Dansul In Mitologie

=== 53ecdfb459d03c62ffed2fbc129337392f87e210_635468_1 ===

Capitolul II

–Semnificații mitologice ale dansului–

2.1. Între Bine și Rău: dansul morților

La fel cum în muzică întâlnim nu doar melodii antrenante, de joc și voie bună, ci și unele triste, care acompaniază cortegiul funerar sau provoacă stări de tristețe, ori alte emoții negative, în același mod se petrec lucrurile și cu dansurile. După cum aminteam în capitolul anterior, dansul însoțea atât momentele vesele, cât și pe cele triste.

Chiar și în cultura etruscă apar imagini de dansatori, în picturile din morminte și pe urnele funerare. Tema dansului funebru este redată prin mișcări specifice, cum ar fi gestul tipic al brațului ridicat în lamentație. Același tip de dansuri cu conotații macabre apar și în zona nord-peruană, în care, în multe reprezentări apar scene de dans dintr-o împărăție a morților, tradiție păstrată și azi, în Mexic, la carnavalul de Ziua Morților.

Aminteam în secțiunea anterioară despre derviș-ul turcilor care este, de fapt, un ritual cu o mare încărcătură spirituală și cu o vechime de șapte sute de ani. Dansatorii sunt îmbrăcați în costume albe, având o centură neagră și căciulă înalta din blană de cămilă, toate simboluri ale morții. Dansul lor, cu rotiri într-un ritm frenetic, are scopul de a atinge extazul spiritual.

Fără a i se cunoaște exact originea (care se bănuiește a coborî mult spre perioada formării miturilor și a cultului strămoșilor), un loc aparte în arta medievală l-a avut dansul morților sau dansul macabru. Acesta este „o manifestare simbolică a concepției potrivit căreia în fața morții toți oamenii sunt egali și diferențele sociale nu mai contează.” De asemeni, apare ca și motiv medieval la mai mulți pictori, cum ar fi H. Holbein cel tânăr, care a reprezentat în mai multe ipostaze un schelet care provoacă la un dans alert diverși muritori. De multe ori, scheletul are un instrument muzical în mână. Reacția celor invitați la dans este diferită, în funcție de statutul social al fiecăruia: săracii sunt bucuroși, iar cei bogați, îngroziți de perspectiva apropiatei treceri în neființă.

Dansul macabru se întâlnea și în timpul carnavalului, când personaje cu măști ce reprezentau moartea aveau dreptul să danseze cu oricine doreau, întrucât moartea nu alege pe nimeni. Acest dans mascat s-a mutat mai apoi în cimitire, pentru cinstirea celor plecați dintre noi. În timp, aceste dansuri au căpătat un caracter pios, fiind însoțite de maxime evlavioase. Executarea unui asemenea dans sau reprezentarea sa grafică se credea că alungă ciuma.

Fig. 15: Dans macabru

Dansul macabru se întâlnește în mai multe zone ale lumii, existând multe exemple în mitologiile lumii, din Africa până în Asia și pe continentul american. Chiar și la noi, în comuna Nereju, se practică încă un dans ritualic numit „Chipărușul”, care se executa cu măști, în timpul priveghiului, iar mai apoi, ca obicei de Anul Nou. Se crede că acest obicei a apărut în perioada precreștină și a fost transmis din generație în generație. Un număr simbolic de 12 bărbați, având măști din piei de animale sau din lemn, plângeau mortul, sărind peste un foc, fiind aranjați într-un șir și legați între ei prin „lanțul vieții”.

O altă formă a dansului macabru este dansul sabatului, provenit, probabil, din dionisiile grecești. Este un dans al vrăjitoarelor, în care diavolul, cu chip de țap sau alt animal, dansează cu cele mai frumoase vrăjitoare și se împerechează cu ele. Exista credința că, pentru omul obișnuit acest dans e aducător de nebunie, iar pe femeile gravide le făcea să piardă sarcina. Dansul era însoțit de ritmul unei tamburine, de sunetele de flaut și vioară. Vrăjitoarele care dansează la aceste întruniri sunt complet goale, sau sunt îmbrăcate doar într-o cămașă, având agățat de spate un motan. Se credea că stilul de dans era învățat de la diavol.

2.2. Apolinic și dionisiac

„Strălucitorul Apollo” și „veselul Dionyssos”sunt două importante divinități ale mitologiei grecești, care, alături de alaiurile lor, au încântat lumea oamenilor și a zeilor prin cântec și dans. La Delphi se păstrează o coloană de acant, ce are sculptat un grup de trei dansatoare, la fel cum, în mod frecvent, pe statuetele și în picturile romane apar fauni și menade dansând.

Apollo, patronul celor nouă muze, i-a fermecat pe zei, încă de la venirea sa în Olimp. De dragul său s-au prins în dans și muzele, dar și zeii: „în timp ce Afrodita și casta Artemis s-au luat de braț cu Hebe, zeița tinereții, cu horele voioase și cele trei charite, începând să danseze. Și-n hora grațioasă s-au grămădit și zeii: Hermes, neobositul și Ares, violentul, dând jocului îndată mai multă vioiciune.”

Zeu solar, considerat a fi chiar divinitatea astrului ceresc, este personificarea luminii solare și a cântecului. Străbătea bolta cerească în carul său de aur, tras de cai înaripați, de la răsărit, până la apus. A încântat cu sunetele lirei sale cu coarde de aur, la fel cum a fermecat pe toți cu frumusețea sa, considerată etalon de frumusețe masculină în Grecia antică.

La polul opus se află Dionyssos, zeitate htoniană, ca și Demetra, ocrotitor al viței de vie. Născut din dragostea lui Zeus cu o frumoasă muritoare, Dionyssos are parte de o soartă cumplită, încă de la început. Din gelozia Herei, soția lui Zeus, mama sa moare într-un cumplit incendiu, chiar înainte ca el să se nască. Zeus îl salvează dar, fiind încă prea mic pentru a supraviețui, îl închide în coapsa lui, de unde îl scoate la momentul potrivit. De aceea, acest zeu a mai fost numit și Ditirambus, adică, „născut de două ori”, nume dat apoi unor imnuri cântate în timpul marilor sărbători organizate în cinstea lui la Atena. Acești „ditirambi” erau interpretați de cântăreți și dansatori îmbrăcați în piei de țap, de unde a luat naștere și tragedia (tragos însemna, în limba greacă, „țap”). „Dionisos era socotit drept zeul cel mai vesel și mai popular, pentru că elinilor le plăceau cântecul și danțul.”

Crescut de un faun, Dionyssos își va face ca adult, propriul alai de nimfe-bacante și satiri (demoni cu coarne și copite), care răspândeau veselia și vița-de-vie, trecând prin toate așezările oamenilor. Spre deosebire de Apollo, carul lui Dionyssos era tras de fiare—aluzie la faptul că vinul poate trezi în oameni instinctele animalice. „Altfel spus, natura duală a zeului se referă de fapt, la modul în care vinul poate afecta ființa umană: băut cu măsură e benefic și poate să-i inspire pe artiști, dar băut peste măsură poate duce la fapte necugetate.”

Nu doar întregul său alai cânta și dansa, ci însuși zeul făcea același lucru, „benchetuind și dănțuind vesel în sunetele muzicii și cântecelor.” E un zeu dublu, care pedepsește și iubește, deopotrivă, oamenii, fiind, în același timp „cel mai cumplit și cel mai blând.”Este un zeu ubicuu, care „se joacă cu aparențele”, fiind mereu altfel și în alt loc.

Fig. 16: Satir dansând (statuie din sec. II a. Ch, găsită la Pompei)

Alaiul de petrecăreți ai zeului vinului era bogat în „ființe sălbatice”, adică în spirite ale naturii, neîmblânzite de civilizație. Clasicul prototip al acestor ființe sunt satirii, silenii și faunii din miturile grecești, dintre care cel mai cunoscut este Pan.

Pan e fiul lui Hermes și al unei nimfe, însă fiind un prunc ciudat, mama sa l-a abandonat, înspăimântată. Avea picioare de țap, coarne și o barbă încâlcită. Hermes l-a luat cu el în Olimp, dar toți zeii s-au amuzat de el (în grecește, pan înseamnă „tot”). Și termenul „panică” provine de la Pan, pentru că inspira teamă printre nimfe. „Pruncul bărbos, încornorat și cu picioarele de țap, cânta și dănțuia prin cer, râzând, cu chipul său urât, către trufașii olimpieni.”

Nemulțumit de cum îl ironizau zeii, Pan hotărăște să trăiască în Arcadia, printre nimfe și satiri. Acolo, Pan se îndrăgostește de nimfa Sirinx, care însă, nu-i împărtășește sentimentele, fiind îngrozită de înfățișarea lui. Încercând să scape de avansurile pe care i le făcea zeul cu înfățișare de satir, s-a rugat să scape de el și astfel a fost transformată într-o trestie. Distrus de durerea acestei pierderi, Pan a smuls firul de trestie și l-a rupt în bucățele inegale, pe care le-a legat între ele și le-a transformat în instrument muzical-în nai (sirinx, în grecește). Cu acest instrument Pan își cânta durerea pierderii iubitei, dar și cântece mai vesele, care le făceau pe nimfe să danseze cu foc. Fiind atât de talentat în stăpânirea acestui instrument, s-a întrecut chiar și cu Apollo în măiestrie, primul interpretând la nai și cel de-al doilea, la „kithara cu coardele de aur”

Dihotomia apolinic-dionisiac a fost preluată ulterior, devenind un concept filosofic și literar în accepțiunea lui Friederich Nietzsche în „Nașterea tragediei”, reluat ulterior de mai multe personalități din filozofie și artă. Cu toate că, în mitologia greacă, atât Apollo cât și Dionyssos sunt fii lui Zeus, Apollo era asociat cu raționalul și logica, pe când Dionyssos era în relație cu iraționalitatea și cu haosul. Grecii nu i-au considerat rivali, mai ales că ambele divinități erau legate de natură, însă, la nivel conceptual-teoretic, cei doi au fost percepuți ca fiind în opoziție. Extinzând această dihotomie conceptuală în tot mai multe arte, opoziția dintre cele două divinități ale mitologiei grecești a apărut tot mai clară.

2.3. Shiva cel cu multe fețe

Shiva este o zeitate hindusă de prim rang, parte a trinității divine Trimurti, în care joacă rolul de distrugător. Este totuși văzut ca o forță pozitivă a Universului, întrucât distrugerea este înțeleasă ca o parte firească, ce trebuie să urmeze creației. Dintre cele 1008 nume sau epitete pe care le are, Shiva are și atributul de Nataraja, adică „dansatorul divin”, la fel cum numele său are semnificația de „Cel pur”.

Ca și Prinț suprem al dansului, despre Shiva se spune că se învârtea fără încetare, iar mișcarea sa reprezenta forța creatoare a naturii. De altfel, potrivit tradiției, din cele 108 stiluri de dans inventate de el, s-au transmis până la învățatul Bharata, care le-a prezentat în celebrul său tratat de 6.000 de versuri despre dans, poezie și teatru.

Ipostazele lui Shiva sunt însă, diverse, dintre care cel puțin trei ne atrag atenția, ca fiind incompatibile una cu cealaltă: pe de o parte e văzut în continuă mișcare (Nataraja), pe de alta este divinitate fecundatoare și reparator al universului distrus, iar în o a treia ipostază, se află într-o meditație solitară absolută. Ca și reparator, Shiva este reprezentat prin lingam, organul falic venerat și astăzi și investit cu puteri magice.Ca și meditator solitar Shiva a ajuns prin contopire conceputală cu zeul vedic Rudra, care trăia, de asemenea, într-o singurătate totală, în munți, adâncit ca un pustnic în meditație.

Pentru a înțelege mai bine cum Shiva poate avea atât de multe fațete, care se sintetizează într-un mod armonios, propun o scurtă privire în filozofiile indiene. Astfel, în brahmanism se consideră că omul acționează cu ajutorul a două principii: cel al percepțiilor sensibile și cel al activității și spontaneității. Primul se manifestă prin forțele senzoriale, care absorb percepțiile, asimilându-le la fel cum organismul asimilează hrana („Ochii înghit obiecte frumoase, nasul-parfumuri, urechile se îmbată cu muzică”); iată partea de meditator al lui Shiva. Principiul contrar este cel al acțiunii (al vorbirii, procreării, mișcării etc.)—acesta este Shiva în celelalte două ipostaze: dansatorul și re-creatorul Universului.

La fel cum cele două principii acționează împreună, asigurând buna funcționare a organismului, văzut ca un univers miniatural, la fel și cele două principii ale lui Shiva acționează împreună, simbolizând echilibrarea forțelor primordiale, prin sinteza a două tipuri de forțe contrare: acțiune/dans, procreare și inacțiune/meditație, asceză.

2.4. Călușarii și Drăgaicele

O veche legendă grecească povestește despre niște nimfe, numite Epimelide, care au fost provocate la o întrecere de dans de niște păstori. După ce aceștia au fost înfrânți de nimfe, au fost transformați în copaci, care gemeau în timpul nopții.

Nimfele dansatoare din mitologia românească sunt ielele, care se pare că ar fi fost slujitoarele sau preotesele zeiței Bendis, suprapusă cu zeitatea similară romană, Diana, ambele fiind războinice și asociate pădurii, vânătorii și Lunii. După unele opinii, sânzienele ar fi chiar fiicele Lunii. În tradiția populară, ielele sunt asimilate cu rusalcele slave, dar și cu Drăgaicele, fiind asociate cu sărbătoarea religioasă din 24 iunie sau în a 50 zi de după Paști. „În folclor se crede că, în noaptea de Rusalii, acestea dansează despletite, împodobite cu flori și învelite în voaluri subțiri, prinse într-o horă a ielelor, cu semnificații magice nebănuite de pământeni.”

Fiind niște nimfe sau zâne frumoase dar rele cu muritorii care îndrăznesc să le privească dansând, în unele zone ale țării există interdicția de a le rosti numele; de aceea există atâtea denumiri diferite ale lor, în funcție de zona geografică: Frumoasele, Fecioarele, Șoimanele (zona Buzău și Muntenia), Rusaliile, Vântoasle sau Sânzienele (în restul țării).

Ielele se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare. Dansează în lumina lunii și se preschimbă în vânt la ivirea zorilor. Prea frumoase pentru a fi privite, îi pedepsesc pe muritorii care le pândesc, de cele mai multe ori, smintindu-i. Remediile naturiste pentru smintirea de către iele sunt usturoiul, leușteanul și valeriană. Dar cel mai eficient leac este Dansul Călușarilor, care acționează ca un ritual de exorcizare.

Alte surse bibliografice amintesc despre un vechi obicei și anume al dansului Drăgaicelor, care „mergeau din casă-n casă, cu cimpoiul și jucau, […]cuvinte nu pronunțau nimic”. Așadar, ca și călușarii, drăgaicele nu aveau voie să vorbească, fiind vorba despre o tăcere rituală. Dar asemănările între cele două cete de dansatori ritualici nu se oprește aici. Ambele jocuri au valențe simbolice, haine speciale, măști și deghizări simbolice. Gesturile sunt ezoterice și marcate de interdicții; cele două cete se află într-o stare de tensiune, apoi se luptă și se înfruntă.

Cele două cete, întruchipând puterile benefice și cele malefice și aflate într-un permanent conflict mitologic între Bine și Rău, se înfruntă simbolic, ca într-un fel de duel.. E vorba despre o luptă simulată, cu gesturi teatrale. Drăgaicele sunt în ceata răului; ele joacă „drăcește”, iar jocul lor „e necurat”. Ambele cete au jocuri specifice, în care predomină săriturile, elemente acrobatice cu semnificații pierdute astăzi. Dar dansul drăgaicelor cuprinde și mișcări mai puțin obișnuite: îmbrățișări, încrucișări, pași ce par împleticiți sau fără sens. Toate aceste mișcări „duc la o explozie nestăpânită de energie, apropiată nebuniei.”

Pe lângă dansul ce depășește înțelegerea umană, drăgaicele joacă rolul ielelor, așadar, odată intrate în rol, pot sminti sau înnebuni muritorii de rând. La celălalt pol (de data aceasta, al binelui) se află călușarii, al căror dans are capacitatea de a vindeca, de a aduce ploile în perioada de secetă, de a atrage bunăstarea și de a remedia efectele Drăgaicelor.

Nu întâmplător și etimologia celor două cete de dansatori mitologici și războinici ne sugerează rolurile jucate. „Drăgaica” se aseamănă sonor și cu „drag”, dar și cu „drăcesc”; de aici ambiguitatea simbolică, cu referire la zânele ce dansează demonic. „Călușarii” provin de la „cal”, iar în popor era lucru știut că ielele cel mai tare se tem de craniul de cal. Din aceste motive, înclin să cred că lupta dintre Drăgaice și Călușari transformă în dans conflictul între Apolinic și Dionisiac.

Concluzii

Dansul, însoțit în mod firesc de muzică, a jucat un important rol în mitologia și religia umanității. După cum am observat pe parcursul acestei lucrări, multe personaje mitologice din lumea întreagă s-au exprimat prin dans, tot la fel cum dansul a constituit un decor sau un fundal al manifestării legendelor și basmelor. În timp, dansurile tradiționale au evoluat, ajungând să se diversifice, ținând pasul cu societatea și cu normele acesteia (sociale, religioase, culturale, morale sau estetice).

În scurta incursiune în tema dansului în mitologie, am încercat să pun în valoare două aspecte: universalitatea dansului și dualitatea semnificațiilor acestuia.

Universalitatea: se manifestă în două aspecte. În primul rând, dansul avea un caracter universal, având scopuri multiple(ceremonial, ritual, indicator erotic etc) și întrebuințări diverse (pentru procreare, naștere, trecere la vârsta adultă, vânătoare, cules plante, război, căsătorie, moarte). Dovezile arheologice sunt grăitoare: există picturi rupestre de acum 9000 de ani în India, la fel cum sunt și pereți pictați în morminte egiptene de acum 5000 de ani.Existau dansuri pentru orice, de la atragerea ploii, la curtarea partenerului și de la invocarea spiritelor, la vindecarea bolilor.

În al doilea rând, universalitatea se referă la faptul că mituri diferite se regăsesc, sub diferite aspecte, în mai multe culturi și zone geografice, putând fi considerate universale. Totodată, există tipuri de dansuri întâlnite în mitologii diferite, având aceleași scopuri (amintim aici doar dansul ielelor, similar cu cel al rusalcelor, nimfelor, naga-șelor, sirenelor etc.).

Dualitatea: există dansuri benefice și dansuri malefice, așa cum există magie albă și neagră; sunt divinități cu rol pozitiv, la fel cum sunt unele negative. De asemeni, există personaje mitologice care au o natură duală (Dyonissos, de exemplu), la fel cum și dansurile puteau fi de bucurie sau de tristețe.

Mai mult, tot ca și concluzie, cred că se poate vorbi despre următoarele caracteristici ale dansului în mitologie:

Caracterul ceremonios și religios. Dansul apare în mituri, dar și în ceremoniile religioase, ca „un moment de abandonare, de bucurie sau de comunicare cu divinul; este un dar al zeilor, iar pentru oameni – un mijloc de a se apropia de divinitate sau chiar de a se identifica cu aceasta. Încă din epoci îndepărtate, ceremoniile religioase cuprindeau dansuri, așa cum am prezentat anterior, în această lucrare.

Caracterul cosmogonic și mitologic: dansul a fost mod de exprimare a concepțiilor cosmogonice și au povestit pățaniile zeilor, încă de dinainte de apariția scrierii.

Caracterul magic și erotic. Dansurile de atragere a partenerului sunt întâlnite și în lumea animală; în viața umană se adaugă și caracterul magic. Există divinități din diverse mitologii care seduc muritorii, prin dansurile lor extrem de senzuale.

Caracterul apotropaic și vindecător Dansul a fost folosit ca metodă de vindecare și de protecție împotriva furiei naturii, a războaielor, a forțelor malefice.

Caracterul sacru și profan are în vedere faptul că, din dansurile primordiale au evoluat cele religioase și sacre, care, apoi, au evoluat în dansurile clasice sau și-au păstrat esența mistică, în dansurile tradiționale ale popoarelor.,

Așadar, dansul, această „muzică a mișcării” sau „poezie a piciorului”, e un „limbaj ascuns al sufletului”, un poem în mișcare, în care fiecare gest e un cuvânt este o artă complexă, plină de simboluri mult mai profunde decât cele descoperite la o primă vedere. Prezent încă din mitologia vechilor civilizații, ne însoțește și azi, transmițând aceeași stare de transcendentă semnificație.

Bibliografie

Hans Biedermann, Dicționar de simboluri, Ed. Saeculum I.O., București, 2002, vol. I și II

George Coșbuc, Antologia sanscrită – Veda, Mahabharata, Ramayana, Fărâme de înțelepciune, Ed. Coresi, București. 1993

Mihai Coman, Studii de mitologie, Nemira Publishing House, București, 2009

Ilie Danilov, Dicționarul de mitologie slavă , Ed.Polirom, Iași, 2007

Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1976

N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, Ed. Orizonturi, București, 1994,

Gustave le Bon, Egiptul, adevăr și legendă, Ed. Prietenii Cărții, București, 2000

Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Ed. Vox, București, 2000

T.V. Muravieva, 100 Mituri și legende celebre, Ed. Euro Press Group, București, 2007

John G. Neihardt, Marea Viziune, Editura Herald; Colecția Șamanism, București, 2014

Jean-Pierre Vernant, Mit și religie în Grecia antică, Ed. Meridiane, București, 1995

Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei, Ed. Humanitas, București, 1997

Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului biblic și de misiune al BOR. București, 1983

Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, versiunea pdf,

Shiva Nataraja – Lord of the Dance, by Mark Cartwright, published on 08 September 2015, https://www.ancient.eu/article/831/shiva-nataraja–lord-of-the-dance/

https://www.secretelezeilor.ro/zeii-aborigenilor/ , Claudiu-Gilian Chircu, Secretele zeilor, pdf, cap. Zeii aborigenilor

https://www.ancient.eu/Xochipilli/

https://www.cuvintecare.ro/definitii-pentru-rusalcele.html

https://dexonline.ro/

http://elitere.ro/dictionar-de-mitologie-slava/

http://www.elixir.ro/amerindienii-dansuri-ritualuri-obiceiuri.212.html

http://www.garbo.ro/articol/Entertainment/9161/FASCINANT-Guan-Yin-sau-uimitorul-dans-chinezesc-al-celor-1000-de-maini.html

http://www.goddessgift.com/goddess-myths/japanese_goddess_amaterasu.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/traditii-nordice-festivalul-midsommar

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dansul-lui-siva

http://horror-romania.ro/povestea-ielelor/

http://www.latino-time.ro/dans-african/afla-secretele-din-spatele-dansului-african.html

Rusaliile

Zeii sexului

Alcoolul, zeii si mitologia

Dansul mortilor si Dansul sabatului

http://www.mixdecultura.ro/2017/05/dragonul-simbol-al-mitologiei-universale/

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/African_dance

http://romaniaistorica.ro/2012/03/23/din-mitologia-romaneasca-ielele/

http://www.scritub.com/literatura-romana/gramatica/DICTIONAR-DE-MITOLOGIE-GREACA-9263123.php

https://ro.wikipedia.org/wiki/Terpsihora

https://en.wikipedia.org/wiki/Dance_in_mythology_and_religion

https://en.wikipedia.org/wiki/Apollonian_and_Dionysian

https://ro.wikipedia.org/wiki/Shiva

http://wrongwrong.net/article/solar-myth-to-live-by-fukuko-ando-and-amaterasu