darul „facerea de minuni”
Chiar dacă acest dar, exprimat în greacă prin cuvintele „evnergh,mata duna,mewn”, care înseamnă „facerea minunilor sau lucrări miraculoase”, prin natura sa, ar putea să includă și darurile de vindecare, totuși Pavel îl diferențiază, fapt pentru care ne ajută să înțelegem că acest dar se referă la „toate celelalte feluri de manifestări supranaturale”, care trec dincolo de vindecările de boli.
Deși acest dar, nu este sinonim cu darul de vindecare, cuvântul care este folosit aici în primul sens, se referă la „a arunca afară răul spiritual și a vindeca trupul de suferințe” în al doilea sens, duce cu gândul la „o putere inerentă”, fiind un cuvânt folosit în mod obișnuit pentru miracolele lui Isus (Marcu 5:29,30; Luca 5:17), iar nu în ultimul rând, acest cuvânt era „asociat de Evreii din vechime cu lucrarea Duhului lui Dumnezeu”.
Au existat anumite perioade în Scripturi, care sunt caracterizate de lucrări miraculoase deosebite, realizate de Dumnezeu, cu un scop precis de autentificare a unui mesaj: există trei astfel de perioade mai importante: perioada lui Moise, perioada lui Ilie și Elisei, perioada lui Cristos și a apostolilor. În perioada lui Moise, „miracolele au îndeplinit rolul de mărturie a lucrării de profet și lider, cauzând oamenilor acceptarea mesajului”.
În perioada de apostazie a lui Ilie și Elisei, a fost nevoie de manifestarea de putere neobișnuită, pentru a întoarce poporul la Dumnezeu, iar în timpul lui Isus, miracolele au dat „o adecvată credibilitate pentru identificarea lui ca Mesia”. La apostoli a servit „ca dovadă că evanghelia este de la Dumnezeu.
Miracolele, au avut ca scop „demonstrarea puterii divine și autentificarea lucrării și cuvintelor apostolilor ca inspirate de Dumnezeu”, fiind o perioadă distinctă pentru că acești oameni puteau să facă minuni în voie în numele lui Isus. Pavel vorbește de aceste miracole ca fiind o dovadă a apostoliei sale (2Cor.12:12), a veștii bune pe care el o predică și a dreptății pe care el o proclamă (Rom.15:18).
Manifestarea aceasta, poate să aibă loc ca răspuns dat de Dumnezeu la rugăciunea unui credincios sau ca o intervenție divină absolut suverană în ce privește timpul și locul în sfera naturi creației sau în sfera naturii umane, dar nu o putem încadra ca manifestare constantă și în împrejurări diferite ca darurile de cârmuire și păstorire.
Aici putem vorbi despre o situație în care Dumnezeu prin intermediul unui agent diferit pentru o anumită situație, a făcut o minune care e posibil să nu se mai manifeste niciodată în modul acesta și nici prin agentul respectiv.
13. Darul deosebirii duhurilor
Sunt menționate în lista din 1Corinteni 12:10, cuvintele „diakri,seij pneuma,twn ” care au de-a face cu „descoperirea (cunoașterea) duhului sau cântărirea cu grijă a cuvintelor”. În mod supranatural prin Duhul Sfânt, cu ajutorul acestui dar, omul care este mobilul darului, „știe dacă omul care vorbește este condus de Duhul adevărului”.
Acest dar, nu are de-a face cu: „operații metafizice, citirea gândurilor, psihanaliză sau o proiecție a percepției extrasenzoriale, nu este o categorisire de personalitate umană sau o bănuială, nici o discernere a lucrurilor, ci discernerea duhurilor”.
Există trei domenii în care acest dar operează : 1) domeniul divin (recunoaște activitatea insuflată de Dumnezeu), 2) domeniul demonic (recunoaște lucrarea demonică), 3) domeniul uman (știe dacă omul ascunde ceva), este o percepție divină a felului de duh care îl conduce pe om.
Scriptura vorbește în 1Ioan 4:1-3, despre o avertizare în ce privește „profeții falși care desfășoară o activitate sub călăuzirea celui rău”, după care urmează o prezentare a unei caracteristici prin care pot fi deosebiți.
Dar, această caracteristică nu trebuie să fie descoperită prin prezența unui dar special de descoperire în Biserică, ci este accesibil și poate fi aplicat de fiecare membru al trupului lui Cristos, ea fiind prezentată în Scripturi (orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu).
Atunci când nu este vorba de profeție, ci de o minciună ascunsă, ca în cazul lui Petru cu Anania și Safira, nu se mai poate urmări caracteristica descrisă mai sus, ci doar prezența darului poate descoperi adevărul, aducând la lumină astfel de minciuni.
În ce privește învățătura care se dă în Biserica locală, acest dar poate fi „un adevărat duh al securități împotriva doctrinelor false, fiind o abilitate de a vedea prezența și activitatea duhului, care motivează ființa umană care vorbește, dacă este bun sau rău”, ca un instrument de menținere a învățăturii și vieții curate.
14. Darul dărniciei
Cuvântul grecesc „metadidou.j”, folosit aici pentru darul dărniciei, transmite ideea de a face un gest jertfitor, de a te cheltui „fără motivații sau gânduri ulterioare de câștig”. Acest gest se poate manifesta atât prin dăruire de obiecte, cât și prin bani.
Cuvântul apare la singular și este găsit în Rom.12:8. De cele mai multe ori este folosit cu sensul de „ajutor divin”. În 2Cor.8:3,5. Pavel descrie fondul pe care această lucrare trebuie realizată de cei care posedă acest dar, „au dat de bună voie, cu bunăvoință”. Uneori este descrisă ca o asistență dată unor oameni în nevoi, în mod gratuit.
Există probabil, două sensuri în care este folosit cuvântul pentru dar. În primul sens, găsim un om care „împarte din bunurile aflate în cadrul Bisericii” iar al doilea sens, descrie un „om care își împarte propriile bunuri”. Modul în care se desfășoară dărnicia
în cadrul Biserici este dat de cerințele biblice și inima dătătorului.
Atunci când Pavel se referă la dărnicia macedonienilor (2Cor.8), descrie motivația prin care au ajuns să dea așa de mult, „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului și apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (2Cor.8:5), realizându-se această lucrare fără zgârcenie, din toată inima, cu bucurie și fără părere de rău.
Deși dărnicia, este o lucrare întâlnită în majoritatea Bisericilor, ca o activitate practicată de „toți credincioși plini de Duhul Sfânt”, Pavel pune cuvântul în lista darurilor Spirituale rezervându-i un loc special, fapt care ne ajută să înțelegem că nu face referire la activitatea obișnuită, care trebuie să caracterizeze toți credincioșii, ci este vorba de un dar spiritual distinct, „o abilitate specială dată unor oameni de Duhul, de a încredința bunurile lor pământești, lucrări lui Dumnezeu” în Biserica locală.
Darul dărniciei, dacă este folosit potrivit criteriilor descrise de Scripturi, are consecințe atât pe plan spiritual cât și pe plan material, dărnicia fiind descrisă metaforic prin imaginea semănătorului „cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera” (2Cor.9:6); iar pe plan spiritual stârnește mulțumiri și întărește încrederea în Dumnezeu.
Atunci când acele daruri date din toată inima, pe plan material, întâlnesc nevoile celor care au strigat la Dumnezeu după ajutor, se realizează pe de o parte, consolidarea credinței în Dumnezeu a celui care a primit, simțindu-se parte integrantă a Bisericii, fiindu-i acoperite nevoile, iar pe de altă parte, este glorificat Dumnezeu prin mulțumirile care i se aduc (2Cor.9:12).
Acest concept de dărnicie, descris de Pavel în Noul Testament, nu este ceva nou, ci este o continuare a practicilor din Vechiul Testament, fiind privit ca un comportament corect de raportare la bunurile asupra cărora Dumnezeu l-a pus ca administrator (Matei 24:45-47). Bunuri care în primul rând, sunt o binecuvântare, iar nu în ultimul rând sunt un mijloc de încercare pentru cel căruia Duhul Sfânt i-a dat darul de a fi un „administrator pentru cauza lui Dumnezeu”.
Există două tipuri de dărnicie descrise în Scripturi: dărnicia nejertfitoare, referindu-se la „cel care dă din ceea ce-i prisosește”, dărnicia jertfitoare, definită ca fiind „cel care dă din ceea ce-i este necesar”, acest din urmă tip, a fost practicat de creștinii din Macedonia.
15. Darul ajutorării
Cuvântul folosit în greacă este „antilhmfeij”, care înseamnă „darul ajutorărilor” sau „actele de ajutorare”, în septuaginta apare cu sensul de „a asista pe cineva la nevoie”. Forma la care apare este la plural, prin aceasta sugerând marea varietate a modurilor în care „un credincios poate fi inspirat de Duhul Sfânt să ajute semenii”.
Sunt greu de imaginat că anumite abilități, pe care le cuprinde acest dar, nu le are fiecare credincios în parte, pentru că fiecare persoană din trupul lui Cristos este chemată să ajute într-un fel sau altul pe ceilalți din jurul lui.
Cu toate că anumite abilități de a ajuta sunt universale, acest dar rămâne dat prin Duhul Sfânt, doar unor persoane din trupul lui Cristos, „pentru a fi îndeplinite acele sarcini speciale care apar sub multe forme, în acord cu scopul lui Dumnezeu pentru care a fost acordat”.
Prin darul acesta, o persoană poate să ofere ajutor sub multe forme: prin „bani, alimente, prin asistență personală, având grijă de cei în vârstă, ajutând pe cei săraci, vizitând bolnavii la spital” și în multe alte moduri. Însă ceea ce îi deosebește pe cei care au acest dar, de cei care slujesc în acest fel și nu sunt creștinii, este faptul că cei dintâi fac acest lucru în numele Domnului și spre slava Lui.
Dacă aceste nevoi sunt îndeplinite de cei care nu au darul acesta, realizându-le prin propriile lor puteri, încercând în modul acesta să câștige un statut privilegiat în ochii altora, nu după mult timp, această activitate va fii plictisitoare sau va genera mândrie, pentru că nu este făcută sub călăuzirea și prin puterea lui Dumnezeu, spre zidirea Bisericii, având ca scop ultim ca în orice loc Dumnezeu să fie glorificat, prin atitudinea și acțiunile lui.
Acele multe sarcini din interiorul Bisericii locale, vor fi imposibil de realizat fără prezența acestui dar, chiar dacă liderul Bisericii ar fi înzestrat cu multe aptitudini de slujire.
16. Darul milosteniei
Am putea crede că anumite slujbe din interiorul Biserici sunt prea umile pentru ca să ceară un dar spiritual special, pentru a fi îndeplinită această sarcină în mod plăcut lui Dumnezeu și totuși, Dumnezeu are în vedere și aceste lucrări aparent fără valoare, dar foarte utile pentru unitatea Bisericii.
Modul de exprimare al acestui dar, este legat foarte mult de darul ajutorării încât de multe ori ele deși sunt numite în mod diferit pot realiza același fel de slujire: „celor săraci, nevoiași și deznădăjduiți, îmbrăcând mai ales forma serviciilor medicale”. Este o identificare cu cei în suferințe „fizice, economice și psihice”, privită în Scripturi și ca o roadă a Duhului (Gal. 5:22).
Dacă există anumite daruri ca apostol, învățător și cârmuitor, descrise în Noul Testament, rezervate exclusiv bărbaților, acest dar „apare mai mult la femei, pentru că au și o anumită înclinație și din natura lor, dată de Dumnezeu având posibilitatea să facă nenumărate lucruri bune” cu voioșie.
Prin acest dar, se are în vedere slujirea celor care sunt „în suferință, nenorociri, bătrâni, părăsiți, fiind dispuși să slujească, ducându-se afară la cei în nevoi, nu doar ca o lucrare socială, ci ca o slujire în Duhul adevărului.
17. Darul cârmuirii
În limba greacă apare cuvântul „proi?sta,menoj”, în Romani 12:8 și în 1Corinteni 12:28, cuvânt care se referă la o multitudine de aptitudini care sunt necesare pentru a putea acoperi atât „aspectul administrativ al conducerii, cât și cel spiritual”, fiind legat atât de lucrarea pastorală cât și de lucrarea diaconală.
Doar principiile administrative și cunoștințele din lumea seculară, nu califică o persoană să administreze sau să conducă lucrările lui Dumnezeu, pentru că Biserica nu este o firmă sau asociație. Pentru o astfel de slujire este necesară o înzestrarea specială cu darul cârmuirii „pentru ca să se realizeze o conducere după principii și țeluri spirituale, Scripturale”.
În ce privește „valoarea spirituală, toți creștinii sunt pe aceiași înălțime”, dar în ce privește lucrarea interioară din Biserică, unora le este dată autoritate de conducere asupra creștinilor din Biserica locală, această însărcinare nefiind fără pericole, de aceea se cere o înzestrare și îndemânare specială, în exercitarea acestei sarcini. Exercitarea conducerii trebuie să se realizeze într-o continuă ascultare de Cristos, pentru ca toată onoarea să fie adusă lui Dumnezeu.
Este recunoscut de către Biserică acest dar, prin modul înțelept prin care acea persoană „ia decizii în situații de criză și cum dezamorsează situațiile conflictuale”, care apar atât în cadrul Bisericii locale, cât și între persoanele din exterior cu cei din interiorul Bisericii, calificându-se și ca un bun mediator.
18. Darul vorbirii în felurite limbi
Se pare că acest dar este unul dintre cele mai controversate daruri, care sunt scrise în Scriptură, dar, care a stârnit aprige controverse, atât „în cadrul Bisericii primare cât și în contextul problemelor teologice actuale”. Pentru a-l înțelege trebuie să ne apropiem de Scripturi și să încercăm să înțelegem ce spun ele, analizând fiecare afirmație care se referă la acest dar, ținând cont de toate regulile pe care le-a scris Pavel pentru Biserica din Corint.
Există doar două cărți în cadrul Noului Testament, care vorbesc despre manifestarea acestui dar, cartea Faptele Apostolilor și 1Corinteni.
Prin faptul că Apostolul Pavel vorbește așa de mult despre acest dar în contextul capitolelor 12-14 din Corinteni, înțelegem faptul că existau probleme mari, atât în ce privește modul de funcționare și exprimare a acestu-i dar, cât și în ce privește importanța pe care au dat-o acestu-i dar, corintenii.
În încercarea de a defini acest dar, Rene Pache, spune că „a fost abilitatea unui creștin de a vorbi o limbă străină fără a fi învățată de el”, un astfel de exemplu avem manifestat în ziua Cincizecimii, când 120 de ucenici ai lui Isus au vorbit în limbi, care au fost înțelese de cei care au ascultat, fiind din cincisprezece limbi și dialecte diferite, fără ca cei care au vorbit să le înțeleagă după aceea (Fapte. 2:4-11).
Modul de vorbire care s-a manifestat în Biserica din Corint, nu este identic cu vorbirea care s-a manifestat în ziua Cincizecimii, pentru că ascultătorii din Corint „nu auzeau vorbindu-se în limba lor de baștină” și de aceea aveau nevoie de traducător.
Vorbirea în limbi, practicată de cei din Biserica din Corint, este numită „glossolalia” și avea nevoie de tălmăcire, iar vorbirea din ziua Cincizecimii este numită „ xenolalia ” și a fost o vorbire care a fost înțeleasă de cei care au fost atunci în Ierusalim.
Din cauza multelor confuzii care pot apărea în discutarea acestui subiect, trebuie să punctăm câteva linii directoare față de care să ținem cont în continuare.
În ce privește importanța acestui dar, Pavel spune că el este mai mic decât prorocia, dacă nu există interpretare pentru această vorbire, limbile acestea fiind folosite „pentru edificarea individuală”, de aceea acest dar are valoare mică pentru Biserică, ne- având loc prin el edificarea celor din comunitate.
Pavel spune că atunci când este în Biserică, „voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” (1Cor. 14:19).
Persoana care vorbește astfel „nu vorbește oamenilor ci lui Dumnezeu” căci în Duhul „vorbește taine”, realizându-se o rostire către Dumnezeu, rostire la care mintea este fără rod, doar duhul omului fiind activ, limbajul „ne fiind înțeles de ceilalți” care participă la închinare.
Trebuie să amintim că „limbile a fost un dar și un dar care nu îl aveau toți creștinii din Corint”, lucru scos în evidență de Pavel prin întrebarea retorică pe care o ridică în 1Corinteni12:30, „Toți vorbesc în alte limbi ?". Această întrebare cere un răspuns negativ.
Deoarece vorbirea era inspirată de Duhul, Pavel aduce o avertizare în dreptul celor din Corint și spune că „nu trebuie să interzică nimeni vorbirea în alte limbi, ci totul să se desfășoare în Biserică, cuviincios și cu rânduială”, dar în același timp să tacă, dacă nu are traducător, darul fiind supus celui care îl posedă, ne-fiind „o vorbire extatică, fără
control” (1Cor.14:28).
Această manifestare, a fost un semn pentru necredincioși, dar nu a fost o dovadă „a spiritualității unui creștin”, iar pe de altă parte lipsa vorbiri în alte limbi nu a fost „o dovadă a lipsei de spiritualitate”.
Darul limbilor a fost dat persoanelor, cu un anumit scop și scrierile Noului Testament, atestă faptul că prin aceste limbi, persoana care le poseda, o ajuta să aducă prin Duhul laudă și mulțumire lui Dumnezeu, fiind în primul rând „o dovadă a botezului cu Duhul Sfânt a neamurilor dintre primii creștini (Fapte 10:44-47).
Apoi a fost un semn al „confirmări anumitor adevăruri spirituale despre Isus” (Fapte 2:31-36), în al treilea rând, ca demonstrație a acceptării neamurilor la mântuire iar în al patrulea rând, „pentru zidirea altora”, dacă acestea erau traduse (1Cor.14:5).
19. Darul tălmăcirii limbilor
Dar exprimat în greacă, prin cuvintele „e`rmhnei,a glwssw/n”, care înseamnă „tălmăcire sau comentare a unei limbi”, pe care el „nu o înțelege, nu a învățat-o, dar care se manifestă prin rostirea cuvintelor prin credință după cum dă Duhul”.
Prin acest dar, unei persoane din Biserică, prin Duhul Sfânt, îi era dată „capacitatea să explice Bisericii, înțelesul a ceea ce se rostea prin vorbirea în limbi”. Acest lucru se putea realiza atât de către persoana care vorbea, dacă avea și acest dar, cât și de altă persoană prezentă în acel loc, ambele variante sunt prezentate în contextul capitolului paisprezece din 1Corinteni, iar dacă nu există traducător vorbirea era interzisă în public pentru că nu-și împlinea scopul, adică edificarea Bisericii, comunității. (1Cor.14:28).
4.d. Continuitatea Darurilor
În orice discuție cu referire la darurile Spirituale, se ridică mereu întrebarea: Se mai primesc azi toate darurile din perioada Noului Testament, sau nu?, ținând cont că Dumnezeu nu s-a schimbat deloc în timp.
Dacă examinăm relatările Scripturii, vom fi conduși inevitabil la unele concluzii, care devin evidente în urma modurilor de prezentare a lucrări darurilor în Biserica primului secol.
Rene Pache spune că lipsa unor daruri în Biserică, astăzi, a fost justificată uneori de faptul că, „creștinii nu au aceeași credință și aceeași unitate ca cei din perioada Noului Testament”. Această dovadă nu este justificată pentru că în Biserica din Corint erau mari probleme de unitate și credință și totuși este descrisă prezența multor daruri.
Prin adevărul susținut de Pavel în 1Coronteni12:11, (dă fiecăruia în parte, cum voiește), înțelegem că darurile sunt „date de Duhul în mod suveran. Prerogativa Duhului Sfânt, în puterea Sa suverană ca una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, poate nu numai să decidă care persoană și care dar, ci și când să dea un anumit dar, când să-l ia înapoi dacă vrea”, fără să țină cont de noi.
Deci, dacă El este dătătorul darurilor, în cadrul Bisericii, cu siguranță că lipsa unor daruri poate fi justificată prin faptul că anumite daruri nu sunt descoperite sau că Dumnezeu știe când un dar este necesar Bisericii și când același dar în altă perioadă nu este necesar Bisericii , pentru ca Biserica să umble în voia Lui. Acest lucru nu trebuie înțeles că Dumnezeu nu mai dă daruri astăzi.
În același timp, trebuie subliniat faptul că în Biserica de astăzi sunt prezente darurile: „de cunoștință, de înțelepciune, de evanghelizare, de învățare, de păstor, de cârmuire, de ajutorare, de dărnicie, de milostenie, de îmbărbătare, de credință”, daruri care sunt date de același Dumnezeu prin Duhul. Motivul prezenței lor astăzi, cu siguranță se datorează în primul rând pentru că, aceasta este voia lui Dumnezeu și în al doilea rând, sunt necesare Bisericii din zilele noastre.
Chiar dacă darurile care le-am specificat mai sus, ca fiind prezente astăzi, au fost vizibile mereu în comunitățile locale, există în același timp Biserici locale, în care chiar și aceste daruri nu sunt prezente toate, „pentru că nevoile Bisericii diferă de la o perioadă la alta”.
Darul de apostol în sensul celor din perioada Noului Testament, nu mai există
astăzi, deși în sens general Biserica are slujitori trimiși în anumite misiuni, afirmație susținută de argumentul descris în cadrul definirii darului.
Darul de prooroc, în sensul Nou Testamentar „ca vehicul al revelației divine”, nu mai există astăzi, deși în sens general avem slujitori care au mesaje speciale „de îmbărbătare, de avertizare, de sfătuire”, pentru Biserică astăzi.
Mesajul apostolilor și al proorocilor, în sensul Noului Testament, care au fondat Biserica în primul secol, îl găsim în cărțile Noului Testament, mesaj care este disponibil Bisericii de astăzi, oferind un cadru clar, după care Biserica să fie călăuzită în probleme importante din viața ei.
Sunt anumite daruri care ies în evidență și trebuie să iasă prin natura lor, darurile: de păstor, de cârmuire, de învățare. În același timp anumite daruri care prin natura lor sunt mai puțin vizibile, darurile: dărnicie, milostenie, întrajutorare, dar toate sunt necesare indiferent cât de vizibilă este manifestarea lor.
Scriptura conține relatări cu manifestarea darurilor miraculoase, care sunt considerate ca semne pentru autentificarea mesajului și a mesagerului, ca venit în numele lui Dumnezeu, așa cum „un sigiliu era folosit și avea menirea de a convinge pe destinatari că mesajul vine de la o autoritate demnă de crezare”.
Evanghelia lui Ioan, ne vorbește în mod special despre semne și minuni care au fost relatate cu scopul, ca ele să stârnească credință cititorului, credință în mesagerul lui Dumnezeu, în Isus Cristos, credință care dă viață (Ioan 20:31).
Chiar și manifestarea anumitor daruri miraculoase, distribuite printre creștinii din Biserica primară, nu este foarte clară, de aceea nu putem spune că darurile miraculoase mai sunt astăzi date unor credincioși din biserica actuală, deși este posibil să apară manifestări miraculoase ale prezenței Duhului.
Dacă luăm pentru examinare darul vindecărilor, în afară de locul în care este enumerat ca dar (1Cor. 12), există doar câteva referiri în care apare (Gal. 3:5;Fapte, Evrei 2:4). În cărțile acestea „vindecarea este prezentată ca având legătură cu lucrarea inițială a apostolilor”.
În același timp, manifestarea vindecării în mijlocul membrilor Bisericii, poate fi făcută vizibilă, de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, chiar dacă darul nu este identificat ca fiind la o anumită persoană.
Probabil că vindecarea are loc în urma împliniri pașilor specificați în Iacov 5, sau cu agenți diferiți pe care vrea Dumnezeu să-i folosească pentru o anumită situație. Actul vindecării având loc ca răspuns la o rugăciune, sau pur și simplu o decizie a lui Dumnezeu, dincolo de orice acțiune a noastră.
Manifestarea Duhului Sfânt, prin daruri, în Biserica Sa, va continua până va veni Cristos, din cauza imperfecțiunilor care există în credincioși din cadrul Bisericii. Pavel ne spune că manifestarea darurilor prezente în Biserica din Noul Testament, cât și cele de astăzi, vor înceta când va veni perfecțiunea, „darurile având caracter de vremelnicie în comparație cu dragostea”. (1Corinteni 13).
II. Relațiile și manifestarea corectă a Darurilor Spirituale în Trupul lui Cristos.
1.Relația creștinului cu darul primit
1.a. Responsabilitățile Divine – a da daruri
Se poate întâmpla, ca unii creștinii, să dorească un anumit dar, să se roage foarte mult să-l primească. Astfel de acțiuni duc pe unii creștini la un sentiment de neîmplinire
și descurajare, pentru că ei nu cunosc modul de lucru al lui Dumnezeu și nu acceptă voia lui Dumnezeu în ce privește locul în care au fost așezați să lucreze în Biserica Sa.
Dacă s-ar întâmpla ca fiecărui creștin să-i fie dat darul, „pentru locul pe care îl dorește”, ar fi anomalia descrisă de Pavel în 1Corinteni12:15-19 și Biserica nu ar mai constitui un trup cu mădulare diverse.
Dumnezeu este cel care dă un anumit dar prin Duhul la o persoană și un alt dar la altă persoană, fiind singurul care are putere și control peste modul de împărțire a darurilor care le primesc creștinii, adevăr susținut de Pavel în 1Coronteni12:11, „dă fiecăruia în parte, cum voiește”, darurile fiind „date de Duhul în mod suveran, fiind prerogativa Duhului Sfânt”, fără să țină cont de noi.
Faptul că Dumnezeu este cel care alege să ne ofere prin Duhul anumite daruri, nu trebuie decât să ne stârnească bucurie și o căutare perseverentă în a descoperi aceste daruri în viața noastră „pentru a putea îndeplini sarcina dorită de El” în trupul lui Cristos.
Dumnezeu prin cuvintele „dă fiecăruia” din 1Corinteni12:11, ne mai asigură de faptul că „fiecărui copil al Său îi este dat un dar”, fapt care înlătură motivația unora că ei, deși sunt în trupul lui Cristos, nu au primit nici un dar și în consecință sunt inactivi.
1.b. Responsabilitățile umane față de darul primit – a descoperii darurile
Înainte de a prezenta etapele care trebuie parcurse, pentru a deveni conștienți de darul spiritual pe care l-am primit de la Dumnezeu, trebuie să precizăm câteva lucruri de bază pentru a înțelege cadrul discuției noastre.
În primul rând, trebuie să știm că abilități naturale au primit toți oamenii de la Dumnezeu, prin naștere naturală, dar darurile spirituale sunt date doar celor care fac parte din familia lui Dumnezeu, fiind copiii înfiați în urma nașteri din nou, bazați pe lucrarea lui Cristos.
În al doilea rând, trebuie să știm că nici un creștin nu are toate darurile și scopul lor este pentru a sluji altora din trupul lui Cristos.
În al treilea rând, trebuie să crezi că Dumnezeu mai dă daruri și astăzi, nu doar pentru perioada Bisericii primare.
În al patrulea rând, nu este de-ajuns doar să știi și să crezi, trebuie să și depui eforturi susținute pentru a descoperi darul primit, implicându-te în activitate. În cadrul Bisericii, „pasivitatea omului fiind o idee nebiblică”.
Singurul mod în care „poți să te vezi pe tine în modul în care El te vede, este prin descoperirea darului” pe care tot El la pus în tine și prin folosirea lui după voia Sa.
1.c. Etape în descoperirea darurilor primite
Cultivă-ți o deschidere față de Duhul Sfânt. Modul în care Duhul Sfânt alege să lucreze este doar în acord cu voința omului. În Scripturi avem scris faptul că Persoana Duhului Sfânt lucrează doar în momentul în care omul este „deschis, receptiv și disponibil să asculte” de voia Sa.
Disponibilitatea și ascultarea de Duhul, nu poate fi separată de ascultarea și supunerea față de păstorul Bisericii locale, care este pus de Dumnezeu cu responsabilități speciale, pentru a conduce congregația, ascultarea și supunerea „dovedind loialitate și
armonie” față de trupul lui Cristos, în care ai fost integrat.
Rugăciune și studiu biblic despre darurile spirituale: Descoperirea darului, nu este o problemă care trebuie privită cu ușurință și de aceea este necesar ca această problemă să fie adusă cu perseverență în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu , pentru ca nu cumva dorința noastră pentru un anumit dar, să fie doar pentru a îndeplini „sentimentul de importanță față de sine”.
. Dumnezeu, în mod special astăzi, ne vorbește prin Scripturi, „fiind mijlocul primordial prin care Dumnezeu ne dă creștere spirituală” și modul în care vom găsi voia lui Dumnezeu în viața noastră, trebuie să se realizeze prin cunoașterea a ceea ce spune Dumnezeu în Scripturi, despre darurile Spirituale.
În cadrul scrierilor Noului Testament, avem prezentate mai multe liste în care sunt enumerate darurile spirituale (Efeseni 4:11; 1Corinteni 12:8-10; și 12:28-30; Romani 12.6-8 și 1Petru 4:11 ), locuri în care sunt prezente și anumite moduri de folosire a darurilor enumerate.
În Scripturi, găsim atât modul în care se manifestă darurile spirituale, prin exemplele care ne sunt date, cât și scopul pentru care a fost dat fiecare dar..
Examinarea experiențelor în slujire: Acest punct are în vedere două aspecte importante. În primul rând, se referă la trăirile personale, în urma slujirii și în al doilea rând are de-a face cu rezultatele pe care le are lucrarea pe care o face.
Când subliniem trăirile personale, în urma slujirii, facem referire la „îngrijorarea și teama sau satisfacția și bucuria”, care vine în urma slujirii. Trebuie să subliniem faptul că „nu există conflict între slujirea Domnului și găsirea împlinirii personale”.
Din moment ce cunoaștem care este voia lui Dumnezeu, din Scripturi, cu privire la darurile spirituale, ne vom întoarce spre noi și vom examina din perspectivă duhovnicească „dacă găsim bucurie și împlinire în locul în care suntem îndreptați” să slujim.
Creștinul care folosește în mod chibzuit darul primit, lucrarea lui va produce efecte pozitive în viața celorlalți, și „eficiența lui va crește odată cu folosirea darului
primit”.
Kinghorn, sugerează trei întrebări pe care să ți le pui în mod personal: 1) Am eu în curs de dezvoltare mai multă competență în această arie?. 2) Oportunitățile pentru mine se deschid în domeniul exercitări presupusului meu dar?. 3) Are slujirea mea un rezultat bun în viețile altora?.
Identificarea nevoilor din cadrul Bisericii: Suntem conștienți de faptul că Dumnezeu întotdeauna înzestrează pe copiii Săi din cadrul unei comunități, cu daruri potrivite, prin care ei să poată îndeplini misiunea pe care Dumnezeu o cere de la Biserică, potrivit cu timpul și locul în care ea își desfășoară lucrarea.
Dumnezeu, fiind singurul care cunoaște nevoile Biserici actuale, poate da daruri pentru a îndeplini aceste nevoi, fapt care explică în același timp, cel mai justificat, lipsa anumitor daruri astăzi,
În Biserica din care faci parte, întotdeauna există anumite nevoi pe care trebuie să le îndeplinească creștinii din cadrul acelei comunități.
Dacă examinezi nevoile Bisericii și găsești că ești conștient și competent să îndeplinești cu rezultate mult mai bune decât cele care sunt, acele nevoi prin :
„înclinație în domeniul prezentări cunoștințelor despre Dumnezeu, atunci s-ar putea să ai darul de Învățător. Dacă tu ești implicat în nevoile emoționale sau a rănilor psihice, s-ar putea ca tu să ai darul milei. Dacă tu ești disponibil pentru oamenii lui Dumnezeu, pentru că ei sunt rătăciți, confuzi sau divizați, atunci s-ar putea ca tu să ai darul de păstor. Dacă tu ești dispus și poți să rezolvi problema dezorganizării și neorânduielii, atunci s-ar putea ca tu să ai darul cârmuirii ”.
Confirmarea dată de alți creștini: Ceilalți din trupul lui Cristos, trebuie să confirme darul tău, de aceea este nevoie de așteptare. Adesea se întâmplă ca „alții să noteze darul tău spiritual, chiar înainte ca tu să devii conștient de el”.
Trebuie să recunoaștem că „aproape întotdeauna alții sunt mai obiectivi cu privire la noi decât suntem noi înșine” și de aceea este nevoie să ne dezvoltăm capacitatea de a ne supune membrilor maturi din familia lui Dumnezeu.
Noi suntem parte componentă a trupului lui Cristos și din moment ce exercitarea darurilor se realizează în cadrul acestei comunități, trebuie cu atât mai mult ca „această comunitate să participe la descoperirea darurilor spirituale”, care le au noii membrii ai comunității.
Lipsa confirmării darului din partea celor din comunitate, ar trebui să constituie un semn de întrebare cu referire la darul pe care, poate, susții că îl ai și ar fi indicat „să nu-ți oprești privirile asupra lui. De multe ori, „alții recunosc și sunt sinceri, că tu nu ai acel dar la care te gândești”.
Dacă se întâmplă ca în urma parcurgerii acestor etape, să ai în continuare neclarități, în ce privește darul tău spiritual, nu trebuie să descurajezi, ci este important să rămâi în continuare în ascultare de Dumnezeu, fiind conștient că pentru El, „este mai important ceea ce ești tu, decât ceea ce faci pentru El”. La vremea potrivită El va clarifica darul pe care ț-i la dat.
Poate că descoperirea darului tău spiritual, nu va fi un lucru ușor de făcut, dar în final există un stimulent mare, nimic nu te va împlini și nu te va bucura mai mult, decât să știi că faci ceea ce El dorește să faci în lucrarea Sa.
2. Rezultatele Darurilor în viața creștinului
2.a. Rezultate pozitive
În urma descoperirii darului „vei cunoaște locul tău” în trupul lui Cristos, fapt care te va feri de neîmpliniri și îngrijorare cu privire la ce trebuie să faci., vei sluji Domnului „cheltuind cea mai mare parte din timp, în domeniul din care este darul” pe care l-ai
primit.
O înțelegere adecvată a darului, „te va ferii de orgoliu, va evita falsa smerenie, va reduce invidia, știind că Dumnezeu mi-a dat ceea ce este cel mai bine pentru mine și va îndepărta falsa vină, care vine în urma sentimentului că poate nu este bine ce faci.
Scriptura ne învață că noi trebuie să fim slujitori caracterizați de „umilință, respect, reverență, onoare, calitatea de a te lăsa învățat de alții”.
Ca rezultat al funcționări corecte a darului tău, vei participa în mod direct la maturizarea întregului trup. Biserica va crește în credință și alții vor fi adăugați trupului , toate având ca scop ultim „Dumnezeu să fie glorificat”. Această slujire nu va avea „conflicte între ceea ce face mâna dreaptă și ceea ce face mâna stângă”.
Credința în Cristos, ca și cap al trupului, ca urmare a lucrării de reînnoire a omului, prin jertfa Sa, face ca viața creștinului să aibă în centru pe Cristos.
Faptul că Cristos prin Duhul Sfânt potențează pe om să realizeze lucruri pe care el în mod natural nu ar fi capabil să le facă , rezultă din aceasta că manifestarea Duhului „înviorează viața”.
Acest mod de exprimare a Duhului în om, „face de rușine formalismul și încrederea de sine, automulțumirea în materie de morală”, care distruge așa de multe grupuri de creștini.
Faptul că faci ceea ce El dorește să faci, în lucrarea Sa, ca urmare a cunoașterii voii Lui pentru tine și exercitarea corectă a darului, va avea ca rod în viața ta un sentiment de siguranță, împlinire și bucurie, care nu poate fi dobândit altfel.
Folosirea adecvată a darului tău, va aduce în viața ta împlinire, iar pentru cei cărora le slujești, „va fi un ajutor în creșterea lor spirituală, oferind motivații pentru sfințirea lor”.
2.b. Rezultate negative
După ce cunoști darul pe care îl ai, potrivit cu textul din 1Petru 4:10, care spune că „fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”, nu poți spune că „slujirea este opțională”, scuzându-te de responsabilități.
Atunci când membrii din Biserică, ignoră importanța darurilor spirituale, din cauza necunoașterii rolului lor, se pot întâmpla următoarele lucruri: cei din poziții de autoritate „să-i forțeze pe ceilalți să îndeplinească rolul de subordonați sau să folosească
autoritatea pentru a-i înjosim pe alții”.
În corint erau probleme cu evaluarea și în consecință cu manifestarea darurilor în Biserică. Folosirea darului în folos personal și supraaprecierea lui duce la mândrie din partea celui ce îl posedă și în același timp „provoacă altora sentimente de invidie, inferioritate și nevrednicie”.
Legile competiției spun că fiecare din participanți, în primul rând, trebuie să îndeplinească toți anumite condiții, iar în al doilea rând, fac același lucru în același timp, departajarea realizându-se doar după rezultate,
Aceste caracteristici nu sunt compatibile cu imaginea trupului lui Cristos, prezentată de Pavel în 1 Corinteni 12:12-27, care este Biserica, noi nu suntem în competiție. Chiar dacă există mai mulți creștini într-o Biserică locală cu același dar, nu toți au același dar. Dacă ar exista același dar la toți creștinii, nu ar mai avea loc completarea reciprocă formând o unitate necesară funcționări trupului.
Atunci când viziunea Bisericii nu are ca suport viziunea mai multor oameni care își folosesc darul, în aceea Biserică, există pericolul ca programul, să fie cel mai important lucru, fiind modul în care sunt ținuți oamenii acolo, „concurând cu alte biserici sau cu profesionalismul din lume”.
Programul bun, trebuie să se întâlnească cu nevoile participanților, nevoi îndeplinite de darurile spirituale existente în acel loc, căci „darurile din trupul lui Cristos sunt cele care determină programul Bisericii locale”, de aceea programul dintr-o Biserică față de alta poate să fie diferit.
Programele diferite sunt bazate în primul rând, pe diversitatea modului de exprimare a darurilor, iar în al doilea rând, pe diversitatea persoanelor care participă la slujirea din acel loc.
Dacă se întâmplă ca anumiți oameni, care folosesc darurile lor în Biserică, să se considere că doar din cauza lor lucrarea lui Dumnezeu merge, crezând că „ei sunt oamenii care întradevăr contează”, acest tip de manifestare se numește „elitism sau aristocrație spirituală” și duce la desconsiderarea celorlalți și mândrie.
Unii creștini care sunt inconștienți de darul pe care îl au sau au incertitudini cu privire la acel dar, nu se implică, susținând că au nevoie de o „încredințarea specială de la Cristos”, refuzând actul slujirii.
Din cauza neînțelegerii modului corect de exprimare a anumitor daruri, unii creștini „se tem de fanatism în modul de exprimare” al darului pe care îl au, fapt care îi îndepărtează de locul activ pe care ar trebui să îl ocupe în Biserica locală.
3. Relația creștinului cu comunitatea credincioșilor
3.a. Relația de dragoste
Toate discuțiile despre darurile spirituale, din cadrul Noului Testament, s-au derulat în contextul Bisericii și de aceea nu putem vorbi despre daruri spirituale, fără să accentuăm faptul că ele au fost date pentru a fi folosite spre folosul celorlalți din comunitatea de credincioși.
Darurile spirituale funcționează pe două fundamente solide: „unitate și dragoste”. Importanța unității este subliniată în capitol 12 din 1Corinteni, prin imaginea Biserici ca trup care este complet structurat și unit; iar valoarea dragostei, în capitolul 13.
Întreg capitolul 13 vorbește despre dragostea necesară în timpul manifestări
darurile, fiind privită ca un liant care dă semnificație. Această dragoste ne este disponibilă căci „a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5).
Dragostea trebuie privită ca o roadă a Duhului, ce trebuie pusă ca valoare în vârful importanței în modul de manifestare a Duhului, în relațiile din Biserică și în procesul de „conformare a vieții credinciosului la imaginea lui Isus Cristos”. Ea fiind o caracteristică a vieți de creștin.
Capitolul treisprezece poate fi împărțit în trei secțiuni importante: lipsa dragostei în slujire (v.1-3), puterea dragostei în slujire (v.4-7) și superioritatea dragostei în slujire (v.8-13).
Aici Pavel mai întâi subliniază că limbile omenești și îngerești, cunoașterea și proorocia ce proclamă voia lui Dumnezeu, care sunt puse de corinteni în vârful piramidei,
sunt „fără valoare în lipsa dragostei”.
Prima partea a capitolului, accentuează că „valoarea slujirii, este dată de măsura de iubire pe care o dai în slujirea aproapelui. Faptele exterioare neputând fi un substituent pentru ce este în interior”, pentru că toate actele exterioare de binefacere s-ar putea să fie făcute: din răutate, din frică de pierzare sau pentru a obține un beneficiu.
Calitățile intelectuale, cunoașterea și puterea, dacă sunt folosite fără dragoste, „nu creează un caracter înalt, nu oferă încredere, valoare și respect”. Satan indiscutabil are inteligență putere și cunoaștere mai multă de cât orice om, dar nu o folosește în mod constructiv în dragoste.
Textul sugerează că slujirea celor din Corint era caracterizată de credincioși neliniștiți, supărați, invidioși, îngâmfați, egoiști, nehotărâți, neglijenți în a simții cu alții, suspicioși, dacă luăm contrastul expresiilor din versetele patru și cinci. Expresiile au ca rol vindecarea atitudinilor incorecte în relațiile din Biserică.
În secțiunea a doua din acest capitol este pus accentul pe puterea dragostei în slujire (v.4-7), care este un rezultat al manifestărilor corecte în relațiile din Biserică. Este o manifestare izvorâtă din trăirile interioare ale relației personale cu Dumnezeu, „bazată pe adevăr, cu disponibilitate, modestie și smerenie, pentru a împlini dezinteresat nevoile
celorlalți”.
Manifestarea darului în dragoste va acoperi imperfecțiunile celorlalți în slujire, nu va folosi darul cu sentimente de superioritate sau neglijență față de alți creștini, ci se conformează întotdeauna adevărului și neprihănirii. Puterea acestei manifestări are ca izvor noul caracter călăuzit de Duhul.
Versetele de la 4 la 8, „desenează un portret al lui Isus”, prin modul în care dragostea trebuie să se manifeste în viața credincioșilor ca un rezultat al transformării caracterului, devenit vizibil în relație cu ceilalți, pentru că poți să dai și să nu iubești dar nu poți să iubești dacă nu dai.
Raportarea la aproapele nostru este scoasă în evidență și de Efeseni 4:2, ,,îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste”. Este necesară „toleranță, răbdând slăbiciunile celorlalți credincioși”exprimată printr-o atitudine de renunțare dar nu din motive greșite ci din dragoste.
Dragostea este mediul în care se acceptă mustrarea spre îndreptare, fără să aducă înjosirea credinciosului în cauză, ci îl face să înțeleagă nevoia de schimbare.
Ultima parte a acestui capitol, prezintă caracteristica ce face ca dragostea să fie superioară în slujire, ca manifestare față de celelalte daruri (v.8-13).
Prin diferența între „prezent și viitor, pe de o parte, și între copilărie și maturitate,”, se accentuează necesitatea dragostei ca un element care leagă pe cei din comunitatea credincioșilor, care sunt caracterizați de imperfecțiune și lipsuri pentru ca și în aceste condiții să se creeze o atmosferă propice dezvoltării și maturizării copilașilor.
Obiecția lui Pavel din versetul 12 „cunoaștem în parte”, nu este pentru a ne tulbura încrederea noastră în ceea ce Dumnezeu comunică prin cuvântul Său, ci o simplă prevenire a existenței noastre, posibil satisfăcute cu parțialul și imperfectul, aducând în atenție faptul că Dumnezeu are alte lucruri mult mai mărețe pentru noi.
În ce sens este dragostea superioară celorlalte daruri ? Pentru că ea este rădăcina credinței si speranței, noi credem pe cei pe care îi iubim, și sperăm în promisiunile Scripturii, dar și reversul este valabil.
Motivul superiorității constă în „efectul ei”. Pavel spune că este mai mare de cât credința și nădejdea pentru că, nădejdea este legată de promisiunile lui Cristos, credința ne salvează, ne mântuie pe noi, dar „de dragostea noastră beneficiază și alții”, prin slujirea noastră.
Dacă acum Biserica are nevoie de darurile spirituale, din cauza „vieți care este caracterizată de imperfecțiune și limitare”, fiind ghidate de Duhul în dragoste și nu de importanța lor. În veacul care va veni nu va mai fi nevoie de ele din cauza perfecțiunii pe care o vom dobândi.
Din moment ce atât dragostea, „care a fost turnată în inimile noastre”, cât și darurile spirituale au aceiași sursă, Duhul Sfânt. Ele trebuie folosite împreună pentru îndeplinirea scopului lor.
În cadrul capitolului patru din Efeseni, în care Biserica este chemată la unitate în diversitate, Pavel „începe și termină cu dragostea”, care este mediul în care se poate realiza creșterea unității spre maturitate, cât și manifestarea ce trebuie să caracterizeze relațiile din cadrul ei (Efeseni 4:2,16).
3.b. Unitatea în diversitate
Biserica funcționează și devine puternică în unitate. „Cheia unității este Duhul”, care l-au primit toți credincioșii iar „baza pentru apelul la unitate este Dumnezeul Triunic” (1Cor.12: 4-6).
Unitatea în Biserică este dată de existența unei singure credințe, un singur Duh și un singur trup, alcătuit din membri diferiți cu daruri diferite date de Cristos, prin „harul care-i echipează pe copiii lui Dumnezeu pentru slujire, dat în grade diferite” (Efes. 4:7).
În drum spre căutarea unității creștine, calitățile morale, sunt mai importante ca anumite structuri, și din această cauză apostolul cheamă Biserica din Efes la smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, înrădăcinați și întemeiați în dragoste.
Chemarea Bisericii la unitate spirituală, în scrierile apostolului Pavel, este
prezentată în trei imagini: voi sunteți trupul, familia și templul, imagini care cheamă pe
creștini ca să se poarte potrivit statutului pe care îl au..
Creștinii ca membrii diferiți ai Trupului lui Cristos, sunt chemați la slujirea reciprocă, ca bază pentru menținerea unității în diversitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, „Duhul este responsabil pentru a desfășura evidențe ale prezenței Lui”, fapt care îi va uni în slujire.
Poporul lui Dumnezeu este o comunitate a credincioșilor, care „datorează atât existența cât și comuniunea dintre ei, Duhului”, pentru că a făcut din Iudei, neamuri și sclavi un singur trup, prin împărtășirea din același Duh și prin lucrarea de împuternicire prin daruri făcută de același Duh.
Relația de unitate dintre capitolele 12-14 din 1Corinteni, nu apare la întâmplare,
ci este o secțiune importantă în care tema principală este Trupul lui Cristos și
funcționarea lui în dragoste. și unitate, unitatea este rezultatul dragostei.
Dacă membri Biserici lucrează în unitate și armonie, în funcție de domeniul în care este darul fiecăruia, ca rezultat al înțelegerii modului în care darul trebuie folosit, are loc „o creștere a calității slujirii”.
Imaginea trupului este necesară pentru a creiona o înțelegere mai clară a modului cum funcționează darurile, căci în „orice organism este necesară diversitatea în unitate pentru o viață normală”. În astfel de unitate trebuie să funcționeze și diversitatea darurilor care sunt în Biserică.
Diversitatea este foarte importantă în Biserică, fiind prezentă atât în distribuirea darurilor, cât și prin modul de manifestarea a Duhului prin daruri. Duhul fiind liantul unității mădularelor prin care Cristos „continuă să manifeste viața, slujirea și cuvântul Său” în moduri diferite în lume.
Eficiența lucrării este „garantată de participarea în mod activ a Trinității”, care prin prezența aceluiași Duh în noi, lucrează totul în toți. Pe cei care sunt gata să slujească spre folosul altora îi unește cu cei mulți cu slujbe diferite în trupul lui Hristos.
Izvorul unității creștine vine din unitatea Dumnezeului nostru, care este accentuat în repetarea expresiei „un singur”, care apare de șapte ori; de trei ori cu referire la cele trei Persoane ale Trinității, „un singur Duh, un singur Domn, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor” și de patru ori „cu referire la experiența noastră creștină în relație cu cele trei Persoane ale Trinității” (Efeseni 4:3-6).
Cuvântul „mădular” din versetul 14 este elementul ce constituie o parte integrantă in trup, care are o „funcție proprie”, diferită de celelalte, dar care este „parte necesară și omogenă a trupului” pentru a constitui un întreg,
Din el tot trupul bine închegat și strâns legat prin ceia ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste (Efeseni 4:16).
În unitatea trupului, fiecare din membre „reprezintă ceva, care nu este reprezentat așa de bine în alt membru și fiecare are propria funcție și lucrare de realizat” , care nu poate fi realizată așa de bine de nici unul din celelalte membre ale trupului, pentru că locul îi este dat de divinitate.
Tot așa în trupul lui Cristos care este Biserica, constituită din membri diferiți cu diferite daruri, relația între ei trebuie să fie caracterizată de „armonie, cooperare, simpatie și afecțiune reciprocă”, context în care fiecare relație va rodi.
Natura vieții în trup este manifestată, sub o formă prin ochi și sub altă formă prin urechi sau mâini, tot așa și Duhul lui Dumnezeu se manifestă în Biserică sub o formă într-un membru și sub o altă formă în alt membru potrivit darurilor prezente (1Cor.12:18.).
Metafora trupului ilustrează și faptul că „sunt anumite părți componente care nu au o lucrare publică sau vizibilă în care să l-i se poată da o atenție” s-au să se poată evalua în mod vizibil lucrarea lor, cum ar fi darul milosteniei, mângâierii.
Orice existența a Bisericii ca un organism viu, depinde de unitatea membrilor care sunt înzestrați cu diferite funcții în poziția în care Dumnezeu i-a pus, care „coincide cel
mai bine cu binele întregului”.
Datorită unității în scopuri și atitudine a Bisericii locale, viața lor este o „mărturie puternică” în cadrul societății. Ca rezultat al acestei unități, cuvântul lui Dumnezeu este acceptat. Multe alte suflete se adaugă Bisericii, astfel având loc creșterea ei spirituală și din punct de vedere numeric.
În unitatea trupului nu există diversitate în simțiri sau interese. Ideea de trup include ideea de alianță în simțire și interese, fiind locul în care „suferința și bucuria unui membru nu poate fi izolată de trăirile celorlalți membrii” din trup (1Cor.12:25, 26).
Dependența reciprocă este parte integrantă a trupului, fiind importantă pentru slăbiciunile, imperfecțiunile și puterea membrilor. Un creștin are „simpatie” față de altul, participă la suferința celuilalt și se bucură când celălalt este onorat, .pentru că „au interese comune”.
Imaginea Bisericii ca familie la Pavel, face referire și la Dumnezeu ca Tată, la „credincioși ca frați și surori în aceeași familie”. Duhul Sfânt este responsabil de transformarea oamenilor în credincioși, devenind astfel membrii ai familiei lui Dumnezeu, identificat în Romani 8:14-16, ca „Duhul adopției”, pe baza lucrări lui Cristos, fiind „Duhul care inspiră strigătul către Dumnezeu în limbajul lui Isus”, „Ava adică Tată”, limbajul fiilor Lui (Gal. 4:6).
Imaginea Bisericii ca familie pune accentul mai mult pe lucrarea diversă a persoanelor din Trinitate, ca o lucrare care este îndreptată spre același scop, fiind un model ce trebuie aplicat lucrării din Biserică.
Emoția și devotamentul uman exprimat în familie este transferat și cerut în Biserică, ca loc în care se manifestă „o notă de căldură, de delicatețe, de interes pentru alții și loialitate”, pentru că ei sunt născuți în familia lui Dumnezeu ca frați și surori.
În imaginea Bisericii ca templu, apostolul Pavel se folosește de conceptul Vechiului Testament al templului din Ierusalim ca loc al prezenței lui Dumnezeu. Este o imagine asociată cu fiecare creștin din Corint prin expresia „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu”, adevăr prin care îi îndeamnă la sfințire personală, fiind forma în care Pavel „explică prezența lui Dumnezeu în credincioși”. Deci și sfințirea personală este necesară în trup pentru păstrarea unității.
În Scripturi imaginea unități este conturată printr-o părtășie ce continuă să se adâncească, o dorință de a păstra unitatea vizibilă și de a menține o implicarea activă a tuturor membrilor rămânând credincioși adevărului în dragoste.
3.c. Modalități de diferențiere a darurilor spirituale de abilitățile naturale
Cunoscând faptul că toți oamenii au o existență umană și sunt înzestrați cu abilități naturale dar nu toți au daruri spirituale, este necesară o prezentare a unei imagini clare a sursei și naturii abilităților naturale și a darurilor spirituale, pentru a le putea
deosebi.
Din moment ce atât abilitățile cât și darurile spirituale sunt date cu un anumit scop, trebuie să subliniem acest scop pentru a conștientiza domeniul în care fiecare din ele funcționează corect.
Tabelul de mai jos este preluat din cartea lui Leslie B. Flynn, cu mici modificări și adăugiri proprii în conținut.
Atunci când abilitățile naturale sunt folosite, ele au capacitatea de „a instrui, inspira, a distra la nivelul natural, dar nu se întâmplă nimic supranatural”. Darul spiritual realizează edificarea sfinților, ceva supranatural se realizează când darul este exercitat.
Este adevărat că fiecare familie umană este creația lui Dumnezeu și fiecăreia din creaturile Sale, le-a dat unele daruri naturale, care îi permit lui sau ei să aibă anumite contribuții la societate. Dar darurile spirituale sunt speciale și diferite și ”doar cei care sunt creștini au cel puțin un dar”, deci doar cei care au avut experiența mântuirii și sunt membri ai trupului lui Cristos au daruri spirituale.
Leslie Flynn, susține că abilitățile și darurile spirituale pot lucra în comun. Se poate întâmpla ca darul spiritual să-și realizeze lucrarea în timp ce este folosită o abilitate naturală. Exemplul său descrie „un creștin care are darul de îmbărbătare și ca abilitate naturală are voce bună, în timp ce cântă, darul spiritual poate îmbărbăta sfinți”, pentru că Dumnezeu în măreția Sa, poate da unei persoane un dar care lucrează în același domeniu cu abilitatea lui naturală. Dar acest lucru nu poate fi valabil decât pentru anumite daruri.
James Boice sublinează că un creștin poate să își exercite darul spiritual prin intermediul unui talent natural și aduce în atenție darul ajutorărilor exercitat printr-un talent în domeniul tâmplăriei, brutăriei și management financiar. Deși este posibil să aibă loc aceste lucrări, ele nu trebuie privite ca o regulă pentru că lucrarea Duhului Sfânt, prin daruri spirituale, nu depinde de anumite abilități naturale.
David Ewert, susține că Dumnezeu care a creat lumea, El este cel care a pus în noi atât darurile spirituale cât și abilitățile naturale și de aceea este posibil ca Duhul Sfânt „să ia chiar și abilitățile naturale și să le intensifice sau să le ridice prin Duhul pentru a putea fi folosite în slujirea spirituală în Biserică”. Dacă se întâmplă acest lucru, considerăm că este o lucrare a Duhului temporară și nu neapărat o exercitare a unui dar care va continua.
În teologia apostolului Pavel, darurile spiritualule sunt prezentate ca superioare abilităților naturale, pentru că punerea în valoare a abilităților naturale au ca scop „instruirea, lucrarea trupului, și plăcerea lui”, pe când darurile spiritualule au ca scop slujirea în domeniul spiritual.
Din punct de vedere teologic, se poate spune că „darurile lucrează în tărâmul spiritual, iar abilitățile naturale în tărâmul natural”. Din moment ce toți creștinii au o existență umană și au talente naturale, pot deci lucra pe tărâmul natural. În același timp știm că creștinii au și daruri spirituale, deci pot lucra și în tărâmul spiritual.
Dar, oamenii care nu sunt creștini, nu au daruri spirituale, deci nu pot lucra în tărâmul spiritual, ci doar în tărâmul natural.
Superioritatea darurilor spirituale este dată și de faptul că, dacă abilitățile naturale pot fi folosite doar în circumstanțe favorabile, darurilor spirituale pot fi folosite și in „circumstanțe nefavorabile”, arătând că Dumnezeu în harul său poate acorda putere pentru realizarea scopului Său în orice circumstanțe dorite de El.
Dumnezeu se declară în Scripturi ca fiind sursa atât a „abilităților naturale, cât și a darurilor spirituale”, totuși darurile spirituale se diferențiază prin momentul primirii, natura lor și prin scopul lor, deși „uneori pot să intre in relație”.
Edificarea este testul practic prin care „se decide admiterea oricărei manifestări în interiorul Bisericii” și recunoașterea faptului că Duhul Sfânt a înzestrat pe un credincios cu un anumit dar. Pot exista creștini, care au darul de evanghelist fără a fi evangheliști în mod oficial sau darul de învățător, fără a fi în mod oficial învățător și totuși să se realizeze edificarea prin lucrarea lor.
Trupul este lucrarea lui Cristos și elementul esențial în lucrarea de schimbare a lumii. Schimbarea naturi umane căzute și lucrarea spirituală nu poate fi realizat cu ajutorul abilităților naturale, pentru că ele nu pot realiza lucrări în domeniul superior lor.
4. Manifestarea corectă a Darurilor în trupul lui Cristos
4.a. Principiile manifestării corecte
Din moment ce toți din cadrul Bisericii au înțeles că este nevoie ca să se implice în lucrarea la care au fost chemați și doresc împlinirea acestui deziderat este necesar să conturăm câteva principii de bază.
Chiar dacă darurile sunt diferite în cadrul unei comunități, pentru creștinii este necesar să știe că au în comun Duhul, care este originea darurilor, fapt care motivează spre un singur scop. Dacă nu se are în vedere acest element „scopul darurilor”, atunci cu siguranță că nu va exista o manifestare corectă în cadrul acelei comunități.
Trebuie luat în considerare faptul că nici un creștin nu poate funcționa de unul singur, din cauza locului pe care îl ocupă în trup, unde „mădularele sunt complementare având aceiași simțire și interes”.
În timpul exercitări darului, „nici un mădular al trupului lui Cristos nu trebuie să simtă că este mai important decât un alt mădular”. În Corint unii se purtau carnal cu darurile pe care le aveau, folosind-le în așa fel încât alte mădulare să se simtă lipsite de importanță.
Deși o anumită persoană poate avea o poziție de slujire și răspundere mai mare, acest lucru nu trebuie să provoace invidie, căci în ochi lui Dumnezeu chiar și cel care trece ne observat de multe ori este tot așa de important și de necesar (1Cor 12:22; Rom 12:3).
Atunci când facem referire la importanța unei persoane din cadrul Bisericii, specificăm faptul că trebuie să fie „echilibrat în evaluarea propriei importanțe”, care nu trebuie să-l separe de trup prin izolare și nici să-l ridice mai presus de valoarea trupului.
În cadrul relațiilor din trup, dragostea este principiul de control sau atitudinea pentru o exercitare propice a darurilor. Ea este necesară pentru împlinirea nevoilor altora în mod dezinteresat și pentru crearea unui cadru propice dezvoltării.
Fiecare din noi suntem chemați „să ne sfătuim unii pe alții”. Faptul că nu suntem calificați să ne sfătuim nu ne scutește responsabilitatea aceasta, ci ne face conștienți că este necesară o continuă pregătire și veghere asupra trăirilor celor din jur, la care suntem părtași. Pentru înțelegerea acestui concept, aducem în atenție imaginea părintelui, care „are responsabilitatea de a veghea asupra copiilor lui, faptul că nu face acest lucru nu îl face ne-părinte” .
Cartea Evrei prezintă un principiu important al manifestări corecte în trup „Sã ne uitãm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus” (Evrei 2:2).
Unitatea și funcționarea corectă se realizează cu cât te apropii de Păstor, căci în același timp ești mai aproape de cel de lângă tine, pentru că au țintă și model comun și cu cât îl cunoști mai mult pe Păstor, îl iubești mai mult și în același timp iubești creația Sa și chipul Său prezent în cel de lângă tine.
Modul de unitate cerută în Biserică are ca exemplu „unitatea dintre Isus și Tatăl”,
adevăr care este subliniat de rugăciunea lui Isus din Ioan 17, fiind realizabil prin
„diversitatea darurilor cu care am fost îmbogățiți”.
Credincioșii sunt chemați să depună toate eforturile în „exercitarea darului, cu toată smerenia pentru edificarea Bisericii”. Aceasta este o sarcină necesară atât pentru funcționarea corectă cât și pentru împlinirea personală, punând accentul nu pe daruri, ci pe „credință, nădejde și dragoste”, ca reflecție a maturității trupului.
4.b. Piedici în manifestarea corectă a darurilor
Există anumite piedici ce pot apărea în timpul exercitării darului în Biserică, pe care este necesar să le sesizăm, pentru a fi mai pregătiți în îndepărtarea lor la timp, într-un mod corespunzător.
Unul dintre cele mai mari piedici în folosirea darului primit este lipsa sfințeniei personale. Creștinul care poartă vinovăția păcatului, trăiește într-o tensiune continuă,
cauză pentru care nu poate să lucreze cu darul.
În 2Timotei 2:21 este scris: „Dacă cineva se curățește de acestea va fi un vas de cinste, sfințit, folositor stăpânului său”. Deci, Dumnezeu nu se folosește de „un vas
necurat”. Sfințirea personală nu este o obțiune, ci o necesitate pentru o slujire eficientă.
Lucrarea publică de disciplinare și reabilitare în urma păcatului, trebuie să se realizeze de păstorii sau prezbiterii care sunt puși ca supraveghetori peste Biserică. Dacă acest lucru nu se realizează la timp, păcatul poate să se extindă și este o mare piedică în lucrarea din Biserică.
Disciplinarea are două scopuri, în primul rând, se dorește reabilitarea celui ce a păcătuit” și în al doilea rând, menținerea sfințeniei în cadrul Bisericii locale, caracteristică definitorie a poporului lui Dumnezeu.
Disciplinarea bazată pe Scripturi, include „un scop adecvat, persistență, corectivă și preventivă”. Se realizează pe fondul dragostei și interesului personal față de cel căzut pentru ca ea să aibă efectul dorit.
Dezvoltarea unei atitudini de iertare între membrii aceleiași comunității este foarte importantă. Iertarea nu aduce doar eliberarea de vină și vindecarea relațiilor stricate, ci „ oferă oportunități de dezvoltare și creștere”. În situația în care atitudinea de iertare într-o comunitate nu este dezvoltată, apare o stare de tensiune și neîncredere, care împiedică orice dezvoltare.
Conducerea Biserici locale este chemată să supravegheze modul de funcționare a lucrărilor din aceea Biserică. Dacă se întâmplă ca această conducere să caute mai degrabă interese de grup și nu interesul întregii comunități, devine o piedică pentru unii creștini în exercitarea darului în mod corespunzător.
O conducere bazată pe principii biblice „va întreprinde tot ce este necesar pentru ca să aibă loc rezolvarea situațiilor conflictuale” și nu va fi o piedică pentru lucrările care le fac creștinii din Biserica locală.
Cel care manifestă darul primit cu scopul de a-l pune în umbră pe fratele său, nu doar că nu întrebuințează corect darul său, ci și devine o piedică pentru lucrarea fratelui său. Creștinul este chemat ca în tot ceea ce face „să-l pună pe fratele său în și mai multă
lumină și nu să-l eclipseze”.
Neputința de a trece peste anumite interese personale este o altă piedică în exercitarea darului, acest fapt afectează două domenii. În primul rând afectează scopul pentru care a fost dat darul, fiind o folosire în interes personal, iar în al doilea rând afectează relațiile cu ceilalți frați, pentru că interesele personale sunt exteriorizate în antagonisme și dușmănii în relațiile cu ceilalți creștini.
Există doar o linie fină care desparte emoția sănătoasă de emoția nesănătoasă și de aceea orice accent, apel nesănătos sau joacă emoțională este periculoasă.
Istoria dovedește că mișcările carismatice care au accentuat și s-au bazat pe experiența emoțională, s-au îndepărtat de Scripturi și au devenit locuri care au atras oameni cu tulburări emoționale. Acești oameni „au găsit în ritualul emoțional, eliberare de stresul și presiunile care vin din alt domeniu al vieți lor”. Credem că manifestarea darului trebuie să se realizeze fără exces a laturii emoționale ci menținându-se un echilibru potrivit învățăturii din Efeseni 4 versetul 15, „credincioși adevărului în dragoste”.
Dacă cineva folosește cunoștințele și darul, căutând înălțarea, lauda și mărirea sa proprie, ignorând slujirea altora cu dragoste, „sunt semne de cultivare a unor acțiuni satanice în viața sa”. Creștinul nu este chemat la înălțare, ci la slujire.
5. Modalități prin care se ajunge la folosirea mai eficientă a darului primit
Pentru a avea o motivație în dezvoltarea darului primit, dorim să prezentăm mai întâi câteva beneficii care rezultă din folosirea corectă a darurilor: 1) creștinul va accepta mai ușor împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viața lui, 2) va accepta mai ușor locul lui în trup, 3) se va realiza mai ușor numirea comitetului Bisericii locale, 4) vor putea fi împărțite sarcinile și slujirea pentru lucrare.
Având în vedere că darurile lucrează în cadrul Bisericii, realizându-se edificarea în unitate și dragoste, trebuie ca și „eficientizarea folosirii darurilor, să aibă loc tot în Biserica locală. Biserica este locul propice în care lucrarea de pregătire și folosire mai eficientă a darului se poate realiza cu succes.
Pavel în Efeseni 4:12, prezintă scopul pentru care Dumnezeu a împărțit diverse daruri Bisericii, „pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Cristos”.
Prima afirmație, „Pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire,, are de-a face cu lucrarea imediată. A doua afirmație, ”pentru zidirea Trupului lui Cristos”, are de-a face cu o lucrare finală, care se realizează prin implicarea darurilor în slujire, „ca o lucrare a tuturor credincioșilor”.
Acest subcapitol se dorește a fi o prezentare a modului în care se realizează lucrarea imediată,. Această lucrare imediată ține de pregătirea și instruirea credincioșilor din punct de vedere teoretic și practic, pentru a fi capabili „să slujească în lucrări diverse,
în cadrul trupului lui Cristos”.
Lucrarea de pregătire și instruire a credincioșilor pentru slujire este realizată în special de cei care au daruri cum sunt: darul de păstor și învățător Ei trebuie să fie pregătiți atât teoretic, cât și practic în modul de slujire al Bisericii.
Pentru a nu apărea confuzii la simpla citire a primei afirmații, dorim să explicăm cuvintele: „desăvârșirea sfinților”, care este o aparentă contradicție în termeni.
Afirmația ne vorbește despre un proces și despre o considerație. Creștinii sunt într-un proces de sfințire spre a deveni ceea ce sunt considerați. În același timp ei sunt considerați de Dumnezeu sfinți pe baza jertfei lui Isus Cristos.
Procesul acesta are două laturi: sfințirea personală și o pregătire continuă pentru o slujire cât mai eficientă.
Trebuie să înțelegem că sfințirea personală este o condiție necesară pentru ca Duhul Sfânt, care are o natură divină, sfântă, să nu fie întristat, ci „să ne dea putere și să facă slujirea noastră să fie eficientă” prin însoțirea Sa.
Prin expresia de provocare a lui Pavel către Timotei, „să înflăcărezi darul”, exprimată prin cuvântul grecesc avnazwpurei/n, care mai poate fi tradus prin cuvintele „a ventila o văpaie, flacără”, înțelegem că slujirea cu darul spiritual „implică o disponibilitate pentru lucrarea care poate fi neglijată sau bolnăvicios folosită”. (2 Tim.1:6).
În condițiile în care moartea lui Pavel se vedea a fi aproape (2Tim3:14), apostolul îl îndeamnă la o folosire mai viguroasă și continuă a darului în ciuda circumstanțelor nefavorabile. Dar acest lucru nu se poate realiza decât „dacă se poartă potrivit chemări de păstor pe care o are”, fără să dea oportunități cuiva, să-l critice în termeni vieții creștine.
C. Barrett, susține că izvorul unei folosiri înflăcărate vine din „credința și
încredințarea primită”. În context aflăm că este vorba mai degrabă de Duhul care
izgonește frica și este sursă de putere, dragoste și autocontrol (2Timotei 1:7).
Prin conținutul versetului șapte este subliniat faptul că puterea spirituală, dragostea și autocontrolul sunt „disponibile prin Duhul tuturor credincioșilor, pentru intensificarea folosirii darului”. Folosirea lor eficientă ține și de dorința noastră de a fi implicați.
Afirmația din 2Timotei 1:6 este dată în contextul în care Timotei nu avea nevoie de primirea darului din nou, ci doar de a fi atent la „exemplul personal, învățătura și slujirea sa ca o condiție pentru menținerea vieții de slujire cu darul primit”.
Afirmația discutată mai sus, se leagă de ceea ce i-a spus în scrisoarea anterioară cu scopul de a-l motiva la o slujire mai eficientă, „nu fi nepăsător de darul care este în tine” (1Tim.4:14).
Cuvintele „nu fi nepăsător de darul care este în tine”, trebuie privite atât ca o poruncă, cât și ca o avertizare. Înțelegem că e o poruncă pentru că acest cuvânt tradus cu „nepăsător”, apare în greacă la imperativ prezent activ.
Avertizarea face referire la faptul că este „posibil ca noi să avem o atitudine
greșită în folosirea darului așa cum a fost el intenționat”, fapt care va duce la rănirea Biserici și a ta însuți.
Îndemnul care apare în versetul următor este scris sub două forme: „puneți pe inimă aceste lucruri” și „îndeletnicește-te în totul cu ele” (1Tim,4:15), ca un mod în care poți împlini porunca Aceasta nu înseamnă altceva decât, „fă din acest lucru ocupația ta, interesul tău, fi absorbit de el”. Este o condiție necesară pentru ca să nu aibă loc neglijarea slujirii.
Instruirea: Instruirea poate lua diverse forme cum ar fi: „prin predicare, prin școli duminicale, prin seminarii și școli teologice”, care instruiesc pe cei care doresc să lucreze cu darul primit. Atunci când observă că are chemare de la Dumnezeu și o anumită înclinație și nu are o pregătire adecvată în domeniu, ar trebui să „citească o carte cu referire la darul său sau să frecventeze un seminar”, care să îl ajute să folosească darul în mod corespunzător. De exemplu: prin școli creștine cu specializarea în domeniul asistenței sociale, pentru cei care au darul milosteniei sau ajutorării și respectiv: încurajarea și ajutorarea, se realizează pregătirea pentru o slujire eficientă.
Sfințirea: Unul dintre cei mai importanți pași pentru o folosire cât mai eficientă a darului primit este „sfințirea”. Această lucrare este necesară pentru că este o cerință Scripturii care are legătură atât cu relația personală cu Dumnezeu, cât și cu semenii.
Nu se poate realiza o creștere a calității slujirii în Biserică, dacă nu se trăiește în „adevăr și dragoste”. Adevărul este necesar pentru a rămâne în picioare împotriva învățăturilor false, iar dragostea fiind mediul în care poate avea loc creșterea.
Cele două trebuie păstrate în echilibru, orice accentuare a uneia din ele, va crea dezechilibru, „adevărul devine dur dacă nu este însoțit de dragoste, dragostea devine molatică dacă nu este întărită prin adevăr”.
Ucenicizare personală: Cei mai maturi care au daruri și lucrează corespunzător cu ele, pot „să aleagă o persoană care nu are experiență să o instruiască, să o încurajeze și să o îndrume cum să-și manifeste darul în slujire”. Acest lucru este posibil mai ales dacă lucrarea lor privește același domeniu de slujire.
Din cauza apariției Bisericilor mari în care posibilitatea de implicare în slujire a tuturor credincioșilor a dispărut, în perioada contemporană se răspândește tot mai mult, modelul de edificarea și creștere spirituală a Bisericii prin intermediul grupurilor mici. Grupurile mici: Grupurile mici au rolul de a îndeplini trei funcții majore: intimitate spirituală, dezvoltarea simțului răspunderii pentru darul primit și stimularea participării în slujirea trupului cu darul primit.
Grupurile mici, asemenea modelului lui John Wesley, care a organizat societatea Metodistă cu 12 membrii, cu propriul lor lider, „practicau părtășia, închinare, laudă, studiu Biblic și se încurajau în exercitarea darurilor” .
Din punct de vedere istoric, grupurile mici au fost „locul în care s-a păstrat
vitalitatea spirituală pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp”, și credem că acest model care este preluat de la Isus, este unul din modurile în care astăzi se poate conștientiza și implica fiecare creștin, folosind darul spre maturizarea Bisericii și a sa.
Creșterea în calitate a slujirii cu darul nostru în trupul lui Cristos „are loc și pe măsură ce crește cunoașterea și încrederea noastră în Fiul lui Dumnezeu”.
Un creștin înțelept chemat la slujire în locuri de autoritate potrivit voii lui Dumnezeu, „va fi mult mai eficient când nu va pronunța soluția posibilă înainte de a fi înțeles sigur întrebarea și problema” adusă de o persoană cu neclarități în anumite domenii.
Înregistrările audio și video: Pentru darurile care au în componență vestirea cuvântului prin cuvinte, există o modalitate de corectare oferită de tehnica modernă. Prin „înregistrări audio și video, se poate perfecționa modul de exprimare”. În această metodă în primul rând trebuie să aibă loc o identificare și recunoaștere a greșelilor în mod echilibrat, iar în al doilea rând să se ofere soluțiile pentru corectarea greșelilor.
Acest fel de corectare trebuie realizat de persoane care au o practicare îndelungată și eficientă a aceluiași dar. Corectarea pentru a fi eficientă trebuie să se realizeze pe fondul unei atmosfere pline de dragoste.
Dacă ne gândim la instruirea celor care au chemarea de a fi păstori, instruirea lor cuprinde trei laturi esențiale: „formarea unui caracter moral, cunoștințe biblice și deprinderi de slujire. Formarea caracterului, trebuie să se realizeze printr-o viață morală personală și de familie. Cunoștințele biblice se pot acumula prin lucrări teologice și bibliografii. Deprinderile de slujire se realizează prin combinarea cunoștințelor cu practica, în predicare și păstorire cu pasiune și îndrăzneală.
Pentru ca vorbirea păstorului și învățătorului „să fie plină de înțeles, ei trebuie să se pună sub autoritatea cuvântului Scripturii, să vorbească nu de la ei, ci ceea ce ne-a fost dat deja”. Doar astfel vor avea autoritate în vorbirea lor.
Conceptul de păstor în Noul Testament nu este privit ca o persoană care controlează toate activitățile și puterea din Biserică , ci este persoana care „încurajează orice inițiativă corectă a laicilor”, ajutându-i prin instruirea pe care o poate da, să-și dezvolte astfel capacitatea de a sluji.
.În același timp, Noul Testament preconizează lucrarea de echipare a poporului lui Dumnezeu, nu ca o sarcină ce trebuie s-o îndeplinească doar elita Bisericii, ci este o lucrare la care sunt chemați toți membrii.
O folosire adecvată a darului, în trupul lui Cristos, va avea rezultate atât în viața celui care îl folosește, adăugând abilități și eficiență în slujire, cât și in viața credincioșilor din comunitate, fiind „un stimulent și ajutor în creșterea lor spirituală”.
IV. CONCLUZII
Atunci când Dumnezeu ne poruncește să facem anumite lucrări, îndeplinirea acestor lucrări este imposibilă de realizat prin natura noastră proprie, de aceea Dumnezeu ne dă și abilitățile necesare îndeplinirii poruncilor Sale.
Activitatea darurilor spirituale este descrisă în Scripturi în moduri diferite și prin cuvinte diferite, fapt care subliniază că nu există un șablon de exprimare a Duhului Sfânt prin cuvinte.
Darul spiritual dat de Dumnezeu credinciosului, este o calificare dată prin Duhul Sfânt pentru a-i permite să slujească în cadrul lucrării din interiorul trupului lui Cristos. Cel puțin un dar este dat fiecărui membru din trupul lui Cristos, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Orice definire trebuie să cuprindă trei elemente de bază: 1) darul are origine divină, fără participare umană, 2) darul este dat unui persoane din trupul lui Cristos în mod particular, 3) darul este dat cu un scop precis, spre folosul celorlalți.
Fiind conștienți că darurile au fost date de Dumnezeu trupului lui Cristos, niciodată nu trebuie să subestimăm într-un anumit fel, forța, puterea sau utilitatea lor în Biserica lui Dumnezeu. Nu noi posedăm darul, ci Duhul Sfânt ne-a dat darul ca un mod prin care vrea să ne conducă în voia Sa.
Trupul este un întreg de sine stătător și are o mare diversitate de mădulare, care sunt toate absolut necesare. Participarea fiecăruia este necesară pentru formarea capacității pe care trebuie să o dețină un corp, pentru a funcționa în mod corect prin funcțiile interioare care sunt complementare.
Manifestarea darurilor este importantă pentru că îi ajută pe credincioși, în primul rând să știe că Duhul Sfânt lucrează în mijlocul lor și în al doilea rând îi determină să înțeleagă că toată această diversitate de daruri este necesară pentru unitatea și scopul comune spre care sunt conduși de același Duh.
Importanța darurilor în trup este definită nu doar de originea lor divină, ci și de interdependența dintre ele; există mai multe membre dar aparțin aceluiași trup, deci fiecare membru are nevoie de celălalt.
Lucrarea Duhului Sfânt în biserica de astăzi nu se desfășoară prin toate darurile prezente în perioada apostolilor. Putem sublinia faptul că Duhul Sfânt lucrează astăzi în Biserică prin prezența darurilor de păstor, de învățare, de îmbărbătare, de evanghelizare, de slujire, de cârmuire, de credință, de cunoștință, de înțelepciune, de dărnicie, de ajutorare, de milostenie, daruri care sunt date de același Dumnezeu prin Duhul.
Motivul prezenței lor în Biserică, se datorează faptului că sunt necesare Bisericii din zilele noastre pentru a putea crește spiritual și a umbla în voia lui Dumnezeu.
Sunt daruri care ies în evidență prin însăși natura lor: darurile de păstor, de cârmuire, de învățare. În același timp sunt anumite daruri care prin natura lor sunt mai puțin vizibile: daruri cum sunt, de dărnicie, milostenie, întrajutorare, dar toate sunt necesare și importante indiferent cât de vizibilă este manifestarea lor.
Faptul că Dumnezeu este cel care alege să ne ofere prin Duhul anumite daruri, nu trebuie decât să ne stârnească bucurie și o căutare perseverentă în a descoperi darul primit în viața noastră, pentru a putea îndeplini sarcina dorită de El în trupul lui Cristos.
Pentru cei care nu și-au descoperit darul primit este posibil ca prin următorii pași să-și identifice darul: cultivarea unei deschideri față de Duhul Sfânt, rugăciune și studiu biblic despre darurile spirituale, examinarea experiențelor în slujire, identificarea nevoilor din cadrul Bisericii și confirmarea dată de alți creștini.
O înțelegere adecvată a darului, ne va feri de orgoliu, ne va ajuta să evităm falsa smerenie, reduce invidia și va îndepărta falsa vină, care vine în urma sentimentului că poate nu este bine ce fac.
Darurile spirituale funcționează pe două fundamente solide: „unitate și dragoste”.
Manifestarea darului în dragoste va acoperi imperfecțiunile celorlalți în slujire, nu va folosi darul cu sentimente de superioritate sau neglijență față de alți creștini.
Dragostea este mediul în care se acceptă mustrarea spre îndreptare, fără să aducă înjosirea credinciosului în cauză, ci îl face să înțeleagă nevoia de schimbare.
Unitatea în Biserică este dată de existența unei singure credințe, un singur Duh și un singur trup, alcătuit din membri diferiți cu daruri diferite date prin Duhul.
Diversitatea este foarte importantă în Biserică, fiind prezentă atât în distribuirea darurilor, cât și prin modul de manifestarea a Duhului prin daruri.
Fiecare creștin ca parte integrantă in trup, are o funcție proprie, diferită de celelalte, dar este parte necesară și omogenă a trupului pentru a constitui un întreg.
Darurile spirituale se deosebesc de abilitățile naturale pentru că abilitățile naturale se moștenesc genetic sau se învață în timpul unei perioade de ucenicie, pe când darurile spirituale sunt primite de la Dumnezeu doar după nașterea din nou.
Darurile spirituale lucrează în domeniul spiritual, iar abilitățile naturale în domeniul natural. Din moment ce toți creștinii au o existență umană și au talente naturale, pot lucra în domeniul natural. În același timp, știm că creștinii au și daruri spirituale, deci pot lucra și în domeniul spiritual. Dar necreștinii nu au daruri spirituale, deci nu pot lucra decât în domeniul natural.
Roada Duhului Sfânt este prezentată ca virtuți cerute să fie prezente, toate în toți credincioșii ca rezultat al călăuzirii Duhului în viața personală, pe când darurile spirituale nu se găsesc toate în fiecare credincios, ci sunt împărțite după cum voiește Duhul.
Lucrarea de pregătire și instruire a credincioșilor pentru slujire este realizată în special de cei care au daruri cum sunt, darul de păstor și învățător, care sunt pregătiți atât teoretic, cât și practic în modul de slujire a Bisericii. Instruirea celor care nu știu să folosească darul primit, poate lua diverse forme cum ar fi: prin predicare, prin școli duminicale și prin seminarii sau școli teologice
Puterea spirituală, dragostea și autocontrolul sunt disponibile prin Duhul Sfânt tuturor credincioșilor pentru intensificarea folosirii darului. Folosirea lor eficientă ține și de dorința noastră de a fi implicați în slujire.
Noul Testament preconizează lucrarea de echipare a poporului lui Dumnezeu, nu ca o sarcină la care sunt chemați doar anumiți oameni din Biserică, ci este o lucrare la care trebuie să fie implicați toți membrii Trupului.
Atunci când se lucrează în unitate și armonie, în funcție de domeniul în care este darul, are loc o creștere a calității slujiri din Biserică. Calitatea slujirii izvorăște din înțelegerea tot mai clară a chemării de care ai avut parte, cât și din înțelegerea modului în care poți să folosești darul primit.
O Biserică în care darurile din cadrul Ei funcționează corect este caracterizată de unitate, manifestă generozitate, diversitate în exprimare și o maturizare în creștere, fiind o manifestare ca rezultat al înțelegeri chemării fiecăruia.
BIBLIOGRAFIE
ATKINSON, David, Pastoral Ethics, editura Lynx Communications, London, 1996.
BARACKMAN, H. Floyd, Teologie Creștină Practică, editura Multimedia, Arad, 2003.
Barrett, C. K. The Pastoral Epistles, editura H.F.D. Sparks, Oxford University
Press, 1963.
BARTON, B. Bruce, Life Application Bible Commentary 1&2 Timothy & Titus, editura
Tyndal House Publishers, Illinois, 2003.
BOICE, M. James, Fundamente ale Credinței Creștine, editura Inst. Biblic ,,Emanuel,,
Oradea, 2000.
BRIDGES, Jerry, Urmăriți Sfințenia, editura By European Literature Outreach, 1985.
BROMILEY, W. Geoffrey, Teological Dictionary of the New Testament, editura The
Paternoster Press, Stuttgart, 1985.
DRUMMOND, A. Lewis, Mesajul Crucii, editura Inst. Biblic Emanuel din Oradea, 2001.
DUNN, D. James, The Teology of Paul The Apostle, editura T & T Clark, Edimburgh,
1998.
DWINDOLL, R. Charles, Spiritual Gifts, editura Insight for Living, California, 1986.
EDWARDS, R. James, New International Biblical Commentary Romans, editura
Hendrickson Publishers, Massachusetts, 1995.
ELWELL, A. Walter, Evangelical Dictionary of Biblical Teology, editura Grand Rapids,
Michigan, 1996.
ELWELL, A. Walter, Evangelical Dicționary of Theology, editura Bake Book Hause,
Michigan, 1991.
ERICKSON, Millard, Teologie Creștină, Cartea Creștină, Oradea, 1998.
EWERT, David, The Holy Spirit în the New Testament, editura Herald Press Kitchener,
Pennsylvania, 1983.
FEE, D. Gordon, God’s Empowering Presence, editura Hendrickson Publishers,
Massachusetts, 1994.
FEE, D. Gordon, The First Epistle to the Corinthians, editura Grand Rapids, Michigan,
1987.
FERGURSON, B. Sinclair, New Dictionary of Theology, editura Inter- Versity Press,
Illinois, 1988.
FOULKES, Francis, Tyndale, New Testament Commentaries, Ephesians, editura Inter-
Varsity Press, Leiceste, England, 1989.
FREEMAN, E. Hobert, An Introduction to the Old Testament Prophets, Moody Press,
Chicago, 1980.
FLYNN, B. Leslie, 19 Gifts of the Spirit, Victor Book, editura Publication INC,
Canada,1994.
GANGEL, O. Kenneth, You and Your Spiritual Gifts, editura Moody Press, Chicago,
1975.
GETZ, A. Gene, Dinamica Bisericii-ghid de studiu, editura B.E.E. International, Dallas,
Texas, 1992.
GETZ, A. Gene, Să ne zidim unii pe alții, editura B.E.E. International, Timișoara, 1985.
GROSHEIDE, F. W. The First Epistle to the Corinthians, editura Grand Rapids,
Michigan, 1984.
GRUDEM, Wayner, Tyndale New Testament Commentaries,1Petru, editura Inter-Varsity
Press, Michigan, 1989.
GRUDEM, Wayner. ARE miraculous Gifts for to day?, editura Inter-Varsity Press,
England, 1996.
HENDRIKSON, William. Galatians & Ephesians, editura The Banner of Truth Trust,
Canada, 1990.
HENDRIKSON, William. 1&2 Timothy and Titus, editura The Banner of Truth Trust,
London, 1972.
HENRY, F. Carl, Dumnezeu Revelație și Autoritate, v.6, editura Cartea Creștină, Oradea,
1999.
HERING, Jean, The First Epistle of Saint Paul to the Corinthians, editura The Epworth
Press, London, 1982.
HODGE, Charles, I&II Corinthians, editura The Banner of Truth Trust, Grant
Britain,1988.
HOHENSEE, Donald; ALLEN, Odell, Your Spiritual Gifts, editura Victor Books,
Canada, 1992.
HORBAUGH, l. Gary, God’s Gifted People, editura Expanded Edition, Augsburg,
Minneapolis, 1990.
HORTON, M. Stanley, I și II Corinteni, editura Life Publishers România, Oradea, 2003.
HORTON, M. Stanley, Ce spune Biblia despre Duhul Sfânt, editura Life Publishers,
România, Oradea, 2002.
HUBBARD, David Allan, Unwrapping Your Spiritual Gifts, editura Word Books
Publisher, Texas, 1985.
IVERSON, Dick, O teologie autentică pentru o Biserică puternică, editura Stephanus,
București, 1995.
KINGHORN, C. Kenneth, Gifts of the Spirit, editura Nashille, Abingdon, 1976.
KNIGHT, W. George, Comentary on the Pastoral Epistles, editura The Paternoster Press,
Michigan, 1992.
LADD, E. George, A Teology of the New Testament, editura Grand Rapids, Michigan,
1994.
LEWIS, David, Healing: fiction, fantasy or fact?, editura Hodder and Stoughtar, London,
1979.
LINCOLN, T. Andrew, Word Biblical Commentary, Ephesians, editura Word Books
Publisher, Texas, 1990.
LLOID-Johnes, Martyn, Dumnezeu Duhul Sfânt, editura Făclia, Oradea, 1997.
MACARTHUR, John Jr., Pastoral Ministry, editura W Publication Group, Tennessee,
1995.
MACDONALD, Wiliam Comentariul Biblic al Credinciosului – Noul Testament,
editura Lampadarul de Aur, Oradea, 2004
MOO, Douglas, New International Commentary the Epistle to the Romans, editura Grand
Rapids, Michigan, Cambridge, 1990.
OWEN, John, The Work of the Spirit, editura The Barth Press, Avon, 1995.
PACKER, I. James, Step with Spirit, editura Inter-Varsity Press, England,1987.
PACHE, Rene, The Person And Work of the Holy Spirit, editura Moodz Press, Chicago,
1957.
PALMER, H. Edwin, The Holy Spirit His Person and Ministry, editura Prezbyterian and
Reformed Publishing Company, New Jersy, 1948.
PINK, M. Arthur, The Holy Spirit, editura Baker Book House, Michigan, 1978.
SANDERS, J. Oswald, The Holy Spirit and His Gifts, editura Grand Rapids, Michigan,
1976.
SDHILLEBUCKX, Edward, CHURCH The human Story of God, editura Crossroad,
New York, 1994.
STOTT, R. John, The Message of Timothy & Titus, editura Inter-Varsity Press, 1996.
STOTT, R. John, Noua Societate a lui Dumnezeu, editura Societatea Misionară Română,
England, 1987.
STRONSTAD, Roger, Teologia Carismatică a lui Luca, editura Life, Oradea, 2003.
SUMRALL, Lester, The Gifts & Ministries of the Holy Spirit, editura Lesea Publishing
Company, Indiana, 1985.
TIPEI, F. John, Duhul Sfânt, editura Metanoia, Oradea, 2003.
TURNER, Max, Spiritual Gifts Then and Now, editura Paternoster Press, Great Britain,
1996.
YOHN, Rick, Discover your spiritual gift and use it, editura Tyndal House Publishing,
Illinois,1975.
WAGNER, Peter, Your Spiritual Gifts Can Help Your Church, editura Regal Book,
California, 1985.
Waillian A., Dictionary of Old Testament Teology & Exegesis, v.3, editura
Paternoster Press, 1996.
WARD, A. Ronald. Commentary on 1&2 Timothy, Titus, editura Word Books Publisher,
Texas, 1977.
WOLVOORD, F. John, The Holy Spirit, editura Publishing Company Findlay, Ohio,
1958.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Darurile Spirituale, Element Definitoriu In Maturizarea Si Functionarea Corecta A Bisericii (ID: 167251)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.