Dansul Popular Vazut de Tinerii din Zonele Urbane

URBANIZAREA CA PROCES SOCIAL

Comunitățile urbane și comunitățile rurale

Noțiunea de „comunitate” acoperă toate tipurile de relații definite întocmai prin legături afective strânse, profunde și durabile, dar în același timp printr-un angajament moral și o adeziune comună la un grup.

În comunitate este tot placut, cald și confortabil. În afara comunității, sunt pericole, iar înăuntru suntem în siguranță, nu suntem străini, suntem siguri că persoanele din jurul nostru ne doresc binele și putem conta pe bunăvoința acestora. Aici vom găsi înțelegere și îndurare, datoria noastră e să ne ajutăm reciproc, de aceea devine o naturalețe șă așteptam să fim ajutați la nevoie.

Caracteristicile comunităților urbane:

Capacitatea demografică aproximativ mare;

Predominanța îndeletnicirilor industriale;

Legiferarea instituțională și formală a relațiilor sociale;

Neimportanța legăturilor de rudenie;

Intercunoaștere scăzută;

Raționalizarea vieții sociale.

În orice societate, comunitate sau regiune, dezvoltarea urbană are

caracteristici diferite, fiind dificilă, aproape imposibilă conturarea unei singure teorii generale a urbanizării. În anumite societăți, fenomenul de urbanizare există de foarte multă vreme, în timp ce în alte societăți, fenomenul abia apare.

Trăsăturile vieții urbane sunt divergente. Pe de o parte, orașul, este locul de focalizare a instituțiilor politice, științifice și culturale. Este un centru puternic și important de ocupație științifică, tehnică, culturală și artistică. Pe de altă parte, orașul, prezintă o rată mai mare de comportamente deviante, de divorțialitate, de sinucideri, de criminalitate, etc.

În 1966, R. Frankenberg, oferă în volumul “Communities in Britain” un model de dihotomie rural-urban:

(Ioan MIHĂILESCU, Sociologie generală, editura Polirom, Iași, 2003, pagina 274-275)

Comunitățile rurale și urbane interrelaționează formând astfel comunități teritoriale. Chiar dacă pe parcursul istoriei comuniățile urbane au dominat comunitățile rurale, ori comunitățile rurale au fost cele dominante, ori au cooperat funcțional sau au avut relații în antiteză, cele două comunități s-au influențat una pe cealaltă.

Pe parcursul dezvoltării lumii au apărut orașe noi, iar cele vechi s-au dezvoltat. Cele mai multe orașe au devenit centre industriale, iar altele devin centre comerciale, ori politice, ori culturale. În perioada capitalismului, orașul a fost locul potrivit pentru expansiunea teritorială a burgheziei și forma de comunitate teritorială prin care aceasta s-a opus feudalității. Regresul relativ al comunităților țărănești a însoțit dezvoltarea orașelor. Producția agricolă devine dependentă de producția capitalistă, satele țărănești fiind golite, pierdându-și autonomia treptat.

În ultimele două decenii, fenomenul migrațiilor rural-urbane a scăzut spre deosebire de întreaga perioada a dezvoltării capitalismului, unde fenomenul era chiar masiv, în favoarea fenomenului invers, de întoarcere la sate. Dar cu toate acestea, vechile comunități țărănești nu se aseamănă deloc cu spațiile rurale preluate de orășeni.

În zilele de azi, deosebirile dintre rural și urban sunt din ce în ce mai puțin evidente, cu atât mai mult în țările foarte dezvoltate. Această deosebire se îndreptă spre criteriile ocupaționale, și mai puțin spre organizarea socială și a relațiilor sociale. Apropierea acestor două comunități – rural, respectiv urban – se datorează proceselor economice, sociale și culturale. Apropierea caracteristicile comunităților rurale și urbane sunt determinate de procesele de modernizare, urbanizare și mobilitate socială.

Urbanizarea

Urbanizarea este considerată ca fiind ”un proces social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale și profesionale, o structurare a formelor de existență socială rurală și a vechilor forme de existență socială rurală și a vechilor forme de existență urbană după modele noi”. Putem spune, astfel, că o caracterizare pe scurt a urbanizării din punct de vedere sociologic se face prin:

Comasarea oamenilor și a habitatului în spații limitate;

Comasarea factorilor de producție;

Comasarea relațiilor și a schimburilor pentru o organizare multilaterală, diferențiată și dinamică;

Deosebirea activităților, grupurilor, relațiilor și spațiilor;

Dezvoltarea mobilitatii sociale, a diversității socio-profesionale și a specialozărilor;

Diversificarea posibilităților de a alege iformațiile, relațiile și valorilor;

Dezvoltarea dependenței colective și a autonomiei individuale.

Definirea urbanizării

Definiția urbanizării se realizează, de regulă, în funcție de sensul noțiunilor de

oraș sau zonă urbană. Fenomenul de urbanizare este un fenomen complex, facând ca delimitarea sau definirea urbanizării să fie greu de cantonat în granițele sau formelor sociospațiale ale urbanului.

Definiția procesului de urbanizare este dată prin accepțiile care merg de la un conținut foarte restrâns, până la închipuirea unui mod general de viață. Cu alte cuvinte, urbanizarea este văzută ca o simplă expansiune, sau ca o înfrumusețare a orașului, iar accepțiile cu ajutorul cărora este dată definiția urbanizării, fac modul de viață a omului să fie privit ca o realizare totală. Cât despre perspectiva dintre sat și oraș, definiția urbanizării este dată ca fiind o „restructurare a raporturilor populației dintre urban și rural, cât și ca schimbare în structura colectivităților și a modului de viață”.

În România, urbanizarea este înțeleasă ca o „strânsă legătură cu procesul de

industrializare a țării și cu cel de cooperativitate a agriculturii”. Pornind de la acestă înțelegere asupra urbanizării, M. Constantinescu, în Introducere în sociologia urbană (1991), spune că urbanizarea este o acțiune de profundă reorganizare socială, cu ajutorul căreia sunt tranformate zonele rurale, dar și cele urbane. Adică, prin înglobarea populației atrase din zona rurală, are loc o „urbanizare a urbanului”, iar cu ajutorul navetismului, are loc „subteranizarea ruralului”.

Procese, criterii și indicatori ai urbanizării

Procesul de urbanizare presupune derularea altor câteva procese:

Amplasarea obiectivelor industriale, extinderile de rețele de servici pentru dezvoltarea orașelor existente;

Amplasarea obiectivelor industriale in mediul rural, diviziunea activităților, creșterea demografiei, creșterea extinderii modului de viață pentru transformarea localităților rurale cu posibilități de dezvoltare în orașe;

Infiltrarea unor trăsături urbane în toate tipurile de grupuri prin urbanizare difuză.

Putem defini procesul de urbanizare cu ajutorul a câtorva criterii și anume:

Răspândirea activităților industriale în zonele rurale;

Mărirea multiciplității ocupaționale și sociale a populației din zonele rurale;

Ramificarea diviziunii sociale și a muncii;

Intensificarea mobilității profesionale a populației din zonele rurale;

Posibilitatea populației rurale de a exercita ocupații neagricole în cadrul unor colectivități.

Ca indicatori ai urbanizării, Dorel Abraham enumeră:

Schimbarea statutului rezidențial, profesional sau social (rate de migrație, de navetism);

Comportamenul demografic al populației (rate de fertilitate, natalitate);

Organizarea profesională (ponderile de populație care efectuează activități nerurale);

Stilul populației de viață (aspirațiile populației, consumul și bgetul alocat timpului liber);

Stilurile instutuțiilor sociale (tipurile de școli, serviciile culturale).

Cum urbanizarea se referă la munca populației în sine, la felul cum îsi petrec

oamenii timup liber, la felul cum comunică, la modul cum locuiesc, modelul de așezare urbană este dat de fapt de toți indicatorii de mai sus.

Abraham evidențiază cele trei căi principale de realizare a urbanizării, și anume:

Crearea unor orașe noi;

Dezvoltarea orașelor deja existente;

Schimbarea teritoriilor rurale în centre de factură urbană.

Modernizare și urbanizare

În mai cea mai mare parte din literatura sociologică, mai ales în cea de politică socială, conceptele de ”modernizare” și ”dezvoltare” sunt folosite împreună, având în comun faptul că amândouă sunt desemnate de procesele de schimbare și transformare. Există, totuși, deosebiri între puctele de vedere exprimare în cercetări sociologice românești cu privire la sfera de transformări și schimbări, la nivelul lor de efectuare, la întinderea, extinderea, mărimea și rolul lor.

Făcând o sinteză a acestor puncte de vedere, se poate defini modernizarea ca fiind ”ansamblul schimbărilor și transformărilor ce au loc la nivelul unui sistem sau subsistem social, prin care se realizează o racordare a caracteristicilor structurale și funcționale ale acestuia la nivelul atins de alt sistem sau subsistem social”.

Nivelul de importanță a orașului asupra satelor în curs de dezvoltare este produs de potențialul și plurivalența industrială, și de nivelul de evoluție a instituțiilor culturale. Acordul dintre orașe și sate se dovedește prin producerea unor angajamente de producție sub importanța cerințelor industriei din zonele urbane, dezvoltându-se astfel ramificații industriale proprii care susțin complexul industrial de fundament.

Din cauza lipsei unei corelații între urbanizare și industrializare, se generează probleme la nivelul societății. Dintotdeauna orașul a fost un element important pentru civilizația umană, fiind astfel locul de prestație a celor mai multe evenimente culturale, sociale, politice etc. Progresul orașului influențează întreaga societate, iar ritmul accelerat al urbanizării generează megalopolisuri.

Industrializarea se prezintă ca fiind ”un proces ce configurează ansamblul social bazat pe ajutorul folosirii intensive a mașinăriilor și permite creșterea bunurilor îndeplinite cu costuri mici”. În cartea sa, Francoise Choay afirmă că ”societatea industrială e urbană, orașul fiind orizontul său”. Societatea este producătoare de metropole, de conurbații*, de orașe industriale. Dar cu toate acestea, societatea nu reușește să organizeze aceste lucruri, având specialiști ai ”implantării urbane”. Așadar, industrializarea nu se referă doar la crearea de industrii, ci și la noțiunea unui randament ridicat, iar prin utilizarea mașinilor urmărește diminuarea efortului depus de către muncitor.

Dezavantaje ale urbanizării

În favorea modernizării, există câteva păreri care consideră ca urbanizarea este mai dezavantajoasă. Iată câteva dintre dezavantaje:

Cum comunitățile rurale au o legătură strânsă cu natura, iar urbanizarea ruralului diminuează această legătură;

Urbanizarea ruralului aduce după sine o sărăcie a formelor habitaționale, iar multiplicitatea comunităților teritoriale se reduce la o singură formă, și anume orașul;

Urbanizarea ruralului se bazează pe înfrumusețarea orașelor. Astfel fiind spuse, comunitățile teritoriale sunt considerate depășite istoric, lipsite de energie, adică fără viitor;

Urbanizarea ruralului împuținează bogăția și varietatea vieții culturale.

De asemenea, există și păreri, cum că procesul de urbanizare are o „încărcătura afectivă și gnoseologică învechită”. Adică se crede că urbanizarea sugerează o existență istorică în care satul este dependent de oraș, iar prin urbanizare se urmărește desfințarea ruralului. Prin propagarea tuturor amenajărilor într-o singură direcție (a orașului), urbanizarea va transforma întregul mediu rural în oraș.

Aceste păreri sunt infirmate, deoarece cele două medii își îndreaptă năzuințele spre atingerea aceluiași scop, și anume dezvoltarea. Cu alte cuvinte, cu ajutorul urbanizării, atât mediul rural, cât și cel urban se dezvoltă împreună, deoarece „orașul interacționează cu satul, suportând influențe reciproce, fără ca prind acesată dezvoltare să fie transformat întregul rural în urban”.

Dar cu toate acestea, în literatura sociologică, atât modernizarea cât și urbanizarea sunt

considerate „procese sociale corelate, ce acționează concomitet asupra comunităților rurale și urbane”. Aceste fenomene se produc cu ajutorul unor factori interni și sociali globali.

”Culturalizarea” satelor

Cultura este unică, ideea de cultură este însă plină, susține Vasile Băncilă.

Cultura, prin atitudinea pe care o prezintă față de viață, semnifică bogăție de realitate, individualizare, operă și libertate. Așadar, cultura înseamnă ”acumulare de realitate, de realitate esențială […], apogeul culturii fiind creația […], ea e mișcare inversă, este ieșire din sine și organizare treptată”. Așadar, în procesul culturii, există două mișcări cu dublă direcție:

Acumularea realității în om – procesul se realizează din afară înauntru, din continuitatea realității în lumina strălucitoare a culturii;

Legarea organică și multiplă – acumulare de realitate, de existență generală.

Valorificarea culturală a poporului necesită realizarea ”dinăuntru în afară”, iar această procedeu trebuie aplicat, în primul rând, culturii folclorice. Datorată lipsei spiritului esențialist și de ansamblu, epoca noastră, nu reușește să mai înțeleagă realitățile organice generice, din acest motiv nu mai poate da importanță culturii ca ființă de ansamblu. Cultura pretinde înțelegerea a ceea ce este real și adânc în realitatea generală, altminteri, ea pretinde și perceperea propriului noastru suflet. Potrivit lui Eucken, cultura este ”un preparat rațional, iar viitorul apare ca edenul omenirii eliberate de orice este irațional”.

”Țăranul trebuie să-și facă singur cultura […] pentru motivul respectabil ca ea există”, dar noi trebuie să o întregim, dar mai ales să o raportăm la timpul actual. Dar aici nu vorbim despre ”țăranul individual”, ci de ”țărănescul de cultură” a poporului ca existență istorică. Țăranul individual desprins de existența folclorică se ”bestializează ușor”, consideră Băncilă, căci aceasta este mizeria omului, mai ales a celui ”obișnuit” , pentru că nu reușește să fie cu adevărat liber în cultură, iar ”țăranul nostru autentic nu se poate înlătura de la ceea ce face condiția neamului nostru„.

Se dorește ca trecutul să fie activ în prezent și să fie înălțat. Restabilit în libertatea lui, sufletul folcloric, trebuie să găsească un mijloc de acomodare cu vremea, să își arate valențe și forme noi. Sufletul folcloric totuși este înă viu sub aparența modernismelor actuale, și tot ceea ce pretinde este devotamentul nostru echilibrat pentru a-l pune în valoare ”ca pe o mină de mare preț”. Trebuie să adoptăm o atitudine ”bărbătească” împotriva imitării Occidentului și să ne facem educația ”autohtonistă natural”, într-un conținut cu adevărat critic, mai arată Băncilă.

Dacă nu întemeiem câteva condiționări necesare, țăranul nu-și poate realiza singur cultura adaptată cu timpul. Nu trebuie să despărțim întru totul satele de oraș, trebuie să oferim șansa de a-și organiza rezistența și acomodarea cu timpul. Clauzele culturale necesită actualizarea complexului tradițional al culturii țărănești istorice, apreciat ca fiind ființă generică, punându-se problema instituțiilor culturale utile în sat sau pentru sat. Școala primară schimbată din temelii, are o însemnătate mai mare în comparație cu celelalte feluri de școli țărănești, iar în locul școlii de tip orășenesc, pe care am mutat-o la țară, ar trebui să contitum o școală folclorică. S-ar putea ca această propunere să fie cea mai reușită pentru așezarea școlii poporului pe bazele ei autentice. Așadar, putem afirma că țăranii pretind doua lucruri de la școala satului:

Oferirea culturii generale;

Oferirea culturii practice.

Această dublă poziție a țăranului nostru, de fapt, este intuiție dreaptă, căci într-

adevăr este nevoie atât de cultura generală, cât și de cea practică, iar pedagogul insistă doar asupra uneia, ceea ce este greșit, deoarece cultura generală, dar și cea practică a copilului țăran trebuie să se realizeze plecând de la folclor, căci experiența istorică țărănească a ajuns la numeroase descoperiri și invenției practice, pe care modernitatea le desconsideră fără niciun drept și fără niciun motiv. Lucrând într-o astfel de școală, ca pedagog, trebuie să dai pregătire practică și cetățenească, venind înaintea necesităților din ziua de azi. Lucrând în alte instuții culturale ale satului, ori pentru sat, se va ajunge la ceea ce ar trebui ”să fie idealul în opera de ridicare a satelor prin cultură” și anume crearea satului cultural, prin îndeplinirea tuturor condițiilor.

Problema țărănească nu e numai a țăranilor, ci este o problemă a neamului românesc, deoarece destinul nostru este legat de valorificarea potențialului țăranilor și a imaginii țărănești, fără de care nu s-ar putea vorbi de un destin românesc. Băncilă, consideră că există două mari probleme de care depinde neamul nostru:

Problema relației dintre poporul nostru și a altor popoare din afara țării;

Problema țărănească.

Din punct de vedere cultural, nu am dat țăranului nostru instituții potrivite

necesare și încă nu avem ”conștiința adevăratei metode de ridicare a lui”. Trebuie să ajungem să cunoaștem țăranul în ceea ce el înseamnă cu adevărat ca atitudine asupra vieții și să-i dam șansa să evolueze în sensul lui, iar cine nu ajunge să înțeleagă cu adevărat țăranul, nu va reuși să înțeleagă destinul românesc și nici nu e cu adevărat român.

”Destinul românilor trece prin sufletul țărănesc”. De aceea avem nevoie de o lume țărănească construită pe factorii de viață sănătoși și fundamentali, putând astfel să condiționeze destinul nostru fără minciuni. Întreaga noastră cultură și viață trebuie să se raporteze la această lume țărănească. ”Destinul nostru românesc are nevoie de solul solid și fecund al cosmosului țărănesc pentru a porni bine înarmat în lume”.

TÂNĂRUL ȘI PSIHOLOGIA VÂRSTEI LUI

Pentru a înțelege și a lămuri în profunzime o situație, o conduită, o atitudine,

trebuie mai întâi să știm începuturile. De aceea, A.T. Jersild, spune că ”impresiile din copilărie au mare importanță în modelarea perspectivei noastre de viață”. Acesta spune că amintirile din copilărie sunt o legătură prețioasă dintre prezentul și trecutul fiecăruia dintre noi.

Psihologia vârstelor are o înclinație marcantă de înglobare care nu semnifică

doar o simplă cumulare a datelor obținute de toate celelalte discipline psihologice, ci o afirmare a ”unei viziuni unitare asupra transformărilor vieții psihice de-a lungul întregii existențe”. În această situație, ea nu mai vizează doar ceea ce se întâmplă într-un stadiu sau într-un ciclu de dezvoltare, ci aspiră la o suprindere a legăturilor profunde, pe de o parte, dintre momentele caracteristice ale construirii funcțiilor și potențialului psihice, iar pe de altă parte, a interrelațiilor ce se fixează între ele în cursul unui anumit studiu. Se vizează, astfel, să se reducă sau chiar să se elimine împărțirea abordării problemelor dezvoltării psihice.

Așadar, sintetizând într-o definiție, ”psihologia vârstelor este acea ramură care studiază condițiile și legile de apariție, evoluție, maturizare și schimbare a vieții psihice a omului de-a lungul întregii sale existențe”. Ea nu urmărește doar să înfățișeze faptele și comportamentele, să descrie tablourile secvențiale ale dezvoltării psihice, ci și să găsească legi și condiții, coordonări și structuri.

PARTICULARITĂȚILE TINEREȚII

Tineretul creează în condițiile de adaptare sociale o preschimbare continuă de

mentalități, printr-un fel de împărtășire a experienței sociale, particulare pentru fazele de dezvoltare anterioare.

Sunt câteva ipostaze caracteristice care îndreptățesc aprecierea că tinerețea este un interval a manifestării depline a randamentului fizic și psihic uman:

Energie fizică și psihică;

Întărirea structurii personalității, mai ales a identității și suidentității profesionale, familiale și socioprofesionale;

Dominanța învățării practice;

Evidențierea modului personal de manifestare a tuturor randamentelor fizice și psihice.

Ann Birch, apreciază că pentru stadiul tinereții, specifice sunt următoarele

aspecte dominante:

Statornicirea identității eului;

Suveranitatea relațiilor personale;

Amplificarea intereselor;

Civilizarea valorilor, trecând de absolutismul moral din adolescență.

Toate acestea dau specificul tinereții și îi definesc locul în procesul de dezvoltare generală a ființei umane.

Puterile tinerilor, prin altruismul și entuziasmul lor, ar putea înnobila întreaga viață a individului, dacă tânărul ar organiza aceste calități pentru a le implementa în viața vârstelor ulterioare, contribuind astfel la însăși înnobilarea vieții sociale în ansamblul ei.

Potrivit lui V. Băncilă, tinerețea se caracterizează prin două trăsături:

Prisos de energie;

Idealism.

În general, idealismul este mult mai proeminent în perioada de tinerețe, decât

în alte perioade ale vieții; poate fi idealism moral, sau idealism imoral. Prisosul de energie este un proces mult mai cert în tinerețe. Acesta, are deseori atâta surplus de energie, încât uneori suferă, fiind cauza centrală a răului care trudește tinerețea. Datorată faptului că tinerețea poate fi considerată un fenomen, trebuie să fie luată în considerare ca atare și să-i dăm șansa să-și canalizeze energia pe ceva. Tinerețea e în stare să micșoreze atât de mult societatea, încât materialul social să nu mai reziste. Tinerețea nu este făcută să stea degeaba, dar nici să nu se intereseze de viața societății, acum ”când libertatea e zeița cea mai adulată, cu drept sau fără drept” s-ar cuveni să-i oferim tinereții o pregătire (din timp) morală și intelectuală, pentru ca energia ei să nu se îndrepte în direcții nefaste.

Tineretul este în același timp mai subiectiv și mai obiectiv decât alte vârste. Este mai subiectiv, deoarece este mai nerăbdător și mai visător, mai arogant, dar și mai indignat. Subiectivitatea lui îi impulsionează gustul să iasă în reliefat.

Dar toate vârstele vor să se ”înece” într-una singura, și anume tinerețea. De la veleitatea copilului de a fi ”mare”, până la omul matur care își dorește să pară mult mai tânăr, iar omul bătrân duce dorul tinereții. Pare bizar, dar ”fiecare vârtsă își creează un centru propriu, o estradă spirituală a ei, dar aproape nici o vârstă nu e mulțumită de ea însăși”. Din acest motiv, tineretul este cel care câștigă, fie că este complimentat direct, fie că este combătut cu o invidie mistuită. Astfel, tinerii reușesc, văzând menirea vieții, să dea o însemnătate mai mare decât aceea pe care o au.

Tânărul rațional român, susține Vasile Băncilă, nu are o tradiție culturală familială, care să-l disciplineze și să-l susține, care să-i garanteze continuitate spirituală. El va trebui să învețe să descopere o continuitate mai profundă, sau să-și zidească un sprijin spiritual organic. Va trebui să se încumete în găsirea unui viitor incert și a unui trecut formal, platonic. Impresia abisului dintre generații, impresia ruperii istorice va crește în el, și dacă nu se va izola, ori nu se va resemna în starea lui sufletească, va fi tentat să creadă că lumea reală trebuie să înceapă de la el. De fapt, toate generațiile au ceva din acest sentiment, fiecare generație crede că este cea normală, corectă, ca ea este ”prima zi a creației”, iar acest sentiment este necesar, dar tot odată poate fi exagerat dacă nu există tradiție culturală și familială continuă.

De aceea, bătrânii sunt aproape ”tabu”, aproape niște zei în viață care vorbesc în legi. Bătrânii au ceva sacru și pitoresc, devin monumente ale vieții și rezerve spirituale, ”devin pagini de cronică sau de ceaslov*, ori discrete havuzuri de umor”. Și ca noi să ajungem așa, ar trebui să fim ”o undă vie în debitul timpului și nu o frunză ofilită dusă de val, să avem conștiința responsabilității ca o treaptă esențială a sufletului”. Nu va trebui să credem că e suficient să fim tineri pentru că ni se da tot. ”Tinerețea e o jubilare, dar tinerețea trebuie să fie, cel puțin tot atât, o ucenicie”. Trebuie să realizăm, că așa cu tinerețea este perioada marilor bucurii, ea mai este și perioada ”marilor asceze”. Să nu credem că înaintea generației noastre n-a existat nimic respectabil, sau că persoana noastră e intangibilă, sau că nu vom fi înțeleși de alții, ori că avem dreptul să dictăm lumii legile capriciului nostru.

Capacitățile senzoriale ale tinerilor

Se apreciază că planurile senzorial-perceptive nu suportă transformări evolutive după adolescență. Observația vizuală ajunge în multe profesii foarte activă, perfecționându-și caracteristicile discriminative. Ea înglobează sinteze și capacități discriminative subtile, pline de informații bogate în planul profesta, estimația vizuală devenind foarte fină. În stadiul tinereții, toate capacitățile senzoriale și perceptive se afirmă pe deplin și la cel mai înalt grad care este particular ființei umane. Auzul, văzul, mirosul au cele mai reduse praguri diferențiale, tinerii perceptând clar și fin tot ceea ce se află în ambianță. Aspectele senzorial-perceptive poartă amprenta propriei personalități, fiind personalizate. Iar în ceea ce privește psihomotricitatea, la tinerețe se ating cele mai înalte vârfuri, forța musculară având o evoluție maximă între 20 și 30 de ani, apoi scăzând puțin cu 10% între 30 și 60 de ani.

Învățarea și memorarea

Planul complex mental suferă unele modificări. Câmpul de acțiune al memoriei se reorganizează, începând să fie subtil observate incidențele critice, problemele cheie, având astfel loc procesul de aclimatizare și selectare din cunoștințe a celor ce sunt necesare. Are loc și evoluția selectivă a necesității de a reîntâlni anumite informații. Perioada tinereții este o perioada de numeroase perfecționări senzoriale perceptive și de intensă socializare a acestor disponibilități psihice. Atenția care servește traseul de adunare selectivă a experienței profesionale este intesificată pe cerințele profesionale și de ritualurile caracteristice muncii.

Potrivit Ursulei Schiopu, învățarea se poate clasifica în:

Învățare organizată;

Învățare sistematică;

Învățare originală;

Învățare inserată;

Învățare interpolată;

Învățare incidentală.

În perioada tinereții, ultimele trei forme de învățare se dezvoltă continuu cu

aceeași intensitate. Câștigul pe baza învățării este aproximativ mare, dar va crește în fazele următoare ale evoluției psihice. Se poate vorbi de procurarea din punctul de vedere al direcției și scopului în care se realizează, ba chiar se poate vorbi de învățare din necesitate.

Tinerii au puteri ridicate de a învăța repede mișcările. De asemenea, ei au capacități de reglare foarte fine a mișcarilor și astfel sunt foarte eficace. Până la 30 de ani se obțin cele mai satisfăcătoare rezultate în învățarea mișcărilor complexe, trecând apoi de această vârstă, scade rapiditatea de a învăța. Tinerii pot căpăta orice fel de abilități motorii, iar dacă au și o înzestrare nativă corespunzătoare, rezultatele sunt extraordinare.

Învățare culturală

Învățarea culturală oferă procurarea cunoștințelor relevante din punct de

vedere cultural, al îndemânărilor necesare integrării sociale și tot odată, a interacțiunilor aclimatizate sau eficiente social dintr-o colectivitate. Conceptul de cultură ”definește toate influențele opuse naturii și care nu au caracter economic, politic sau religios. În sfera conceptului de cultură se regăsesc caracteristici de comunicare, reprezentări, obiceiuri, tradiții, credințe”.

Câteva dimensiuni importante ale diversității trans-culturale arondate obiceiurilor și tradițiilor sunt deosebirile în legătură cu deschiderea spre o comunicare socială, spre importanța alocată negocierii, spre evaluarea socială. Aceste dimensiuni sunt inchegate de valori sociale mult mai ample, care țin de deosebirile în ceea ce privește individualismul și colectivismul în fiecare cultură.

Integrarea socială

Tinerii dețin resurse și capacități deosebite ce trebuie dirijate și antrenate

în direcții diverse pentru o integrare socială. Ei prezintă o importanță satisfacere a intereselor, a motivației proprie, a obținerii unor rezultate în activitate care răspund pe deplin cerințelor societății. Integrarea socială formează pentru tineri o condiție de adaptare și una de menținere a sănătății fizice și mintale de îndeplinire armonioasă a personalității, dar după P. Pânzaru, diferențele dintre socializare și integrare sunt remarcabile.

Tânărul se află într-o etapă polivalentă, dar bogat în dezvoltare și afirmare a personalității. Condițiile perceptibile dintr-un grup ușurează canalizarea aspirațiilor și a capacitpților proiective în direcția valorificării și utilizării maxime în cauze constructive. Integrarea socială pendulează la tineri între dorința de a găsi un colectiv receptiv, în care să se simtă legat de viață, și un loc unde să îi fie respectate și evaluate, corect și continuu, eforturile.

Mediul și educația

Mediul simbolizează ”totalitatea condițiilor de trai în care se exercită influențe

bioclimatice, socio-economice, educative, culturale și civilizatoare.” Mediul cuprinde însăși ansamblul condițiilor și conformațiilor sociale solicitate ce se manifestă asupra fiecărei persoane și grup social. Conformației solicitante a mediului îi raspund conformațiile solicitante ale oamenilor într-o societate, dintr-un spațiu și timp istoric. Toate acestea condiționează evoluția de idealuri, interese, aspirații, competiții și aflarea mijloacelor de adaptare. Această ipostază solicitantă este atribut al mediului expansiv și cultural în dezvoltare. O altă parte a mediului oferă posibile șanse de a împlini, prin competiții, o adaptare de diferite niveluri de confort.

Educația reprezintă ”activitatea de facilitare a adaptării la toate condițiile de mediu, deci la mediul total, cultural, tehnic, științific, artistic etc.” Societatea a constituit și a organizat instituții educative pe care le potrivește, de-a lungul timpului, prin programe care să conțină din ce în ce o mai înaltă monopolizare de nou, util, important. Așadar, educația poate fi privită ca o posibilitate socială complexă cognitivă și de servicii, pentru configurarea de abilități, aptitudini, aspirații, interese necesare nu numai în serviciile și structura vieții sociale prezente, ci și în cele ale tradițiilor ce se evidențiază pentru viața socială.

În timpurile noastre, există mereu o decizie permanentă a educației atât pe linie de cultivare, cât și pe linia configurării de aptitudini, abilități, pe direcția îndemnării creativității și a configurării unei atmosfere cât mai recptive în școli de toate nivelele. Educația organizată, prin ansamblul de instruire de stat și particulare, răspândește, cunoștințe, capacități de învățare, așadar, are o dominantă informațională relativ impusă prin programare.

DANSUL POPULAR

Generalități

Petru Comarnescu spune că folclorul ”umanizează, vitalizează, inobilează

gândurile contemporane, asigurând măreața confluență a tradițiilor cu înnoirea”, dar de asemenea, el mai spune că în acelși timp, folclorul este ”o ancoră în adâncul realității poporului”. Așadar, privind producțiile folclorice ca exprimări artistice în care s-au înglobat trăsături spirituale, atitudini, concepții strânsă legătură cu condițiile de viață ale poporului care le-a constituit, demersul ce dorește a descifra încărcătura lor de simbol, insuflă gestul argeologic. Caracterul schimbător al producțiilor folclorice, modul lor artistic, metaforic de a arăta realitățile, nu permite ”lectura” lor ca simple documente și nici o interpretare simplă. Stările la care se raportează producțiile folclorice, sunt mereu dependente de mesajul artistic, sunt înglobate în modul și în măsura în care este susținut împărtășirea acestui mesaj.

Varietățile genurilor de producții folclorice se diferențiază în mod clar în ce privește ușurința descifrării lor. Cand ele folosesc cuvintele ca formă de comunicare, înțelesul lor ne este divulgat mai clar, ca în cazul legendelor și a basmelor. De aceea, se consideră, ca sentimentele de tristețe și de pucurie exprimate sunt mai ușor de perceput. În ceea ce privește dansul, este mai greu de înțeles încărcătura de simboluri, realitățile care ne sunt sugerate, fiind adesea ”ascunse” în expresiile gesturilor, ”îngropate” într-o înșiruire de mișcări, căruia greu îi este descoperit rostul dincolo de hainele coregrafice. În bună măsură, dansul s-a conservat ca o necesitate de a da formă unor stări sufletești, unor sentimente proprii. Ioan Pumnea, susține că dansatorul ”nu execută mișcările de dans pentru a oferi un spectacol coregrafic, ci cu scopul de a-și satisface o intimă pornire de manifestare a unor stări sufletești, lipsit de intenția de transmisibilitate”. Așadar, de aici apare dificultate de a înțelege dansul în sine. Dar chiar dacă dansul nu permite o reconstituire în amănunte, chiar dacă concluziile date nu se pot bucura de ”rigurosul prestigiu” al pieselor arhaice, Pop Simion, afirmă că dansul ”poate ajunge la miezul omenesc al fenomenelor, dând o nouă și surprinzătoare față adevărurilor rostite”.

Dansul popular, sau dansul folcloric, este născut din popor și reprezintă forma

acestuia de a exprima cu afecțiune tradiția populară. Este modul prin care persoanele ce dansează își vădesc dragostea pentru pământ, patrie și pentru întreaga valoare a poporului. Dansul popular își are originile în spațiul rural, dar în zilele noastre, reprezintă un mod de comunicare între spațiul rural și cel urban. Este o activitate multivariată care implică îndeletnicirea trupului, și tot odată a minții. Poate fi realizat atât de către dansatorii profesioniști, cât și de amatori, atâta timp cât au în comun pasiunea pentru tradiție, însoțită de dorința de cunoaștere și inovație. Fiecare categorie de dans popular este acompaniată de instrumente muzicale tipice în funcție de particularitatea specifică a zonei de apartenență.

Pentru omul modern, dansul e doar unul din mărunțișurile sociale inerente tineriții, un fel de a petrece zgomotos și haotic, cel mai adesea în mediu erotic, și cam atât. ”Dansul nici nu mai este o artă propriu-zisă, ci o <<distracție>>, adică un joc ca atâtea altele menite să omoare timpul în chip mai plăcut”. Pe întreaga suprafață a pământului, se găsește o varietate mare de dansuri folclorice care prezintă foarte diferit de la o țară la alta, de la un popor la altul. Toate aceste creații artistice ale omenirii, au evoluat odată cu dezvoltarea popoarelor care le-au produs, reprezentându-le talentul și caracteristicile spirituale și păstrându-se până acum oglindite în forme artistice de o indiscutabilă valoare.

Dar fără îndoială, dansul folcloric românesc este una dintre cele mai prețioase bogății artistice ale lumii. Dansul folcloric destăinuie într-o manieră sinceră și directă aspirațiile și sentimentele oamenilor, el are un raport echilibrat între viață și istoria popoarelor, fiind ”tovarăș” fidel al omului, atât în momentele sale de bucurie cât și în cele de tristețe, exprimând în același timp temperamentul, caracterul, forța, înțelepciunea, agerimea, dar și umorul poporului.

România deține un tezaur folcloric complex și foarte bogat, iar dansurile populare românești, cunoscute prin frumusețea și varietatea lor, alcătuiește acest tezaur alături de cântece, fabule, legende și poezia populară.Deși dansul popular românesc se afirmă într-o diversitate de aspecte regionale. El prezintă, totuși, caractere comune considerabile care îmbină toate expresiile de forme coregrafice ale poporului român, într-un stil național specific. Fiind o expresie artistică a colectivității fundamentată pe tradiție, dansul folcloric a evoluat fără încetare, s-a îmbogățit cu ajutorul dansatorilor pasionați, care au transpus sentimentele și aspirațiile colectivității, într-un mod foarte expresiv pe plan coregrafic. Fiecare dansator, are o înclinare permanentă de îmbogățire, o dorință continuă de a-și arăta sentimente în forme și motive coregrafice noi. Acesta este secretul puterii interminabile a creației coregrafice populare.

Dansul popular românesc s-a întrepătruns mereu cu viața colectivității și a individului, deoarece la taote ocaziile care implica exprimarea unei stări afective, cântecul și dansul au ocupat un rol de principal. Astfel de ocazii sunt târgurile, petrecerile câmpenești, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit și bineînțeles, evenimentele importante ale vieții, și anume nașterea, logodna, căsătoria și chiar moartea.

Simțul ritmului acționează cu forța și energia asupra creațiilor multiforme ale dansului popular. Acesta manifestă, în diferite forme, schimbarea socială și imaginativă a poporului. Acordul dintre ritmul lăuntric și mișcările exterioare este consumat într-o unitate perfectă. Poporul trăiește procesul dansului folcloric fără a însuși o atitudine intenționată, deoarece motivarea și satisfacția dansatorilor, redau trăirea dansului în toată naturalețea sa de exprimare.

În conformația dansului popular românesc se găsesc o sumedenie de forme, de variații estetice de tempouri, de ritmici bogate și de nuanțe. Unele dansuri sunt simple, neîncărcate și domoale, dar în simplitatea lor părelnică există o profunditate de concepție, o elocvență de mare valoare artistică. Alte dansuri sunt vii, îndrăznețe, robuste și vibrante, având un caracter social pronunțat, în strânsă legătură cu muncile agricole, anotimpurile ori momentele vieții (moarte, naștere, nunta etc). Însușirea dansurilor populare românești ”variază după tipologia fiecărei regiuni, căci diferența de peisaj și de atmosferă, creează o mare varietate de ritmuri, de compoziții muzicale, de costume și stiluri de dans”.

Mândria poporului și rădăcinile fiecăruia dintre noi, se reflectă cel mai bine, după părerea mea, în dasul popular. Pasiunea pentru tradiție te face să asociezi dansul cu o lume plină de istorie, tradiție, voie buna, o lume făruită pentru a dezmetici conștința din adâncul nostru cu privire la ce am fost, cu privire la ce suntem și tindem să devenim. Pentru unii, dansul popular, poate deveni mai mult decât o pasiune efemeră, poate deveni o modalitate de nu lăsa ca zestrea populară să devină pradă uitării.

Dacă ar fi să facem o sintetizare a dansului popular, am putea da câteva cuvinte cheie, și anume: tradiție, dragoste, pasiune, muncă și talent. Toate acestea merg mână în mână, iar pentru o reușită ai nevoie de foarte multă muncă și dragoste pentru ceea ce faci. Principala trăsătură pentru parcticarea, ori predarea dansului popular, este dragostea pentru propriul popor, apoi respectul pentru tradiție.

Dansul popular nu este separat de muzică, înainte de a fi acompaniat de instrumente s-a dansat în ritmul bătăilor de palme, sau cel obținut prin instrumente de percuție. Acest mod de a se dansa se mai întâlnește acum doar în câteva dansuri de femei sau de bărbați, având la origine vechi ritualuri.

Tehnici ale dansului popular

Definindu-se ca un dans de colectivitate, cu realizare unitară a mișcărilor ca și prin caracterul și structura acestora, folclorul coregrafic românesc alcătuiește marea familie a dansurilor balcano-carpatice. În el se află o bogăție mare de ritmuri și tempo-uri, de poziție a brațelor, ansamblându-se eleganța mișcărilor dansurilor de femei cu vitalitatea si măiestria dansurilor bărbătești. O succesiune de elemente tehnice bine conturate impulsionează un specific național foarte bine pronunțat.

Diversitatea dansurilor românești este atât de expresive, încât repertoriul lor se diferențiază de la o regiune la alta. Dansul popular românesc este deosebit de variat în potențialele cinetice, conținând o multitudine de mișcări:

Mișcarea picioarelor:

În dansul popular românesc, picioarele se află în distincte poziții, mișcându-se în general drept (cu genunchii și vărfurile paralele). Piciorul întins se întâlnește atât la fete, cât și la băieți (la băieți mai ales la bătăile ardelenești pe cizma, iar la fete în tehnica piruetelor pe călcâi). Picioarele se pun pe podea cu talpa, pernița, vârful sau tocul, în unele mișcări vârful desprinzându-se de la podea și piciorul rămânând sprijinit pe toc. Varietatea ritmică și ușurința de executare în distincte combinații ritmice, mișcările de tehnică a bătăilor se realizează prin trecerea piciorului de pe vârf pe toc și de pe toc pe vârf. Asocierea de mișcări ale picioarelor se realizează prin diferite sărituri drepte, forfecarea piciorului, răsuciri și rotiri ale picioarelor și pinteni.

Pași cu deplasări largi sau pași mărunți executați pe loc, pași schimbați sau comasări de 7-15 pași succesivi, pași în contratimp sau pe timp se îmbină în deplasări mici sau mari în toate direcțiile, într-o varietate de combinații. La acesta se adaugă forța așezării pașilor pe podea, crescând astfel varietatea nuanțelor ritmice. De asemenea, se întâlnesc pași încrucișați, pinteni pe podea sau în aer, o multitudine de sărituri, salturi cu mare avânt, pași pe vârful ori pe tocul piciorului, alternând cu pași pe pernița ori pe talpa piciorului, aruncarea picioarelor în aer cu diferite amplitudini, rotirea picioarelor în aer ori la nivelul pământului, bătăi pe cizmă si pe diferite părți ale picioarelor, piruete pe călcâie efectuate de fete.

Mișcarea brațelor:

Mișcarea brațelor acompaniază mișcările picioarelor într-o coordonare ideală,

dar la unele jocuri, în contra timp cu mișcările picioarelor, brațele pot crea un dialog ager. Ținuta brațelor se diferențiază în funcție de stilul fiecărei regiuni și fiecărui dans. La aceeași regiune, la același joc, există o multitudine de variații pentru ținuta (poziția corpului) a partenerilor.

Pocniturile sun specifice jocurilor ardelenești. Mișcările brațelor sunt îmbinate

cu bătăi din palme, bătăi pe marginea cizmei, pe coapsă sau pe pulpă (la bărbați), dar bătăile din palme se mai întâlnesc și la unele dansuri de ansamblu.

Ținuta corpului

În dansul popular românesc este dreaptă și mândră. Nu se pot realiza întoarceri

grăbite, aplecări sacadate sau schimbări subite de atitudini. Ținuta fetelor este admirabilă prin simplitate și eleganță, ele realizează figurile cu exactitate în jurul băiatului facând piruete pe călcâie pe o verticală desăvârșită. Capul se ține mereu drept, demn dar fără aroganță. Dansatorii privesc mereu în direcția mișcării. Umerii au și ei un rol însemnat, ținuta lor inițială fiind dreaptă și neîncordată. În timpul dansului, umerii se lasă antrenați de mișcările brațelor. În unele jocuri, umerii se ridică accentual pe ritm, antrenând și brațele care se clatină într-o mișcare ușor ondulată. La alte jocuri, de exemplul la jocul în doi, umerii se ridică atât de expresiv, încât jocul pare să își mențină ritmul doar prin această mișcare.

Împărțind forma integrală a dansului în unitățile ei cele mai mici, reprezentate prin mișcări neîncărcate se ajunge la:

Elementul coregrafic – este alcătuit din faze ce pot fi analizate teoretic separat,

are calitatea ca prin contopirea cu diferite elemente, să constituie grupe de mișcări legate între ele. Prin repetare sau alternanță a elementului coregrafic, se constituie o succesiune de mișcări care, în cadrul dansului, poate să aibă un rol introductiv sau de legătură între două unități.

Celula coregrafică – reprezintă o unitate de mișcare ce are în efectuarea

dansului o anumită independență. Este formată din două-trei mișcări, cu un anumit aspect de ordin ritmic sau cinetic și se asociază în jurul unui accent principal.

Motivul coregrafic – reprezintă cea mai mică parte a dansului, care exprimă o

imagine artistică și are construcție bine stabilită, în care mișcările stau în raporturi fixe între ele, având două accente principale. Prin anumite procedee de construcție, se realizeze părți coregrafice mai mari.

Figura coregrafică – reprezintă cea mai importantă componentă din punct de

vedere al exprimării artistice. Figura necesită a fi înțeleasă, nu doar ca o sumă matematică a motivelor ce o formează, ci ca o entitate superioară calitativ, ca o expresie a unui conținut de idei bine determinat. O figură, prin repetarea sa poate constitui un dans. Din punct de vedere al conținutului dimensional (în cazul dansurilor acompaniate cu muzică), figura corespunde cu fraza muzicală.