Daniel M . Hausman s -a născut la Chicago în 1947 . În [614030]

Daniel M . Hausman s -a născut la Chicago în 1947 . În
prezent este profesor asociat de filozofie la College Park ,
Universitatea din Maryland . A studiat la universitățile
Harvard , Cambridge , Columbia și New York . Este autorul
lucrării Capital, Profits and Pri ces: an Essay in the
Philosophy of Economics , precum și a numeroase articole
pe teme de metod ologie economică și pe teme filozofice
înrudite . Este coeditor al revistei Economics and
Philosophy .

FILOZOFIA
ȘTIINȚEI
ECONOMICE

Antologie

Editată de DANIEL M. HAUSMAN

Traducere de
DORIN STANCI U

HUMANITAS
BUCUREȘTI , 1993

Coperta seriei :
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

THE PHILOSOPHY OF ECONOMICS AN ANTHOLOGY
EDITED BY DANIEL M. HAUSMAN
PRESS SYNDICATE OF THE UNIVERSITY OF CAMBRIDGE
© Cambridge University Press, 1984
© Humanitas, 1993, pentru prezenta versiune românească
ISBN 973 -28-0416 -5

Prefața editorului

Volumul de față se adresează următoarelor trei categorii
de cititori : 1) studenților ce urmează cursuri de știi nțe
economice și de filozofia științei ; 2) filozofilor de profesie ,
economiștilor și specialiștilor în alte științe sociale ; și 3)
cetățenilor obișnuiți . Deși cu funcții și nevoi diferite ,
presupun că fiecare dintre ei este interesat să înțeleagă
mai bine ce fel de știință este teoria economică .*
Materialele reunite aici sînt de natură să ajute la
dobîndirea unei atare înțelegeri , dat fiind că antologia
cuprinde majoritatea textelor de căpetenie privitoare la
filozofia și metodologia științei economice . Pentru
informația prealabilă studierii lor , cititorii pot să consulte
Introducerea .

* Între political economy și economics există o diferență notabilă.
Termenul de economie pol itică apare pentru prima dată la 1616 într-o
lucrare a mercantilistului francez Antoyne de Montchrétien (Traité
d'Économie Politique), dar clasicizarea și difuzarea lui în spațiul anglo –
saxon încep abia un secol și jumătate mai tîrziu, o dată cu James
Stuart, autor al lucrării Principles of Political Economy, pentru a se
definitiva o dată cu operele fundamentale ale lui Ricardo, Say și Mill.
Termenul de economics este introdus abia de economiștii neoclasici
(deși la început unii dintre ei continuă să folose ască vechiul concept
de political economy), care a pus bazele economiei matematice
moderne. Astfel, diferențele de viziune dintre clasici și neoclasici
(inclusiv opiniile total diferite în privința originii valorii — valoare –
muncă versus valoare -utilitate) pot fi regăsite acum parțial în diferența
dintre termenul political economy și economics. Ultimul devine
dominant în spațiul anglo -saxon, unde toate manualele introductive
poartă acest nume (economics). în spațiul francofon însă conceptul de
économie poli tique și-a păstrat o anumită circulație pînă în zilele
noastre.
În funcție de context, economics a fost redat prin „economie”,
„știință economică”, „teorie economică” și „economie politică”. (N. red.)

Antologia nu urmărește altceva decît să -i ajute pe toți
cei interesați de metodologia științei economice , oferindu -le
o vastă introducere în acest domeniu . Pînă acum nu a mai
fost publicată vreo altă antologie atît de cuprinzătoare .
Cartea se va dovedi utilă , sper, ca sursă documentară și ca
instrument didactic . Ea oferă o introducere atît în spațiul
problemelor meto dologice ale științei economice , cît și în
cel al punctelor de vedere adoptate de economiști și de
filozofi cu privire la aceste probleme .
Spre deosebire de un manual , această antologie oferă și
o perspectivă istorică asupra metodologiei științei
economice . Problemele metodologice privitoare la această
știință — la scopurile ei , la modurile de întemeiere a
teoriilor economice , la conceptele științei economice și la
relațiile lor cu cele din științele naturii etc . — sînt toate de
natură filozofică . Eseurile privind metodologia științei
economice sînt , astfel , toate ese uri filozofice , iar în filozofie
nu pot fi ignorate contribuțiile din trecut . Bagajul de idei al
trecutului nu poate fi inclus între copertele unui manual ,
iar lucrările originale nu pot fi rezervate răsfoirii ocazionale
de către istoricii gîndirii . Spunîn d acestea , nu vreau să
minimalizez meritele unor cărți recente cum sînt
Metodologia științei economice de Mark Blaug sau Dincolo
de pozitivism: metodologia economică în secolul al XX -lea de
Bruce Caldwell , care conțin panoramări utile ale istoriei
metodolo giei economice . Astfel de lucrări constituie
completări importante ale textelor adunate aici , dar, după
cum cred că vor fi de acord și autorii lor , nimic nu poate
înlocui contactul cu textele înseși .
În cursul ultimilor patru ani m -am sfătuit cu numeroși
economiști și filo zofi ce anume texte ar trebui incluse în
această antologie . Mulți dintre ei erau recenzenți anonimi ,
cărora nu le pot mulțumi nominal . Printre cei pentru al
căror ajutor îmi pot exprima explicit recunoștința se
numără Mark Blaug , Bruce Cal dwell , Colin Day , Douglas
Wade Hands , Isaac Levi , Michael McPherson , Sidney
Morgenbesser și Alexander Rosenberg . Bruce Caldwell ,

Wade Hands , Harriet Hausman , Catherine Kautsky , David
Lindorff , Michael McPherson , Alexander Rosenberg , Allen
Stairs , Frederick Suppe și Paul Thagard au citit cu toții
versiuni anterioare ale Introducerii , formulînd critici utile .
Pentru erorile rămase eu sînt singurul responsabil . Aș vrea
de asemenea să exprim mulțumiri Consiliului General
pentru Cercetări (General Research Board ) al Universității
din Maryland pentru sprijinul material pe care mi l-a
acordat în timpul elaborării Introducerii și al pregătirii
volumului pentru tipar .

Introducere

Premise asumate fără material probator sau
în pofida acestuia; și concluzii trase d in ele în
mod atît de logic, încît n -au cum să nu fie
eronate.
Thomas Love Peacock, Crotchet Castle

De la debutul său , în secolul al XVIII -lea, și pînă azi ,
știința economică a fost controversată din punct de vedere
metodologic . Chiar și în perioada sa d e maxim prestigiu
(prima jumătate a secolului al X IX-lea) au existat sceptici ,
în marea lor majoritate mai puțin amuzanți decît Peacock .
Teoria economică este , de bună seamă , o știință aparte .
Multe din premisele ei sînt platitudini de felul : indivizii sîn t
capabili să -și ordoneze preferențial opțiunile ; sau: indivizii
preferă să aibă mai multe bunuri decît mai puține ; sau:
indivizii aleg acea opțiune pe care o preferă tuturor
celorlalte . Alte premise sînt sim plificările de genul :
mărfurile sînt infinit div izibile ; sau: indivizii sînt perfect
informați . Pe temelia unor asemenea platitudini și
simplificări , a unor „premise asumate fără material
probator sau în pofida acestuia ”, economiștii au înălțat un
impunător edificiu teoretic . El încorporează un imens și
complicat aparat matematic , însă concluziile lui, fără a fi
„neapărat false ”, sînt adesea inaplicabile . Poate fi știință o
atare întreprindere ?
Iată o întrebare străveche , complexă și obscură , dat
fiind că nu este cîtuși de puțin clar ce anume înseamnă să
afirmi (sau să negi ) că teoria economică e o știință . A o
numi știință comportă , fără îndoială , o conotație onorifică .
O dată cu prestanța științifică a teoriei economice cresc și
onorariile pentru consultații economice . Dar întrebarea :
este sau nu o știi nță? suferă de o multiplă ambiguitate .1

Vizează ea obiectivele respectivei întreprinderi , meto dele
folosite în ea , structura conceptuală a teoriei sau măsura
în care disciplina poate fi unificată ori redusă la fizică .
Afirmînd că teoria este sau nu o știin ță, susținem oare cu
necesitate că este același fel de știință ca științele naturii ?
Sau admitem că științele sociale ar putea fi o specie
diferită de științe decît cele ale naturii ?
Aceste întrebări , deși n -au fost totdeauna descîlcite , i-au
preocupat și frămîntat pe filozofi și pe economiști în
decursul ultimelor două secole , păstrîndu -și actualitatea și
în prezent . În ultimul deceniu* s-a înregistrat chiar o
puternică resurecție a interesului pentru pr oblemele
filozofice și metodolo gice referitoare la șt iința economică ,
interes manifestat în cercuri foarte largi .
Filozofi , economiști , alți specialiști în științe sociale și
cetățeni obișnuiți au simțit cu toții o mai mare nevoie de a
înțelege ce fel de disciplină intelectuală este știința
economică și cît credit merită aserțiunile ei .
Una din rațiunile majore ale acestui interes sporit ține
de faptul că știința economică a ajuns în vremuri grele . La
sfîrșitul anilor ‟60 mulți economiști credeau că problemele
reglementării performanței generale a economiilor
„întreprinderii libere ” moderne fuseseră rezolvate .
Performanța economiilor „dezvoltate ” în cele două decenii
de după al doilea război mondial a fast superioară oricărei
perioade din trecut . Mai exista într -o oarecare măsură
șomaj și inflație , dar se păre a că problemele pot fi
rezolvate . Încrederea în teoria economică acceptată a atins
în anii ‟60 punctul culminant .
Dacă ne uităm acum (în primăvara lui 1983 ) la
economiile diferitelor țări , constatăm nu doar că
perspectivele sînt mult mai sumbre , ci și că m ultă lume se
îndoiește că ar exista cineva care s -ar pricepe să readucă
prosperitatea fără a determina o creștere a inflației . În

* Aceste cuvinte au fost scrise în 1983. (N. t.)

prezent nu doar populația profană se îndoiește de
economiști , ci chiar economiștii se îndoiesc de ei înșiși .2
Într-o asemenea atmosferă nu -i de mirare că economiștii
se adresează reflecției metodologice în speranța de a
descoperi pu nctele slabe din studiile econo mice anterioare
sau, într-o ordine de idei mai pozitivă , vreo nouă directivă
metodologică , în stare să le călăuzească m ai bine munca
în viitor . Și mai puțin surprinzător este faptul că cetățenii
de rînd , ale căror opinii despre economiști sînt influențate
mai mult de starea economiei decît de vreo evaluare
sistematică a teoriilor economice , se întreabă dacă nu
cumva este c eva în neregulă din capul locului cu întreaga
această disciplină .
Independent însă de „criza ” pe care o traversează știința
economică , mai există trei importante rațiuni teoretice
pentru actuala sporire a interesului față de problemele ei
metodologice . Prima e că în ultima vreme nu doar
economiștii , ci și antropologii , politologii , psihologii sociali
și sociologii influențați de economiști au argumentat că
„abordarea economică ” este singura legitimă sau
fructuoasă în studiul comportamentului uman .3 Au
argum entat , altfel spus , că teoria economică este modelul
pe care ar trebui să -l urmeze toți specialiștii în științe
sociale . Este o pretenție provocatoare , prin prisma căreia
chestiunile metodologice privitoare la economie dobîndesc
o semnificație mai directă pentru practicienii din alte
științe sociale .
Desigur , interesul altor cercetători ai fe nomenelor
sociale pentru metodo logia științei economice politice nu
este un lucru cu totul nou . Multe din întrebările pe care ni
le putem pune privitor la această metod ologie privesc și
alte științe sociale . Bunăoară , cei ce -și pun întrebarea
dacă în genere pot să existe legi ale comportamentului
uman nu pot să nu se intereseze dacă nu cumva
economiștii au și formulat în fapt asemenea legi . Fiind cea
mai „avansată ” dintr e științele sociale , știința economică

n-are cum să nu intereseze pe cei preocupați de natura și
posibilitatea oricărei „științe ” a comportamentului uman .
Este, firește , o ironie , că diverși economiști și alți
specialiști în științe sociale au emis pretenț ii ample privind
valabilitatea universală a punctului de vedere economic în
studiul comportamentului uman tocmai într -o vreme cînd
atît de mulți economiști exprimau îndoieli față de propria
lor disciplină .
Mai este însă și un alt aspect ironic , de care se leagă cea
de-a doua rațiune teoretică a creșterii interesului pentru
metodologia economică . În aceeași perioadă în care se
formulau pretenții înalte în favoarea abordării economice a
comportamentului uman , specialiștii în psihologia
cunoașterii și economiș tii impresionați de cercetările
acestora supunea u tezele fundamentale ale econo miei
moderne dominante unei riguroase testări psihologice .4
Rezultatele , deși încă ambigue , pun sub semnul întrebării
multe din aceste teze .
În fine , există și rațiuni speciale ale interesului crescînd
al filozofilor pentru metodologia științei economice . Filozofii
contemporani au devenit sceptici în privința „înțelepciunii ”
moștenite de la filozofia științei , dobîndind convingerea că
se pot învăța multe despre cum trebuie să se facă știință
din studierea modului în care se face știință în realitate .
Așa se explică faptul că filozofii științei întreprind în
prezent studii mai sistematice și mai detaliate privind
istoria științei și starea științelor contemporane decît se
obișnuia cu două decenii în urmă . Deși cele mai multe din
aceste cercetări se centrează asupra științelor naturii ,
atenția acordată de filozofi științei economice a crescut
treptat , deoarece economia este , în fapt , o știință deosebit
de interesantă ca obiect de stu diu filozofic . Nu numai din
cauza particularităților ei metodolo gice, menționate mai
înainte , ci și pentru că filozofii preocupați de fenomenul
uman , fie că se simt atrași sau respinși de instrumentele
și perspectivele de studiu oferite de economiști , s-au văzut

nevoiți să ia act de reușitele și eșecurile economiei
bunăstării .
Resuscitarea interesului pentru metodologia economică
survine după decenii în care acest domeniu tematic a fost
în genere ignorat de filozofi , în timp ce eforturile
economiștilor — în multe cazuri remarcabile — au fost
sporadice și , adesea , pe cît de filozofice pe atît de polemice .
Mare parte din munca actuală de elaborare a metodologiei
economiei vădește nesiguranță de sine și slabă informare
privind istoria dezbaterilor filozofice as upra științei
economice . Antologia de față ar putea contribui la
remedierea acestei stări de lucruri . Eu cred că din studiul
direct al modului în care giganți intelectuali ca Mill , Weber
sau Marx au abordat problemele metodologice ale științei
economice se pot învăța multe lucruri pe care nu le poate
oferi nici un text sau lucrare cu caracter secundar .
Deși în această antologie diferiți autori care au scris
despre metodologia științei economice vor vorbi ei înșiși ,
niște considerații introductive pot fi de ajutor cititorului ca
să înțeleagă și să poată aprecia diferitele contribuții . În
restul prezentei Introduceri voi oferi anumite premise
generale menite să facă mai accesibile textele din antologie
și să prevină anumite neînțelegeri . Voi oferi în cele ce
urmează sumare introduceri în filozofia științei , în teoria
economică , precum și în istoria și direcțiile a ctuale ale
cercetărilor de meto dologie economică . Cu ajutorul acestor
materiale introductive , textele reunite în antologie vor fi ,
sper, de folos și c ititorilor lipsiți de o pregătire specială în
domeniul filozofiei sau al economiei .

O introducere în filozofia științei

Știința fiind un gen de activitate umană cognitivă ,
filozofia științei face parte , într-o măsură considerabilă ,
din epistemologie (te oria cunoașterii ), deși filo zofii științei
sînt confruntați și cu probleme de logică , metafizică , ba

chiar și de etică și estetică . Discuții asupra unor probleme
de filozofia științei se întîlnesc în scrieri ale unor filozofi
presocratici , însă filozofia ș tiinței ca sub -specialitate cu
contururi proprii s -a constituit treptat abia în cursul
ultimelor două secole . Nume importante în etapa timpurie
de dezvoltare a filozofiei moderne a științei sînt David
Hume și Immanuel Kant în secolul al XVIII -lea, iar în c el
de-al XIX-lea John Stuart Mill și William Whewell . Abia la
sfîrșitul secolului al XIX-lea au apărut un număr
apreciabil de monografii consacrate în mod special
filozofiei științei , scrise în principal de oameni de știință și
de istorici ai științei (per sonalități ca Ernst Mach , Pierre
Duhem și Henri Poin caré), și nu de filozofi de profesie . În
prima jumătate a secolului al XX -lea, așa-numiții
pozitiviști logici (mulți dintre ei avînd și pregătire
științifică ) au dominat gîndirea filozofică despre știință5,
deși o influență considerabilă și tot mai mare au exercitat
și ideile lui Karl Popper . Filozofia contemporană a științei
este un domeniu de vie cercetare și controversă . Deși
există un oare care consens cu privire la modul cum
trebuie studiate problemele filozofice ale științei , nu prea
există consens în răspunsuri și nici măcar în evaluarea
importanței diferitelor probleme .
Variatele teme ce au preocupat și continuă să preocupe
filozofia științei pot fi grupate , cred, în mod util în
următoarele șase cate gorii:
1. Care sînt obiectivele științei ? Este știința în primul
rînd o activitate practică ce urmărește să descopere
generalizări utile , sau una ce trebuie să caute explicații și
să stabilească adevărul ?
2. Ce este o explicație științifică ?
3. Ce este o t eorie științifică și ce sînt legile științifice ?
Care este relația dintre teorii și legi ? De ce sînt importante
teoriile în știință și cum sînt ele folosite de oamenii de
știință ? Cum are loc descoperirea sau edificarea teoriilor și
a legilor științifice ?

4. Cum se leagă enunțurile teoretice de observații ? Cum
putem avea cunoștințe bazate pe observație și
experimentare despre entități cum sînt electronii sau
neutrino , care nu pot fi observați ? Propozițiile despre
entitățile inobservabile trebuie considerate literalmente
adevărate sau false , ori numai niște ficțiuni utile ce permit
oamenilor de știință să facă cu acuratețe predicții
privitoare la lucruri ce sînt observabile ?
5. Cum testăm și confirmăm sau infirmăm legile sau
teoriile științifice și cum le deo sebim pe acestea de
propozițiile aparținînd altor discipline ? Care sînt
deosebirile dintre atitudinile și practicile oamenilor de
știință și cele ale reprezentanților altor discipline ?
6. Răspunsurile la cele cinci întrebări de mai înainte
sînt oare acelea și pentru toate părțile tuturor științelor din
toate timpurile ? Cum diferă de la o știință la alta modul de
a „face ” știință și cum se dezvoltă și se manifestă el ? Pot fi
studiate acțiunile și instituțiile umane la fel cum studiem
natura ?
Filozo fii științe i și-au pus , desigur , și numeroase alte
întrebări . Multe din cercetările actuale se concentrează
asupra un or probleme conceptuale și epis temologice
ridicate de una sau alta dintre științe . Probleme cum sînt
cele ridicate de fizica modernă cu privire la spa țiu și timp
sau la indet erminism sînt mereu aduse în fața filozofiei
sau smulse acesteia de noile progrese din științe . După
cum ilustrează și textele reunite în această antologie ,
multe cercetări de filozofia științei se ocupă de
interpretarea unor contri buții științifice specifice ,
nedeosebindu -se decît prin accent de cercetările
specialiștilor teoreticieni .
În discutarea acestor șase categorii de probleme , voi
prezenta nu numai concepțiile actuale , ci și precursoarele
lor pozitiviste și popperiene . Pentr u că filozofia
contemporană a științei este în bună parte o reacție față de
ideile lui Karl Popper și ale pozitiviștilor logici , neputînd fi
adecvat înțeleasă decît pe fundalul filozofiilor pozitivistă și

popperiană ale științei . De altminteri , vederile po zitivist –
logice și îndeosebi cele popperiene sînt încă influente
printre economiști . În afară de comentariile privitoare la
Popper și la pozitivismul logic , nu voi spune multe lucruri
despre istoria filozofiei științei .

Obiectivele științei

Filozofii șt iinței au subscris la numeroase concepții
despre obiectivele științei , deși în mod tradițional au
existat în această privință două școli de gîndire principale .
Așa-numiții realiști științifici consideră că știința trebuie
să ne permită nu doar formularea d e predicți i riguroase și
demne de încrede re, ci și descoperirea de noi adevăruri
despre lume și explicarea fenomenelor . Cînd o teorie este
bine întemeiată , realistul susține că propozițiile ei , chiar și
cele care vorbesc despre lucruri inobservabile , pot f i
considerate adevărate , deși aproape toți realiștii admit că
rezultatele științei sînt corijabile , adică susceptibile de
revizuire și corecție o dată cu creșterea și perfecționarea
științei . Membrii celeilalte școli , așa-numiții
instrumentaliști , sînt mai rezervați cînd e vorba de a
considera adevărate enunțurile făcute de teorii cu privire
la lucruri inobservabile . Instrumentalistul insistă că
scopul științei este elaborarea de instrumente care să facă
posibile predicții utile și demne de încredere . Unii
instrumentaliști pun mare accent pe importanța practică a
predicțiilor științifice , pe cînd alții sînt doar mai
neîncrezători în posibilitatea de a descoperi adevărul și de
a da explicații teoretice . De observat că realiștii și
instrumentaliștii sînt de ac ord că oamenii de știință
trebuie să elaboreze teorii ce aparent vorbesc despre
lucruri și proprietăți inobservabile . Ei au opinii diferite cu
privire la obiectivele științei și la interpretarea ce trebuie
dată enunțurilor despre entități inobservabile .6 În
influentul său eseu „Metodologia științei economice

pozitive ”, retipărit aici , Milton Friedman susține un punct
de vedere instrumentalist asupra științei .
Cine are dreptate ? Trebuie să se mărginească oamenii
de știință la făurirea de instrumente care să ne permită să
facem predicții riguroase și demne de încredere și astfel că
construim avioane și calculatoare , sau trebuie să țintească
„mai sus ”, la adevărul despre natură și societate ? Nu
există în această privință o opinie statornicită , nici printre
filozofi, nici printre oamenii de știință . Realismul are priză
puternică în majoritatea domeniilor , dar problemele și
particularitățile mecanicii cua ntice i -au condus pe mulți
fizicieni la o concepție modestă (instrumentalistă ) despre
obiectivele științei .
În treacăt fie spus , nu trebuie să se creadă că cineva
care speră că știința poate descoperi prin teoretizare noi
adevăruri despre lume este obligat să considere fără
valoare teoriile ce se dovedesc a nu fi adevărate .
Astronomia lui Ptolemeu , care plasează Pă mîntul în
centrul sistemului solar , este încă folosită de navigatori ,
deși cuprinde , după cum se știe , numeroase aserțiuni
false. Nu există nici un motiv ca un realist să nu
folosească și el pentru scopuri de navigație teoria lui
Ptolemeu . Realistul pretin de de la știință mai mult decît
asemenea teorii doar utile , dar nimic nu -l împiedică să
prețuiască , totuși , astfel de teorii și să se folosească de ele .
El poate , firește , să admită , tot așa , că inginerul sau
politicianul nu are nevoie de teoria științific ă decît ca de o
sursă de predicții demne de încredere .

Explicația științifică

Intuitiv vorbind , o explicație înlătură o nedumerire și
oferă înțelegere . Oamenii văd adesea în explicații un mod
de a face familiare fenomene nefa miliare ; în fapt , însă,
explicațiile vorbesc adesea despre lucruri ce sînt mult mai
puțin familiare decît lucrul pe care îl explică . Ce poate fi

mai familiar decît faptul că la temperatura camerei apa
este lichidă ? În mod sigur , explicația pe care fizicienii o
dau stării lichide a ap ei nu este mai familiară .
Mulți filozofi au argumentat că sîmburele unei explicații
științifice rezidă în a arăta că un eveniment sau o
regularitate este un caz al unei regularități mai
cuprinzătoare sau mai „profunde ”. Acolo unde exista
contingență și mul tiplicitate , știința ne dezvăluie unitatea
unei regularități subiacente . De observat că atunci cînd
explicăm ceva arătînd că acel ceva reprezintă un caz al
unei legi mai fundamentale , nu trebuie neapărat să
dispunem și de o explicație a respectivei legi . Totdeauna
explicațiile se termină undeva la frontierele științei , ceea
ce, firește , nu vrea să însemne că aceste frontiere nu pot fi
împinse mai departe .
Acest concept de explicație provine de la grecii antici ,
însă expunerea lui cea mai sistematică a făcut -o Car l
Hempe l.7 Deși Hempel era pozitivist logic pe vremea cînd a
început studiul explicației , acest concept de bază cu
privire la explicație nu este doar mai vechi decît
pozitivismul , dar, cu numeroase revizuiri și precizări , el a
supraviețuit colapsului pozitivismului logic . Hempel
expune două modele principale ale explicației științifice —
modelul nomologic -deductiv și modelul inductiv -statistic .
Ultimul , după cum o suge rează denumirea lui , vizează
explicațiile statistice și încearcă să extindă intuiția de bază
a modelului nomologic -deductiv . Explicațiile statistice
ridică o mulțime de dificultăți serioase , ceea ce mă face să
mă concentrez aici asupra teoriei hempeliene a
explicațiilor nestatistice , adică asupra modelului său
nomologic -deductiv (pe scurt , modelul N -D). Într-o
explicație nomo logică -deductivă se deduce un enunț al
lucrului de explicat dintr -un set de enunțuri adevărate ce
conține în mod esențial cel puțin o lege . Schematic , avem :
Enunțuri adevărate privind condițiile inițiale
Legi i
Enunțul a ceea ce se cere explicat

unde linia semnalează efectuarea unei inferențe deductive .
Arătăm că eveni mentul sau regularitatea pentru care se
cere o explicație constituie un caz al unei (sau unor )
regularități m ai cuprinzătoare , deducînd un enunț a ceea
ce se cere explicat din respectivele regularități mai
cuprinzătoare și din alte enunțuri adevărate . De exemplu ,
explicăm de ce în prezent se vînd mult mai multe
calculatoare decît cu cinci ani în urmă , deducînd ac est
fapt din „condiția inițială ” că ele sînt acum mult mai ieftine
și din „legea ” că atunci cînd prețul unei mărfi scade , ea se
cumpără în cantități mai mari . Prezența într -o explicație
nomologică -deductivă a cel puțin unei legi este esențială .
Dacă din ge neralizarea adevărată că toate merele din coșul
lui Bill sînt roșii și din enunțul adevărat că acest măr este
din coșul lui Bill am deduce că acest măr este roșu , prin
aceasta n -am explica de ce mărul în cauză este roșu .
„Generalizările accidentale ”, spre deosebire de legi , nu fac
posibilă expli carea fenomenelor .
Mai departe , pentru a da o explicație adevărată unui
fenomen , trebuie să fim capabili să deducem enunțul care
îl descrie dintr -un set de enunțuri adevărate .8 Firește , cine
crede că enunțurile dintr -o explicație propusă sînt
adevărate (și că toate celelalte condiții sînt satisfăcute ), va
crede că a dat o explicație bună ; el va fi reușit însă în fapt
acest lucru numai dacă enunțurile făcute sînt realmente
adevărate .
Reamintim că modelul N -D descrie do ar structura
explicațiilor determi niste, nestatistice . Dacă nu dispunem
decît de o regularitate statistică nu vom putea să deducem
ceea ce se cere explicat , ci vom putea doar să arătăm că
este foarte probabil , condiție cerută de modelul inductiv –
statistic al lui Hempel .
Modelul N -D nu numai că se limitează la explicațiile
nestatistic e, dar nici nu specifică condițiile suficiente
pentru ca ceva să fie o explicație științifică . E posibil ca un
raționament să satisfacă toate condițiile modelului N -D

fără a fi totuși o explicație . Să considerăm următorul
exemplu9:

Nici o persoană care ia conform instrucțiunilor pilule
anticoncepționale nu rămîne însărcinată.
George ia conform instrucțiunilor pilule anticoncepționale.
George nu rămîne însărcinat.

Dacă George e bărbat , nimeni nu va socoti acest
raționament drept o explicație a faptului că George nu
rămîne însărcinat . Dacă admitem , pentru nevoile acestei
discuții , că prima premisă a acestui raționament este o
lege și că George ia în mod conștiincios pilule
anticon cepționale , atunci toate condițiile din modelul N -D
sînt satisfăcute , și totuși nu avem de -a face cu o explicație .
De ce ? Răspunsul intuitiv este că nu contează dacă
George ia sau nu pilule anticoncepționale . Faptul că le ia
nu este relevant din punct de v edere cauzal pentru faptul
de a fi sau nu însărcinat . Se vede , astfel , că explicația
nestatistică reclamă mai mult decît este specificat în
modelul N -D, dar este greu de spus în termeni generali și
abstracți ce anume mai reclamă .
Modelul N -D trebuie privit , deci, ca oferind doar
condițiile necesare pentru explicațiile nestatistice . Cu alte
cuvinte , susținătorii acestui model nu pretind decît că
explicațiile nestatistice trebuie să satisfacă modelul N -D.
Dar chiar și aceas tă teză mai slabă se cere restrî nsă
considerabil . Explicațiile reale , cum este cea privind
vînzarea computerelor , rareori se potrivesc întocmai
modelului nomologic -deductiv . Spre exemplu , „legea ”
invocată în această explicație necesită diverse precizări ,
nefiind adevărată în formularea pe ca re i-am dat -o.
Susținătorii modelului N -D răspund la astfel de obiecții
arătînd că explicațiile științifice reale sînt adesea eliptice
sau că simple schițe de explicații sînt uneori tratate ca și
cum ar fi , ca atare , explicații adecvate . Dar chiar acceptîn d
aceste precizări și scuze , rămîi cu senzația că modelul N -D

face abstracție de multe aspecte dintre cele mai
interesante și importante ale explicațiilor științifice .
Cred că majoritatea filozofilor vor fi de acord că modelul
N-D e un punct de plecare imp ortant în studiul explicației
științifice și că reține unele elemente judicioase și
importante ale acesteia . Dar aici , ca și aiurea , mulți au
argumentat că o abordare complet abstractă nu poate fi
izbutită și că putem afla mai mult examinînd cerințele
specifice pe care le -au formulat față de explicațiile
științifice oamenii de știință care împărtășesc teorii sau
modalități de cercetare particulare .
Explicarea comportamentului uman în e conomie sau
aiurea creează difi cultăți speciale . Cele mai multe explicați i
ale acțiunilor umane îmbracă următoarea formă simplă .
Explicăm de ce un agent a dat un telefon sau a cumpărat
niște acțiuni ori și -a schimbat locul de muncă , invocînd
credințe și dorințe relevante ale agentului . Desigur că
rareori menționăm explicit toate credințele și dorințele
relevante , dar schema generală rămîne comună .
Explicațiile pe care le dau economiștii alegerilor făcute de
agenți invocînd credințele (sau anticipările ) și utilitățile
(preferințele ) acestora au exact aceeași formă , deși pe ei
nu-i interesează detaliile comportamentului unui individ .
Acest gen de explicație , obișnuit și familiar , este
problematic din punct de vedere filozofic . Dacă încercăm
să interpretăm astfel de explicații ca fiind explicații
nomologice -deductive contrase , const atăm că este greu să
formulăm legi substanțiale și plauzibile ce ar fi implicit
prezente în ele . Nu izbutim să stoarcem decît platitudini de
felul „oamenii fac ceea ce le place cel mai mult ”. Unii
filozofi au argumentat că astfel de enunțuri nici nu sînt
generalizări empirice (legi științifice ), ci sînt implicate în
chiar conceptele de acțiune și preferință .10 Potrivit acestor
filozofi , explicațiile date comporta mentului uman (invocînd
motivele acțiunii agenților ) diferă în chip decisiv de
explicațiile din științele naturii . Ei argumentează că
motivele nu se leagă în mod contingent de acțiuni , precum

cauzele de efecte , ci că motivele unui agent servesc la
definirea modului de acțiune al agentului . A explica de ce
un anumit agent a apăsat pe anumite butoane d e pe o
cutiuță neagră , arătînd că el a vrut să înmulțească 27 cu
39, înseamnă a explica respectiva acțiune spunînd ce este
ea. Nu pare să fie vorba de o subsumare a acțiunii la vreo
regularitate cauzală . Indicînd motivele agentului , elucidăm
natura acțiuni i.
E adevărat că explicînd o acțiune prezentăm motivele
pentru care agentul a efectuat -o. Credințele și dorințele
funcționează ca motive de acțiune . Dar este oare adevărat
că explicațiile prin motive diferă în chip fundamental de
explicațiile din științele naturii ? Explicațiile prin motive s –
ar putea să fie și ele (vorbind grosso modo ) explicații
nomologice -deductive prin apel la cauze .11 Nu pot fi ele
testate și evaluate mai mult sau mai puțin în același mod
ca explicațiile din științele naturii ? Între fil ozofi există
dezacorduri acute asupra acestor chestiuni . Majoritatea
autorilor din domeniul economici politice consideră
explicațiile din acest domeniu ca fiind în principiu de
același fel cu explicațiile din științele naturii ; unii sînt însă
de cu totul a ltă părere , bunăoară Frank Knight sau școala
„austriacă ” modernă .

Teoriile și legile științifice

Majoritatea filozofilor recunosc că știința se dezvoltă
prin descoperirea de teorii și legi . Între ei există însă
deosebiri considerabile privitor la ce anu me sînt teoriile și
legile , cum se leagă acestea unel e de altele și de ce sînt
impor tante . Încep prin a spune cîteva cuvinte despre legile
din știință .
Legile pe care oamenii de știință caută să le descopere și
să le stabilească nu sînt , firește , legi pres criptive ce
dictează cum trebuie să fie anumite lucruri , ci expresii ale
unor regularități din natură . Nu e ca și cum Luna ar vrea

să-și părăsească orbita sa din jurul Soarelui , iar o lege a
gravitației i -ar interzice să facă acest lucru . Legile naturii
sînt expresii veridice ale unor regularități .
Este însă greu de explicat cum diferă legile de
generalizările adevărate ce par a fi doar „accidentale ”.
După cum am văzut mai înainte , explicațiile reclamă legi
veritabile . În locul acestora nu pot figura genera lizări
accidentale . O generalizare de felul „toate bomboanele din
acel borcan sînt portocalii ” pare ușor de deosebit de o lege ,
pentru că o astfel de generalizare , spre deosebire de o lege
fundamentală , este restrînsă la un loc și moment
particular . Să con siderăm însă generalizarea „toate
clădirile au mai puțin de 10 000 de etaje ”.12 Această
generalizare nu este doar bine întemeiată prin ceea ce știm
despre istoria trecută , ci s-ar putea chiar să fie adevărată
despre întregul univers și în toate timpurile . Totuși cei mai
mulți oameni ar considera -o ca nefiind decît o generalizare
accidentală și nu o lege . De ce oare ?
Unele din răspunsurile cele mai e vidente ridică serioase
probleme filozo fice. Mulți ar fi înclinați să spună că legile
enunță ceea ce are loc cu necesitate , și nu doar ceea ce se
întîmplă să fie . Din moment ce este posibil să fie construită
o clădire cu peste 10 000 de etaje , aserțiunea că nu există
clădiri atît de înalte nu poate fi o lege . Dar conceptul de
„necesitate fizică ” sau de „necesitate a naturii ”, invocat
aici, este greu de înțeles . În plus , dacă legile exprimă
necesități , se pune întrebarea cum putem obține probe că
sînt adevărate ? Dacă toate probele provin , fie și indirect ,
din observații și experi mente , cum putem deosebi
generalizări le universale întîmplător adevărate de
generalizările universale care sînt adevărate cu necesitate ?
O a doua modalitate prin care se poate încerca
deosebirea legilor de generalizările accidentale se lovește
de probleme asemănătoare . Legile par să întemeiez e
condiționale contrafactuale , pe cînd generalizările
accidentale — nu. Pe o lege cum este „cuprul conduce
electricitatea ” pot fi sprijinite aserțiuni condiționale de

felul „dacă acest creion de lemn ar fi făcut din cupru , el ar
conduce electricitatea ”. Pe cînd o generalizare acciden tală
ca „toate bomboa nele din acel borcan sînt portocalii ” nu
oferă temei pentru aserțiuni de felul „dacă această
bomboană s -ar afla în borcan , ea ar fi portocalie ”. Numai
că evaluarea empirică a aserțiunilor contrafactuale s -a
dovedit a fi la fel de dificilă ca evaluarea empirică a
aserțiunilor privitoare la necesități .
O deosebire mai puțin metafizică sau misterioasă dintre
legi și gene ralizările accidentale este că legile sînt
susținute de , încorporate în , sau derivabile din t eorii
științifice acceptate , pe cînd generalizările accidentale nu
sînt. Să presupunem că cineva ar fi demonstrat că din
teoriile noastre despre materie rezultă că orice clădire se
prăbușește în mod necesar înainte de a putea fi înălțată
pînă la 10 000 de etaje. În acest caz am înceta să
considerăm pur accidentală generalizarea că toate clădirile
au mai puțin de 10 000 de etaje și am privi -o ca pe o lege
derivată (și neinteresantă ). Vedem cum încer carea de a
înțelege ce sînt legile ne conduce la încercarea de a
înțelege ce sînt teoriile științifice .
Nu este însă cu nimic mai ușor de înțeles ce este o
teorie științifică decît ce este o lege . Teoriile par a fi colecții
de enunțuri nomologice13 aflate unele cu altele în raporturi
sistematice . Dar dacă pentru a înțelege ce sînt teoriile
trebuie să știm ce sînt legile , atunci în analiza ideii de lege
nu ne putem spri jini pe legătura dintre legi și teorii . Tot ce
putem spune este că legile sînt mai sistematic legate una
de alta decît generalizările accidentale .
Multor filozofi li se pare nesatisfăcătoare analiza teoriilor
ca mulțimi de enunțuri nomologice legate sistematic între
ele. Pozitiviștii logici s -au arătat deosebit de neliniștiți de
faptul că propozițiile din teoriile științifice par foarte
adesea să se ref ere la lucruri și proprietăți ce nu pot fi
observate . Cum putem avea temeiuri de a crede în astfel
de aserțiuni ? Ba am putea întreba chiar cum putem
înțelege ce înseamnă ele . Pozitiviștii logici au formulat cu

acuitate aceste întrebări și au precizat ideea de „relație
sistematică ” argumentînd că teoriile formează sisteme
deductive . Teoriile sînt în primul rînd obiecte „sintactice ”,
ai căror termeni și ale căror aserțiuni se presupun a fi
interpretate cu ajutorul unor reguli „de corespondență ”.14
Să mă expli c.
La sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de -al
XX-lea au survenit în logica formală evoluții captivante și
spectaculoase . În particular , s-a înțeles mai clar că
deductibilitatea putea fi interpretată ca o relație formală
total independentă d e semnificația propozițiilor sau a
termenilor din ele . De exemplu , propoziția r poate fi
inferată din propozițiile s și „dacă s, atunci r”, fără a ști
nimic despre ce anume asertează propozițiile s și r.
Logicienii au explorat posibilitatea de construire a unor
limbaje formale în care relațiile logice să fie precise , iar
ambiguitățile limbilor obișnuite să fie eliminate . Desigur că
pentru a spune ceva cu ajutorul unui limbaj , acesta
trebuie să aibă semnificație ; ideea era însă de a studia
separat proprietăț ile formale sau sintactice ale limbajelor
și, respectiv , semnificațiile sau „semantica ” lor.
Pozitiviștii logici credeau că teoriile științei trebuie să
poată fi exprimate în unul sau altul din limbajele formale
dezvoltate de logicieni . Din axiomele teorie i urmau să
decurgă formal toate teoremele ei (întocmai cum r decurge
din s și „dacă s, atunci r”). Pentru ca teoria să ne spună
ceva despre lume , ea se cere „interpretată ”: trebuie să ni se
spună ce semnifică termenii și aserțiunile ei . „Regulile de
coresp ondență ” sînt enunțuri despre care se consideră că
oferă acea interpretare și totodată permit ca aserțiunile ,
acum interpretate , ale teoriilor să fie testate . Inițial ,
regulile de corespondență fuseseră concepute ca definiții
explicite ale fiecăruia din te rmenii teoriei , dar pozitiviștii
și-au dat curînd seama că relația dintre teorie și observație
(despre care vom vorbi în secțiunea următoare ) e mai
subtilă și mai complicată .

Puțini filozofi ai științei mai acceptă astăzi concepția
pozitivistă despre teori ile științifice . Teoriile nu pot fi
formalizate în felul în care o doriseră pozitiviștii logici , iar
considerarea teoriilor științifice ca fiind în primul rînd
obiecte formale sau sintactice nu reflectă modul în care
teoriile se construiesc și sînt utiliza te. În plus , problemele
privind relațiile teoriei cu observația , în forma în care le -au
pus pozitiviștii , se dovedesc cu neputință de rezolvat . Mulți
filozofi optează în prezent pentru o interpretare neformală
a teoriilor drept colecții de enunțuri nomolog ice (nu de
propoziții pur sintactice , neinterpretate ) sistematic
intercorelate . Eu voi menționa însă în continuare o altă
alternativă contemporană , care ne ajută să în țelegem
natura modelelor teore tice din economie .
În decursul ultimelor trei decenii un nu măr de filozofi
au susținut ceea ce ei numesc „concepția semantică
despre teorii ”.15 Teoriile constau din acea clasă de
structuri sau sisteme despre care sînt adevărate axiomele
oricărei formulări a teoriei . În esență , aceeași concepție
poate fi formulată mai simplu astfel : Teoriile pot fi privite
ca niște predicate sau concepte sau ca definiții de atari
predicate sau concepte . Potrivit acestei concepții , o teorie
cum este teoria newtoniană a mișcării și gravitației nu face
defel aserțiuni despre lume ! Ea n u este decît un predicat
de felul „e un sistem gravitațional newto nian” sau o
definiție a unui atare predicat . Firește , oamenii de știință
mai fac totuși aserțiuni despre lume . Ei le fac folosind
teoriile , asertînd că predicatele pe care teoriile le consti tuie
sau le definesc sînt adevărate sau false despre anumite
sisteme de lucruri din lume .
Într-o formulare ultrasimplificatoa re, poate chiar
parodistică a concepției semantice , rezultă că oamenii de
știință nu oferă teorii de felul „Toate corpurile din uni vers
se atrag între ele cu o forță gravitațională și …”, ci „teorii ”
de felul „Ceva este sistem newtonian dacă și numai dacă
toate corpurile din el se atrag reciproc cu o forță
gravitațională și …”, iar apoi se folosesc de asemenea

„teorii ” pentru a face aserțiuni empirice de felul „Universul
e un sistem newtonian ”. Firește că din astfel de aserțiun i
empirice se poate apoi deduce că „Toate corpurile din
univers se at rag reciproc cu o forță gravita țională și …”.
Concepția semantică ni se înfățișează , astfel, ca nefiind
decît un ocol . Ce motive putem avea de a face un astfel de
ocol?
Motivele sînt multiple . Concepția semantică posedă
importante virtuți formale . Prin folosirea ei , aserțiunile
științei pot fi mai ușor reconstruite într -un mod riguros
formal s au matematic . Mai important pentru ceea ce
urmărim aici este că viziunea semantică oferă o cale utilă
de schematizare a celor două tipuri de realizări implicate în
construirea unei teorii științifice . Unul din aceste tipuri de
realizări este evident : o teo rie trebuie să identifice
regularități în realitate . Dar știința nu se dezvoltă în
primul rînd prin identificarea de corelații între diferite
proprietăți cunoscute ale lucrurilor . Un demers absolut
crucial al ei constă în construcția de noi concepte , de no i
moduri de cl asificare și descriere a fenomenelor .
Teoretizarea științifică constă în bună parte în elaborarea
de atari concepte noi și în prelucrarea lor mintală , în
raportarea lor la alte concepte și exploatarea implicațiilor
lor.
Preocupările de acest fel sînt deosebit de vizibile în
economie , unde teore ticienii consacră o mare parte din
eforturile lor explorării implicațiilor raționalității perfecte ,
ale informării perfecte , ale concurenței perfecte . Aceste
explorări , care se desfășoară separat de prob lematica
aplicării și evaluării , reprezintă , cred, ceea ce economiștii
(nu însă și econometricienii ) numesc „modele ”. Concepția
semantică poate fi astfel utilizată eficient pentru
înțelegerea modelelor teoretice din știința economică . Dacă
acestor modele l i se spune „modele ” sau „teorii ” este în
bună măsură o chestiune terminologică . Eu prefer să
rezerv cuvîntul „teorie ” pentru un set de aserțiuni generale
despre lumea reală .

Teorie și observație

Pozitiviștii logici erau empiriști intransigenți în două
sensuri diferite. Erau empiriști, o dată, în problema
evaluării în știință: experiențele senzoriale — rezultatele
observațiilor și experimentelor — constituie probele ultime
în favoarea sau împotriva aserțiunilor de conținut despre
lume (numite „aserțiuni s intetice”). Și mai erau empiriști în
problema semnificației : pentru a putea înțelege un concept
sau termen (în afara termenilor pur logici sau matematici),
trebuie să -l putem corela într -un fel sau altul cu
experiența senzorială. Fiind empiriști în ambele aceste
sensuri, pozitiviștil or logici le apăreau îndoit pro blematice
„aserțiunile teoretice ”, adică propozițiile în care este vorba
de lucruri sau proprietăți inobservabile . Cum puteau fi
testate asemenea propoziții teoretice ? Și cum puteau ele să
aibă în genere o semnificație ?16
La început , unii din pozitiviștii logici au sperat că se pot
găsi pentru astfel de propoziții teoretice condiții de adevăr
bicondiționale explicite ; că am putea , deci, enunța că o
propoziție teoretică , T, este adevărată dacă și num ai dacă
este adevărată o anumită propoziție neteoretică (o
propoziție ce vorbește numai despre observabile ), O. În
fapt, ei au sperat chiar că s -ar putea da definiții explicite
fiecăruia din termenii ce figurează în asemenea propoziții
teoretice . Operațion alismul , concepția conform căreia toți
termenii din știință trebuie definiți individual cu referire la
o operație de măsurare sau de determinare , poate fi privit
ca o variantă a acestui pozitivism timpuriu și extrem de
restrictiv . Numai că , avînd în vedere tipul de logică asupra
căreia insistau pozitiviștii logici , pe la mijlocul anilor ‟30 s-
a dovedit în chip conclu dent că nici măcar pentru termenii
dispoziționali simpli , ca „solubil în apă ”, nu se pot formula
„definiții operaționale ” și că pentru aserțiun ile în care ei

figurează nu există condiții de adevăr „observabile ”
complete și explicite .17
Pozitiviștii n -au fost însă dispuși să tragă de aici
concluzia că teoriile științifice ar intra în perimetrul
metafizicii lipsite de sens . Ci au depus efor turi sof isticate
pentru a arăta în ce mod propoziții ce aparent se referă la
lucruri inobservabile ar putea totuși să aibă semnificație și
să dețină un loc important în știință . Unii dintre pozitiviști
s-au orientat spre instrumentalism : de ce am considera , în
general, propozițiile teoretice drept adevărate sau false ?
Rolul veritabil al teoriei este doar acela de a ne oferi reguli
care să ne permită efectuarea de deducții corecte despre
anumite lucruri observabile , în temeiul unor observații
particulare privitoare la alte lucruri observabile . Dar
instrumentalismul motivat de scrupule privitoare la
îndreptățirea utilizării calificativelor de adevărat și fals cu
aplicare la aserțiunile teoretice pare o soluție inadecvată .
Cum se face că niște aserțiuni teoretice socot ite lipsite de
semnificație pot să joace rolul unor „reguli de inferență ”
demne de încre dere? Ce fac oamenii de știință atunci cînd
vorbesc despre mărimea sau masa electronilor sau despre
modul cum electronii interacționează cu alte „lucruri ”
inobservabile ?
Prin anii ‟50, majoritatea celor mai de seamă pozitiviști
logici (deși în această epocă li s -ar potrivi mai bine eticheta
de „empiriști logici ”) au acceptat o viziune diferită asupra
relației dintre teorie și observație . Aserțiu nile și termenii
din teori i, argumentau ei , sînt „parțial interpretați ” printr –
un set întreg de reguli de corespondență .18 Nu este nevoie
ca termenii individuali și nici măcar propozițiile întregi să
aibă implicații observabile directe . Asemenea termeni și
propoziții au o anumită s emnificație și o anumită
legitimitate în știință dacă prezența lor într -o teorie
contează pentru implicațiile testabile ale acesteia . Să
observăm că această concepție abandonează în bună parte
ambițiile empiriste stricte ale primilor pozitiviști logici .
Aserțiunile teoretice combinate între ele , cu regulile de

corespondență și cu enunțuri referitoare la condițiile
inițiale au implicații observabile . Ele sînt , astfel , părți
legitime ale științei , chiar dacă termenii lor și nici
aserțiunile întregi nu pot fi asociate cu consecințe
observaționale particulare .
Chiar și această concepție mai puțin intransigentă , a
interpretării parțiale (pentru a nu mai vorbi de
operaționalis m sau de instrumentalismul non -cognitiv )
este astăzi respinsă de majoritatea filozofilor științei .
Motivul principal este că distincția dintre observabil și
inobservabil nu poate fi făcută într -un mod nearbitrar și
semnificativ . După cum a subliniat Popper încă în anii ‟30
și după cum au argumentat mulți filozofi în cursul
ultimelor două decen ii, observațiile noastre sînt puternic
influențate de credințele noastre ; nu există aserțiuni care
să reprezinte rezultate nude , pure și infailibile ale
experienței senzoriale . Spre exemplu , acolo unde un
economist vede exploatare , un altul vede șanse de muncă
pentru muncitorii necalifi cați. Distincțiile globale dintre
aserțiuni al căror adevăr poate fi decis în mod direct pe
bază de observație și cele ce pot fi evaluate numai prin
intermediul evaluării teoriilor din care fac parte nu stau în
picioare . (întocmai ca și distincțiile dintre enunțuri
„analitice ”, ce ar fi adevărate doar în virtutea
semnificațiilor pe care le au termenii din ele , și aserțiunile
sintetice despre lume .)19
Cred că putem spune pe bună dreptate că filozofii
științei au abandonat în ma re măsură scrupulele
pozitiviste cu privire la semnificațiile enunțurilor despre
lucruri inobservabile fără să le fi rezolvat cu adevărat . În
orice caz , mie mi se pare că aceste chestiuni trebuie
considerate mai puțin presante de către cei interesați de
știința economică decît de cei interesați în multe alte
științe , dat fiind că teoriile economice nu se re feră de
obicei la nimic inobser vabil. S-ar putea , ce-i drept ,
argumenta că preferințele și opiniile sînt , în sensul absolut
al cuvîntului , inobservabile . Nu există însă un sens

absolut al termenului „inobservabil ” care să fie util .
„Crede ” și „preferă ” sînt termeni ce au deja un rol relativ
neproblematic în limbajul curent și în psihologia cotidiană .
Ei nu sînt comparabili cu termeni ca „electron ” sau
„neutrino”. Exemple mai bune de entități inobservabile în
economie ar putea fi valorile muncă ale lui Marx sau
„funcția de producție a gospodăriei ” a lui Becker .20
Concepția interpretării parțiale este importantă în
principal ca un fundal ce ne ajută să înțele gem
argumentele unor autori cum este Fritz Machlup (vezi cap .
9). Pe de altă parte , preocupările pozitiviștilor cu privire la
modurile de testare și de evaluare a teoriilor cu greu
puteau fi abandonate , dat fiind că problema tica evaluării
aserțiunilor și p racticilor științei a jucat întotdeauna un
rol central în filozofia științei .

Evaluare și demarcație

Cînd e vorba de evaluarea teoriilor , majoritatea
filozofilor , a economiștilor , ba chiar și „omul mijlociu ” sînt,
cel puțin într -o accepțiune vagă a term enului , empiriști . Ei
cred că probele care ne conduc în ultimă instanță la
acceptarea sau respingerea aserțiunilor des pre lume sînt
de natură percep tuală sau observațională . De exemplu ,
economiștii cred că indivizii în genere preferă o cantitate
mai mare d e bunuri uneia mai mici , deoarece această
aserțiune este sprijinită de experiență . Dacă n -ar fi, ei ar
abandona -o.
Deși genul acesta de empirism este dominant , el nu este
universal . Kant a argumentat în Critica rațiunii pure că
există anumite adevăruri „si ntetice ” despre lume ce pot fi
cunoscute „a priori ”, adică fără o confirmare senzorială
specifică . Unele propoziții , cum sînt axiomele geometriei
euclidiene , sînt implicate , după Kant , în însăși
posibilitatea de a avea în genere o experiență conștientă a
lumii. Nici un fel de observații sau experiențe specifice nu

ne-ar putea face vreodată să credem că asemenea
propoziții sînt false .
Fizica modernă n -a menajat concepția lui Kant după
care axiomele geo metriei euclidiene sînt adevăruri a priori ,
iar poziția l ui Kant are în prezent puțini adepți . Totuși ,
unii economiști „austrieci ”, în special Ludwig von Mises și
discipolii săi , cred că postulatele fundamentale ale teoriei
economice sînt astfel de adevăruri sintetice a priori .21 Alți
comentatori ai științei eco nomice , ca Martin Hollis și
Edward Nell , în recenta lor carte Rațional Economic Man; A
Philosophical Critique of the Neo -Classical Economics (Omul
economic rațional; o critică filozofică a economiei neoclasice ),
susțin un punct de vedere și mai ferm privit or la
necesitatea propozițiilor de bază ale variantei lor de
economie marxistă clasică . Nu voi discuta aici ideile
epistemologice ale lui Hollis și Nell și nici pe cele ale
„austriecilor ”, dar cititorul trebuie să fie conștient de faptul
că ideile empirist e despre evaluare nu sînt universal
admise .
Deși pare cît se poate de „evidentă ”, teza empiristă că
aserțiunile trebuie evaluate pe baza datelor de observație
generează probleme serioase . Înainte de toate , pare
neplauzibil să se pretindă că adevărurile log ice sau
definiționale de felul „toate mesele sînt mese ” sau
„triunghiurile au trei unghiuri ” au nevoie de testare
observațională sau experimentală sau că încrederea
noastră în astfel de aserțiuni s -ar baza pe rezultatele unor
asemenea observații ori teste . Nici a ști că o aserțiune ca
„acest pătrat este rotund ” este falsă nu avem nevoie de
experimente . Pozitiviștii logici au sperat să rezolve aceste
probleme distingînd aserțiunile sintetice (aserțiunile
despre lume ) de aserțiunile analitice sau de cele
contradictorii , unde adevărul și falsitatea depind numai de
logică și de semnificațiile termenilor ce figurează în ele .22
Numai aserțiunile sintetice se cer confruntate cu datele de
observație .

Chiar și după aceasta rămîn însă probleme serioase .
După cum a arg umentat cu multă vervă David Hume cu
mai bine de două secole în urmă , observațiile sau
experimentele pot atesta doar adevărul unor enunțuri
singulare despre evenimentele particulare sau despre
proprietăți ale unor lucruri din locuri și timpuri
particulare . Pe ce se bazează , atunci , încrederea noastră în
generalizări sau în enunțuri singulare referitoare la cazuri
ce n-au fost încă observate ? Cum spune Hume însuși :

Dacă ni se prezintă un corp de aceeași culoare și consistență
cu cea a pîi nii pe care am mînc at-o mai înainte, nu v om ezita să
repetăm ceea ce am f ăcut și vom anticipa în mod cert aceeași
putere de hrănire și întărire. Aceasta este o activitate a
spiritului sau a gîndirii al cărei temei aș dori mult să -l cunosc.23

Cu alte cuvinte , Hume lansează u rmătoarea provocare :
arătați -mi un bun raționament care să aibă drept
concluzie o generalizare sau o aserțiune despre ceva ce n -a
fost observat , iar drept premise numai relatări ale unor
experiențe senzoriale . Un asemenea raționament nu poate
fi unul deduc tiv, pentru că e clar că ne poate duce de la
adevăr la falsitate : următoarea felie de pîine s -ar putea să
ne fie fatală . El nu poate fi justificat nici printr -o
argumentare „inductivă ” în sensul că astfel de
raționamente ne -au servit bine în trecut , dat fi ind că n –
avem decît temeiuri inductive pentru a considera bune
astfel de raționamente , ceea ce înseamnă că am comite un
cerc vicios în argumentare .
Aceasta este problema inducției a lui Hume . Este în
principal o problemă privitoare la modul în care ar urma
să fie susținute sau justifi cate aserțiunile singulare despre
lucruri inobservabile sau generalizările . Ea nu privește în
primul rînd modul de descoperire sau de construire a unor
asemenea gene ralizări sau enunțuri singulare . Cred că ,
așa cum a fost formu lată, problema lui Hume este
insolubilă .

Dacă problema inducției așa cum a fost formulată este
insolubilă , rămîn două opțiuni . Una e să îmbrățișăm
scepticismul , cum după părerea multora a făcut Hume , și
să negăm că există în fapt temeiuri pentru a crede în
generalizările despre lume , indiferent de cîte date
consonante cu ele am dispune . Cealaltă e să criticăm
modul cum a prezentat Hume problema . Eu prefer această
din urmă cale . Ceea ce e în neregulă cu problema inducției
a lui Hume este ideea sa despre ce a nume pretinde
justificarea . Hume vrea pentru fiecare din aserțiunile
noastre referitoare la lume cîte un raționament separat ,
care să aibă ca premise numai informații despre
experiența senzorială . Dacă însă admitem ca printre
premisele unor atare raționame nte justificative să figureze
toate cunoștințele pe care considerăm că le avem despre
lume (inclusiv generalizările ), ne aflăm în fața unei
probleme diferite și mult mai maleabile . Observațiile și
experimentele vor avea și acum un rol crucial în lărgirea ș i
corectarea ansamblului nostru de cunoștințe , dar nu vom
mai fi puși în situația de a trasa aserțiunile noastre
cognitive pînă la temeliile expe rienței .24 În procesul de
cunoaștere a lumii ne aflăm în aceeași situație ca
navigatorii ce -și reconstruiesc co rabia în timp ce
navighează cu ea în larg .25 În dobîndirea de noi cunoștințe
despre lume , trebuie să ne bazăm nu numai pe rapoartele
de observație și experiment , ci și pe bogatul ansamblu de
cunoștințe pe care credem că -l deținem deja .
Metafora corăbiei o datorăm lui Neurath , care a fost
membru al Cercului vienez , principala sursă a
pozitivismului logic . În majoritatea lor , totuși , pozitiviștii
logici n -au subscris la o atare viziune asupra cunoașterii
științifice . Dimpotrivă , Carnap și alții au depus efort uri
considerabile pentru dezvoltarea unei logici inductive , a
unui canon de gîndire prin care să poată fi stabilite , cu un
grad specific de probabilitate , concluzii pornind de la
premise ce includ doar logica de bază și matematica ,
alături de rapoartele de observație și experiment .26

Majoritatea filozofilor ar fi acum de acord că aceste eforturi
n-au fost încununate de succes , dar, lucrînd în această
direcție , Carnap a contribuit prin scrierile sale la
conturarea unor abordări moderne mai liberale și mai
promițătoare .
Vederile lui Karl Popper asupra inducției și confirmării
sînt total diferite de cele ale pozitiviștilor . Popper a
recunoscut încă din anii ‟30 că rezultatele experimentelor
și ale observațiilor contează pentru adevărul sau falsitatea
aserțiunil or despre lume doar în contextul unui ansamblu
de credințe accep tate cu titlu ipotetic .27 Spre exemplu ,
numai presupunînd dat un fundal teoretic particular , o
creștere a cotelor la bursă semnalează sfîrșitul unei rece –
siuni . Mai departe însă , Popper a intr odus o nouă idee . El
a argumentat că generalizările de felul „orice creștere
însemnată a ofertei de bani duce la inflație ” pot fi
falsifi cate prin enunțuri singulare ce formulează rezultate
ale unor observații și experimente , deși nu pot fi verifi cate.
În fapt, Popper era pregătit să argumenteze că nu există
ceea ce se cheamă confirmare ! Generalizările nu sînt
niciodată mai mult decît ipoteze sau conjecturi , indife rent
cît de des am eșuat în încercarea de a le falsifica .
Relevînd această asimetrie dintre fa lsificare și verificare ,
Popper pare a sugera că despre generalizări se poate
dovedi uneori în mod concludent că sînt false cu ajutorul
unor premise stabilite ce nu conțin decît rapoarte de
observație și experiment . Problema inducției este astfel
„rezolvat ă” acceptînd jumătate din concluzia posibil
sceptică a lui Hume . Nu avem niciodată temeiuri pentru a
crede că generalizările sînt adevărate , dar putem avea
temeiuri de a crede că sînt false .28 Știința se dezvoltă prin
formularea de conjecturi îndrăznețe , urmată de eliminarea
erorilor .
De la sfîrșitul anilor ‟30 încoace , însă, Popper , a
retractat explicit această interpretare .29 Rapoartele de
observație nu sînt nici ele infailibile , ci totdeauna
susceptibile de revizuire . Ele sînt acceptate prin convenție

ca adevărate în cursul testării unei generalizări . Bazîndu –
ne pe probe failibile , ne luăm inevi tabil riscul de a respinge
o generalizare chiar dacă ea în fapt este adevărată . Mai
mult decît atît , rareori se întîmplă să inferăm falsitatea
unor aserțiuni inter esante din știință doar în temeiul unor
rapoarte de observație singulare acceptate convențional și
provizoriu . De pildă , ca să putem utiliza niște observații
făcute la microscop pentru respingerea unei teorii
bacteriologice , sîntem nevoiți să ne sprijinim pe diferite
teorii optice . În testarea unei teorii deducem o consecință
din această teorie luată în conjuncție cu diferite ipoteze
subsidiare și cu enunțuri privind condițiile inițiale . Dacă
această consecință nu concordă cu rezultatele
experimentelor , trebuie să ne asumăm anumite riscuri și
să decidem că de vină e teoria particulară supusă testării
și nu vreuna din inevitabilele premise adiționale . Avînd în
vedere toate riscu rile implicate astfel în „falsificare ”, este
greu de înțeles cum pot Popper și dis cipolii săi să mai
insiste că aserțiunile științifice pot fi falsificate dar
niciodată confirmate .
În comentariile sale autobiografice , Popper ne spune că
a fost atras spre filozofia științei de ceea ce el numește
„problema demarcației ”: în ce constă deose birea dintre o
teorie științifică și o teorie ce nu este științifică ?30
Formulată astfel , se poate spune că această problemă a
dat și imboldul pozi tiviștilor logici . Ei voiau să poată
distinge teoriile științifice de „non -sensul ” metafizic și să
contribuie la dezvoltarea în continuare a științei . Această
dorință a condus la interpretările specifice date de ei
naturii teoriilor științifice , relației dintre teorie și observație
și naturii confirmării .
Dacă luăm problema demarcației așa cum e formulată
ad litt eram, este vorba de a explica deosebirea dintre
entitățile numite „teorii științifice ” și alte feluri de entități .
Această problemă a demarcației nu poate fi separată cu
totul de problema evaluării teoriilor . Se poate întîmplă ,
firește , ca teorii perfect ș tiințifice să fie infirmate în cele

din urmă de probe empirice , dar teoriile științifice trebuie
să fie , cel puțin , genul de teorii care , dacă datele o permit ,
să poată fi bine stabilite sau , în terminologia lui Popper ,
„coroborate ”.
Deși Popper identifică uneori problema demarcației cu
cea a deosebirii teoriilor științifice de alte feluri de entități ,
el este preocupat cel puțin în egală măsură și de o
problemă mult diferită . Încă de la începutul carierei sale ,
el a încercat să deosebească acele atitudini , reguli și
practici prin care o comunitate științifică se distinge de
alte instituții și practici umane . Deși în această chestiune
poziția lui Popper nu este perfect clară , problema
importantă nu e dacă teoria este științifică , ci dacă cei ce
au avansat -o o supun examinării critice și o tratează așa
cum trebuie tratată o teorie științifică . Teoria newtoniană a
mișcării ar fi putut să devină dogma vreunei bizare secte
religioase , după cum astrologia ar putea fi supusă unei
scrupuloase testări științifice . Problema reală pentru
Popper privește deosebirea dintre știință și non -știință .
Popper susține că ceea ce îi deosebește pe oamenii de
știință de persoanele ce nu sînt oameni de știință este că
primii acceptă un set de reguli metodologice , ceea ce
Popper nume ște „atitudinea critică ”. În particular , spune
el, oamenii de știință propun conjecturi îndrăznețe și apoi
caută pentru ele cele mai severe teste cu putință . Cînd
conjecturile nu rezistă testelor , nu sînt permise nici un fel
de eschivări . Teoriile se consi deră respinse și în locul lor se
propun și sînt supuse examinării noi conjecturi .31 Acest
mod de a proceda , dacă ar fi pus serios în aplicare , ar fi
extrem de destructiv . Teoriile statornicite sînt prea
importante pentru a fi abandonate înainte de a fi apă rut
alternative la ele , iar alternativele nu se construiesc ușor .
Lucrul cel mai important și mai valoros în discuția lui
Popper nu este propunerea sa particulară privind modul
de a deosebi știința de non -știință , ci întrebările pe care el
le formulează . Într-adevăr , o mare parte din filozofia
contemporană a științei merge pe urmele lui Popper

încercînd să înțeleagă ce fel de discipline sînt științele , în
loc să studieze in abstracto cum trebuie evaluate teoriile
științifice . Bunăoară , putem înțelege și apr ecia mai bine
contribuțiile lui Thomas Kuhn și Imre Lakat os dacă le
privim ca fiind preo cupate în principal de evaluarea
activităților socotite științifice și nu de evaluarea teoriilor și
a formulărilor avansate ca legi .
Totuși investigațiile actuale privi nd evaluarea și
demarcația diferă profund nu numai de eforturile
pozitiviștilor , ci și de cele ale lui Popper . Opuse cum erau
una alteia abordarea popperiană și cea pozitivistă , ambele
își reprezentau evaluarea ca pe o confruntare cu datele a
unor teorii i zolate sau chiar a unor enunțuri particulare
din cadrul unor teorii . Cei mai mulți filozofi contemporani
ai științei resping însă acest mod de abordare a
problemelor . În loc să se preo cupe de problemele evaluării
teoriilor , ei prefer ă să studieze problemel e alegerii între
teorii . Testele nu pot duce la abandonarea unor teorii
valoroase cînd nu există alternative , dar ne pot ajuta să
alegem între alternativele disponibile . De altminteri , se pot
face multe alegeri diferite . Un om de știință poate în mod
rezon abil să creadă că teoria T este mai bine confirmată
decît teoria T ‟ dar că teoria T ‟ oferă posibilități de cercetare
mai interesante și un potențial mai mare . Legăturile dintre
problematica evaluării teoriilor și cea a evaluării
activităților sau atitudini lor sînt profunde și multilaterale .
Deși majoritatea filozofilor științei sînt astăzi de acord că
alegerea între teorii ridică multe probleme interesante și că
problemele privind testarea , evaluarea și demarcația
trebuie formulate pe fundalul alegerii între alternative ,
există și ample dezacorduri cu privire la modul de evaluare
a teoriilor științifice și a practicii științifice . La o extremă
se situe ază binecunoscutele vederi anar histe ale lui Paul
Feyerabend , care susține că nu există nici un fel de crite rii
raționale de alegere între teorii sau de demarcație !32 Merge
orice. Vederile lui Feyerabend sînt respinse de majoritatea

filozofilor de profesie iar pînă în pre zent n -au exercitat vreo
influență apreciabilă asupra economiștilor .33
Vederile lui Thomas Kuhn sînt interpretate de mulți ca
fiind doar ceva mai puțin extremiste . În lucrarea sa
devenită clasică The Structure of Scientif ic Revolution
(Structura revoluțiilor științifice ), el a oferit nu numai despre
știința însăși , ci și despre filozofia științe i o viziune net
diferită de ortodoxia empirist -logică ce dădea semne de
îmbătrînire la finele anilor ‟50. Cu ajutorul unor exemple
frapante din istoria științei , Kuhn relevă cît sînt de ample
și de semnificative constrîngerile sub care se află
cercetarea ș tiințifică obișnuită . Determinarea mărimii unei
constante particulare sau rezolvarea unei probleme
teoretice de detaliu reclamă resurse și energie . Pentru a fi
dispuși să se apuce de asemenea obiective , oamenii de
știință trebuie să presupună că „para digma ”, cadrul
general teoretic în care lucrează , este mai mult sau mai
puțin corect . Fără asemenea angajamente , fără o
asemenea îngustare a viziunii , nu s -ar întreprinde
demersuri de cercetare detaliate , esoterice . Deși această
„știință normală ” prozaică , poate chiar dogmatică , nu
țintește , în viziunea lui Kuhn , la descoperirea de noutăți ,
ea conduce totuși la „anomalii ” — la pro bleme ce se
dovedesc irezolvabile într -o anumită tradiție de știință
normală . Asemenea anomalii pot să submineze încrederea
comunități i științifice în paradigma acceptată și , în
eventualitatea con struirii unei paradigme alterna tive, pot
duce la o revoluție științifică .
Concepția lui Kuhn despre revoluțiile știi nțifice este
deosebit de contro versată . El pare să susțină că
dezacordurile în timpul revoluțiilor științifice pot fi atît de
mari, încît să nu se poată face o alegere obiectivă sau
rațională .34 Cum oamenii de știință din tabere diferite vor
avea păreri diferite despre standardele de evaluare a
teoriilor și despre cum trebuie concep ute obiectul și
practica științei , consensul se poate real iza numai prin
persuasiune non -rațională . Conform acestei interpretări

„iraționaliste ” a operei lui Kuhn , este îndoielnic dacă
despre vreo teorie sau paradigmă ce triumfă într -o
revoluție științific ă se poate spune vreodată că este
obiectiv „mai bună ” decît teoria sau paradigma căreia i -a
luat locul .
Atît istoricii , cît mai ales filozofii științei au apreciat ca
nejustificate asemenea concluzii iraționaliste , și Kuhn
însuși a dezavuat o asemenea inte rpretare extremistă a
vederilor sale .35 Punînd accentul pe amploarea schimbării
conceptuale ce se produce în revoluțiile științifice , vederile
lui Kuhn se pretează ușor la exagerări . Deși concepția sa a
avut un anumit ecou printre economiști , implicațiile ei
practice sînt destul de neclare , iar implicațiile ei sceptice
sau iraționaliste sînt destul de neliniștitoare , astfel că
puțini gînditori serioși din domeniul metodologiei
economice sînt adepți ai lui Kuhn . Mark Blaug face o
critică asemănătoare a lui K uhn în capitolul 21 al
volumului de față .
Respingînd aparentul iraționalism al lui Kuhn , se poate
recunoaște totuși cît de mult a contribuit el la filozofia
contemporană a științei . Kuhn nu numai că i -a făcut
conștienți pe filozofi de variet atea și complex itatea
angajamen telor oamenilor de știință , dar a făcut foarte
mult și în a -i convinge pe filozofi că reflecția teoretică
asupra științei riscă să devină sterilă și derutantă dacă nu
dă atenția cuvenită practicii științifice . Deși puțini filozofi
ai științ ei ar fi dispuși să se considere kuhnieni ,
majoritatea îl urmează pe Kuhn în aceste din urmă
privințe . În comparație cu Popper și cu pozitiviștii logici ,
majori tatea filozofilor științei din zilele noastre încearcă să
înțeleagă alegerea între teorii și nat ura științei la un nivel
mai puțin abstract și acordînd mai multă atenție detaliilor
practicii științifice . Mulți au ajuns chiar să privească
filozofia științei ca fiind ea însăși o disciplină empirică .
Întocmai cum un economist poate să ofere sfatul său
firmelor comerciale numai dacă a învățat ce anume
asigură buna funcționare a unei firme , tot așa un filozof

poate oferi sfatul său oamenilor de știință numai dacă a
învățat din ce se încheagă o știință de calitate .36 Or, în
general , știința nu poate fi cuno scută fără a studia pe
oamenii de știință reali și comunitățile științifice reale .
Mulți filozofi contemporani ai științei au încercat să
dezvolte concepții mai sofisticate despre alegerea între
teorii și despre natura științei . Fără a nega raționalitatea și
caracterul progresist al științei , ei încearc ă să ia în
considerare complexitatea muncii științifice și dependența
ideilor de confir mare , explicație ș .a.m.d. de conținutul
diferitelor teorii . Singura concepție de acest fel pe care o
voi discuta este „me todologia programelor de cercetare ” a
lui Imre Lakatos37, care i -a influențat pe numeroși
economiști . Eseul lui Mark Blaug oferă o prezentare
simpatetică a concepției lui Lakatos . Aș sublinia , totuși , că
și multe alte abordări merită discutate , ca de pildă
lucrările „bayesienilor ” contemporani și eforturile înrudite
ale unor filozofi ca Henry Kyburg și Isaac Levi sau viziunile
despre dezvoltarea științei susținute de Larry Laudan ,
Dudley Shapere sau Stephen Toulmin .38 Există de
asemenea numeroase alte contr ibuții pe teme specifice , pe
care nu le voi menționa
Lakatos și -a început activitatea în filozofia științei ca
discipol al lui Popper . Deși se raportează critic la unele
formulări ale lui Popper , el apără ceea ce consideră a fi
ideea de bază a acestuia . Lakatos admite că Popper
greșește susținînd că onestitatea științifică reclamă o
disponibilitate imediată a omului de știință de a -și
abandona teoria cînd aceasta suferă o aparentă infirmare .
El insistă , în schimb , că teza de bază a lui Popper rămîne
valabil ă: dacă vom căuta justificări ieftine pentru teoriile
noastre atunci cînd ele se confruntă cu dificultăți vizibile ,
nu vom învăța niciodată de experiență . După Lakatos ,
filozofia științei trebuie , deci, să studieze regulile privitoare
la modificarea și compararea teoriilor , nu regulile de
evaluare a lor . Pe filozofi întrebarea „cît de bine este
susținută de date teoria T ?” trebuie să -i preocupe mai

puțin decît întrebările „constituie această versiune a teoriei
T o ame liorare față de cea de mai înainte ?” și „realizează
oare adepții teoriei T , prin ameliorarea ei , un progres egal
cu cel al adepților teoriilor alternative ?”
Terminologia lui Lakatos și detaliile propunerilor sale
sînt complicate și n -am să încerc o prezentare exhaustivă .
Cîteva elemente joacă în să un rol central . O modificare a
unei teorii constituie o ameliorare dacă nu este ad hoc .
Modificările pot fi ad hoc în trei moduri .39 Mai întîi , o
modificare a unei teorii e posibil să nu aibă nici un fel de
implicații testabile noi . Astfel de modificări sînt considerate
de Lakatos total ne interesante („vide ”) și neștiințifice .
Modificările ce nu sînt ad hoc în acest sens sînt „teoretic
progresive ”. Se poate întîmpla însă ca implicațiile testabile
ale unor modificări teoretic progresive să nu fie confirma te
de observații și experimente . În acest caz , modificările sînt
teoretic , dar nu și empiric progresive . Ele sînt atunci ad
hoc în sensul al doilea . Un proces amplu de modificare a
unei teorii este global progresiv dacă modificările sînt în
mod uniform teo retic progresive și în mod intermitent
empiric progresive . Dacă cineva modifică o teorie a cuiva în
speranța de a o ameliora , modificările trebuie să aibă
totdeauna noi implicații testabile , iar aceste implicații
testabile trebuie uneori să fie susținute p rin experiment și
observație . Aici este însă pierdută din vedere o trăsătură
crucială a științei . Pe tot parcursul acestor modificări
repetate , trebuie să existe un element de continuitate . În
economie nu voi realiza nici un progres teoretic dacă
modific t eoria monetară adăugîndu -i enunțul „cuprul e
bun conducător de electricitate ”. Teoria astfel amplificată
are noi implicații testabile (și confirmate ), dar se vede că e
vorba pur și simplu de o lipitură arbitrară . O asemenea
modificare este ad hoc în sensul al treilea . Se impune să
recunoaștem rolul a ceva de genul unei „paradigme ”
kuhniene . Modificările teoriilor trebuie făcute „corect ”, nu
oricum .

Lakatos argumentează că știința este și trebuie să fie
dominată de „programe de cercetare științifică ”. Un
program de cercetare științifică este un șir de teorii
corelate avînd un anumit „miez tare ” ce trebuie păstrat
dincolo de toate modificările teoriilor particulare . În plus ,
programul de cercetare cuprinde o varietate de reguli sau
sugestii (în terminologia lu i Lakatos , o „euristică pozitivă ”)
care-i orientează pe oamenii de știință în efectuarea
modificărilor . Modificările particulare în cadrul unui
program de cercetare pot fi evaluate examinînd în ce
măsură sînt progresive din punct de vedere teoretic și
empiric și în ce măsură concordă cu euristica pozitivă a
respectivului program de cerce tare. Programele de
cercetare rivale pot fi comparate între ele examinînd
progresivitatea lor globală , deși Lakatos argumentează că
știința progresează cel mai repede atunci cînd în ea nu
domină un anume program de cercetare .
Deși complexă și ingenioasă , metodologia programelor
de cercetare știin țifică dezvoltată de Lakatos li s -a părut
majorității filozofilor „inadecvată ”. Ei îi este specific
accentul unilateral pus pe progr es. E posibil ca șirul de
teorii T , T‟ T” să se caracterizeze printr -o progresivitate
admirabilă , deși T ” s-ar putea să fie incompatibilă cu
virtual toate datele cunoscute . De ce ar trebui să conteze
doar „predicțiile noi ”, implicațiile noi ale lui T ” față de cele
ale lui T ‟? Concepția lui Lakatos pare să nu poată fi de nici
un folos cuiva care ar vrea să știe dacă se poate bizui pe
teoriile economice curente . Cînd vrei să aplici o anumită
teorie , măsura progresului ce se realizează prin ea te
intere sează m ai puțin decît gradul de confirmare a ei .
Insistența lui Lakatos asupra unui nucleu specific ce
definește un program de cercetare particular este și ea
prea strictă . Presupusul nucleu al fiecărui pro gram de
cercetare se reformulează și se modifică mereu în diverse
feluri . (S-a produs oare o modificare în programul de
cercetare de bază al economiei neo clasice atunci cînd legea
utilității marginale descrescînde a fost înlocuită prin legea

ratei marginale descrescînde a substituției ? Mă îndoiesc că
mulți eco nomiști gîndesc așa .) În plus , concepția lui
Lakatos ajută prea puțin să ne orientăm în alegerea
teoriilor . Este greu de judecat care dintre două programe
de cercetare este mai progresiv , și în concepția lui Lakatos
nu-i nimic rău dacă aderi la programul mai puțin
progresiv , de vreme ce progresivitatea relativă s -ar putea
modifica în viitor . Lakatos oferă doar o primă schiță
privind modul în care o concepție normativă despre natura
practicii științifice , inclusiv despre alegerea teoriilor , ar
putea să ia în c onsiderare unele din aspectele științei
subliniate de Kuhn .
Și într -adevăr , dacă te adresezi filozofiei contemporane a
științei căutînd în ea reguli ferme și precise pentru
practica științifică și pentru compararea și evaluarea
teoriilor în lumina rezultat elor de observație și
experimentale , vei fi dezamăgit . Filozofii științei au aflat
multe despre știință , dar cunoașterea oferită de ei este
foarte departe de a constitui un algoritm utilizabil în
practica științifică sau în alegerea teoriilor .
Ne-filozofii reacționează uneori la această situație
arătîndu -și mai întîi limpede aversiunea față de atîta
„filozofare nefolositoare ”, iar apoi îmbrățișînd un relativism
sceptic ce neagă că ar exista în genere reguli ale practicii
științifice sau ale alegerii între t eorii. Asemenea concluzii
negative , relativiste și sceptice sînt însă nejustificate , iar
eu mă îndoiesc că mulți dintre cei ce se grăbesc să le tragă
cred cu adevărat ceea ce spun . Scepticismul și relativismul
nu-ți pot ține de cald cînd ești nevoit să dec izi ce să faci cu
șomajul .
Dezamăgirea pricinuită de lipsa unor reguli simple
pentru știința practică nu trebuie să ne facă să pierdem
din vedere tot ceea ce filozofii au aflat . Chiar și din
eșecurile unor explicații prea simpliste ale științei s -au
putut trage învățăminte importante despre complexitatea
testării și despre dificultatea de a separa „teoria ” de
„observație ”. Există unele generalizări „pozitive ” simple și

adevărate despre alegerea teoriilor , care se aplică în toate
științele empirice — rezulta tele experimentelor și
observațiilor sînt totuși cele ce contează în ultimă instanță
— dar asemenea generalizări nu sînt de mare folos . Nu
numai că știința este o instituție foarte complicată , dar
principiile și regulile ei depind într -o măsură considerabi lă
de conținutul cunoașterii științifice curente . Teoriile
despre natura științei și despre justificarea concluziilor ei
nu vor putea fi simple , dacă e să fie valabile și utile .

Unitatea științei

În studiul științei economice nu numai că ne
confruntăm c u toate proble mele-standard din filozofia
științei despre care am discutat aici , ci simțim și nevoia de
a ști dacă științele sociale și în particular economia pot
sau trebuie să se modeleze după științe ale naturii cum
este fizica . Ființele umane și intera cțiunile lor sociale par
să fie obiecte de studiu destul de deosebite de planete sau
de proteine . Și atunci , obiectivel e sau metodele noastre în
inves tigarea societăților trebuie oare să fie cele ale
naturalistului ? Mulți autori insistă asupra existenței u nor
deosebiri ample și fundamentale între științele naturii și
științele sociale .
După cum am menționat încă la începutul acestei
introduceri , cei ce au pus întrebarea dacă științele sociale
sînt sau pot fi „cu adevărat ” științe au fost preocupați de
mai m ulte chestiuni diferite . În parte , ei au fost preocupați
să știe dacă structura sau conceptele teoriilor și ale
explicațiilor din științele sociale sînt aceleași cu cele din
științele naturii . Aceste probleme le -am atins pe scurt
atunci cînd am discutat de spre explicarea acțiunii umane .
O problemă conexă ce a polarizat mereu interesul a fost
de a ști dacă obiectivul sau obiectivele științelor sociale
sînt aceleași cu cele ale științelor naturii . Filozofii au
insistat că pe lîngă sau în locul obiectivelor pr edictive și

explicative ale științelor naturii , științele sociale trebuie să
caute să ne procure înțelegere (Verstehen ).40 Max Weber
oferă discuția clasică asupra acestor probleme (cap . 3), la
care se referă însă și Frank Knight și Fritz Machlup (în
cap. 5 și, respectiv , 9).
Weber și mulți alții au argumentat că științele sociale
trebuie să ne ofere o înțelegere „din interior ”. Trebuie să
fim capabili de empatie cu reacțiile agenților , iar ceea ce se
întîmplă să ne apară „inteligibil ”. Aceasta pare să
introducă în științele sociale un element de subiectivitate
care în științele naturii este evitabil . Deși pune accentul pe
nevoia noastră de înțelegere (Verstehen ), Weber limitează
impactul ei asupra obiectivității . El argumentează că noi
clasificăm fenomenele sociale prin prisma diverselor
categorii semnificative din punct de vedere cultural și că
explicațiile trebuie date în funcție de acestea , altfel nu ne
vor spune ceea ce vrem să știm . Dar, cu condiția ca
explicațiile fenomenelor să fie formulate în acești termeni
semnificativi , Weber cred că nu are obiecții la explicația
cauzală (chiar nomologică -deductivă ). El argumen tează că
în domeniul științelor sociale vrem să înțelegem în detaliu
fenomene și evenimente specifice , ținînd la ceea ce au ele
distinctiv , în loc să vedem în ele doar exemplificări ale
unor regularități generale , cum se întîmplă în științele
naturii . Dar aceasta este o deosebire de accent , și nu un
imperativ de a construi explicații de un gen diferit .
Unii filozofi contemporani influențați de Weber și de
anumite evoluții din filozofia limbajului (în special de
cercetările lui Wittg enstein ) au oferit interpretări mai tari
ale poziției lui Weber și au formulat ei înșiși exigențe mult
mai riguroase .41 Acești filozofi susțin că regularitățile din
comporta mentul uman nu sînt legi naturale sau
uniformități cauzale , ci sînt rezultatul unor reguli sau
instituții . A înțelege o acțiune umană nu înseamnă a o
subsuma unei legi empirice , ci a descoperi regulile ce o
guvernează . Iar înțelegerea regulilor este , după Peter
Winch și alții , de aceeași natură cu înțelegerea

semnificațiilor ; ea reclamă interpretare , nu teoretizare și
testare empirică . Vederile lui Winch par să excludă
posibilitatea oricărui studiu științific al comportamentului
și instituțiilor uman e, ceea ce le -a atras contestări
vehemente .42
N-am vorbit încă despre ceea ce provoacă cele mai mari
îngrijorări privind posibilitatea unei științe sociale multora
din cei ce încep să se ocupe de studiul comportamentului
uman . Dat fiind liberul arbitru al omului , se pune
întrebarea dacă comportamentul uman , deși nu e pur și
simplu „aleatoriu ”, nu este cumva în mod intrinsec
impredictibil și deci nesupus vreunei legi . Acest
raționament , oricît ar părea de ispititor , este totuși eronat .
Chiar dacă nu există l egi deterministe ale
comportamentului uman , în acțiunea umană se constată
în fapt numeroase regularități . Firește că dacă Winch și
alții au drep tate, aceste regularități sînt ceva cu totul
diferit de legile naturii , dar asemenea regularități există
totuși . Nu numai că putem face predicții despre
comportamentul oamenilor pe care îi cunoaștem bine , dar
de multe ori știm ce urmează să facă și persoane ce ne sînt
total străine . De fiecare dată cînd traversăm strada prin
fața unor mașini oprite la lumina roșie a semaforului , ne
mizăm viața pe asemenea predicții . Chiar dacă libertatea
umană pune limite legilor psihologice sau sociale , există
totuși în comportamentul uman uniformități pe care
cercetătorii fenomenului social pot să le studieze .43
Afirmația eronată c ă liberul arbitru al omului face cu
neputință știința socială stă și în spatele altor argumente
privind imposibilitatea oricărei științe despre societate .
Așteptările și credințele influențează , evident , comporta –
mentul . Ceea ce înseamnă că și conștiința e xistenței
diverselor teorii sociale sau acceptarea lor vor afecta
comportamentul . De aici și posibilitatea de a formula
despre oameni enunțuri ce pot contribui la propria lor
adeverire sau , dimpotrivă , dezmințire . Astfel de posibilități
nu sînt totuși dova da unor difi cultăți fundamentale .44 De

ce n-ar fi în măsură teoreticianul științelor sociale „să ia în
calcul ” și reacțiile celor ce iau cu noștință de cutare teorie
particulară ? Nu există aici , în principiu , nici o dificultate .
Ceea ce -i frămîntă pe oameni este convingerea pe jumătate
ascunsă că liberul arbitru uman trebuie inevitabil să joace
renghiuri teoreticianului social .
Dar, după cum au ajuns economiștii să -și dea seama
din ce în ce mai mult , pentru înțelegerea
comportamentului uman se cer luate în c onsiderare nu
doar faptele despre care oamenii își formează opinii și
așteptări , ci sînt de o importanță crucială și aceste
credințe și așteptări .45 Pentru că , așa cum arată Frank
Knight în cap . 5, oamenii pot pur și simplu să facă greșeli
sau să nu recuno ască faptele drept ceea ce sînt . Într-o
primă aproximație , economiștii fac abstracție de astfel de
dificultăți . Ei lucrează cu presupoziția că oamenii sînt
perfect informați despre toate faptele relevante . În felul
acesta teoreti cienii pot să nu -și bată ca pul căutînd să afle
ce anume cred oamenii ; potrivit ipotezei , credințele și
așteptările oamenilor sînt conforme faptelor .
Cînd însă trecem dincolo de această primă aproximație ,
dificultățile reapar . Din faptul că fumatul sporește
probabilitatea îmbolnăviri i de cancer pulmonar și a
cardiopatiilor , se poate deduce că Janet , care fumează , se
expune în mai mare măsură riscului de cancer pulmonar
și de cardiopatie . În schimb , despre ceea ce crede Janet nu
putem trage vreo concluzie la fel de clară . Logica credin ței,
a dorinței și altor asemenea termeni „intenționali ”46 este,
într-un anumit fel , „subiectivă ”. Semnificația acestui fapt
nu este clară , deși membrii Școlii austriece (reprezentată
aici de Ludwig M . Lachmann , cap. 17) susțin că
subiectivitatea așteptări lor și a preferințelor este de mare
importanță .
O ultimă dificultate specifică pe care o ridică științele
sociale privește rolul lor în călăuzirea sau prescrierea
conduitelor . Nu numai că economiștii dau sfaturi în
probleme de politică economică , ci o bună parte din

munca lor este consacrată direct sau indirect chestiunilor
de politică economică . Desigur că și științele naturii
ghidează activitățile noastre . Descoperirile fizi cienilor și ale
chimiștilor ne spun cum trebuie să construim poduri sau
să fabrică m bombe . Rolul tehnologic al cunoașterii
științifice pare însă relativ neproblematic . Ai un scop pe
care vrei să -l atingi , iar omul de știință îți oferă cunoștințe
pur „factuale ” sau „descriptive ” ce-ți permit să stabilești
cea mai bună cale pentru atinger ea scopului specificat .
Recomandarea unei conduite decurge atunci din această
cunoaștere pur științifică și din scopul pe care -l urmărești .
Mulți autori din domeniul metodologiei economice
interpretează exact în acest mod rolul științei economice în
determ inarea conduitelor . Statul sau reprezentanții săi
doresc să reducă deopotrivă șomajul și rata inflației .
Politicianul se adresează atunci economistului , cerîndu -i
informație despre acțiunile ce -ar fi de natură să ducă la
scăderea șomajului și în același ti mp să diminueze ori cel
puțin să nu sporească inflația , precum și informația
despre alte efecte pe care le -ar avea aceste acțiuni .
Informația oferită de economist este presupusă a fi pur
descriptivă sau „negrevată de valori ”. Ea ar fi la fel de utilă
și un ui politician răuvoitor care ar urmări să amplifice
șomajul și să submineze economia . Potrivit acestui punct
de vedere , știința economică și celelalte științe sociale nu
au mai multă legătură cu valorile sau prescripțiile decît
oricare din științele naturi i. Ele au o influență mai mare
asupra politicii numai pentru că furnizează o informație ce
este deosebit de relevantă pentru acțiunea politică .
Majoritatea autorilor din prezenta antologic susțin acest
punct de vedere despre teoria economică .
O atare inter pretare a relațiilor dintre teoria socială și
acțiunea politică nu a fost ferită de contestări . Mulți ,
asemeni lui Gunnar Myrdal în cap . 12, au relevat că
exigențele și interesele celor ce elaborează politica publică
sau cele ale patronilor privați exercit ă influență asupra
alegerii problematicii de cerce tare de către teoreticienii

sociali , ba chiar și asupra spectrului de soluții posibile
luate serios în considerare . După cum scria Marx în
prefața sa la Capitalul :

În domeniul economiei politice, cercetare a științifică liberă
are dușmani mai mulți decît în oricare alt domeniu. Caracterul
specific al materialului de care se ocupă economia politică ridică
împotriva ei pe cîmpul de luptă pasiunile cele mai violente, mai
meschine și mai detestabile ale omului: furiile interesului
privat.47

Retorica lui Marx este încărcată afectiv și pare
incontestabil că forțele ideologice i -au influențat pe mulți
reprezentanți ai științelor sociale . Înainte însă de a putea
trage vreo concluzie generală , trebuie studiat în deta liu cît
de ample au fost astfel de influențe ideologice și evaluative .
Trebuie recunoscut de asemenea că influența
teoreticienilor științelor sociale , mai ales a economiștilor ,
nu se limitează la furnizarea de cunoștințe tehnice
factorilor de decizie care au deja scopuri precis formulate .
Economiștii contribuie și la determinarea scopurilor . Mai
mult chiar , după cum au susținut filozofi ca John Dewey ,
s-ar putea ca întreaga distincție dintre mijloace și scopuri ,
oricît de plauzibilă și de utilă s -ar dovedi uneori , să fie aici
derutantă și generatoare de confuzie .48 Economiștii de
frunte din ultimele două secole au fost , în fapt , și filozofi
sociali care au găsit în economia politică inspirația sau cel
puțin confirmări pentru idealurile lor sociale . Imaginea
simplă a economistului furnizor de informație tehnică nu
pare să dea seama în mod adecvat de acest fapt .

Oferind aici cititorului o idee despre problemele de bază
ale filozofiei științei și o sumară informație despre spectrul
pozițiilor adoptate în legătu ră cu ele , poate că fără să
vreau l -am împins spre concluzii sceptice sau cel puțin
pesimiste . Însă, după cum am spus deja , nu sînt motive
temeinice nici pentru scepticism , nici pentru pesimism .

Între filozofi există multe dezacorduri , iar despre natura
științei avem încă multe de învățat . Recunoscînd însă cît
de multe rămîn aici de făcut , nu trebuie să trecem cu
vederea peste cît de mult s -a făcut . Pozitivismul logic are
astăzi puțini susținători , dar asta nu se datorează unei
schimbări de modă sau unui ca priciu subiectiv . Pozitiviștii
au fost în așa măsură devotați clarității , preciziei și
onestității intelectuale , încît mereu des copereau puncte
slabe în propriile lor poziții , subminîndu -se singuri .
Filozofia științei care le -a succedat , mai istorică și de
orientare mai empirică , suferă , neîndoielnic , de multe
inadecvări , dar pornește de la bagajul de cunoaștere
dobîndită de pozitiviști în timpul eforturilor temerare , dar
în cele din urmă eșuate , de a cuprinde demersul științific
într-un cadru empirist simp lu. Un comentariu similar s -ar
potrivi operei fecunde a lui Popper .
Aceste cuvinte , firește , nu-i încălzesc prea mult pe
cetățeni , politicieni , economiști sau sociologi , care vor să
știe dacă teoria economică este o știință , dacă trebuie să
se încreadă în teoriile economice sau cum pot să
contribuie cel mai bine la progresul economiei sau al altor
științe sociale . Nu-i de ajuns să spunem că problemele sînt
dificile și că filozofii au descoperit greșelile pe care le
făceau în trecut . Din păcate însă , filozof ii nu ne pot da nici
astăzi soluții mult mai bune . Ei pot să ofere idei specifice
și să critice moduri de înțelegere a științei ce s -au dovedit
inadecvate . Pe baza unor asemenea contribuții filozofice și
pe baza propriei lor experiențe , filozofii , economiș tii și alți
oameni de știință oferă diverse reguli empirice de natură
să influențeze într -o anumită măsură cercetările din
diferite științe . Nu există însă un sistem filozofic general
bine fondat capabil să rezolve numeroasele dificultăți reale
cu care sîn t nevoiți să se confrunte economiștii , politicienii
și simplii cetățeni .
Dispunînd de un fundal general de filozofie a științei ,
putem înțelege mai bine problemele pe care le abordează
aici diferiții autori . Chiar dacă filozofia științei nu ne pune

la înde mînă un ansamblu definit de reguli pentru
evaluarea și ameliorarea științei economice , ea ne ajută să
înțelegem mai bine ce au susținut diferiți autori în
domeniul metodologici economice și să tragem foloase din
ideile lor .

O introducere în știința econo mică

Pentru înțelegerea eseurilor strînse în prezenta antologie
este bine să știm cîte ceva despre știința economică .
Sumara expunere care urmează nu urmărește să dea
cititorului vreo competență tehnică în domeniu . Scopul
meu este să ofer cititorului o id ee despre modalitatea de
bază în care economiștii aparți nînd principalelor curente
„clasice ” și „neoclasice ” au aborda t obiectul lor de studiu ,
o oarecare orientare cu privire la principalele ramuri ale
științei economice și cîteva cunoștințe despre princi palele
școli de economie și despre istoria dezvoltării acesteia .
Cu toate că idei despre economie se pot găsi în filozofia
antică și în cea medievală , știința economică este un
domeniu de cercetare modern . Cu excepția unor scrieri
privind teoria monetară ș i a unora referitoare la avantajele
pe care le realizează o țară care exportă mai multe bunuri
decît importă , știința economică debutează în secolul al
XVIII -lea cu scrierile fiziocraților francezi , ale lui Cantillon
și Hume și îndeosebi ale lui Adam Smith .49 Ceea ce îi
deosebește pe acești gînditori de predecesorii lor și ceea ce
marchează începutul noii științe este recunoașterea tot
mai răspicată de către ci a faptului că economia constituie
un sistem cu autoreglare . Știința economică a luat naștere
atunci cînd s -a înțeles că există un sistem economic care
poate fi obiect de studiu .
În decursul istoriei sale , teoria economică a fost
preocupată în principal să înțeleagă cum funcționeaz ă un
sistem economic de un t ip particular , o economie de piață
unde indi vizii sînt liberi să angajeze muncitori și să obțină

profit . Să numim un asemenea sistem economic „sistem
economic capitalist ”. Mulți economiști cred că teoriile lor
se aplică și la alte tipuri de organizare economică ; în acest
sens s -au făcut studii speci fice despre economii primitive ,
feudale , socialiste și despre diferite alte posibilități , însă
miezul cercetărilor teoretice l -au reprezentat cele
consacrate înțelegerii economiilor capitaliste .
De la Adam Smith încoace , gîndirea economică teoretică
a fost dominată de o viziune particulară asupra unor
asemenea economii . O economie este concepută ca fiind
formată dintr -un număr de agenți separați — indivizi ,
gospodării sau firme — care interacționează exclusiv prin
schimburi liber consimțite de bunuri și ser vicii. Oricine
știe că între oameni există alte interacțiuni de tot felul , dar
economistul postulează , într-o primă aproxima ție, că
aceste alte conexiuni dintre agenți pot fi ignorate . Agenții
economici sînt concepuți ca niște maximizatori bine
informați , raționali și care își urmăresc interesele proprii .
Ei fac schimburi unii cu alții pentru că preferă situația lor
de după schimb celei de dinaintea lui , iar preferințele lor
sînt complete și coerente . Fundalul e dat de un cadru
instituțional care garantează respectarea contractelor ,
împiedicarea violenței , a constrîngerii și a înșelătoriei etc .
Adam Smith formulează aceste condiții într -un mod mai
lax decît am făcut -o eu aici , în timp ce teoreticienii
contemporani le formulează cu mai multă precizie . Dar
modelul sau viziunea de bază a rămas aceeași .
Date fiind aceste postulate economiștii , începînd cu
Adam Smith , erau convinși că schimbul liber consimțit
între asemenea agenți duce la o organizare sistematică și
eficientă a vieții economice , cu rezultate benef ice pentru
agenții în cauză . În concepția lui Smith și în cea a
majorității economiștilor de mai tîrziu , o asemenea
economie de piață oferă agenților individuali și o libertate
individuală mai mare decît orice altă organizare
economică . Iată dar un argumen t puternic în favoarea
capitalismului . Acesta produce bunuri și lasă indivizilor

libertatea de a -și urmări propriile obiective . Smith n -a fost
însă în măsură să demonstreze că schimburile liber
consimțite între indivizi bine informați și preocupați de
propriile interese pot conduce la o organizare economică
sistematică și eficientă , și în fapt asemenea demonstrații
nu s -au putut da decît pe la mijlocul secolului nostru .
Convingerea că piețele perfecte ajung în mod necesar la
„echilibru ” și că asemenea echil ibre sînt neapărat benefice
pentru agenții în cauză a fost însă răspîndită în decursul
ultimelor două secole .
Curînd după cel de -al doilea război mondial ,
matematicieni și economiști ca von Neumann , Arrow ,
Debreu și McKenzie au demonstrat două rezultate
importante . Întîi, că dacă agenții sînt raționali , bine
informați și își urmăresc propriul interes și dacă
interacționează numai prin schimb liber consimțit pe o
piață perfect concurențială , atunci există un „echilibru
general ”, care este un „optim Paretian ”. Al doilea , că orice
rezultat , optim în sens Paretian , este un echilibru general
de schimburi liber consimțite între agenți raționali și
preocupați de interesul propriu , dacă există o distribuție
inițială adecvată a resurselor între agenți .50 Un echilibru
general este o stare în care nu există cerere excedentară
pentru nici o marfă sau serviciu pe nici una din piețe . Un
rezultat economic este optim în accepția lui Pareto dacă și
numai dacă nimeni nu -și poate ameliora situația fără ca
altcineva să și -o înră utățească pe a sa . Toate posibilitățile
de ameliorare au fost valorificate . Într-o stare eco nomică
neoptimală există posibilități încă nefolosite ca unii să
cîștige fără ca nimeni să piardă . Deși toți oamenii
neinvidioși preferă , ceteris paribus , un rezult at Pareto –
optimal unuia care nu este astfel , optimalitatea în accepția
lui Pareto nu echivalează prin ea însăși cu un ideal social .
Există o multitudine de aranjamente Pareto -optimale
diferite , dintre care multe ar fi considerate de către oricine
intolerab ile. De exemplu , îmi închipui că toți cititorii mei
ar prefera numeroase situații economice nonoptimal e

acelui optim Paretian particular în care eu , Dan Hausman ,
aș avea tot ce poftesc iar toți ceilalți ar trăi în sărăcie . Se
cuvine să fim precauți în ce p rivește semnificația
demonstrațiilor de existență și optimalitate a echilibrelor
generale , din pricina postulatelor restrictive pe care astfel
de demonstrații le necesită și din pricina slăbiciunii de
care suferă ideea de optimalitate Paretiană .
Dar iată c ă am sărit direct de la începuturile poveștii
noastre aproape de sfîrșitul ei . Să vedem în ce mod s -a
rafinat și articulat , în cursul ultimelor două secole ,
imaginea inițială a unor agenți raționali , bine informați și
axați pe interesul propriu care fac sc himburi între ei .
Economiștii „clasici ”, între care cei mai de seamă sînt
Adam Smith , David Ricardo și John Stuart Mill51, nu
credeau că ar fi de spus multe lucruri de interes gene ral
despre preferin țele sau opțiunile consumatorilor . Ei
puneau accentul pe producție și pe factorii ce influențează
oferta de bunuri de consum . Pe agenți îi priveau ca
urmărind să -și maximizeze cîștigurile financiare și
împărțeau atît agenții cît și inputurile de bază din
producție în trei clase principale : capitaliștii cu capi talurile
sau stocurile lor de bunuri acumulate , proprietarii funciari
cu pămînturile lor și muncitorii cu priceperea lor de a
munci . În ce privește producția , ei ofereau două
generalizări principale . Întîi, că toate bunurile
reproductibile (excluzînd , așadar , obiecte cum ar fi
tablourile de valoare ) pot fi produse în orice cantitate cu
același cost unitar . Exceptînd fluctuațiile de prețuri în
cazuri de recolte proaste , de schimbări rapide ale cererii
sau anumite alte complicații , prețurile sînt determinate de
costurile de producție . În al doilea rînd , economiștii clasici
au descoperit legea randamentelor descrescînde . Dacă
toate inputurile în producție afară de unul se mențin
constante iar cantitatea inputului variabil crește , va crește
și outputul , dar într -un ritm tot mai lent . În particular ,
dacă nu intervine nici o inovație tehno logică , pe măsură ce
se depune tot mai multă muncă pe o suprafață de pămînt

fixă, cuantumul de creștere a producției obținut prin
folosirea unui lucrător în plus se va reduce progre siv.
Date fiind aceste legi ale producției și dată fiind
concepția (exprimată cel mai viguros de Malthus ) că
majorarea salariilor determină creșteri rapide ale
populației , economiștii de la începutul secolului al X IX-lea
au tras concluzii sumbre . Știința e conomică politică a
căpătat în fapt reputația de „știință lugubră ”. O dată cu
creșterea economică , se va mări cererea de muncitori și
salariile lor vor spori o vreme . Dar salariile mai mari vor
duce la creșterea populației mun citorești . Numărul sporit
de m uncitori va necesita mai multe alimente . Suprafețele
agricole vor trebui cultivate mai int ens sau pămînturi mai
puțin fer tile vor trebui introduse în cultură . În aceste
situații , randamentul proporțional (rata profitului ) la
investițiile suplimentare va sc ădea. Numai că nu pot
exista , decît temporar sau ca o compensație pentru riscuri
sau dezagremente mai mari , rate inegale ale profitului la
capitaluri cu destinații diferite . Capitaliștii nu vor investi
pentru sporirea producției de alimente decît dacă obți n
aceeași rată a profitului ca în alte ramuri . Proprietarii
funciari vor putea să majoreze rentele , iar rata profitului în
întreaga economie va scădea pînă la nivelul celei din
investițiile agricole marginale . Ricardo susține că rata
profitului va scădea î n cele din urmă pînă la punctul unde
capitalistului nu -i mai rentează deloc să investească . În
„starea staționară ” ce se creează astfel , există mai mulți
munci tori, dar ei nu o duc mai bine decît predecesorii lor .
Nici capitaliștii nu vor fi beneficiat de pe urma dezvoltării
economice , pentru că nici ci , cu profituri minime la
investițiile lor , nu o scot la capăt mult mai bine decît
muncitorii . În cîștig sînt doar latifundiarii , care nu fac
decît să stea pe moșiile lor . În concepția majorității
economiștilo r clasici , nu se prea poate face mare lucru în
legătură cu această sumbră perspectivă ; cel mult agitație
în favoarea eliminării tarifelor ce stînjenesc importul de
alimente și predici de „cumpătare ” adresate muncitorilor .

Din fericire , însă, lucrurile nu s -au petrecut așa cum se
temuse Ricardo . O dată cu ameliorarea standardului de
viață, creșterea populației s -a încetinit , iar către sfîrșitul
secolului al XIX-lea economiștii au recunoscut că mărirea
salariilor n -a avut ca efect o creștere explozivă a
popul ației. În plus , legea randamentelor descrescînde nu
ține cont de îmbunătățirile tehnologice . Semințele de mai
bună calitate , mașinile și îngrășămintele ameliorate ca și o
mai bună adaptare a cult urilor la soluri au dus la o
creștere vertiginoasă a producți ilor agricole . Deși acest
efect al ameliorărilor tehnologice a fost recunoscut ,
economiștii au continuat să subestimeze potențialul
pentru noi progrese . Ei au rămas convinși , pînă în ultimele
decenii ale secolului trecut , că posibilitățile ameliorărilor
tehnologice de a opri scăderea randamentelor sînt aproape
epuizate .
Către sfîrșitul secolului al XIX-lea, știința economică a
încetat de a mai fi atît de sumbră . Ea a cunoscut însă
totodată o revoluție teoretică majoră , așa-numita revoluție
neoclasică sau ma rginalistă . În deceniul al optulea ,
William Stanley Jevons în Anglia , Carl Menger în Austria și
Léon Walras în Franța au început să acorde atenție
sistematică preferințelor consumatorilor și cererii de
mărfuri .52 Prin aceasta ei au întregit considerabil vi ziunea
de bază asupra economiei de piață , au transformat și
generalizat teoria economică .
Economiștii neoclasici timpurii , îndeosebi Jevons , au
fost influențați de utilitarism , teorie etică expusă mai
înainte în principal de Jeremy Be ntham , James Mill și
John Stuart Mill .53 Conform utilitariștilor , răspunsul la
proble mele de politică socială și moralitate individuală
trebuie dat calculînd consecințele diferitelor strategii sau
acțiuni pentru fericirea sau utilitatea indivizilor . Strategia
sau acțiunea moral mente justă este cea care maximi zează
suma utilităților individuale . Bentham considera că
utilitatea unui lucru pentru un individ este o senzație ce
ar putea fi în principiu cuantificată și măsurată . El credea

de asemenea că indivizii acționează în așa fel încît să
maximizeze propria lor utilitate (ceea ce , de bună se amă,
nu este ace lași lucru cu a acționa în vederea maximizării
sumei de utilități ale tuturor ).
Jevons a dezvoltat ideea de funcție de utilitate , datorată
în esență lui Bentham . Orice opțiune d eschisă unui individ
posedă un cuantum de utilitate determinat . Pornind de
aici, se poate defini ideea de raționalitate atribuind
oamenilor funcții de utilitate coerente și admițînd că ei
acționează astfel încît să -și maximizeze utilitatea . În plus ,
econom iștii neoclasici admiteau că dorințele
consumatorilor sînt în general neplafonate — că aceștia
vor prefera întotdeauna un pachet de mărfuri și servicii x
unui pachet y dacă x este în mod vădit mai mare decît y.
Această neplafonare (nesaturare ) nu este doar o primă
aproximație plauzibilă , ci și un mod de a face mai precisă
ideea de interes propriu . Tot ce contează pentru agenți sînt
cuantumurile de bunuri și servicii pe care le dau sau le
primesc .
Prin adăugarea a încă unei generalizări , economiștii
neoclasi ci timpurii au formulat miezul teoriei economice
moderne . Ei au observat că pe măsură ce un om consumă
mai mult dintr -un bun sau serviciu , Fiecare unitate în
plus îi modifică utilitatea cu o rată descrescîndă . Primul
aparat TV cumpărat de cineva sporește c onsiderabil
utilitatea celui în cauză , pe cînd un al doilea aparat i -o
sporește doar cu puțin . Această lege a utilității marginale
descres cînde explică de ce prețul unui bun esențial dar
abundent cum este apa e mai mic decît prețurile unor
bunuri cu totul neesențiale dar rare , cum sînt diaman tele.
Folosirea ideii de utilitate marginală permite de asemenea
formularea unei teorii integrate a forțelor ce afectează atît
cererea cît și oferta .54 Teoreticienii neoclasici nu privesc
costurile ca reflectînd cerințe fizice , ci ca dezutilități la care
se expun indivizii cînd alocă resurse sau servicii producției
sau ca reprezentînd utilitățile ce ar fi rezultat din utilizări
alternative ale resurselor lor la care ei au renunțat .

„Forțele ” ofertei și ale cererii sînt î n ultimă instanță
aceleași . Rolul pieței este de a echilibra aceste forțe , de a
armoniza eforturile indivizilor menite să le procure ceea ce
doresc . Adăugind și simplificarea că bunurile sînt divizibile
la infinit , a devenit posibilă apli carea calculului d iferențial
la economie și formularea matematică a acestei teorii . În
principiu , teoria echilibrului general ar trebui să permită
explicarea practic a tuturor trăsăturilor importante ale
unei economii .
În cei o sută de ani care au trecut de la revoluția
neoclasică , această teorie a fost mult rafinată . De exemplu ,
în ceea ce privește utilitatea și funcțiile de utilitate ,
economiștii contemporani nu mai vorbesc despre o anume
cantitate sau senzație pe care indivizii încearcă s -o
maximizeze . „Utilitatea ” este a cum doar un alt mod de a
vorbi despre preferințe . Utilitatea opțiunii x pentru un
agent a este mai mare decît a opțiunii y dacă și numai
dacă a preferă pe x lui y. Hotărînd că utilitatea reflectă pur
și simplu ordonarea preferințelor și nu o anume cantitat e
(„cardinală ”), economiștii au trebuit să renunțe de a mai
vorbi de utilitate marginală , folosind -o doar ca un mod
imprecis de prezen tare a teoriei lor . Din fericire , legea
utilității marginale descrescînde poate fi reformulată în
termeni de rate descresc înde ale disponibilității indivizilor
de a substitui unităților dintr -o marfă unități dintr -o altă
marfă . Cu toate aceste rafinări importante , teoria
contemporană dominantă a rămas în esență neschimbată
timp de un secol .
Această afirmație ar putea să surpr indă, dat fiind că
multă lume știe că în timpul marii crize din anii ‟30,
știința economică a cunoscut ea î nsăși o criză și că
lucrarea lui John Maynard Keyn es Teoria generală a
folosirii m îinii de lucru, a dobînzii și a banilor a precipitat o
revoluție în teoria economică . Înainte de Keynes , mai toți
teoreticienii de oarecare reputație susținuseră
imposibilitatea unei depresiuni economice prelungite . Ei
admiteau posibilitatea unei crize de încredere , care putea

duce temporar la tezaurizarea banilor și la o întrerupere
provizorie a ciclului schimbului (în care firmele luate în
ansamblu cumpără resurse de la cei ce le posedă , apoi
vînd mărfurile produse acestora din urmă în calitatea lor
de consumatori , care apoi vînd din nou resurse firmelor
ș.a.m.d.). Dar î n condițiile unei cereri excedentare de bani
și ale unor oferte excedentare de resurse și mărfuri ,
prețurile trebuie să scadă , iar dobînzile reale să crească .
Orice tendință spre tezaurizare trebuie să fie
autocorectivă .
Keynes a subliniat importanța pe ca re o au lichiditățile
atît pentru firme cît și pentru indivizi atunci cînd se
confruntă cu incertitudini și neliniști provocate de o criză
economică și a pus la îndoială eficacitatea presupuselor
mecanisme autocorective . Prețurile , îndeosebi salariile , nu
scad ușor , iar diminuarea salariilor poate reduce cererea
de mărfuri într -o măsură suficientă pentru a descuraja noi
investiții . Recurgînd la finanțarea prin deficit bugetar ,
guvernul ar putea spori cererea globală de mărfuri și da
un impuls economiei pent ru a ieși din „echilibrul ” care
comportă șomaj .
Deși opera lui Keynes a fost extrem de influentă , ea n-a
zdruncinat temeliile teoriei neoclasice . Aceasta și -a
continuat existența , împărțindu -se în microeconomi e, ce
are ca obiect de studiu indivizii , firmel e și chiar industrii
întregi , și macroeconomie , ce are ca obiect cererea globală
și funcționarea economiei în ansamblu . Această bifurcație ,
care persistă încă , este în multe privințe nesatisfăcătoare .
Nu numai că sînt greu de racordat aserțiunile
macroecon omice despre funcționarea economiei cu
aserțiunile microeconomice despre ceea ce fac indivizii , dar
microeconomia se vădește a avea propriile ei implicații
globale . S-ar putea ca macro economia keynesiană și
microeco nomia standard să fie reciproc inconsiste nte.
Eseul lui Alexander Rosenberg (cap . 19) examinează din
perspectivă filozofică problematica raporturilor dintre
studiile micro – și cele macroeconomice .

În deceniul din urmă opera lui Keynes este tot mai
insistent criticată . Motivul acestui declin ține în parte de
faptul că teoria keynesiană nu e în măsură să explice prea
bine inflația și șomajul concomitente pe care le -au
înregistrat recent majoritatea economiilor avansate . Între
timp au survenit și importante inovații teoretice . Parțial ca
urmare a acc entului pus de însuși Keynes pe importanța
ofertei de bani , economiștii au început să mediteze mai
serios la importanța banilor în economiile capitaliste .
Monetariștii (dintre care cel mai cunoscut este Milton
Friedman ) au susținut că eforturile guvernului de a ajuta
la mai buna funcționare a economici fac mai mult rău
decît bine . După părerea lor , exceptînd reglarea ofertei de
bani, guvernul n -ar trebui să intervină în desfășurarea
vieții economice . Aceste argumente au fost întărite de
unele cercetări rece nte privitoare la anticipări , care
generează îndoieli în privința eficacității măsurilor
keynesiene de politică economică .55 Deși microeconomia și
macroeconomia sînt cele două mari ramuri ale teoriei
economice , ele nu acoperă întreaga știință economică
modernă. În ultimii cincizeci de ani s -a înregistrat o
dezvoltare impetuoasă a econome triei, despre care discută
eseurile lui Jacob Marschak și John Maynard Keynes (cap .
15 și 16 ). Econometria este o ramură a statisticii aplicate
și totodată o ramură a științ ei economice . Acum cincizeci
de ani s -a nutrit speranța că tezele economiștilor
teoreticieni pot fi testate și rafinate cu ajutorul unor
tehnici statistice sofisticate . Demersul econometric a avut ,
într-adevăr , o importanță de necontestat în compararea
teoriilor macroeconomice , însă problemele pe care le
comportă evaluarea și rafinarea tezelor de bază ale
economiei neoclasice s -au dovedit greu de stăpînit . O bună
parte din econo metri e este consacrată prelucrării statistice
a datelor în vederea estimării răs punsurilor la probleme
practice . În discuția lor despre așa -numita problemă a
identificării , econometricienii au adus contribuții valoroase

și la înțelegerea dificultăților pe care le comportă folosirea
datelor statistice pentru a alege între diferite teor ii.
Microeconomia , macroeconomia și econometria acoperă
împreună cea mai mare parte din teoria economică
dominantă , dar există mai multe „școli ” economice rivale
care nu trebuie ignorate . Cea mai cunoscută dintre ele
este, firește , economia politică marxis tă. Deși a fost
puternic influențat de opera lui Ricardo , pe care îl prețuia
mult, Marx a a vut despre natura teoriei econo mice și
despre relația ei cu alte științe sociale o concepție diferită
de cea a economiștilor clasici (și neoclasici ). Conform
materia lismului istoric al lui Marx , relațiile ce se stabilesc
între oameni în cadrul activităților lor produc tive sînt
relațiile sociale fundamentale .56 Relațiile de producție
exercită o influență puternică nu numai asupra altor
relații , ci și asupra personalită ții și conștiinței indivizilor .
Studiind economia , analizăm nu numai modul în care
indivizii produc , fac schimburi și repartizează între ei
diferite bunuri și servicii , ci și felul în care ei modelează
dezvoltarea speciei umane .
Marx privește capitalismul , în pofida ororilor acestuia
(pe care le documentează meticulos ) ca pe un enorm pas
înainte pentru oameni . Capitalismul creează pretutindeni
legături între indivizi prin dezvoltarea unei piețe mondiale ,
dezvoltă nevoile oamenilor și le lărgește orizontul . El nu
îngăduie însă oamenilor să decidă în mod rațional și
conștient cum să se dezvolte societatea și însăși natura
umană . Piața creează deopotrivă realitatea și iluzia
neputinței .57 în condițiile existenței pieței , oamenii nu pot
de fapt să deter mine în m od conștient viitorul lor colectiv .
Este însă o iluzie ca sistemul capitalist să fie considerat
etern sau „natural ”. Marx credea că oamenii pot să se
emancipeze de capitalism și să organizeze într -un mod
„rațional ” producția și repartiția .
Cei ce urmează s ă înfăptuiască o asemenea revoluție
socialistă sînt muncitorii , care sînt „exploatați ” pentru că
ei fac întreaga muncă productivă , dar primesc numai o

parte din rezultatele ei . Capitaliștii (care , în concepția lui
Marx , posedă doar cu ceva mai multă libert ate reală decît
muncitorii ) s-ar opune oricărei revoluții care încearcă să le
ia proprietățile și să -i împiedice de a angaja muncitori și
de a obține profituri . Marx argumentează însă că prin
lărgirea și dezvoltarea întreprinderilor lor , care duc la
creșterea numerică a clasei muncitoare și la scăderea
numărului proprietarilor independenți , capitaliștii creează
în mod involuntar premisele pentru viitoarea revoluție
socialistă .
Economia politică a lui Marx este o înc ercare de a
dezvălui „legea eco nomică a de zvoltării ”58 societății
capitaliste și de a determina mecanismul autosuprimării
inevitabile a capitalismului . Dată fiind această perspectivă
și alinierile ideologice atît ale economiștilor marxiști cît și
ale celor n emarxiști , multă vreme nu a existat decî t un
dialog minim între exponenții științei economice
dominante și cei marxiști . În cursul generației din urmă ,
însă, s-a înregistrat un schimb de idei ceva mai amplu .59
Economiștii „instituționaliști ” sau „evoluționiștii ”
formează cealaltă școală contempo rană principală .
Încercarea neoclasică de a integra toate aspectele relevante
ale economiei într -o singură teorie elegantă nu poate să nu
lase necuprinse o mulțime de lucruri . După părerea
instituționaliștilor (și a predecesorilor lor din secolul al
XIX-lea, economiștii din Școala istorică germană ), ea a
lăsat necuprinse mult prea multe lucruri . Eseul lui
Thorstein Ve blen (cap . 7) este un exemplu de critică
instituțională la adresa teoriei economice dominante .
Instituționaliștii consideră că se poate învăța mai mult
prin folosirea de teorii mai puțin abstracte .60 Ei subliniază
cît este de important să se acorde atenție structurii de
detaliu a firmelor și a ramurilor economice . Actul de
decizie individual , deși nu este ignorat , se consideră
adesea că e de mai mică importanță teoretică decît
constrîngerile instituționale . Trebuie subliniat însă că
instituționaliștii nu constituie o sectă solidar organizată .

Scrierile lui Veblen , Mitchell și Commons diferă foarte
mult între ele . În general , accentul cade pe teor etizarea
mai puțin universală , dar pe cît posibil mai informativă .
Economiștii sînt profund dezbinați cînd este vorba de a
aprecia cît de rodnică este sau promite să fie o asemenea
teoretizare „superficială ”.
Există și numeroase alte abordări . Neo-ricardie nii cred
că economiile pot fi înțelese mai bine folosind reformulări
și extinderi matematice moderne ale teoriei lui Ricardo
decît folosind pe succesoarea ei neoclasică .61 Economiștii
austrieci sînt de acord cu economiștii neoclasici în privința
generaliză rilor centrale din economia politică , dar pun
accentul pe importanța incertitudinii , a dezechilibrului și a
punctului de vedere subiectiv și se declară împotriva
supralicitării analizelor matematice sofisticate ale
echilibrelor . Teoreticienii care s -au ocu pat de studiul
modului de organizare a firmelor ca Cyert , March și Simon
pun accentul pe constrîngerile și raționalitatea reale
implicate în procesele decizionale ale acestora .62 Autorii de
prognoze economice depind adesea foarte puțin de vreo
teorie econo mică anume . Diferiți economiști care se ocupă
de studi ul întreprinderii împărtășesc respe ctul
instituționalistului pentru teorii detaliate de respirație
limitată , dar au interese mult mai specifice . Și lista ar
putea să continue . Deși teoria economică este dominată de
microeco nomia neoclasică , în ea există o mare diversitate
și numeroase dezacorduri .

Introducere în metodologia științei economice

Eseul lui John Stuart Mill Despre defin iția economiei
politice și metoda de investigație ce i se potrivește (1836),
cu care se deschide antologia de față , constituie una din
primele discuții despre metodologia științei economice și
rămîne pînă la ora actuală una dintre cele mai bune . Din
perspectiva unui empirist consecvent cum este Mill , teoria

economică e o știi nță deconcertantă . Concluziile ei , pentru
care Mill nutrește un respect fără margini , sînt rareori
supuse testării , iar uneori se par e că sînt infirmate .
Predicțiile specifice bazate pe teoria economică sînt
inexacte , iar cîteodată total eronate . Cum poate să împace
Mill încrederea sa în știința economică cu empirismul său ?
În concepția lui Mill , premisele de bază ale teoriei
economice sînt fie enunțuri psihologice , stabilite ferm prin
introspecție , fie enunțuri tehnice de felul legii
randamentelor descresc înde, stabilite direct prin
experimentare . Aceste premise stabilite descriu cu
acuratețe modul de acțiune al unor factori cauzali
specifici . Dacă singurii factori cauzali ce afectează
economiile ar fi cei luați în considerare de economiști ,
concluziile teo riei economice ar fi fără greș , deoarece ele
decurg deductiv din premisele ci bine întemeiate . Dar în
realitate , după cum arată Mill , concluziile pe care le trag
economiștii trebuie tratate cu precauție , pentru că foarte
multe lucruri rămîn în afara teorie i. Trebuie ținut cont de
diverse perturbări și trebuie recunoscut că predicțiile pe
care le fac economiștii pot fi total eronate chiar dacă teoria
lor este în esență corectă . Mill susține că putem avea
încredere în știința economică , pentru că premisele ei sînt
bine întemeiate din punct de vedere empiric , iar concluziile
ei decurg deductiv din aceste premise . Însă în concepția
lui Mill știința economică este , în totalitatea ei , „ipotetică ”.
Ea este doar o știință a „tendin țelor”, tendințe ce pot fi
covîrșit e de perturbări și interferențe . Istoria economică a
Angliei de la mijlocul secolului al XIX-lea a arătat , crede
Mill, în mod pregnant cum o teorie solid fundamentată
(teoria rentei a lui Ricardo ) poate avea implicații în
dezacord cu experiența . Diferite „ perturbări ” neluate în
considerare de către teorie (bunăoară , ameliorările
tehnologice ) au împie dicat creșterea rentei și scăderea
profiturilor , prezise de Ricardo .
Concepția lui Mill a fost influentă în cursul secolului
trecut și la începutul secolului no stru. Bunăoară , ea mai

trăiește încă în prestigiosul rezumat din cartea lui John
Neville Keynes Domeniul și metoda economiei politice , din
care am reprodus aici extrase (cap . 2). Deși Keynes adoptă
o atitudine conci liantă față de Școala istorică germană , ai
cărei membri susțineau că știința economică trebuie să fie
mai puțin ipotetică , abstractă și n erealistă , el este pînă la
urmă de acord cu Mill în ceea ce privește natura
demersului teoretic în acest domeniu . În pofida deosebirilor
de limbaj , ton și accen t, Weber adoptă și el o poziție
similară în discuția sa despre „tipurile ideale ” (cap. 3).
Tranziția de la economia clasică la cea neoclasică a adus
atît schimbări de fond în doctrina economică , cît și
schimbări în metodologie . Fiind centrată pe decizia
individuală , teoria neoclasică este mai individualistă și mai
subiectivă decît predecesoarea ei clasică , iar recunoașterea
și evaluarea acestui fapt se numără printre cele mai
însemnate contribuții metodologice din literatura de
specialitate de la începutul secolului al XX -lea. Figurile
reprezentative sînt Ludwig von Mises , Frank Knight și
Lionel Robbins . Von Mises și așa -numiții economiști
austrieci au pus un accent deosebit pe indi vidualism și
subiectivism în teoria economică . Frank Knight
împăr tășește pînă la un punct accentul pus de austrieci pe
individualism și subiectivism , dar contribuția sa
metodologică distinctivă constă în sublinierea importanței
pe care o au în știința economică incertitudinea și eroarea .
Knight și austriecii susțin că din clipa în care se
abandonează punctul de vedere subiectiv și se încearcă
tratarea economiei în maniera unei științe a naturii , se
pierde din vedere însăși esența ei .
Lionel Robbins , în clasicul său Eseu privind natura și
însemnătatea științei economice (cap. 4) se apropie de
concepția austriecilor63, însă el este mai bine cunoscut
pentru definiția pe care a dat -o economiei : „știința ce
studiază comportamentul uman ca pe o relație între
obiective și resurse insu ficiente sau rare cărora li se pot da
utilizări alternati ve”.64 Potrivit acestei definiții , teoria

economică nu se ocupă de o clasă particulară de fenomene
sociale (producția , repartiția , schimbul și consumul de
bunuri și servicii ), ci de un aspect particular al oricărui
comportament uman virtual . Potrivit acest ei definiții ,
decizia cuiva de a avea copii sau de a fi infidel partenerului
său de căsnicie ar ține , astfel , evident , de preocupările
economiei .65 Robbins , de fapt , încearcă să definească
știința economică drept teoria neoclasică .66 Asemenea
redefiniri , după cum au remarcat mulți filozofi ai științei ,
sînt caracteristice dezvoltării științifice .67 Definiți a lui
Robbins rămîne însă discu tabilă , deoarece exclude din
știința economică teorii ca aceea a lui John Maynard
Keynes , care sînt de mare importanță pra ctică.
Robbins , Knight și austriecii pun toți accentul pe
individualismul și subiectivitatea științei economice
(neoclasice ) și subliniază specificitatea acțiunii umane ca
obiect al investigației științifice . De observat că și ei sînt de
acord cu Mill în i deea că premisele de bază ale științei
economice sînt bine stabilite și că nu sînt invalidate de
eșecurile empirice ale teoriei . De fapt , austriecii merg chiar
mult mai departe și susțin că aceste premise de bază sînt
adevăruri a priori .
O dată cu intruziu nea ideilor pozitiviștilor logici a
intervenit prima schimbare importantă în concepțiile
despre justificarea teoriei economice . În 1938 Terrence
Hutchison a publicat Semnificația și postulatele de bază
ale teoriei economice . În această importantă carte
Hutchison argumentează că , asemenea tuturor științelor
empirice , cea economică trebuie să formuleze generalizări
empirice și să le testeze . Enunțurile „teoriei pure ” sînt aici ,
susține Hutchison , adevăruri definiționale sau logice goale
de conținut . Tezele ec onomice sînt garnisite cu atît ea
restricții și clauze ceteris paribus (adică , presupunînd
celelalte condiții identice ), încît sînt netestabile și lipsite de
conținut informativ . Avînd în spate autoritatea
pozitivismului logic contemporan , Hutchison sublini a că
este timpul ca economiștii să înceapă a se purta ca niște

practicanți responsabili ai unei științe empirice .
Dezvoltarea teoriei preferinței revelate și apărarea de către
Paul Samuelson a ceea ce el numește „op eraționalism ” au
fost de asemenea influen te.68
Tezele lui Hutchison au fost imediat atacate de
economiști ca Frank Knight69, deoarece cartea lui
Hutchison avea unele carențe reale . Criticile sale
continuau însă să acționeze ca un semnal de alarmă . Cum
se putea ca științele economice să nu se conf ormeze
standardelor unei științe empirice ? Unii, precum Knight și
austriecii , erau pregătiți să spună că standardele științelor
naturii nu se aplică în științele economice . Dar majoritatea
celor preocupați de metodologia economică au încercat să
arate că d e fapt teoria economică satisface toate exigențele
empirice rezonabile care se pot formula față de o știință .
După cum am argumentat în altă parte , înseși vederile lui
Mill sînt extrem de utile în elucidarea unor asemenea
scrupule empiriste .70 Alți autori de studii metodologice au
preferat să se adreseze filozofiei contemporane a științei ,
încercînd să arate că științele economice satisfac criteriile
mai rafinate (și mai relaxate ) pe care le aplicase și
pozitivismul logic . Schimbul de replici reprodus aici (cap. 8
și 9) dintre Hutchison și Machlup oferă o idee despre
natura unor asemenea încercări . Machlup apreciază drept
eronate criticile lui Hutchison la adresa teoriei economice
și consideră că practica acestei științe poate fi împăcată cu
exigențele pozit ivismului logic o dată ce sînt luate în
considerare mai rafinatele idei instrumentaliste sau de
„interpretare parțială ” despre teoriile științifice .71
Binecunoscutul eseu al lui Milton Friedman Metodologia
științei economice pozitive (1953 ), deși nu face r eferiri la
filozofia contemporană a științei , încearcă și e l să arate că
teoria economică satisface standardele pozitiviste .
Timp de aproape două decenii , eseul lui Friedman (cap .
10) a dominat reflecția metodologică asupra științei
economice . Dintre numer oasele eseuri ce s -au scris ca
reacție la el , aproape toate au fost critice , cum este cazul și

cu scurtul comentariu al lui Herb ert Simon (cap . 11), dar
eseul lui Friedman a devenit , cu toate acestea , cel mai
influent text de metodologic economică din seco lul
nostru .72
Friedman afirmă că scopurile teoriei economice sînt
predictive , nu expli cative . El susține , în plus , că o teorie
care face posibilă formularea de predicții demne de
încredere pentru domeniul particular de fenomene care ne
preocupă este bună , chiar dacă „presupozițiile ” ei sînt
„nere aliste ” iar predicțiile ei despre alte fenomene sînt
incorecte . Teoriile de mai largă cuprindere (cu condiția de
a nu fi incomod de folosit ) sînt, totuși , mai bune decît cele
cu un conținut mai restrîns . „Presupoziț iile” unei teorii par
să includă atît axiomele teoriei (cum este cea a maximizării
utilității ), cît și premisele adiționale l a care se apelează în
derivarea consecințelor . Nu este clar ce înțelege Friedman
cînd vorbește de presupoziții „nerealist e”. Uneori vrea să
spună pur și simplu „abstracte ” sau „descriptiv
incomplete ”. De obicei însă înțelege mai degrabă ceva în
genul „nu strict adevărate despre fenomenele la care se
aplică teoria ”. Friedman folosește poziția sa metodologică
generală pentru a răspunde criticismului specific teoriei
neoclasice . Richard Le ster și alții au susținut , pe baza
studiilor privind adoptarea deciziilor în cadrul firmelor , că
firmele nu caută să -și maximizeze profiturile .73 Cum teoria
neoclasică pornește de la presu poziția greșită că firmele
caută să facă acest lucru , ea este inadecvată . Friedman
răspunde argumentînd că „realismul ” postulatului de
maximizare a profitului este irelevant .
Deși eseul lui Friedman s -a bucurat de mare atenție , nu
trebuie uitat că există multe întrebări metodologice diferite
care se pot pune despre știința economică . Problemele
menționate mai sus privind relația dintre știința
economică „pozitivă ” sau descriptivă și cea normativă sau
prescriptivă formează obiectul Părții a 3 -a, deși la ea se
referă și num eroase texte d in alte secțiuni . Gunnar Myrdal
este probabil criticul cel mai cunoscut al posibilității

existenței unei teorii economice pur descriptive sau
nenormative . În capi tolul 12 el subliniază măsura în care
diversele angajamente evaluative au in fluențat cercetările
de economie . Joseph Schum peter și Kurt Klappholz (cap .
13 și 14 ), în schimb , argumentează amîndoi că ,
dimpotrivă , părțile principale ale economiei co nstituie o
știință obiectivă nee valuativă .
Există și probleme metodologice specifice cu ca re se
confruntă diferite ramuri și școli din știința economică . În
Partea a 4 -a Jacob Marschak și John Maynard Keynes
discută despre econometrie , Ludwig M . Lachmann despre
școala economică austriacă , iar William Dugger despre
economia inst ituțio nalistă , cititorul putînd să -și facă pe
baza acestor texte o idee despre natura și anvergura unor
asemenea probleme . Trebuie avută permanent în vedere
diversificarea științei economice moderne și a problemelor
ei metodologice .
O dată cu colapsul pozitivismului logic din ultimul
deceniu, autorii preocupați de metodologia științei
economice și -au împrospătat optica asupra acesteia .
Partea a 5 -a prezintă un mic eșan tion din aceste studii
contempo rane. Întîlnim în ele nu doar diferite încercări de
a aplica viziuni de dată mai recentă , cum sînt cele ale lui
Kuhn și Lakatos , ci și o mai mare diversitate și o atenție
sporită față de detaliile unor analize economice
particulare .
Cercetările de metodologie a științei economice s -au
intensificat mult în cursul ultimilor cîțiva a ni. Din 1975
încoace au apărut cel puțin optsprezece cărți consacrate în
mod special metodologi ei științei economice74, iar multe
altele explor ează raporturile dintre teoria e conomică și
etică. Aproape jumătate din aceste cărți au ca autori sau
editori fil ozofi. Practic , în toate se vădește influența
filozofiei contemporane a științei și , în general vorbind ,
breșa dintre filozofi și economiști se micșorează . Nu numai
economiștii se arată dornici să studieze filozofia

contemporană a științei , ci și filozofii se arată tot mai
dornici să studieze teoria economică .
Întrebările ce se pot pune cu privire la teoria economică
depășesc cu mult la număr răspunsurile oferite pînă
acum . A venit timpul pentru o colaborare mai eficientă
între filozofi și economiști . Sper că această crestomație
introductivă de metodologie economică va înlesni o
asemenea colaborare și va contribui la realizarea de
progrese în studierea filozofici și metodologiei științei
economice . Nu trebuie să ne așteptăm la salturi și
descoperiri specta culoase — metodologia nu este un teren
propice pentru așa ceva . Simțim însă nevoia și putem să
aflăm încă multe despre natura teoriilor economice , despre
modul cum ele trebuie comparate și evaluate , despre
legătura lor cu recomandările de politică economică și cu
studiile empirice , în fine — lucrul cel mai important —
despre căile de a le ameliora .

NOTE

1. Vezi S . Morgenbe sser, „Is it a Sci ence?” în D. Emm et
și A. MacIntyre (e d.), Socio logical Theory and Philosophical
Analysis (Macmillan , New York , 1970 ), pp. 20-35.
2. Vezi D . Bell și I . Kristol (ed .), The Crisis in Economic
Theory (Basic Books , New York , 1981 ).
3. Vezi, de exemplu , G. Becker , The Economic Approach
to Human Behavior (University of Chicago Press , Chicago ,
1976 ); W. Riker și P . Ordesbrook , Positive Political Theory
(Prentice -Hall, Englewood Cliffs , N. J., 1973 ); și H .
Rachlin , R. Battalio , J. Kagel și L . Green , „Maximization
Theory in Behavioral Psychology ”, Behavioral and Brain
Sciences 4 (1981 ), pp. 371-418.
4. Vezi V . Smith (ed .), Researc h in Experimental
Economics (J. A. I. Press , Green wich, Conn , 1978 ), și D.
Grether și C . Plolt, „Economic Theory of Choice and the

Preference Reversal Phenomenon ”, American Economic
Review 69 (1979 ), pp. 623-638.
5. „Pozitivismul logic ” este numele unci mișcări filozofice
din anii ‟20 și ‟30 avînd drept centre Viena și Berlinul .
Pentru concizie în expunere , asemeni multor altor autori ,
voi numi „pozitiviste ” sau „pozitivist -logice ” și vederile
„empirist logice ” de mai tîrziu , din anii ‟50, care sînt mai
moderate și mai rafinate .
6. Cea mai bună introducere în disputa dintre realism și
instrumentalism este studiul lui S . Morgenbesser „The
Realist -Instrumentalist Controversy ” din volumul S .
Morgenbesser , P. Suppes și M . White ( ed.), Philosophy,
Science and M ethod (St. Martin ‟s Press , New York , 1969 ),
pp. 200-218. Vezi și E . Nagel, The Structure of Science
(Harcourt , Brace & World , New York , 1961 ), pp. 106-152.
Privitor la unele rădăcini pragmatiste ale
instrumentalismului , vezi W . James , „What Pragmatism
Mean s” în A . Castell (ed .), Essays in Pragmatism
(Macmillan , New York , 1948 ), pp. 141-158. Controversa
dintre realism și instrumentalism a devenit mult mai vie în
ultimul timp . Pentru argumente antirealiste de dată mai
recentă , vezi B . van F rassen , The Scienti fic Image (Oxford
University Press , New York , 1981 ) și L. Laudan , „A
Confutation of Convergent Realism ”, Philosophy of Science
48 (1981 ), pp. 19-49. O apărare de dată recentă a
realismului științific este dezvoltată de Richard Boyd în
Scientific Realism an d Naturalist Epistemology . De
remarcat că potrivit definiției instrumentalismului dată în
text, un autor ca B . F. Skinner , care consideră nelegitimă
orice referire la inobservabile , nu este un instrumentalist .
Concepției sale i s -ar potrivi , cred, mai bine eticheta de
„descriptivistă ”.
7. Principalele studii ale lui Hempel sînt reunite în
volumul său Aspects of Scientific Explanation and Other
Essays in the Philosophy of Science (Free Press , New York ,
1965 ). Expunerea mea se sprijină și pe Michael Friedman ,
„Explanation and Scientific Understanding ”, Journal of

Philosophy 71 (1974 ), pp. 5-19 și P . Railton , „Explaining
Explanation : A Realist Account of Scientific Explanation ”,
teză de doctorat în filozofie , Princeton University , 1980 .
8. În Aspects of Scienti fic Explanation , p. 338, Hempel
formulează doar cerința ca enunțurile folosite în explicație
să fie bine confirmate .
9. Acest exemplu este împrumutat din W . Salmon ,
„Statistical Explanation ” din W . Salmon (ed .), Statistical
Explanation and Statistical Rele vance (University of
Pittsburgh Press , Pittsburgh , 1971 ), p. 34.
10. G. H. von Wright a argumentat în mod subtil și
tenace această idee în Explanation and Understanding
(Cornell University Press , Ithaca , N. Y., 1971 ), și în alte
studii ale sale .
11. Susțin erea clasică a acestei concepții se găsește în
articolul lui D . Davidson , „Actions , Reasons and Causes ”,
Journal of Philosophy 60 (1963 ), pp. 685-700. Pentru o
discuție introductivă a acestor probleme cu referire la
știința economică vezi A . Rosenberg , Microeconomic Laws:
A Philosophical Analysis (University of Pittsburgh Press ,
Pittsburgh , 1976 ), cap. 5.
12. Discuția mea de aici și exemplul menționat merg pe
linia comentariilor lui Hempel din a sa Philosophy of
Natural Science (Prentice -Hall, Englewood Cli ffs, N. J.,
1966 ), pp. 54-58.
13. Vorbesc de „enunțuri nomologice ” și nu de „legi ”
deoarece vorbind despre o lege se subînțelege că vorbim de
o generalizare adevărată , pe cînd ideea de teorie nu are o
asemenea implicație . Pentru a evita această implicare a
adevărului , filozofii au construit sintagma „enunț
nomologic ”. Enunțurile nomologice adevărate sînt , desigur ,
pur și simplu legi . Vezi N . Goodman , Fact, Fiction and
Forecast , ed. a 3-a (Bobbs -Merrill , Indianapolis , 1973 ), p.
22.
14. O amplă discuție despr e interpretările pozitivist –
logice ale structurii teoriei științifice se găsește în
introducerea la F . Suppe (ed .), The Structure of Scientific

Theories , ed. a 2-a (University of Illinois Press , Urbana ,
1977 ), îndeosebi pp . 3-118.
15. Denumirea a fost prop usă de Frederick Suppe .
Viziunea semantică sau „predi cativă ” este sus ținută , între
altele , în E. Beth „Towards an Up -to-date Ph ilosophy of the
Natural Sciences ”, Methods 1 (1949 ), pp. 178-184; P.
Suppes , Introduction to Logic , Van Nostrand Reinhold , New
York, 1957 ), cap. 12; J. Sneed, The Logical St ructure of
Mathematical Physics (Reidel , Dordrecht , 1971 ); F. Suppe ,
„Theories and Pheno mena ”, în W . Leinfeller și W . Kohler
(ed.), Developments in the Methodology of Social Science
(Reidel , Dordrecht , 1974 ), pp. 45-48; W. Stegmueller , The
Structuralist View of Theories (Springer -Verlag , New York ,
1979 ); și B. von Frassen , The Scientific Image . O bună
expunere introductivă se găsește în cap . 6 al cărții lui R .
Giere Under standing Scientific Reasoning (Holt, Rineh art
and Winston , New York , 1979 ). Pentru o aplicație la
economia politică , vezi cap . 3 al cărții mele Capital, Profits
and Prices: An Essay in the Philosophy of Economics
(Columbia University Press , New York , 1981 ).
16. Vezi în special două din studiile lu i Hempel cuprinse
în Aspects of Scientific Explanation : „Empiricist Criteria of
Cognitive Significance : Problems and Changes ”, pp. 101-
123, și „The Theoretician ‟s Dilemma : A Study in the Logic
of Theory Construction ”, pp. 173-226.
17. A arătat -o Rudolf Car nap în studiul său clasic
„Testability and Meaning ”, Philosophy of Science 3 (1936 ),
pp. 420-468 și Philosophy of Science 4 (1937 ) pp. 1-40.
18. Formularea clasică a fost dată tot de Carnap , în
studiul „The Methodological Character of Theoretical
Concepts ” din H . Feigl and M . Scriven (ed .), Minnesota
Studies in the Philosophy of Science, vol. 1 (University of
Minnesota Press , Minneapolis , 1956 ), pp. 33—76, deși
Carnap a formulat ideea de bază la sfîrșitul anilor ‟30.
Vezi, de asemenea , N. Campbell , Foundati ons of Science
(cu titlul original Physics , The Elements ) (Dover , New York ,
1957 ). Unul dintre cei care au susținut în modul cel mai

stăruitor „contaminarea te oretică ” a observației este Paul
Feyerabend . Vezi, de exemplu , studiul său „On the
Meaning of Sci entific Terms ”, Journal of Philosophy 62
(1965 ), pp. 266-274. Criticul clasic al distincției analitic –
sintetic este W . Quine , „Two Dogmas of Empiricism ”,
cuprinsă în volumul său From a Logical Point of View , ed. a
2-a (Harper & Row , New York , 1961 ), pp. 20-46; vezi însă
și H. Putnam , „The Analytic and the Synthetic ”, în H. Feigl
and G . Maxwell (ed .), Minnesota Studies, vol. 3 , pp. 350-
397, și C. Hempel , „A Logical Appraisal of Operationism ”
din volumul Aspects of Scientific Explanation , pp. 123-133.
19. Un atac clasic la adre sa distincției observabil –
neobse rvabil îl constituie lucrarea lui G . Maxwell (ed .)
Minnesota Studies in the Philosophy of Science , vol. 3
(University of Minnesota Press , Minneapolis , 1962 ), pp. 3-
27.
20. Vezi G . Becker and R . Michael , „On the New Theory
of Consumer Behavior ”, Swedish Journal of Economics 75
(1973 ), pp. 378-395; retipărit în G . Becker , The Economic
Approach to Human Behavior , cap. 7.
21. Vezi L. von Mises, Human Action: A Treatise on
Economics (Yale University Press, New H aven, Conn.,
1949), în special p. 34 și Epistemological Problems of
Economics , trans. G. Reisman (New York University Press,
New York, 1981). Nu toți teoreticienii austrieci sînt de
acord cu ideea că aserțiunile fundamentale ale economiei
politice sînt enu nțuri necesare. Unii, ca Murray Rothbard,
neagă explicit că aceste aserțiuni ar fi adevăruri necesare.
Vezi eseul său „Praxeology: The Methodology of Modern
Austrian Economics”, în E. Dolan (ed.). The Foundations of
Modern Austrian Economics (Sheed & Ward, Mission,
Kans., 1976), pp. 19 -39, îndeosebi 24 —25.
22. În introducerea la Critica rațiunii pure , Kant spune
că în judecățile analitice conceptul predicatului este
cuprins în conceptul subiectului . Pozitiviștii logici au
trasat o distincție similară în ter meni mai formali sau
lingvistici : enunțurile analitice sînt adevărate prin definiție

sau decurg pe cale pur deductivă din enunțuri ce sînt
adevărate prin definiție . Pozitiviștii , firește , neagă existența
adevărurilor sintetice a priori .
23. Hume , An Inquir y Concerning Human Understanding
(1748 , retipărit de editura Bobbs -Merrill , Indianapolis ,
1955 ), p. 47.
24. Respingînd fundaționismul , mă situez de pa rtea mai
multor filozofi contem porani . Argumentele aduse de Quine
în „Two Dogmas ” și mai recent în „Episte mology
Naturalized ” din volumul său Ontologica l Relativity and
Other Essays (Columbia University Press , New York ,
1969 ), pp. 69-90 sînt deosebit de impor tante , deși încă
pragmatiștii americani formulaseră critici la adresa
fundaționismului . O concepție nef undațională despre
lărgirea și revizuirea cunoașterii noastre este dezvoltată
sistematic de I . Levi în The Enterprise of Knowledge (MIT
Press , Cambridge , Mass ., 1980 ).
25. Quine folosește această metaforă a lui Neurath în cel
puțin șase eseuri ale sale .
26. R. Carnap , Logical Foundations of Probability
(University of Chicago Press , Chicago , 1950 ).
27. K. Popper , Logica cercetării (1934 ; trad. rom. în Ed .
Științifică și Enciclope dică, București , 1981 ), cap. 5.
28. K. Popper , Objective Knowledge. An Evolution ary
Approach (Oxford University Press/Clarendon Press/ ,
Oxford , 1972 ), cap. 1.
29. Logica cercetării , cap. 2. În ciuda acestei retractări ,
Popper continuă să subli nieze asimetria dintre falsificare și
verificare .
30. K. Popper , „Science : Conjectures and Re futations ” în
volumul său Conjectures and Refutations: The Growth of
Scientific Knowledge , ed. 3-a (Routledge & Kegan Paul ,
Londra , 1969 ), pp. 33-65.
31. De exemplu , „Science : Conjectures and Refutations ”,
pp. 49-52.

32. Vezi îndeosebi Feyerabend , Against Method: Outline
of an Anarchistic Theory of Knowledg e (New Left Books ,
Londra , 1975 ).
33. Bruce Caldwell în cartea sa Beyond Positivism:
Economic Methodology in the Twentieth Century (Allen &
Unwin , Londra , 1982 ) exprimă o anume simpatie pentru
vederile lu i Feyerabend , deși nu le îmbrățișează . Donald
McCloskey în „The Rhetoric of Economics ”, Journal of
Economic Literature 21 (1983 ), pp. 481—5 17 se apropie de
acceptarea anarhismului lui Feyerabend .
34. Îndeosebi în capitolele 9 și 10 din Structura
revoluții lor științifice (trad, rom., Ed. Științifică și
Enciclopedică , București , 1976 ).
35. Pentru retractările lui Kuhn , vezi secțiunile 5 și 6
din „Postscriptum ”-ul la ed . a 2-a a cărții Structura
revoluțiilor științifice și îndeoseb i recentul său discurs la
întrunirea din 1982 a Asociației de filozofia științei . Mulți
autori au criticat „iraționalis mul” kuhnian . Două din cele
mai cunoscute atacuri sînt D . Shape re, „The Structure of
Scientific Revolutions ”, Philosophical Review 73 (1964 ), pp.
383-384, și I. Scheffler, Science and Subjectivity (Bobbs –
Merrill , Indianapolis , 1967 ).
36. Această analogie este preluată din P . Railton ,
Explaining Explanation: A Realist Account of Scientific
Explanation , p. 686 și urm . Nu vreau să spun că scopu rile
filozofiei științei sî nt exclusiv normative .
37. Vezi îndeosebi studiul său „Falsification and the
Methodology of Scientific Research Programmes ” din I .
Lakatos și A . Musgrave (ed .), Criticism and the Growth of
Knowledge (Cambridge University Press , Cambridge ,
1970 ), pp. 91-196.
38. Pentru cîteva exemplificări recente ale teoriei
bayesiene , vezi M . Hesse , The Structure of Scientific
Inference (University of California Press , Berkeley , 1974 ) și
R. Rosenkranz , Inference, Method and Decision: Toward a
Bayesian Philosophy of Science (Reidel , Dordrecht , 1977 ).
Pentru concepțiile lui Kyburg , vezi car tea sa The Logical

Foundations of Statistical Inference (Reidel , Dordrecht ,
1974 ). Pentru concepția lui Levi , vezi lucrările sale The
Enterprise of Knowledge și Gambling with Truth (MIT Press,
Cambridge , Mass , 1967 ). Principala carte a lui Laudan
este Progress and its Problems (University of California
Press , Berkeley , 1977 ). Multe din lucrările lui Shapere n –
au fost încă publicate . Dintre cele ce urmează să fie
publicate , vezi The Concept o f Observation in Science and
Philosophy (Oxford University Press ). Vederile lui Toulmin
s-au modificat spectaculos , de la instrumentalismul
rafinat expus în cartea sa The Philosophy of Science: An
Introduction (Hutchison & Co ., Londra , 1953 ) la viziunea
cuprinzătoare din Human Understanding (Oxford
University Press , Oxford , 1972 ).
39. Pentru terminologia ad hoc , vezi „Falsification and
the Methodology of Scientific Research Programmes ”, pp.
124 n , 125 n , 175 n . Pentru discuția de fond a
problemelor , vezi înde osebi pp . 116-138.
40. Reflecțiile lui Max Weber din „«Obiectivitatea» în
științele sociale și politica socială ” (din care redăm extrase
în cap . 3 al antologiei de față ) și din alte scrieri ale sale
reprezintă argumentele clasice , dar vederile lui Weber sî nt
de fapt mai moderate decît cele ale unor precursori ai săi
ca Dilthey sau Rickert ori ale unor succesori ca Alfred
Schultz . Filozofi și cercetători sociali de orientări foarte
diferite au susținut că științele sociale țintesc spre un gen
de înțelegere p e care științele naturii nu o pot niciodată
oferi. Astfel de argumente se pot găsi , bunăoară , la
teoreticieni austrieci extrem de conservatori ca Murray
Rothbard și la neomarxiști ca Jürgen Habermas . O
culegere recentă de texte ce exprimă astfel de vederi este F .
Dallmayr și T . McCarthy (ed .), Understanding and Social
Inquiry (University of Notre Dame Press , Notre Dame , Ind.,
1977 ).
41. Printre exponenții de frunte se numără G .
Anscombe , P. Geach , A. Melden , G. von Wright și P .
Winch .

42. Care își expune co ncepția în The Idea of a Social
Science and its Relation to Philosophy (Routledge & Kegan
Paul, Londra , 1958 ) și în „Understanding a Primitive
Society ”, American Philosophical Quarterly 1 (1964 ), pp.
307-324. Pentru critici , vezi A . MacIntyre , „The Idea of a
Social Science ”, Proceedings of the Aristotelian Society
Supplementary Volume 41 (1967 ), pp. 95-114; I. Jarvie ,
Concepts and Society (Routledge & Kegan Paul , Londra ,
1972 ), și E. Gellner , Cause and Meaning in the Social
Sciences , ed. I. Jarvie and J . Agassi (Routledge & Kegan
Paul, Londra , 1973 ).
43. Împrumut aici din discuția clasică a lui David
Hume , A Treatise of Human Nature (1739 ; retipărită la
Oxford University Press -Clarendon Press , Oxford , 1968 ),
cartea II , partea III , secțiunile 1 și 2 ; și a lui J. S. Mill, A
System of Logic (1843 , retipărită la Longmans , Londra ,
1949 ), cartea VI , cap. 2.
44. Vezi R . Buck , „Reflexive Predictions ”, Philosophy of
Science 30 (1963 ), pp. 359-369, și H. Simon , „Bandwagon
and Underdog Effects of Election Predictions ”, Public
Opinion Quarterly 18 (1954 ), pp. 245-253.
45. Vezi B . Kantor , „Rational Expectations and
Economic Thought ”, Journal of Economic Literature 17
(1979 ), pp. 1422 -1441 .
46. Interesante considerații despre intenționalitate se
găsesc în G . Anscombe , „The Intentionality of Sensation : a
Grammatical Feature ”, în Anscombe , Metaphysics and the
Philosophy of Mind (University of Minnesota Press ,
Minneapolis , 1981 ), pp. 3-20. R. Chisholm , Perceiving
(Cornell University Press , Ithaca , N. Y., 1957 ), cap. 11; și
W. Quine, Word and Object (MIT Press , Cambridge , Mass .,
1960 ), cap. 4, 6.
47. Capitalul , vol. I (1867 ), trad. rom. în Marx -Engels ,
Opere , vol. 23, Ed. Politică , București , 1966 , p. 16.
48. Vezi în special cartea lui J . Dewey A Theory of
Valuation (University o f Chicago Press , Chicago , 1939 ).

49. Excelente istorii moderne ale economiei politice sînt :
J. Schumpeter , A History of Economic Analysis (Oxford
University Press , New York , 1954 ) și M. Blaug , Economic
Theory in Retrospect , ed. a 3-a (Cambridge University
Press , Cambridge , 1978 ). O agreabilă expunere
introductivă oferă R . Heilbronner în The Worldly
Philosophers , ed. a 4-a (Simon & Schuster , New York ,
1972 ). Cartea lui Adam Smith An Inquiry into the Nature
and Causes of the Wealth of Nations (1776 ), mai ales în
ediția ei abreviată , rămîne încă și astăzi o lectură
delectabilă .
50. O prezentare entuziastă a acestor dezvoltări
matematice oferă E . Roy Weintraub în cartea sa de istorie
a teoriilor echilibrului general , (Cambridge University
Press ).
51. Cartea lui Ricardo On the Principles of Political
Economy and Taxation (1817 ) și cartea lui J . S. Mill
Principles of Political Economy (1848 ) merită a fi citite și
astăzi .
52. W. Jevons , The Theory of Political Economy (1871 ); C.
Menger , Grundsätze der Volkswirtschaf tslehre (1871 ),
tradusă sub titlul de Principles of Economics de J. Dingwall
și F. Hoselitz (New York University Press , New York , 1981 )
și L. Walras , Eléments d’économie politique pure (1874 ),
trad. engl. de W . Jaffé apărută la editura Irwin din
Homewood , 111., 1954 . Printre cei ce au dus revoluția
neoclasică Ia deplina ei dezvoltare se numără Eugen von
Böhm -Bawerk , John Bates Clark , Vilfredo Pareto , Knut
Wicksall , Philipp Wicksteed și îndeosebi Alfred Marshall ,
ale cărui Principles of Economics (ed. întîi, 1890 ) au fost
decenii de -a rîndul principalul text de economie politică
neoclasică .
53. Vezi îndeosebi Bentham An In troduction to the
Principles of Morals and Legislation , ed. W. Harrison
(1780 ); retipărită la Blackwell Publisher , Oxford , 1967 și J .
S. Mill, Utilitarianism (1863 ). Au existat și un număr de
precursori ai revoluției neoclasice , deși ei par să fi avut

puțină influență asupra inițiatorilor acesteia . Cei mai
cunoscuți sînt A . Cournot , H. Gossen și J . von Th ünen.
54. Considerațiile mele de aici sînt influențate de
conferințele ținute de John Eatwell în 1976 . Vezi teza sa
de doctorat „Scarce and Produce Commodities : An
Examination of Some Fundamentals in the Theory of
Value , with Particular Reference to the Works of Ricardo
and Walras ”, Harvard Un iversity , 1975 .
55. Pentru o discuție despre vederile lui Friedman , vezi
eseurile lui Don Patinkin , James Tobin și Karl Brunner , ca
și replicile lui Allan Meitzer și M . Friedman din Journal of
Political Economy 80 (1972 ), pp. 837-950. Pentru o
dezbatere cl asică privind politica economică , vezi M .
Friedman și W . Heller , Monetary vs . Fiscal Policy (Norton ,
New York , 1969 ). Vezi și F . Hahn , „Monetarism and
Economic Theory ”, Economica 47 (1980 ), pp. 1-18. Pentru
evoluții recente din teoria anticipărilor raționa le și
implicațiile ei în domeniul politicii economice , vezi R .
Lucas , „Expectations and the Neutrality of Money ”, Journal
of Economic Theory, 4 (1972 ), pp. 102-124, și T. Sargent și
N. Wallace , „«Rational» Expectations , the Optimal
Monetary Instrument and the Optimal Money Supply
Rule”, Journal of Political Economy 83 (1975 ), pp. 241-255.
56. Vezi îndeosebi partea I din K . Marx și F . Engels ,
Ideologia germană , în Marx -Engels , Opere, vo l. 3, Ed.
Politică , București , 1958 .
57. Capitalul , vol. I, partea 1 , cap. 1, secțiunea 4 ,
„Fetișismul mărfii și misterul său ”. Vezi și N . Geras , „Marx
and the Critique of Political Economy ”, în R. Blackburn
(ed.), Ideology in Social Science (Random House , New York ,
1973 ), pp. 284-305.
58. Capitalul , vol. I, în Marx -Engels , Opere, vol. 23, Ed.
Politică , București , 1966 , p. 10.
59. Vezi, de exemplu , M. Morishima , Marx’s Economics:
A Dual Theory of Value and Growth (Cambridge University
Press , Cambridge , 1973 ); I. Steedman și P . Sweezy (ed .),
The Value Controversy (New Left Books , London , 1981 ) și

J. Roemer , Analytical Foundations of Marxian Economics
(Cambridge University Press , Cambridge , 1981 ).
60. Pentru un excelent studiu asupra principalilor
instituționaliști , vezi A . Gruchy , Mode rn Economic Thought:
The American Contribution (1947 ; retipărită la A . M. Kelley ,
New York , 1967 ). Journal of Economic Issues publică în
principal cercetări instituționaliste contemporane .
61. Printre teoreticienii neo -ricardieni de frunte se
numără J . Eatwell , P. Garegnani , L. Pasinetti . Principalul
studiu teoretic care i -a influențat pe neo -ricardieni este
cartea lui P . Sraffa, The Production of Commodities by
Means of Commodities (Cambridge University Press ,
Cambridge , 1960 ), deși neo -ricardienii recunosc că sînt
îndatorați și lui Marx și Keynes . Cambridge Journal of
Economics este în bună măsură o revistă neo -ricardiană .
62. Vezi îndeosebi R . Cyert și J . March (ed .), A
Behavioral Theory of the Firm (Prentice -Hall, Englewood
Cliffs , N. J., 1963 ).
63. Hollis și Nell sugerează că în prima ediție a cărț ii
sale An Essay on the Nature and Significance of Economic
Science , Robbins subscrie la concepția austriacă privind
necesitatea a priori a postulatelor de bază ale economiei
politice ( Rational Economic Man , pp. 201-202). Eu însă nu
cred că deosebirile din tre prima și cea de a doua ediție sînt
atît de mari cum pretind Hollis și Nell . Pentru Robbins , ca
și pentru Mill , postulatele de bază sînt bine întemeiate de
experiența cotidiană .
64. An Essay on the Nature and Significance of Economic
Science , ed a 2 -a, p. 16.
65. Vezi G . Becker , A Treatise on the Family (Harvard
University Press , Cambridge , Mass ., 1981 ). R. Fair, „A
Theory of Extramarital Affairs ”, Journal of Political
Economy 86 (1978 ), pp. 45-61, și A . Blinder , „The
Economics of Brushing Teeth ”, Journa l of Political Economy
82 (1974 ), pp. 887-891.
66. Am argumentat această idee în cartea mea Capital,
Profits and Prices , pp. 195-198.

67. Vezi îndeosebi cartea lui Kuhn Structura revoluțiilor
științifice , cap. 9 și 10 și cartea lui Stegm üller The
Structure and Dynamics of Theories , trad. în engl . de W .
Wohlhueter (Springer Verlag , New York , 1976 ), pp. 93 și
176-177.
68. Samuelson , Foundations of Economic Analysis
(Harvard University Press , Cambridge , Mass ., 1947 ).
69. Vezi articolul lui Knight „«What is Tru th» in
Economics ?”, Journal of Political Economy 48 (1940 );
retipărit în volumul On the History and Method of
Economics (University of Chicago Press , Chicago , 1956 ),
pp. 151-178.
70. În „John Stuart Mill ‟s Philosophy of Economics ”,
Philosophy of Science 48 (1981 ), pp. 363-385.
71. Sugestii pentru o pledoarie instrumentalistă în
favoarea științei economice se găsesc în articolul lui
Machlup „The Problem of Verification in Economics ”,
Southern Economic Journal 22 (1955 ), pp. 1-21. Pentru o
viziune asupra teor iei economice axată pe ideea
interpretării parțiale , vezi îndeosebi articolul lui Machlup
„Operational Concepts and Mental Constructs in Model
and Theory Formation ”, Giornale degli economis ti 10
(1960 ), pp. 563-582. Pentru o discute despre vederile lui
Machlup, care evidențiază originile lor la Weber , Schutz și
austrieci , vezi cartea lui Caldwell Beyond Positivism , cap.
7.
72. Vezi considerațiile despre Friedman formulate î n
eseurile din Bibliografie sem nate de Archibald , Bear și Orr ,
Boland , Bray, Bronfenb renner , Brunner , Coddington ,
Cyert și Grunberg , Jones , Melitz , Nagel , Rotwein și Winter
și în următoarele cărți : Mark Blaug , The Methodology of
Economics: Or How Economists Explain (Cam bridge
University Press , Cambridge , 1980 ); Bruce Caldwell ,
Beyond Posit ivism , cartea mea Capital, Profits and Prices ,
T. C. Koopmans , Three Essays on the State of Eco nomic
Science (McGraw -Hill, New York , 1956 ) și Alexander
Rosenberg , Micro economic Laws .

73. Vezi R . Lester , „Shortcomings of Marginal Analysis
for Wage -Employmen t Problems ”, American Economic
Review 36 (1946 ), pp. 62-82 și „Marginalism , Minimum
Wages and Labor Market ”, American Economic Review 37
(1947 ), pp. 135-148.
74. Autorii acestor cărți , cuprinse în Bibliografie , sînt
Mark Blaug , Lawrence Boland , Bruce Caldw ell, C. Dyke ,
Frank Hahn și Martin Hollis , Daniel Hausman , Martin
Hollis și Edward Nell , Terence Hutchison (trei !), Homa
Katouzian , Spiro Latsis , Fritz Machlup , William Marr și
Baldev Raj , Joseph Pitt , Alexander Rosenberg , Wolfgang
Stegm üller ș . a. și I. Stewart .

PARTEA I
Discuții clasice

Cele șapte texte retipărite în această secțiune sînt
reprezentative pentru contribuțiile majore la filozofia și
metodologia științei economice scrise înainte de sfîrșitul
anilor ‟30, cînd a devenit influent pozitivismu l logic . N-am
putut include — nici măcar în formă abreviată — toate
contribuțiile semnificative , dar multe din ideile
metodologice ale autorilor omiși aici , cum ar fi J . E.
Cairnes , Carl Menger , W. S. Jevons , Alfred Marshall și
Ludwig von Mises , apar în al te eseuri din această
antologie .
Contribuțiile reunite în secțiunea de față reprezintă
perspective diferite și au rezistat la proba timpului . Deși
teoria economică s -a schimbat considerabil de la data cînd
scriau Mill , Marx sau Veblen , modul cum apreciau a ceștia
dificultățile metodologice ale științei economice merită să
fie studiat și azi cu atenție . S-ar putea susține , de fapt , că
reflecția asupra metodologiei economice a progresat foarte
puțin față de stadiul la care o aduseseră autorii
reprezentați în a ceastă secțiune .

CAPITOLUL 1
Despre definiția
și metoda economiei politice*
JOHN STUART MILL

John Stuart Mill (1806 —1873) s -a născut la Londra.
Tatăl său, James Mill, a fost prieten cu Bentham și
cu Ricardo și a avut el însuși contribuții importante
în psihologie și în știința politică. După cum explică
John Stuart Mill în autobiografia sa, el a fost educat
acasă de către tatăl său, începînd să studieze limba
greacă la vîrsta de trei ani, iar latina la vîrsta de opt.
La 13 ani parcursese un curs complet de economie
politică. Și -a petrecut cea mai mare parte a vieții
lucrînd la Compania Indiilor Orientale. Principles of
Political Economy (Principiile economiei politice) (1848)
a fost cel mai influent text de economie politică din
secolul al XIX-lea, iar A System of Logic (Sistem de
logică) (1843), cel mai influent text al secolului în
domeniul logicii și al teoriei cunoașterii. Eseurile sale
consacrate eticii și culturii cont emporane, ca
Utilitarismul și Despre libertate , sînt încă și astăzi
extrem de infl uente. Mill a fost un pionier al apărării
drepturilor femeii și al socialismului democratic
moderat. Textul pe care -l publicăm aici este o
prescurtare a eseului său „Despre definiția economiei
politice și metoda ei caracteristică de investigație”.
Am lăsat deoparte aproximativ prima pătrime a
eseului, unde Mill discută definiția economiei politice.

* Extras din „On the Definition of Political Economy and the Method
of Investigation Proper to It” (1836). Retipărit în Essays on Some
Unsettled Questions of Political Economy (1844), ed. a 3 -a, Longmans
Green & Co., Londra, 1877, pp. 120 -164.

Ceea c e se înțelege astăzi în mod cure nt prin termenul
„economie politică ” nu este i dentic cu știința politică
teore tică, ci este o ramură a acestei științe . Ea nu se ocupă
de ansamblul naturii umane așa cum o modifică mediul
social , nici de întregul comportament al omului în
societate . Ci se ocupă d e om doar ca ființă ce dorește să
posede bogăție și care este capabilă să emită judecăți
despre eficacitatea compar ativă a mijloacelor utilizabile în
acest scop . Ea prezice doar astfel de fenomene sociale care
se produc ca urmare a preocupării pentru bogăție . Ea face
cu totul abstracție de orice altă pasiune sau mobil uman ,
cu excepția celor ce pot fi privite ca princi pii permanent
antagonice față de dorința de bogăție și care sînt
aversiunea față de muncă și dorința de a beneficia în
prezent de înlesniri costisitoare . Pe acestea le ia , într-o
anumită măsură , în calcul , pentru că ele nu intră doar
ocazional , ca alte dor ințe, în conflict cu preocuparea
pentru avere , ci o însoțesc mereu pe aceasta ca o frînă sau
un obstacol , fiind astfel inseparabil implicate în studiul ei .
Economia politică îi privește pe oameni ca fiind preocupați
exclusiv de dobîndirea și consumul de bu nuri materiale ; și
urmărește să descopere spre ce comportament ar fi
împinși oamenii , trăind într -un anumit mediu social , dacă
acest mobil , exceptînd intervenția celor două contra –
mobiluri semnalate mai sus , ar fi stăpînul absolut al
tuturor acțiunilor lor . Ea arată cum sub influența acestei
dorințe oamenii acumulează bogă ție și o folosesc pentru
produce rea de noi bogății ; sancționează prin acord
reciproc instituția proprietății ; stabi lesc legi menite să -i
împiedice pe indivizi de a acapara prin forță sau
înșelăciune proprietatea altora ; introduc diferite invenții
pentru a -și spori productivitatea muncii ; stabilesc
repartiția produselor prin învoială , sub influența
concurenței (ea însăși guvernată de legi , care legi sînt , prin
urmare , regulatorii de ultimă i nstanță ai repartiției
produselor ); și folosesc anumite expediente (cum sînt
banii , creditul etc .) pentru facilitarea acestei repartiții .

Toate aceste acțiuni , deși multe din ele sînt în realitate
rezultatul unei pluralități de mobiluri , sînt privite de te oria
economică ca d ecurgînd exclusiv din dorința de bogăție .
Ea purcede apoi la cercetarea legilor ce guvernează aceste
multiple acțiuni , în ipoteza că omul e o ființă determinată
cu necesi tate de firea sa să prefere o bogăție mai mare
uneia mai mici în to ate cazurile , exceptînd doar pe cel
reprezentat de cele două contra -mobiluri deja specificate .
Nu pentru că ar fi existat vreodată vreun economist atît de
absurd încît să -și închipuie că oamenii realmente sînt așa
plămădiți , ci pentru că acesta este modul în care știința
este nevoită să proc edeze. Cînd un efect depinde de un
complex de cauze , se impune ca acestea să fie studiate
una cîte una, iar legile lor să fie investigate separat , dacă
vrem ca , prin intermediul cauzelor , să dobîndim putința de
a prevede a sau de a stăpîni efectul ; deoarece legea
efectului se compune din legile tuturor cauzelor care îl
determină . Legea forței centripete și cea a forței tangențiale
au trebuit să fie cunoscute înainte ca mișcările Pămîntului
și ale planetelor să poată fi exp licate sau multe din ele
prezise . La fel se întîmplă cu comportamentul omului în
societate . Pentru a putea judeca felul cum va acționa el
sub imboldul unei multitudini de dorințe și repulsii ce
acționează în mod concurent asupra sa , trebuie să știm
cum ar acționa el sub influența exclusivă a fiecăreia în
parte . Probabil că nu există în viața omului nici o acțiune
în care el să nu se afle sub influența , imediată sau mai
îndepărtată , a nici unui alt impuls decît dorința de
bogăție . Cît privește acele părți di n comportamentul uman
în cazul cărora bogăția nu este nici măcar obiectul
principal , știința economică nu pretinde că le sînt
aplicabile concluziile ei . Dar există sectoare ale relațiilor
umane unde dobîndirea de bogății este scopul principal și
mărturisit . Numai de acestea se ocupă teoria economică .
Ea este nevoită să pr ocedeze tratînd acest scop prin cipal și
mărturisit ca și cum ar fi singurul scop ; aceasta fiind ,
dintre toate ipotezele de aceeași simplitate , cea mai

apropiată de adevăr . Economistul inves tighează care sînt
acțiunile pe care le -ar genera această dorință dacă , în
sectoarele respective , ca n-ar fi stînjenită de nici o alta . În
felul acesta se obține o aproximare mai bună privind
relațiile dintre oameni în aceste sectoare decît ar fi posibil
altminteri . Această aproximație urmează apoi a fi corectată
luînd în calcul atît cît trebuie efectele oricăror impulsuri de
altă natură despre care se constată că intervin în diferite
cazuri particulare . Numai în cîteva cazuri dintre cele mai
izbitoare (cum este cazul important al princi piului
populației ) aceste corecții se interpolează în chiar
expunerile științei economice , ceea ce determină o
oarecare abatere de la rigoarea ordonării pur științifice a
materialului , de dragul utilității practice . În măsura în
care se știe sau se poate prezuma despre comportamentul
oamenilor orientat spre dobîndirea de bogăție că se află
sub influența colaterală a oricărei trăsături a naturii
noastre alta decît dorința de a obține maximum de bogăție
cu minimum de muncă și de renunțări , concluziile teoriei
economice nu vor fi aplicabile la explicarea sau predicția
evenimentelor reale înainte de a fi modificate luînd corect
în calcul gradul influenței exercitate de cealaltă cauză .
Economia politică poate fi definită , așadar , după cum
urmează (iar definiția îmi pare a fi completă ):
„Știința care studiază legile acelor fenomene din
societate ce sînt generate de acțiunile combinate ale
oamenilor îndreptate spre producerea de bogăție , în
măsura în care aceste fenomene nu sînt modifi cate de
urmărirea altor obiective .”
Dar, deși aceasta e o definiție corectă a economiei
politice ca parcelă din teritoriul științei , în expunerea sa
cel ce scrie o lucrare didactică de economie va combina în
chip firesc cu adevărurile științei pure atîtea modificări
practice cîte consideră că pot să sporească optim utilitatea
lucrării sale .

*

Unii ar putea să considere de prea puțin folos încercarea
de mai sus de a formula o definiție a științei economice
mai strictă decît cele îndeobște acceptate ; sau ar putea s -o
considere utilă în cel mai bun caz într -o trecere în revistă
și clasificare generală a științelor , și nu ca o contribuție la
practicarea ei cu mai mult succes . Noi sîntem de altă
părere și iată de ce : de modul cum este definită o știință se
leagă inseparabil mo dul de a concepe metoda ei filo zofică ,
natura proceselor prin care urmează a se efectua
investigațiile ei și a se ajunge la adevărurile ei .
În orice știință în care există deosebiri sistematice de
opinii — adică în toate științele morale* sau ale spiritului ,
printre care se numără și economia politică ; în orice
știință unde printre cei ce s -au aplecat stăruitor asupra
obiectului există ceea ce de obicei se cheamă deosebiri de
principiu , și nu doar de detaliu sau privitoare la fapte — se
va constata că pricinile rezidă în concepțiile lor despre
metoda filozofică a respectivei științe . Părțile în dispută
sînt călăuzite , conștient sau inconștient , de viziuni diferite
despre natura probelor adecvate obiectului lor de studiu .
Ele se deosebesc nu n umai în privința a ceea ce cred a
vedea , ci și în privința direcției de unde le vine lumina cu
ajutorul căreia cred că văd acest ceva .
Dintre formele sub care se prezintă de obicei această
deosebire de metodă , cea mai universală este vechea
dispută dintre ceea ce se cheamă teorie și ceea ce se
cheamă practică sau experiență . Despre chestiunile sociale
și politice oamenii raționează în două feluri : unii se
autode numesc oameni practici , în timp ce celorlalți li se
spune teoreticieni ; titlu pe care aceștia din urmă nu -l
resping , deși nu consideră nicidecum că le este specific .
Deosebirea dintre cele două moduri de gîndire este foarte
mare , deși limbajul folosit nu o redă deloc corect . S-a

* Despre accepțiun ea termenului „științele umane” vezi explicațiile
date în textul următor (la p. 80) de către J. N. Keynes. ( N. trad .)

demonstrat în repetate rînduri că c ei ce sînt acuzați că
disprețuiesc fap tele și nesocotesc experiența edifică și
spun răspicat că edifică în întregime pe temelia faptelor și
a experienței ; pe cînd cei ce renegă teoria nu pot face un
pas fără a teoretiza . Dar, deși ambele categorii de
cercetători nu fac altceva decît să teoreti zeze și nici una
nu-și ia altă călăuză decît experiența , între ele există
următoarea deosebire , care este de cea mai mare
importanță : cei ce sînt numi ți oameni practici reclamă
experiență specifică și raționează exclusiv în sus , de la
fapte particulare la o concluzie generală ; pe cînd cei ce sînt
numiți teoreticieni urmăresc să cuprindă un domeniu mai
larg al experienței , iar după ce au raționat în sus de la
fapte particulare la un principiu general ce acoperă un
teritoriu mult mai mare decît este cel al pr oblemei în
discuție , trec și raționează în jos , de la acel principiu
general la o varietate de concluzii specifice .
Să presupunem , bunăoară , că se pune problema dacă
monarhii absoluți înclină să folosească prerogativele lor de
cîrmuitori spre binele supuși lor lor sau , dimpotrivă , spre
a-i oprima . Practicienii se vor strădui atunci să găsească
răspunsul prin inducție directă pornind de la conduita
diverșilor monarhi despotici cunoscuți în istorie .
Teoreticienii vor fi de părere că problema se cere rezolvată
apelînd nu numai la experiența privitoare la monarhi , ci și
de la experiența privind oamenii în general . Ei vor susține
că observarea tendințelor pe care le manifestă natura
umană în variatele situații în care au fost puse ființele
umane , și îndeosebi obse rvarea a ceea ce se petrece în
propriile noastre suflete , ne dă temei să tragem concluzia
că o ființă umană aflată în postura unui rege despotic va
da o proastă întrebuințare puterii sale ; și că această
concluzie nu ar pierde nimic din certitudinea ei chia r dacă
n-ar fi existat niciodată monarhi absoluți sau istoria nu
ne-ar oferi nici o informație despre modul lor de a se
comporta .

Prima din aceste metode este o metodă de inducție și
atît; cea de -a doua este o metodă mixtă de inducție și
deducție . Prima po ate fi numită metoda a posteriori ; cea de
a doua , metoda a priori . Sîntem conștienți de faptul că
această din urmă expresie este uneori folosită pentru a
caracteriza o pretinsă metodă de filozofare care declară că
nu se sprijină deloc pe experiență . Nu cun oaștem însă , cel
puțin în materie politică , vreun mod de filozofare căruia să
i se potrivească pe drept o asemenea caracterizare . Prin
metoda a poste riori înțelegem pe cea care reclamă drept
bază pentru concluziile sale nu pur și simplu experiența ,
ci expe riență specifică . Prin metoda a priori înțelegem (în
consens cu accepțiunea curentă ) modul de a raționa din
ipoteze asumate , practică ce nu se limitează la matematici ,
ci ține de esența oricărei științe ce admite raționamentul
general . Verificarea a poster iori a ipotezei însăși , adică
examinarea conformității cu ea a faptelor dintr -o situație
reală sau alta nu ține de știință ca atare , ci de aplicarea ei.
În definiția propusă de noi a economiei politice , am
caracterizat -o pe aceasta ca fiind esențialmente o știință
abstractă , iar metoda ei ca fiind a priori . Acesta este
neîndoielnic caracterul ei , așa cum au înțeles -o și predat -o
toți profesorii de economie cei mai distinși . Ea raționează
și, susținem noi , trebuie să raționeze cu necesitate
pornind de la ipo teze, nu de la fapte . Se edifică pe ipoteze ,
strict analoge celor care , sub numele de definiții ,
constituie fun damentul celorlalte științe abstracte .
Geometria presupune o definiție arbitrară a liniei — „ceea
ce are lungime dar nu și lățime ”. La fel presup une
economia politică o definiție arbitrară a omului ca ființă
care invariabil face ceea ce -i permite să obțină cantitatea
maximă de lucruri necesare , utile sau de lux , cu cantitatea
minimă de muncă și abnegație fizică cu care acestea pot fi
obținute în st area dată a cunoașterii . E adevărat că
această definiție a omului nu este pusă formal la începutul
nici unei lucrări de economie politică , așa cum definiția
liniei stă la începutul Elementelor lui Euclid ; iar în măsura

în care prin punerea ei în față s -ar diminua pericolul de a
fi uitată , am putea avea motive să regretăm că nu se
procedează așa . Este bine ca ceea ce e presupus în fiecare
caz particular să fie odată pentru totdeauna adus înaintea
minții noastre în toată întinderea lui , fiind formal enunțat
undeva ca o maximă generală . Pe de altă parte , oricine
este familiarizat cu tratatele sistematice de economie
politică nu va pune la îndoială că ori de cîte ori un
economist a izbutit să arate că , acționînd într -un anumit
fel, un muncitor poate în mod evide nt să obțină un salariu
mai mare , un capitalist un profit mai mare , iar un
proprietar funciar o rentă mai mare , el a conchis , ca un
lucru de la sine înțeles , că în mod cert ei vor acționa astfel .
Economia politică raționează , deci, din premise asumate —
din premise ce ar putea fi lipsite de orice temei factual și
despre care nu se pretinde că în mod universal concordă
cu faptele . Prin urmare , concluziile economiei politice , ca
și cele ale geometriei , sînt adevărate , cum se zice de obicei ,
doar in abstracto ; sînt, adică , adevărate numai sub
anumite presupoziții , în care nu se iau în considerare decît
cauze generale — cauze comune întregii clase de cazuri
studiate .
Economistul n -are de ce să nege acest lucru . Dacă l -ar
nega, atunci , și numai atunci , ar greși . Metoda a priori de
care este î nvinuit , ca și cum utili zarea ei ar dovedi că
întreaga lui știință este lipsită de valoare , constituie , după
cum vom arăta imediat , singura metodă prin care se poate
ajunge la adevăr în indiferent ce sector al științei sociale .
Tot ce se cere este ca el să aibă grijă de a nu atribui
concluziilor care se întemeiază pe o ipoteză un alt gen de
certitudine decît cea pe care în fapt o au . Ele ar fi
adevărate fără restricții numai într -un caz ce este pur
imaginar . În măsura în care f aptele reale se îndepărtează
de ipoteză , el trebuie să admită o abatere corespunzătoare
de la litera strictă a concluziei sale ; altfel spus , ea este
adevărată numai despre lucruri așa cum le -a presupus el
în mod arbitrar , nu despre lucruri cum sînt în real itate.

Ceea ce e adevărat în abstract este totdeauna adevărat și
în concret dacă facem ajustările necesare . Cînd o anumită
cauză există în mod real și dacă lăsată să acționeze
singură ea ar produce în mod infailibil un anumit efect ,
același efect , modifica t de toate celelalte cauze concurente ,
va corespunde întocmai cu rezultatul realmente produs .
Concluziile geometriei nu sînt strict adevărate despre
acele linii , unghiuri și figuri pe care mîinile omenești le pot
construi . Nimeni nu susține , însă, pe acest temei că
concluziile geometriei nu sînt de nici un folos sau că ar fi
mai bine să închidem Elementele lui Euclid și să ne
mulțumim cu „practica ” și „experiența ”.
Nici un matematician nu s -a gîndit vreodată că definiția
dată de el liniei s -ar potrivi unei linii reale . La fel de puțin
și-a imaginat vreun economist că oamenii reali nu doresc
nimic altceva decît bogă ție sau că nu dore sc nimic care să
nu cedeze celui mai slab mobil de ordin pecuniar . Dar ei
erau îndreptățiți să admită acest lucru , pentru scopur ile
raționamentului lor : pentru că au de -a face numai cu
acele laturi ale comportamentului uman ce au ca obiect
principal și direct avantajul pecuniar , și pentru că ,
neexistînd nici două cazuri individuale care să fie identice
în toate privințele , nu s -ar putea formula niciodată vreo
maximă generală dacă unele din circumstanțele cazului
particular n -ar fi lăsate voit de o parte .
Nu ne mărginim însă să afirmăm că metoda a priori este
un mod legitim de investigație filozofică în științele morale ;
susținem că ea este singurul mod . Afirmăm că metoda a
posteriori , sau a experienței specifice , este cu totul
ineficace în aceste științe ca mijloc de a ajunge la un corp
cît de cît însemnat de adevăruri valoroase ; deși se pretează
a fi aplicată cu folos ca auxiliar al metodei a priori și
constituie chiar un supliment indispensabil al acesteia .
Există o proprietate comună aproape tuturor științelor
morale și prin care ele diferă de multe din științele fizice ; e
vorba de faptul că în ele rareori ne stă în putință să face m
experimente . În chimie și fizică nu numai că putem să

observăm ceea ce se petrece în toate combinațiile și
împrejurările pe care le oferă natura , ci avem și
posibilitatea să încercăm un număr indefinit de combinații
noi. Rareori putem face acest lucru în știința etică și
practic niciodată în știința politică . Nu sîntem în măsură
să punem la încercare forme de guvernămînt sau sisteme
de politică națională la scară redusă , în laboratoarele
noastre , montînd experimentele în felul în care credem noi
că ar put ea contribui cel mai mult la progresul
cunoașterii . De aceea în aceste științe studiem natura în
împrejurări foarte dezavantajoase , trebuind să ne
mulțumim cu numărul limitat de experimente ce au loc
(dacă putem spune așa ) de la sine , fără ca noi să pregăt im
sau să aranjăm ceva ; și, pe deasupra , în împrejurări de o
mare complexitate și care nu ne sînt niciodată perfect
cunoscute ; și unde partea de departe cea mai mare a
proceselor rămîne ascunsă observației noastre .
Consecința acestei inevitabile insuficien țe de materiale
pentru inducție este că rareori putem obține ceea ce Bacon
a numit , în mod bizar dar nu nepotrivit , experimentum
cruci s.
În orice știință ce admite un număr nelimitat de
experimente făcute după plac , un experimentum cruci s
poate fi oricînd obținut . Putînd face să varieze toate
circumstanțele , sîntem totdeauna în stare să luăm măsuri
eficace pentru a afla care din ele joacă un rol și care nu .
Să notăm efectul cu B și să presu punem că se pune
întrebarea dacă circumstanța A contribuie în vreun fel la
producerea lui . Montăm un experiment în care toate
circumstanțele sînt modificate , cu excepția lui A ; dacă
efectul B se produce totuși , A este cauza lui . Sau, în loc să
lăsăm neschimbat pe A și să schimbăm celelalte
circumstanțe , le lăsăm pe acestea neschimbate și
schimbăm pe A : dacă efectul B nu se produce , conchidem
din nou că A este o condiție necesară a existenței lui .
Oricare din aceste experimente , dacă este efectuat cu
acuratețe , e un experi mentum cruci s; el transformă

prezumția pe care o avea m înainte privitor la existența
unei legături între A și B în dovadă , infirmînd orice altă
ipoteză care ar putea explica aparențele .
Dar aceasta nu se poate face decît rareori în științele
morale , din pricina imensei multitudini de circumstanțe
ce-și exerc ită influența , ca și din pricina mijloacelor
noastre foarte firave de a introduce variații în experiment .
Chiar și acționînd asupra unui spirit individual , caz în
care ni se oferă cele mai mari posibilități de experimentare ,
nu putem realiza de multe ori u n experi ment crucial . Se
poate urmări , de pildă , într-o varietate de cazuri , efectul
unei circumstanțe particulare în educație asupra formării
caracterului , dar cu greu am putea fi siguri vreodată
despre două oarecare din aceste cazuri că diferă prin toate
circumstanțele cu excepția doar a celei a cărei influență
vrem s -o determinăm . Cu atît mai mare trebuie să fie
această dificultate în chestiunile privitoare la funcționarea
statelor , unde chiar și numărul experimentelor consemnate
este atît de mic în comp arație cu varietatea și multitudinea
circumstanțelor prezente în fiecare . Cum am putea obține ,
de exemplu , un experiment crucial privitor la efectul unei
politici comerciale restrictive asupra avuției naționale ? Ar
trebui să găsim două națiuni care se asea mănă în orice
altă privință sau cel puțin posedă în exact aceeași măsură
toți acei factori ce contribuie la bogăția unei națiuni și care
duc exact aceeași politică în toate celelalte sfere , singura
deosebire dintre ele fiind că una adoptă un sistem de
restricții comerciale , iar cealaltă promovează comerțul
liber. Am avea atunci un experiment decisiv , similar celor
pe care le putem realiza aproape întotdeauna în fizica
experimentală . Aceasta ar fi neîndoielnic proba cea mai
concludentă , dacă am putea -o obțin e. Să ne gîndim însă la
imensul număr și la nesfîrșita varietate a circumstanțelor
care, direct sau indirect , influențează sau pot să
influențeze volumul avuției naționale și apoi să ne
întrebăm care este probabilitatea de a găsi în lunga
perindare a veacu rilor două națiuni care să concorde , și

despre care să se poată arăta că concordă , în toate aceste
circumstanțe afară de una ?
Întrucît este deci zadarnică speranța de a ajunge la
adevăr , în economia politică sau în vreo altă știință
socială , examinînd fapt ele în concret , îmbrăcate în toată
complexitatea cu care le -a înconjurat natura , și străduința
de a degaja o lege generală printr -un proces de inducție
pornind de la compa rarea detaliilor , nu ne rămîne nici o
altă metodă decît cea apriorică sau a „speculaț iei
abstracte ”.
Deși în domeniul vieții politice nu există suficiente
temeiuri pentru o inducție satisfăcătoare prin compararea
efectelor , cauzale pot fi studiate în toate cazurile prin
experimente specifice . Aceste cauze sînt legi ale naturii
umane și cir cumstanțe exterioare capabile să îmboldească
voința umană la acțiune . Dorințele omului și natura
comportamentului la care ele îl împing sînt susceptibile de
observație . Putem observa de asemenea care sînt obiectele
ce stîrnesc aceste dorințe . Materialele a cestei cunoașteri
fiecare cercetător le poate culege în principal înăuntrul
său, ținînd cont într -o măsură rezonabilă și de deosebirile
dintre el și alți oameni , pe care i le dezvăluie experiența .
Cunoscînd , deci, cu acuratețe proprietățile substanțelor cu
care avem de -a face , putem raționa cu același grad de
certitudine ca în cele mai demonstra tive părți ale fizicii ,
pornind de la orice ansamblu de circumstanțe . Acest mod
de a raționa ar fi o simplă joacă dacă circumstanțele
presupuse n -ar avea nici un fel de asemănare cu cele
reale; dacă însă presupoziția este în sine corectă ,
nedeosebindu -se de adevăr decît așa cum o parte se
deosebește de întreg , atunci concluziile deduse corect din
ea constituie un adevăr abstract ; iar cînd sînt completate
prin adăugare a sau scăderea efectului circumstanțelor
neluate în calcul , ele sînt adevărate în concret și pot fi
aplicate în practică .
Așa se înfățișează economia politică în scrierile celor mai
buni exponenți ai ei . Pentru a o face perfectă ca știință

abstractă , combi națiile de circum stanțe de la care
pornește ipotetic spre a le afla efectele ar trebui să
cuprindă toate acele circumstanțe care sînt comune
tuturor claselor fără deosebire , precum și toate
circumstanțele care sînt co mune unei clase importante
oarecare de cazuri . Concluziile deduse corect din aceste
presupoziții ar fi la fel de adevărate în abstract ca acelea
ale matematicii ; și ar fi o aproximare atît de bună a
adevărului în concret cît poate fi vreodată un adevăr
abstract .
Cînd principiile economiei polit ice urmeaz ă a fi aplicate
la un caz parti cular , este necesar să fie luate în
considerare toate circumstanțele individuale ale acestui
caz; examinînd nu numai căruia din ansamblurile de
circumstanțe studiate de știința abstractă îi corespund
circumstanțele cazului respectiv , ci și eventualele alte
circumstanțe existente în acel caz , care, nefiind
reprezentate într -o clasă de cazuri mare și bine delimitată ,
n-au intrat în vizorul științei . Aceste circumstanțe au fost
numite cauze perturbatoare . Abia în acest punct se
insinuează în proces un element de incertitudine — o
incertitu dine inerentă naturii fenomenelor complexe și
generată de imposibilitatea de a fi absolut siguri că ne sînt
îndeajuns de cu noscute în detaliu toate circum stanțele
cazului particular și că atenția nu ne este abătută
nejustificat de la nici una din ele .
În aceasta rezidă singura incertitudine a economiei
politice , și nu numai a ei , ci și a științelor morale în
general . Cînd c auzele perturbatoare sînt cunos cute,
necesitatea luării lor în ca lcul nu diminuează în nici un fel
precizia științifică și nici nu reprezintă vreo abatere de la
metoda a priori . Ele nu sînt lăsate la urmă pentru a fi
tratate pur și simplu la întîmplare . Asemenea frecării din
mecanică , cu care adesea au fost asemuite , ele au fost
poate gîndite la început doar ca un ce neprecizabil care
trebuie scăzut pe ghicite din rezul tatul obținut din
principiile generale ale științei ; cu timpul însă multe din

ele ajung să fie cuprinse în perimetrul științei abstracte
înseși și se cons tată că efectul lor se pretează la o estimare
la fel de exactă ca și efectele mai izbi toare pe care ele le
modifică . Cauzele perturbatoare își au legile lor , după cum
cauzele perturbate de ele și le au pe ale lor ; iar pe baza
legilor ce guver nează cauzele perturbatoare , natura și
amploarea perturbației pot fi prezise a priori , la fel ca
acțiunea legilor mai generale pe care se spune că le
modifică sau perturbă , deși ar fi mai corect să zicem că se
combină cu ele . Efectul cauzelor speciale trebuie deci
adăug at sau scăzut din efectul celor generale .
Aceste cauze perturbatoare sînt uneori circumstanțe ce
acționează asupra comportamentului uman prin
intermediul aceluiași principiu al naturii umane cu care
operează economia politică , și anume dorința de bogăție ,
circum stanțe ce nu sînt însă îndeajuns de generale pentru
a fi luate în considerare în știința abstractă . Orice
economist ar putea să citeze numeroase exemple de astfel
de perturbări . În alte cazuri acționează ca o cauză
perturbatoare vreo altă lege a natu rii umane . În acest din
urmă caz ea nu poate intra niciodată în perimetrul
economiei politice , ci aparține unei alte științe ; aici
economistul care n -a studiat nici o altă știință în afara
economiei politice , dacă va încerca să aplice știința sa în
practic ă, va eșua .1
Cît privește celelalte feluri de cauze perturbatoare , și
anume cele ce acționează prin intermediul aceleiași legi a
naturii umane în care își au originea principiile generale
ale economiei politice , acestea ar putea fi oricînd aduse în
perimet rul științei economice abstracte , dacă astfel s -ar
cîștiga ceva ; iar cînd în practică ținem cont de ele în
măsura cuvenită , și nu facem acest lucru la nimereală ,
atunci urmăm metoda științei abstracte pînă în detalii mai
mărunte , inserînd printre ipot ezele ei o combinație de
circum stanțe proaspătă și încă mai complexă și adăugînd
astfel pro hac vice științei abstracte un capitol
suplimentar , un apendice sau cel puțin o teoremă în plus .

După ce am arătat astfel că în economia politică și în
toate celelalte r amuri ale științei morale metoda a priori
este singurul mod de investigație cert sau științific și că
metoda a posteriori sau a experienței specifice , ca mijloc de
a ajunge la adevăr , este inaplicabilă în aceste domenii ,
vom fi în măsură să arătăm că aceas tă din urmă metodă
este totuși de mare valoare în științele morale ; și anume ,
nu ca mijloc de descoperire a adevărului , ci ca mijloc de
verificare a lui și de reducere la minimum a acelei
incertitudini despre care spuneam adineauri că izvorăște
din complex itatea fiecărui caz particular și din dificultatea
(pentru a nu spune imposibilitatea ) de a ne asigura a priori
că am luat în considerare toate circumstanțele relevante .
Dacă am putea fi absolut siguri că ne sînt cunoscute
toate aspectele unui caz particul ar, n-am putea obține
mari foloase în plus de la experiența specifică . Dacă ne
sînt date cauzele , putem ști care va fi efectul lor fără a
încerca efectiv fiecare din combinațiile posibile ; pentru că
aici cauzele sînt sentimente umane și circumstanțe
extern e capabile să le stîrnească : și cum acestea , în cea
mai mare parte , ne sînt sau cel puț in ar putea să ne fie
familiare, despre efectul lor combinat putem judeca mai
sigur pe baza acestei familiarități , decît cu ajutorul
probelor indiferent de ce fel care p ot fi obținute din
circumstanțele complicate și încîlcite ale unui experiment
real. Dacă vreo autoritate infailibilă ne -ar spune care sînt
cauzele particulare ce acționează într -un caz sau altul ,
atunci , dacă știința noastră abstractă ar fi completă , am
deveni profeți . Cauzele însă nu ni se dezvăluie în acest fel ;
ci sîntem nevoiți să le decelăm prin observație , iar în
circumstanțe complexe observația e mai totdeauna
incompletă . E posibil ca unele cauze să nu fie accesibile
observației ; multe se întîmplă să -i scape , dacă nu sîntem
cu băgare de seamă ; și doar deprinderea cu observații
îndelungate și atente ne poate da o idee prealabilă corectă
despre cauzele pe care este probabil să le descoperim și să
ne orien teze să le căutăm în locul potrivit . Ține însă de

natura intelectului omene sc că tocmai din pricina
concentrării atenției asupra unei părți dintr -un lucru
slăbește atenția acordată celorlalte părți . Sîntem de aceea
în mare pericol de a lua aminte doar la o parte din cauzele
ce acționează în fapt . Iar dac ă ni se întîmplă așa ceva ,
atunci cu cît vor fi mai riguroase deduc țiile noastre și cu
cît vor fi mai certe concluziile noastre în abstract (adică
cele obținute făcînd abstracție de toate circumstanțele , cu
excepția celor ce fac parte din ipoteză ), cu atît va fi mai
mică bănuiala noastră că greșim . Într-adevăr , oricine s -a
aplecat mai stăruitor asupra surselor gîndirii falacioase nu
se poate să nu fi observat că coerența și înlănțuirea
elegantă a sistemelor noastre teoretice sînt luate drept
dovezi ale adev ărului lor mai des decît se cr ede îndeobște .
Trebuie , deci, să fim cît se poate de scrup uloși cînd e
vorba de a ne verifica teoria comparînd , în cazurile
particulare la care avem acces , rezultatele prezise în
temeiul ei cu informațiile cele mai veridice pe care le
putem obține despre rezultatele efectiv realizate .
Discrepanța dintre anticipările noastre și datele reale este
de multe ori singura circumstanță care ne atrage atenția
asupra unei importante cauze perturbatoare pe care am
scăpat -o din vedere . Ba ne descoperă adesea erori de
gîndire și mai grave decît omiterea unor circumstanțe ce
pot fi pe drept numite cauze perturbatoare . Ea ne
dezvăluie adesea că baza însăși a întregului no stru
raționament este insuficientă ; că datele de la care am
pornit în raț ionament cuprind numai o parte , și nu
totdeauna cea mai importantă , a circumstanțel or ce
determină în fapt rezul tatul. Asemenea scăpări se întîmplă
și în cazul unor foarte buni gînditori , ba chiar și în cazul
categoriei încă mai rare a bunilor observatori . Este un tip
de eroare la care sînt predispuși mai ales cei cu vederile
cele mai largi și mai filozofice . Căci la aceștia intelectul e
mai deprins să zăbovească asupra ace lor legi , trăsături și
tendințe ce sînt comune unor clase mari de cazuri și sînt
prezente în orice loc și timp ; or, se întîmplă frecvent ca

niște circumstanțe aproape specifice unui caz sau unei
epoci particulare să aibă o pondere cu mult mai mare în
determinarea cazului respectiv .
Așadar , chiar dacă un cercetător este convins că
adevăruri generale despre viața socială nu se pot obține
prin metoda a posteriori , el este dator , cu toate acestea , ca,
pe măsura posibilităților , să investigheze detaliile fiecărui
experiment specific . Dacă nu face asta, el poate fi totuși
un foarte bun profesor d e știință abstractă ; căci poate fi de
mare folos o persoană care indică corect ce efecte vor
rezulta din anumite combinații de circumstanțe posibile ,
indife rent în ce porțiune din vastul teritoriu al c azurilor
ipotetice s -ar găsi ace le combinații . El se af lă față de
legiuitor în același raport ca geograful pur cu navigatorul
practic , putînd să -i indice latitudinea și longitudinea a fel
de fel de locuri , nu însă și drumurile de acces pe apă către
acestea . Dacă însă nu face decît atît , el trebuie să se țină
deoparte de politica practică ; să nu emită opinii , sau să le
emită doar cu o extremă modestie , cu privire la modul de
aplicare a doctrinelor sale la circumstanțele existente .
Oricine se încumetă să formuleze propoziții menite să -i
călăuzească pe oameni , oricît de desăvîrșite ar fi
cunoștințele sale științifice , nu se poate dispensa de
cunoașterea practică a modurilor în care se desfășoară
efectiv diferite lucruri în lume și de o vastă experiență
personală privind ideile , sentimentele și tendințele
intelectua le și morale reale din țara și epoca în care
trăiește . Adevăratul om de stat practic este cel în care
această experiență se combină cu o cunoaștere
aprofundată a filozofiei politice abstracte . Oricare din cele
două moduri de cunoaștere , în lipsa celuilalt , îl lasă șchiop
și neajutorat dacă e conștient de deficiența sa ; ori îl face
obstinat și încrezut dacă , așa cum se întîmplă mai ades ,
este cu totul inconștient de ea .
Acestea sînt , prin urmare , funcțiile și foloasele
respective ale metodei a priori și meto dei a posteriori — a
științei abstracte și a experienței specifice — atît în

economia politică , cît și în toate celelalte ramuri ale
filozofiei sociale . Adevărul ne silește să ne exprimăm
convingerea că atît printre cei ce au scris despre aceste
lucruri , cît și printre cei pentru uzul cărora au scris , sînt
puțini cei care să fi recunoscut fiecăreia din aceste metode
justa ei valoare și care să o fi asociat sistematic pe fiecare
din ele cu obiectele și funcțiile ce i se potrivesc . Una din
particularitățile e pocii moderne , separarea teoriei de
practică — a studiilor de cabinet de vălmășagul lumii de
afară — a imprimat o tendință pozitivă ideilor și
sentimentelor atît ale savantului , cît și ale omului practic .
Fiecare din ei subestimează acea parte a materialul ui de
gîndire cu care nu este familiarizat . Unul disprețuiește
orice viziune cuprinzătoare , celălalt nesocotește
amănuntele . Unul extrage ideea sa despre univers din
puținele obiecte cu care cursul vieții sale s -a întîmplat să -l
familiarizeze ; celălalt , avînd de partea sa demonstrația și
uitînd că ea este doar o demonstrație nisi — o
demonstrație pentru toate timpurile susceptibilă de a
deveni irelevantă prin adăugarea la ipoteze a unui singur
fapt nou — neagă susținerile potrivnice , în loc să le
examineze și să le verifice . Acest mod de a proceda poate fi
scuzat în bună măsură prin șubrezenia mărturiilor pe care
se sprijină de obicei faptele invocate pentru invalidarea
concluziilor deduse din teorie . În astfel de ches tiuni
complexe oamenii privesc nu cu och ii, ci prin prisma
opiniilor lor pre concepute . Statisticile unui om interesat
sau pătimaș au prea puțină valoare ; și rareori trece un an
fără să ne aducă exemple de falsuri uluitoare pe care
numeroși oameni respectabili le comunică lumii ca pe
niște fapte pe care le -au cunoscut personal . Un cercetător
sincer și răbdător se va simți îndemnat să studieze un
lucru nu pentru că se afirmă că acesta este adevărat , ci
pentru că prin natura sa poate să fie adevărat . El se va
folosi de aserțiunile oponenților nu ca de niște dovezi , ci ca
de indicații ce conduc la dovezi ; ca pe niște sugestii privind
calea optimă de urmat în propriile lui cercetări .

Dar pe cînd teoreticianul și omul practic își pasează
unul altuia jumătățile lor de adevăr , rareori se întîmplă să
întîlnim pe cineva care , situîndu -se pe un plan de gîndire
mai înalt , să cuprindă laolaltă ceea ce ei văd doar în părți
separate ; care să facă din anticipările teoreticianului un
ghid pentru observațiile omului practic , iar din experiența
specifică a acestuia d in urmă un avertis ment pentru
primul că teoria sa necesită adăugiri .
În epoca modernă exemplul cel mai memorabil de om
care a îmbinat spiritul teoretic cu o viață activă , ferindu -se
în mod eficace de unilateralitățile și prejudecățile atît ale
savantului c ît și ale omului de stat practic , a fost Turgot ;
caz aparte nu numai în epoca sa , ci și în istorie , pentru
felul uimitor în care a întrunit în persoana sa virtuți dintre
cele mai opuse și , judecî nd după experiența comună ,
aproape incompatibile .
Deși este i mposibil să oferim un test pe baza căruia un
gînditor speculativ , din economia politică sau din
indiferent ce altă ramură a științei sociale , să poată ști
dacă est e sau nu competent să se pronunțe despre
aplicarea principiilor sale la condițiile existente din țara sa
sau din vreo altă țară , putem oferi unele indicii în lipsa
cărora poate fi sigur că nu este competent . Cunoștințele
sale trebuie să -i permită cel puțin să explice ceea ce este ,
altminteri nu e în măsură să se pronunțe despre ceea ce
ar trebui s ă fie. Dacă , de exemplu , un economist este pus
în încurcătură de anume fenomene comerciale recente sau
actuale ; dacă starea recentă sau actuală a industriei
producătoare din țara sa îi creează enigme pe care
cunoștințele lui generale nu -i permit să le dezl ege, atunci
poate fi sigur că sistemului său de opinii îi mai lipsește
ceva pentru a putea deveni o călăuză de nădejde în
circumstanțele existente . Fie că i -au rămas necunoscute
anumite fapte ce influențează situația țării și cursul
evenimentelor ; sau, cunoscîndu -le, nu știe care trebuie să
fie efectele lor . În acest din urmă caz , sistemul său este
deficitar chiar și ca sistem abstract , nepermițîndu -i să

dezvolte corect toate consecințele nici din premisele
asumate . Chiar dacă ar izbuti să arunce o îndoială asupra
realității unora din fenomenele p e care este invitat să le
explice , sarcina sa nu se oprește aici ; chiar și atunci , îi
mai rămîne să arate cum a apărut părerea pe care el o
socotește nefondată ; și care este adevărata natură a
aparențelor ce au dat o aură de probabilitate unor
aserțiuni care , examinate , se dovedesc neadevărate .
Cînd teoreticianul și -a dus munca pînă la capăt — și a
făcut -o cu bună credință , adică nu cu dorința de a dovedi
că sistemul său este complet , ci cu dorința de a -l face
comple t — el se poate socoti în măsură să aplice principiile
sale pentru a călăuzi practica . Trebuie însă să continue a
exercita aceeași disciplină la fiecare nouă combinație de
fapte care apare : să fie gata a lua în considerare influența
perturbatoare a unor ca uze neanticipate și să examineze
cu grijă rezultatul fiecărui experiment , pentru ca orice
reziduu de fapte la care principiile sale nu -l făceau să se
aștepte și pe care ele nu -i permit să le explice să devină
obiectul unei noi analize și să ofere prilej pe ntru o lărgire
sau corijare corespunzătoare a vederilor sale generale .
Metoda cercetătorului practic constă , așadar , din două
procese , unul analitic și unul sintetic . El trebuie să
analizeze starea existentă a societății în elementele ei ,
avînd grijă să nu scape din vedere sau să piardă pe drum
pe vreunul din ele . După ce va fi apelat la experiența
omului individual pentru a afla legea fiecăruia din aceste
elemente , adică pentru a afla care sînt efec tele lui naturale
și cuantumul efectului ce rezultă dintr -un cuantum dat al
cauzei atunci cînd aceasta nu este contracarată de nici o
altă cauză , rămîne de efectuat o operație de sinteză ; de
punere laolaltă a tuturor acestor efecte și de aflare ,
pornind de la fiecare în parte , a afectului ce rezultă din
acțiunea concomitentă a tuturor cauzelor . Dacă toate
aceste operații ar putea fi efectuate corect , rezultatul ar fi
profeția . Cum însă ele nu pot fi efectuate decît cu o
anumită aproximație , oamenii nu pot face niciodată

predicții absolut certe , ci doar mai mult sa u mai puțin
probabile , după cum sînt mai bine sau mai puțin bine
informați asupra cauzelor , după cum au aflat cu mai
multă sau mai puțină acuratețe din experiență legea căreia
i se conformează fiecare din aceste cauze atunci cînd
acționează separat și după cum au determinat cu mai
multă sau mai puțină scrupulozitate efectul combinat .
Cu toate precauțiile indicate aici , rămîne pericolul
alunecării în viziuni parțiale ; dar măcar știm că ne -am
luat cele mai bune măsuri de prevedere împotriva lui . Tot
ce mai pu tem face în plus este să ne străduim a fi critici
imparțiali ai propriilor noastre teorii și să ne eliberăm , pe
cît ne stă în putință , de acea reticență de care doar puțini
cercetători s -au debarasat cu totul , de a admite realitatea
sau relevanța oricăror fapte pe care nu le -au luat anterior
în considerare sau pentru care n -au lăsat loc în sistemele
lor.
Dacă într -adevăr fiecare fenomen ar fi în întregime
efectul unei singure cauze , presupunînd că în
raționamentele noastre nu s -a strecurat nici o eroare
logică, cunoașterea legii acestei cauze ne -ar permite să
prevedem cu certitudine toate circumstanțele fenomenului .
În acest caz , dacă am examinat cu grijă premisele și modul
nostru de a raționa și n -am detectat nici o carență în ele ,
am putea cuteza să contes tăm mărturia ce ar putea fi
invocată spre a arăta că lucrurile s -au petrecut altminteri
decît am fi anticipat . Dacă pricinile concluziilor eronate ar
fi totdeauna vizibile pe fața raționamentelor ce ne conduc
la ele , intelectul uman ar fi un instr ument cu mult mai
demn de încre dere decît este în fapt . Dar examinarea
scrupuloasă a procesului însuși ne ajută prea puțin să
descoperim că am omis o parte din premisele pe care ar fi
trebuit să le introducem în raționament . Efectele sînt
determinate de obicei de un complex de cauze . Dacă am
scăpat din vedere vreuna din cauze , oricît de corect am
raționa folosindu -le pe celelalte , e posibil să nu ajungem
decît la înmulțirea erorilor . Premisele noastre vor fi

adevărate și raționamentul nostru va fi corect , dar
rezult atul nu va avea totuși nici o valoare în cazul
particular ce ne preocupă . De aceea este totdeauna indicat
să păstrăm un dram de îndoială în privința concluziilor
noastre practice . O bună disciplinare a spiritului ne ferește
în mod eficace de premise false și raționamente
defectuoase ; în schimb de pericolul omiterii a ceva nici
forța nativă a intelectului nici cultivarea lui nu ne pot feri
decît în foarte mică măsură . Un om se poate simți pe bună
dreptate sigur că ori de cîte ori a contemplat atent cu ochii
minții a văzut corect ; nimeni nu poate fi însă sigur că nu
există în realitate vreun lucru pe care nu l-a sesizat deloc .
Tot ce putem face este să ne asigurăm că am văzut tot
ceea ce este vizibil tuturor celorlalți oameni care s -au
ocupat de problema în ca uză. În acest scop trebuie să
facem efortul de a ne situa în punctul lor de vedere și să
ne străduim cu onestitate să vedem obiectul așa cum îl
văd ei ; și să nu abandonăm această încercare pînă c înd nu
adăugăm la inventarul no stru de realități fenomenul vă zut
de ei sau ne dăm limpede seama că este vorba de o iluzie
optică .
Principiile enunțate aici nu sînt nicidecum străine
concepției comune ; probabil că nimeni nu le ignoră cu
totul, dar de obicei sînt văzute ca prin ceață . Am fi putut
să prezentăm partea l or din urmă într -o terminologie în
care ele ar fi părut cele mai familiare truisme : am fi putut
să-i avertizăm pe cercetători împotriva generalizărilor prea
largi și să le reamintim că orice regulă admite excepții .
Acesta e limbajul de care se servesc de o bicei cei ce privesc
cu neîncredere gîndirea cuprinzătoare , fără să poată spune
limpede de ce și unde trebuie să o tratăm cu neîncredere .
Am evitat anume să folosim aceste expresii , pentru că le
considerăm superficiale și lipsite de acuratețe . Erorile ,
acolo unde apar , nu apar din pricina generalizărilor prea
largi, adică a includerii într -o singură propoziție a unui
număr prea mare de cazuri parti culare . Neîndoielnic , un
om afirmă adesea despre o întreagă clasă ceea ce nu e

adevărat decît despre o parte a ei; dar eroarea sa constă în
general nu în a fi făcut o aserțiune prea largă , ci în a fi
făcut o aserțiune de un fel nepotrivit : în a se fi referit la un
rezultat real , în loc să se refere doar la tendința spre acel
rezultat , la o putere ce acționează cu o anumită intensitate
în direcția lui . Cît privește excepțiile , în nici o știință cît de
cît avansată nu există , propriu -zis, ceea ce se cheamă
excepții . Ceea ce se crede a fi o excepție de la un principiu
este întotdeauna alt principiu , distinct , ce interf eră cu
primul ; o altă forță ce acționează asupra primei forțe ,
modificîndu -i direcția . Nu există lege și excepție la acea
lege — legea acționînd în nouăzeci și nouă de cazuri iar
excepția în unul . Ci există două legi , fiecare putînd să
acționeze în întreag a sută de cazuri , legi ce prin acțiunea
lor combinată produc un efect comun . Dacă forța care ,
fiind mai puțin vizibilă dintre cele două forțe , este numită
forță perturbatoare , precumpănește îndeajuns asupra
celeilalte într -un anumit caz , făcînd din acesta ceea ce în
mod obișnuit se cheamă o excepție , aceeași forță
perturbatoare acționează probabil ca o cauză
modificatoare și în multe alte cazuri , cărora nimeni nu le
spune excepții .
Astfel , dacă s -ar enunța drept o lege a naturii că toate
corpurile grele cad spre pămînt , probabil că s -ar spune că
rezistența atmosferei , care împiedică un balon să cadă ,
face ca balonul să fie o excepție la această pretinsă lege a
naturii . Legea reală este însă că toate corpurile grele tind
să cadă ; și nimic nu face excepție de la ea , nici măcar
Soarele și Luna , deoarece chiar și ele , după cum știe orice
astronom , tind spre Pămînt , cu o forță perfect egală celei
cu care Pămîntul tinde spre ele . Dintr -o înțelegere greșită a
legii gravitației , despre rezistența atmosferei s -ar pute a
spune , în cazul particular al balonului , că precumpănește
asupra legii ; dar efectul ei perturbator este la fel de real în
orice alt caz , pentru că frînează căderea absolut a tuturor
corpurilor , deși nu o împiedică . Regula și așa -zisa excepție
nu-și împar t cazurile între ele ; fiecare din ele este o regulă

cuprinzătoare ce se extinde la toate cazurile . A spune
despre unul din aceste principii concurente că este o
excepție la celălalt e un mod de a vorbi superficial și
contrar principiilor corecte de denumir e și de ordonare . Un
efect de exact același fel și generat de aceeași cauză nu
trebuie plasat în două categorii diferite , după cum există
sau nu o altă cauză ce precumpănește asupra celei dintîi .
Numai în arte*, ca deosebite de științe , putem vorbi în
mod corect de excepții . Arta, al cărei scop imediat este
practica , n-are de -a face cu cauze decît în calitate de
mijloace pentru producerea anumitor efecte . Oricît de
eterogene ar fi cauzele , ea cuprinde efectele tuturor într -un
singur calcul , și după cum suma este plus sau minus , în
funcție de cum se situează deasupra unei anumite linii
sau dedesubtul ei , Arta spune Fă asta sau Abține -te să
faci asta . Aici excepția nu trece pe nesimțite în regulă , ca
în cazul așa -numitelor excepții din știință . Într-o chestiun e
practică se întîmplă frecvent ca un anumit lucru ori să
trebuiască să -l facem , ori să trebuiască să ne abținem de
a-l face, neexistînd situații intermediare . Dacă în
majoritatea cazurilor lucrul trebuie făcut , aceasta devine o
regulă . Cînd mai apoi se iv ește un caz în care lucrul nu
trebuie făcut , se deschide o pagină cu totul nouă — regula
este dată la o parte și abandonată ; se face loc unui nou șir
de idei , iar între acestea și cele implicate în regulă există o
largă linie de demarcație — la fel de larg ă și de tranșantă
ca deosebirea dintre Da și Nu . E foarte posibil ca între
ultimul caz ce cade sub incidența regulei și primul ce intră
la excepții să nu fie decît o deosebire de nuanță ; dar
această nuanță r eprezintă probabil întreg inter valul dintre
un an umit mod de acțiune și unul total diferit . Așadar ,
cînd discutăm despre arte putem vorbi în mod legitim
despre regulă și excepție , înțelegînd prin regulă cazurile în

* Cuvîntul „artă" este folosit aici în mai vechea lui accepțiune, care
include meșteșugurile și tehnica în general. (N. t.)

care există o precumpănire , cît de mică , a motivelor pentru
un anumit mod de a acționa , iar prin excepție , cazurile în
care precumpănesc motivele potrivnice .

NOTĂ

1. Una din rațiunile cele mai puternice pentru a tras a o
clară și largă linie despăr țitoare între știință și artă este
următoarea . Principiul de clasificare a științelor este cel
mai convenabil să se plieze după clasificarea cauzelor , pe
cînd în clasificarea artelor trebuie urmată cu necesitate
clasificarea efectelor a căror producere constituie scopul
lor. Or, un efect , fie că e vorba de natură sau de viața
umană , depinde în gener al de un complex de cauze , și
deseori se întîmplă ca unele din aceste cauze să aparțină
unor științe , iar altele altora . Astfel , în construcția
motoarelor după principiile meca nicii, este necesar să se
țină cont de proprietățile chimice ale materialului , cum
este oxidabilitatea , de proprietățile lui electrice și
magnetice etc . De aici decurge că deși fundamentul
necesar al tuturor artelor este știința , adică cunoașterea
proprietăților sau legilor obiectelor asupra cărora și cu
ajutorul cărora lucrează arta , nu este adevărat și că fiecare
artă corespunde cîte unei științe . Fiecare artă presupune
nu o știință , ci știința în general ; sau, cel puțin , mai multe
științe diferite .

CAPITOLUL 2
Domeniul și metoda economiei
politice*
JOHN NEVILLE KEYNES

John Nevil le Keynes (1852 -1949), tatăl lui John
Maynard Keynes, a fost logician și economist. S -a
născut la Salisbury și a studiat la University College
din Londra și la Pembroke College din Cambridge. A
lucrat ca profesor la Cambridge. Cea mai importantă
lucrare a sa este The Scope and Method of Political
Economy (Domeniul și metoda economiei politice ), din
care reproducem aici cîteva extrase.

Capitolul I
Considerații introductive

§ 1. Natura și importanța cercetării privito are la domeniul
și metoda econo miei poli tice. — Termenii economie și
economic conțin o ambiguitate ce stă la originea unei bune
părți din confuzia ce domnește în prezent cu privire la
natura economiei politice. De regulă un mo d de a acționa
este numit econo mic atunci cînd își atinge scopul cu
cheltuieli minime de bani, timp și efort; iar prin economie
se înțelege utilizarea resurselor noastre cu prudență și
discernămînt, astfel încît să putem obține din ele
randamentul net maxim al utilității.
Cele două cuvinte sînt folosite însă și într -un mo d ce nu
implică o adap tare deosebit de rațională a mijloacelor la
scopuri ; iar în lucrările de economie politică termenul
economic este îndeobște folosit ca un adjectiv ce

* Extrase din The Scope and Method of Political Economy , ed. a 4 -a,
Macmillan, Londra, 1917.

corespunde , pur și simplu , substantivului avuție . În
consecință , prin fapt economic se înțelege orice fapt legat
într-un fel sau altul de fenomenul avuției . Prin activități
economice se înțeleg acele activități comune ce urmăresc
crearea , dobîndirea și acumularea de avuție ; iar prin
obiceiuri și instituții economice , obiceiurile și instituți ile
societății umane care au de -a face cu avuția .
Economia politică este un ansamblu de doctrine
privitoare la fenomenele economice în sensul de mai sus ;
iar scopul pe care -l urmărim în paginile ce urmează este
de a discuta despre caracterul și sfera de cu prindere a
acestor doctrine și despre metoda logică propice pentru
dezvoltarea lor . Cînd căutăm să definim domeniul unei
discipline științifice oarecare , ceea ce avem în vedere este
în primul rînd să determinăm tră săturile distinctive ale
fenome nelor de ca re se ocupă ea și ce fel de cunoaștere
urmărește să dobîndească privitor la aceste fenomene .
Cercetarea mai cuprinde și examinarea raportu rilor dintre
disciplina respectivă și disciplinele înrudite . Cînd trecem la
discu tarea metodei , avem de -a face cu o ra mură a logicii
aplicate , al cărei obiect constă în determinarea naturii
proceselor logice ce intervin în mod special în acest studiu
— adică a metodelor de investigație și de verificare
utilizabile în el — și a caracterului logic al concluziilor
sale, întrucît este afectat de acestea .
Discuția care urmează ține , deci, de ceva ce se poate
numi filozofia sau logica economiei politice și nu
îmbogățește în mod direct cunoștințele noastre despre
fenomenele economice înseși . Din acest motiv , cînd se
propune o ase menea discuție oamenii manifestă uneori o
anume nerăbdare . N-avem nevoie , zic ei , să mai discutăm
atîta despre metodă , ci avem nevoie de aplicații utile ale
metodei corecte ; să ne sporim bagajul efectiv de adevăruri
economice , în loc să purtăm dispute ster ile despre modul
în care trebuie dobîndite asemenea adevăruri . La această
obiecție logicianul ar putea să replice că cerc etarea are
oricum o semnificație logică , chiar dacă nu are și una

economică . Dar e a are și o semnificație economică . E
suficient să c hibzuim o clipă pentru a ne da seama că din
punctul de vedere al economiei politi ce înseși contează
mult ca dome niul și metoda ei să fie corect înțelese .
Există , mai întîi , o confuzie larg răspîndită privitoare la
natura legilor economice ; iar acesta este , între altele , un
motiv ce face necesar ca econo mistul să definească cu cît
mai multă acuratețe posibilă natura și limitele cercetării
sale. Nu trebuie să domnească nici un fel de imprecizie în
problema dacă economia politică se preocupă de real sau
de ideal , dacă ea tratează doar despre ceea ce este sau se
întreabă și despre ce ar trebui să fie , formulînd reguli
pentru ating erea acelor scopuri pe care ea le declară
dezira bile. Chiar dacă în sfera ei de preocupări trebuie
incluse atît cercetările teor etice cî t și cele practice ,
distincția dintre acestea două și raportările lor reciproce
trebuie enunțate clar și fără ambiguități . Greșita înțelegere
a ace stor aspecte a dus la o înțelegere greșită a înseși
legilor economice , dăunînd influenței și prestigiului ști inței
economice .
Apoi, referitor la metodă , se spune că în loc să purtăm
dispute în jurul întrebării care este metoda corectă de
investigație , e mai bin e să se exempli fice metoda corectă ,
utilizînd -o la obținerea efectivă de noi adevăruri
economice . Înseam nă că trebuie să socotim re zolvată astfel
problema corecti tudinii ei ? Într-o perspectivă mai
îndelungată , printr -un studiu preliminar al instrumentelor
de investigație ce urmează a fi folosite , a modului potrivit
de a le utiliza și a naturii rezultatelor l a care ele sînt în
măsură să ducă , se realizează cu siguranță o economie de
timp. Pentru că atîta timp cît se folosesc metode de
raționament fără să fi dat atenția cuv enită condițiilor lor
de valabi litate , rezultatele ce se obțin nu pot avea nici ele
decît o valabilitate incertă , iar progresul cunoașterii
economice , în loc de a fi stimulat , va fi frînat .
Mai trebuie spus că procesul prin care se ajunge la o
concluzie afectează caracterul și valabilitatea acesteia ,

precum și rezervele și limitările sub care trebuie acceptată .
Dacă este pur empirică , ea nu poate fi stabilită decît cu un
grad mai mare sau mai mic de probabilitate și nu poate fi
extinsă mult dincolo de perimetrul spațial sau temporal în
care au fost culese cazurile particulare pe care ea se
bazează. Pe cînd , dacă se obține pe cale deductivă , ea
rămîne ipotetică pînă cînd nu s -a stabilit în ce măsură și
în ce condiții supozițiile pe care se sprijină sînt realizate în
fapt. S-a argumentat în mod plauzibil că principalul punct
slab al lui Ricardo ți ne de faptul că nu și -a dat limpede
seama de adevărata natură a metodei sale . În orice caz , în
interpre tarea rezultatelor sale el nu și -a luat precauțiile
necesare pentru a preîntîmpina înțelegeri greșite din
partea multora din cititorii săi .
Ce-i drept , una e să stabilești metoda corectă de
edificare a unei științe și cu totul altceva să izbutești să o
edifici . Este de asemenea adevărat , după cum a remarcat
economistul austriac Menger , că științele au fost create și
revoluționate de oameni care n -au stat s ă analizeze
propria lor metodă de cercetare . Totuși succesul lor
trebuie pus pe seama faptului că au folosit metoda
corectă , chiar dacă au făcut -o inconștient sau fără a se
osteni prea mult cu caracterizarea ei . Iar înainte de a
putea aprecia judicios valo area contribuțiilor lor în știință ,
metoda lor trebuie analizată cu grijă .
În ce privește necesitatea de a discuta despre metodă ,
economia politică nu constituie nicidecum un caz aparte .
Despre logica altor științe , însă, se vorbește de obicei
destul în lu crările generale de logică sau de metodologie .
Există rațiuni speciale , ținînd în parte de chiar natura
obiectului , iar în parte de cauze extrinsece , pentru care
logica economiei politice se ce re examinată mai detaliat .
În primul rînd , știința economică se ocupă de fenomene
ce sînt complexe și mai puțin uniforme decît cele de care
se ocupă științele naturii , iar conclu ziilor ei , exceptînd
cazul cînd sînt luate în forma lor cea mai abstractă , le
lipsesc atît certitudinea cît și universalitatea proprii legilo r

fizice . Există o dificultate corespunzătoare și cu privire la
metoda potrivită a studiului economic ; iar problema
definirii condițiilor și limitelor de valabilitate a
raționamentelor economice devine una de o complexitate
excepțională . În plus , este impo sibil de justificat dreptul
vreunei metode de a trona ca singură în domeniu ,
excluzîndu -le pe celelalte . O metodă sau alta este mai
bună în funcție de materialul disponibil , de stadiul atins în
cercetare și de obiect ivul vizat , ceea. ce naște sarcina
speci ală de a atribui fiecăreia locul e i legitim și importanța
ei relativă .
Un alt motiv pentru a discuta mai în detaliu despre
adevăratele principii ale metodei economice este că în
economia politică se întîlnesc mai frecvent raționamente
eronate decît în majo ritatea celorlalte domenii de studiu .
Aceasta se datorează numai în parte dificultății și
complexității obiectului de care ea se ocupă . Economia
tratează fenomene care , deși înconjurate de dificultăți , se
oferă observației cotidiene ; și puțini din termenii ei tehnici
nu sînt și termeni ai discursului cotidian . De unde
consecința , firească pînă la un punct , că oamenii se cred
competenți să raționeze despre probleme e conomice , oricît
de complexe , fără un exercițiu științific pregătitor de felul
celui pe care toată lumea îl consideră esențial în alte
sectoare de cercetare . Această tentație de a discuta
chestiuni fără o pregătire științifică adecvată es te cu atît
mai mare cu cît condițiile economice exercită o influență
atît de puternică asupra intereselor oamen ilor. „Puțin i
oameni — spune generalul Walke r — sînt atît de
prezumțioși încît să angajeze o dispută cu chimistul sau
cu constructorul de mașini pe probleme ținînd de studiile
și lucrările de specialitate ale acestuia ; în schimb , orice om
capabil să citeas că și să scrie se simte îndreptățit să -și
formeze și să susțină opinii proprii despre comerț și bani .
An de an în literatura economică întîlnim lucrări elaborate
în conformitate cu adevăratul spirit științific , alături de
altele ce vădesc cea mai crasă nec unoaștere a istori ei

economice și cel mai flagrant dispreț față de condițiile
investigației economice . E ca și cum s -ar cultiva astrologia
la un loc cu astronomia , iar alchimia cu chimia .” Vorbind
în linii mari , în economia politică făcută de profani se
manifestă îndeobște tendința spre generalizări pripite și
spre raționamentele sofistice de tipul post hoc ergo propter
hoc. Această tendință se combină frecvent cu o analiză
defectuoasă a unor concepte fundamentale , care duce la
confuzie în gîndire și la ado ptarea drept postulate evidente
a unor propoziții false ; iar cînd se folosește raționamentul
deductiv , rezultatele lui sînt adesea aplicate fără a se da
atenția cuvenită condițiilor cerute pentru aplicarea lor
corectă .
Trebuie adăugat la aceasta că distinc țiile tranșante
făcute de școli opuse și dogmatismul îngust al a cestora au
complicat mai mult de cît era cazul întreaga problemă . În
jurul chestiunii pe ca re o discutăm s -au iscat contro verse
aprinse care nu numai că au făcut -o obositoare pentru
persoanele fără prejudecăți , ci au dăunat și renumelui
economiei politice însăși . Oameni din afara domeniului
nutresc în mod firesc suspiciuni față de o știință în
practicarea căreia se proclamă atît de des și atît de
zgomotos ca fiind esențiale noi moduri de abordar e. De
unde se poate conchide că economiștii , departe de a fi
făcut progrese în știința lor , nici nu izbutesc măcar să
cadă de acord asupra modului cum trebuie să se apuce de
lucru .
S-a spus pe drept cuvînt că eroarea de căpetenie a celor
ce au scris pînă a cum despre metoda științei economice a
fost cea a exclusivismului . Cîte un aspect sau
compartiment al studiilor economice este avut exclusiv în
vedere iar metoda care i se potrivește lui este ridicată în
slăvi, în timp ce alte metode , egale ca importanță î n locul
unde se potrivesc , sînt ignorate sau chiar explicit
repudiate . Ceea ce face ca fiecare din părțile în dispută să
aibă dreptate în ceea ce afirmă și să nu aibă în ceea ce
neagă . În plus , criticile fiecăreia la adresa metodelor pe

care le respinge se întemeiază prea adesea pe neînțelegere
sau pe o reprezentare incorectă . Cîte o metodă este atacată
pentru că nu face ceea ce autorii care pledează pentru
folosirea ei nici nu și -au închipuit vreodată că ar putea să
facă; iar rezervele și precizările cu ca re fiecare parte își
expune propria metodă nu sînt luate în scamă de partea
adversă . Așa se face că alături de eroarea exclusivismului ,
sau mai degrabă ca o consecință a ei , se constată nu o
dată în ac este controverse prezența sofis mului ignoratio
elenchi . În paginile ce urmează vom încerca să vorbim fără
părtinire despre toate instrumentele de investigație diferite
de care se poate servi economistul , acordînd atenție în
același timp limitărilor inerente fiecăreia .
§ 2. Economia politică — știință pozitivă, abstractă și
deductivă . — Principalele aspecte controversate ale
metodei economice pot fi indicate schematic comparînd pe
scurt două școli total deosebite , dintre care una
caracterizează economia politică drept o știință pozitivă ,
abstractă și deductivă , iar cealaltă drept o știință etică ,
realistă și inductivă . Trebuie să se înțeleagă limpede că
acest contrast tranșant nu poate fi găsit în scrierile
economice publi cate ale celor mai buni economiști din
aceste două școli . Sub aspectul metodelor folosite de ei —
atunci cînd , într-adevăr , discută aceleași probleme —
constatăm că există în mare măsură un acord de fond .
Ceea ce îi deosebește este importanța relativă pe care o
acordă diferitelor aspecte ale muncii lor ; iar în declarațiile
exprese pe care le fac despre metodă , aceste deosebiri apar
exagerate .
Problema de a ști care este metoda potrivită a cercetării
economice n -a fost discutată ca atare de Adam Smith ;
drept care , părerile lui în această chestiune trebuie să le
degajăm din modul său de a trata dife rite aspecte propriu –
zis economice . De notat că fiecare din cele două școli la
care ne -am referit adineauri a invocat în favoarea ei
autoritatea celebrului economist . S-a spus despre el că a
fost primul care a înălțat economia politică la demnitatea

unei ș tiințe deductive . A fost privit însă și drept fondatorul
metodei istorice în economia politică .
Rațiunea acestei aparente contradicții nu este greu de
aflat. Ea rezidă în faptul că Adam Smith nu s -a lăsat
pradă unilateralității nici în favoarea raționament elor a
priori , nici în favoarea celor a posteriori . El nu a respins
nici o metodă de studiu capabilă să -l ajute în vreun fel în
investigar ea feno menelor avuției . În chip de argument sau
ilustrație recurgea , după caz , fie la fapte elementare
privind natura umană , fie la fapte complexe ținînd de viața
industrială . A crezut într -o ordine „naturală ” a
evenimentelor , pe care o considera deductibilă a priori din
considerații generale ; dar și -a controlat constant
rezultatele apelînd la desfășurările istorice reale . Pornea de
la abstracții ca să ajungă la realitățile complexe ale lumii
economice în care trăia . Astfel , după ce edifică pe temeiuri
deductive o doctrină privind tendința de egalizare a
salariilor , el o combină cu o cerc etare inductivă a cauzelor
ce contr acarează această tendință sau îi îngrădesc
acțiunea . După ce vestește progresul „natural ” al bogăției ,
el întreprinde și o cercetare istorică asupra mersului
efectiv de pînă atunci al acestui progres natural .
Condamnînd , în principal pe temeiuri abstracte , doctrina
protejării industriei autohtone , aduce apoi în spri jinul
vederilor sale o mare varietate de ilustrări și argumente
concrete .
Pe linia tendințelor inductive sesizabile la Adam Smith ,
succesorul său trebuie găsit în Malthus ; iar pe linia
continuări i și dezvoltării tendințelor abstract -deductive , în
Ricardo . Economiștii de mai tîrziu din Școala engleză au
asimilat ceea ce a fost mai caracteristic la ambii acești
autori ; dar nu Malthus , ci Ricardo a fost cel ce a imprimat
operei lor o notă distinctivă , mai ales în modul lor specific
de a analiza metoda de urmat .
Senior și J . S. Mill au fost primii economiști englezi care
au formulat principii ale metodei economice . Vederile lu i
Senior sînt expuse în prelege rile sale introductive ținute la

Universitatea din Oxford și în tratatul său de Economie
politică ; iar vederile lui Mill se găsesc în lucrarea sa
Essays on Some Unsettled Questions of Political Economy
(Eseuri privind unele ches tiuni controversate ale economiei
politice ) și în cartea a șasea a Logicii sale. Problema este
discutată mai amănunțit de Cairnes în cartea The
Character and Method of Political Economy (Caracterul și
metoda economiei politice ), lucrare de o admirabilă
luciditate , considerată mult timp , în ce privește logica sa ,
un manual presti gios de economie politică engleză .
Eseurile lui Bagehot asupra postulatelor economiei politice
engleze și a preliminariilor economiei politice , publicate în
volumul său Economic Studies (Studii Economice ), au și ele ,
sub anumite aspecte , un caracter reprez entativ .
Între principiile formulate de acești patru autori există
mici deosebiri , dar în esență ei sînt de acord în a considera
economia politică , sub aspectul obiectului ei , drept o
știință pozitivă și nu etică sau practică , iar sub aspectul
metodei , abstractă și deductivă . Voi oferi în cele ce
urmează un foarte scurt rezumat al doctrinelor lor
caracteristice .
În primul rînd , este trasată o linie de demarcație
tranșantă între economia politică însăși și aplicațiile ei în
practică . Funcția economiei politi ce este de a investiga
fapte și a descoperi adevăruri despre ele , nu de a prescrie
reguli de viață . Legile economice sînt teoreme factuale , nu
precepte practice . Cu alte cuvinte , economia politică este o
știință , nu o artă sau un sector al cercetării etice . Se
spune despre ea că se menține neutră față de diversele
proiecte sociale rivale . Ea oferă informație cu privire la
consecințele probabile ale unor moduri de acțiune date ,
dar nu emite ea însăși judecăți morale , nu se pronunță cu
privire la ceea ce ar t rebui sau n -ar trebui să fie . În același
timp, se atribuie cea mai mare valoare aplicațiilor practice
ale științei economice ; și se subscrie la ideea că
economistul însuși trebuie să le dea atenție — nu însă în
calitatea sa de economist pur , ci ca filozof social , care, dat

fiind că este economist , posedă cunoștințele teoretice
necesare . Se consideră că odată trasată această distincție ,
este mai puțin probabil ca aspectele sociale și etice ale
problemelor practice — care pot fi de importanță vitală —
să fie pierdute din vedere sau minimalizate .
Cît privește locul ei printre științe , economia politică nu
este considerată legată inseparabil de filozofia socială în
general . Se admite că faptele econo mice sînt influențate de
categorii foarte variate de fapte soci ale și că , la rîndul lor ,
le influențează pe acestea ; se apreciază , cu toate acestea ,
posibil ca studiul fenomenelor avuției să fie izolat pînă la
un anumit punct de studiul altor fenomene sociale . Se
spune chiar că o atare izolare este impusă de exigențel e
științei , care întotdeauna procedează prin analiza unor
fenomene concrete , astfel încît diferitele lor aspecte și
diferitele elemente din care sînt compuse să poată fi
examinate separat . Știința economică reprezintă , așadar ,
un compartiment distinct , deși nu total independent , al
cercetării sociologice .
Trecînd la mijloacele prin care urmează a fi obținute
adevărurile aceste i științe , se consideră că , dată fiind
varietatea și complexitatea influențelor pe care le suferă
fenomenele economice , metoda exper ienței sp ecifice sau
inducția directă nu este în măsură să ofere m ai mult decît
generalizări empi rice de valabilitate incertă . În plus ,
experimentul e un mijloc ce nu stă la îndemîna
economistului . Urmează de aici că nu putem lua drept
punct de plecare ana liza faptelor de producție concr ete.
Dimpotrivă , modul corect de a proceda este cel deductiv
sau, cum îi spune Mill , a priori . Totodată , premi sele ultime
pe care se bazează știința deductivă sînt în număr limitat ,
astfel că cele mai importante dintre ele p ot fi enunțate
precis la început . Pentru că în timp ce circumstanțele care
contribuie într -o măsură sau alta la modelarea
fenomenelor economice sînt în număr indefinit , există
cîteva a căror influență este dominantă , precumpănind cu
mult asupra tuturor cel orlalte . Aceste circumstanțe

dominante constau din cîteva fapte simple și
necontroversabile privitoare la natura umană , cum ar fi
bunăoară acela că în îndeletnicirile lor economice oamenii
sînt influențați de dorința de înavuțire — privită în
legătură cu p roprietățile fizice ale solului și cu constituția
fiziologică a omului .1
În consecință , economia politică este caracterizată ca
fiind în principal o știință abstractă . Pentru că , bazîndu -și
concluziile pe un număr limitat de supoziții fundamentale ,
ea e ne voită să l ase de o parte numeroase circum stanțe ce
prezintă importanță în cazurile individuale , dar sînt totuși
neimportante cînd se ia în considerare ansamblul
acestora . Este recunoscut faptul că și alte mobiluri în
afara dorinței de înavuțire acționează în diverse
împrejurări ca determinante ale activităților economice ale
oamenilor . Ele se cer totuși neglijate — cel puțin în primă
instanță — dat fiind că influența pe care o exercită este
neregulată , incertă și capricioasă . Pe aceste temeiuri se
argumente ază că abstracția prin care știința economică își
ia ca principal obiect de studiu un „om economic ”, ale
cărui activități sînt determinate exclusiv de preocuparea
pentru înavuțire , este deopotrivă legitimă și necesară ; iar
ca o justificare în plus a acestu i mod de a proceda , se face
o analogie cu matematica și cu fizica , despre care se spune
că se bazează pe abstracții corespunzătoare .2
Pe temeiuri similare , Mill și Cairnes caracterizează
economia politică drept o știință ipotetică . Căci dat fiind că
premis ele ei nu iau în considerare toate cauzele ce
afectează rezultatul , legile ei sînt adevărate doar ipotetic ,
adică în absența factorilor cu acțiune contrară . Aceeași
idee este exprimată spunînd că ea este doar o știință a
tendințelor , nu a stărilor de fapt , că-și propune să
determine și să stabilească rezultatul acțiunii anumitor
forțe mari ca și cum ar acționa numai ele și nimic altceva
n-ar exercita vreo influență modifica toare .3
Senior își rezumă vederile în sentința că economia
politică „depinde mai mult de raționament decît de

observație ”. Mill, Cairnes și Bagehot , însă, insistă toți că
înainte ca legile ipotetice ale științei să poată fi aplicate la
interpretarea și explicarea faptelor economice concrete ,
trebuie să intervină apelul la observație și exp eriență .
Pentru că atunci trebuie aflat în ce măsură se cere luată în
calcul , privitor la cazurile particulare vizate , acțiunea
cauzelor perturbatoare — adică modificările specifi ce
produse de influențele secun dare ce afectează fenomenele
economice . Confru ntarea cu fapte observate oferă un test
pentru concluziile obținute pe cale deductivă și permite
deter minarea limitelor între care ele se aplică . Prin
urmare , metoda experienței specifice , socotită total
ineficace în descope rirea legilor economice și inca pabilă să
dovedească în mod independent valabilitatea lor , este
considerată totuși o completare indispensabilă a raționării
deductive ce constituie osatura acestei științe .
Aceste doctrine despre metoda economică , formulate
explicit de către autorii mențion ați, se cer interpretate și ,
în anumite privințe , ajustate ținînd cont de scrierile lor
propriu -zis economice . Pentru că dacă încercăm să
deducem vederile lor metodologice din examinarea acestor
scrieri , vom constata că prac tica lor nu corespunde
întocmai teoriei lor ; și sîntem conduși la concluzia că ,
judecați prin prisma propriilor lor scrieri , ei își formulează
doctrinele despre metodă într -un mod prea absolutizant și
că, în particular , exagerează caracterul abstract al
economiei politice luată în ansamb lu. De asemenea , ei
vorbesc ca și cum această știință ar fi atins stadiul
deductiv de o manieră mai definitivă decît o demonstrează
propriul lor mod de abordare a problemelor economice .
După cum arată profesorul Sidgwick , în studiul
producerii avuției , de exemplu , Mill și alți economiști din
școala sa au utilizat întotdeauna o metodă inductivă și
analitică , pe cînd elementul deductiv joacă în această
parte a investigației lor un rol esențialmente subordonat .
Mill e de o manieră și mai pregnantă un economist
inductiv atunci cînd discută pe larg despre aspectele

economice ale proprietății țărănești . Există , neîndoielnic ,
un element deductiv , bazat pe date psihologice , în
argumentarea sa privitoare la efectele calității de
proprietar asupra hărniciei și energie i agricultorului . Dar
chiar și privitor la acest aspect , el invocă o cantitate
considerabilă de date a posteriori , iar raționamentul său
general depinde în principal de o cercetare inductivă și
comparativă a situației efective a proprietății țărănești în
Franța , Elveția și în alte țări unde funcționarea acestui
sistem poate fi observată pe o scară întinsă . La rîndul său ,
Cairnes , în lucrarea sa Slave Power (Puterea scla vilor),
unde analizează caracteristicile economice generale ale
muncii sclavilor , întemei ază anumite doctrine economice
importante printr -un meticulos studiu inductiv al faptelor ,
folosindu -se relativ puțin de raționamentul deductiv .
E adevărat că teoria generală a repartiției și schimbului ,
dezvoltată de școala lui Mill , se bazează pe raționa mente
cu caracter abstract ; dar chiar și aici autori i la care m -am
referit tind să e xagereze caracteristicile propriei lor
metode . Ei nu se țin nicidecum la o asemenea distanță de
realitățile concrete ale lumii economice cum ar putea să -și
închipui e citito rii pornind de la carac terizarea dată de
acești autori științei economice ; și ar fi foarte departe de
adevăr să spunem că doctrinele lor sînt construite în
întregime din cîteva legi elementare ale naturii umane . În
orice caz , pentru a stabili consistența a cestor doctrine , o
parte însemnată a celei mai valo roase contribuții a lor în
dome niul economic trebuie considerată ca avînd de -a face
cu modificările practice ale adevărurilor economiei politice ,
și nu cu aceste adevăruri luate ca atare .
Există un contras t deosebit de pronunțat între teoria
metodei expusă de Mill în Eseuri și practica sa din
Principii . În prima din aceste două lucrări , conceptul de
„om economic ” deține un loc central și impregnează toate
dezvoltările ; în cea de -a doua , el joacă un rol mult mai
modest . De altmin teri, în Principles of Politic al Economy
(Principii de economie politică ) Mill se ocupă , după cum

singur o spune , nu numai de aceste principii ca atare , ci și
de „unele din aplicațiile lor la filozofia socială ”. El declară
în prefață că, dorind să facă o expunere a doctrinelor
abstracte ale economiei politice , vrea totodată să ofere ceva
mai mult ; să expună „un repertoriu de idei și probleme
mult mai larg decît cel pe care -l cuprinde economia
politică privită ca o ramură a speculației abstracte ”. În
consecință , considerațiilor morale și sociale , în sensul cel
mai larg , li se acordă atenția cuvenită ; ar fi într -adevăr
greu de găsit un exemplu mai bun de tratare etică a
problemelor economice decît cel cuprins în capitolul
consacrat „viit orului probabil al claselor muncitoare ”.
§ 3. Economia politică privită ca o știință etică, realistă și
inductivă . — Accentul pe care teoreticienii sistematici
timpurii ai metodei , îndeosebi cei din Anglia , l-au pus pe
latura abstractă a economiei politice a provocat o reacție ,
apărută inițial în Germania și legată îndeosebi de numele
lui Roscher , Hildebrand și Knies . Cele două școli distinse
astfel în linii mari sînt numite uneori Școala engleză și
respectiv Școala germană . Denumirile acestea au meritul
conciziei ; și nu sînt nejustificate , dacă ținem cont de ceea
ce economiștii englezi și cei germani au scris efectiv despre
metodă pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Ele nu trebuie
totuși interpretate în sens prea literal . Doctrina
metodologică expusă în se cțiunea precedentă nu reflectă
corect multilateralitatea contribuțiilor engleze în economie .
În particular , nu acordă un loc suficient de important
amplului material istoric și statistic furnizat prin
străduințele economiștilor englezi . De altfel , această
doctrină n -ar fi acceptată decît într -o formă modificată și
lărgită de către acei economiști contemporani care , în mod
declarat , continuă tradițiile Școlii engleze . În același timp ,
așa-numitele doctrine germane , oricare le va fi fost
originea , nu mai apar țin vreunei țări anume . Le găsim
reprezentate , bunăoară , de o școală de economiști în curs
de afirmare în Statele Unite , care în mod expres repudiază
aserțiunea că noua mișcare este exclusiv una germană .

Chiar și în Anglia reacția s -a manifestat cu mult ti mp în
urmă prin Richard Jones , iar în anii din urmă i -au dat o
expresie viguroasă Cliffe Leslie și alții . Pe de altă parte ,
printre economiștii remarcabili care au folosit o metodă
foarte abstractă în tratarea problemelor economice se
numără și mulți germa ni, de exemplu von Th ünen; iar mai
recent și -a făcut apariția în Austria o nouă școală ce
insistă foarte apăsat asupra necesității unei abordări
abstracte în știința economică .4
Sub rezerva acestei precizări , este comod ca școala lui
Roscher și Knies să fi e numită Școala germană . În
alineatele ce urmează vom înfățișa pe scurt doctrina
explicită a acestei școli cu privire la domeniul și metoda
economiei politice .5
În primul rînd , acestei științe i se atribuie aici un
domeniu mai larg decît cel pe care i -l atribuie de obicei
economiștii englezi ; se spune , anume , fățiș că ea se ocupă
deopotrivă de ceea ce este și de ceea ce trebuie să fie . Este,
de fapt , negată practic posibilitatea de a trasa o linie
despărțitoare clară între aceste două genuri de cercetare .
Se consideră că economia politică nu poate fi , așa cum
preconiza Cairnes , o știință pur pozitivă .
Școala se autodenumește explicit etică ; ea consideră că
economia politică are o înaltă menire etică și că se ocupă
de cele mai importante probleme ale vieții u mane . Ea nu
trebuie doar să clasifice mobilurile ce stau la baza
activității economice , ci trebuie totodată să cîntărească și
să compare valoarea morală a acestora . Ea trebuie să
determine un standard al producției și repartiției juste a
avuției , astfel în cît să fie satisfăcute exigențele de drep tate
și moralitate . Să formuleze un ideal al dezvoltării
economice , avînd în vedere deopotrivă viața propriu -zis
materială și pe cea intelectuală și morală ; și să discute
căile și mijloacele de atingere a acestui id eal, cum ar fi
consoli darea mobilurilor juste , răspîndirea de deprinderi și
obiceiuri sănătoase în viața economică , precum și
intervenția directă a statului .6

O altă caracteristică a școlii istorice germane o
constituie modul în care aderenții ei insistă a supra laturii
sociale a economiei politice și a interde pendenței dintre
fenomenele economice și alte fenomene sociale . Ei
consideră că din pricina acestei interdependențe economia
politică nu poate fi tratată adecvat decît în conexiune cu
alte ramuri ale ș tiinței sociale . De aceea modul ei de
abordare trebuie să fie realist . Se susține că economistul
nu trebuie decît rareori , sau niciodată , să facă abstracție
de real itățile complexe ale vieții eco nomice ; ci să aibă în
vedere în majoritatea raționamentelor s ale nu „omul
economic ”, abstract , acționat de un singur mobil , dorința
de înavuțire , ci direct oamenii așa cum sînt în realitate ,
solicitați de mobiluri diferite și influențați de condițiile
concrete din epoca și societatea în care trăiesc . De această
caracteristică se leagă strîns sublinierea relativității
doctrinelor economice . Condițiile economice de viață
suferă variații ; variații asemănătoare suferă și legile ce
reglementează activitățile economice ale oamenilor .
Cît privește metoda de raționament prin care urmează a
se îmbogăți bagajul cunoștințelor economice , se pune
mare accent pe necesitatea de a apela constant la
observarea specifică a vieții economice reale și de a face
generalizări pe baza ei . De unde calificativele de inductivă
și statistică , aplicate acestei școli . Și mai distinctiv este
calificativul de istorică , ce i se dă avînd în vedere că insistă
în mod special asupra importanței materialului istoric în
edificarea științei economice . Reprezentanții ei consideră
că prezentul nu poate fi înțe les în mod adecvat decît prin
referire la trecut ; iar limitele diferi telor doctrine economice
nu pot fi adecvat sesizate și economiștii nu se pot feri de
dogmatismul îngust și unilateral decît făcînd comparații
între condițiile economice din diferite perio ade și diferite
țări. Ei pun , deci, accentul pe studierea mersului evoluției
economice .
Se cuvine adăugat că , independent de deosebirile în ce
privește domeniul și metoda economiei politice , Școala

germană dominantă diferă de mai vechii economiști englezi
și prin atitudinea față de laissez faire și de intervenția
guvernamentală . Acest contrast nu ne interesează însă în
mod direct în tratatul de față .
De observat că trăsăturile menționate nu sînt defel
independente una de alta . În unele cazuri , legătura este
chiar foarte strînsă . De exemplu , cu cît e mai realist
punctul nostru de vedere , cu atît devine mai evidentă
necesitatea unor apeluri directe la istorie și statistică ;
metoda istorică duce vrînd -nevrînd la recunoașterea
relativității doctrinelor economice ; o strînsă legătură
există , de asemenea , între punctul de vedere realist și cel
social . La rîndul său , concepția etică despre știința
economică reliefează toate celelalte puncte ; într-adevăr ,
dacă se acceptă că economia politică se preocupă în mod
direct de ceea ce trebuie să fie , restul se poate spune că
decurge în cea mai mare măsură în mod logic .7 Din
această dependență a trăsăturilor rezultă că în discutarea
diferitelor chestiuni nu se pot evita anume repetiții . Drept
care, în paginile ce urmează , chiar și atunci cînd ne
ocupăm de probleme aparent distincte , se va constata că
revin adesea aceleași chestiuni fundamentale , privite din
unghiuri diferite .
Și înăuntrul noii școli se cuvin observate diferențe
pronunțate de ton și de atitudine . Membrii mai rad icali ai
școlii nu se mulțumesc să sublinieze importanța metodei
istorice , ci merg pînă la a refuza ajutorul oricăr ei alte
metode sau îl acceptă doar cu condiția subordonării totale
a acesteia față de prima . Ei nu sînt simpli reformatori , ci
revoluționari ; pentru că pledează pentru o reconstrucție și
transformare totală a economiei politice . În viziunea lor ,
această știință n -a putut produce în trecut rezultate
valoroase ; numai printr -o schimbare radicală de metodă
poate spera ea să devină fecundă în viitor . Vechile doctrine
și vechile moduri de a le edifica trebuie înlăturate și date
uitării . Ca exemple ale acestei aripi radicale a noii școli pot
fi dați profe sorul Schmoller și dr . Ingram . Primul voia

practic să identifice economia politică cu istoria econo mică
sau cel puțin să absoarbă economia politică în filozofia
istoriei economice . Cel de -al doilea , urmărind un scop
întrucîtva diferit , voia să absoarbă economia politică în
sociologia generală .
Poziția aderenților mai moderați ai Școlii germane ,
inclusiv a lui Roscher însuși , contrastează puternic cu
poziția radicală . Ei adoptă un ton moderat și o atitudine de
compromis . Deși subliniază importanța investigației
istorice în economia politică , ei admit necesitatea de a
folosi în conjuncție cu aceasta și alt e metode ; și cu toate
că împărtășesc o viziune realistă asupra științei economice
în ansamblu , ei recunosc valoarea abstracției , cel puțin în
anumite faze pregătitoare . Ei acceptă multe din conclu ziile
vechi cele mai caracteris tice și le acceptă pe vechile
temeiuri . Profesorul Adolph Wagner , care poate fi socotit
un reprezentant de frunte al taberei mai moderate a noii
școli, consideră că metoda inductivă și cea deductivă își au
ambele locul în știința economică . „Acestea sînt , așadar —
spune el — cele două metode : pe de o parte deducția din
mobiluri psihologice — în primul rînd deducția din mobilul
folosului individual , apoi din alte mobiluri ; pe de altă
parte , inducția din date istorice , din statistici și din
procesul mai puțin exact și mai puțin cert , dar
indispensabil , al observației și experienței comune . Cu
ambele aceste metode trebuie să abordăm diferitele
probleme ale economiei politice și să le rezolvăm pe cît ne
stă în putință . Care din aceste metode trebuie folosită mai
mult depinde de natura probl emelor particulare ; dar
depinde și de înclinația , foarte probabil și de elemente
întîmplătoare din fo rmația inte lectuală a fiecărui
cercetător în parte .”8
§ 4. Metoda economiei politice nu poate fi descrisă
adecvat printr -o unică formulă . — Nu trebuie , deci, să
exagerăm opoziția dintre ceea ce se poate numi Școala
clasică engleză și noua școală . Exponenții celei dintîi
sesizează mai pregnant problemele abstracte ale științei

noastre , iar atunci cînd scriu despre metodă au în vedere
în principal aceste probl eme. Exponenții celei de-a doua
sesizează cu precădere problemele concrete și ca atare pun
accentul pe toate acele aspecte pe care primii înclinau să
le ignore . Diferența este însă , strict vorbind , doar una de
grad; și constatăm că opoziția se reduce la mi nimum cînd
comparăm modul efectiv de a proceda în rezolvarea
proble melor adoptat de cei mai buni economiști
contemporani , fie că se consideră a aparține noii școli , fie
că se mulțumesc să fie incluși în cea veche .9
Cît despre doctrina pe care o vom expune în paginile
următoare , e de-ajuns să spunem aici că deși vom acorda
o mare importanță metodei deductive în cercetarea
economică și deși vom protesta împotriva spiritului
anistoric manifestat de acei aderenți ai noii mișcări care
reclamă necesitatea unei re organizări totale a științei
noastre , nu vom face totuși nici o încercare de a justifica
doctrinele școlii mai vechi exact în forma pe care le -au dat –
o Mill și Cairnes . Metoda economiei politice nu poate fi
descrisă adecvat printr -o unică formulă ; ca atare , nu vom
pleda în sprijinul vreunei metode cu excluderea totală a
altora . Vom arăta , dimpotrivă , că în funcție de sectorul
sau aspectul special al științei noastre supus investigației ,
metoda adecvată poate fi abstractă sau realistă , deductivă
sau inductiv ă, matematică sau statistică , ipotetică sau
istorică .

Capitolul II
Despre raporturile economiei politice cu morala și
practica

§ 2. Economia politică și psihologia . Pentru a delimita
economia politică de științele fizice , ea este numită uneori
știință mo rală, alteori știință socială . Primul din aceste
două calificative este preferabil celui de -al doilea . Pentru
început trebuie spus că termenul de știință m orală nu este
lipsit de ambigui tate. El este fără îndoială folosit uneori

într-un sens larg , incluzîn d toate științele ce se ocupă de
subiectivitatea umană , adică de om ca știință care simte ,
gîndește și voiește . Mai adesea însă este folosit ca sinonim
pentru etică ; încît caracterizînd știința economică drept o
știință morală riscăm să punem în umbră cara cterul ei
pozitiv .10
Acesta nu este însă singurul motiv pen tru care e mai
bine să nu carac terizăm economia politică pur și simplu
drept o știință morală . Științele despre om se împart în
două grupuri — cele ce se ocupă de om doar în cali tatea
lui de indivi d și cele ce se ocupă de el în principal ca
membru al societății . Economia politică face parte din
acest al doilea grup . E adevărat că unele din problemele
studiate de ea — bunăoară cele privitoare la funcțiile
capitalului — s-ar pune sub o formă mai mult sau mai
puțin rudimentară și cu referire la individul izolat ; ceea ce
face cu putință ca anumite principii economice elementare
să poată fi ilustrate prin comportamentul lui Robinson
Crusoe . De îndată însă ce trecem de anticamera științei
economice , apare necesitatea de a privi ființele umane nu
izolate , ci ca membri ai unor comunități ce includ și pe
alții. Cea mai izbitoare caracteristică a vieții economice
reale este relația de dependență reciprocă existentă între
diferiți indivizi ; și putem spune că eco nomia politică se
ocupă în esență de viața economică privită ca un aspect
particular al vieții sociale .
Economia politică trebuie , deci, caracterizată drept o
știință socială , și nu morală sau psihologică . Ea
presupune psihologia întocmai cum presupune ști ințele
fizice , iar economistul , în cercetările sale mai abstracte , își
ia ca punct de plecare mobilurile de care sînt în mod
obișnuit călăuziți indivizii în relațiile lor economice ;
aceasta nu face însă din această știință o ramură a
psihologiei . Faptele c a atare că , ceteris paribus , oamenii
preferă un cîștig mai mare unuia mai mic , că în anumite
condiții se abțin de la satisfacțiile prezente de dragul celor
viitoare ș .a. sînt fapte psihologice de mare importanță

economică . Ele sînt însă presupuse de econom ist, și nu
stabilite de el . Economistul nu caută să le explice sau să le
analizeze ; și nici nu investi ghează consecințele lor . Legile
economice în sensul strict al cuvîntului diferă de astfel de
fapte . Ele nu sînt simple legi ale naturii umane , ci legi ale
unor complexe fapte sociale ce rezultă din legi simple ale
naturii umane . Putem cita un exemplu din Cairnes . „Renta
— observă el — este un fenomen complex , produs de jocul
unor interese umane cînd acestea vin în contact cu
condițiile fizice reale ale solu lui în relație cu caracterul
fiziologic al producțiilor vegetale . Economistul nu încearcă
să explice legile fizice de care depind calitățile solului ; nici
nu încearcă să analizeze natura acelor senti mente egoiste
din sufletul proprietarului funciar și din cel al
arendașului , ce influențează clauzele învoielii dintre ei . El
le privește și pe une le și pe cele lalte ca pe niște fapte , pe
care nu urmează să le analizeze și să le explice , ci ia act și
ține cont de ele ; nu le consideră obiect al investigației sal e,
ci bază a ei . Dacă se dorește mai multă informație , se
poate apela și la alte științe : economistul lasă faptul fizic
în seama chimistului sau a fiziologului , iar faptul psihic în
seama psihologului sau a eticianului .”11
Fără îndoială că relația economie i politice cu psihologia
este mai strînsă decît relația ei cu științele fizice , lucru
probabil insuficient înțeles în pasajul citat din Cairnes .
Dar faptul că obiectul economiei politice îl formează
anumite fenomene sociale și nu pur psihologice devine cla r
dacă parcurgem indiferent ce scriere economică
recunoscută , cum este Avuția națiunilor . Multe fenomene
privitoare la avuție Adam Smith le pune în legătură cu
structura psihică a omului , dar nu pe aceasta vrea el s -o
analizeze . Faptul acesta este uneori p ierdut din vedere
cînd se relevă contrastul dintre Avuția națiunilor și Teoria
sentimentelor morale și cînd se spune că prima constituie
un supliment la cea de -a doua .
J. S. Mill, vorbind despre economia politică folosește
într-adevăr expresia „știință mor ală sau psihologică ”; și

definește mai departe economia politică drept „știința
privitoare la legile morale sau psihologice ale producerii și
repartiției avuției ”.12 Să considerăm însă următoarele legi
formulate de Mill însuși în Principii de economie poli tică:
renta nu intră în costul producției agricole ; valoarea
banilor depinde , ceteris paribus , de cantitatea lor ca și de
viteza lor de circulație ; un impozit asupra tuturor
mărfurilor ar afecta negativ profiturile . Legi ca acestea nu
pot fi , desigur , taxate drept morale sau psiho logice , chiar
dacă admitem că ele au în ultimă analiză o bază
psihologică .
De altfel , după cum vom arăta în capitolul următor , cu
toată importanța pe care o au premisele psihologice în
unele sectoare ale cercetării economice , fenom enele vieții
economice nu pot fi explicate pînă la capăt prin simplă
raționare deductivă pornind de la cîteva legi elementare ale
naturii umane . Vom examina mai tîrziu cu ce scop și în ce
condiții folo sește economia politică datele e i psihologice ;
aici e d e-ajuns să spunem că deducția din astfel de date se
cere întregită în diverse feluri prin observarea directă a
faptelor sociale complexe ce formează viața economică .13

Capitolul VII
Despre metoda deductivă în economia politică

§ 1. Natura metodei deducti ve. — În măsura în care prin
metoda expe rienței specifice nu se poate obține o
cunoaștere sigură a legilor economice , trebuie să recurgem
la o metodă a cărei esen ță constă în determinarea
preliminară a principalelor forțe ce intră în joc și
deducerea conse cințelor lor în diferite condiții .
Raționamentul a posteriori , care depinde în întreg ime de
examinarea faptelor concrete în toată complexitatea lor
reală , este înlocuit printr -un raționament a priori , ce
depinde de cunoașterea caracteristicilor generale pe care le
manifestă oamenii în raporturile lor economice reciproce .
„Problema metodei deductive — spune Mill — constă în a

descoperi legea unui efect pornind de la legile diferitelor
tendințe din însumarea cărora acesta rezultă .” Este
necesar , mai întîi , să se determine care sînt principalele
forțe ce intervin și legile conform cărora acționează ele .
Urmează apoi faza pur deductivă , în care se inferează
consecințele ce rezultă din acțiunea acestor forțe în
condiții date . În fine , prin compararea concluziilor astfel
obținute cu ceea ce observăm direct că are loc , apare
posibilitatea de a testa corectitudin ea și adecvarea practică
a celor doi pași precedenți și de a sugera restricții
necesare . De observat că numai unul din acești trei pași —
și anume cel de la mijloc — este, strict vor bind, deductiv .
Se vede astfel că în forma ei completă așa -numita metodă
deductivă nu este o metodă exclusiv deductivă . Mai
potrivit ar fi să o carac terizăm drept o metodă ce , deși
predominant deductivă , este totuși ajutată și cont rolată de
inducție . Lucrul acesta va fi lămurit mai bine în cele ce
urmează , dar pare indicat să atragem atenția asupra lui de
la bun început .
§ 2. Aplicarea termenului „ipotetică” la știința economică .
— Pentru faptul că trebuie să recurgă la metoda
deduc tivă, despre economia politică se afirmă de obicei că
are un caracter esențialmente ipotetic . Acest mod de a o
caracteriza se cere însă atent explicat și precizat , deoarece
există un anumit pericol de confuzie cu privire la ce
anume implică .
Despre toate l egile de cauzare se poate spune că sînt
ipotetice , întrucît nu asertează decît că anumite cauze , în
absența oricăror cauze contracarante , vor produce anumite
efecte . Or, în cazurile reale în care acționează o cauză
dată, cauze contracarante sînt uneori pre zente iar alteori
nu; și, ca atare , legile de cauzare trebuie privite doar ca
enunțuri referitoare la tendințe . De unde urmează că toate
științele de cauzalitate și în primul rînd cele ce folosesc
metoda deductivă — inclusiv economia politică și
astronomia — conțin un element ipotetic .

Această constatare poate fi exprimată înt rucîtva diferit
spunînd că folo sirea metodei deductive în economie
implică , într-un anumit stadiu , un proces de abstractizare ,
care impune recurgerea frecventă la clauza ceteris paribu s.
Abstractizarea merge cel mai departe în raționamentele
unde mobilul interesului egoist se consideră că acționează
nestînjenit într -o stare de liber tate economică ; adică în
raționamentele ce lucrează cu conceptul de „om
economic ”. Ea este prezentă însă , mai mult sau mai puțin ,
în toate cazurile de folosire a metodei deductive . Pentru că
în investigarea deductivă a consecințelor economice ale
indiferent cărei circumstanțe sau schimbări particulare se
presupune cu necesitate absența factorilor cu acțiun e
contrară și a schimbări lor concurente dar independente .
În măsura în care alte schimbări rezultă ele însele din
schimbarea sau circumstanța studiată , ele, firește , se cer
luate în considerare ; dar trăsătura distinctivă a metodei
deductive constă în a efectua , pentru început , o izolare
mentală de acțiunea tuturor forțelor modificatoare ce nu
se leagă cauzal , într-un fel sau altul , de obiectul particular
al cercetării . Distincția , indicată aici , între schimbări
dependente și schimbări indepen dente este de impor tanță
fundamentală , fiind prin ea însăși destul de simplă , în
același timp , oamenii adesea întîmpină dificultăți cînd e
vorba să o păstreze cu claritate pe parcursul unui
raționament complicat ; capacitatea de a face acest lucru
este esențială pentru o bună gîndire economică și se cere
cultivată în mod special .
Din faptul că legea este ipotetică în sensul amintit nu
decurge însă că ea ar fi din acest motiv neveridică sau fără
legătură cu desfășurarea reală a evenimentelor . Legile de
cauzare , deși pot fi cons iderate dintr -un anumit punct de
vedere ipotetice , sînt, dintr -un alt punct de vedere ,
categorice . Pentru că ele enunță în mod cat egoric modul
de acțiune al cauzelor respec tive. De altfel , cu toate că o
cauză poate fi într -un fel contracarată ca urmare a a cțiunii
unor cauze mai puternice de sens opus , ea va continua

totuși să exercite propria ei influență caract eristică ,
modificînd în consecin ță rezultatul final . Nimeni nu -și
închipuie că legea gravitației încetează să acționeze atunci
cînd un balon se ridi că în aer sau cînd apa urcă în
cilindrul unei pompe ; iar aceasta ne poate servi ca o
ilustrare foarte simplă a ceea ce se întîmplă constant în
cazul fenomenelor economice . De exemplu , o mărire a
cererii unei mărfi se poate produce concomitent cu o
creștere a ofertei ; drept urmare , efectul absolut al variației
cerer ii poate să nu -și afle expresia în vreo modifi care
efectivă a prețului . S-ar putea întîmplă chiar ca prețul să
scadă , în timp ce dacă variația cererii ar fi acționat numai
ea, ar fi determinat creșterea lui . În lipsa respectivei
variații a cererii , însă, în circumstanțele presupuse prețul
ar fi scăzut și mai mult . Rămîne adevărat , în mod absolut
și fără restric ții, că orice variație a cererii tinde să
determine o modificare a prețului față de nivel ul pe care l –
ar fi avut altminteri .
Să considerăm acum teoria conform căreia crește rea
(sau scăderea ) canti tății de bani aflate în circulație tinde ,
ceteris paribus , să fie urmată de o creștere (respectiv
scădere ) generală a prețurilor . Aceasta este , într-un sens , o
lege ipotetică : ea nu ne permite să spunem că ori de cîte
ori se produce efectiv o creștere a masei monetare aflate în
circulație va avea loc și o creștere efectivă a prețurilor ; ea
nu ne permite nici măcar să spunem că dacă înregistrăm o
crește re a cantității de bani în circulație concomitent cu o
creștere generală a prețurilor , acest din urmă fenomen s –
ar datora cu necesitate în întregime celui dintîi . Pentru că
respectiva cauză nu este singura capabilă să afecteze
totalitatea prețurilor . Efect ele ei pot fi , deci, contracarate
de acțiunea conco mitentă a unor cauze mai puternice de
sens opus , sau amplificate de acțiunea conjugată a unor
cauze ce lucrează în același sens cu ea . Lucrul acesta este
adevărat , dar la fel de adevărat e că oriunde este prezentă
cauza respectivă , ea își exercită influența în conformitate
cu legea enunțată și își joacă rolul său în determinarea (de

sens pozitiv sau negativ ) a efectului real care se produce .
Ceea ce înseamnă că această lege , în pofida elementului
ipotetic p e care -l cuprinde , se referă totuși la desfășurarea
efectivă a evenimentelor ; ea este o aserțiune privitoare la
relațiile reciproce dintre fenomenele economice .
Se poate pune însă întrebarea dacă economia politică
deductivă nu este cumva ipotetică într -un sens mai
fundamental decît cel indicat pînă acum . Este clar că ori
de cîte ori se ajunge prin raționare deductivă la anumite
concluzii , aplicabilitatea lor la fenomene reale rămîne în
mod inevitabil ipotetică înainte de a se fi stabilit dacă
prem isele ce a u format baza raționa mentului sînt realizate
în fapt . Și atunci , nu se poate spune oare că cel puțin
unele din concluziile economiei politice deductive sînt
ipotetice în sensul că reclamă nu doar absența unor cauze
cu acțiune contrară , ci și realizarea anu mitor condiții
pozitive , care în fapt nu sînt totdeauna realizate ? Dacă la
această întrebare se ră spunde afirmativ , nu trebuie înțeles
că de aici ar rezulta că economia politică se folosește de
premise arbitrare sau fictive , ori de premise a căror relație
cu fenomenele reale ale vieții economice este îndoielnică .
Or, tocmai așa ceva par să aibă în vedere cei ce vorbesc
disprețuitor despre metoda deductivă pe temeiul că ea nu
ar furniza decît concluzii ipotetice — concluzii despre care
se afirmă că sînt inut ilizabile în scopuri practice , oricît ar
fi de incontestabilă valabilitatea lor ipotetică .
E un lucru cert că economiștii , atunci cînd folosesc
metoda deductivă , pornesc foarte adesea de la premise
pozitiv e ce nu corespund în toate cazu rile realității . Într-
adevăr , premisele lor se cer ajustate de la caz la caz pentru
a corespunde diverselor situații , iar în aceste c ondiții este
clar că aplicabili tatea concluziilor lor depinde inevitabil de
împrejurări . De exemplu , cînd se ocupă de probleme
privitoare la re ntă, economiștii presupun anumite condiții
de posesiune a pămîntului ; iar în tratarea problemelor
monetare , ei presupun că sînt în vigoare anumite
reglementări privitoare la emisiunea monetară , la

instrumentele de plată legale , la instrumentele de credit
etc. Tot așa , în elabo rarea teoriilor asupra salariilor , se
presupune de regulă că fiecare categorie de muncitori sau
chiar clasa muncitoare în întregul ei are propriul său
standard de confort . Chiar și acele supoziții ce pot fi
grupate sub denumirea generi că de absență a cauzelor
perturbatoare au o latură pozitivă . Căci pentru ca
raționamentul să fie relevant pentru explicarea
fenomenelor reale , se impune ca , în fapt , cauzele a căror
influență este neglij ată să fie strict cauze „pertur batoare ”
și să nu exer cite o influență atît de puternică încît să facă
insignifiantă pe cea a altor factori .
Trebuie , însă, ținut minte întotdeauna că metoda
deductivă nu constă numai din pasul deductiv . Lucrul
acesta par să -l uite cei ce vorbesc cu dispreț despre
caracterul ip otetic al economiei politice deduc tive. Simpla
raționare deductivă poate fi într -adevăr reprezentată
schematic printr -un enunț ipotetic de forma „Dacă P și Q
sînt adevărate , atunci e adevărat R ”. Metoda deductivă nu
se rezumă însă la stabilirea legăturii d intre adevărul lui P
și Q și adevărul lui R. În forma sa completă , ea include o
investigare preliminară a forțelor ce acționează efectiv și a
variatelor condiții în care ele acționează ; și de asemenea
testează aplicabilitatea rezultatelor sale la fenomenel e
reale apelînd la realitățile concrete accesibile observației
directe . Uneori este convenabil ca etapa deductivă a
investigației economice să fie privită mai mult sau mai
puțin în sine ; iar în teoria economică pură i se acordă o
atenție specială . Totuși p remisele nu se aleg în mod
arbitrar . Căci deși teoria pură presupune acțiunea unor
forțe în condiții artificial simplificate , ea pretinde totuși că
forțele ale căror efecte le studiază sînt verae causae în
sensul că acționează , și încă într -un mod predomin ant, în
lumea economiei reale .14
Aș vrea să mă refer aici pe scurt la legea valorii normale ,
a salariilor normale etc . În procesul de degajare a acestor
legi se iau voit în considerare numai forțele cu acțiune

relativ universală și permanentă , lăsînd la o parte variatele
influențe exercitate de cauze locale și temporare ce s -ar
putea întîmpla să acționeze într -un moment sau altul .
Legile sînt deduse , deci, printr -un proces deliberat de
abstractizare , putînd astfel să pară a avea un foarte
accentuat caracter ipotetic . Dacă se poate arăta însă că
forțele a căror influență trebuie determinată sînt cu
adevărat forțele predominante și mai permanente ce
acționează în orice societate economică dată , atunci se
poate postula în mod legitim că în ocazii diferite forțe le
modificatoare acționează în direcții diferite , astfel încît pe
termen lung tind să se contrabalanseze și să se
neutralizeze reciproc . În aceste împrejurări , deși
concluziile raționamentelor deductive pot să nu
corespundă faptelor observate în fiecare ca z individual , ele
se vor adeveri totuși dacă luăm cazurile în masă și dacă
condițiile generale ale vieții economice rămîn neschimbate
o perioadă de timp destul de lungă .15 Legi ca aceea a
valorii normale etc . nu sînt , deci, neapărat ipote tice în
vreun sens ce implică neconcordanțe cu realitatea . Ele au
aproape întotdeauna nu doar o mai mare importanță
științifică , ci și o mai mare importanță practică decît
fenomenele mereu schimbătoare observabile în cazurile
particulare . Este într -adevăr esențial ca pînă l a urmă
acțiunea influențelor locale și trecătoare să nu fie pierdută
din vedere sau ignorată voit . Dar înainte de a fi dobîndit
cunoașterea unor tendințe generale și permanente , este
foarte probabil ca și ceea ce este local și trecător să fie
greșit interp retat.
Concluziile la care am ajuns în această secțiune le -am
putea rezuma spunînd că economia politică deductivă este
pe bună dreptate caracterizată ca fiind ipotetică , dacă prin
aceasta nu se înțelege mai mult decît că , întîi, legile ei
enunță doar tendi nțe și sînt de aceea supuse de regulă
clauzei ceteris paribus ; și că , în al doilea rînd , multe din
concluziile ei depind de realizarea anumitor condiții
pozitive care în fapt nu sînt totdeauna întrunite . Atunci

însă cînd condițiile sînt întrunite , legile p ot fi enunțate
categoric . De altminteri , aceste condiții nu sînt asumate în
mod arbitrar , ci sînt alese în așa fel încît să corespundă în
mare faptelor reale în diferit e forme de manifestare a
fenome nelor economice . Cînd spunem , deci, că economia
politică , în măsura în care recurge la metoda deductivă ,
este o știință ipotetică , trebuie să ne ferim de ideea că
aceasta implică neveridicitatea sau lipsa de concordanță
cu ordinea reală a fenomenelor economice .16
§ 3. Funcțiile observației în folosirea metodei d eductive .
— Rolul expe rienței specifice în călăuzirea raționamentulu i
economic deductiv și în asigu rarea concordanței sale cu
realitatea este cum nu se poate mai important . Se poate
spune fără rezervă că economia politică , indiferent dacă
recurge sau nu la metoda deductivă , trebuie să înceapă cu
observația și să sfîrșească tot cu ea . După cum am
semnalat deja , există tendința de a uita că metoda
deductivă în forma ei completă constă din trei stadii ,
dintre care numai unul este cu adevărat deductiv , celelalt e
două constînd în determinarea inductivă a premiselor și în
verificarea inductivă a concluziilor . Adevăratul caracter al
metodei deductive este greșit înțeles mai ales de acei critici
ai ei ca re se opun utilizării ei în eco nomia politică pe motiv
că aceas ta ar echivala cu a închide ochii în fața fap telor și
a încerca descoperirea pe cale pur mentală a legilor lumii
economice , nesocotind cu totul ceea ce se petrece în
realitate .17
E adevărat că în elaborarea teoriei economice pure , rolul
pe care -l joacă obs ervația specifică poate fi subordonat și
ținut provizoriu pe planul al doilea . Este de asemenea
adevărat că formația intelectuală a unor cercetători îi
predispune în chip firesc spre cultivarea cu predilecție a
acestei laturi a muncii științifice . Pe lîngă aceasta , uneori
poate fi util ca , în scop ilustrativ și în vederea familiarizării
cu tipul de raționam ent necesar în abordarea proble melor
economice , să se formuleze ipoteze ce au prea puțină
legătură cu situațiile reale .18 În rest , economistul nu poate

decît în mod parțial și provi zoriu să rămînă astfel
independent de experiența specifică . Funcțiile speciale ale
observației ca întregire a raționamentului deductiv ni le
sugerează chiar analiza făcută deja a metodei deductive .
În primul rînd , observația îl călăuzește pe economist în
alegerea premi selor inițiale . Chiar și în cea mai abstractă
abordare a economiei politice este necesar să se înceapă
cu întrebarea care sînt cele mai generale caracteristici pe
care le manifestă efectiv oamenii în raporturile lor
economice reciproce și cu investigarea mediului fizic și
social în care se desfășoară activitățile lor economice . Dar,
după cum am atras deja atenția , nu este necesar ca
propozițiile asumate privitoare la mobilurile oamenilor sau
la circumstanțele materia le și sociale ale activității lor să
fie adevărate în mod universal și fără restricții . A căuta o
corespondență exactă cu ceea ce s -a numit „realitatea
empirică inte grală ” ar însemna a sacrifica generalitatea și
a ne încurca din nou în acele complexități a le vieții
economice reale pe care metoda deductivă caută în mod
special să le evite temporar . Ceea ce se cere este , întîi, ca
mobilurile luate în considerare să fie excepțional de
puternice în sfera economică , iar acțiunea lor să fie atît de
uniformă încît modul de comportare dedus din ele să
corespundă în linii mari cu ceea ce se întîmplă în realitate ;
și în al doilea rînd , ca circumstanțele în care se presupune
că acționează aceste mobiluri să aibă un caracter
reprezentativ , fie în raport cu viața economi că în general ,
fie măcar în raport cu un aspect particular al ei .
Observația pe care o necesită alegerea premiselor poate
uneori să nu implice mult mai mult decît înregistrarea
inteligentă a anumitor date coti diene dintre cele mai
familiare . Trebuie reamin tit însă că economistul nu -și ia
întotdeauna ca punct de plecare una și aceeași mulțime de
supoziții , în unele cazuri fiind necesară o cunoaștere mult
mai cuprinzătoare pentru a putea determina care trebuie
să fie premisele . Această remarcă se aplică la el aborarea
teoriei schimburilor externe , a dinamicii prețurilor

generale , a efectelor pe care sindicatele sau mașinile le au
asupra salariilor ș .a. Cînd ne ocupăm de astfel de
probleme , apare chiar de la începutul cercetărilor noastre
necesitatea unei cunoaș teri destul de intime a fenomenelor
economice concrete . Ceva mai încolo vom indica
amănunțit principiile generale ce trebuie să -l călăuzească
pe economist în alegerea premiselor .19
În al doilea rînd , observația îi permite economistului să
determine cît de bine aproximează supozițiile sale faptele
reale în condiții economice date . El află astfel în ce măsură
se cer modificate premisele sale ; sau în ce măsură , atunci
cînd nu este necesară sau fezabilă o modificare efectivă a
premiselor , trebuie luate în calcu l efectele așa -numitelor
cauze perturbatoare . Folosirea în acest scop a observației
constituie unul din principalele aspecte sub care
abordarea mai concretă a economiei politice se deosebește
de abordarea ei mai abstractă . Ea este de foarte mare
importanță pentru înțelegerea adecvată a fenomenelor
economice din orice perioadă dată . „Din partea economiei
politice — spune Bagehot — nu ne putem aștepta decît la
ficțiuni înainte de a ști cînd și în ce măsură primele ei
aserțiuni sînt în fapt adevărate și cînd ș i în ce măsură nu
sînt.”20 Privind această funcție a observației dintr -un
punct de vedere întrucîtva diferit , vom constata că
observația determină limitele valabilității pozitive a legilor
obținute pe cale deductivă . Lumea e conomică este în
continuă schim bare. Se poate întîmpla ca anumite
supoziții să fie realizate într -o anumită etapă a progresului
economic și totuși să fie în vădită nepotrivire cu faptele
într-o altă etapă . Încît fără ajutorul unei ample cunoașteri
a faptelor există pericolul de a atribui doctrinelor
economice o sferă de aplicabilitate mult mai largă decît au
în realitate . Vom reveni asupra acestui aspect atunci cînd
vom discuta despre raportul dintre teoria economică și
istoria economică .
În al treilea rînd , economistul recurge la observa ție
pentru a ilustra , testa și confirma concluziile obținute pe

cale deductivă . Aici este important să observăm că
verificarea poate să constea , și îndeobșt e va consta în
explicarea satis făcătoare a fenomenelor reale , nu neapărat
în descoperirea de fenomen e care ar justifica în calitate de
generalizări directe concluziile obținute deductiv .21
Desigur că în unele cazuri , în loc ca teoria să fie
confirmată , se va constata o discrepanță vădită între
mersul real al evenimentelor și rezultatele raționamentelor
deductive , ceea ce va însemna că acestea , dacă nu sînt pur
și simplu eronate , sînt cel puțin insuficiente pentru
explicarea faptelor . Problema care se pune atunci este de a
afla sursa erorii sau a incompletitudinii . S-ar putea ca
cercetarea empirică să semn aleze acțiunea unor factori ce
exercită o influență importantă asupra fenomenelor în
cauză dar nu au fost luați în considerare22; ori s-ar putea
dovedi că deși au fost l uate în considerare forțele
relevante , ponderile lor relative au fost greșit estimate s au
modul de acțiune al fiecăreia în parte a fost greșit calculat ;
după cum e posibil și să se fi strecurat o eroare în însuși
raționamentul deductiv .
Nu trebuie trecute cu vederea dificultățile serioase pe
care le întîmpină uneori procesul de verificare . Mill merge
pînă la a spune că „temeiul încrederii pe care o avem într -o
știință deductivă oarecare nu este raționamentul a priori
însuși , ci concordanța dintre rezultatele lui și cele ale
observației a posteriori ”.23 Formularea se cere ușor
atenuată . Căci s e poate întîmpla să avem temeiuri
independente pentru a crede că premisele noast re
corespund faptelor și că pro cesul de deducție este corect ;
în care caz putem avea încredere în concluziile noastre în
ciuda eventualelor dificultăți de a obține o verificare
explicită .
Firește că nu trebuie să existe o discrepanță vădită între
concluziile noastre teoretice și faptele efectiv observate . Nu
trebuie însă să tragem în mod pripit concluzii negative sau
să considerăm teoriile ca infirmate pentru faptul că n -au
fost observate cu claritate cazuri concordante cu ele .

Deoarece complexitatea lumii economice reale , care a
impus mai întîi necesitatea recurgerii la metoda deductivă ,
poate , tot ea , să ne creeze greutăți cînd e vorba să
determinăm dacă efectele reale ale unui factor oarecare
concordă sau nu cu rezultatele calculelor noastre
deductive .24
De altminteri , legea valorii normale , legea salariilor etc .
sînt verificabile , după cum am arătat deja , numai prin
masa de cazuri și nu prin cazuri luate individual . De unde
rezultă că , la fel ca în formularea de generalizări empirice ,
și în verificarea prin observație a rezultatelor raționării
deductive se impune în general să extindem cercetările
noastre asupra unui spectru larg de fapte și mai ales să
lăsăm suficient timp pen tru ca efectele să se poată
manifesta îndeajuns . Dacă nu luăm astfel de precauții , pot
lesne să apară interpretări greșite , iar teoria economică să
fie pe nedrept discreditată .
Doctrina că , în condiții obișnuite , impozitele pe mărfuri
sînt plătite de consu matori ne poate oferi în acest sens un
exemplu simplu ; pentru că această doctrină nu este
nicidecum incompatibilă cu faptul că un nou impozit poate
în primă instanță să apese foarte greu asupra ramurii
economice impo zitate . Întreg raționamentul prin care
această doctrină a fost edificată arată că ea vorbește doar
despre ceea ce se întîmplă pe termen lung . Cu alte cuvinte ,
numai despre impozitele vechi sau despre cele anticipate
de mult .25
Iată și un al doilea exemplu simplu . Conform principiilor
economiei politice deductive , abrogarea Legii cerealelor ar
fi trebuit să determine , tendențial , o scădere permanentă a
prețului grî ului în Anglia . Totuși , o asemenea scădere nu
s-a produs imediat . Explicația aparentei discrepanțe
constă în interferența unor circums tanțe cum sînt recolta
slabă de cartofi , Războiul Crimeii și îndeosebi deprecierea
aurului , care au contribuit la menținerea unui preț ridicat
pînă în 1862 , în pofida comerțului liber . A fost nevoie ,
apoi, de un anumit timp și pentru a se putea extinde în

noi țări suprafețele cultivate și a se putea dezvolta
mijloacele de comunicație astfel încît să fie satisfăcută
noua cerere .

NOTE

1. Există însă unele deosebiri de păreri în privința
măsurii în care aplicarea doctrinelor rezultate se impune a
fi limita tă. Bageho t consideră că doctrinele econo miei
politice engleze nu sînt aplicabile la orice stare a societății ,
ci doar la acele stări în care comerțul este bine dezvoltat și
îndeosebi acolo unde a îmbrăcat forma de dezvoltare pe
care o întîlnim în prezent în Anglia . Cairnes vorbește și el ,
în treacăt , de relativitatea cercetărilor economice . Senior ,
pe de altă parte , afirmă că acele concluzii care se referă la
natura și producerea avuției sînt universal adevărate ; și cu
toate că cele care se referă la repar tiția avuției pot să fie
afectate de instituțiile speci fice ale diferitelor țări , totuși
starea de lucruri naturală poate fi enunțată ca regulă
generală , urmînd ca anomaliile produse de cauze
perturbatoare particulare să fie explicate ulterior . Cu alte
cuvinte, în timp ce Bagehot consideră că premisele
economiei politice se referă doar la deprinderile și
instituțiile economice ale unei epoci și țări particulare ,
Senior le consideră „naturale ” și, cu mici rezerve ,
independente de timp și de loc .
2. Mill și B agehot insistă în mod special asupra înaltului
grad de abstractizare propriu gîndirii economice . Bagehot
spune în mod repetat că „economiștii englezi vorbesc nu
despre oamenii reali , ci despre oameni imaginari ; nu
despre oamenii așa cum îi vedem , ci despre oamenii așa
cum ne e comod să presupunem că sînt ” (Economic
Studies , p. 5).
3. Deși afirmă că concluziile economiei politice sînt
adevărate doar în absența oricăror cauze perturbatoare ,

Senior o caracterizează totuși drept o știință pozitivă , și nu
ipotet ică. Prin aceasta el înțelege că premisele ci nu sînt
adoptate în mod arbitrar .
4. Profesorul Carl Menger din Viena este unul din
principalii lideri ai acest ei tendințe mai recente din opinia
germană . Cf. ale sale Untersuchungen über die Methode der
Sozial wissenschaften und der Politischen Oekonomie
insbesondere . El insistă în mod special asupra necesității
de a deosebi economia politică teoretică de istoria și de
statistica economică , pe de o parte , și de științele practice
ale economiei politice , pe de al ta; și acuză școala
dominantă ger mană atît de neînțelegerea punc tului de
vedere al metodei abstracte cît și de faptul că atribuie o
importanță exagerată aspectului istoric . El consideră de
asemenea eronată încercarea lor de a imprima economiei
politice teo retice o direcție etică . El se exprimă și mai
tranșant într -o foarte controversată serie de scrieri
îndreptate mai ales împotriva lui Schmoller și publicate
sub titlul Die Irrth ümer des Historismus in der Deutsch en
Nationaloekonomie . Profesorul Emil Sax di n Praga este de
acord cu Menger în chestiunile fundamentale , dar își
prezintă vederile sub o formă mai puțin polemică . El
subliniază puternic importanța teoriei pure . Cf. lucrarea sa
Wesen und Aufgaben der Nationaloekonomie .
5. Pentru chestiunile abordate în continuare , cf.
Roscher , Geschichte der Nationaloekonomik in
Deutschland , îndeosebi pp . 1032 -1036 ; Knies , Die
Politische Oekonomie vom Stand punkte der geschichtlichen
Meth ode; articolul lui Schoeb erg Die Volkswirtsc haft (în al
său Handbuch ), § 1-13; și Wagner , Systematische
Nationaloekonomie în Jahrb ücher f ür Nationaloekonomie
und Statistik , martie 1886 (tradus în Quarterly Journal of
Economics , vol. I, p. 113). O bună prezentare a noii
economii politice germane , ale cărei temelii au fost puse în
anii 18 42-1853 în prin cipal de Roscher , Hildebrand și
Knies , o face Cohn în System der Nationaloekonomie,
Grundlegung , § 108 -122. Vezi și articolul profesorului

Ashley „Historical School of Economics ” în Dictionary of
Political Economy al dlui Palgrave .
6. Trebui e observat că deosebirile în modul de a trasa
domeniul unei științe pot fi în bună măsură doar verbale .
Se întîmplă ca un autor să includă în știința respectivă
cercetări despre care un altul consideră că aparțin doar
aplicațiilor ei ; ceea ce nu înseamnă c ă acesta din urmă
ignoră aceste cercet ări și nici că le atribuie cîtuși de puțin
o importanță mai mică .
7. După cum vom arăta , însă, conversa nu este valabilă ;
poți, adică , să adopți o tratare realistă a problemelor
economice fără să formulezi judecăți eti ce.
8. Quarterly Journ al of Economics , vol. I, p. 124. În al
său Lehr-und Handbuch der Politischen Oekonomie , vol. I,
p. 17, Wagner continuă pe aceeași linie . „Nu e vorba —
scrie el — să schimbăm complet metoda deducției și nici s –
o înlocuim cu totul prin metoda inducției . Acest din urmă
obiectiv este imposibil de realizat ; și chiar de -ar fi posibil ,
n-ar fi nici just , nici dezirabil . Problema e de a obține o
amelio rare a procedeului deductiv , o mai rafinată și mai
profundă întemeiere psihologică și dezvolt are a lui , și o
mai atentă aplicare , mai cu seamă la chestiuni practice
concrete . La aceasta trebuie să se adauge o atenție
constantă acordată ipotezelor de la care pornesc deducțiile
și o determinare mai precisă a limitelor de aplicabilitate a
metodei , într-un cuvînt , adevărata soluție a disputei
privitoare la metodă nu constă în a alege între deducție
sau inducție , ci în a accepta deducția și inducția . Fiecare
din ele trebuie folosită în cazurile unde se potrivește în
mod special naturii particulare a pro blemei de rezolvat și ,
pe cît posibil — căci nu totdeauna este posibil — trebuie
combinate amîndouă , deși în cazurile concrete va avea
întîietate una sau cealaltă .” Asemănător se exprimă și dr .
von Scheel . Pentru rezolvarea unor probleme economice
diferite , spune el , se recomandă metode diferite . „Trebuie
să folosim atît metoda inductivă , cît și pe cea deductivă .
Metoda cea mai potrivită variază continuu în funcție de

natura specifică a problemei de rezolvat ” (Schönberg ,
Handbuch, Die politische Oekonomie a ls Wissenschaft , § 3).
În același sens ar putea fi citat și profesorul Gustav Cohn .
Ideea , spune el , că simple colecții de material istoric sau
statistic ar putea fi de folos științei , fără ajutorul
instrumentelor deductive , este la fel de extravagantă ca și
ideea opusă că întreaga știință ar putea fi edificată prin
deducție din niște ipoteze elemen tare ( Grundlegung der
Nationaloekonomie , p. 35). Iar dr . E. R. Seligman , vorbind
în numele susținătorilor americani ai noii mișcări , spune
că germanii mai extrem iști „au sărit peste cal , au
subestimat pe nedrept contribuția școlii engleze și , în zelul
lor, au negat în chip dogmatic posibilitatea formulării
oricăror legi generale ” (Science Economic Discussion , p. 21).
9. În 1890 , cînd s -a publicat prima ediție a lu crării de
față, controversele despre care este vorba în acest capitol
deveniseră treptat mai puțin acute ; iar după acest an s -a
mers mai departe în direcția înțelegerii reciproce între
economiștii teoreticieni și istoricii economiei . Cf. prof.
Ashley , On the Study of Economic History (Surveys: Historic
and Economic , pp. 1-21).
10. A se vedea cele spuse în capitolul precedent despre
relația dintre economia politică și etică .
11. Logical Method of Political Economy , pp. 37, 38.
12. Unsettled Questions of Poli tical Economy , pp. 129,
133.
13. Aș observa în treacăt că modul cum caracterizează
Jevons economia politică în a sa Theory of Political
Economy pare să confere acestei științe în prea mare
măsură un caracter psihologic și prea puțin unul social . El
caracte rizează teoria economiei politice drept „mecanica
utilității și a interesului personal ” (p. 23); ea „se bazează în
întregime pe un calcul al plăcerii și durerii ; obiectul
economiei politice fiind de a maximiza fericirea cumpărî nd
plăcerea , ca să spunem așa , cu prețul minim al durerii ” (p.
25). Ideea este dezvoltată cîteva pagini mai departe .
„Plăcerea și durerea sînt fără îndoială țintele ultime ale

calcului economic . A satisface dorințele noastre în măsură
cît mai mare și cu cît mai puțin efort — a procura un
cuantum cît mai mare din ceea ce este deziderabil printr –
un cuantum cît mai mic din ceea ce este indezirabil — cu
alte cuvinte a maximiza plăcerea , aceasta e problema
economici politice ” (p. 40). Rezultatul concepției lui Jevons
despre un calcul al plă cerii și durerii este o teorie a
utilității a cărei importanță economică ar fi greu de
supraes timat . Această teorie nu reprezintă totuși miezul
economiei politice . Ea ar trebui socotită mai degrabă un
prealabil esențial sau bază a cercetării economice , și nu
parte constitutivă a acestei științe . Ar fi mai potrivit să
spunem că aparține unei ramuri a psihologiei aplicate ,
căreia i s -ar putea da numele de hedonistică . În același
timp, avînd în vedere importanța ei economică ,
economistul trebuie să elaboreze e l însuși această teorie ,
dacă nu o găsește elaborată independent . Astfel , ea ar
putea să ocupe , oarecum accidental , un loc important în
scrierile economice , reprezentînd totuși o premisă și nu o
concluzie ultimă a acestei științe . Jevons însuși , după ce
formulează teoria utilității , se ocupă mai departe de
aplicațiile ei la fenomene economice în sensul cel mai
strict . El proiectează astfel asupra acestor fenomene atîta
lumină încît cartea sa A Theory of Politica l Econo my, luată
în ansamblu , poate fi socotit ă pe drept cuvînt una din cele
mai fecunde și mai valoroase contribuții aduse vreodată în
această știință .
14. Acesta e aspectul pe care ține să -l sublinieze Senior
cînd, deși afirmă că economia politică „depinde mai mult
de raționament decît de observație ”, refuză totuși să o
califice drept o știință ipotetică .
15. Trebuie recunoscut că forțele predominante și cu
acțiune mai durabilă sînt ele însele susceptibile de variație
în perioade mai lungi , ceea ce , după cum arată profe sorul
Marshall ( Principles of E conomics , vol. I, 1895 , p. 426),
sporește inevitabil dificultățile cu care se confruntă
aplicarea doctrin elor economice la probleme prac tice.

Chestiunea poate deveni mai clară dacă distingem explicit
două aspecte prezente în determinarea legii valorii
norm ale, a legii salariilor normale etc . În primul rînd
facem abstracție de acțiunea cauzelor locale și trecătoare ;
în al doilea rînd , presu punem staționare condițiile generale
ale vieții economice , astfel încît forțele predominante ce
acționează să fie și ele constante . Numai în limitele în care
această din urmă supoziție este satisfăcută în fapt ,
valoarea normală poate fi identificată cu valoarea medie ,
salariile normale cu salariile medii etc .
16. Multe din lucrurile pe care le spune Cairnes în
Logical Metho d of Politicul Economy despre caracterul
ipotetic al acestei științe sînt perfect valabile și exprimate
cu obișnuita -i luciditate și eficiență . Unele din formulările
sale însă — de exemplu remarca lui că legea economică nu
este o aserțiune privitoare la ordinea reală a feno menelor
economice (p . 99), sau afirmația că o lege economică poate
fi întemeiată sau respinsă numai apelînd la un principiu
mental sau fizic (p . 107) — se pot preta la interpretări
greșite , chiar dacă , explicate cu grijă , ar putea fi
justificate . Să luăm , de pildă , cu referire la enunțurile
citate , încercarea de a respinge doctrina cheltuielilor de
producție ca regulator al valorii apelînd la anumite fapte
sociale rezumate în expresia „imobilitatea muncii și a
capitalului ”. Dacă această do ctrină este considerată pur
ipotetică , obiecția poate fi r espinsă ca fiind pur și simplu
irelevantă . Nu putem crede însă că Cairnes s -ar fi
mulțumit să o respingă în acest fel . În mîinile sale , ca și în
ale școlii sale în general , doctrina respectivă însea mnă că
în condițiile economice existente cheltuielile de producție
exercită efectiv o influență substanțială asupra prețului
marii majorități a mărfurilor . Să mai considerăm apoi
doctrina existenței unor categorii de forță de muncă între
care concurența es te slabă și ineficace . Doctrina este
schițată de Mill , dar capătă mai mult relief la Cairnes , care
întemeiază cu ajutorul ei o modificare a teoriei tradiționale
a valorii . Pe ce principiu mental sau fizic s -ar putea spune

că se sprijină ea ? Ar trebui mai d egrabă să o privim ca pe
o modificare a premiselor , sugerată de observația făcută cu
scopul de a realiza o mai mare apropiere a teoriilor
economice de realitate .
17. Considerînd inducția drept un complement al
deducției , Wagner observă că „în conformitate cu
experiența noastră din trecut și probabil că și în viitor ,
trebuie să așteptăm mai mult de la inducție ca mijloc de
control decît ca o metodă indepen dentă . Probabil că
inducția ne va aduce nu atît rezultate noi , cît corecții ,
rafinări și amplificări ale propozițiilor obținute în prima
instanță deductiv ” (Grundlegung der politischen
Oekonomie , 1892 , § 95).
18. Referitor la ipotezele ilustrative , cf. Venn , Empirical
Logic , pp. 288 și urm .
19. Cairnes observă că „economistul pornește de la o
cunoaștere a ca uzelor ultime ” (Logica l Method, p. 75); dar
această aserțiune trebuie oricum limitată la teoria
economică pură . După cum a remarcat prof . Dunbar în
eseul său The Reaction in Political Economy , metoda ce
trebuie folosită pentru a duce știința economică în z ona
unde Ricardo n -a pătruns niciodată este simplă : trebuie
scoase doar din obser varea stărilor de lucruri reale
premise noi privitoare la forțe de ordinul al doilea
(Quarterly Journal of Economics , octombrie , 1886 , p. 10).
Cartea Principles of Economics a prof. Marshall oferă
numeroase exemple convingătoare de noi dezvoltări de
care este capabilă economia politică deductivă ghidată de
observație .
20. Economic Studies , p. 71. Bagehot însuși ilustrează
această afirmație printr -o investigație inductivă a efec telor
pe care diferențele d intre salariile reale ale munci torilor le
au asupra mișcărilor demografice . Un postulat important
privitor la natura acestui efect este implicat în obișnuita
determinare deductivă a legilor salariilor normale . Vezi și
L. L. Price , Industrial Peace , pp, 108 și urm .

21. Dintre tratatele economice recente , aș menționa
cartea Money (Banii ) a prof . Nicholson ca oferind
numeroase exemple convingăto are privind modul în care
eveni mentele reale pot servi pentru ilustrarea și
confirmarea ra ționamentelor deductive . Dar dacă vrem
exemple , cel mai bine este să apelăm la Avuția națiunilor .
După cum observă prof . Marshall , „Adam Smith a încercat
rareori să dovedească ceva prin inducție sau istorie
detaliate . Datele utilizate în demonstrațiile sal e erau cu
precădere fapte știute de toată lumea , fapte fizice , psihice
și morale . El și -a ilustrat însă demonstrațiile prin fapte
curioase și instructive , dîndu -le astfel viață și făcîndu -i pe
cititori să simtă că era vorba de probleme ale lumii reale și
nu de niște abstracții .”
22. Odată sugerată prin observație acțiunea acestor
factori , nu este improbabil să fim ajutați din nou de
deducție în determinarea precisă a naturii influenței lor .
23. Logic , VI, 9, § 1.
24. Problema efectelor pe care le are asupra prețurilor
generale cantitatea de bani aflați în circulație este
abordată mai întîi deductiv iar apoi ilustrată și testată prin
examinarea unor cazuri în care această cantitate a suferit
ample modificări . În unele cazuri confirmarea poate fi
foarte clară și decisivă ; alteori însă pot să intervină mari
dificultăți în a ține cont cu exactitate de efectele creșterii
sau scăderii volumului general al schimburilor , efectele
expansiunii sau restrîngerii creditelor etc ., efecte ce tind să
contracareze sau să ampl ifice efectele specifice produse de
cauza supusă investigației .
25. Teoria deductivă a incidenței impozitelor pe mărfuri
a fost adesea sursa unor neînțelegeri persistente . „Teoria
economistului deductiv privind profiturile și prețurile —
scrie Cliffe Lesli e — are pretenția de a fi adevărată în toate
împrejurările , în cazul fiecărui participant la schimb și a
fiecărui produs în parte și de a putea prevedea prețurile
exacte la care bunurile se vor vinde . Teoria sa despre
impozite este o aplicație a teoriei sa le despre profituri și

preturi ; și el pornește de Ia ipoteza că preturile se vor
conforma în fapt cheltuielilor de producție , cu atîta
precizie în fiecare caz particular încît fiecare impozit în
parte pus pe indiferent ce marfă va fi recuperat de
producăto r de la consumator , cu un profit la avansul
făcut ” (Essays , 1888 , p. 220; cf. și p. 64). Dacă anume
pasaje izolate din scrierile economiștilor deductivi ar părea
să îndreptățească astfel de aprecieri , aceasta se întîmplă
numai din pricină că ei n -au sublin iat destul de insistent
deosebirea dintre inci denta imediată și inci denta ultimă a
unui impozit .

CAPITOLUL 3
Obiectivitate și înțelegere în
economia politică*
MAX WEBER

Max Weber (1864 -1920) s -a născut la Erfurt și a
predat la universi tățile din Freibu rg, Heidelberg,
Viena și Munchen. Cel mai adesea este considerat
sociolog, deși a avut și o solidă cultură economică și
a jucat un rol activ în dezbaterile privitoare la
metodologia economiei politice. Cea mai cunoscută
lucrare a sa este, probabil, Etica p rotestantă și spiritul
capitalismului , în care susține despre calvinism că a
favorizat dezvoltarea capitalismului la începuturile
acestuia; Weber a adus însă numeroase contribuții
fundamentale la înțelegerea societăților. Scrierile sale
metodologice au fos t de asemenea extrem de
influente. Reproducem aici extrase din studiul său
„«Obiectivitatea» în știința socială și în politica
socială”, care este probabil cea mai cunoscută dintre
lucrările sale de metodologie.

Orice reflecție rațională asupra elementelo r ultime ale
comportamentului uman deliberat se leagă în primul rînd
de categoriile de scop și mijloc. Dorim in concreto un
anumit lucru fie „pentru valoarea lui intrinsecă”, fie ca
mijloc pentru ceva dorit în ultimă instanță. Problema
adecvării mijloacelo r la un scop dat poate fi, neîndoielnic,
abordată științific . În măsura în care izbutim să
determinăm (în limitele cunoștințelor pe care le avem ) care
mijloace sînt potrivite pentru atingerea unui scop propus

* Retipărit după Max Weber, The Methodology of the Social Sciences ,
tradus și îngrijit de Edward A. Shilz și Henry A . Finch, Free Press,
Glencoe Ill ., 1949.

și care nu , vom putea să estimăm șansele de a a tinge un
anumit scop prin mijloacele disponibile și astfel , în mod
indirect , să criticăm , pe temeiul situației istorice
respective , însuși scopul propus ca fiind rațional sau
nerațional din punct de vedere practic , ținînd cont de
condițiile existente . Putem, de asemenea , cînd ne apare
posibilă atin gerea unui scop propus , să determinăm —
firește , tot în limitele cunoștințelor de care dispunem —
consecințele pe care le -ar avea , pe lîngă eventuala atingere
a scopului propus , aplicarea mijloacelor respective , dată
fiind interdependența dintre toate cîte se întîmplă . În felul
acesta ofer im celui ce acționează posibili tatea de a cîntări
și compara consecin țele urmărite și pe cele neurmărite ale
acțiunii sale , obținînd implicit răspunsul la întrebarea :
care este „c ostul ” atingerii scopului dorit în termenii
prejudiciilor predictibile aduse astfel altor valori . Cum în
marea majoritate a cazurilor fiecare scop urmărit are sau
poate să aibă , în acest sens , un anumit „cost ”, deliberarea
persoanelor care acționează cu si mțul răspunderii nu
poate să evite de a cîntări scopul și consecințele acțiunii pe
care realizarea lui o reclamă . Una din cele mai importante
funcții ale criticii tehnice , despre care am vorbit pînă acum ,
este de a face posibilă această analiză . Trecerea d e la
această estimare la decizie nu poate cădea însă în sarcina
științei , ci a in dividului care urmărește respec tivul scop :
acesta cîntărește și alege , după conștiința sa și după
concepția sa despre lume , între valorile care sînt în joc .
Știința îl poate a juta să înțeleagă că orice acțiune — și,
firește , după împrejurări , orice inacțiune — înseamnă prin
consecințele ei o opțiune în favoarea anumitor valori și
implicit — lucru la care astăzi lumea preferă să închidă
ochii — în defavoarea altora . El este cel ce trebuie să
efectueze actul alegerii .

Știința socială pe care vrem s -o practicăm este o știință
a realului (Wirklich keitswissenschaft ).* Ceea ce urmărim
este să î nțelegem în unicitatea ei carac teristică realitatea
vieții care ne înconjoară și în care sîn tem plasați — pe de o
parte , interdependența și semnificația culturală a
evenimentelor individuale din ea , iar pe de alta temeiurile
pentru care din punct de vedere istoric ea se prezintă așa
și nu altfel . Or, de îndată ce încercăm să reflectăm asupra
modu lui în care viața ne apare nemijlocit în situații
concrete , ea ne oferă o multitudine nesfîrșită de
evenimente „din noi ” și „din afara noastră ”, care apar și
dispar în simultaneitate și succesiune . Această nesfîrșită
diversitate se menține din plin chiar ș i atunci cînd ne
concentrăm asupra unui singur „obiect ”, bunăoară a unui
act concret de schimb — dacă încercăm în mod serios să
dăm o descriere exhaustivă a tuturor componentelor sale
individuale , pentru a nu mai vorbi de explicarea lui
cauzală . De aceea , orice cunoaștere rațională a realității
infinite de către spiritul uman finit se sprijină pe supoziția
tacită că de fiecare dată numai o porțiune din această
realitate formează o biectul investigației științifi ce, că
numai ea este „esențială ” în sensul de a „merita să fie
cunoscută ”. Dar după ce principii este selectată această
porțiune ? S-a crezut adesea că și în științele culturii
criteriului decisiv ar fi , în ultimă i nstanță , recurența
„regulată ” a anumitor legături cauzale . Ceea ce cuprind
„legile ” pe ca re izbutim să le sesizăm în curgerea nesfîrșit
de diversă a evenimentelor reprezintă , potrivit acestei
concepții , „esențialul ” din ele : de îndată ce am recunoscut
caracterul „legic ” al unei legături cauzale , adică de îndată
ce am arătat print r-o cuprin zătoare inducție istorică
valabilitatea ei universală sau am ajuns s -o considerăm ca
pe un dat intuitiv nemijlocit al experienței noastre ,

* În traducerea eng leză, Wirklichkeitswissenschaft este redat prin
„empirical science of concrete reality ” (știința empirică a realității
concrete). (N. t.)

formulei astfel descoperite i se va subsuma un mare
număr de cazuri similare . Acele elemente din evenimentul
individual r ămase de o parte în urma selectării ele mentelor
ce se subsumează „legii ” sînt consid erate fie un reziduu
încă nepre lucrat științific , reziduu ce urmează a fi integrat
și el pe măsura completării sistemului de „legi ”, fie ca ceva
„accidental ” și ca atare ne important din punct de vedere
științific tocmai pentru că nu e „subsumabil legii ”, deci nu
aparține „tipului ” evenimentelor , putînd face doar obiectul
unei „curiozități gratuite ”. Drept urmare , întîlnim mereu ,
chiar și la reprezentanți ai școlii istorice , credința că
idealul spre care tind și vor trebui să tindă și în viitorul
îndepărtat toate științele , inclusiv cele ale culturii , este un
sistem de propoziții din care realitatea să poată fi
„dedusă ”. După cum se știe , un exponent de frunte al
științelor na turii a socotit potrivit să descrie țelul ideal (cu
neputință de atins în fapt ) al unei atare abordări a
realității culturale d rept o cunoaștere de tip „astro nomic ” a
faptelor de viață .

* * *
Noi am numit „științe ale culturii ” acele discipline care
își p ropun să cunoască fenomenele vieții din unghiul
semnificației lor culturale . Semnificația unei con figurații de
fenomene culturale și temeiul acestei semnificații nu pot fi
însă de rivate și făcute inteligibile printr -un sistem de legi
analitice ( Gesetzbegri ffen), oricît de complet , deoarece ea
presupune raportarea evenimentelor culturale la valori
(Wertideen ). Conceptul de cultură este un concept valoric .
Realitatea empirică este pentru noi „cultură ” atunci cînd și
în măsura în care o raportăm la valori ; ea cuprinde acele și
numai acele componente ale realității care printr -o
asemenea raportare devin semnificative pentru noi . Doar o
mică parte a realității individuale este colorată de
interesele noastre condiționate de acele valori ; numai ea
posedă semnificaț ie pentru noi , și aceasta pentru că
dezvăluie relații care sînt pentru noi importante în virtutea

legăturii lor cu valorile . Numai dacă și în măsura în care
lucrurile stau așa , considerăm că respectiva parte din
realitate merită a fi cunoscută în individua litatea ei . Ce
anume are semnificația pentru noi , nu se poate afla ,
firește , printr -o investigare „lipsită de presupoziții ” a
datelor empirice ; dimpotrivă , sesizarea acestei semnificații
este cea care face ca ceva să devină obiect de investigație .
Firește că lucrurile socotite semnifica tive nu coincid , ca
atare , cu cele la care se referă legile , și coincidența e cu
atît mai improbabilă , cu cît o lege e mai generală . Pentru
că semnificația specifică pe care o componentă a realității
o are pentru noi nu rezidă, bineînțeles , în acele relații ale
sale ce se regăsesc și la multe alte componente .

* * *
Ce decurge din toate acestea ?
Nu decurge , firește , că în domeniul științel or culturii n –
ar avea nici o în dreptățire științifică cunoașterea aspectelor
generale , construirea de concepte abstracte , cunoașterea
regularităților și încercarea de a formula corelații „ legice ”.
Dimpotrivă , dacă la istorici cunoașterea cauzală constă în
a atribui anumite efecte concrete unor cauze concrete ,
atribuirea validă a unui efect ind ividual oarecare ar fi în
genere imposibilă fără aplicarea unei cunoștințe
„nomologice ”, adică privitoare la conexiuni cauzale
uniforme . Se întîmplă uneori să nu putem ști dacă , într-un
caz concret , o anume componentă indivi duală a unei
conexiuni este cauz al relevantă pentru un efect căruia i se
caută o explicație cauzală , decît estimînd efectele pe care
le așteptăm în general de la ea și de la celelalte
componente ale aceluiași complex ce sînt avute în vedere
pentru acea explicație ; adică stabilind care sî nt efectele
„adecvate ” ale respectivelor elemente cauzale . În ce
măsură istoricul (în sensul cel mai larg al cuvîntului ) poate
realiza în mod rezonabil această atribuire cu ajutorul
imaginației sale nutrite din experiența vieții și exersate
metodic și în c e măsură trebuie să apeleze la ajutorul unor

științe speciale apte să i -o înlesnească , depinde de la caz la
caz. Peste tot însă , și deci și în sfera proceselor econo mice
complicate , siguranța cu care se face această atribuire este
cu atît mai mare , cu cît este mai sigură și mai
cuprinzătoare cunoașterea noastră generală . Valabilitatea
acestei constatări nu este cu nimic știrbită de faptul că
aici este vorba întotdeauna , chiar și în cazul tuturor așa –
numitelor „legi economice ” fără excepție , nu de „legi ” în
sensul îngust din științele exacte ale naturii , ci de
conexiuni cauzale adecvate exprimate în reguli , de o
aplicare , pe care aici nu o vom analiza mai îndeaproape , a
categoriei de „posibilitate obiectivă ”. Stabilirea unor
asemenea regularități nu este scopul, ci un mijloc al
cunoașterii , iar dacă o regularitate cauzală degajată din
experiența comună trebuie sau nu să fie formulată ca
„lege” este o chestiune de oportunitate , care se cere
rezolvată ca atare de la caz la caz . Pentru științele exacte
ale naturi i „legile ” sînt cu atît mai importante și mai
valoroase , cu cît sînt mai universale , pe cînd pentru
cunoașterea fenomenelor istorice în concretețea lor , legile
cele mai universale , fiind cele mai goale de conținut , sînt
de regulă și cele mai puțin valoroas e. Într-adevăr , cu cî t
este mai cuprinzătoare valabi litatea — sfera — unei
noțiuni generale , cu atît ne îndepărtează ea mai mult de
bogăția realității , pentru că spre a putea să cuprindă
elementul comun al cît mai multor fenomene cu putință ,
ea trebuie să fie cît mai abstractă , deci să aibă conținutul
cît mai sărac . În științele culturii cunoașterea generalului
nu este niciodată valoroasă prin ea însăși .
Din cele spuse pînă aici urmează că este lipsită de sens
o tratare „obiectivă ” a evenimentelor culturale , axată pe
ideea că scopul travaliului științific constă în reducerea
materialului empiric la „legi ”. Este lipsită de sens nu
pentru că , după cum se afirmă adesea , fenomenele
culturale sau spirituale ar fi în mod „obiectiv ” mai puțin
guvernate de legi . Motivele sînt altele . Întîi, cunoașterea
legilor sociale nu este cunoaștere a realității sociale , ci

doar unul din mijloacele auxiliare pe care gîndirea noastră
le folosește în acest scop . Iar în al doilea rînd , cunoașterea
evenimentelor culturale nu este de conceput decît pe baza
semnificației pe care realitat ea întotdeauna individual
configurată a vieții o are pentru noi sub anumite raporturi
individuale concrete . În ce sens și sub ce raporturi anume ,
nu ne dezvăluie vreo lege , ci se decide în conformitate c u
ideile -valori prin prisma cărora privim „cultura ” în fiecare
caz individual . „Cultura ” este un decupaj finit din
infinitatea fără sens a lumii , decupaj căruia i se conferă
sens și semnificație din punct de vedere uman . Ea se
înfățișează astfel pentru om chiar și atunci cînd el se
împotrivește unei culturi concrete ca unui dușman de
moarte și caută „să se întoarcă la natură ”. Chiar și atunci
el poate ajunge la un asemenea punct de vedere doar
raportînd respectiva cultură concretă la valorile lui și
găsind -o „prea puțin consistentă ”. La acest fapt pur logic –
formal ne gîndim atunci cînd vorbim aici de ancorarea
logic necesară a tuturor indivizilor istorici în „idei -valori ”.
Presupoziția transcendentală a oricărei științe a culturii nu
constă nicidecum în fapt ul că socotim valoroasă o cultură
determinată sau o „cultură ” în genere , ci în faptul că noi
sîntem ființe culturale , înzestrate cu capacitatea și voința
de a adopta în mod conștient o atitudine față de lume și de
a-i conferi acesteia un sens . Oricare ar f i acest sens , el ne
va face să judecăm prin prisma lui anumite fenomene ale
conviețuirii umane și să ne raportăm la ele ca la niște
fenomene ce posedă semnificație (pozitivă sau negativă ).
Oricare ar fi conținutul acestei raportări , fenomenele
respective a u pentru noi o semni ficație culturală ,
semnificație pe care se bazează în exclusivitate interesul
lor științific . Așadar , cînd vorbim aici , conformîndu -ne
uzanței logicienilor moderni , de condiționarea cunoașterii
culturale de către ide ile-valori , o facem în speranța că nu
vom fi obiectul unor asemenea răstălmăciri grosolane cum
este opinia că doar fenomenelor valoroase li se atribuie
semnificație culturală . Prostituția este fenomen cultural la

fel ca și religia sau banii ; toate trei sînt fenomene culturale
pentru că și numai în măsura în care existența lor și forma
pe care istoricește o îmbracă ating în mod direct sau
indirect interesele noastre culturale , stîrnesc dorința
noastră de cunoaștere și o orientează spre aspecte derivate
din ideile -valori , care c onferă semni ficație pentru noi
fragmentului de realitate gîndit în conceptele respective .
Orice cunoaștere a realității culturale este , după cum se
vede, întotdeauna cunoaștere din puncte de vedere
particulare . Atunci cînd cerem istoricului sau
cercetătoru lui social , ca pe o presupoziție elementară , să
poată deosebi între important și neimportant și să aibă
pentru această deosebire „punctul de vedere ” necesar ,
ceea ce îi pretindem , de fapt , este să știe cum să raporteze
— în mod conștient sau inconștient — procesele din
realitate la „valori cultu rale” universale și să scoată apoi în
evidență acele conexiuni care sînt semnificative pentru
noi. Dacă auzim mereu repetată părerea că aceste puncte
de vedere ar putea fi degajate „din materialul faptic
însuși ”, aceasta se dato rează autoamăgirii naive a
specialistului , care nu -și dă seama că datorită unor idei
evaluative , prin prisma cărora a abordat în mod
inconștient materialul respectiv , a selectat dintr -o
infinitate absolută o mică porțiune de care studiul său
urmează să se ocupe în exclusivitate . În această selecție ,
prezentă totdeauna și peste tot , în mod conștient sau
inconștient , a unor „aspecte ” individuale speciale ale
evenimentului , acționează și acel element al muncii de
cercetare științifică a culturii ce stă la baza afirmației des
auzite că factorul „personal ” al unei lucrări științifice este
cel ce îi dă cu adevărat valoare ; că în orice operă care
merită să existe trebuie să se exprime „o personalitate ”. Se
poate spune cu certitudine că fără ideile evalu ative ale
cercetătorului n -ar exista nici un principiu de selecție a
materialului și nici o cunoaștere a realității individuale . Și
întocmai cum fără c redința cercetătorului în semni ficația
unor fapte culturale particulare ar fi lipsită de sens orice

străd uință de cunoaștere a realității individuale , orientarea
credințelor sale personale , modul cum se refractă valorile
în oglinda sufletului său imprimă direcția străduințelor
sale. Iar valorile la care geniul științific raportează
obiectele cercetării sale p ot să determine „concepția ” unei
epoci întregi , adică să decidă nu numai ce este considerat
drept „valoros ”, ci și ceea ce e considerat plin de
semnificație sau dimpotrivă nesemnificativ , drept
„important ” sau „neimportant ” în fenomene .
Prin urmare , cunoaș terea științifică a culturii în sensul
precizat aici este legată de presupoziții „subiective ”, în
măsura în care se preocupă doar de acele componente ale
realității care stau într -o relație , oricît de indirectă , cu
fenomene cărora le atribuim o semnificați e culturală . Ea
este, cu toate acestea , o cunoaștere pur cauzală în exact
același s ens ca și cunoașterea unor feno mene naturale
individuale semnificative care au un caracter calitativ .
Printre multele confuzii pe care le -a produs extinderea
gîndirii formal -juridice în sfera științelor culturii se
numără de curînd și încercarea de a „respinge ” principial
„concepția materialistă despre istorie ” printr -o serie de
raționa mente ingenioase dar sofistice , prin care se susține
că de vreme ce întreaga viață economic ă se desfășoară în
mod necesar în forme reglementate juridic sau
convențional , orice „dezvoltare ” economică îmbracă cu
necesitate forma aspirației spre crearea de noi forme
juridice și ca atare poate fi înțeleasă doar prin prisma unor
maxime morale , deoseb indu-se prin aceasta esențial de
orice dezvoltare „naturală ”. Cunoașterea d ezvoltării
economice este consi derată, de aceea, ca avînd un caracter
„teleologic” . Lăsînd de o parte aici semnificația neunivocă
pe care o are în științele sociale conceptul de „de zvoltare ”,
ca și calificativul de „teleologic ” care e la fel de ambiguu
din punct de vedere logic , vom spune doar că , în orice caz ,
această cunoaștere nu este obligatoriu „teleologică ” în
sensul presupus de acest punct de vedere . Semni ficația
culturală a raporturilor juridice reglementate normativ , iar

odată cu aceasta și semnificația normelor înseși , se poate
schimba radical chiar dacă normele juridice în vigoare
rămîn din punct de vedere formal identice . Astfel , dacă am
fi dispuși să ne pierdem pentru o c lipă în fantazări despre
viitor , am putea teoretic să ne închipuim înf ăptuită o
„socializare a mijloa celor de producție ” fără să fi avut loc
vreo „aspirație ” conștientă spre acest rezultat și fără să fi
fost eliminat sau adăugat nici un singur paragraf
legislației noastre . Frecvența statistică a unor raporturi
reglementate juridic s -ar schimba , firește , în mod radical ,
în cazul multora ar scădea la zero , o bună parte a
normelor juridice ar deveni practic lipsite de sens , întreaga
lor semnificație culturală s-ar schimba , pînă la
nerecunoaștere . De aceea , teoria „materialistă ” a istoriei
poate pe drept cuvînt să nu ia în seamă disputele de lege
ferenda , dat fiind că teza ei centrală este tocmai
schimbarea inevitabilă a semnificației instituțiilor juridice .
Cel căruia travaliul modest de înțelegere cauzală a
realității istorice i se pare de importanță secundară n -are
decît să -l evite, acest travaliu însă nu poate fi înlocuit prin
vreo „teleologie ”. Din punctul nostru de vedere , „scopul ”
este reprezentarea unui efect, care (reprezentare ) devine
cauza unei acțiuni ; cum noi luăm în considerare orice
cauză care produce sau poate să producă un efect
semnificativ , o vom lua în considerare și pe aceasta .
Semnificația ei specifică ține doar de faptul că noi nu doar
const atăm acțiunea umană , ci totodată putem și dorim s -o
înțelegem .
Ideile -valori sînt , fără doar și poate , „subiective ”. Între
interesul „istoric ” pentru o cronică de familie și interesul
pentru dezvoltarea celor mai mari fenomene culturale
imaginabile , care a u fost și sînt comune unei națiuni sau
întregii omeniri în decursul unor perioade lungi , există o
scară infinită de „semnificații ” ale cărei trepte sînt dispuse
pentru fiecare dintre noi într -o ordine diferită . Totodată ele
variază istoric și în funcție de caracterul culturii și al
ideilor ce -i stăpînesc pe oameni . De aici , bineînțeles , nu

decurge că cercetarea științifică a culturii n -ar putea să
aibă decît rezultate subiective în sensul că pentru unii ar fi
valabile , iar pentru alții nu . Variabil este doa r gradul în
care ele interesează pe unii , iar pe alții nu . Cu alte cuvinte ,
ideile -valori ale cercetătorului și ale epocii sale determină
obiectul cercetării și amploarea sau profunzimea
pătrunderii ei în infinitatea conexiunilor cauzale .
În metoda de cerc etare , „punctul de vedere ” călăuzitor
este — după cum vom vedea și în continuare —
determinant pentru construcția instrumentelor
conceptuale folosite de cercetător ; în modul de a le aplica ,
însă, el trebuie să se supună , evident , aici ca și în orice alt
domeniu , normelor gîndirii noastre . Căci adevărul științific
nu e decît ceea ce este valabil pentru toți cei care
urmăresc adevărul .
Un lucru însă decurge , și anume lipsa de noimă a ideii ,
ce-i stăpînește chiar și pe istoricii domeniului nostru , că
scopul — în prezent , ce-i drept , încă irealizabil — al
științelor culturii ar consta în edificarea unui sistem de
noțiuni în care realitatea să fie cuprinsă într -o clasificare
într-un anumit sens definitivă și din care apoi să poată fi
dedusă . Torentul evenimentelo r nemăsurabile se
rostogolește neîncetat spre eternitate . Problemele culturale
ce-i pun în mișcare pe oameni se prezintă mereu în noi
forme și culori și astfel rămîn mereu fluide granițele acelui
sector din fluxul infinit de eveni mente concrete care
dobînd ește sens și semnificație pentru noi , devenind un
„individ istoric ”. Se schimbă raporturile logice sub care el
este privit și analizat științific . Punctele de plecare ale
științelor culturii rămîn astfe l varia bile în necuprinsul
viitorului cîtă vreme nu su rvine o osificare chinezească a
vieții spirituale care să -i dezobișnuiască pe oameni de a
mai pune noi întrebări fluxului în veci inepuizabil al vieții .
Un sistem al științelor culturii , fie și în sensul unei fixări
definitive , obiectiv valabile , sistemati zatoare a proble melor
și domeniilor de care ele ar urma să se ocupe , ar fi în sine
un nonsens : o atare încercare n -ar face decît să producă o

colecție de puncte de vedere multiple , specific
particularizate , eterogene și disparate , în lumina cărora
realitat ea este pentru noi „cultură ”, adică ceva semnificativ
prin felul său particular de a fi .
După aceste lungi preliminarii ajungem , în fine , la
întrebarea care ne interesează din punct de vedere
metodologic în discuția despre „obiectivi tatea ” cunoașterii
culturale , întrebarea privind funcția și structura logică a
conceptelor cu care lucrează știința noastră , ca și oricare
alta. Reformulată cu referire la problema decisivă ,
întrebarea vizează semnificația teoriei și a conceptualizării
teoretice ( theoretische Be griffsbildung ) în cunoașterea
realității culturale .
După cum am văzut , economia politică , cel puțin în ce
privește punctul central al analizelor sale , a fost la început
o „tehnică ”, în sensul că privea fenomenele realității dintr –
un punct de vedere cel puț in în aparență univoc și
statornic practic : cel al sporirii „bogăției ” cetățenilor . Pe de
altă parte , încă de la începuturile sale , ea nu a fost numai
o „tehnică ”, deoarece era integrată în marea schemă a
filozofiei dreptului natural și a viziunii rațional iste despre
lume a secolului al XVIII -lea. Dar specificul acestei
concepții despre lume , cu credința ei optimistă în
posibilitatea raționalizării teoretice și practice a realității , a
avut o consecință importantă în măsura în care a
îngreunat desco perirea caracterului problematic al acestui
punct de vedere , pe care l-a adoptat ca pe ceva de la sine
înțeles . Abordarea rațională a realității sociale , născută în
strînsă legătură cu dezvoltarea modernă a științelor
naturii , a rămas , prin întreaga ei metodă de abordare ,
înrudită cu acestea . Or, în științele naturii , punctul de
vedere practic al utilității tehnice imediate a fost de la bun
început legat de speranța , moștenită din antichitate și
dezvoltată ulterior , de a ajunge , pe calea abstracției
generalizatoar e și a conexiunilor legice desprinse prin
analiza materialului empiric , la o cunoaștere pur
„obiectivă ”, adică degrevată de orice valori și totodată pe

deplin rațională , eliberată de orice fel de „contingențe ”
individuale ; la o cunoaștere monistă a ansambl ului
realității , care să se înfățișeze ca un sistem conceptual cu
valabilitate meta fizică și avînd o formă matematică .
Științele naturii care erau atașate unor puncte de vedere
evaluative , cum era cazul cu medicina clinică și într -o
măsură și mai mare cu c eea ce în mod curent se cheamă
„tehnologie ”, au devenit „arte ” pur practice . Valorile cărora
ele trebuiau să le slujească — sănătatea pacienților ,
perfecționarea tehnică a unui proces de producție concret
etc. — erau deocamdată fixate pentru fiecare din el e.
Mijloacele de care puteau să se servească nu puteau să
constea decît în aplicarea legilor formulate de științele
teoretice . Orice progres teoretic în formularea acestor legi
era sau putea să fie și un progres al disciplinelor practice .
Scopul fiind fixa t, reducerea progresivă a problemelor
practice particulare (cum ar fi un caz de boală , o problemă
tehnică etc .) la cazuri speciale ale unei legi general
valabile , așadar extinderea cunoașterii teoretice , era legată
și identică cu lărgirea posibilităților t ehnic -practice . Cînd
apoi biologia modernă a subsumat și acele componente ale
realității care ne interesau istoric , adică prin înfățișarea
concretă pe care o dobîndiseră , unui principiu de evoluție
general valabil , care cel puțin în aparență — dar nu și în
fapt — izbutea să ordoneze tot ce era esențial în obiect
într-o schemă de legi general valabile , aceasta părea să
anunțe sfîrșitul punctelor de vedere evaluative în toate
științele . Căci de vreme ce așa -numitul eveniment istoric
era o parte a realității t otale, iar principiul cauzalității ,
considerat a fi presupoziția oricărei munci științifice , părea
să reclame descompunerea tuturor evenimentelor în „legi ”
general valabile , și avînd în vedere succesul covîrșitor al
științelor naturii , care luaseră în seri os această idee , părea
de neconceput vreun alt sens al muncii științifice , diferit
de descompunerea legilor ce guvernează eveni mentele .
Numai aspectele „legice ” ale fenomenelor puteau fi
esențiale din punct de vedere științific , iar evenimentele

„individua le” puteau fi luate în considerare numai ca
„tipuri ”, ca reprezentanți ilustrativi ai unor legi ;
preocuparea pentru astfel de evenimente de dragul lor
înșile părea să nu aibă un caracter „științific ”.
Este imposibil să urmărim aici puternicele repercusiuni
ale acestei mentalități naturalist -moniste asupra
disciplinelor economice . Atunci cînd critica socialistă și
munca istoricilor au început să modifice punctele de
vedere evaluative inițiale , puternica dezvoltare a cercetării
biologice , pe de o parte , iar p e de alta influența
panlogismului hegelian au împiedicat economia politică să
ajungă la o înțelegere clară și deplină a raportului dintre
concept și realitate . Rezultatul , în măsura în care ne
interesează aici , este că în pofida puternicei stavile pe care
filozofia idealistă germană începînd cu Fichte , realizările
școlii de drept istorice germane și munca școlii istorice de
economie politică germane au ridicat -o în fața pătrunderii
dogmelor naturaliste , cu toate acestea iar în parte și ca
urmare a acestei m unci, punctul de vedere naturalist în
anumite probleme decisive n -a fost încă depășit . Printre
aceste probleme se numără îndeosebi aceea , încă
neelucidată , a raportului dintre cercetarea „teoretică ” și
cea istorică în cadrul disciplinei noastre .
Există și astăzi o ruptură ce pare de nedepășit între
metoda „abstract ”-teoretică și cercetarea empiric -istorică .
Ea învederează limpede imposibilitatea metodologică de a
substitui formularea de „legi ” cunoașterii istorice a
realității sau , dimpotrivă , de a obține „ legi” în sensul
riguros al cuvîntului prin simpla alăturare a unor
observații istorice . Pentru a ajunge la astfel de legi — căci
spre aceasta consideră ei că trebuie să tindă știința ca
spre țelul ei suprem — exponenții metodei abstract –
teoretice pornesc d e la considerentul că noi posedăm
totdeauna o experiență directă a structurii acțiunilor
umane în realitatea ei intimă , astfel încît — după părerea
lor — avem posibilitatea de a face direct inteligibilă , cu o
evidență axiomatică , desfășurarea lor și de a d egaja astfel

„legile ” lor. Unica formă exactă de cunoaștere , formularea
de legi evidente nemijlocit intuitive , este considerată însă a
fi în același timp singura care permite să tragem concluzii
despre evenimente ce nu sînt obser vate direct , astfel încît ,
cel puțin pentru fenomenele fundamentale ale vieții
economice , edificarea unui sistem de propoziții abstracte și
„ca atare — pur formale , prin analogie cu cele din științele
exacte ale naturii , ar fi singurul mijloc de stăpînire
intelectuală a complexei re alități sociale . În ciuda
delimitării metodologice de principiu dintre cunoașterea
prin legi și cunoașterea istorică , delimitare sancționată
drept prima și unica de către creatorul teoriei , el pretinde
acum pentru propozițiile teoriei abstracte valabilitat e
empirică în sensul ca realitatea să fie deductibilă din „legi ”.
E drept că nu se are astfel în vedere valabilitatea empirică
a propozițiilor economice abstracte ca atare , ci în sensul
că, după ce vor fi fost construite teorii „exacte ”
corespunzătoare cu privire la toți ceilalți factori relevanți ,
toate aceste teorii abstracte laolaltă vor trebui să cuprindă
adevărata realitate a obiectului studiat , adică ceea ce
merită cunoscut din realitate . Conform acestei viziuni ,
teoria economică exactă stabilește acț iunea unui motiv
psihic , alte teorii au sarcina de a prezenta în mod similar
toate celelalte motive în propoziții cu valabilitate ipotetică .
Drept care , cu privire la rezultatul muncii teoretice , la
teoriile abstracte despre preț , dobîndă , rentă etc ., s-a
formulat uneori pretenția fante zistă că , analog , chipurile ,
cu propozițiile fizice , ele ar putea fi utilizate pentru
deducerea din premise reale date a un or rezultate
cantitativ determi nate, deci a unor legi în sensul cel mai
riguros , valabile pentru reali tatea vieții , deoarece ,
presupunînd date scopurile , comportamentul oamenilor în
privința mijloacelor ar fi univoc „determinat ”. S-a pierdut
din vedere faptul că pentru a se obține un asemenea
rezultat chiar și într -un caz oricît de simplu , trebuie
presupus ă ca fiind „dată ” și cunoscută totalitatea realității
istorice existente , cu toate conexiunile cauzale din ea , și că

dacă o asemenea cunoaștere ar fi accesibilă unui intelect
finit, teoria abstractă n -ar mai avea nici o valoare
cognitivă . Prejudecata natur alistă că fiecare concept din
științele culturii trebuie să fie similar celor din științele
exacte ale naturii a dus , în consecință , la o înțelegere
greșită a acestei construcții teoretice (theoretische
Gedankengebilde ). S-a crezut că este vorba de a izola din
punct de vedere psihologic un „impuls ” specific , impulsul
achizitiv , ce ar sălășlui în oameni , sau de a urmări izolat o
maximă specifică a comportamentului uman , așa-numitul
principiu economic . Teoria abstractă voia să se poată
sprijini pe axiome psihologice , ceea ce i -a făcut pe istorici
să apeleze la o psihologie empirică pentru a dovedi
nevalabilitatea axiomelor respective și a putea să derive
psihologic desfășurarea proceselor economice . Nu vrem să
ne angajăm aici într -o critică detaliată a credinț ei în
semnificația pe care ar urma s -o aibă în viitor o știință
sistematică — ce abia ar urma să fie creată — a
„psihologiei sociale ” ca fundament al științelor culturii , în
particular al economiei politice ( Sozial ökonomik ). Tocmai
încercările , unele străl ucite , făcute pînă acum , de
interpretare psihologică a fenomenelor economice , arată în
orice caz că nu trebuie mers de la analiza c alităților
psihologice ale oame nilor la analiza instituțiilor sociale , ci
că dimpotrivă , elucidarea premiselor și efectelor
psihologice ale instituțiilor presupune o cunoaștere precisă
a aces tora din urmă și analiza științifică a structurilor lor .
Analiza psihologică poate contribui atunci la o adîncire ,
extrem de valoroasă în fiecare caz concret , a cunoașterii
condiționării lor cultural -istorice și a semnificației lor
culturale . Ceea ce ne interesează în comportamentul
psihic al omului situat într -un anumit context social este
în fiecare caz ceva s pecific, particularizat în funcție de
semnificația culturală a contextului în cauz ă. Este vorba
de motive și influențe psihice extrem de eterogene și
concret angrenate între ele . Cercetarea socio -psihologică
urmărește decelarea unor tipuri individuale foarte

disparate de elemente culturale , capabile să ne ajute în
înțelegerea noastră em pirică . Printr -o asemenea cercetare ,
pornind de la cunoașterea instituțiilor individuale , putem
învăța să înțelegem într-o măsură crescîndă condiționarea
și semnificația culturală a acestora , fără a dori însă să
deducem instituțiile din legi psihologice sa u să le explicăm
prin fenomene psihologice elementare .
Ampla polemică privitoare la justificarea psihologică a
propozițiilor teoretice abstracte , la sfera de acțiune a
„impulsului achizitiv ”, a „principiului economic ” etc. s-a
dovedit prea puțin rodnică .
În cazul propozițiilor teoriei abstracte este vorba numai
în aparență de „deducții ” din motive psihologice
fundamentale ; în realitate este vorba de un ca z special al
unei forme de conce ptualizare care este proprie și pînă la
un punct indispensabilă științel or culturii . Merită să o
caracterizam aici ceva mai adîncit , abordînd astfel mai
direct problema de principiu privind semnificația teoriei în
științele sociale . Nu interesează , în acest context , dacă
construcțiile teoretice pe care le cităm sau la care fac em
aluzie în chip de ilustrări cores pund ca atare scopurilor pe
care erau menite să le servească , așadar dacă sînt sau nu
adecvate în fapt . Problema de a ști în ce măsură , de pildă ,
actuala „teorie abstractă ” mai trebuie elaborată este , în
cele din urmă , și o problemă de economie a muncii
științifice , care are însă și alte dimensiuni . Chiar și „teoria
utilității marginale ” se supune „legii utilității marginale ”.
În teoria economică abstractă avem un exemplu al
acelor sinteze care sînt numite „idei ” ale feno menelor
istorice . Ea ne oferă o imagine ideală a proce selor ce au loc
pe piața de mărfuri în condițiile unei organizări sociale
bazate pe economia de schimb , liberă concurență și
comportament riguros rațional . Acest construct mental
reunește anumite relați i și procese din viața istorică într –
un sistem coerent ( widerspruchsloser Kosmos ) de
interconexiuni ideale ( gedachte Zusammenhänge ). Din
punctul de vedere al conținutului , această construcție are

caracterul unei utopii obținute prin potențarea mentală a
anumitor elemente ale realității . Raportul dintre ea și
datele empirice constă doar în faptul că acolo unde
descoperim sau bănuim prezente , într-o anumită măsură ,
în realitate conexiuni de felul celor formulate în
construcția teoretică abstractă , așadar proc ese ce depind
de „piață ”, putem să elucidăm pragmatic și să facem
inteligibil specificul acestor conexiuni cu referire la un tip
ideal. Această procedură s -ar putea să fie într -adevăr
indispensabilă atît pentru scopuri euristice , cît și pentru
scopuri desc riptive . În contextul cercetării , conceptul ideal –
tipic ne disciplinează judecata : el nu este o „ipoteză ”, dar
ne orientează în formularea de ipoteze . El nu este o
descriere (Darstellung ) a realității , dar caută să ofere
acestei descrieri mijloace de expre sie univoce . El este , deci,
„ideea ” societății moderne istoricește date bazate pe o
economie de schimb , idee dezvoltată pentru noi după exact
aceleași principii logice după care a fost construită , de
exemplu , și ideea de „economie orășenească ” medievală ca
noțiune „genetică ”. Procedînd așa , construim conceptul de
„economie orășenească ” nu ca pe o medie a unor structuri
economice efectiv întîlnite în toate orașele observate , ci tot
ca un tip ideal . La acesta se ajunge printr -o potențare
unilaterală a unui pu nct de vedere sau a altuia și prin
reunirea unei mulțimi de fenomene individuale difuze și
discrete , prezente uneori mai mult , alteori mai puțin iar
alteori deloc , asamblate conform acelor puncte de vedere
unilateral evidențiate într -un construct analitic
(Gedankenbi ld) unificat . În puritatea lui conceptuală acest
construct analitic nu poate fi regăsit nicăieri în realitatea
empirică ; el este o utopie , iar cercetării istorice îi incumbă
să determine în fiecare caz individual cît de bine
aproximează el reali tatea , în ce măsură , de exemplu ,
structura economică a unui anumit oraș poate fi caracte –
rizată în sens conceptual drept o „economie orășenească ”.
Aplicat cu grijă , acest concept oferă serviciile sale specifice
cercetării și căutării de explicații . Un alt exemplu de

același fel ni -l oferă „ideea ” de „meșteșug ”, din care putem
construi o utopie asamblînd într -un construct ideal
coerent anumite trăsături , prezente în mod difuz la
meseriași din cele mai diferite epoci și țări , după ce le -am
potențat în mod uni lateral și le -am raportat la o formulă
ideală (Gedankenausdruck ) cuprinsă în acel construct .
Putem încerca apoi să conturăm o societate în care toate
ramurile activității economice și chiar intelectuale ar fi
guvernate de maxime ce ne apar drept aplicări a le
aceluiași principiu ce caracterizează tipul ideal de
„meșteșug ”. Putem să opunem după aceea acestui tip ideal
de meșteșug , ca o antiteză , tipul ideal al unui sistem de
producție capitalist , abstras din anumite trăsături ale
marii industrii moderne și să încercăm să conturăm utopia
unei culturi „capitaliste ”, adică dominate doar de
interesele de valorificare a capitalurilor private . Acest
demers ar potența anumite trăsături difuze ale culturii
materiale și spirituale moderne în ceea ce le este specific ,
asamblîndu -le într -un construct ideal coerent din punctul
nostru de vedere . Aceasta ar fi , deci, o încercare de
conturare a „ ideii” de cultură capitalistă ; nu ne interesează
aici dacă și în ce mod o asemenea tentativă ar putea fi
dusă la bun sfîrșit . Este p osibilă sau mai degrabă trebuie
considerată sigură elaborarea a mai multe , ba chiar a
foarte numeroase utopii de acest fel , dintre care nici una să
nu semene cu celelalte și nici una să nu poată fi regăsită
ca o ordine existentă în fapt în realitatea empir ică, dar
fiecare să pretindă că reprezintă „ideea ” de cultură
capitalistă . Fiecare din ele poate emite această pretenție în
măsura în care a luat din realitate anumite trăsături ,
semnificative prin ceea ce le este propriu , ale culturii
noastre , asamblîndu -le într -un construct ideal unitar .
Pentru că acele fenomene care ne interesează ca fenomene
culturale își trag acest interes — „semnificația culturală ”
pe care o au pentru noi — din ideile evaluative foarte
diferite la care noi le putem raporta . Întrucît „ punctele de
vedere ” din care ele pot deveni semnificative pentru noi

sînt foarte diverse , criteriile aplicate în selec tarea
elementelor ce urmează a fi asamblate într -un tip ideal al
unei anumite culturi pot fi și ele extrem de diverse .

CAPITOLUL 4
Natura și însemnătatea științei
economice*
LIONEL ROBBINS

Lionel Robbins (1898 -1984) a studiat la University
College din Londra și la London School of Economics.
A predat la London School of Economics, New
College, Oxford și la Universitatea din Londra. Autor
a numeroase cărți de economie politică și de politică
economică, Robbins a primit, în 1959, titlul de pair
pe viață. Cartea sa An Essay on the Nature and
Signifi cance of Economic Science (Eseu despre natura
și importanța științei economice ), din care publ icăm
aici extrase, a fost imediat recunoscută drept o
lucrare clasică și a exercitat o mare influență.

Capitolul I
Obiectul științelor economice

***
3. Dar atunci, încotro s -o apucăm? Situația nu este
cîtuși de puțin disperată. Examinarea critică a defin iției
„materialiste” ne -a adus la un punct de unde putem
purcede mai departe la formularea unei definiții care să fie
imună la toate aceste obiecții.
Să ne întoarcem la cazul cel mai simplu în care am
constatat că această definiție este nepotrivită — cazul unui
om izolat care își împarte timpul între producerea de
bunuri materiale și petrecerea timpului liber . Am văzut
adineauri că despre o asemenea împărțire se poa te spune

* Extrase din An Essay on the Nature and Significance of Economic
Science , ed. a 2 -a, Macmillan, Londra, 1935.

pe bună dreptate că are un aspect economic . În ce constă
el?
Răspunsul ni -l va oferi formularea exactă a condițiilor
care fac necesară această împărțire . Ele sînt în număr de
patru . În primul rînd , omul izolat dorește atît bunuri , cît și
timp liber . În al doilea rînd , el nu dispune de acestea în
cantități suficiente pentru a -și satisface pe deplin ambele
trebuințe . În al treilea rînd , el își poate folosi timpul pentru
a-și spori avutul sau îl poate folosi în mai mare măsură ca
timp liber . În al patrulea rînd , se poate admite că , în afara
cazurilor cu totul excepționale , el își dorește dife ritele
bunuri materiale și diferiții constituenți ai timpului liber
cu intensitate inegală . Ca atare , este pus să aleagă . Să
chibzuiască . Modul de a-și folosi timpul și resur sele se află
în relație cu sistemul trebuințelor sale . El are un aspect
economic .
Acest exemplu este tipic pentru întregul domeniu al
studiilor economice . Din punctul de vedere al
economistului , condițiile existenței umane prezintă patru
caracteristici fundamentale . Scopurile sînt variate . Timpul
și mijloacele pentru atingerea acestor s copuri sînt limitate
și susceptibile de utilizări alter native . Totodată , scopurile
au importanță inegală . Sîntem făpturi sensibile , cu
nenumărate dorințe și aspirații , cu o mulțime de tendințe
instinctive care ne împing fiecare să acționăm în moduri
diferi te. Dar timpul în care aceste tendințe pot să se
manifeste este limitat . Lumea externă nu oferă posibilități
pentru realizarea deplină a tuturor . Viața e scurtă . Natura
e zgîrcită . Semenii noștri își au obiectivele lor . Totuși
putem să ne folosim viețile p entru a face lucruri diferite ,
putem să folosim materialele de care dispunem și serviciile
altora pentru atingerea de obiective diferite .
Pluralitatea scopurilor nu prezintă neapărat , ca atare ,
interes pentru economist . Dacă vreau să fac două lucruri
și am din belșug timp și mijloace pentru a le face , și n-am
nevoie de timp și mijloace pentru altceva , comporta mentul
meu nu va îmbrăca nici una din formele ce constituie

obiectul științei economice . Nirvana nu este neapărat o
unică beatitudine . Ea este pur și simplu satisfacerea
deplină a tuturor trebuințelor .
Nici simpla limitare a mijloacelor nu este prin ea însăși
suficientă pentru a da naștere la fenomene economice .
Dacă mijloacele pentru satisfacerea trebuințelor nu pot
căpăta o utilizare alternativă , atunci nu există posibilitatea
de a le chivernisi , chiar dacă sînt neîndestulătoare . Mana
care a căzut din cer putea să fie neîndestulătoare , dar
dacă nu a existat posibilitatea de a o schimba pe altceva
sau de a -i amîna folosir ea1, ea n-a format obiectul vreu nei
activități cu aspect economic .
Nici chiar posibilitatea folosirii alternative a unor
mijloace neîndestulătoare nu constituie o condiție
suficientă pentru existența genului de fenomene pe care îl
analizăm . Dacă subiectul economic are două scopuri și un
singur mijloc pentru atingerea lor și dacă cele două
scopuri sînt de importanță egală , poziția sa va fi
asemănătoare cu cea a asinului din fabulă , paralizat la
jumătatea drumului între cele două grămezi de fîn la fel de
atrăgătoare .2
Atunci însă cînd timpu l și mijloacele pentru atingerea
scopurilor sînt limitate și susceptibile de utilizări
alternative și scopurile pot fi diferențiate între ele în
ordinea importanței , comportamentul îmbracă în mod
necesar forma alegerii . Orice act care implică folosirea
timpului și a mijloacelor limi tate pentru atingerea unui
scop implică renunțarea la folosirea lor pentru atingerea
altora . El prezintă un aspect economic .3 Dacă doresc pîine
și doresc de asemenea să dorm , iar în timpul de care
dispun nu le pot avea pe amîndou ă în cantitatea dorită ,
atunci o parte din trebuințele mele de pîine și de somn
rămîn inevitabil nesatisfăcute . Dacă într -o durată de viață
limitată aș dori să devin deopotrivă filozof și matematician ,
dar ritmul meu de acumulare a cunoștințelor nu -mi
perm ite să le fac integral pe amîndouă , atunci o parte din
dorința mea de a dobîndi competență filozofică sau

matematică , ori cîte o parte din amîndouă , trebuie
abandonate .
Nu toate mijloacele pentru atingerea scopurilor umane
sînt limitate . Există lucruri în lumea exterioară a căror
abundență relativă este atît de mare încît folosirea unor
unități din ele pentru un scop nu implică imposibilitatea
de a folosi alte unități în alt scop . Aerul pe care -l respirăm
este, bunăoară , un astfel de bun „liber ”. Exceptînd anume
circumstanțe cu totul speciale , faptul că avem nevoie de
aer nu impune nici un fel de cheltuială de timp sau de
resurse . Pierderea unui metru cub de aer nu ne obligă la
sacrificarea unor alternative . Unitățile de aer n -au nici o
semnificație sp ecific ă pentru compor tamentul nostru . Și
ne-am putea imagina existența unor ființe vii cu „scopuri ”
atît de limitate încît toate bunurile de care au nevoie să fie
bunuri „libere ”, adică nici un bun să nu aibă o
semnificație specifică .
În general , însă, activitat ea umană , cu multiplele ei
obiective , nu se bucură de această independență față de
timp sau de resursele specifice . Timpul de care dispunem
este limitat . Ziua nu are decît douăzeci și patru de ore .
Avem de ales între utilizările diferite pe care i le putem da.
Serviciile pe care alții ni le pun la dispoziție sînt limitate .
Mijloacele m ateriale pentru atingerea scopu rilor sînt și ele
limitate . Am fost alungați din paradis . Nu avem viață
veșnică , nici mijloace nelimitate de satisfacere a
trebuințelor . Ori înc otro ne -am îndrepta , dacă alegem un
lucru trebuie să renunțăm la altele la care , în împrejurări
diferite , nu am fi renunțat . Caracterul limitat al mijloacelor
pentru satisfacerea unor scopuri de importanță variată
este o condiție aproape universală a compo rtamentului
uman .4
În aceasta rezidă deci unitatea de obiect a științei
economice — formele pe care le îmbracă comportamentul
uman în utilizarea unor mijloace limitate . Exemplele pe
care le -am discutat deja concordă perfect cu această
concepție . Atît servi ciile bucătarilor cît și cele ale

balerinilor sînt limitate în raport cu cererea și pot căpăta
utilizări alternative . Definiția noastră de acum acoperă
teoria salariilor în întregul ei . După cum acoperă și
economia politică a războiului . Ducerea unui războ i,
pentru a fi realizată satisfăcător , implică în mod necesar
retragerea unor bunuri și servicii limitate de la alte
utilizări . Ea are deci un aspect economic . Economistul
studiază modul de utilizare a unor mijloace care se găsesc
în cantitate neîndestulăt oare. El este interesat de felul în
care diferite grade de raritate a diverselor bunuri
determină raporturi dife rite între evaluările ce li se dau , ca
și de cel în care schimbările ce survin în condițiile de
raritate , datorate fie schimbării scopurilor , fie celei a
mijloa celor — de partea cererii sau de partea ofertei —
afectează aceste raporturi . Știința economică este acea
știință care studiază comportamentul uman ca pe o relație
dintre scopuri și mijloacele limitate ce au și utilizări
alternative .5

***

Capitolul IV
Natura generalizărilor economice

Am discutat destul, pînă aici, despre obiectul științei
economice și despre conceptele fundamentale asociate
acestuia. Dar nu am discutat încă despre natura
generalizărilor ce pun în relație aceste concepte. N-am
discutat încă despre natura și derivarea legilor economice.
De ele ne vom ocupa, deci, în acest capitol . La sfîrșitul lui
ne vom afla în situația de a putea trece la cea de a doua
sarcină principală — investigarea limitelor și a
însemnătății acestui sistem de generalizări .
2. Scopul acestui eseu este de a ajunge la concluzii
bazate pe examinarea științei economice așa cum se
prezintă ea în fapt . Nu urmărim aici să desco perim cum
trebuie practicată economia — controversa privitoare la

acest subiect , deși vom avea prilejul să ne referim la ea în
treacăt6, poate fi consi derată rezolvată ca între oameni
rezonabili — ci ce semnificație trebuie atri buită
rezultatelor pe care deja le -a obținut . Va fi de aceea
convenabil ca la începutul investigațiilor noastre , în loc să
încercăm să deducem natura generalizărilor economice din
categoriile pure ale obiectului de care ne ocupăm7, să
procedăm prin examinarea unor specimene extrase din
analizele existente .
Cele mai fundamentale propoziții ale analizei economice
sînt cele din teoria generală a valorii . Orice „școală ”
particulară am lua în considerare , orice mod de ordonare a
tematicii am adopta , vom constata că ansamblul
propozițiilor ce explică natura și determinarea relației
dintre bunurile de prim ordin exis tente deține o poziție
centrală în sistem . Ar fi prematur să spunem că teoria
privitoare la această parte a materiei este completă . Este
însă clar că s -a făcut destul pentru a ne da temei să
considerăm stabilite propozițiile centrale . Ne putem , deci,
apuca să ex aminăm de ce anume depinde valabilitatea lor .
Nu este cazul să pierdem mult timp cu demonstrația că
ea nu se poate întemeia pe un simplu apel la „Istorie ”.
Frecventa concomitență în timp a anumitor fenomene
poate sugera că o anume problemă este rezolvată . Nu se
poate considera însă că această concomitență implică prin
ea însăși o relație cauzală determinată . S-ar putea arăta că
ori de cîte ori au fost întrunite în fapt condițiile postulate
în indiferent care dintre corolarele simple ale teoriei valorii ,
s-a constatat că au urmat și consecințele deduse din el .
Astfel , ori de cîte ori a avut loc o fixare de prețuri pe piețe
relativ libere , ea a fost urmată fie de evaziune , fie de acel
gen de haos în repartiție pe care îl asociem cu cozile la
alimente din timpu l ultimului război , din timpul Revoluției
franceze sau al celei din Rusia .8 Aceasta n -ar fi totuși o
dovadă că între respectivele fenomene există o strînsă
relație cauzală . Și nici n -ar oferi temeiuri solide pentru
predicții referitoare la legătura lor în viitor . În absența

unor temeiuri raționale pentru postularea unei conexiuni
lăuntrice n -am avea suficiente motive să presupunem că
„istoria se va repeta ”. Pentru că dacă există ceva ce este
dovedit de istorie , nu mai puțin decît de logica elementară ,
acest a este faptul că inducția istorică , fără sprijinul
judecății analitice , oferă cea mai nesigură bază posibilă
pentru profeție .9 „Istoria arată ”, începe insul plicticos să
peroreze la clubul său , și noi ne resemnăm cu predicția
improbabilului . Este unul din marile merite ale filozofiei
moderne a istoriei de a fi repudiat toate pretențiile de acest
fel și de a fi impus ideea că fundamentum divisionis dintre
istorie și științele naturii este că istoria nu operează cu
abstracții gene ralizatoare .10
Este la fel de clar că în acest domeniu convingerile
noastre nu se sprijină pe rezultatele experimentului
controlat . Este pe rfect adevărat că relația parti culară
menționată adineauri a fost exemplificată în repetate
rînduri de rezultatele intervenției guvernamentale în
condiții ce vor putea fi considerate asemănătoare pînă la
un punct cu condițiile experimentului controlat . Ar fi însă
extrem de superficial să presupunem că rezultatele acestor
„experi mente ” ar putea să justifice o propoziție cu o atît de
largă aplicabilit ate și cu atît mai puțin propozițiile centrale
ale teoriei generale a valorii . Un ansamblu de generalizări
economice edificat pe o astfel de bază n -ar putea fi , de
bună seamă , decît foarte fragil . Fapt e , însă, că noi credem
la fel de ferm în aceste propoz iții ca și în cele bazate pe un
număr mare de experimente controlate .
Pe ce se sprijină , atunci , încrederea noastră în ele ?
Nu-i nevoie de prea multe cunoștințe de analiză
economică modernă pentru a -ți da seama că teoria valorii
se sprijină pe postulatul c ă diferitele lucruri pe care un
individ le dorește au pentru el o importanță inegală și pot
fi, deci, dispuse într -o anumită ordine . Această idee poate
fi exprimată în diverse feluri și cu grade diferite de
precizie , de la sistemul simplu de trebuințe al l ui Menger
și al austriecilor timpurii pînă la mai rafinatele scări de

evaluări relative ale lui Wicksteed și Sch önfeld și la
sistemele de indi ferență ale lui Pareto și ale domnilor Hick
și Allen . Dar în ultimă analiză ea se reduce la faptul că
putem judeca dacă diferite experiențe posibile sînt pentru
noi de importanță egală , mai mare sau mai mică . Din
acest fapt de experiență elementar putem deriva ideea
substituibilității unor bunuri diferite , a cererii unui bun în
raport cu altul , a unui echilibru în rep artiția bunurilor
între dive rsele întrebuințări , a echilibrului schimbului și a
formării prețurilor . Cînd trecem de la descrierea
comportamentului unui individ izolat la discutarea
piețelor , facem în mod firesc alte supoziții subsidiare — că
există doi ind ivizi sau mai mulți , că oferta se află în mîinile
unui monopol sau ale unei multitudini de vînzători , că
indivizii dintr -un sector al pieței știu sau nu ce se petrece
în alte sectoare ale ei , că normele juridice referitoare la
piață interzic un mod sau al tul de dobîndire a bunurilor
sau de schimb etc . Presupunem , de asemenea , o
distribuție inițială dată a proprietății .11 Întotdeauna însă
princi palul postulat subiacent este cel al schemelor de
evaluare ale diferiților subiecți economici . Or, după cum
am văz ut deja , aceasta echivalează cu asumarea uneia din
condițiile ce trebuie să fie prezente pentru ca să existe în
general o activitate economică . Această presupoziție este
un constituent esențial al concepției noastre despre orice
comportament ce are un aspe ct economic .
Propozițiile menționate pînă aici țin toate de teoria
evaluării unor bunuri date . În teoria elementară a valorii și
schimbului nu se face o cercetare a condițiilor producției
continue . Dacă presupunem că producția are loc , apare un
nou ansambl u de probleme , care necesită noi principii
explicative . Ne confruntăm , de exemplu , cu problema
explicării relației dintre valoarea produselor și valoarea
factorilor care le -au produs — cu așa -numita problemă a
imputației . Ce justifică aici soluțiile care a u fost avansate ?
După cum se știe , principiul explicativ de căpetenie care
se adaugă la principiile evaluării subiective asumate în

teoria restrînsă a valorii și schim bului este principiul
numit uneori Legea randamentelor descrescînde . Această
lege este pu r și simplu un mod de a enunța faptul evident
că diferiții factori ai producției sînt unul pentru altul
substitute imperfecte . Dacă sporim canti tatea de muncă
fără a spori suprafața de pămînt , produsul va crește , dar
nu proporțional . Pentru a realiza o dub lare a produsului ,
atunci cînd nu se dublează atît pămîntul cît și munca ,
unul din factori va trebui mai mult decît dublat . Lucrul
acesta este evident . Dacă n -ar fi așa , atunci toate grînele
din lume ar putea fi produse pe un acru de pămînt . Relația
exprim ată în lege rezultă și din considerații mai intim
legate de conceptele noastre fundamentale . O clasă de
factori disponibili în cantitate limitată trebuie definită ca
fiind formată din acei factori ce își sînt reciproc substitute
perfecte . Cu alte cuvinte , diferențele dintre factori trebuie
în esență definite drept substituibilitate imperfectă . Prin
urmare , legea randamentelor descrescînde decurge din
supoziția că există mai mult de o clasă de factori limitați ai
producției .12 Principiul suplimentar că , între anumite
limite , randamentele pot să crească , decurge și el direct
din presupoziția că factorii sînt relativ indivizibili . Pe baza
acestor principii și cu ajutorul unor supoziții auxiliare de
felul celor menționate deja (natura piețelor și cadrul juridic
al producției etc .), se poate edifica o teorie a echilibrului
producției .13
Să trecem la considerații mai dinamice . Teoria
profiturilor — folosi nd cuvîntul în sensul mai restrî ns în
care a ajuns să fie folosit în teoretizarea mai recentă —
este în esență o analiză a efectelor i ncertitudinii în privința
dispo nibilității în viitor a bunurilor limitate și a factorilor
limitați . Trăim într -o lume unde nu numai că lucrurile pe
care le dorim se găsesc în cantitate limitată , dar pe
deasupra , locul și timpul exacte în care se găsesc stau sub
semnul îndoielii și al conjuncturii . Atunci cînd facem
planuri pentru viitor , nu avem de ales între diferite
certitudini , ci mai degrabă între un spectru de probabilități

pe care le estimăm . Este clar că însăși natura acestui
spectru de probabilități poate să varieze și că , deci, trebuie
făcută nu doar o evaluare relativă a diferitelor feluri de
incertitudini , ci trebuie comparate similar între ele și
diferitele spectre de incertitudine . Din astfel de concepte
pot fi deduse multe din cele mai complicate propoziții ale
teoriei dinamicii economice .14
Și am putea continua în acest fel . Am putea arăta cum
folosirea banilor poate fi dedusă din existența schimbului
indirect și cum cererea de bani poate fi dedusă din
existența acelorași incertitudini la care ne -am referit
adineauri .15 Am putea examina propozițiile teoriei despre
capital și dobîndă și am putea să le reducem la concepte
elementare de tipul celor discutate aici . Dar nu e nevoie să
mai lungim discuția . Exemplele examinate sîn t suficiente
pentru găsirea soluției pe care o căutăm . Propozițiile
teoriei economice , ca și ale oricărei teorii științifice , sînt
evident deduse dintr -o serie de postulate . Iar în acest caz
toate postulatele principale sînt supoziții în care intervin
într-un fel sau altul fapte de experiență simple și
incontestabile privitoare la modul cum disponibilitatea
limitată a bunurilor , care constituie obiectul științei
noastre , se manifestă în lumea reală . Principalul postulat
al teoriei valorii este faptul că ind ivizii pot să -și dispună
preferințele într -o anumită ordine și că așa și fac în
realitate . Principalul postulat al teoriei producției este că
există mai mulți factori de producție . Principalul postulat
al teoriei dinamicii este faptul că nu avem certitudin e în
privința disponibilităților viitoare . Acestea sînt postulate în
cazul cărora nu încape prea multă discuție dacă
corespund sau nu realității , odată ce am înțeles pînă la
capăt natura lor . Nu avem nevoie de experimente
controlate pentru a stabili valabi litatea lor : ele sînt atît de
prezente în experiența cotidiană , încît e suficient să fie
enunțate pentru a li se recunoaște evidența . Pericolul ce
există este , de fapt , că ele ar putea fi soco tite prea evidente
pentru ca din examinarea lor să mai poată fi derivat ceva

semnificativ . Fapt este totuși că de postulate de acest fel
depind , în ultimă instanță , teoremele complicate ale
analizei avansate . Iar aplicabilitatea generală a
propozițiilor mai cuprinzătoare ale științei economice se
deduce din existența c ondițiilor presupuse în ele .
3. E adevărat că , așa cum am văzut deja , dezvoltarea
aplicațiilor mai complexe ale acestor propoziții presupune
utilizarea unui mare număr de postu late subsidiare
privitoare la starea piețelor , numărul participanților la
schimb , cadrul juridic , acel minimum sensibile de
cumpărători și de vînzători etc . etc. Adevărul concluziilor
deduse din acest edificiu depinde , ca întotdeauna , de
consistența lor logică . Aplicabilitatea lor la inte rpretarea
unei situații particu lare depinde de prezența în acea
situație a elementelor postulate . Dacă teoria concurenței
sau teoria monopolului sînt aplicabile sau nu la o situație
dată e un lucru ce rămîne de cercetat . La fel ca în
aplicarea principiilor cuprinzătoare ale științelor naturii , și
în ap licarea principiilor economice trebuie să examinăm cu
grijă natura materialului cu care avem de -a face . Nu se
presupune că vreuna din multiplele forme posibile ale
condițiilor concurențiale sau mono poliste există totdeauna
cu necesitate . Dar pe cît este de important să sesizăm
marele număr de supoziții adiționale ce intervin inevitabil
pe măsură ce teoria noastră devine tot mai complicată , pe
atît e de important să ne dăm seama de întinderea
domeniului de aplicabilitate a principalelor postulate pe
care ea se sprijină . După cum am văzut , cele mai
importante dintre ele sînt aplicabile oriunde și oricînd se
găsesc întrunite condițiile ce dau naștere la fenomene
economice .
Astfel de considerații ne permit să detectăm cu ușurință
sofismul ce se insinuează în caz ul unei teze ce a jucat un
mare rol în discuțiile de pe conti nent. S-a susținut uneori
că generalizările științei economice au prin esența lor un
caracter „istoricește relativ ”, că valabilitatea lor este
limitată la anumite condiții istorice și că în afara acestora

ele nu au relevanță pentru analiza fenomenelor sociale .
Acest punct de vedere constituie o neînțelegere
primejdioasă . El poate dobîndi plauzibilitate numai printr –
o denaturare crasă și total derutantă a modului de folosire
a cuvintelor . Este foar te adevărat că pentru a putea aplica
fructuos propozițiile mai generale ale economiei poli tice,
este important ca ele să fie suplimentate cu o serie de
postulate subsidiare extrase din examinarea a ceea ce
adesea poate fi caracterizat în mod legitim drept material
istoricește relativ . Dacă nu se procedează așa , se vor
comite aproape sigur erori grosolane . Nu este adevărat ,
însă, că și supozițiile princi pale sînt istoricește relative în
același sens . E adevărat că ele se bazează pe experiență ,
că se referă l a realitate . Este vorba însă de o experiență de
un asemenea grad de generalitate , încît le plasează într -o
categorie cu totul diferită de cea a supozițiilor cărora li se
potrivește caracterizarea de „isto ricește relative ”. Nimeni
nu poate pune cu adevărat la îndoială aplicabilitatea
universală a unor presupoziții cum sînt existența scărilor
de evaluare relativă , sau a diversității factorilor producției ,
sau a gradelor diferite de incertitudine în privința
viitorului , chiar dacă sînt posibile controverse ref eritor la
modul optim de a descrie statutul lor logic exact . Și oricine
a examinat cu adevărat natura concluziilor ce pot fi
deduse din asemenea presupoziții va fi convins că este util
să se pornească de pe acest plan . Numai neînțelegerea
acestui lucru și o preocupare prea exclusivă pentru
supozițiile auxiliare pot conferi o aparență de plauzibilitate
tezei că legile economiei politice sînt limitate la anumite
condiții de timp și de spațiu , că au un caracter pur istoric
ș.a.m.d. Dacă astfel de teze sînt int erpretate doar în sensul
că trebuie să ne dăm seama că aplicațiile analizei generale
fac să intervină o sumedenie de supoziții auxiliare de mai
mică generalitate , că înainte de a aplica teoria generală la
interpretarea unei situații particulare trebuie să
cunoaștem bine faptele — nimic de zis . Cu astfel de lucruri
va fi de acord orice profesor care a avut de -a face cu

studenți buni , dar supraintoxicați de teoria pură . S-ar
putea concede chiar că din acest punct de vedere , criticile
făcute de istoricii de ca litate la adresa economiștilor clasici
au avut uneori o anume îndreptățire . Dacă însă , așa cum
este de notorietate că s -a întîmplat în istoria marilor
controverse metodologice , ele sînt interpretate în sensul că
concluziile cuprinzătoare ce se degajă din a naliza generală
sînt la fel de limitate ca aplicațiile lor particulare — că
generalizările Economiei politice (clasice ) ar fi aplicabile
numai la situația Angliei din prima parte a domniei reginei
Victoria etc . — atunci este vorba , evident , de o eroare .
Există probabil un sens în care e adevărat să se afirme că
orice cunoaștere științifică este istoricește relativă . Poate
că în vreo altă existență toată această cunoaștere ar fi
irelevantă . Dar dacă e așa , atunci ne trebuie un nou
termen pentru a desemna cee a ce în mod obișnuit este
numit istoricește relativ . Așa și în cazul cunoștințelor ce
alcătuiesc știința economică generală . Dacă ea este
istoricește relativă , atunci avem nevoie de un nou termen
pentru a descrie ceea ce cuno aștem sub numele de studii
istoricește relative .
Formulate în acest fel , argumentele în favoarea
punctului de vedere subiacent așa -numitei concepții
„ortodoxe ” despre știința economică încep înd de la Senior
și Cairnes sînt întru totul convingătoare . Mi-e greu să
înțeleg de ce s -a stîrni t atîta zarvă , de ce unii au găsit cu
cale să pună sub semnul întrebării întreaga poziție . Și
firește că dacă examinăm istoria reală a acestei
controverse , reiese cum nu se poate mai clar că motivul
atacului n -a fost nici decum în primul rînd științific sau
filozofic . Se prea poate ca din cînd în cînd vreun istoric
sensibil să fi fost deranjat de formulările necizelate ale
cutărui economist de mîna a doua — sau mai curînd ale
cutărui om de afaceri sau politician ce repeta din auzite
ceea ce își închipuia că ar fi zis economiștii . Se prea poate
ca uneori cîte un logician pur să fi fost iritat de folosirea
neglijentă a unor termeni filozofici de către vreun

economist preocupat să justifice anumite cunoștințe
socotite de el adevărate și importante . Dar în princi pal
atacurile n -au venit din aceste tabere , ci au fost mai
degrabă de natură politică . Au venit din partea unor
oameni ce -și urmăreau interesele lor personale , a unor
oameni ce vroiau să acționeze în moduri pe care respectul
legii în sfera economică le -ar fi calificat drept nesăbuite .
Acesta a fost în mod sigur cazul cu majoritatea liderilor
mai tinerei Școli istorice16, care au reprezentat vîrful de
lance al atacului împotriva liberalismului internațional în
epoca lui Bismarck . Iar astăzi e cazul cu școlil e mai mici
care au adoptat o atitudine similară . Singura deosebire
dintre Instituționalism și Historismus este că acesta din
urmă e mult mai interesant .
4. Dacă raționamentul prezentat mai sus este corect ,
analiza economică se dovedește a consta , după cum a
subliniat Fetter17, în elucidarea implicațiilor necesității de
a alege în diferite împrejurări presupuse . În mecanica pură
explorăm implicațiile existenței anumitor proprietăți date
ale corpului . În știința economică pură examinăm
implicațiile existențe i unor mijloace limi tate cu utilizări
alternative . După cum am văzut , postulatul evaluărilor
relative reprezintă fundamentul tuturor complicațiilor
ulterioare .
Se crede uneori , chiar și în prezent , că această idee de
evaluare relativă depinde de valabilitat ea unor anume
doctrine psihologice . Zonele de graniță ale științei
economice sînt un prielnic teren de vînătoare pentru
spirite cărora le repugnă efortul gîndirii exacte , și în anii
din urmă , în aceste regiuni ambigue nu s -a precupețit
timpul atunci cînd a fost vorba să se lanseze atacuri
împotriva pretinselor presupoziții psihologice ale științei
economice . Psihologia , se zice , avansează foarte rapid . Așa
încît, dacă teoria economică se sprijină pe niște doctrine
psihologice particulare , nimic nu -i mai la îndemînă decît
ca la fiecare cinci -șase ani să fie scrise polemici virulente
arătînd că , întrucît în psihologie s -a schimbat moda , teoria

economică trebuie „rescrisă din temelii ”. După cum era de
așteptat , această posibilitate nu a fost lăsată neexploatată .
Economiștii de profesie , absorbiți de obiectivul incitant al
descoperirii de noi adevăruri , de obicei nu s -au ostenit să
replice ; iar publicul profan , preocupat întotdeauna să
scape de necesitatea de a recunoaște implicațiile alegerii
într-o lume cu mijl oace limitate , s-a lăsat ușor convins că
lucruri ce de fapt nu depind de adevărul psihologiei la
modă mai mult decît depinde tabla înmulțirii constituie
încă probleme deschise în privința cărora omul avizat ,
care, firește , nu poate fi altcineva decît un ps iholog ,
trebuie să fie gata să -și suspende judecata .
Din nefericire , în trecut , declarații imprudente făcute
chiar de economiști au furnizat uneori pretexte pentru
atare obiecții . După cum se știe , unii dintre fondatorii
teoriei moderne subiective a valori i au invocat în fapt
autoritatea doctrinelor hedonismului psihologic în
sprijinul propozițiilor lor . Austriecii n -au făcut acest lucru .
Din capul locului tabelele lui Menger au fost construite
fără nici un fel de presupoziții psihologice .18 Böhm -Bawerk
a repudiat explicit orice afinitate cu hedonismul psihologic
și s-a străduit chiar din răsputeri să prevină o astfel de
răstălmăcire .19 Însă nume ca Gossen , Jevons și
Edgeworth , pentru a nu mai vorbi de discipolii lor englezi ,
sînt suficiente pentru a ne amin ti de o familie de
economiști cu adevărat competenți care au formulat
pretenții de acest fel. Lucrarea lui Gossen Entwicklung der
Gesetze des menschlichen Verkehrs invocă fără doar și
poate postulate hedoniste . Jevons , în cartea A Theory of
Political Econo my, prefațează teoria sa privind utilitatea și
schimbul printr -o teorie a plăcerii și durerii . Edgeworth își
începe cartea Mathematical Psychics cu o secțiune în care
avansează conceptul de „om ca mașină de plăceri ”.20 S-au
făcut încercări de a prezen ta le gea utilității margi nale
descrescînde ca pe un caz particular al legii Weber –
Fechner .21

Este însă de importanță fundamentală să distingem
între practica efectivă a economiștilor , cu logica ei
implicită , și ocazionalele lor justificări ex post facto . Or,
tocmai această distincție nu o fac criticii științei
economice . Ei exa minează cu exces de zel fațada
edificiului , dar refuză să depună munca inte lectuală pe
care o presupune examinarea structurii lui interioare . Și
nici nu -și dau osteneala de a se familiariz a cu formulările
mai recente ale teoriei pe care o atacă . Modul acesta de a
proceda prez intă fără îndoială anumite avan taje strategice ,
pentru că în astfel de polemici neînțelegerea onestă
constituie un puternic stimulent pentru o retorică eficace ;
or, nimeni care este familia rizat cu teoria recentă a valorii
n-ar putea continua să susțină cu onestitate că aceasta
are vreo legătură esențială cu hedonismul psihologic sau
cu indiferent ce alt fel de Fach -Psychologie . Dacă criticii de
factură psihologică ai șt iinței economice s -ar fi ostenit să
facă aceste lucruri , ei și -ar fi dat repede seama că
ingredientele hedoniste din scrierile lui Jevons și ale
discipolilor săi nu țin de structura de bază a unei teorii
care — după cum a arătat -o evoluția paralelă de la V iena
— poate fi formulată și susținută în termeni ce n -au nimic
de-a face cu hedonismul . După cum am văzut deja , tot ce
se presupune în ideea scărilor de evaluare este că bunuri
diferite au utilizări diferite și că aceste utilizări diferite au
semnificații diferite pentru acțiune , astfel că într -o situație
dată o utilizare va fi preferată alteia și un bun va fi
preferat altuia . De ce omul atri buie în acest sens anumitor
lucruri anumite valori , e un lucru pe care nu -l discutăm . E
o problemă ce ține într -adevăr de preocupările psihologilor
sau poate chiar ale fiziologilor . Tot ce trebuie să
presupunem ca economiști este faptul evident că
posibilități diferite oferă stimulente diferite și că aceste
stimulente pot fi dispuse în ordinea intensității lor .
Diversel e teoreme ce pot fi derivate din această idee
fundamentală sînt neîndoielnic capabile să explice
numeroase aspecte ale activității sociale pe care nici o altă

tehnică nu le poate explica . Ei nu fac însă acest lucru
presupunînd o psihologie particulară , ci privind lucrurile
studiate de psihologie ca pe datele propriilor lor deducții .
Aici, cum adesea se întîmplă , fondatorii științei economice
au construit ceva ce are o aplicabilitate mai universală
decît tot ce au pretins ei înșiși .
Dar acum se pune întrebar ea în ce măsură este legitim
chiar și acest mod de a proceda . Din tot ce s -a spus aici
rezultă clar că deși propozițiile econo miei analitice nu se
bazează pe nici o psihologie particulară , ele implică în mod
incontestabil elemente de natură psihologică sau mai bine –
zis psihică . Lucrul acesta este , de altfel , explicit
recunoscut în denumirea prin care sînt uneori cunoscute
— de teorie subiectivă sau psihologică a valorii ; și, după
cum am văzut , este clar că la temelia acestei teorii stă un
fapt psihic , evalu ările indi vidului . În anii din urmă , însă,
parte ca rezultat al influenței b ehaviorismului , parte ca
rezultat al dorinței de a asigura max ima autoritate posibilă
în expu nerea analitică , s-au ridicat voci care au cerut ca
acest cadru de subiectivitate să fi e înlăturat . Metoda
științifică , se spune , cere să dăm de o parte tot ce nu se
pretează la observare directă . Putem lua în calcul cererea
așa cum se manifestă ea în comportamentul observabil de
pe piață . Dincolo de aceasta însă nu putem trece .
Evaluarea e un proces subiectiv . Nu o putem observa . Ca
atare , ea nu are ce căuta într -o explicație științifică .
Construcțiile noastre teoretice trebuie să pornească de la
date observabile . Aceasta este , de exemplu , atitudinea
profesorului Cassel22, iar în lucrările t îrzii ale lui Pareto23
există pasaje care se pretează la o interpretare similară .
Este o atitudine foarte frec vent întîlnită printre acei
economiști care au căzut sub influența psihologiei
behavioriste sau care se tem să nu fie atacați de exponenții
aceste i ciudate secte .
La prima vedere o atare atitudine pare foarte plauzibilă .
Argumentul că nu trebuie să facem nimic ce nu se face în
științele fizice este foarte seducător . Ne putem îndoi însă

că este într -adevăr justificat . La urma urmei , ceea ce ne
propun em este să explicăm anumite aspecte ale
comportamentului . Și este foarte îndoielnic că lucrul
acesta ar putea fi făcut într -un mod care să nu implice nici
un element psihic . Cert e că , indiferent dacă faptul se
potrivește sau nu cu dorința de maximă auster itate, noi
înțelegem termeni ca alegere , indiferență , preferință și alții
de acest fel prin experiența noastră interioară . Ideea de
scop, care este fundamentală pentru concepția noastră
despre economie , nu poate fi definită doar în termeni de
comportament exterior . Dacă dorim să explicăm relațiile ce
iau naștere din faptul existenței unor mijloace limitate
utilizabile pentru o multitudine de scopuri , cel puțin
jumătate din ecuație , pentru a spune așa , va avea în mod
inevitabil caracter psihic .
Astfel de con siderații ar fi decisive dacă s -ar accepta ca
indiscutabil corectă definiția sugerată în acest eseu pentru
obiectul științei economice . Cineva ar putea pretinde însă
că ele sînt pur și simplu un argument pentru respingerea
acestei definiții și înlocuirea e i printr -una care să nu se
refere decît la lucruri observabile , „obiective ” — la prețuri
de piață , raporturi de schimb etc . E clar că asta rezultă
din procedeul profesorului Cassel — din fa imoasa
Ausschaltung der Wertleh re.
Dar chiar dacă restrîngem obiect ul științei economice la
explicarea unor lucruri observabile cum sînt prețurile , vom
constata că de fapt este imposibil să le explicăm dacă nu
invocăm elemente de natură subiectivă sau psiho logică .
Este desigur clar , de îndată ce e formulat ca atare , că pînă
și procesul cel mai elementar de determinare a prețurilor ,
depinde inevitabil , inter alia , de ceea ce oamenii cred că se
va întîmpla cu prețurile în viitor . Funcțiile de cerere despre
care profesorul Cassel crede că ne permit să ne dispensăm
de orice el ement subiectiv , trebuie concepute ca referindu –
se nu numai la prețurile existente acum , sau care ar putea
exista pe piețele de astăzi , ci și la întreaga serie de prețuri
care oamenii se așteaptă să existe în viitor . Este evident că

ceea ce oamenii se aște aptă să se în tîmple în viitor nu este
suscep tibil de observare prin metode pur behavioriste . Or,
după cum au arătat profesorul Knight și alții , este absolut
esențial ca asemenea anticipări să fie luate în considerare
dacă vrem să înțeleg em cît de cît mecan ismele schim bului
economic . Este esențial pentru a putea explica pînă la
capăt prețurile concurențiale . Este indispensabil c hiar și
pentru cea mai superficială explicație a prețurilor de
monopol . Asemenea anticipări pot fi foarte ușor evidențiate
ca parte a unui sistem general de scări de preferințe .24
Dacă ne închipuim însă că un asemenea sistem ia în
considerare numai date observabile , ne amăgim . Cum am
putea să observăm ce crede un om că se va întîmpla în
viitor ?
Rezultă , așadar , că dacă vrem să ne facem meseria de
economiști , dacă vrem să oferim o explicație satisfăcătoare
pentru fenomene pe care le acoperă în mod necesar orice
definiție a obiectului științei noastre , nu putem să nu
includem elemente psihologice . Acestea nu pot fi lăsate de
o parte dacă vrem ca explicația noastră să fie adecvată . Se
pare, de altminteri , că investigînd această problemă
centrală a uneia din părțile cele mai amplu dezvoltate din
toate științele sociale , am dat peste una din deosebirile
esențiale dintre științele sociale și ș tiințele fizice . Nu ne -am
propus în acest eseu să explorăm aceste probleme mai
profunde ale metodologiei . Ne putem îngădui însă să
sugerăm că dacă acest caz este unul tipic — iar unii vor fi
de părere că metoda folosită în teoria prețurilor se situează
aproape de hotarul științelor fizice — atunci metoda
științelor sociale care se ocupă de comportament , adică de
ceva ce implică într -un anumit sens ideea de finalitate , nu
poate fi niciodată asimilată complet metodei științelor
fizice . Realmente nu este posib ilă înțelegerea conceptelor
de alegere , de relație dintre mijloace și scopuri , care sînt
concep tele centrale ale științei noastre , în termeni de
observare a unor date exterioare , în acest sens conceptul
de comportament ghidat de scopuri nu implică în mod

necesar un indeterminism ultim . Dar el presupune
existența în lanțul explicației cauzale a unor verigi care nu
sînt fizice , ci psihice și care , din acest motiv , nu sînt
neapărat susceptibile de observare prin metode
behavioriste . Recunoașterea acestui lucru nu presupune
cîtuși de puțin renunțarea la „obiec tivitate ” în sensul dat
de Max Weber . Tocmai la asta s -a gîndit Max Weber atunci
cînd a scris celebrele sale eseuri .25 Tot ce presupune
explicarea „obiectivă ” (adică wertfrei , cum spune Weber ) a
comportamen tului este luarea în considerare a anumitor
date, evaluări individuale etc ., care nu sînt doar de natură
fizică . Faptul că asemenea date au ele însele caracterul
unor judecăți de valoare nu impune ca ele să fie evaluate
ca atare . Ele nu sînt judecăți de va loare făcute de
observator . Ceea ce interesează științele sociale nu este de
a ști dacă judecățile de valoare individuale sînt sau nu
corec te în sensul ultim din filozofia valorii , ci dacă sînt
făcute și dacă apar ca verigi esențiale în lanțul explicației
cauzale . Dacă argumentarea prezentată de noi în această
secțiune este corectă , la această din urmă întrebare
trebuie răspuns afirmativ .

***

Capitolul V
Generalizările economice și realitatea

***

5. Dar a recunoaște că legile economice au caracter
gener al nu înseamnă a nega realitatea conexiunilor
necesare pe care ele le descriu sau a scădea din valoarea
lor ca mijloc de interpretare și de predicție . Dimpotrivă ,
după ce am delimitat cu grijă natura și întinderea unor
atare generalizări , putem aserta cu o și mai mare încredere
absoluta lor necesitate în domeniul la care se referă .

Legile economice descriu implicații inevitabile . Dacă
datele postulate de ele sînt prezente , consecințele pe care
ele le prezic urmează cu necesitate . În acest sens ele sînt
pe picior de egalitate cu alte legi științifice și , întocmai ca
acestea , nu pot fi „suspendate ”. Dacă într -o situație dată
faptele se prezintă într -un anumit fel , sîntem îndreptățiți
să deducem cu absolută certitudine că alte fapte pe care
legea ne permite să le descriem sînt de asemenea prezente .
Cine a sesizat implicațiile propozițiilor enunțate în
capitolul precedent își dă imediat seama de ce este așa .
Dacă „situația dată ” corespunde unei anumite structuri ,
anumite alte fenomene trebuie să fie de asemenea
prezente , pentru că prezența lor este deductibilă din
structura postulată inițial . Metoda analitică este pur și
simplu un mod de a descoperi consecințele necesare ale
unor alăturări complexe de fapte — consecințe ale căror
corespondente în realitate nu sînt la fel de direct sesizabile
precum corespondentele postula telor inițiale . Ea este un
instrument pentru „decantarea ” tuturor implicațiilor unor
supoziții date . Dată fiind corespondența supozițiilor ei
inițiale cu faptele , concluziile ei sînt inevitabile și de
neocolit .
Toate acestea devin deosebit de clare dacă ne gîndim la
procedeul analizei diagramatice . Să presupunem , de
exemplu , că vrem să evidențiem efectele pe care le are
asupra prețului introducerea unui mic impozit . Facem
anumite presupuneri cu priv ire la elasticitatea cererii ,
anumite presupuneri cu privire la funcțiile costurilor , le
reprezentăm pe acestea pe diagrama obișnuită și putem
citi de pe ea , ca să spunem așa , imediat efectele asupra
prețului .26 Ele sînt implicate în supozițiile inițiale .
Diagr ama n -a făcut decît să explici teze implicațiile
ascunse .
Această inevitabilitate a analizei economice este cea din
care izvorăște foarte importanta ei valoare prognostică . Am
subliniat deja cu prisosință că știința economică n -are
cum să prezică din s enin configurația datelor într -un

punct dat al timpului . Ea nu poate să prezică schimbările
ce intervin în evaluări . Dar dacă -i sînt prezentate datele
unei situații particulare , ea poate să tragă concluziile
inevitabile privitoare la implicațiile lor . Iar dacă datele
rămîn neschimbate , aceste implicații se vor realiza cu
certitudine . Nu se poate altfel , pentru că prezența datelor
inițiale le impune .
Exact în acest punct putem sesiza încă o funcție a
investigației empirice . Ea este în măsură să scoată la
iveală faptele schimbătoare care fac posibilă predicția în
orice situație dată . După cum am văzut , este extrem de
impro babil ca ea să poată dezvălui vreodată legea variației
lor, pentru că datele nu sînt supuse unor influențe cauzale
omogene . Ea ne poate proc ura însă informația relevantă
pentru momentul particular care ne preocupă . Ne poate da
o idee despre mărimea relativă a diferitelor forțe ce
acționează în cazul studiat . Ne poate oferi o bază pentru
conjecturi avizate privitoare la direcțiile de schimbare
potențiale . În aceasta constă în mod neîndoielnic unul din
principalele foloase ale studiilor aplicate — nu de a da în
vileag legi „empirice ” într-o zonă unde astfel de legi nu sînt
de așteptat , ci de a ne furniza din timp în timp oarecari
cunoștințe despr e datele variabile pe care se poate sprijini
predicția în situația dată . Ele nu pot înlocui analiza
formală . Pot sugera însă în diferite situații ce analiză
formală s -ar potrivi și pot oferi în momentul respectiv un
anumit conținut categoriilor formale .
Firește că dacă alte lucruri nu rămîn neschimbate ,
consecințele prezise nu decurg cu necesitate . Această
platitudine elementară , implicată cu necesitate în orice
predicție științifică , se cere în mod special avută în vedere
cînd discutăm despre acest gen de prognoză . Omul de stat
care a spus „La naiba cu ceteris paribus !” are discipoli
numeroși și entuziaști în rîndul criticilor economiei
politice ! Nici un om în toate mințile n -ar considera
invalidate legile mecanicii dacă un cutremur ar întrerupe
un experime nt menit să le ilustreze . Dar o parte însemnată

a publicului profan , ca și destui așa -ziși economiști , critică
frecvent niște propoziții bine stabilite invocînd argumente
în fond la fel de șubrede .27 Se introduce , bunăoară , un
tarif protecționist la import ul unor mărfuri ce se produc în
țară în condiții ce ne dau siguranța că dacă ceilalți factori
rămîn neschimbați , efectul unei atare protejări va fi o
creștere a prețului . Din motive de cu totul alt ordin , cum
ar fi progresul tehnic , scăderea prețului la ma teriile prime ,
reduceri de salarii sau altceva , se reduc costurile și prețul
nu mai crește . În ochii publicului profan și ai
economiștilor „instituționaliști ”, aceasta echivalează cu o
invalidare a legilor economiei politice . Echivalează cu o
suspendare a legilor cererii și ofertei . Cu o dezvăluire a
caracterului fictiv al tezelor unei științe ce nu se adresează
faptelor . Etc. etc. Numai că , cine a pretins vreodată
practicienilor din vreo altă știință să prevadă cursul
complet al unei istorii necontrolate ?
De bună seamă , faptul însuși că evenim entele la scară
mare sînt necon trolate28, că sfera datelor relevante este
atît de largă și atît de expusă influenței din direcții
neașteptate , nu poate să nu facă extrem de pîndită de
hazard sarcina predicției , cu oric îtă grijă am formula -o. În
multe situații , mici schimbări în anumite grupuri de date
pot fi în așa măsură contrabalansate de alte schimbări
apărute independent și simultan , încît valoarea
prognostică a cunoașterii tendințelor operative este mică .
Există în să anumite schimbări ample , ce presupun de
regulă numeroase direcții de cheltuieli sau de producție
deodată , unde cunoașterea implicațiilor reprezintă o bază
foarte sigură pentru conjecturi cu mare probabilitate .
Aceasta se întîmplă îndeosebi în sfera feno menelor
monetare . Nu încape îndoială că o cunoașter e cu totul
elementară a Teoriei cantitative a avut o imensă valoare
prognostică în timpul războiului și al perturbărilor ce au
urmat . Dacă speculatorii care după război au cumpărat
mărci germane , așteptînd încrezători ca marca să
redobîndească automat vechea ei valoare , ar fi știut măcar

atît din teoria banilor cît cunoștea , să zicem , Sir William
Petty , ei și-ar fi dat seama că ceea ce făceau era ridicol . Tot
așa, devine din ce în ce mai clar , din rațiuni p ur analitice ,
că odată ce au apărut semne ale unei expansiuni
economice consi derabile , este aproape cert că va urma o
scădere bruscă și o depresiune ; deși nu se poate prezice
cînd vor surveni acestea și cît vor dura , deoarece aceasta
depinde de cum vor acț iona voințele umane după apariția
respectivelor indicii . La fel și pe piața muncii , se știe foarte
sigur că anumite politici salariale pot genera șomaj dacă
alte lucruri rămîn neschimbate ; iar cunoașterea modului
în care aceste „alte lucruri ” trebuie să se schimbe pentru a
se evita consecința menționată creează adesea
posibilitatea de a prezice cu destulă siguranță rezultatele
efective ale respectivelor politici . Aceste lucruri s -au
verificat în repetate rînduri în practică . Astăzi nu le poate
nega decît ci neva care e orb pentru că refuză să vadă .
Dacă anumite condiții sînt prezente , atunci , în absența
unor noi complicații , anumite consecințe sînt inevitabile .

***

Capitolul VI
Însemnătatea științei economice

***

2. Se crede uneori că anumite evoluții din teoria
economică modernă furnizează prin ele însele un
ansamblu de norme capabile să reprezinte baza practicii
politice . Se consideră că legea utilității marginale
descrescînde oferă un criteriu pentru toate formele de
activitate politică și socială ce af ectează repartiția . Tot ceea
ce duce la o mai mare egalitate , tot ceea ce nu afectează
negativ producția se consideră justificat prin această lege ;
iar ceea ce duce la inegalitate , se consideră condamnat .
Aceste propoziții au căpătat sprijinul unor foarte mari

autorități . Ele reprezintă baza de pe care au fost scrise
multe din lucrările consacrate teoriei finanțelor publice .29
O autoritate de talia profesorului Cannan le -a invocat ca
justificare pentru trecerea unor economiști la socialiștii
fabieni .30 Au b eneficiat de cea mai largă aprobare în
numeroase lucrări de economie aplicată . Am putea spune
fără teama de a greși că marea majoritate a economiștilor
englezi le acceptă ca pe niște axiome . Cu toate acestea , mă
încumet să spun , cu mare sfială , că ele nu s e sprijină defel
pe vreo doctrină a economiei științifice și că în afara
Angliei la foarte multă lume și -au pierdut creditul .
Raționamentul construit în sprijinul acestor propoziții ,
deși bine cunoscut , merită a fi repetat în formă explicită
pentru a -i ide ntifica mai exact punctele slabe . Legea
utilității marginale descrescînde spune că cu cît ai mai
mult dintr -un bun cu atît va fi mai mică valoarea pe care o
atribui unităților adiționale din acest bun . Așadar — se
zice — cu cît e mai mare venitul real pe c are-l ai, cu atît
vei atribui o valoare mai mică unităților de venit adiționale .
Prin urmare , utilitatea marginală a venitului unui om
bogat este mai mică decît utilitatea marginală a venitului
unui om sărac . Încît, dacă se fac trans feruri și aceste
transf eruri nu afectează apreciabil producția , utilitatea
totală va crește . Prin urmare , astfel de transferuri sînt
„economicește justificate ”. Quod erat demonstrandum .
La prima vedere raționamentul e extrem de plauzibil .
Dacă -l examinăm însă mai de aproape , se dovedește a nu
fi decît sofistic . El se bazează pe o extrapolare a ideii de
utilitate marginală descr escîndă asupra unui domeniu
unde este total nelegitimă . „Legea utilității marginale
descrescînde ” invocată aici nu decurge cîtuși de puțin din
concepția fu ndamentală despre bunurile economice ; și
face presupuneri care , indiferent dacă sînt adevărate sau
false, nu pot fi niciodată verificate prin observație sau prin
introspecție . Propoziția pe care o examinăm escamotează
marea problemă metafizică a compara bilității științifice

între experiențe individuale diferite . Asupra acestei
chestiuni merită să stăruim puțin .
Legea utilității marginale descrescînde este derivată ,
după cum am văzut , din ideea rarității mijloacelor în
raport cu scopurile pentru care pot fi folosite . Ea
presupune că pentru fiecare individ bunurile pot fi dispuse
în ordinea importanței lor pentru comportament ; și că
putem spune că o utilizare a unui bun este mai
importantă decît o alta , în sensul că va fi preferată
acesteia . Pornind de aici , putem compara ordinea în care
un individ se presupune că preferă anumite alternative cu
ordinea în care le preferă un alt individ . În acest fel este
posibilă edificarea unei teorii complete a schimbului .31
Una este însă să admiți că se pot construi scări ce arată
ordinea în care un individ preferă o mulțime de alternative
și că ac este scări de preferință indivi duale pot fi comparate
între ele ; și cu totul altceva să admiți că în spatele acestor
ordonări stau măsuri ce pot fi ele însele comparate .
Aceasta e o presupoziție de care nu este nevoie nicăieri în
analiza economică modernă și care este de un gen foarte
diferit de aceea a unor scări de evaluare relative
individuale . Teoria schimbului presupune că eu pot să
compar importanța pentru mine a pîinii cumpăra te pentru
6 dolari cu alte alternative pe care mi le oferă piața pentru
suma de 6 dolari . Și mai presupune că ordinea
preferințelor mele astfel exprimate poate fi comparată cu
ordinea preferințelor brutarului . Ea nu presupune însă că
este necesar undeva să compar satisfacția pe care eu o am
cheltuind 6 dolari pentru pîine cu satisfacția pe care
brutarul o are primindu -i. Aceasta ar fi o comparație de cu
totul altă natură . O comparație de care nu este nevoie
nicăieri în teoria echilibrului și pe care presupo zițiile
acestei teorii nu o implică niciodată . Este o comparație ce
se situează cu necesitate în afara perimetrului științei
pozitive . Afirmația că preferința lui A este , ca importanță ,
superioară preferinței lui B e un lucru total diferit de
afirmația că A preferă n lui m iar B preferă m lui n. Prima

comportă un element de evaluare convențională , fiind de
aceea esențialmente normativă . Ea nu -și are locul în
știința pură .
Pentru cine nu s -a lămurit încă , următoarele
considerații trebuie să fie decisive . Să presupunem că s -ar
ivi o deosebire de păreri în privința preferin țelor lui A . Să
presupunem că eu cred că , la anumite prețuri , el ar
prefera n lui m, iar dumneavoastră credeți că , la aceleași
prețuri , el ar prefera m lui n. Divergența dintre noi ar
putea f i arbitrată într -o manieră pur științifică . Am putea
să-i cerem lui A să ne spună ce ar prefera . Sau, dacă
refuzăm să credem că A poate să facă o introspecție , am
putea să -l expunem la stimuli corespunzători și să
observăm cum se comportă . Oricare din aces te două probe
ne-ar oferi o bază pentru a înlătura divergența de opinii .
Să presupunem însă că avem opinii diferite despre
satisfacția pe care i -o procură lui A un venit de 1 .000 de
lire comparativ cu satisfacția pe care i -o procură lui B un
venit de două ori mai mare . Să-i întrebăm pe ei , n-ar fi o
soluție . Căci să presupunem că ne dau răspunsuri diferite ,
A susținînd că el are o satisfacție marginală mai mare
decît B , în timp ce B susține , dimpotrivă , că el are o
satisfacție mai mare decît A . Nu-i nevoie să fim
behavioriști sută la sută pentru a înțelege că astfel nu
obținem o dovadă științifică . Nu există mijloace de a testa
mărimea satisfacției lui A comparativ cu aceea a lui B . Dacă
am examina starea circuitelor lor sanguine , aceasta ar fi o
determinare a sîngelui și nu a satisfacției . Introspecția nu –
i permite lui A să măsoare ce se petrece în mintea lui B , și
nici lui B să măsoare ce se petrece în mintea lui A . Nu
există nici o posibilitate de a compara satisfacțiile unor
oameni diferiți .
Ce-i drept , în viața de fiecare zi noi presupunem mereu
că această com parație poate fi făcută . Dar însăși
diversitatea supozițiilor pe care le facem în momente
diferite și în locuri diferite este o dovadă a caracterului lor
convențional . În democrațiile occidentale noi admitem

pentru anumite scopuri că în împrejurări similare oamenii
sînt capabili de satisfacții egale . Întocmai cum în justiție
admitem responsabilitatea egală , în situații similare , între
subiecții de drept , tot așa în domeniul finanțelor publice
sîntem d e acord să admitem o capacitate egală a
subiecților economici de a avea satisfacție de la venituri
egale în împrejurări similare . Dar, deși poate fi convenabil
să admitem acest lucru , nu există nici o posibilitate de a
dovedi că această supoziție se înteme iază pe fapte
constatabile . Și într -adevăr , dacă un reprezentant al unei
alte civilizații ne -ar spune că greșim și că membrii castei
(sau rasei ) sale sînt capabili să aibă o satisfacție de zece
ori mai mare decît cea pe care un anumit venit o procură
membr ilor unei caste inferioare (sau unei rase
„inferioare ”), n-am avea cum să -l combatem . Am putea să
rîdem de el . Am putea să ne indignăm și să spunem că
evaluarea sa e detestabilă , că ar crea dezbinare în
societate , ar genera suferință , privilegii nedrepte e tc. etc.
N-am avea însă cum să arătăm că este greșită într -un sens
obiectiv , după cum n -am putea dovedi că a noastră este
corectă . Și cum în sinea noastră nu socotim ca fiind de
valoare egală satisfacțiile pe care lucruri similare le
procură unor oameni di feriți, ar fi realmente absurd dacă
am continua să pretindem că scara noastră de valori are
vreo justificare științifică . Ea poate fi justificat ă prin
considerente de convena bilitate generală . Sau apelînd la
anumite standarde axiologice ultime . Dar nu poat e fi
justificată apelînd la vreun fel de știință pozitivă .
Prin urmare extinderea legii utilității marginale
descrescînde , postulată în propozițiile pe care le discutăm ,
este nelegitimă . Și deci raționamentele bazate pe această
extindere sînt lipsite de fu ndament științific .
Recunoașterea acestui lucru impune fără îndoială o
restrîngere substanțială a pretențiilor cuprinse în multe
din formulările cărora li se admite în prezent statutul de
generalizări științifice în discuțiile curente din domeniul
economie i aplicate . Teza utilității marginale descrescînde

(convexitatea în jos a curbei indi ferenței ) nu îndreptățește
să se conchidă că transferurile de la bogați la săraci vor
spori satisfacția totală . Ea nu ne spune că un impozit
progresiv pe venit e mai puțin păgubitor pentru folosul
social decît un impozit neprogresiv pe cap de locuitor . De
fapt, toată partea din teoria finanțelor publice care privește
„utilitatea socială ” trebuie să capete o semnificație diferită .
Deși interesantă ca elaborare a unui postula t etic , ea nu
decurg e deloc din presupozițiile pozi tive ale teoriei pure .
Ea nu este decît un reziduu accidental al asocierii istorice
a economiei politice engleze cu utilitarismul ; iar dacă acest
lucru este recunoscut cu claritate , vor avea de cîștigat și
vor fi mai convingătoare atît postulatele utilitare din care
este dedusă , cît și economia analitică .32
Să admitem însă că nu este așa . Să admitem că ne -am
putea impune să credem în statutul pozitiv al acestor
postulate convenționale , în comensurabilitatea unor
experiențe diferite , în capacitatea egală de a avea
satisfacție etc . Și să mai admitem că , pornind de la
această bază , am izbuti să arătăm că anumite măsuri de
politică economică ar avea ca efect creșterea „utilității
sociale ”; chiar și atunci ar fi total nelegitim să susținem că
o atare concluzie îndreptățește prin ea însăși inferența că
aceste măsuri trebuie adoptate . Pentru că o asemenea
inferență ar ocoli întrebarea dacă sporirea în acest sens a
satisfacției este într -adevăr un imperativ social .33 Iar
generalizările econo mice, fie și astfel lărgite prin includerea
unor elemente de evaluare convențională , nu conțin nimic
care să impună un răspuns determinat la această
întrebare . Propozițiile care includ verbul „trebuie ” se află
pe un plan cu totul d iferit de cel al propozițiilor care includ
„este”.

***

5. Dar care este în acest caz însemnătatea științei
economice ? Am văzut că , dinăuntrul propriului său

edificiu de generalizări , ea nu oferă norme obli gatorii
pentru practică . Ea nu este în măsură să decidă între
dezirabilitatea diferitelor scopuri . Ea diferă în chip
fundamental de etică . Atunci în ce constă incontestabila ei
însemnătate ?
Ea constă neîndoielnic în faptul că , atunci cînd sîntem
puși în situația să facem o alegere între scopuri ultime ,
știința economică ne oferă posibilitatea de a alege în
deplina cunoștință a implicațiilor alegerii noastre . Puși în
fața problemei de a alege între două scopuri , nu ne putem
adresa economiei poli tice pentru adoptarea deciziei ultime .
În ea nu putem găsi nim ic care să ne scutească de
obligația de a alege . În nici o știință nu se poate găsi ceva
în măsură să decidă în problema ultimă a preferinței . Dar
pentru a fi în între gime raționali , trebuie să știm care este
lucrul pe care îl preferăm . Trebuie să fim conș tienți de
implicațiile alternativelor . Pentru că raționalitatea în
alegere nu este nici mai mult nici mai puțin decît alegere
în deplină cunoștință a alternativelor pe care le respingem .
Tocmai aici își dobîndește economia politică însemnătatea
ei practică . Ea ne poate lămuri care sînt implicațiile
diferitelor scopuri pe care le putem alege . Ea ne creează
posibilitatea de a voi în cunoștință de cauză . Ea ne permite
să alegem un sistem de scopuri ce sînt reciproc
consistente .34
Un exemplu sau două ne vor ară ta clar ce înseamnă
asta. Să considerăm un caz în care implicațiile unui act de
alegere au fost elucidate . Să mai revenim o dată la un
exemplu de care ne -am servit deja — impunerea unui tarif
protecționist . Am văzut deja că în economia științifică nu
există nimic care să ne îndreptățească să calificăm această
măsură drept bună sau rea . Am stabilit că , dacă o
asemenea măsură este luată în deplină cunoștință a
sacrifi ciilor pe care le implică , n-avem nici un t emei să o
calificăm drept neeco nomică . Decizia del iberată luată de
cetățeni în mod colectiv , ca în interesul unor scopuri cum
ar fi apărarea țării , ocrotirea naturii etc . să-și diminueze

posibilitățile de alegere în calitatea lor de consumatori , nu
poate fi calificată drept neeconomică sau irațională , dacă
este lu ată în deplina cunoștință a sem nificației ei .
Lucrurile însă nu vor sta așa decît dacă respectivii cetățeni
sînt pe deplin edificați asupra implicațiilor obiective ale
măsurii pe care o iau . Iar într -o mare societate modernă ,
doar o complexă anali ză economică le poate furniza o atare
cunoaștere . Marea majoritate a oamenilor , chiar și a celor
cu studii , cînd sînt chemați să decidă , bunăoară , dacă este
deziderabil să fie pro tejată agricultura , nu se gîndesc decît
la efectele unor asemenea măsuri asup ra ramurii
economice protejate . Ei constată că asemenea măsuri vor
avantaja probabil această ramură , drept care susțin că
măsurile propuse sînt bune . Or, după cum o știe și un
student din anul întîi , problema de abia de aici începe .
Pentru a putea judeca d espre celelalte repercusiuni ale
tarifului , este nevoie de o tehnică analitică . Iată de ce în
țările cu un nivel scăzut de educație economică , există în
mod constant tendința de a aproba tot mai multe tarife
protecționiste .
De altfel , nu trebuie să se crea dă că utilitatea unei atare
analize s -ar limita la decizii referitoare la măsuri izolate
cum ar fi instituirea unui anumit tarif . Ea permite și
evaluarea unor sisteme mai complexe de măsuri
economice . Ea ne permite să vedem care seturi de scopuri
sînt reci proc compatibile și care nu și de ce anume condiții
depinde această compatibilitate . Și într -adevăr , tocmai aici
stăpînirea unor asemenea tehni ci devine de -a dreptul
indispen sabilă pentru o politică economică rațională .
Există posibilitatea de a voi în mod rațional înfăptuirea
unor obiective sociale particulare ce precumpănesc asupra
evaluărilor individuale , fără a apela prea mult la ajutorul
analizei economice . Așa ar putea fi cazul unei subvenții
menite să protejeze producția agricolă de bază . Este însă
aproape cu neputință de conceput realizarea unor acțiuni
mai complexe de politică economică fără ajutorul unui
asemenea instrument .35

Să luăm acum un exemplu din domeniul politicii
monetare . Din princi piile de bază ale teoriei monetare
decurge cu necesitate că, într-o lume unde condițiile se
schimbă în ritmuri diferite în diferite arii monetare , este
imposibil să se realizeze concomitent prețuri stabile și
schimburi stabile .36 Cele două scopuri — iar în acest caz
este foarte evident că „scopurile ” sînt subor donate altor
norme de acțiune majore — sînt logic incompatibile . Poți
să încerci înfăptuirea unuia sau înfăptuirea celuilalt —
pentru că nu e sigur că stabilitatea prețurilor poate fi
realizată oricînd sau că ea duce invariabil la echilibru —
dar nu poți s ă le urmărești rațional pe amîndouă . Dacă
procedezi așa , eșecul e inevitabil . Aceste concluzii sînt bine
știute de toți economiștii . Dar în lipsa unui aparat analitic ,
cîți dintre noi ar sesiza incompatibilitatea dintre cele două
scopuri ?!
Dar chiar și ace sta este un exemplu restrîns . Fără
analiză economică nu este posibilă o alegere rațională între
sisteme sociale . Am văzut deja că dacă privim ca fiind în
sine rea o societate ce permite inegalitatea între venituri și
socotim drept un țel mai presus de toat e o societate
egalitară , ar fi nelegitim ca o asemenea preferință să fie
considerată neeconomică . Este însă imposibil să o
considerăm rațională dacă nu este formulată în deplina
cunoștință a naturii sacrificiilor pe care ea le presupune .
Iar pe aceasta nu o putem avea decît dacă înțelegem nu
numai natura esențială a mecanismului capitalist , dar și
condițiile necesare și limitele inerente tipului de societate
prin care se preconizează a fi înlocuit . Nu este rațional să
urmărești un scop dacă nu ești conștien t de sacrificiile pe
care le implică atingerea lui . Iar în această supremă
cumpănire a alternativelor , numai cunoașterea deplină a
implicațiilor analizei economice moderne ne poate conferi
capacitatea de a judeca rațional .
Dar dacă lucrurile stau așa , atunci de ce să reclamăm
pentru știința economică un statut mai înalt ? Oare povara
epocii noastre nu constă tocmai în faptul că nu ne dăm

seama ce facem ? Oare majoritatea dificultăților noastre nu
se datorează tocmai acestui fapt , că urmăr im scopuri
incompati bile, nu pentru că am dori impasul , ci pentru că
nu sesizăm incompatibilitatea lor . Se prea poate ca în
privința scopurilor ultime să existe în societatea modernă
deosebiri ce fac inevitabile anumite conflicte . Este clar însă
că multe din dificultățile noas tre cele mai presante nu se
nasc din acest motiv , ci din necoordonarea scopurilor
noastre . În calitate de consumatori vrem prețuri și tarife
mici, iar ca producători optăm pentru siguranță . O
anumită repartiție a factorilor de producție noi o evaluăm
în ca litate de persoane private care cheltuiesc și care
economisesc . În calitate de persoane publice ne
pronunțăm pentru măsuri ce împiedică realizarea acestei
distribuții . Vrem bani ieftini și prețuri scăzute , mai puține
importuri și un volum de schimburi mai mare .37 Diferitele
„organizații de voințe ” din societate , deși formate din
aceiași indivizi , formulează preferințe diferite . Peste tot
dificultățile noastre par a izvorî nu atît din divergențele
dintre diferitele componente ale statului , cît din ceea ce
am putea numi personalitățile scindate aflate în fiecare din
aceste componente .38
Într-o asemenea societate , economia politică aduce
solventul cunoașterii . Ea ne face apți să sesizăm
implicațiile cu bătaie lungă ale posibilităților al ternative de
acțiune . Ea nu ne permite și nu poate să ne permită
evitarea necesității de a alege între alternative . Dar ne
permite să punem de acord diferitele noastre alegeri . Ea
nu poate înlătura limitele ultime ale acțiunii umane . Dar
ne creează posibilitatea de a acționa cons ecvent în cadrul
acestor limite . Ea permite locuitorului lumii moderne , cu
infinitele ei interconexiuni și relații , să-și extindă aparatul
perceptiv . Ea oferă o tehnică de acțiune rațională .
Iată, deci, încă un sens în care se poate spune pe drept
cuvînt c ă economia politică presupune raționalitatea în
societatea umană . Ea nu pretinde , așa cum s -a susținut
adesea , că acțiunea e în mod necesar rațională în sensul

consistenței reciproce a scopurilor urmărite . Nimic din
generalizările ei nu implică în mod nece sar prezența
deliberării lucide în evaluarea ultimă . Ea nu pornește de la
presupoziția că indivizii acționează totdeauna rațional . Dar
rațiunea ei practică de a fi depinde de supoziția că e de
dorit ca ei să acționeze așa . Ea presupune că , în limitele
necesității , este de dorit să fie alese scopuri ce pot fi
realizate armonios .
Și astfel , economia politică depinde într -adevăr , dacă nu
în ce privește existența , cel puțin în ce privește
însemnătatea ei , de o ultimă opțiune valorică — de
afirmația că raționali tatea și capacitatea de a alege în
cunoștință de cauză sînt dezirabile . Dacă i raționalitatea ,
abandonul în fața forței oarbe a stimulilor externi și a
impulsurilor necoordonate în fiece moment ar fi socotite
un bun mai presus de toate celelalte , atunci raț iunea de a
fi a economiei politice ar dispărea într -adevăr . Și este o
tragedie pentru generația noastră , înfierbîntată de lupte
fratricide și trădată într -un mod aproape incredibil de cei
ce ar fi trebuit să fie liderii ei intelectuali , că au apărut inși
dispuși să susțină această ultimă negație , această
eschivare de la necesitățile tragice ale unei alegeri ce a
devenit conștientă . Cu asemenea inși nu se poate discuta
rațional . Revolta împotriva rațiunii este esențialmente o
revoltă împotriva vieții înseși . Dar pentru toți cei care
afirmă valori mai pozitive , acea ramură a cunoașterii care
este, mai mult ca toate celelalte , simbolul și bastionul
raționalității în sfera organizării sociale , trebuie să aibă , în
zilele frămîntate ce ne așteaptă , o însemnătate aparte și
mai mare ca oric înd. Tocmai pentru că idealurile pentru
care ea pledează sînt primejduite .

NOTE

1. Merită , poate , să fie subliniată semnificația acestei
precizări . Aplicarea de mijloace asemănătoare din punct de
vedere tehnic pentru atingerea unor scopuri cali tativ
asemănătoare în momente diferite reprezintă utilizări
alternative ale acestor mijloace . Dacă lucrul acesta nu este
clar înțeles , se pierde din vedere unul din cele mai
importante tipuri de acțiune economică .
2. Aceasta poate să pară o nuanțare superfluă , motiv
pentru care am omis -o în prima ediție a acestui eseu . Dar
condiția existenței unei ierarhii de scopuri este atît de
importantă în teoria valorii încît pare preferabil ca ea să fie
enunțată explicit ciliar și acum . Vezi capitolul IV,
secțiunea 2 .
3. Cf. Schönfeld , Grenznutzen und Wirtschaft srechnung,
p. 1; Hans Mayer , Untersuchungen zu dem Grundgesetze
der wirtschaftlichen Wertrechnung (Zeitschrift für
Volkswirtschaft und Sozialpolitik , vol. 2, p. 123).
Este, cred, suficient de cl ar că nu „timpul ” ca atare este
limitat , ci pote nțialitățile noastre privite ca instrumente . A
vorbi de caracterul limitat al timpului nu -i decît un mod
metaforic de a invoca acest concept destul de abstract .
4. E clar că nu există discordanță între concep tul de
scop folosit aici ca punct terminus al unor direcții de
comportament particulare în acte de consum final și cel
folosit atunci cînd se spune că există un singur scop al
activității — maximizarea satisfacției , a „utilității ” ș.a.
„Scopurile ” noastre trebuie privite ca aproximări ale
atingerii acestui scop ultim . Dacă mijloacele sînt limitate ,
aceste scopuri nu pot fi atinse toate , și în funcție de
raritatea mijloacelor și de importanța lor relativă , atingerea
unora din scopuri se cere abandonată .
5. Cf. Menger , Grundsätze der Volkswirtschaftslehre , ed.
1, pp. 51—70; Mises , Die Gemeinwirtschaft , pp. 98 și urm .;
Fetter , Economic Principles , cap. 1; Strigl, Die
ökenomischen Kategorien und die Organisation der
Wirtschaft , passim ; Mayer , op. cit
6. Vezi mai jos secțiun ea 4 și cap . V din secțiunea 3 .

7. Un exemplu de astfel de derivare a unor rezultate în
esență asemănătoare se găsește în Strig l, op. cit., pp. 121
și urm .
8. Dacă vreunul din cititorii cărții de față are vr eo
îndoială în ce privește mate rialul faptic , să consulte
lucrarea standard despre recentele experimente britanice
cu astfel de măsurători , British Food Control de Sir William
Beveridge .
9. „Ideea comună că metodele potrivite pentru studiile
politice sînt cele ale inducției baconiene — că ade vărata
călăuză nu est e raționamentul general ci expe riența
specifică — va fi citată într -o bună zi ca unul din
semnalmentele cele mai sigure ale nivelului scăzut al
facultăților speculative din epocile în care ea este universal
acceptată . Oricine folosește un argument de ac est fel …
trebuie trimis înapoi să învețe elementele une ia din
științele fizice mai accesibile . Astfel de rezo neri ignoră
faptul Pluralității cauzelor tocmai în cazul în care el este
cel mai pregnant reprezentant ” (John Stuart Mill , Logic,
cap. X, paragraful 8 ).
10. Vezi Rickert , (op. cit., pp. 78-101), Die Grenzen der
naturwissenschaftlichen Begriffsbildung , passim .
11. Legat de toate acestea , a se vedea observațiile
judicioase ale dr . Strigl, Die ökonomischen Kategorien und
die Organisa tion der Wirtschaft , pp. 85—125.
12. Vezi Robinson , Economi cs of Imperfect Comp etition,
pp. 330-331. Eu însumi am aflat despre acest mod de
abordare a problemei dintr -o convorbire de acum mulți ani
cu profesorul Mises . Dar din cîte știu , doamna Robinson
este prima care a formulat această idee atît de succint și
de clar într -un text tipărit ; cred că lucrar ea doamnei
Robinson a contribuit mult la a -i convinge pe o serie de
sceptici de utilitatea și însemnătatea acestui fel de
raționare abstractă pornind de la postulate foarte simple ,
despre care discutăm aici .
13. Vezi, de ex ., Schneider , Theorie der Produktion ,
passim .

14. Vezi Knight , Risk, Uncertainty, and Profit ; Hicks , The
Theory of Profit (Economica , nr. 31, pp. 170-179).
15. Vezi Mises , The Theory of Mo ney, p. 147 și 200 ;
Lavington , The English Capital Market , pp. 29-35, Hicks , A
Suggestion for Simplifying the Theory of Money (Economica ,
1934 , pp. 1—20).
16. Cf. Mises , Kritik der Interventionism us, pp. 55-90.
17. Economic Principles , pp. IX și 12 -21.
18. Vezi Menger , Grundsätze , ed. 1, pp. 77-152.
19. Vezi Positive Theorie des Kapitals , ed. a 4-a, pp.
232—246.
20. Mathematical Psychics , p. 15.
21. Acest punct de vedere este respins în Max Weber ,
Die Grentznutzenlehre und das psychologische Grundgesetz
(Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik , vol. XXIX ,
1909 ).
22. The Theory of Social Economy , prima ediție engleză ,
vol. I, pp. 50-51.
23. Mai ales în articolul Economie mathématique din
Encyclopédie des Sciences mathématiques , Paris , 1911 .
24. Vezi, de ex ., Hicks , Gleichgewicht und Konjunktur
(Zeitschrift für Nationalökonomie , vol. IV, pp. 441-455).
25. Max Weber , Die Objektivität sozialwissenschaftlichen
und sozialpolitischen Erkenn tnis: Der Sinn der Wertfreiheit
der soziologischen und ökonomischen Wissenschaft, în
Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftlehre .
26. Vezi, de ex ., Dalton , Public Finance , ed. a 2-a, p. 73.
27. Vezi, de exemplu , diversele „infirmări ” statistice ale
teoriei cantitative a banilor apărute în anii din urmă .
Referitor la toate ace stea e suficient să cităm comen tariul
lui Torens despre Tooke : „Istoria prețurilor poate fi privită
ca un studiu psihologic . Dl Tooke și -a început ostenelile ca
discipol al lui Homer și Ricardo , obținînd indirect oarecare
faimă prin asociere cu aceste nume celebre , dar cum
capacitatea sa de a culege fapte din actualitate
precumpănea asupra facultăților sale de înțelegere și
logice , acumularea d e fapte l-a împins într -un labirint de

erori. Neputînd să înțeleagă că un principiu teoretic , deși
poate să se impună irezistibil în toate împrejurările ce
corespund premiselor din care a fost dedus , trebuie aplicat
cu limitările și corecțiile cuvenite în toate cazurile ce nu
corespund întocmai premiselor , a ajuns la o totală
răstălmăcire a propoziției avansate de Adam Smith și a
atribuit acestei înalte autorități absurditatea de a fi
susținut că variațiile în cantitatea de bani determină
variații proporți onale în valorile bănești ale tuturor
mărfurilor , în timp ce valorile mărfurilor , relativ una la
alta, variază în mod inegal . Raționînd în temeiul acestei
răstălmăciri ieșite din comun , nu putea să nu ajungă la
concluzii ieșite din comun . După ce s -a convi ns că Adam
Smith a stabi lit în mod corect ca pe un prin cipiu universal
adevărat că variațiile în puterea de cumpărare a banilor
determină variații proporționale în prețurile tuturor
mărfurilor , negăsind în cercetările sale asupra
fenomenelor pieței în dife rite perioade nici un caz în care
expansiunea sau restrîngerea circulației să fi cauzat o
creștere sau scădere în aceeași proporție a prețurilor
mărfurilor , el a ajuns printr -o inferență strict logică din
premisele atît de ilogic asumate , la marea sa desco perire
— că nici o creștere a mijlocului de circulație nu poate
avea ca efect o creștere a prețurilor ” (The Principles and
Operation of Sir Robert Peel’s Act of 1844 Explained and
Defended , ed. 1, p. 75).
28. Pretinsul avantaj al „planificării ” economice — și
anume că ar oferi o mai mare certitudine cu privire la
viitor — depinde de supoziția că în condițiile „planificării ”
sînt aduse sub controlul planificatorilor și forțele ce
exercită acum controlul , opțiunile individuale ale celor ce
cheltuiesc și econo misesc . Apare deci paradoxul că ori
planificatorul este lipsit de instrumentul necesar pentru
calcularea scopurilor comunității pe care intenționează s -o
servească , ori, dacă recapătă acest instrument , face să
dispară rațiunea de a fi a „planului ”. Firește , dilema nu se
naște dacă el se crede capabil să interpreteze aceste

scopuri sau — ceea ce e mult mai probabil — dacă
intenționează să se pună exclusiv în slujba scopurilor pe
care el le consideră potrivite și nu a altora . Oricît ar părea
de curios , asta s e întîmplă destul de des . Sub pojghița
pretinsului planificator veți descoperi de obicei un
potențial dictator .
29. Vezi, de ex. Edgewort h, The Pure Theory Of Taxation
(Papers Relating to Political Economy , vol. II, pp. 63 și
urm.).
30. Vezi Economics and Socialism (The Economic Outlook ,
pp. 59-62).
31. Atît de multe au fost răstălmăcirile bazate pe o
înțelegere im perfectă a acestei generalizări , încît dr . Hicks
a sugerat ca numele ei să fie pur și simplu abandonat ,
adoptînd în locul lui pe cel de Legea rat ei de substituție
crescătoare . Personal prefer terminologia statornicită , dar
sugestia nu e de neglijat .
32. Cf. Devenport , Value and Distribution , pp. 301 și
571; Benham , Economic Welfare (Economica , iunie 1930 ,
pp. 173-187); M. St. Braun , Theorie der sta atlichen
Wirtschaftspolitik , pp. 41-44. Nici chiar profesorul Irving
Fischer , preocupat să dea o justificare metodei sale
statistice de măsurare a „utilității marginale ”, nu poate
găsi alt argument în favoarea procedurii sale decît că
„îndoiala filozofică este bună și la locul ei , dar problemele
vieții nu pot să aștepte și nu așteaptă ” (Economic Essays in
Honour of John Bates Clark , p. 180). Mie nu mi se pare că
problema măsurării utilității marginale la nivelul
indivizilor ar fi o problemă foarte presantă . Dar indife rent
dacă e așa sau nu , rămîne un fapt că profesorul Fisher își
rezolvă problema doar adoptînd o supoziție convențională .
Și nu pare a fi de vreun ajutor în rezolvarea problemelor
practice să pretindem că supozițiile convenționale au o
justifica re științifică . Nu devin un democrat mai docil dacă
mi se spune că sînt la fel de capabil să simt satisfacția ca
semenul meu ; mai degrabă asta mă umple de indignare .
Sînt însă întru totul dispus să accept enunțul că e

convenab il să admitem că așa stau lucr urile. Sînt întru
totul dispus să accept argumentul — ba chiar , spre
deosebire de cei ce cred în mitul rasial sau în cel proletar ,
cred ferm în el — că în condițiile de astăzi societățile care
pornesc de la orice altă premisă suferă de o instabilitate
inerentă. A trecut însă vremea cînd democrația putea fi
făcută acceptabilă prin amăgirea că judecățile de valoare
sînt judecăți cu caracter științific . Mă tem că aceleași
reproșuri se pot face extrem de ingenioaselor Metode de
măsurare a utilității marginale ale profesorului Ragnar
Frisch .
33. Hedonismul psihologic , în măsura în care trecea
dincolo de individ , punea în joc , poate , o supoziție
neștiințifică , dar nu a fost prin el însuși o justificare
necesară a hedonismului etic .
34. Este, poate , indicat să subl iniem că consistența care
devine astfel posibilă este una între realizări și nu între
scopuri . Realizarea unui scop poate fi considerată
inconsistentă cu realizarea unui alt scop , fie pe planul
valorizării , fie pe cel al posi bilității obiective . Astfel , poate fi
considerată inconsistentă sub aspect etic slujirea
concomitentă a doi stăpîni . Iar încercarea de a fi cu
amîndoi în același timp , în locuri diferite , este obiectiv
inconsistentă . Acest din urmă fel de inconsistență în sfera
politicii sociale este ce l pe care economia politică ar trebui
să ne permită să -l eliminăm .
35. Aceste considerații ar trebui să constituie un
răspuns suficient celor ce spun întruna că „viața
economică ” este un lucru prea complex pentru a putea fi
judecat de analiza economică ”. Tocmai pentru că viața
socială este atît de complicată , dacă vrem să înțelegem
măcar o parte din ea avem nevoie de analiza economică .
De obicei tocmai aceia care perorează cel mai mult despre
complexitatea vieții și susțin că comportamentul uman se
refuză o ricărui fel de analiză logică se dovedesc a fi de cea
mai simplistă factură intelectuală și afectivă . Cine a
întrezărit cu adevărat elementul irațional din resorturile

acțiunii umane nu se va „teme ” cîtuși de puțin că el ar
putea fi ucis de logică .
36. Vezi Keynes , A Tract on Monetary Reform , pp. 154-
155; de asemenea intere santul articol al d -lui D . H.
Robertson How Do We Want Gold to Behave ?, retipărit în
International Gold Problem , pp. 18-46.
37. Cf. M. S. Braun , Theorie der Staatlic hen
Wirtschaftspolitik , p. 5.
38. În felul acesta analiza economică evidențiază și alte
exemple ale unui fenomen asupra căruia s -a atras deseori
atenția în discuțiile recente despre teoria suveranității în
dreptul public . Vezi Figgis , Churches in the Modern State ;
Maitland , Introducere la cartea lui Gierke Political Th eories
of the Middle Ages ; Laski , The Problem of Sovereignty,
Authority in the Modern State .

CAPITOLUL 5
Știința economică și acțiunea
umană*
FRANK KNIGHT

Frank Knight (1885 -1972) s -a născut în Atlanta și a
obținut titlul de doctor în economie de la
Universitatea Cornel l. A predat la Universitatea
Cornell și la Universitatea din Iowa, d ar și -a legat
activitatea îndeo sebi de Universitatea din Chicago,
unde a pregătit o întreagă generație de eminenți
economiști. P e lîngă contribuțiile sale majore la teoria
economică, a fost și filozof social, profund preocupat
de problemele libertății individuale. Insistența sa
asupra importanței incertitudinii și a
particularităților elementului uman din economie
merită încă și az i să fie examinată cu atenție de toți
cei interesați de metodologia științei economice.
Retipărim aici într -o formă prescurtată eseul lui
Knight Value and Price (Valoare și preț ). A fost omisă
prima treime a eseului, care expune în principal
fundalul istor ic.

În general , dacă explicarea comportamentului economic
prin motivații trebuie abandonată , rămîn deschise un
număr de alternative posibile . Poate că cea mai simplă din
ele este cea analogă unei tendințe din fizică — renunțarea
la orice „explicație ” și restrîngerea la formularea de legi
empirice ; rezultatul este teoria economică statistică , ce are
drept conținut doar mărfurile și prețurile ca fenomene
obiective . O a doua direcție de îndepărtare de la tipurile de
teorie a valorii reprezentate de știința ec onomică clasică și

* Din The Ethics of Competition and Other Essays de Frank Knight,
Harper and Brothers, New York și Londra, 1935.

de cea utilitaristă pune accentul pe controlul social al vieții
economice , cu o clară pledoarie implicită în favoarea unui
asemenea control . În generația trecută , această tendință s –
a manifestat cel mai puternic în Germania (socialismul de
catedră ), în Anglia (fabianismul și liberalismul de stînga ) și
în Statele Unite (ca o fază a economiei instituționaliste ).
Cea de -a treia alternativă la teoria expli cativă constă în
a trata fenome nele economice ca fenomene esențialmente
istorice , ceea c e, firește , trebuie oricum făcut cînd este
vorba de a explica conținutul concret al vieții economice
într-un moment și loc determinate . Istoria economică se
subdivide , la rîndul său, în tot atîtea varietăți cîte
concepții de bază există despre istorie și m etoda istorică .
Două asemenea varietăți sînt cu deosebire importante .
Prima tratează istoria , pe cît posibil , în termeni obiectivi ,
empirici , putînd folosi statistica pentru descoperirea și
analiza tendințelor ; din punct de vedere logic , acest mod
de a pro ceda contrastează pu ternic cu căutarea de legi
repetitive , analoge celor din științele naturii , caracteristică
teoriei economice statistice , dar în practică cele două
concepții sînt prezente deopotrivă în lucrările
economiștilor statisticieni . Cea de -a dou a varietate a
istoriei economice se folosește de concepțiile umaniste mai
familiare despre istoria politică și socială — ambiții ,
eforturi și eșecuri individuale într -un context socio –
psihologic dat . Ea reprezintă în esență o resuscitare sau o
continuare a școlilor istorice din secolul al XIX-lea,
deosebit de puternice în Germania . În măsura în care
ajunge să generalizeze , ea poate fi caracterizată drept
economie instituționalistă , termen intrat în uz mai ales în
Statele Unite . Mișcarea contemporană înrudit ă din
literatura de specialitate germană este numită știința
economică neoistorică sau sociologică , avînd drept cei mai
proeminenți lideri pe Sombart și pe Max Weber .
La originea divergențelor și disputelor dintre vechea și
noua știință economică , precum ș i dintre cele trei direcții
noi de evoluție teoretică indicate mai sus , stau două

probleme : relația dintre descriere și explicație și relația
dintre enunțurile factuale și evaluarea critică . Prima , de
neocolit în orice reflecție despre comportamentul uman
este în fondul ei problema libertății alegerii , a „liberului –
arbitru ”. Ea privește esența problemei valorii în sensul
valorilor individuale , fiind identică , în ultimă analiză , cu
problema relației dintre individ și natură . A doua problemă
fundamentală priv ește relația dintre individ și societate .
Faptul crucial în legătură cu prima problemă este că ,
dacă se acordă , sub indiferent ce formă , motivației sau
scopului un rol real în comportament , nu poate fi vorba de
rolul de cauză în sensul cauzalității din ști ințele naturii .
Aceasta este limitarea supremă a științei economice
statistice și deopotrivă a celei istorice . Căci dacă motivația
sau scopul sînt folosite pentru explicarea
comportamentului , ele trebuie , la rîndul lor , să fie puse în
aceeași relație cu ev enimente și condiții anterioare lui , iar
atunci mobilul devine superfluu ; comportamentul va f i în
întregime explicat de aceste antecedente . Motivația nu
poate fi tratată ca un eveniment natural . Păstrarea unui
contrast fundamental între relația cauză -efect din natură
și relația scop -mijloc din comportamentul uman ține de
esența faptelor ce ridică problema interpretării
comportamentului . Pare exclusă posibilitatea de -a face
reale problemele umane fără a vedea în activitatea umană
un element de efort , conting ență și , mai cu seamă , eroare ,
care din aceleași rațiuni se cer presupuse absente din
procesele naturale .
Astfel , motivația sau intenția se insinuează în orice
discuție relevantă despre activitatea umană . Dar tema
comportamentului nu poate fi simplificată pînă într -atît
încît să fie redusă la un dualism . Cel puțin trei principii de
bază se cer introduse în interpretarea lui . Acțiunea umană
tipică se explică în parte prin cauzalitatea naturală , în
parte printr -o intenție sau dorință ce este un dat absolut
și, astfel , un „fapt ”, deși nu un eveniment sau o condiție
naturală , iar în parte printr -o nevoie de a realiza „valori ” ce

nu poate fi redusă în între gime la dorințe factuale , pentru
că această nevoie n -are obiecte ce ar putea fi descrise în
sens literal . Interpretarea în termeni de dorințe factuale
constituie modul de a proceda al științei economice politice
așa cum este reprezentată aceasta de cea mai mare parte a
literaturii teoretice în măsura în care aceasta cultivă o
viziune obiectivă . Totuși acest al d oilea principiu de
explicație este probabil cel mai vulnerabil dintre cele trei
menționate . E îndoielnic dacă vreo dorință este cu
adevărat „absolută ”, dacă există vreo dorință ce nu vizează
efectuarea unei schimbări într -un sistem dinamic de
semnificații și valori ; acesta e un lucru diferit de
schimbările din natura fizică , deși producerea de
schimbări în natura fizică este singurul mijloc de realizare
a valorilor . Orice act , în sens economic , schimbă
configurația materiei în spațiu . Aceasta însă nu exclud e
posibilitatea unor „acte ” ce modifică semnificația și valorile
fără a schimba configurația naturală , dat fiind că reflecția
poate genera noi moduri de a vedea lucrurile și poate
produce schimbări în gusturile individuale . Lucru și mai
important , e îndoie lnic dacă o configurație este în sine
preferabilă alteia .
Oamenii simt și invocă două tipuri de motivație pentru
actele lor . Există pe de o parte dorința sau preferința pe
care actorul și cei din preajma lui le tratează ca pe un fapt
ultim , brut. Pe de alt ă parte , pentru a -și explica propriile
acte, oamenii fac diferite feluri de judecăți de valoare ; iar
explicația se transformă astfel în justificare . Cu alte
cuvinte , nimeni nu poate cu adevărat să trateze motivațiile
în mod obiectiv sau să le descrie fără a pune în joc binele
și răul . Astfel , dorințele umane nu sînt doar mai mult sau
mai puțin distincte de evaluări , ci se nasc din evaluări , iar
evaluarea se produce și în lipsa dorinței . Despre
majoritatea valorizărilor umane legate de adevăr , frumos și
mora lă se poate spune că sînt , de fapt , în mare măsură cu
totul independente de dorința de a obține un lucru sau
rezultat concret . Mai există două considerente ce arată că

însăși motivația economică individuală implică în cazurile
tipice o valorizare , și nu do ar o dorință : întîi, ceea ce
indivizii aleg într -o tranzacție economică este dorit de ei , în
general , ca mijloc pentru altceva , fapt ce implică judecata
că lucrul ales este , „realmente ” un mijloc pentru rezultatul
respectiv , iar în al doilea rînd , ceea ce în ultimă instanță
este dorit de dragul lui însuși poate doar rareori , sau
niciodată , să fie finalmente descris doar prin referire la o
configurație fizică , ci trebuie definit în raport cu un
univers de semnificații și valori . Astfel , există un element
de valorizare în ideea de eficiență în realizarea unui scop
dat; și, în plus , scopul real conține ca element al său un
concept valoric .
Concepția dual prezentă în motivație se reflectă și în
conceptul mai îngust -economic de valoare . Aceasta din
urmă cuprinde , hotărît , mai mult decît ideea unei calități
măsurate prin preț ; măsurarea ei în condiții reale este
totdeauna imperfectă . Prețul „tinde ” să coincidă cu
valoarea , dar noțiunea de valoare implică și o normă căreia
prețul i s -ar conforma în anumite condiții ideale . Aceasta
normă cuprinde două idei : pe cea a scopului urmărit dar
realizat doar mai mult sau mai puțin aproximativ din
pricina erorilor de diverse feluri (ce tind a fi corectate ); și
pe cea a unui scop „corect ” al acțiunii , în contrast cu
scopurile i ncorecte , precum și cu scopul efectiv urmărit .
Într-o societate bazată pe concurență ca principiu
acceptat , prețul concurențial , sau prețul egal cu
cheltuielile de producție necesare este adevărata valoare în
ambele sensuri ; abaterile trebuie puse pe seama a două
mulțimi de cauze — erorile de calcul accidentale și
obiectivele greșite ale acțiunii . Această formu lare trece cu
vederea , firește , existența unor concepte tehnice diferite de
preț concurenția l relativ la anumite condiții pe termen
scurt sau locale ; iar o critică etică mai profundă ar putea
să condamne condițiile date , altele decît gusturile
consumatorilor care fixează prețul concurenția l, îndeosebi

modul de repartiție a venitului și distribuția puterii
economice .
Pentru a face clar înțeles punctul c entral al
argumentării de față , este necesar să luăm aminte la
deosebirea dintre conceptul de condiții ideale din economie
și cel din mecanică . În acest din urmă domeniu cea mai
notabilă dintre condițiile ideale este absența frecării ; un
concept aparent as emănător condițiilor ideale este o
prezență familiară , aproape un clișeu , în teoria economică .
Ca descriere generalizată , conceptul de concurență
perfectă , care se obține făcînd abstracție de acele trăsături
ale situației economice care determină concurenț a
imperfectă , seamănă cu conceptele mecanicii fără frecare
și se justifică în mod asemănător . Ar fi însă cu totul greșit
să se creadă că elementul specific de care se face
abstracție în teoria concurenței perfecte este în același
raport cu comportamentul c a frecarea cu procesul
mecanic . În mecanică frecarea implică o transformare de
energie dintr -o formă în alta , după o lege la fel de rigidă și
un principiu de conservare la fel de precis ca și legea și
principiul de conservare valabile pentru schimbările
mecanice unde nu se pierde deloc energie . În procesul
economic nu există ceva cît de cît corespunzător acestei
situații . Lucrul de care se face abstracție în teoria
echilibrului este posibilitatea erorii în comportamentul
economic . Concurența perfectă este , între alte lucruri
irelevante aici , concurență în care nu se fac erori ; sub
aspectele fundamentale ea nu este comparabilă cu o
mașină fără frecare . „Tendința ” familiară a concurenței de
a se conforma idealului teoretic nu este o simplă
posibilitate de apro ximare experimentală , ci o tendință
reală în măsura în care se presupune despre oameni că se
străduiesc cu oarecare succes să învețe să se comporte
inteligent . Ea nu poate fi tratată drept o tendință către un
rezultat obiectiv , ci doar ca o ten dință în con formi tate cu
intenția comportamentului , intenție ce nu poate fi
măsurată , identificată sau definită cu ajutorul vreunor

date experimentale . Condițiile ideale din știința economică
presupun o evaluare perfectă într -un sens limitat , un
comportament economic perfect care presupune că scopul
sau intenția sînt date . Corectitudinea intenției este o
chestiune de etică , de care economistul face abstracție ,
așa cum face abstracție de er orile din cauza cărora
comporta mentul se finalizează altfel decît în conformitate
cu intenția .
Pînă aici am discutat despre două niveluri ale
comportamentului economic . Primul este cel la care
comportamentul este redus , pe cît posibil , prin procedee
statistice , la regularități ; se poate considera sau nu
convenabil a pune comportamentul pe seama unei „forțe ”,
iar în caz că da , despre forță trebuie presupus că ea
corespunde comportamentului observat . Al doilea este
interpretarea comportamentului prin prisma motivației ,
interpretare ce se centrează în mod necesar asupra
deosebirii dintre m otivație și act și asupra faptului erorii .
La un al treilea nivel de interpretare , însuși scopul acțiunii
este supus evaluării sau criticii dintr -un punct de vedere
sau altul . Aici se plasează în centrul discuției relația dintre
individ și societate , cea d e a doua problemă importantă
sugerată mai sus , și conceptul de valoare așa cum se leagă
el de politica socială .
În fapt , chiar și la nivelul al doilea , se impune să
recunoaștem două forme de referință socială : scopurile
individuale așa cum sînt date sînt î n principal sociale sub
aspectul originii și al conținutului lor ; iar în societățile în
care gîndirea economică este relevantă , există o largă
acceptare și aprobar e socio -etică a motivației individuale in
abstracto . Societatea modernă , de exemplu , acceptă
dreptul și chiar datoria individului de a-și urmări în limite
largi pro priile scopuri ; cu alte cuvinte , însăși libertatea
individuală este o valoare socială și nu doar un fapt .
Astfel , cel de -al doilea nivel de interpretare tinde să se
dizolve . Dacă ideea de comportament econom ic este efectiv
separată de pro cesul mecanic și dacă scopurile sînt privite

ca scopuri și nu doar ca efecte fizice , discuția se plasează
deja în mare parte la cel de -al treilea nivel . Scopurile
factuale dorite nu pot dăinui dacă , pe lîngă dorință , nu li
se acordă o doză însemnată de valorizare . „Dorințele ” de
bunuri și servicii economice nu pot fi considerate ca fiind
ultime sau ca avînd o realitate independentă ,
autoconținută . Chiar și la o analiză sumară constatăm că
ele sînt în foar te mare măsură mani festări destul de
accidentale ale dorinței de ceva ce ține de libertate sau de
putere . Dar asemenea obiecte ale dorinței sînt forme ale
unor relații sociale și nu lucruri , iar ideea de eficiență
economică n-are decît o aplicabilitate lim itată pentru
urmărirea și dobîndirea lor . Examinarea unor asemenea
activități , pentru a fi cît de cît serioasă și generală , trebuie
inevitabil să fie o discuție de politică socială privitoare la
scopuri sau norme sociale și la modalitățile sociale de a le
realiza .
Dificultatea serioasă întîmpinată în această privință de
teoria economică a constituit -o tendința de a confunda
susținerea unei politici de neintervenție (sau a politicii
opuse ) cu descrierea unei organizați sociale bazate pe
libera învoială . Chiar și atunci cînd autorii n -au îmbinat în
mod deliberat pledoaria cu analiza , dificultățile de a ține
separate cele două tipuri de discuție au fost prea mari , mai
cu seamă avînd în vedere cerințele unei expuneri ce se
dorea pe înțelesul , ca să nu spunem pe gustul , unui public
cititor considerabil . În acest domeniu , interesul pentru
valori și în special pentru politica socială este în fapt
precumpănitor . Așa se face că teoria economică ,
dezvoltîndu -se într -o atmosferă de reacție împotriva
controlului , a accen tuat vădit acest aspect al lucrurilor ,
neglijîndu -le pe celelalte . În prezent este în aceeași măsură
evident că există limitări la fel de ample și de complexe ale
principiului libertății în sens economic , adică ale
organizării vieții economice exclusiv pri n liberă înțelegere
între indivizi folo sind resursele date pentru atingerea unor
scopuri individuale stabilite . Socie tatea nu poate să

accepte scopurile individuale și mijloacele individuale ca
pe niște date sau ca principalele obiective ale propriei sale
politici . În primul rînd , ele pur și simplu nu sînt niște
date, ci sînt istoricește create în chiar procesul istoric și
sînt inevitabil a fectate de politica socială . În al doilea rînd ,
societatea nu poate fi nici măcar relativ indiferentă față de
felul în care se desfășoară pro cesul economic . O atare
indiferență ar fi în cele din urmă distrugătoare pentru
societate și pentru individ deopotrivă . Această concluzie
este puternic susținută de faptul că interesul imediat al
individului este în mare parte competi tiv, centrat pe
propria sa promovare socială relativ la alți indivizi . Funcția
ce revine autorității publice în această luptă este de a
impune regulile în mod imparțial și , mai mult încă , de a
elabora asemenea reguli care să mențină , „jocul” la cel mai
înalt nivel posibil . Pentru aceasta , ea trebuie să păstreze
un punct de vedere net distinct d e interesele în care tinde
să fi e absorbit individul , acesta fiind tot deauna mai
conștient de conflictele de interese decît de comunitatea de
interese cu grupul soci al în ansamblu .
Aceste reflecții ne semnalează o eroare logică prezentă în
teoria valorii , tipică economiștilor clasici . Ei n-au susținut
fățiș că libertatea ca atare este un bine . E lucru cunoscut
că erau hedoniști ; argumentul lor în favoarea libertății
făcea din aceasta un instrument al plăcerii , pe temeiul că
individul poate judeca mai bine decît funcționarii statului
mijloacele prin care poate ajunge fericit . Fără a nega că
acest argument are greutate , se poate susține că liber tatea
prin ea însăși este în mod incontestabil un bun pentru
individ , și pe deasupra un bun etic mai mult sau mai
puțin independent de măsura în care individul îl prețuiește
efectiv . Nu încape îndoială că un individ poate să dorească
libertatea și să revendice dreptul la ea și fără a pretinde
că, din punctul de vedere al propriei sale bunăstări și
securități materiale , el va lua întotdeauna decizii mai
înțelepte decît ar fi cele luate de alții pentru el . Și la fel de
neîndoielnic se poate susține că individul trebuie , în

anumite lim ite, să ia el însuși decizii și să -și asume
răspunderea pentru consecințele lor chiar dacă nu asta ar
fi opțiunea sa . Cu alte cuvinte , economiștii clasici n -au
înțeles , iar spiritul „științific ” al epocii lor îi predispunea în
general negativ pe economiști față de admiterea ideii că
libertatea este esențialme nte o valoare socială , cel puțin
atunci cînd se pledează în favoarea sau împotriva ei , la fel
ca orice alt sistem social sau relație socială .
Sub aspectul genezei și al conținutului lor , interesele
sau dorințele reale exprimate în comportamentul economic
sînt într -o măsură covîrșitoare sociale ; ceea ce face ca ele
să nu poată fi descrise independent de un sistem de relații
sociale , care nici el nu poate fi tratat în termeni pur
obiectivi , factuali . Într-o măsură limitată , un individ poate
să le conceapă în astfel de termeni ; un individ ar putea
chiar să le descrie altuia ca pe niște fapte . Dar atunci cei
doi indivizi se așează în postura de spectatori și nu de
membri ai societății sau de participanți la f enomene .
Astfel , orice discuție publicată , presupunînd că prezintă
un interes general pen tru cititori ca membri și parti cipanți ,
îmbracă cu necesitate forma pledoariei pentru o politică ce
poate eventual să acorde atenție aproximativ egală
ambelor laturi . În acest conflict dintre interesul
spectatorului de a vedea și înțelege , și interesul participan –
tului pentru acțiune și schimbare , filozoful sau
metodologul n -are cum să arbitreze . La întrebarea dacă
știința economică ca atare trebuie să fie de un fel sau altul
trebuie răspuns doar recunoscînd că ca trebuie să fie de
ambele feluri , cu accent mai mare sau mai mic pe unul din
ele, în funcție de scopu rile urmărite într -o abordare
particulară ; dar totdeauna prin implicație ea trebuie să fie
în ambele feluri , oricît de unilateral ar fi accentul , din
moment ce fiecare din cele două interese îl presupune și
este relativ la celălalt , iar orice autor și orice cititor , ca
ființă umană , este motivat de ambele . Ceea ce e de dorit
este ca în orice abordare relația dintr e cele două grupuri
de interese să fie clară . Cel mai adesea însă se întîmplă

invers : cel preocupat în primul rînd de adevăr tinde să -și
întărească argumentele ident ificînd adevărul cu valoarea ,
iar cel preocupat de valori tinde să -și întărească aprecieril e
dîndu -le calitatea de adevăruri .
În timp ce în perioada de dezvoltare a științei economice
clasice interesul social practic se centra aproape exclusiv
în jurul eliberării de un sistem de control învechit , în
prezent pendulul s -a deplasat clar în partea o pusă . Noua
problemă pe care o ridică amestecul intereselor științifice
cu cele evaluative este cu mult mai grea decît cea veche .
Societatea caută în mod pozitiv o bază de unitate și ordine ,
pe cînd odinioară încerca în mod negativ să abandoneze o
bază nesa tisfăcătoare . În plus , standardele curente de
gîndire au ajuns sub dominația extremă a idealului
științific , aplicabil prea puțin sau deloc la problema
menționată . Fundamentul ultim al unității de grup nu
poate fi de natură cognitivă , ci ține de morală și de
sentiment . Nu există soluție intelectuală la un conflict de
interese . Se poate discuta numai despre valori , dar
discuția nu conduce cu necesitate la consens ; iar
dezacordul cu privire la principii pare să reclame din
punct de vedere moral apelul la forț ă. Este de asemenea
interesant de notat că tendința spre „raționalizare ” face ca
conflictul de interese și dezacordul privitor la principii să
fie luate unul drept celălalt și să fie în practică inseparabil
amestecate .
Aripile extremiste din rîndul celor c e pledează pentru
schimbare recunosc inaplicabilitatea cunoașterii pur
intelectuale . Atît școala „fascistă ”, cît și cea „comunistă ”
înclină să considere adevărul sau falsitatea propozițiilor
științei eco nomice ca pe o chestiune indiferentă sau chiar
iluzor ie, judecînd doctrinele numai în funcție de măsura în
care conduc la statornicirea tipului dorit de ordine socială .
O atare concepție este , firește , „neadevărată ” dintr -un
punct de vedere mai îngust -științific ; în orice orînduire
socială rezultatele anumit or opțiuni ce afectează producția
și consumul , indiferent ale cui ar fi aceste opțiuni , se

supun anumitor principii abstracte , esențialmente
matematice , care exprimă deosebirea dintre economic și
risipă . La cealaltă extremă — la primul și al doilea nivel d e
interpretare indicate mai sus — există o mișcare la fel de
energică în favoarea unei abordări riguros „științifice ” a
științei economice . Analiza de la primul nivel , care
neglijează motivația și ia în considerare numai rezultatele
acțiunii sub forma stat isticilor de bunuri , nu lasă cu
adevărat loc pentru nici un concept de economie . De altfel ,
ea nici nu poate fi efectuată exact așa , pentru că bunurile
se cer denumite și clasificate , iar analiza trebuie să țină
cont de asemănările și deosebirile de întreb uințare ca și de
caracteristicile fizice . Iar analiza economică de la nivelul al
doilea , care tratează dorințele ca pe niște fapte , se plasează
în niște limite foarte înguste . În realitate dorințele n -au un
conținut foarte precis , iar cercetătorul nu poate cunoaște
cu precizie acest conținut nici atît cît este . O atare
concepție ar putea servi drept bază pentru o teorie pur
abstractă , dar nu este decît în mică măsură aplicabilă
realității . Pentru ca datele să capete conținut , dorințele
trebuie identificate cu bunurile și serviciile în care -și află
expresie , iar atunci cea de a doua metodă se reduce pînă
la identificare la prima . În plus , singurele dorințe ce pot fi
considerate cît de cît asemănătoare unor date științifice
sînt pur individuale , iar orice disc uție privind politica
socială trebuie să invoce valori sau idealuri aflate cu totul
în afara unui asemenea sistem .

CAPITOLUL 6
Ideologie și metodă în economia
politică*
KARL MARX

Karl Marx (1818 -1883) s -a născut la Trier și a studiat
dreptul, istoria ș i filozofia la universitățile din Bonn,
Berlin și Jena. Și -a luat diploma în filozofie, dar din
pricina vederilor sale politice radicale nu s -a putut
angaja nicăieri. După eșecul revoluției din 1848 din
Germania, Marx s -a refugiat la Londra, unde a trăit
tot restul vieții sale. Deși Marx a fost activ în politica
internațională socialistă și a lucrat timp de mai mulți
ani în calitate de corespondent pentru ziarul
newyorkez Herald Tribune , el și -a dedicat cea mai
mare parte a timpului studiului și scrierilor cu
caracter economic. Reproduc em aici primele trei
secțiuni ale unui lung manuscris, cunoscut sub
denumirea de Grundrisse , pe care Marx l-a scris în
1857 -58, dar pe care a preferat să nu -l publice.
Această introducere conține cea mai explicită și
susținut ă expunere a lui Marx pe marginea
metodologiei economice.

1. Producție

Indivizi independenți. Ideile secolului al XVIII -lea

* Din Karl Marx — Bazele criticii economiei politice , Editura Politică,
București, 1972. Manuscrisele la care se referă Hausman au fost
publicate pent ru prima oară în întregime în limba germană de către
Institutul de Marxism -Leninism al C. C. al P.C.U.S., sub titlul
Grundrisse der Kritik der politischen Oekonomie (Rohentwurl).

Obiectul cercetării noastre îl constituie în primul rînd
producția materială . Indivizi care produc în societate , deci
producția s ocialmente determinată a indivizilor reprezintă ,
firește , punctul de p lecare. Vînătorul și p escarul izolat cu
care operează Smith și Ricardo fac parte din născocirile
lipsite de fantezie ale robinsonadelor1 secolului al XVIII –
lea, care sînt departe de a fi , cum își închi puie istoricii
civilizației , doar o reacție împotriva excesului de
rafinament și o reîntoarcere la o greșit înțeleasă viață în
mijlocul naturii . Nici „Contractul social ” al lui Rousseau ,
care stabilește pe cale contractuală legături și relaț ii între
indivizi independenți de la natură , nu se sprijină cîtuși de
puțin pe un asemenea naturalism , care, atît în
robinsonadele mici cît și în cele mari , nu este decît o
aparență , o aparență pur estetică . Este vorba mai curînd
de o anticipare a „societă ții civile ”, care începuse să se
dezvolte încă în secolul al XVI -lea și care în secolul al
XVIII -lea făcuse pași gigantici în direcția maturizării ei . În
această societate a liberei concurențe , individul apare
desprins de legăturile naturale etc . care în e pocile istorice
anterioare îl făceau să fie accesoriul unui conglomerat
uman limitat și bine determinat . Profeților din secolul al
XVIII -lea, pe ai căror umeri mai stau încă pe de -a-ntregul
Smith și Ricardo , individul secolului al XVIII -lea — produs
al des trămării formelor sociale feudale , de o parte , și al
dezvoltării noilor forțe de producție , începute în secolul al
XVI-lea, de altă parte — le apare ca un ideal a cărui
existență ține de domeniul trecu tului. El nu le apare ca
rezultat al istoriei , ci ca pu nct de plecare al ei , deoarece , ca
individ corespunzător naturii , potrivit concepției lor despre
natura umană , el nu le apare ca un produs al istoriei , ci ca
ceva dat de natură . Această eroare a fost pînă acum
proprie tuturor epocilor noi . Steuart2, care î n unele
privințe se află în opoziție cu secolul al XVI II-lea și ca
aristocrat se situează într -o măsură mai mare pe terenul
istoriei , a evitat această eroare .

Cu cît pătrundem mai adînc în istorie , cu atît mai mult
individul — deci și individul care produc e — ne apare
dependent , aparținînd unui ansamblu mai cuprinzător :
inițial — într-un mod cu totul natural încă — el este legat
de familie și de familia care , dezvoltîndu -se, devine gintă ,
iar mai tîrziu el este legat de obște în diferitele ei forme ,
rezulta tă din ciocnirea și contopirea ginților . Abia în
secolul al XVIII -lea, în „societatea civilă ”, diferitele forme
de legătură socială apar în raport cu individul ca simple
mijloace pentru atingerea scopurilor lui private , ca o
necesitate exterioară . Dar epoc a care generează acest
punct de vedere , punctul de vedere al individului
singularizat , e tocmai epoca relațiilor sociale celor mai
dezvoltate (și din acest punct de vedere , generale ). Omul
este, în sensul strict literal al cuvîntului , un
ζώονπολιτιπχό3 nu numai un animal social , ci un animal
care numai în societate se poate singulariza . O producție
realizată de un individ izolat în afara societății — fenomen
rar, posibil în cazul unui om civilizat pe care întîmplarea l-
a aruncat într -o regiune nelocuită și care posedă deja în
sine, virtualmente , forțele societății — este ceva tot atît de
absurd ca și ideea că limba s -ar putea dezvolta fără
indivizi care să trăiască împreună și să vorbească între ei .
Asupra acestui punct nu este necesar să mai insistăm . Am
fi putut chiar să trecem peste el dacă acest gen de
platitudini , care erau explicabile la oamenii din secolul al
XVIII-lea, n-ar fi fost reintrodus cu toată seriozitatea în
economia politică contemporană de către Bastiat4, Carey5,
Proudhon etc . Proudhon și a lții se complac , firește , în a
explica într -o manieră istorico -filozofică originea unei
relații economice a cărei geneză istorică el n -o cunoaște ,
recurgînd în acest scop la mitologic : lui Adam sau lui
Prometeu ideea respectivă le -ar fi venit de -a gata , într-o
formă finită , și după aceea ar fi fost aplicată etc . Nimic mai
plicticos și mai searbăd decît locus communis6 care se lasă
în voia fanteziei .

Eternizarea relațiilor de producție istorice. —
Producția și repartiția în general. — Proprietatea

Cînd vor bim de producție , așadar , avem în vedere
întotdeauna o producție care are loc pe o anumită treaptă
de dezvoltare socială , o producție realizată de indivizi
sociali . S-ar părea deci că , pentru a vorbi în genere despre
producție , trebuie fie să urmărim proce sul dezvoltării
istorice în dife ritele lui faze , fie să declarăm din capul
locului că avem de -a face cu o anumită epocă istorică , cu
producția burgheză modernă de pildă , care consti tuie în
fond tema noastră propriu -zisă. Nu-i mai puțin adevărat
însă că toa te epocile de producție au anumite trăsături
comune , determinații comune . Producția în general este o
abstracție , dar o abstracție rațională în măsura în care
desprinde și fixează realmente ceea ce este comun ,
scutindu -ne astfel de repetări . Dar acest element general ,
sau elementul comun desprins prin comparație , este el
însuși ceva multiplu articulat , care se întruchipează în
determinații diferite . Unele din aceste trăsături sînt proprii
tuturor epocilor ; altele doar unora dintre ele . Unele
determinații sî nt comune atît epocii celei mai moderne , cît
și epocii celei mai vechi . Fără ele nu poate fi concepută
nici o producție . Dar așa cum limbile cele mai dezvoltate ,
deși au legi și deter minații comune cu cele mai puțin
dezvoltate , s-au dezvoltat totuși tocmai prin ceea ce le
deosebește de acest element general și comun , tot astfel
determinările valabile pentru producție în general trebuie
degajate tocmai pentru a se evita ca unitatea — care
decurge din însuși faptul că subiectul , omenirea , și
obiectul , natura , sînt aceleași — să ne facă să uităm
deosebirile esențiale . În această omisiune constă întreaga
înțelepciune a economiștilor moderni , de pildă , care se
străduiesc să demonstreze eternitatea și armonia relațiilor
sociale existente . Ei susțin , de exemplu , că nici o producție
nu e posibilă fără o unealtă de producție , chiar dacă
această unealtă nu e decît mîna ; că nici o producție nu e

posibilă fără o muncă trecut ă, acumulată , chiar dacă
această muncă n -ar fi decît îndemînarea pe care mîna
sălbaticului a dobîn dit-o și a acumulat -o prin exercițiu
repetat . Capitalul este , între altele , și unealtă de producție ,
și muncă trecută , materializată . Capitalul este , așadar ,
(conchid economiștii contemporani ) o relație naturală
generală , veșnică , bineînțeles dacă omitem t ocmai acel
specific care face ca „unealta de producție ”, „munca
acumulată ” să devină capital . De aceea întreaga istorie a
relațiilor de producție apare , la Carey de pildă , ca o
falsificare pusă cu rea intenție la cale de către cîrmuiri .
Dacă nu există prod ucție în general , nu există nici
producție generală . Producția este întotdeauna cutare sau
cutare ramură de producție , de exemplu agricultura ,
creșterea vitelor , industria prelucrătoare etc., sau este
totalitatea lor. Dar economia politică nu este sinonimă cu
tehnologia . Raportul dintre determinările generale ale
producției pe o treaptă socială dată și formele particulare
ale producției va trebui analizat în altă parte (ulterior ).
În sfîrșit , producția nu e nici numai producție cu
caracter particular . Întotdeauna există un anumit corp
social , un subiect social care acționează într -o totalitate
mai vastă sau mai restrînsă de ramuri de producție .
Raportul dintre expunerea științifică și mișcarea reală de
asemenea nu -și are încă locul aici . Producția în general .
Ramurile particulare ale producției . Producția în totali –
tatea ei .
A devenit o modă ca expunerea economiei politice să fie
precedată de o parte generală , și anume de aceea care
figurează sub titlul „Producția ” (vezi, de exemplu , J. St.
Mill7) și în care sînt examinate condițiile generale ale
oricărei producții .
Această parte generală cuprinde sau , după cum se
afirmă , ar trebui să cuprindă :
1) Condițiile fără de care producția nu e posibilă . În
realitate aceasta nu înseamnă , așadar , altceva decît
indicarea momentelor esențiale ale oricărei producții , ceea

ce se reduce însă în fapt , după cum vom vedea , la cîteva
definiții foarte simple , etalate în tautologii plate .
2) Condițiile care într -o măsură mai mare sau mai mică
favorizează producția , cum e la Adam Sm ith, de pildă ,
starea progresivă sau stagnantă a societății . Pentru ca
ceea ce în lucrarea lui Smith are valoare de aperçu* să
dobîndească valabilitate științifică , ar fi necesare cercetări
asupra nivelului productivității în diferite perioade de
dezvoltar e a diferitelor popoare , cercetări care depășesc
cadrul prop riu-zis al temei noastre ; în măsura însă în care
intră în cadrul ei , ele urmează a fi tratate în capitolele
referitoare la concurență , acumulare etc . În formularea sa
generală , răspunsul se rezumă la teza generală că o
națiune industrială atinge apogeul producției sale în
momentul cînd se află la apogeul dezvoltării sale istorice .
Într-adevăr , un popor se află pe cea mai înaltă treaptă a
dezvoltării sale industriale atîta timp cît pentru el
esenția lul nu este profitul (der Gewinn ), ci obținerea de
produse (die Gewinnen ). Sub acest raport yankeii sînt
superiori englezilor . Sau, de pildă , anumite particularități
— de rasă , climă , condiții naturale , cum ar fi ieșirea la
mare , fertilitatea solului etc . — favorizează producția într -o
măsură mai mare decît altele . Aceasta se reduce iarăși la
tautologia că avuția se creează cu atît mai ușor cu cît
elementele ei subiective și obiective există în număr mai
mare .
Dar nimic din toate acestea nu îi preocupă efec tiv pe
economiști în această parte generală . Spre deosebire de
repartiție etc ., producția — vezi, de pildă , Mill — este
înfățișată ca fiind încadrată în legi naturale veșnice ,
indepen dente de istorie ; cu acest prilej relațiile burgheze
sînt strecurate pe n esimțite ca legi naturale imuabile ale
societății in abstracto . Acesta este scopul , mai mult sau
mai puțin conștient , al întregului procedeu folosit . În

* Scurtă privire. (N. t.)

cadrul repartiției însă , oamenii își permit în realitate tot
felul de acte arbitrare . Fără a mai vorbi de faptul că aici
este ruptă în chip brutal legătura dintre producție și
repartiție , un lucru trebuie să fie clar de la început , și
anume că , oricît de diferită ar fi repartiția pe diversele
trepte ale dezvoltării sociale , trebuie să existe posibilitatea
de a degaja în cadrul ei , ca și în cel al producției , anumite
trăsături comune , precum și posibilitatea de a confunda și
dizolva toate deosebirile istorice în legi general -umane . De
exemplu : sclavul , șerbul și muncitorul salariat capătă cu
toții o anumită c antitate de hrană , care le dă posibilitatea
de a exista ca sclav , șerb sau muncitor salariat .
Cuceritorul , care trăiește din tribut , sau funcționarul de
stat care trăiește din impozite , sau proprietarul funciar
care trăiește din rentă , sau călugărul care t răiește din
pomeni , sau diaconul care trăiește din zeciuială — toți
aceștia capătă din produsul social o parte care e
determinată de alte legi decît partea pe care o capătă
sclavul etc . Cele două puncte principale pe care toți
economiștii le trec în aceast ă rubrică sînt : 1) proprietatea ,
2) ocrotirea ei prin justiție , poliție etc .
La aceasta se poate răspunde foarte concis :
ad 1). Orice producție înseamnă aproprierea obiectelor
naturii de către individ în cadrul și prin mijlocirea unei
anumite forme sociale . În acest sens e o tautologie să se
spună că proprietatea (aproprierea ) ar fi o condiție a
producției . Este însă ridicol cînd de la aceasta se sare de -a
dreptul la o anumită formă de proprietate , de exemplu la
proprietatea privată (ceea ce implică în plus , drept
condiție , o formă diametral opusă : lipsa de proprietate ).
Istoria ne arată , dimpotrivă , că proprietatea comună (de
exemplu la indieni , la slavi , la vechii celți etc .) este forma
mai veche , care ca proprietate în obște mai joacă multă
vreme un rol i mportant . Aici nici nu se pune încă
problema dacă avuția se dezvoltă mai bine sub o formă de
proprietate sau alta . Dar este o tautologie să se afirme că
acolo unde nu există nici o formă de proprietate , nu poate

fi vorba de nici un fel de producție , deci n ici de societate . O
apropriere care nu -și apropriază nimic este o contradictio
in subjecto .
ad 2). Ocrotirea bunurilor dobîndite etc . Dacă reducem
aceste platitudini la conținutul lor real , ele exprimă mai
mult decît știu propovăduitorii lor , și anume că o rice
formă de producție generează propriile ei relații juridice ,
forme de guvernămînt etc . Primitivismul și
superficialitatea concepțiilor constau tocmai în faptul că
fenomene care sînt organic legate între ele se pun în relații
pur întîmplătoare și într -o conexiune pur mentală .
Economiștilor burghezi li se pare că sub scutul poliției
moderne se poate produce mai bine decît , să zicem , în
condițiile domniei dreptului celui mai tare . Ei uită însă că
dreptul celui mai tare e și el un drept , care sub altă formă
continuă să existe și în „statul ” lor „de drept ”.
Atunci cînd relațiile sociale corespunzătoare unui stadiu
determinat al producției se află abia în curs de apariție
sau sînt deja pe cale de dispariție , se produc , firește ,
perturbări în producție , deși în tr-un grad diferit și cu
efecte diferite .
Pe scurt : există trăsături comune tuturor stadiilor
producției , trăsături pe care gîndirea le reține ca generale ;
dar așa -zisele condiții generale ale oricărei producții nu
sînt altceva decît elemente abstracte cu ajutorul cărora nu
putem înțelege nici un stadiu istoric real al producției .

2. Raportul general dintre producție și repartiție,
schimb, consum

Înainte de a continua analiza producției este necesar să
examinăm diferi tele rubrici pe care economiștii le pu n
alături de ea .
La prima vedere lucrurile se prezintă în felul următor : în
procesul de producție membrii societății adaptează
(creează , transformă ) produsele naturii potrivit
trebuințelor omului : repartiția stabilește în ce proporție

participă individul l a aceste produse ; schimbul îi pune la
îndemînă produsele determinate pe care vrea el să
schimbe partea care i -a revenit prin repartiție ; în sfîrșit , în
cadrul consumului , produsele devin obiecte de consum , de
apropriere individuală . Producția creează obiec tele
corespunzătoare trebuințelor ; repartiția le repartizează
potrivit unor legi sociale ; schimbul redistribuie , potrivit
trebuințelor individuale , ceea ce a fost deja repartizat ; în
sfîrșit , în cadrul consum ului, produsul iese din acest
circuit social , devine nemijlocit obiect și slujitor al
trebuinței individuale pe care o satisface în procesul
consumului . Producția apare astfel ca punct de plecare ,
consumul ca punct final , repartiția și schimbul ca verigă
de mijloc , care, la rîndul ei , se dedu blează în r epartiție ,
definită ca moment care emană de la societate , și schimb ,
definit ca moment care emană de la indivizi . În producție
se obiectivează persoana , în persoană se subiectivează
obiectul ; în cadrul repartiției , socie tatea preia sub forma
unor determină ri generale , dominante , mijlocirea între
producție și consum ; în cadrul schimbului , acestea din
urmă sînt mijlocite prin determinările întîmplătoare ale
individului .
Repartiția determină proporția (cantitatea ) în care
produsele îi revin individului ; schimb ul determină
produsele în care individul își reclamă partea ce i -a revenit
prin repartiție .
Producția , repartiția , schimbul și consumul formează ,
așadar , un silogism corect . În acest silogism producția
reprezintă generalul , repartiția și schimbul — particu larul,
iar consumul — singularul , cu care se încheie întregul
proces . Aceasta este , desigur o legătură , dar una
superficială . Producția , spun economiștii , „este
determinată de legi naturale generale , repartiția — de
fenomenele întîmplătoare ale vieții soci ale, și de aceea ea
poate avea asupra producției o influență mai favorabilă
sau mai puțin favorabilă ; schimbul figurează între
amîndouă ca o mișcare formal -socială , iar actul final —

consumul , considerat nu numai ca punct final , ci și ca
scop final — se af lă, la drept vorbind , în afara sferei
economiei politice , cu excepția faptului că , la rîndul său , el
exercită o acțiune inversă asupra punctului de plecare și
inițiază din nou întregul proces .
Adversarii economiștilor — indiferent dacă se află
înăuntrul sa u în afara sferei economiei politice —, care le
reproșează că procedează în mod barbar rupînd în bucăți
un tot unic , ori se plasează pe același teren cu ei , ori se
află chiar sub nivelul lor . Nimic mai banal decît reproșul
că economiștii acordă prea multă atenție producției ,
considerînd -o ca un scop în sine . Repartiția ar avea ,
pasămite , o importanță tot atît de mare . La baza acestui
reproș nu se află nimic altceva decît ideea economiștilor
înșiși că repartiția ar exista ca o sferă independentă , de
sine stă tătoare alături de producție . Sau li se reproșează
că aceste momente nu ar fi concepute în unitatea lor . Ca și
cum această rupere în bucăți a întregului unic n -ar fi
pătruns din sfera realității în textele manualelor , ci invers ,
din textele manualelor în s fera realității , ca și cum aici ar
fi vorba de o împăcare dialectică de concepte , și nu de
înțelegerea unor relații reale !

a) [Consum și producție]

Producția este nemijlocit și consum. Un dublu consum,
subiectiv și obiectiv: [în primul rînd] individul ca re în
procesul de producție își dezvoltă capacitățile le cheltuiește
totodată, le consumă în actul producției, la fel cum actul
natural al reproducerii este o cheltuire de forțe vitale. În al
doilea rînd , producția este consumarea mijloacelor de
producție , care se folosesc , se uzează și , în parte , se
redescompun (ca de pildă , în cazul arderii combustibi lului)
în elementele de bază . La fel stau lucrurile și cu
consumarea materiei prime , care nu -și păstrează forma și
proprietățile naturale , ci, dimpotrivă , le pierde . De aceea
actul producției este , în toate stadiile sale , și un act de

consum . Economiștii , de altfel , se declară de acord cu
toate acestea . Ei numesc consum productiv producția
nemijlocit identică cu consumul care coincide nemijlocit
cu producția . Această identitate dintre producție și
consum se reduce la teza lui Spinoza „Determinatio est
negatio ”.8
Dar această determinare a consumului productiv este
făcută numai pentru a distinge consumul , identic cu
producția , de consumul propriu -zis, care e conc eput,
dimpotrivă , ca antiteză distructivă a producției . Să
examinăm deci consumul propriu -zis.
Consumul e nemijlocit și producție , așa cum în natură
consumarea elemen telor și a substanțelor chimice este
totodată producție de plante . Este cît se poate de cl ar că în
procesul nutriției , de pildă , care e una dinte formele
consu mului , omul produce propriul său corp ; dar același
lucru este valabil pentru orice altă formă de consum , care
într-un mod sau altul — și fiecare în felul ei — îl produce
pe om . Aceasta es te producția consumptivă . Dar, spune
economia politică , această producție identică cu consumul
este o a doua producție , care rezultă din distrugerea
produsului celei dintîi . În cea dintîi se reif icase
producătorul , în cea de -a doua se personifică obiectul
creat de el . Prin urmare , această producție consumptivă ,
deși este unitatea nemijlocită a producției și consumului ,
se deosebește în mod esențial de producția propriu -zisă.
Unitatea nemijlocită în care producția coincide cu
consumul și consumul cu producți a lasă să subziste
dualitatea lor nemijlocită .
Așadar , producția e nemijlocit consum , iar consumul e
nemijlocit pro ducție . Fiecare e în mod nemijlocit propriul
său contrariu . În același timp însă între ele două are loc o
mișcare mijlocitoare . Producția mij locește consumul ,
creîndu -i materialul fără de care i -ar lipsi obiectul . Dar și
consumul mijlocește producția , căci numai el procură
produselor subiectul pentru care ele reprezintă produse .
Produsul își capătă ultima împlinire abia în procesul

consumului . O cale ferată pe care nu se circulă , care deci
nu e folosită , nu e consumată , e o cale ferată doar
δυναμει9 și nu în realitate . Fără producție nu există
consum , dar nici fără consum nu există producție , căci în
acest caz producția ar fi lipsită de scop .
Consumul creează producția sub un dublu aspect :
1) Prin aceea că numai în cadrul consumului produsul
devine produs real . De exemplu , o haină devine realmente
haină abia atunci cînd e purtată ; o casă nelocuită nu este
de fapt o casă reală . Prin urmare , spre d eosebire de un
simplu obiect din natură , produsul se manifestă ca atare ,
devin e produs abia în procesul consumului . Anihilî nd
produsul , consumul îi dă the finishing stroke*, căci
produsul este [rezultat] al producției nu ca activitate
reificată , ci numai c a obiect pentru subiectul activ .
2) Prin aceea că consumul creează necesitatea unei
producții noi , deci mobilul ideal , lăuntric al producției ,
care este premisa ei . Consumul creează imboldul pentru
producție ; el creează și obiectul care , în calitate de sco p,
exercită o acțiune determinantă în procesul de producție .
Și dacă e clar că producția furnizează consumului obiectul
în forma lui exterioară nu e mai puțin clar că , la rîndul
său, consumul fixează în mod ideal obiectul producției , ca
imagine interioară , ca trebuință , ca mobil și ca scop . El
creează obiectele producției într -o formă încă subiectivă .
Fără trebuință nu e nici producție . Dar tocmai consumul
reproduce trebuința .
Celor de mai sus le corespunde din partea producției
faptul că :
1) Ea furnizează consumului materialul , obiectul . Un
consum fără obiect nu e consum ; sub acest raport deci ,
producția creează consumul .
2) Producția însă nu numai că creează obiectul
consumului , dar îi și imprimă acestuia din urmă modul lui

* Ultimă retușare . (N. t.)

determinat de a fi , caracterul l ui, asigură finisarea lui . Așa
cum consumul finisează produsul ca produs , tot astfel
producția finisează consumul . În primul rînd , obiectul nu e
un obiect în genere , ci un obiect determinat , care urmează
a fi consumat într -un mod determinat , pe care la rîn dul
său tot producția îl indică . Foamea e foame , dar foamea
care se potolește cu carne fiartă , consumată cu ajutorul
furculiței și al cuțitului , e o altfel de foame decît aceea sub
imperiul căreia carnea se înghite crudă cu ajutorul
mîinilor , al unghiilor și al dinți lor. De aceea nu numai
obiectul consumului , ci și modul de a consuma este creat
de producție nu numai în mod obiectiv , ci și în mod
subiectiv . Producția îl creează deci pe consumator .
3) Producția nu numai că furnizează trebuinței
materialul , dar furnizează și materialului trebuința . Cînd
consumul depășe ște starea sa inițială de primi tivitate și
spontaneitate naturală — și o rămînere îndelungată pe
această treaptă ar fi , la rîndul ei , rezultatul unei producții
închistate într -o stare de primitivi tate naturală —, el
însuși , ca îndemn , este mijlocit prin obiect . Trebuința
consumului de a av ea un obiect sau altul se datore ște
perceperii acestuia . Obiectul de artă — ca și oricare alt
produs — creează un public care înțelege arta și e capabil
să guste frumosul . Producția produce , așadar , nu numai
un obiect pentru subiect , ci și un subiect pentru obiect .
Prin urmare , producția produce consumul : 1)
furnizîndu -i materialul ; 2) determinînd modul de
consumare ; 3) trezind în consumator trebuința al cărei
obiect îl constituie produsul creat de ea . Ea produce deci
obiectul consu mului , modul de consumare și imboldul
spre consum . Tot astfel consumul generează capacitatea
producătorului , trezind o trebuință care determină scopul .
Identitatea dintre consum și produc ție se manifestă ,
așadar , sub următoa rele trei aspecte :
1) Identitate nemijlocită : producția este consum ;
consumul este producție . Producție consumptivă . Consum
productiv . Economiștii le numesc pe amîndouă consum

productiv , dar mai fac următoarea distincți e: prima figu –
rează ca reproducție , a doua ca consum productiv . Toate
cercetările asupra celei dintîi au ca obiect munca
productivă și munca neproductivă ; cele referi toare la cea
de-a doua se ocupă de consumul productiv și de consumul
neproductiv .
2) Fieca re dintre ele apare ca mijloc pentru cealaltă , una
este mijlocită de cealaltă , ceea ce își găsește expresia în
interdependența lor ; aceasta este o mișcare în virtutea
căreia ele se raportează una la alta și se afirmă ca
indispensabile una alteia , dar în ca drul căreia rămîn încă
exterioare una față de alta . Producția creează materialul ca
obiect exterior pentru consum ; consumul creează
trebuința ca obiect interior în raport cu producția , ca scop
al acest eia. Fără producție nu există consum , fără consum
nu ex istă producție . Această teză figurează în economia
politică sub diverse forme .
3) Producția nu este numai nemijlocit consum , iar
consumul nu este numai nemijlocit producție ; producția
nu e de asemenea numai mijloc pentru consum , iar
consumul scop pentru pr oducție , adică în sensul că fiecare
dintre ele îi furnizează celeilalte obiectul : producția —
obiectul exterior pentru consum , consumul — obiectul
imaginat pentru producție . Fiecare dintre ele nu este
numai nemijlocit cealaltă și nu numai că o mijlocește p e
cealaltă , ci fiecare dintre ele , realizîndu -se, o creează pe
cealaltă , se creează pe sine sub forma celeilalte . Consumul
desăvîrșește actul producției , finisînd produsul ca produs ,
absorbindu -l, distrugîndu -i forma materială de sine
stătătoare , ridicînd , prin nevoia de repetare , la rangul de
iscusință capacitatea dezvoltată în primul act al
producției ; el este deci actul final prin care nu numai
produsul devine produs , ci și producătorul devine
producător . Pe de altă parte , producția generează
consumul , creînd modul determinat al consumului , iar
apoi, creînd îndemnul de a consuma , însăși capacitatea de
consum ca o trebuință . Această din urmă identitate ,

menționată la punctul 3 , este de repetate ori tratată în
economia politică sub forma corelației dintre c erere și
ofertă , dintre obiecte și trebuințe , dintre trebuințele
naturale și cele create de societate .
De aceea pentru un hegelian nu este nimic mai simplu
decît să considere producția și consumul ca fiind identice .
Așa procedează nu numai scriitorii socia liști, ci chiar și
economiștii prozaici ca Say10, de pildă , care afirmă că ,
dacă considerăm un popor în totalitatea sa — sau genul
uman in abstracto —, producția sa e identică cu consumul
său. Storch11 a relevat eroarea lui Say , remar cînd că un
popor , de pildă, nu-și consumă produsul în întregime , ci
creează și mijloace de producție , capital fix etc . În afară de
aceasta , a consi dera societatea ca un subiect unic
înseamnă a o considera în mod greșit , speculativ . La un
subiect singular , producția și consumul apar ca momente
ale unui singur act . Aici trebuie subliniat numai că ,
indiferent dacă privim producția și consumul ca activități
ale unui singur subiect sau ca activități ale mai multor
indivizi , ele apar în orice caz ca momente ale unui proces
în care pro ducția constituie punctul de plecare real , deci și
momentul preponderent . Consumul ca necesitate , ca
trebuință , este el în suși un moment lăuntric al acti vității
de producție , dar aceasta din urmă este punctul de plecare
al realizării , deci și momentul ei p reponderent , actul prin
care se reia de la capăt întregul proces . Individul produce
un obiect și , prin consumarea lui se reîntoarce în sine , dar
ca individ care produce și care se reproduce pe sine însuși .
Consumul apare astfel ca un moment al producției .
În societate însă , de îndată ce produsul e gata
confecționat , relația dintre producător și produs este pur
exterioară , iar revenirea lui în posesia subiectului depinde
de relațiile dintre acesta din urmă și alți indivizi . Subiectul
nu intră nemijlocit în p osesiunea produsului . De altfel ,
cînd produce în societate , el nici n -are drept scop
aproprierea nemijlocită a produsului . Între producători și
produse se interpune repartiția , care prin intermediul unor

legi sociale determină partea ce revine fiecăruia di n masa
produselor ; prin urmare , repartiția se interpune între
producție și consum .
Dar este oare repartiția o sferă de sine stătătoare alături
de producție și în afara ei ?

b) Repartiție și producție

Cînd examinăm lucrările curente de economie politică ,
apare izbitor , în primul rînd , faptul că în ele totul e
înfățișat sub un dublu aspect . De pildă , în cadrul
repartiției figurează renta funciară , salariul , dobînda și
profitul , pe cînd în cadrul producției figurează ca factori
pămîntul , munca și capitalul . În ce privește capitalul , este
evident de la bun început că e înfățișat sub două aspecte :
1) ca factor al producției , 2) ca sursă de venit , ca factor
care determină anumite forme de repartiție . De aceea
dobînda și profitul figurează ca atare și în producție ,
întrucît ele reprezintă formele în care capitalul se
înmulțește , crește , prin urmare ele reprezintă momente ale
înseși producției capitalului . Dobînda și profitul ca forme
de repartiție presupun capitalul ca factor al producției . Ele
sînt moduri de repar tiție care au ca premisă capitalul ca
factor al producției . Ele sînt de asemenea moduri de
reproducție a capitalului .
Tot astfel , salariul este munca salariată considerată sub
o altă rubrică : modul de a fi determinat al muncii ca factor
al producției aici , apare dincolo ca determinație a
repartiției . Dacă munca n -ar fi determinată ca muncă
salariată , nici modul ei de participare la produse n -ar
apărea ca salariu , cum nu apare , de pildă , în sclavagism .
În sfîrșit , renta funciară — dacă luăm cea mai dezvoltat ă
formă de repartiție în care proprietatea funcia ră participă
la produse — presu pune marea proprietate funciară
(adică , propriu -zis, marea agricultură ) ca factor al
producției , și nu pămîntul ca atare , după cum nici salariul
nu are drept premisă munca ca a tare. Relațiile de

repartiție și modurile de repartiție apar de aceea doar ca
reverse ale factorilor producției . Un individ care participă
la producție sub forma muncii salariate participă la
produse , la rezultatele producției sub forma salariului .
Structu ra [Gli ederung] repartiției e în întregime
determinată de cea a producției . Repartiția este ea însăși
un produs al producției — nu numai în ce privește
obiectul ci , în sensul că pot fi repartizate numai rezultatele
producției , ci și în ce privește forma , în sensul că modul
anumit al participării la producție determină formele
specifice ale repartiției , formele în care se participă la
repartiție . Este pur și simplu o iluzie să se vorbească la
producție despre pămînt și la repartiție despre renta
funciară etc .
De aceea economiști ca Ricardo , cărora li s -a reproșat
cel mai mult că au în vedere numai producția , au definit
repartiția ca unicul obiect al economiei politice , deoarece
și-au dat seama instinctiv că formele de repartiție
constituie expresia cea mai precisă a factorilor producției
într-o societate dată .
În raport cu individul repartiția apare , firește , ca o lege
socială care condiționează poziția lui în producție , adică
cadrul în care el produce și care deci precede producția .
Venind pe lume , individul nu posedă nici capital , nici
proprietate funciară . În virtutea repartiției sociale , el e de
la naștere predes tinat muncii salariate . Dar însăși această
predestinare este un rezultat al faptului că capitalul ,
proprietatea funciară există ca factori de sine stătători ai
producției .
Dacă considerăm societăți întregi , repartiția pare a
preceda și determina producția și sub alt aspect , ca un
fapt oarecum preeconomic . Un popor cuce ritor împarte
țara între participanții la cucerire și impune astfel o
anumită repar tizare a proprietății funciare și o anumită
formă de proprietate funciară , determinînd implicit și
producția . Sau îi transformă în sclavi pe cei învinși și face
astfel ca munca sclavilor să stea la baza producției . Sau

un popor face revoluție și fărîmițeaz ă în parcele marea
proprietate funciară și , în consecință , prin această nouă
repartizare a pămîntului imprimă producției un caracter
nou. Sau legislația eternizează proprietatea funciară în
mîinile unor anumite familii , sau repartizează munca ca
un privile giu ereditar , fixînd -o astfel într -un spirit de
castă . În toate aceste cazuri , și toate sînt istorice , se pare
că nu repartiția este organizată și determinată de
producție , ci, invers , producția este organizată și
determinată de repartiție .
În accepția cea mai superficială , repartiția apare ca
repartiție a produselor și deci ca ceva foarte îndepărtat de
producție și cvasiindepen dent de ea . Dar înainte ca
repartiția să fie repartiție a produselor , ea este : 1)
repartizarea unel telor de producție și 2 ) ceea ce constituie
o nouă determinare a aceleiași relații — repartizarea
membrilor societății între diferitele ramuri de producție
(subordonarea indivizilor unor anumite relații de
producție ). Repartiția produselor decurge în mod evident
din această repartizare , care e inclusă în însuși procesul
de producție și determină organizarea producției . A
considera producția independent de această repartizare
inclusă în ca înseamnă , evident , a opera cu o abstracție
pură, pe cînd , dimpotrivă , repartiția produselor este dată
de la sine o dată cu această repartizare , care constituie din
capul locului un moment al producției . Urmărind să
sesizeze producția modernă în structura ei socială bine
determinată , Ricardo , care este prin excelență economistul
producției , consideră tocma i de aceea că nu producția , ci
repartiția constituie obiectul propriu -zis al economici
politice moderne .12 Aici se vede o dată în plus cît de
mărginiți sînt economiștii care prezintă producția drept un
adevăr etern , exilînd totodată istoria în sfera repart iției.
Problema raportului dintre această repartiție și
producția determinată de ea este , evident , o problemă care
ține de domeniul producției . Dacă se va spune că ,
deoarece producția trebuie să pornească de la o anumită

repartizare a uneltelor de producți e, cel puțin în acest sens
repartiția precede produ cția și constituie o premisă a e i,
răspunsul la această obiecție este că producția își are într –
adevăr condițiile și premisele ei , care însă constituie
momente ale ei . Acestea din urmă pot apărea inițial c a
momente naturale . Prin însuși procesul de producție , ele
se transformă din momente naturale în momente istorice
și, dacă pentru o perioadă ele apar ca premise naturale ale
producției , pentru o altă perioadă ele au fost rezultatul
istoric al producției . În cadrul producției ele se schimbă
necontenit . De exemplu , folosirea mașinilor a modificat atît
repartiția uneltelor de producție , cît și pe aceea a
produselor . Marea proprie tate funciară modernă este ea
însăși rezultatul comerțului modern și al industriei
moderne , ca și al aplicării acesteia din urmă în domeniul
agriculturii .
Toate problemele schițate mai sus se reduc , în ultimă
analiză , la influența pe care o au asupra producției
condițiile istorice generale și la raportul dintre producție și
dezvoltarea istorică în general . Este o problemă care ține ,
evident , de examinarea și analizarea producției propriu –
zise.
Dar, în forma banală în care au fost puse mai sus ,
problemele pot căpăta un răspuns tot atît de coincis . În
toate cazurile de cucerire pot exista trei posibilități .
Poporul cuceritor impune poporului cucerit propriul său
mod de producție (de pildă englezii în secolul acesta în
Irlanda și , în parte , în India ); sau menține vechiul mod de
producție și se mulțumește cu un tribut (de pildă turcii și
roma nii); sau se produce o interacțiune din care ia naștere
un nou mod de producție , o sinteză (ca în cazul cuceririlor
germanice în unele țări ), în toate cazurile , determinant
pentru repartiția nouă care se statornicește este modul de
producție , fie cel al po porului cuceritor , fie cel al poporului
cucerit , fie cel rezultat din îmbinarea ambelor moduri de
producție . Deși această repartiție apare ca o premisă
pentru noua perioadă de producție , în realitate însă este

ea însăși un produs al producției , și nu numai al
producției istorice în general , ci al unei producții istorice
bine determinate .
Mongolii , de pildă , prădînd Rusia , au p rocedat în
conformitate cu inte resele producției lor — păstoritul ,
pentru care existența unor mari întinderi nelocuite
constituie o c ondiție principală . Barbarilor germani ,
pentru care agricultura bazată pe munca șerbilor era
modul de producție tradițional , la fel ca și viața izolată la
țară, le-a fost cu atît mai ușor să supună acestor condiții
provinciile romane , cu cît concentrarea p roprietății
funciare care avusese loc acolo răsturnase deja cu
desăvîrșire vechile relații din agricultură .
Se spune adesea că în anumite perioade oamenii au
trăit exclusiv din jaf . Dar pentru a putea jefui trebuie să
existe ceva care să poată fi jefuit , trebuie să existe , așadar ,
o producție . De altfel , însuși modul de a jefui este
determinat de felul producției . De pildă , o stock -jobbing
nation* nu poate fi jefuită în același mod ca un popor de
păstori .
În persoana sclavului , jaful are drept obiect nemijl ocit
unealta de producție . În acest caz însă , producția țării în
folosul căreia el este răpit trebuie să fie astfel structurată
încît să permită folosirea muncii sclavilor , sau (ca în
America de Sud etc .) trebuie să fie creat un mod de
producție adecvat sc lavajului .
Legile pot perpetua un mijloc de producție , de pildă
pămîntul , în mîinile anumitor familii . Aceste legi capătă o
semnificație economică numai atunci cînd marea
proprietate funciară este în armonie cu producția socială ,
ca în Anglia de pildă . În Franța mica agricultură se
practica în pofida existenței marii proprietăți funciare ; de
aceea aceasta din urmă a și fost înlăturată de revoluție .
Dar poate fi perpetuată , pe cale legislativă de pildă ,

* Națiune în cadrul căre ia se practică speculații de bursă. (N. t.)

parcelarea ? În pofida legilor , proprietatea se concentr ează
din nou . Influența legilor menite să păstreze neschimbate
relațiile de repartiție și efectul pe care ele îl au pe această
cale asupra producției urmează să fie analizate aparte .

c) În sfîrșit, schimbul și circulația

Schimb și producție

Circulația p ropriu -zisă nu este decî t un moment
determinat al schim bului , sau schimbul considerat în
ansamblu .
În măsura în care schimbul este doar un moment
mijlocitor între producție și repartiția determinată de ea ,
de o parte , și consum , de alta , iar consumul însuș i apare
ca un moment al producției , în aceeași măsură și
schimbul este evident cuprins în producție ca un moment
al ei.
Este clar , în primul rînd , că schimbul de acti vități și
capacități ce se efec tuează în cadrul producției ține direct
de ea și constituie latura ei esențială . În al doilea rînd ,
același lucru este valabil și pentru schimbul de produse ,
în măsura în care acesta constituie un mijloc pentru
obținerea produsului finit , destinat consumului nemijlocit .
În această măsură , schimbul este un act care ține de sfera
producției . În al treilea rînd , prin organizarea sa , așa-
numitul exchange* dintre dealers† este în întregime
determinat de producție , ba chiar el însuși este o activitate
productivă . Schimbul apare independent de producție și
indiferent față de ea numai în ultimul stadiu , cînd
produsul e schimbat nemijlocit în vederea consumului .
Dar 1 ) nu există schimb fără diviziunea muncii , fie ea
apărută pe cale naturală , fie că este un rezultat al

* Schim b. (N. t.)
† Întreprinzători. (N. t.)

dezvoltării istorice ; 2) schimbul privat presupune o
producție privată ; 3) intensitatea schimbului , ca și
extinderea și forma sa sînt determinate de dezvoltarea și
structura producției . De exemplu , schimbul dintre oraș și
sat, schimbul în cadrul satului , în cadrul orașului etc .
Schimbul apare astfel în toate mom entele lui fie direct
înglobat în producție , fie determinat de ea .
Ajungem , așadar , la concluzia că producția , repartiția ,
schimbul și consumul nu sînt identice , ci constituie
elementele componente ale unui tot unic , reprezintă o
diversitate în cadrul unit ății. Producția impietează atît
asupra ei înseși , considerată în opoziție cu celelalte
momente , cît și asupra acestora din urmă . Cu ea reîncepe
de fiecare dată procesul . Că schimbul și consumul nu pot
avea un rol predominant e de la sine înțeles . Același l ucru
e valabil și pentru repartiție ca repartiție a produselor . Dar
ca repartiție a facto rilor producției este ea însăși un
moment al producției . O anumită producție determină ,
așadar , un anumit consum , o anumită repartiție , un
anumit schimb și anumite rap orturi între aceste momente
diferite . Firește , sub forma ei uni laterală , producția e , și ea,
la rîndul ei , determinată de celelalte momente . De
exemplu , cînd piața , adică sfera schimbului , se extinde ,
crește volumul producției și diversificarea ei . O dată cu
modificarea repartiției factorilor producției se modifică și
producția ; de exemplu , o dată cu concentrarea capi talului ,
sau cînd se modifică repartizarea populației între oraș și
sat etc . În sfîrșit , nevoile consumului determină producția .
Între diferi tele momente are loc o interacțiune . Acest lucru
se întîmplă cu orice tot organic .

3. Metoda economiei politice

Cînd examinăm din punctul de vedere al economiei
politice o țară dată , începem cu populația ei , cu împărțirea
acesteia în clase , cu repartizar ea ei între oraș , sat și
ocupații maritime , între diferitele ramuri de producție , cu

exportul și importul , producția și consumul anual ,
prețurile mărfurilor etc .
S-ar părea că e just să se înceapă cu ceea ce este real și
concret , cu premisele reale , deci, în economia politică de
pildă , cu populația , care e baza și subiectul întregului
proces de producție social . Dar, privită mai îndeaproape ,
această metodă se dovedește a fi greșită . Populația este o
abstracție dacă lăsăm la o parte , de pildă , clasele din ca re
este alcătuită . La rîndul lor , aceste clase sînt o vorbă goală
dacă nu cunoaștem elementele pe care se sprijină ele , de
pildă : muncă salariată , capital etc . Acestea din urmă
presupun existența schimbului , a diviziunii muncii , a
prețurilor etc . Capitalul , de pildă , nu este nimic fără
muncă salariată , fără valoare , bani, prețuri etc . Dacă aș
începe deci cu populația , mi-aș forma o idee [Vorstellung]
haotică despre întreg , și numai prin determinări din ce în
ce mai apropiate aș ajunge pe cale analitică la c oncepte
[Begriff] din ce în ce mai simple ; de la concretul
reprezentat aș trece la abstracții din ce în ce mai goale ,
pînă cînd aș ajunge la determinațiile cele mai simple . De
aici întregul drum ar trebui refăcut în sens invers , pentru
a reveni în cele din urmă iarăși la populație , de data
aceasta însă nu ca la o idee haotică despre întreg , ci ca la
o bogată totalitate de determinații și relații multiple .
Primul drum e cel pe care economia politică l-a urmat
istoricește în peri oada ei de apariție . Economiș tii secolului
al XVII -lea, de pildă , încep întotdeauna cu totalitatea vie ,
cu populația , națiunea , statul , cîteva state etc ., dar
termină întotdeauna prin a desprinde cu ajutorul analizei
un număr de relații generale abstracte , determinante , cum
sînt: diviziunea muncii , banii , valoarea etc . Îndată ce
aceste momente izolate au fost mai mult sau mai puțin
fixate și deduse prin abstracție , au început să apară
sisteme economice care se ridicau de la simplu — cum ar
fi munca , diviziunea muncii , trebuința , valoar ea de schimb
— la stat , schimburi internaționale și piață mondială .

Această din urmă metodă este , evident , justă din punct
de vedere științific . Concretul este concret pentru că
reprezintă sinteza mai multor determinații , deci unitatea
în diversitate . De aceea în gîndire el apare ca un proces de
sinteză , ca rezultat , și nu ca punct de plecare , deși el
reprezintă punctul de plecare real și deci punctul de
plecare al intuiției și al reprezentării . Pe primul drum ,
repre zentarea completă se volatilizează în det erminații
abstracte ; pe cel de -al doilea , determinațiile abstracte duc
la reproducerea concretului cu ajutorul gîndirii .
De aceea Hegel a fost victima unei iluzii concep înd
realul ca rezultat al gîndirii care se sintetizează , se
adîncește în sine și se dez voltă din sine însăși , pe cînd
metoda ridicării de la abstract la concret nu e decît modul
în care gîndirea își însușește concretul , îl reproduce sub
formă de concret spiritual . În nici un caz însă aceasta nu
constituie procesul genezei concretului însuși , într-adevăr ,
categoria economică cea mai simplă , valoarea de schimb
de pildă , presupune o populație — o populație c are
produce în condiții determi nate, precum și anumite forme
de familie , de obște sau de stat etc . Ea nu poate exista
altfel decît ca relați e abstractă , unilaterală a unui tot
concret viu , deja dat .
În calitate de categorie însă , valoarea de s chimb are o
existență antedilu viană . De aceea în conștiința (și cea
filozofică e tocmai o astfel de conștiință ) pentru care
gîndirea conceptivă reprezint ă omul real , și deci numai
lumea concepută ca atare este realul , mișcarea categoriilor
apare ca act de producție real (deși din păcate , unul care
primește un oarecare impuls din afară ), al cărui rezultat îl
constituie lumea ; și acest lucru — aici avem însă iarăși o
tautologie — este just în măsura în care totalitatea
concretă , ca totalitate gîndită , ca concret gîndit , este
realmente un produs al gîndirii , al conceperii ; dar în nici
un caz al conceptului care se autogenerează și care
reflectează în afara sau deasupra intuiției și reprezentării ,
ci al prelucrării în concepte a intuiției și a reprezentării .

Totalitatea , așa cum apare în minte ca o totalitate gîndită ,
este un produs al minții care gîndește și care își însușește
lumea în singurul mod posibil pent ru ea , într-un mod care
diferă de însușirea artistică , religioasă , practic -spirituală a
acestei lumi . Subiectul real rămîne tot timpul în afara
minții , existînd ca ceva de sine stătător atîta timp cît
mintea se rapor tează la el pe plan pur speculativ , pur
teoretic . De aceea și în cadrul metodei teoretice , subiectul
— societatea — trebuie să fie mereu prezent în
reprezentarea noastră ca o premisă .
Dar nu au avut oare aceste categorii simp le și o
existență de sine stătă toare , istorică sau naturală ,
anterioar ă categoriilor mai concrete ? Ça dépend*. Hegel , de
pildă , procedează just atunci cînd începe filozofia dreptului
cu posesiunea , ca cea mai simplă relație juridică a
subiectului . Dar nu există nici un fel de posesiune
înaintea apariției familiei sau a relaț iilor de dominație și de
subordonare , care sînt relații mult mai concrete . Ar fi just
să se spună , dimpotrivă , că există familii , ginți care
cunosc numai posesiunea , dar nu și proprietatea .
Categoria mai simplă în comparație cu proprietatea apare ,
așadar , ca raport propriu unor simple comunități familiale
sau gentilice . Într-o societate mai dezvoltată , ea apare ca
relația mai simplă a unui organism dezvoltat . Dar
substratul concret a cărui relație o constituie posesiunea
este întotdeauna presupus . Ne putem închipui un sălbatic
izolat care posedă . Dar în acest caz posesiunea nu este o
relație juridică . Nu este adevărat că dezvol tarea istorică a
posesiunii a generat familia . Dimpotrivă , posesiunea
presupune întotdeauna această „categorie juridică mai
concretă ”. Este însă ceva adevărat aici , și anume că
categoriile simple sînt expresia unor relații în care
concretul mai puțin dezvoltat se poate realiza înainte de
statornicirea unei relații sau legături mai multilaterale ,

* Depinde (N. t)

exprimată mental în categoria mai concret ă, în timp ce
concretul mai dezvoltat menține categoria mai simplă ca
pe o relație subordonată .
Banii pot exista și au existat istoricește înaintea
capitalului , înaintea băncilor , înaintea muncii salariate
etc. În această privință se poate spune , așadar , că
categoria mai simplă poate exprima relațiile dominante ale
unui tot mai puțin dezvoltat sau relațiile subordonate ale
unui tot mai dezvoltat , adică relații care istoricește au
existat mai înainte ca întregul să se fi dezvoltat sub
aspectul care este expr imat într -o categorie mai concretă .
În acest sens , mersul gîndirii abstracte , care se ridică de la
simplu la complex , corespunde procesului istoric real .
Pe de altă parte , se poate spune că există f orme de
societate foarte dezvol tate și totuși istoricește mai puțin
maturizate , în care găsim forme economice superioare ,
cum ar fi , de pildă , cooperarea , diviziunea dezvoltată a
muncii etc ., dar nu există nici un fel de bani , ca în Peru de
pildă . La fel și în obștile slave banii și schimbul care îi
condiționează nu au nici un rol sau au un rol redus în
cadrul fiecărei obști în parte , dar în schimb apar la
hotarele acestora din urmă , în relațiile cu alte obști ; este
în genere greșit să se considere că schimbul în cadrul
aceleiași obști ar reprezenta elementul cons titutiv inițial .
Dimpotrivă , inițial el apare mai curînd în relațiile dintre
diferitele obști decît în relațiile dintre membrii uneia și
aceleiași colectivități . Apoi, deși banii dobîndesc foarte
timpuriu un rol multilateral , în antichitate totuși ei apar
ca element dominant numai la națiunile unilateral
dezvoltate , la națiunile comerciale . Și chiar în faza cea mai
evoluată a antichității , la greci și la romani , dezvoltarea
deplină a banilor , dezvoltare care constituie o premisă a
societății burgheze modern e, are loc numai în perioada
destrămării societății antice . Vedem , așadar , că această
categorie foarte simplă se manifestă istoricește cu toată
intensitatea numai în stadiile cele mai dezvoltate ale
societății , pe cînd înainte ea nu impregna nicidecum toat e

relațiile economice . În perioada de înflorire a Imperiului
roman , de pildă , dările și prestațiile în natură au continuat
să stea la baza întregului sistem . În Roma antică relațiile
bănești erau pe deplin dezvoltate , la drept vorbind , numai
în armată ; ele nu au cuprins niciodată întreaga sferă a
muncii .
Așadar , deși categoria mai simplă a putut exista
istoricește înaintea categoriei mai concrete , totuși în cea
mai deplină dezvoltare intensivă și extensivă ea poate să
aparțină numai unei forme sociale mai c omplexe , în timp
ce cate goria mai concretă era mai deplin dezvoltată în
cadrul unei forme sociale mai puțin evoluate .
Munca pare o categorie cît se poate de simplă . Ideea de
muncă în acest sens general , ca muncă pur și simplu , este
și ea foarte veche . Dar privită din punct de vedere
economic în această simplitate a ei „munca ” este o
categorie tot atît de modernă ca și relațiile care generează
această abstracție simplă . Sistemul monetar13, de pildă ,
consideră încă avuția ca ceva cu totul obiectiv , punînd -o,
ca lucru , în exterior , în bani . Față de acest punct de
vedere a fost un mare progres atunci cînd sistemul
manufacturier sau comercial a deplasat sursa avuției de la
obiect la activitatea subiectivă , munca comercială și
manu facturieră , deși însăși această activitate era
concepută încă într -un sens limitat , ca activitate
producătoare de bani . Spre deosebire de adepții acestui
sistem , fiziocrații consideră drept creatoare de avuție
numai o anumită formă de muncă , munca în agricultură ,
iar obiectul însuși nu -l mai văd întruchipat în bani , ci în
produs în genere , în rezultatul general al muncii . Dar, în
virtutea caracterului limitat al activității , fiziocrații
concepeau încă acest produs sub forma sa naturală , ca
produs agricol , ca produs al pămîntului par excel lence .
Un mare progres a fost realizat de Adam Smith atunci
cînd a respins orice determinare a activității creatoare de
avuție , reținînd munca pur și simplu , nu munca
manufacturieră , nici munca comercială sau cea agricolă , ci

atît primul fel de muncă , cît și celelalte două . O dată cu
generalitatea abstractă a activității creatoare de avuție se
recunoaște aici și generalitatea obiectului definit ca avuție ;
el este produsul în general , sau și munca în general ,
concepută însă ca muncă trecută , materializată . Cît de
anevoioasă și de gran dioasă a fost această trecere se vede
din faptul că însuși Adam Smith revine din cînd în cînd la
sistemul fiziocrat . S-ar putea crede că prin aceasta a fost
găsită doar expresia abstractă a celei mai simple și mai
străvechi relaț ii în care oamenii apar ca producători ,
indiferent de forma de societate . Asta e just , pe de o parte ,
dar greșit pe de altă parte .
Indiferența față de un anumit fel de muncă presupune o
foarte diversificată totalitate de feluri de muncă reale ,
dintre car e nici unul nu mai este predomi nant. În felul
acesta , abstracțiile cele mai generale nu apar decît în
condițiile celei mai variate dezvoltări concrete , cînd unul și
același lucru este comun mai multor sau tuturor
elementelor . Atunci acel lucru încetează de a mai putea fi
gîndit numai într -o formă particulară . Pe de altă parte ,
această abstracție a muncii în general nu e numai
rezultatul mental al unei totalități concrete de feluri de
muncă . Indiferența față de un anumit fel de muncă
corespunde unei forme de s ocietate în care indivizii trec cu
ușurință de la un fel de muncă la altul , iar felul specific al
muncii reprezintă pentru ei ceva întîmplător și deci
indiferent . Aici munca a devenit nu numai pe planul
categoriilor , ci și în reali tate un mijloc pentru cre are de
avuție în genere și ca determinație a încetat să fie
contopită cu individul într -un tot aparte . O asemenea
stare de lucruri , dezvoltată la cel mai înalt nivel , întîlnim
în cea mai modernă dintre formele existente de societate
burgheză : în Statele Un ite. Numai acolo abstracția
categoriei „muncă ”, „muncă în general ”, munca fără altă
specificare , acest punct de plecare al economiei politice
moderne , devine practic adevărată .

De aici rezultă că abstracția cea mai simplă pe care
economia politică modernă o pune ca piatră de temelie și
care exprimă o relație străveche , valabilă pentru toate
formele de societate , apare totuși numai în această
abstracție ca fiind practic adevărată în calitate de categorie
a societății celei mai moderne . S-ar putea spune că ce ea ce
în Statele Unite este un produs istoric , și anume această
indiferență față de modul de a fi determinat al muncii ,
apare la ruși , de pildă , ca o înclinație naturală . Dar este o
deosebire imensă între cazul unor barbari care pot fi
folosiți la orice mu ncă și cazul unor oameni civilizați care
se adaptează singuri la orice muncă . În plus , la ruși ,
acestei indiferențe față de modul de a fi determinat al
muncii îi cores punde în practică faptul că oamenii sînt în
mod tradițional legați de o anumită muncă bi ne
determinată , de la care sînt smulși numai în urma unor
influențe exterioare .
Acest exemplu cu munca demonstrează în chip grăitor
că pînă și cele mai abstracte categorii — deși tocmai
datorită cara cterului lor abstract sînt vala bile pentru toate
epocile — reprezintă totuși în aceeași măsură , tocmai în
virtutea modului de a fi determinat al acestui caracter
abstract , produsul unor condiții istorice și posedă
valabilitate deplină numai pentru aceste condiții și în
cadrul lor .
Societatea burgheză reprezintă cea mai dezvoltată și mai
diversificată organizare istorică a producției . De aceea
categoriile care exprimă relațiile acestei societăți ,
înțelegerea structurii ei oferă totodată posibilitatea de a
cunoaște structura și relațiile de producție ale tuturor
formelor sociale dispărute din ale căror sfărîmături și
elemente s -a construit ea . Unele din aceste vestigii
nedepășite încă continuă să vegeteze în cadrul societății
burgheze , în timp ce elementele care înainte existaseră
doar în germene s -au dezvoltat în t oată semnificația lor
etc. Anatomia omului ne oferă o c heie pentru înțelegerea
anatomie i maimuței . Dimpotrivă , la speciile animale

inferioare , germenii unor elemente superioare pot fi
înțeleși numai în cazul cînd înseși aceste elemente
superioare sînt deja cunoscute . Economia burgheză ne
oferă astfel cheia pentru înțelegerea economiei antice etc .,
dar nicidecum în maniera proprie economiștilor , care șterg
toate deosebirile istorice și care văd în toate formele de
societate numai formele burgheze . Dijma , zeciuiala etc . pot
fi înțelese dacă cunoaștem renta funciară , dar nu trebuie
să le identificăm cu aceasta din urmă .
Apoi, deoarece însăși societatea burg heză nu este decît o
formă anta gonică de dezvoltare , relațiile unor formațiuni
anterioare se întîlnesc în ea adesea doar într -o formă
complet degenerată sau chiar caricaturală , cum este cazul ,
de pildă , cu proprietatea în obște . Prin urmare , dacă este
just să se spună că categoriile economiei burgheze conțin
o doză de adevăr pentru toate celelalte forme de soc ietate ,
lucrul acesta trebuie înțeles numai cum gra no sal is*. Ele le
pot conține pe acestea din urmă într -o formă dezvoltată ,
într-o formă degenerată sau caricaturală etc ., dar
întotdeauna într -o formă esențialmente modificată . Așa-
numita dezvoltare istori că se sprijină în genere pe faptul
că forma nouă vede în cele anterioare niște trepte care duc
spre ea , și deoarece numai arareori și numai în condiții
bine determinate forma nouă este capabilă de autocritică
— nu vorbim , firește , de acele peri oade istoric e care se
apreciază singure ca perioade de decadență —, ea le
înțelege întotdeauna într -o manieră unilaterală . Religia
creștină a putut contribui la înțelegerea obiectivă a
mitologiilor anterioare numai atunci cînd autocritica ei a
fost pînă la un anumit p unct, δυναμει14, ca să zicem așa ,
gata elaborată . Tot așa economia politică burgheză a ajuns
să înțeleagă economia feudală , antică , orientală abia
atunci cînd a început autocritica societății burgheze . În
măsura în care economia politică burgheză nu se ide ntifică

* Aici: cu anumite rezerve. (N. t.)

în întregime , într-o manieră mitologică , cu economia
trecutului , critica făcută de ea societății anterioare , anume
celei feudale , cu care mai avea de luptat în mod nemijlocit ,
se asemăna cu aceea pe care creștinismu l o făcuse
păgînis mului , sau prot estantismul catolicismului .
Ca și în orice știință istorică , socială , la examinarea
mișcării progresive a categoriilor economice trebuie să
avem întotdeauna în vedere că — atît în realitate cît și în
minte — subiectul — în cazul de față societatea burgheză
modernă — este dat și că , în virtutea acestui fapt ,
categoriile exprimă forme de existență , condiții de
existență , adesea numai diferite aspecte ale acestei
societăți determinate , ale acestui subiect , și că de aceea
nici pentru știință societatea nicidecu m nu începe să existe
abia în momentul cînd pentru prima oară se vorbește
despre ea ca atare . Acest considerent trebuie reținut ,
pentru că ne oferă din capul locului o indicație hotărîtoare
cu privire la structura obiectului .
Nimic nu pare mai firesc , de pildă, decît să începi cu
renta funciară , cu pro prietatea funciară , pentru că este
legată de pămînt , acest izvor al oricărei producții și al
oricărei existențe , precum și de agricultură , această formă
inițială a producției în toate societățile cît de cît f iresc
închegate . Dar nimic n -ar fi mai greșit decît un asemenea
mod de a proceda . În fiecare formă de societate există o
anumită producție care determină locul și influența
tuturor celorlalte producții și ale cărei relații , în
consecință , de asemenea deter mină locul și influența
tuturor celorlalte relații . E ca o iluminație genera lă în care
se topesc toate cele lalte culori și care le modifică în ceea ce
au ele particular . Este ca un eter deo sebit care determină
greutatea specifică a tot ce există în el .
Să luăm , de pildă , popoarele de păstori (popoarele care
se ocupă exclusiv cu vînatul și cu pescuitul se află dincolo
de punctul de la care începe dezvol tarea reală ). La aceste
popoare se întîlnește în mod sporadic o anumită formă de
agricultură ; prin aceasta este determinată proprietatea

funciară . Ea este colectivă și -și păstrează această formă
într-o măsură mai mare sau mai mică , în funcție de
măsura mai mare sau mai mică în care aceste popoare își
mai păstrează tradițiile ; de pildă , proprietatea în obște la
slavi. La popoarele cu agricultură sedentară — și această
trecere la viața sedentară reprezintă un mare progres —, la
care agricultura predomină ca în societ atea antică și în cea
feudală , însăși industria , organizarea ei și respectivele
forme de proprietat e au un caracter mai mult sau mai
puțin asemănător cu cel al proprietății funciare ; industria
sau depinde în întregime de agricultură , ca la vechii
romani , sau, ca în Evul Mediu , transpune la orașe și în
relațiile urba ne principiile de organi zare existente la sate .
Pînă și capitalul , în măsura în care nu este vorba de
capitalul pur bănesc , a avut în Evul Mediu , sub forma
tradiționalelor unelte meșteșugărești etc ., același caracter
de proprietate asemănătoare cu cea funciară .
În societatea burgheză lucrurile se prezintă invers .
Agricultura devine tot mai mult doar una dintre ramurile
industriei și este în întregime dominată de capital . La fel și
cu renta funciară . În toate formele de societate în care
domnește proprietatea funciară continuă să fie
preponderen te relațiile deter minate de natură . Dar în
formele de societate în care domnește capitalul
precumpănește elementul creat de societate , de istorie .
Renta funciară nu poate fi înțeleasă fără capital , dar
capitalul poate fi foarte bine înțeles fără renta fun ciară .
Capitalul este atotdominanta putere economică a societății
burgheze . El trebuie să constituie atît punctul de plecare
cît și punctul final , și trebuie examinat înainte de
proprietatea funciară . După ce atît capitalul cît și
proprietatea funciară vor fi analizate fiecare în parte , va
trebui cercetată și corelația dintre ele .
Ar fi deci irealizabil și greșit să expunem categoriile
economice în ordinea în care au avut istoricește un rol
hotărîtor . Dimpotrivă , succesiunea lor este determinată de
raportul care există între ele în societatea burgheză

modernă și care este diametral opus celui care apare ca
raport natural al lor sau care corespunde succesiunii
dezvoltării istorice . Nu este vorba aici de locul pe care
relațiile economice îl ocupă is toricește î n succesiunea
diferi telor forme de societate . Cu atît mai puțin poate fi
vorba de succesiunea lor „în idee ” (Proudhon15), în această
reprezentare denaturată despre procesul istoric . Ceea ce
ne preocupă aici este locul pe care -l ocupă ele în structura
socie tății burgheze moderne .
Forma pură (modul abstract de a fi determinat ) în care
apar în lumea antică popoarele de negustori — fenicienii ,
cartaginezii — se datorește tocmai precumpănirii
popoarelor de agricultori . Capitalul sub formă de capital
comercial sa u de capital bănesc apare tocmai în această
abstracție acolo unde capitalul nu este încă elementul
dominant al societății . Lombarzii și evreii au deținut o
poziție identică față de societățile de agricultori în Evul
Mediu .
Un alt exemplu care ilustrează lo cul diferit pe care
aceleași categorii îl ocupă pe diferite trepte ale dezvoltării
sociale este următorul : una din ulti mele fo rme ale
societății burgheze — joint-stock comp anies* — apare și la
începuturile ei sub forma marilor societăți comerciale
privileg iate și învestite cu drepturi de monopol .
Însăși noțiunea de avuție a națiunii apare vag conturată
la economiștii din secolul al XVII -lea, iar în parte continuă
să subziste și la cei din secolul al XVIII -lea, în sensul că
avuția se creează numai pentru sta t și că puterea lui este
în funcție de această avuție . Aceasta era acea formă încă
inconștient ipocrită în care avuția însăși și producerea ei
erau proclamate ca scop al statelor moderne , iar acestea
din urmă erau considerate doar ca mijloc pentru
producer e de avuție .

* Societățile pe acțiuni. (N. t.)

Este evident că expunerea trebuie structurată în felul
următor : 1) Determinațiile abstracte generale , care de
aceea sînt mai mult sau mai puțin inerente tuturor
formelor sociale , dar în sensul specificat mai sus . 2)
Categoriile care alcătuiesc structura internă a societății
burgheze și pe care se sprijină clasele fundamentale .
Capital , muncă salariată , proprietate funciară . Raporturile
dintre ele . Orașul și satul . Cele trei mari clase sociale .
Schimbul dintre ele . Circulația . Creditul (privat ). 3) Statul
ca expresie concentrată a societății burgheze . Statul
considerat în raport cu el însuși . Clasele „neproductive ”.
Impozitele . Datoria publică . Creditul public . Populația .
Coloniile . Emigrația . 4) Relații de producție internaționale .
Diviziunea in ternațională a muncii . Schimburile
internaționale . Exportul și importul . Cursul schimbului . 5)
Piața mondială și crizele .

NOTE

1. Utopii în genul lui Robinson Crusoe al lui D efoe.
2. Sir James Stuart (1712 -1780 ), „exponentul rațional al
sistemului mone tar și mercantil ” (Marx ), un aderent al
cauzei lui Stuart , plecat în exil în 1745 și care și -a
continuat studiile economice pe continent . Autor al lucrării
An Inquiry into the Prin ciples of Politica l Economy , 1767 ,
Londra (2 volume ), 1770 , Dublin (3 volume — ediția
folosită de Marx ).
3. Un animal politic .
4. Frédéric Bastiat (1801 -1850 ), economist francez și
„comisul -voiajor modern al comerțului liber ” (Marx ).
Credea în laissez -faire și în armonia naturală a inte reselor
dintre muncă și capital ; un oponent î nverșunat al
socialismului în teorie și în practică (ca deputat în
Adunarea Legislativă și Constituantă din 1848 pînă în
1851 ).

5. Henry Charles Carey (1793 -1879 ), economist
amer ican, oponent al pesimis mului lui Ricardo („Carey ,
care nu -l înțelege pe Ricar do” — Marx ), credea în
intervenția statului pentru a institui armonia între
interesele muncii și cele ale capita lului și în tendința de
crește re a salariilor reale .
6. Ale unui loc comun . Marx face referire aici la lucrarea
lui Bastiat Harmonies économique s, Paris , 1851 , pp. 16-
19, și la cea a lui Carey Principles of Politica l Economy ,
partea I , Philadelphia , 1837 , pp. 7-8.
7. John Stuart Mill (1806 -1873 ), teoretician politic și
economist englez ; cu vederi radicale în politică , ricardian
eclectic în gîndire a economică . Lucrarea sa Principles of
Politica l Economy , apărută în 1848 la Londra , începe în
cartea I , cap. 1, cu analiza producției .
8. „Determinare înseamnă negare ”, adică dată fiind
identitatea cu sine nedi ferențiată a substanței universale a
lumii , a încerca să introducem determinări particulare
echivalează cu a nega această identitate cu sine . (Spinoza ,
Scrisori , nr. 50, către J . Jelles , 2 iunie 1674 .)
9. „Potențial ”. Cf. Aristotel , Metafizica , cartea a VIII -a,
cap. 6, 2.
10. Jean-Baptiste Say (1767 —1832 ), „searbădul Say ”,
care „a con densat cu super ficialitate economia politică
într-un manual ” (Marx ), un om de afaceri care a
popularizat și a vulgarizat doctrinele lui Adam Smith în
lucrarea sa Traité d’économie politique , Paris , 1803 .
11. Heinrich Frie drich Storch (1766 -1835 ), profesor de
economie politică la Academia de Științe Rusă de la St .
Petersburg . Say a scris în 1823 note critice la lucrarea lui
Storch Cours d’économie politique ; acesta a atacat
interpretarea dată de Say vederilor sale în Consid érations
sur la nature du revenu national , Paris , 1824 , pp. 144-59.
12. David Ricardo , On the Principles of Political Economy
and Taxation , ediția a 3 -a, Londra , 1831 , prefața , p. v.
13. Marx considera că sistemul monetar , așa cum e
definit aici , îi înglob ează pe economiști din secolul al XVI –

lea și pînă la fiziocrați . Totuși , în cadrul sistemului
monetar a luat naștere ceea ce el denumește aici „s istemul
comercial sau manufactu rier”, iar în altă parte , sistemul
mercantil (cunoscut în manualele de economie ca
mercantilism ). El face o distincție între ce le două sisteme
la paginile 327 -328, dar practica lui normală este de a le
lega, din moment ce „sistemul mercantil nu e decît o
variantă a sistemului monetar ” (A Contribution to the
Critique of Political Econo my, Londra , 1971 , p. 158).
14. Vezi nota 9 .
15. Pierre Joseph Proudhon , Système des cont radictions
économiques ou philo sophie de la misère , Paris , 1846 , vol.
I, p. 146.

CAPITOLUL 7
Limitele teoriei utilității marginale*
THORSTEIN VEBLEN

Thorstein Veble n (1857 -1929) s-a născut în
Wiscon sin și și -a susținut doctoratul la Universitatea
Yale. A predat la Universitatea din Chicago și la alte
cîteva instituții de învățămînt. Din pricina
irascibilității și a criticilor sale radicale la adresa
societății americ ane, nu și -a putut găsi un loc de
muncă permanent. Veblen și -a cîștigat însă un
prestigiu considerabil, oferindu -i-se chiar și
președinția Asociației Economice Americane (pe care
a refuzat -o). A fost, cum se vede și din eseul retipărit
aici, un critic stat ornic al economici neoclasice. În
ultimele două decenii a crescut în mod impresionant
interesul pentru opera economică a lui Veblen, ca și
pentru cercetările altor economiști „instituționaliști”.

Limitele teoriei economice edificate pe ideea utilității
marginale sînt nete și caracteristice . Ea este de la un cap
la altul o doctrină a valorii , iar ca formă și metodă este o
teorie a valuării .† întregul sistem se plasează , așadar , în
dome niul teoretic al repartiției , avînd doar implica ții
secundare asupra alto r feno mene economice , diferite de
repartiție — termenul fiind luat aici în sensul său
statornicit de repartiție pecuniară sau de repartiție a
proprietății . Din cînd în cînd se face cîte o încercare de a
extinde utilizarea principiului utilității marginale dincolo
de acest cadru , de a-l aplica la probleme de producție , dar

* Din „The Limitation of Marginal Utility” („Limitele teoriei utilității
margina le”), de Thorstein Veblen. Journal of Politicul Economy vol. 17
(1909), pp. 620 -636.
† Traducem prin „valuare" termenul englez „valuation", deosebit ca
sens de „evaluation", pe care îl redăm prin „evaluare". (N. t.)

pînă în prezent fără vreun efect palpabil . Nereușita nu e
întîmplătoare . Dintre aceste încercări , cele mai ingenioase
și mai promițătoare au fost cele ale dlui Clark , ale cărui
cercetări m archează hotarul pînă la care au ajuns
strădaniile și su ccesul în direcția utilizării unui postulat al
repartiției pentru întemeierea unei teorii a producției .
Rezultatul a fost însă o doctrină a producției de valori , iar
valoarea , în sistemul dlui Clark c a și în alte sisteme axate
pe ideea de utilitate , e o chestiune de valuare ; ceea ce ne
readuce pe terenul repartiției . Similar , în cazul încercărilor
de a utiliza acest principiu în analiza fenomenelor ce țin de
consum , cele mai bune rezultate la care s -a ajuns sînt o
anumită reformulare a repartiției pecuniare a bunurilor de
consum .
Înăuntrul acestui domeniu limitat , teoria utilității
marginale are un caracter pe de -a-ntregul static . Ea nu
oferă o teorie a mișcării de vreun fel , ocupîndu -se doar de
adaptar ea valorilor la o situație dată . Și sub acest aspect
nu-i nevoie de o ilustrare mai bună decît cea oferită de
cercetările dlui Clark , neîntrecute în seriozitate ,
perseverență și pătrundere . Deși folosesc termenul
„dinamic ”, nici dl Clark nici vreunul din a sociații săi pe
această direcție de cercetări n -au contribuit pînă acum cu
ceva cît de cît apreciabil în sensul unei teorii a genezei ,
creșterii , desfășurării , schimbării , procesului ș.a.m.d. În
viața economică . Ei au avut unele lucruri de spus cu
privire la implicațiile pe care schimbări economice date ,
luate ca premise , le pot avea asupra valuării și , în
consecință , asupra repartiției ; pînă în prezent însă n -au
avut nimic de spus despre cauzele schimbării sau ale
desfășurării fenomenelor vieții economice ; nici n -aveau
cum, de vreme ce teoria lor nu este formulată în termeni
cauzali , ci în termeni teleologici .
Sub toate aceste aspecte școala utilității marginale este
în esență pe aceeași linie cu economia politică clasică din
secolul al XIX-lea, cu deosebir ea că prima este cantonată
între limite mai înguste și rămîne mai consecvent atașată

premiselor sale teleologice . Ambele sînt teleologice și nici
una nu poate admite , rămînînd consecventă cu sine ,
raționamente de la cauză la efect în formularea
principalel or componente ale teoriei pe care o propune .
Niciuna nu poate aborda teoretic fenomenele de
schimbare , ci cel mult doar adaptările raționale la o
schimbare ce se poate presupune că a intervenit .
Pentru omul de știință modern fenomenele de creștere și
schim bare sînt faptele cele mai prezente și mai firești
observabile în viața economică . Pentru înțelegerea vieții
economice modeme este de importanță primordială
progresul tehnologic din ultimele două secole , de exemplu
expansiunea artelor indus triale ; teoria u tilității marginale
nu îmbrățișează însă o atare problematică , după cum nici
aceasta din urmă nu are efecte asupra teoriei utilității
marginale . Această doctrină și toate cercetările aferente ei
nu sînt de nici un ajutor cînd e vorba de a explica teoretic
dinamica tehnologică din trecut sau din prezent , și nici
măcar ca mijloc de a-i da o expresie formală , tehnică în
calitate de element al situației economice actuale . Cam la
fel stau lucrurile și în ce privește suita de schimbări ce au
loc în relațiile pecu niare din viața modernă ; postulatul
hedonist și propozițiile sale privind utilitatea diferențială
n-au servit și nici nu pot servi investigării acestor
fenomene de creștere , deși economia politică a utilității
marginale se situează integral în domeniul ace stor
fenomene pecuniare . Ea nu are nimic de spus despre
dezvoltarea uzanțelor și expedientelor economice sau
despre schimbările concomitente ce intervin în principiile
de conduită care guvernează relațiile pecuniare dintre
oameni , condiționînd și fiind con diționate de aceste relații
modificate din viața economică .
Este caracteristic aceste i școli că ori de cîte ori vreun
element din contextul cultural , vreo instituție sau vreun
fenomen instituțional , este implicat în faptele de care
teoria se ocupă , asemene a fapte instituționale sînt ori
socotite de la sine înțelese , ori tăgăduite , ori eludate . Dacă

vine vorba de preț , teoria va prefera să explice de așa
manieră cum se pot efectua schimburile , încît să lase de o
parte banii și prețul . Dacă vine vorba de cred it, ea lasă
deoparte efectul pe care extinderea creditului îl are asupra
tranzacțiilor economice și caută să ne explice cum
cooperează debitorul și creditorul pentru a -și ameliora
fiecare fluxurile prin care le parvin bunuri consumabile
sau senzații de con sum. Nereușitele școlii , sub acest
aspect , sînt ample și substanțiale . Și totuși , acestor
economiști nu le lipsește nici inteligența , nici informația .
Dimpotrivă , trebuie recunoscut că îndeobște ei dispun de
o informație bogată și de o bună stăpînire a mat erialului și
că manifestă un viu interes pentru ceea ce se petrece , și
că, dacă lăsăm deoparte sentințele lor teoretice , membrii
școlii exprimă de obicei cele mai sănătoase și mai
inteligente idei despre chestiunile practice curente , chiar și
atunci cînd a cestea privesc creșterea și decăderea
instituționale .
Carențele acestei scheme teoretice rezidă în postulatele
ei, care orien tează cercetarea exclusiv spre generalizări de
ordin teleologic sau „deductiv ”. Aceste postulate , împreună
cu punctul de vedere și metoda logică ce decurg din ele ,
sînt comune școlii utilității marginale și altor economiști
aparținînd liniei clasice — pentru că această școală nu -i
decît o ramură sau o derivație a economiei clasice engleze
din secolul al XIX-lea. Diferența de conținut dintre această
școală și economiștii clasici l uați în ansamblu rezidă în
principal în faptul că economia politică a utilității
marginale aderă mai consecvent la postulatele comune ,
definind u-le totodată mai precis și se sizîndu -le mai
adecvat limitele . Atît școala clasică în general , cît și
varianta ei specializată , care este școala utilității
marginale , își iau ca punct de plecare co mun psihologia
tradițională a he doniștilor de la începutul secolului al XIX-
lea pe care o acceptă ca pe un lucru de la sine în țeles sau
îndeobște cunoscut și o preiau total necritic . Ideea
centrală și bine definită pe care și -o însușesc astfel este

cea a calculului hedonist . Sub semnul acestei idei și al
altor concepții psihologice asociate și consonante cu ca ,
comportamentul uma n este văzut și interpretat ca o
reacție rațională la exigențele situației în care se află
plasați oamenii ; în ce privește comportamentul economic ,
el este o asemenea reacție , rațională și neafectată de
prejudecăți , la stimulul plăcerii și durerii anticipa te —
fiind în mod tipic și în principal o reacție la incitațiile
plăcerii anticipate , pentru că hedoniștii din secolul al XIX-
lea și cei din școala utilității marginale sînt îndeobște firi
optimiste .1 Oamenii sînt , în ansamblu și în mod normal ,
(consideraț i) clarvăzători și perspicace în aprecierea
viitoarelor lor cîștiguri și pierderi senzoriale , deși între ei
pot să existe în această privință și deosebiri (nu prea
mari). Activitățile oamenilor diferă , deci, (nu prea mult )
sub aspectul vitezei de reacție ș i al fineței adaptării
costurilor -în-neplăceri la cîștigurile senzoriale anticipate
din viitor ; pe ansamblu , însă, hedoniștii economici nu iau
în considerare alte temeiuri sau repere de conduită în
afară de acest calcul raționalist . O asemenea teorie poate
să explice comportamentul doar în măsura în care este
comportament rațional , călăuzit de o alegere deliberată și
bazată pe o cunoaștere completă (în original , exhaustively
intelligent choice — N. t.) — adaptarea chibzuită la
cerințele interesului personal .
Împrejurările externe ce condiționează comportamentul
sînt, firește , variabile , și ca atare au asupra lui un efect
variabil ; în fapt , însă, variația lor este înțeleasă ca fiind de
așa natură încît nu modifică decît gradul solicitării la care
care este su pus agentul uman de contactul cu aceste
împrejurări externe . Elementele culturale implicate în
schema teoretică , cum ar fi anumite instituții sau anumite
relații umane guvernate de uzanțe și obiceiuri de tot soiul
și aflate în conexiuni multiple , nu sînt s upuse cercetării , ci
sînt tratate ca niște lucruri de la sine înțelese , preexistînd ,
într-o formă finită , tipică și alcătuind o situație economică
normală și definitivă , în cadrul căreia și în termenii căreia

se derulează cu necesitate contactele și schimb urile inter –
umane . Această situație culturală cuprinde cîteva piese
instituționale mari și simple , împreună cu implicațiile sau
corolarele lor logice ; ea nu cuprinde însă nimic din
consecințele sau efectele cauzate de aceste elemente
instituționale . Elemen tele culturale postulate astfel în mod
tacit drept condiții imuabile ce preced viața economică sînt
proprietatea și libertatea contractuală , precum și alte
cîteva elemente din lista drepturilor naturale , pe care le
presupune exercițiul celor dintîi . În con strucția teoriei se
presupune că aceste produse culturale sînt date a priori în
toată anvergura lor . Ele țin oarecum de natura lucrurilor ,
încît nu mai e nevoie să fie explicate sau să se cerceteze
cum au ajuns să fie așa cum sînt sau cum și de ce s -au
schimbat ori continuă să se schimbe , sau ce efect pot să
aibă toate acestea asupra relațiilor dintre oamenii ce
trăiesc în această situație culturală .
Evident că acceptarea de către economiștii hedoniști a
acestor premise imuabile , și anume tacit , adică necri tic și
ca un lucru de la sine înțeles , imprimă științei lor un
caracter distinctiv și o așază în contrast cu alte științe , ale
căror premise sînt de ordin diferit . După cum am indicat
deja, premisele respective , în măsura în care sînt specifice
economiei p olitice hedoniste , cuprind : (a) o anumită
situație instituțională , avînd ca element esențial dreptul
natural de proprietate , și (b) calculul hedonist . Caracterul
distinctiv pe care -l imprimă acestui sistem teoretic cele
două postulate și punctul de vedere ce rezultă din
acceptarea lor poate fi rezumat în linii mari spunînd că
teoria se mărginește la principiul rațiunii suficiente în loc
să procedeze după principiul cauzei eficiente . Or, în toate
științele moderne (cu excepția matematicii ) lucrurile stau
invers, în particular în științele care se ocupă de
fenomenele vieții și ale creșterii . Deosebirea poate să pară
banală , dar conse cințele ei sînt ample . Cele două metode
de inferență — conform rațiunii suficiente și conform
cauze i eficiente — sînt total difer ite și fără vreo tranziție de

la una la cealaltă , fără vreo metodă de a converti
procedura sau rezultatele uneia în ale celeilalt e.
Consecin ța imediată este că teoria economică ce se obține
astfel are un caracter teleologic — „deductiv ” sau „a priori ”,
cum se zice adesea — în loc de a fi construită în termeni
de cauză și efect . Relația pe care această teorie o caută
între faptele de ca re se ocupă este controlul exer citat de
evenimentele viitoare (anticipate ) asupra
comportamentului din prezent . Fenomenele a ctuale sînt
privite prin prisma condiționării lor de către consecințe ale
lor din viitor ; iar în cadrul strict al teoriei utilității
marginale ele nu pot fi tratate decît din unghiul
controlului exercitat asupra prezentului de reflecția asupra
viitorului . O asemenea relație (logică ) de control sau
ghidare dintre viitor și prezent presupune , firește ,
exercițiul inteligenței , chibzuială și deci un agent inteligent
prin ale cărui premeditări pline de discernămînt viitorul
anticipat să poată afecta desfășurarea evenimentelor de
acum ; altminteri ar însemna să admitem ceva de genul
unei ordini providențiale a naturii sau vreun mod de
acțiune de genul magiei simpatetice . Dacă excludem
elementele magic și providențial , relația de rațiune
suficientă trece prin discer nămîntul interesat și
premeditarea unui agent care chibzuiește despre viitor și –
și orientează activitatea prezentă cu gîndul la acest viitor .
Relația de rațiune suficientă merge doar de la v iitor (e
vorba de viitorul anti cipat ) la prezent , iar caracterul ș i
forța ei sînt exclusiv intelectuale , subiective , personale ,
teleologice ; pe cînd relația dintre cauză și efect merge
numai în direcția opusă , iar cara cterul și forța ei sînt
exclusiv obiective , impersonale , materialiste . Schema
modernă a cunoașterii are , în ansamblu , ca fundament
definitiv , relația dintre cauză și efect ; relația de rațiune
suficientă este admisă doar în chip provizoriu și ca un
factor proxim în analiză , totdeauna sub rezerva obligatorie
ca în cele din urmă analiza să se încheie în termeni de

cauză și efect . Meritele acestui mod de gîndire științifică
nu ne interesează , firește , în contextul discuției de față .
Fapt este , totuși , că relația de rațiune suficientă deține
un loc de căpetenie în comportamentul uman . Tocmai
acest element de antic ipare calculată deosebește
comportamentul uman de cel animal . Or, cum obiectul de
studiu al economistului este acest comportament uman ,
respectiva relație se impune cu necesitate atenției sale în
orice formulare teoretică a fenomenelor economice ,
hedonistă sau nu . Numai că în timp ce știința modernă , în
cea mai mare parte a ei , a făcut din relația cauzală unicul
temei ultim al formulărilor teoretice , și în timp ce alte
științe care se ocupă de viața umană admit relația de
rațiune suficientă ca pe un temei p roxim , suplimentar sau
intermediar , subordonat și auxiliar raționamentului de la
cauză la efect , economia politică a avut neșansa — din
punct de vedere științific — de a lăsa pe prima să se
substituie celei de a doua . Este, firește , adevărat că
comportamen tul uman se deosebește de alte fenomene
naturale prin facultatea umană de a delibera și că orice
știință ce are de -a face cu comportamentul uman trebuie
să ia act de faptul incontestabil că , din acest motiv ,
detaliile unui asemenea comporta ment îmbracă o f ormă
teleologică ; este însă specific economiei politice hedoniste
că în virtutea postulatelor de la care pl eacă, atenția ei se
mărginește la această orientare teleologică a
comportamentului . Ea descrie acest comportament numai
în măsura în care el poate fi interpretat în termenii
raționaliști , teleologici ai calculului și alegerii . În același
timp, însă, nu e mai puțin adevărat că comportamentul
uman , economic sau de altă natură , este supus raportului
cauză -efect în virtutea unor elemente cum sînt obișnuinț a
și cerințele convenționale . Dar faptele de acest fel , care
sînt pentru știința modernă de un interes mai mare decît
detaliile de comportament teleologice , rămîn cu necesitate
în afara perimetrului de preocupări al economistului
hedonist , pentru că nu pot fi interpretate prin prisma

rațiunii suficiente , cum cer postulatele lui , și nu încap în
schema doctrinelor teleologice .
Nimeni nu se simte , de aceea, îndemnat să conteste
aceste premise ale economiei politice a utilității marginale
înăuntrul domeniului l or. Ele se reco mandă de la prima
vedere tuturor persoanelor serioase și lipsite de spirit
critic . Ele sînt principii de acțiune subiacente schemei
curente , tranzacționale a vieții economice și în această
calitate a lor , de temeiuri de conduită prac tice, nu pot fi
puse la îndoială fără a pune la îndoială legea și ordinea
existente . Oamenii trăiesc după aceste principii
considerînd lucrul acesta de la sine înțeles și practic nu -și
pun întrebări referitoare la stabilitatea și finalitatea lor .
Tocmai lucrul ace sta este avut în vedere atunci cînd sînt
numite instituții ; ele sînt niște deprinderi de gîndire
comune mai tuturor oamenilor . Ar fi însă o simplă scăpare
din vedere dacă un cercetător al civilizației ar admite , din
acest motiv , că aceste instituții umane sau oricare altele
posedă acea stabilitate ce li se atribuie în mod curent sau
că ele sînt în acest fel intrinseci lucrurilor . Acceptarea de
către economiști a acestor elemente instituționale sau a
altora ca fiind date și imuabile limitează într -un mod
aparte și decisiv cercetările lor . Ea curmă cercetarea în
punctul unde începe interesul științific modern . Instituțiile
în cauză sînt , fără îndoială , bune în raport cu scopul lor ca
instituții , dar nu sînt bune ca premise pentru o cercetare
științifică privit oare la natura , originea , creșterea și
efectele acestor instituții și la mutațiile pe care le suferă și
pe care le fac să intre în schema de viață a comunității .
Pentru orice om de știință modern preocupat de
fenomenele economice , lanțul cauzal în care est e prins
fiecare aspect al culturii umane , precum și schimbările
cumulative pe care activitatea obișnuită a oamenilor le
introduce în textura comportamentului uman însuși sînt
chestiuni de interes mai viu și mai statornic decît metoda
de inferență prin care se presupune că un individ
cumpănește plăcerea și durerea în condițiile date , care sînt

considerate normale și invariabile . Primele sînt chestiuni
ce privesc biografia speciei sau a comunității , chestiuni de
creștere culturală și de destin al unor generaț ii; pe cînd
cealaltă este o chestiune de cazuistică individuală în fața
unei situații date ce poate să apară în cursul acestei
crește ri culturale . Primele au de -a face cu continuitatea și
mutațiile acelei scheme de comportament prin care
omenirea își asigu ră mijloacele de trai materiale ; cealaltă ,
dacă e concepută în termeni hedoniști , se referă la un
episod scos din context al experienței senzoriale a unui
membru individual al unei asemenea comunități .
În măsura în care știința modernă studiază fenomenele
vieții, fie ea vegetală , animală sau umană , această știință
este preocupată de probleme ale genezei și ale schimbării
cumulative și converge spre o formulare teoretică ce se
prezintă ca istorie scrisă în termeni cauzali . În măsura în
care este știință în s ensul curent al termenului , orice
știință care se ocupă , ca economia politică , de
comportamentul uman , devine o cercetare genetică a
schemei de viață umane ; și acolo unde , ca în economia
politică , obiectul cercetării este comportamentul uman în
sfera mijlo acelor materiale de trai , știința e în mod necesar
o cercetare a istorici civilizației materiale , pe un plan mai
extins sau mai restrîns . Nu că investigația economistului
ar izola civilizația materială de alte aspecte sau coordonate
ale culturii umane , pentru a studia mișcările unui „om
economic ” conceput abstract . Dimpotrivă , nici o cercetare
asupra acestei civilizații materiale , pentru a fi cît de cît
adecvată unui scop științific , nu poate să nu ia în
considerare această civilizație materială în relațiil e ei
cauzale , adică genetice , cu alte aspecte și dimensiuni ale
complexului cultural ; să nu studieze modul cum este ea
modelată de alte filoane ale creșterii culturale și cum
acționează , la rîndul său , asupra acestora . Dar în măsura
în care cercetarea ține în mod specific de știința
economică , atenția se va concentra asupra rînduielilor

vieții materiale și va aborda alte aspecte ale civilizației
numai în corelație cu rînduielile civilizației materiale .
La fel ca întreaga cultură umană , această civilizație
materială este o rețea de instituții — eșafodaj instituțional
și creștere instituțională . Instituțiile , însă, sînt un produs
al obișnuinței . Creșterea culturii este un șir cumulativ de
obișnuințe , iar căile și mijloacele ei sînt reacția de
acomodare a natur ii umane la exigențele ce variază
necontenit , cumulativ și totodată în așa fel încît în
permanentele variații cumulative se realizează un fel de
înlănțuire coerentă . Necontenit , pentru că fiecare nouă
mișcare creează o situație nouă care induce o altă vari ație
nouă în modul de reacție intrat în obișnuință . Cumulativ ,
pentru că fiecare nouă situație este o variație a ceea ce s -a
petrecut înaintea ei și cuprinde ca factori cauzali tot ce a
rezultat din ceea ce s -a petrecut înainte . Coerent , pentru
că trăsătur ile subiacente ale naturii umane (înclinații ,
aptitudini și cîte altele ) prin care are loc reacția și pe
temeiul cărora se încheagă obișnuința , rămîn în esența lor
neschimbate .
Evident că o cercetare economică preocupată exclusiv
de mișcările acestei natur i umane coerente , funciare , în
condiții instituționale date , stabile — cum este cazul cu
teoria hedonistă actuală — nu poate ajunge decît la
rezultate statice ; pentru că face abstracție de acele
elemente care conduc la altfel de rezultate . Pe de altă
parte , o teorie adecvată a comportamentului economic ,
chiar și pentru scopuri statice , nu poate fi formulată doar
cu refe rire la individ — cum e cazul cu economia politică a
utilității marginale — pentru că nu poate fi formulată doar
în termenii trăsăturilor su biacente ale naturii umane ;
pentru că reacția din care se constituie comportamentul
uman se produce sub anumite norme instituționale și
numai sub acțiunea unor stimuli ce au implicații
instituționale ; pentru că situația care provoacă și inhibă
acțiunea în fiecare caz în parte este ea însăși în mare parte
o derivație instituțională , culturală . Și apoi , fenomenele

vieții umane se produc numai ca fenomene în viața unui
grup sau a unei comunități ; numai sub acțiunea unor
stimuli datorați contactului cu grupul ș i numai sub
controlul (uzual ) exercitat de canoanele de comportament
impuse de schema de viață a grupului . Nu doar
comportamentul individului este îngrădit și orientat de
relațiile sale uzuale cu ceilalți membri ai grupului , dar și
aceste relații , avînd ca racter instituțional , variază o dată
cu eșafodajul instituțional . Dorințele și vrerile , scopurile și
aspirațiile , căile și mijloacele , amplitudinea și tendința
comportamentului individual sînt funcții ale unei variabile
instituționale ce are un caracter ex trem de complex și cu
totul instabil .
Creșterea și mutațiile eșafodajului instituți onal sînt un
rezultat al compor tamentului membrilor individuali ai
grupului , căci instituțiile se nasc din experiența indivizilor ,
prin dobîndirea de către ei a unor obișnui nțe; și tot
înăuntrul acestei experiențe acționează respectivele
instituții atunci cînd orientează și definesc aspirațiile și
scopurile comportamentului . Indivizii sînt , firește , cei
cărora sistemul instituțiilor le i mpune acele standarde
convențio nale, idealuri și canoane de comportament ce
alcătuiesc schema de viață a comunității . Ceea ce face ca
în acest domeniu cercetarea științifică să trebuiască să se
ocupe de comportamentul individual și să trebuiască să -și
formuleze rezultatele teoretice în termeni de comportament
individual . Dar o asemenea cercetare poate servi
scopurilor unei teorii genetice numai dacă , și în măsura în
care, acest comportament este studiat sub acele aspecte
sub care contează în procesul de acomodare și în
schimbarea (sau stabilitat ea) eșafodajului instituțional , pe
de o parte , iar pe de alta , sub as pectele sub care este pus
în mișcare și orientat de concepțiile și ideile instituționale
moștenite . Postulatele utilității marginale și preconcepțiile
hedoniste în general sînt deficitare sub acest aspect prin
faptul că acordă atenție doar acelor dimensiuni ale
compor tamentului economic despre care se consideră că

nu sînt condiționate de standarde și idealuri habituale și
că nu au efecte asupra dobîndirii obișnuințelor . Ele ignoră
sau fac abstracție de secvența cauzală a înclinației și
dobîndirii de obișnuințe în viața economică și exclud din
cercetarea teoretică orice asemenea preocupare pentru
fapte de creștere culturală , concentrîndu -se doar asupra
elementelor socotite indiferente sub a cest aspect . Toate
faptele privitoare la semnificația și creșterea cadrului
instituțional sînt lăsate de o parte ca neinteresînd teoria
pură; dacă e să li se dea în genere vreo atenție , lucrul
acesta va fi făcut doar ulterior , prin menționarea în
termeni v agi și generali a unor perturbări fără însemnătate
datorate unor slăbiciuni umane întîmplătoare . Anumite
fenomene instituționale sînt , ce-i drept , cuprinse printre
premisele hedoniștilor , după cum am remarcat ceva mai
sus; sînt incluse însă ca niște postul ate a priori . Astfel ,
instituția proprietății este inclusă în cercetare nu ca un
factor al creșterii sau ca un element supus schimbării , ci
ca unul din factorii primordiali și imuabili ai ordinii
naturale ce stau la baza calculului hedonist . Proprietatea
este prezum ată ca bază a deliberării hedoniste și este
gîndită ca fiind dată în toată anvergura și forța ei (din
secolul al XIX-lea). Nu se discută nimic despre o eventuală
dezvoltare a acestei instituții definitive din secolul al XIX-
lea pornind de la form e mai puțin evoluate din trecut sau
despre vreo posibilă schimbare cumulativă a anvergurii și
forței proprietății în prezent sau în viitor . Tot așa , nu este
luată în considerare nici ideea că prezența acestui element
instituțional în relațiile economice di ntre oameni ar afecta
sau disimula calculul hedonist sau că concepțiile și
standardele lui pecuniare ar standardiza , colora , modera
sau abate pe calculatorul hedonist de la urmărirea directă
și nestînjenită a cîștigului senzorial net . Deși instituția
propr ietății este admisă printre postu latele teoriei , fiind
chiar prezum ată prezența ei dintotdeauna în situația
economică , ei nu i se recunoaște nici o forță în modelarea
comportamentului economic , conceput ca desfășurîndu -se

în direcția rezultatului său hedon ist ca și cum nu ar
interveni nici un factor instituțional de acest fel între
impuls și realizarea lui . Instituția proprietății și tot
cortegiul de concepții pecuniare ce o însoțesc și i se
atașează nu sînt gîndite ca potențiali generatori de reguli
de com portament sau criterii de evaluare habituale sau
convenționale , de scopuri imediate , idealuri și aspirații .
Toate ideile pecuniare ce decurg din proprietate sînt
tratate doar ca niște expediente de calcul ce mediază între
cei doi poli ai alegerii hedoniste — costul în durere și
cîștigul în plăcere —, fără nici un decalaj , pierdere sau
fricțiune ; ele sînt concepute pur și simplu ca făcînd parte
din notația infailibilă , de sorginte divină , a calculului
hedonist .
Situația economică modernă este o situație
tranzacțională în sensul că activitățile economice de orice
fel sînt de obicei guvernate de considerente economice .
Exigențele vieții moderne sîn t în mod obișnuit exigențe
pecuniare . Adică exigențe de proprietate . Eficiența
productivă și cîștigul distributiv s e măsoară deopotrivă
prin preț . Considerent ele tranzacționale sînt conside rente
privitoare la preț , iar exigențele pecuniare de orice fel din
comunitățile moderne sînt exigențe referitoare la preț .
Situația economică actuală este un sistem de prețuri .
Instituțiile economice din schema de viață a civilizației
moderne sînt (în mod precumpănitor ) instituții ale
sistemului de prețuri . Evidența de care sînt susceptibile
toate fenomenele vieții economice moderne este evidența
prin preț și în mod curent se conside ră că nu există alt
mecanism de evidență recunoscut , altă evaluare în drept
sau în fapt la care să se preteze faptele vieții moderne .
Forța acestei obișnuințe (instituții ) a evidenței pecuniare a
crescut și s -a generalizat , de fapt , atît de mult , încît est e
extinsă , deseori ca ceva de la sine înțeles , la multe fapte
care la drept vorbind n -au implicații pecuniare și mărime
pecuniară , ca de exemplu operele de artă , știință , studii
clasice și religie . Mai mult sau mai puțin liber și deplin ,

sistemul de prețur i domină mentalitatea curent ă în
aprecierea și cotarea acestor ramificații ne -pecuniare ale
culturii moderne ; și aceasta în ciuda faptului că , la o
reflecție cît de sumară , toți oamenii cu inteligență normală
vor fi dispuși să admită că acest e lucruri se p lasează
dincolo de perimetrul evaluării pecuniare .
Gustul popular actual și judecata populară despre
merite și scăderi sînt , după cum se știe , afectate într -o
anumită măsură de considerații pecuniare . E un lucru
știut de toată lumea și imposibil de tăgădui t sau de
escamotat , că testele și standardele pecuniare
(„comerciale ”) sînt în mod obișnuit utilizate și în afara
intereselor comerciale propriu -zise. Se admite , chiar și de
către economiștii hedoniști , că pietrele prețioase sînt mai
prețuite decît ar fi d acă ar exista în cantități mai mari și
dacă ar fi mai ieftine . O persoană bogată se bucură de mai
multă considerație și de o mai bună reputație decît s-ar
bucura , avînd aceleași calități sufletești și fizice și acela și
bilanț de fapte bune și rele , dacă ar fi mai săracă . Se prea
poate ca această „mercantilizare ” curentă a gustului și
judecății oamenilor să fi fost exagerată de către criticii
superficiali și pripiți ai vieții contemporane , dar nu se
poate nega că este în aceasta și un dram de adevăr . Lucrul
se datorează extinderii în alte sfere de preocupări a
concepțiilor habita ale induse de activitățile și de gîndirea
consacrate unor chestiuni pecuniare . Aceste concepții
„comerciale ” despre merite și neajun suri derivă din
experiența tranzacțiilor economice . Testele și standardele
astfel aplicate în afara acestor tranzacții și relații nu sînt
reductibile la termenii senzoriali de plăcere și durere . Ba s-
ar putea chiar să fie adevărat , de exemplu , după cum se
crede îndeobște , că constatarea superiorității pecu niare a
unui vecin bogat să aibă ca rezultat imediat nu senzații de
plăcere , ci dimpotrivă ; este însă la fel de adevărat ca un
asemenea vecin se va bucura , în general , de mai multă
stimă și considerație decît un altul care nu se deosebește

de el decît prin faptul că are o situație materială mai puțin
demnă de invidiat .
Instituția proprietății este cea care dă naște re acestor
criterii de discrimi nare habit uale, iar în timpurile
moderne , cînd bogăția se socotește în bani , aceste teste și
standarde de superior itate pecuniară se aplică și ele în
termeni de valoare monetară . Cu asta cred ca e de acord
toată lumea . Instituțiile pecuniare induc obișnuințe de
gîndire pecuniare care afectează criteriile de discriminare
practicate de oameni dincolo de sfera îndeletnic irilor
mercantile ; interpretarea hedonistă pretinde însă că atare
obișnuințe de gîndire pecuniare nu afectează judecata
oamenilor în chestiuni pecuniare . Deși eșafodajul
instituțional al sistemului de prețuri domină în chip vizibil
gîndirea comunității mod erne în chestiuni situate în afara
interesului economic , economiștii hedoniști insistă , în fapt ,
că nu trebuie recunoscute nici un fel de efecte ale acestui
eșafodaj instituțional în sfera de activitate căr eia ea îi
datorează geneza , creșterea și persisten ța sa . Fenomenele
de schimb , care sînt în mod special și uniform fenomene
legate de prețuri , apar reduse , în schema teoriei hedoniste ,
la termeni h edonistici ne -pecuniari , iar formularea
teoretică este elaborată , ca și cum concepțiile pecuniare n –
ar avea n ici o forță în sistemul de relații de unde au izvorît .
Se admite că preocuparea pentru interese comerciale a
„comercializat ” restul vieții moderne , și în schimb nu se
admite „comercializarea ” comerțului . Tranzacțiile și
calculele economice în termeni pecun iari cum sînt cei de
împrumut , scont și capitalizare sînt convertiți fără ezitare
sau preget în termeni de utilitate hedonistă și reciproc .
Poate că nu e necesar să obiect ăm acestei convertiri din
termeni pecuniari în termeni senzoriali cînd e vorba de
scopul teoretic pentru care este efec tuată de obicei ; deși, la
nevoie , s-ar putea să nu fie prea greu de arătat că toată
baza hedonistă a unei asemenea conversiuni este o
concepție psihologică eronată . Nu se poate însă să nu
obiectăm la consecințele teoretice mai îndepărtate ale

acestei conversiuni . Ea face abstracție de toate acele
elemente care i se dovedesc refractare ; ceea ce înseamnă
că face abstracție tocmai de acele elemente ale vieții
economice care au o forță instituțională și care , de aceea ,
s-ar pre ta la o cercetare științifică de tip modern — de
acele elemente (instituționale ) a căror analiză ar putea
contribui la înțelegerea proceselor economice moderne și a
vieții comunității economice moderne , prin contrast cu
presupusul calcul hedonist primordia l.
Putem formula această idee cu și mai multă claritate
astfel . Banii și obișnuita recurgere la folosirea lor sînt
gîndite ca nefiind decît căi și mijloa ce prin care se
dobîndesc bunuri de consum , așadar doar o metodă
convenabilă de procurare a unor senzaț ii de consum
agreabile , care în teoria hedonistă reprezintă scopul unic
și fățiș al tuturor preocupărilor economice . Valorile
pecuniare nu au , prin urmare , aici nici o altă semnificație
decît aceea de putere de cumpărare a unor bunuri de
consum , iar banii sînt doar un instrument de calcul .
Activitatea de investiții , prelungirea creditului ,
împrumuturile de toate felurile și gradele , cu plata
dobînzilor aferente și tot restul sînt concepute și ele doar
ca niște pași intermediari între senzațiile plăcute de
consum și eforturile induse de anticiparea acestor senzații ,
celelalte dimensiuni ale situației fiind voit ignorate .
Bilanțul fiind întocmit în termeni de consum hedonist , în
acest circuit pecuniar nu intervine nici o perturbare cît
timp nu se modifică term enii extremi ai acestei ecuații
hedoniste extinse — costu l în durere și cîștigul în plăce re,
tot ce stă între acești termeni extremi fiind doar o relație
algebrică menită să înlesnească ținerea evidenței . Numai
că nu așa se petrec lucrurile în viața econom ică modernă .
Variațiile capitalizării , de exemplu , se produc fără să avem
posibilitatea de a le raporta la variații echivalente vizibile
în evoluția sectorului industrial sau în sfera plăcerilor
legate de consum , adică fără o bază vizibilă în acele
element e materiale la care teoria hedonistă reduce toate

fenomenele economice . Așa se face că , pînă una alta , ceea
ce se petrece în realitate nu poate să încapă în formularea
teoretică . În derularea efectivă a afacerilor , agenții
economici de obicei nu sînt cu gî ndul la acea achiziție
finală de bunuri de consum pe care o postulează
hedoniștii . În mod obișnuit , oamenii de afaceri urmăresc
să acumuleze bogății peste limitele consumului real , și nu
intenționează ca bogăția astfel acumulată s -o convertească
printr -o tranzacție finală de cumpărare în bunuri
consumabile sau în senzații de consum . Fapte ca acestea ,
îndeob ște cunos cute, împreună cu puzderia de detalii cu
caracter pecuniar asemănător din care se alcătuiește
lumea afacerilor nu ridică în teoria hedonistă pro blema
modului în care s -au constituit aceste scopuri , idealuri ,
aspirații și standarde sau a modului cum afectează ele
tiparele vieții în afaceri sau în afara lor ; aceste probleme
nu sînt puse pentru că nu li se poate da răspuns în
termenii pe care economi știi hedoniști se mulțumesc să -i
folosească sau , mai bine zis , pe care premisele lor le
permit să -i folosească . Problema pe care și -o pun ei este
cum să se descotorosească de aceste fapte : cum să le
neutralizeze teoretic astfel încît să nu mai apară în teo rie
și aceasta să poată fi formulată în termenii direcți și
univoci ai calculului rațional hedonist . Ele sînt tratate ca
niște aberații datorate unor omisiuni sau lapsusuri de
memorie la oamenii de afaceri , ori vreunei carențe de
logică sau de înțelegere a lucrurilor . Sau sînt interpretate
în termenii raționaliști ai calculului hedonist recurgîndu –
se la o utilizare ambiguă a conceptelor hedoniste . Astfel că
întreaga „economie monetară ”, cu toată mașinăria
creditului și a tot ce mai comportă ea , dispare într -un
păienjeniș de metafore , pentru ca să reapară teore tic
purjată , sterilizată și simplificată în chipul unui „sistem de
troc rafinat ” culminînd într -un agregat net maxim de
senzații de consum agreabile .
Cum însă textura vieții economice constă din acest
trafic pecuniar ne -hedonist , ne-raționalist ; cum tocmai

acest convenționalism specific al scopurilor și standardelor
diferențiază viața comunității economice moderne de orice
etapă mai timpurie sau mai primitivă a vieții economice pe
care ne -o putem imagina ; cum tocmai în această textură
de interacțiuni pecuniare și de concepte , idealuri ,
instrumente și aspirații pecuniare apar conjuncturile vieții
economice cu fazele lor faste și nefaste ; cum tocmai aici se
produc acele schimbări instituționale prin care o etapă sau
eră din viața economică a unei comunități diferă de oricare
alta; cum creșterea și schimbarea acestor elemente
habituale , convenționale determină creșterea și caracterul
oricărei ere sau comunități economice , orice teorie
economică care lasă de o parte aceste elemente sau caută
să le evite își taie accesul la principalele fapte pe care a
pornit să le caute . Viața cu conjuncturile și instituțiile ei
fiind atît de complexă , oricît ne -ar displăcea acest lucru ,
explicația teoretică a fenomenelor acest ei vieți trebuie să
apeleze la acei termeni pe care îi impune desfășurarea
reală a respectivelor fenomene . Nu-i de ajuns să spunem
că interpretarea hedonistă a fenomenelor economice
moderne este inadecvată sau derutantă ; dacă fenomenele
sînt supuse în anal iza teoretică interpretării hedoniste , ele
dispar din teorie ; iar dacă s -ar preta în fapt unei atare
interpretări , atunci în fapt ar dispărea . Dacă în fapt toate
relațiile și principiile convenționale ale interacțiunilor
pecuniare ar fi permanent supuse un ei asemenea revizii
raționalizate , calculatorii , astfel încît fiecare uzanță , apre-
ciere sau procedeu în parte să trebuiască să se justifice de
novo după criterii hedoniste de utilitate senzorială pentru
toți cei implicați și la fiecare pas , eșafodajul ins tituțional
nu s-ar putea menține și funcționa nici o singură zi .

NOTĂ

1. Comportamentul uman se deosebește de cel a nimal
prin faptul că este deter minat nu atît de senzațiile reale de
plăcere și durere , cît de cele anticipate . În măsura în care
e determ inat de anticipații , el se sustrage raportului
cauză -efect, supunîndu -se regulii rațiunii suficiente .
Grație acestei facultăți raționale din om , legătura dintre
stimul și reacție încetează de a fi cauzală , devenind
teleologică .
Motivul pentru care în deter minarea conduitei umane se
acordă locul prim și decisiv plăcerii și nu durerii pare a fi
acceptarea (tacită ) a doctrinei optimiste privind o ordine
benefică a naturii , pe care se colul al XIX-lea a moștenit -o
de la cel de -al XVIII -lea.

PARTEA A II -A
Poziti vismul și metodologia
economică

Dezvoltarea pozitivismului logic și a vederilo r lui Karl
Popper (vezi Introdu cerea ) a avut un impact semnificativ
asupra metodologiei economiei politice . Economiști ca
Terence Hutchison și Paul Samuelson au semnalat că o
bună parte a teoriei economice părea să nu satisfacă
standardele pozitivist -logice de evaluare a teoriilor
științifice . La această somație gravă au răspuns în
principal Fritz Machlup și Milton Friedman . Argumentările
lor în cea mai mare parte pozitiviste î n favoarea economiei
politice au avut un ecou atît de mare , încît pe la mijlocul
anilor ‟70 Martin Hollis și Edward Nell au putut susține în
cartea lor Rațional Economic Man că teoria econ omică
standard presupune poziti vismul logic !
Fiecare din cei patru a utori reprezentați în a ceastă
secțiune a fost influențat de filozofia pozitivist -logică a
științei și de cea popperiană , cu toate că fiecare
reacționează altfel . Deși aceste două filozofii ale științei au
fost în bună măsură abandonate de filozofii științe i,
eseurile retipărite aici nu sînt doar de importanță istorică .
Nu numai că problemele abordate în ele sînt încă vii , dar
vederile pozitiviste și popperie ne continuă să fie dominante
printre economiști .

CAPITOLUL 8
Despre verificare în știința
economică*
TERENCE W . HUTCHISON

Terence Hutchison (1912 -) a studiat la Universitatea
din Cambridge și la London School of Economics; a
predat la aceasta din urmă și la Universitatea din
Birmingham. Întîia sa carte, The Signific ance and
Basic Postulates of Economi c Theory (Semnificația și
postulatele de bază ale teoriei economice ) (1938), a
fost prima încercare amplă de aplicare a filozofiei
pozitiviste a științei la economia politică. Î n ulti mele
decenii, profesorul Hutchison a scris mult pe teme de
istorie și met odologie a științei economice.

După opinia profesorului Machlup , este important să
facem deosebire , legat de problema verificării în știința
economică , între două școli de gîndire , numite de el școala
„apriorică ”, și școala „ul tra-empiristă ”. Despre „ultr a-
empiriști ” el scrie următoarele : „Iată acum în ce constă
esența poziției ultra -empiriste cu privire la verificare: ultra –
empiristul este atît de neîncrezător față de sistemele de
gîndire deductive, încît nu se mulțumește c u verificarea
indirectă a ipote zelor, adică cu teste ce ar arăta că
rezultatele deduse (din aceste ipoteze și anumite
presupoziții factuale) corespund cu aproximație cu date de
observa ție atestate ; ci insistă asupra verificării
independente a tuturor presupozițiilor , fie ele ipotetice sa u
factuale , ba poate chiar și a fiecărui pas intermediar al

* Publicat inițial sub titlul. Profesoru l Machlup despre verificare în
știința economică”, de T. W. Hutchison, în Southern Economic Journal ,
vol. 22 (1956), pp. 476 —483.

analizei ” (subliniat de mine ).1 Mai mult încă , ultra-
empiriștii „refuză să recu noască legitimitatea folosirii , la
vreunul din nivelurile analizei , a unor pro poziții ce nu sînt
verificabile în mod independent ” (p. 7).
Profesorul Machlup pretinde că ar putea da „zeci ” de
exemple de poziție „ultra -empiristă ”. Singurul pe care l-a
ales să -l citeze este luat din cartea mea The Significance
and Basic Postulates of Economic Theory (1938 ). El spune
clar c ă nu -l preocupă atît să extragă unul sau două
enunțuri incriminabile , cît poziția reprezentată pe tot
parcursul cărții — („l-am ales pe Hutchison ”, scrie
profesorul Machlup ).
Iată ce scriam eu ( op. cit ., p. 9): „Pentru ca propozițiile
finite (în original finished — n. t.), ca deosebite de
propozițiil e accesorii pur logice sau mate matice folosite în
numeroase științe , inclusiv în economia politică , să aibă
conținut empiric , după cum propozițiile finite ale tuturor
științelor cu excepția logicii și a matemati cii trebuie ,
evident , să aibă , (6) aceste propoziții trebuie să fie în
principiu susceptibile de testare empirică sau să fie
reductibile la astfel de propoziții prin deducție logică sau
matematică . Așadar , nu este neapărat nevoie ca ele să fie
efectiv test ate și n ici măcar să fie practic suscep tibile de
testare în condițiile tehnice de astăzi sau din viitor sau în
condiții de investigație statistică , după cum e lipsit de sens
să vorbim de vreun test «absolut» , care ar decide «definitiv»
dacă o propoziție es te «absolut» adevărată sau falsă .
Trebuie însă să fie posibil să se indice într -un mod
intersubiectiv ce se întîmplă dacă ele sînt adevărate sau
false; altfel spus , adevărul sau falsi tatea lor trebuie să
producă o diferență î nregistrabilă empiric sau o ast fel de
diferență trebuie să fie direct deductibilă din ele ”
(Sublinierile sînt din textul original ). Nota (6 ) atașată
acestui pasaj suna astfel : „Nouă lucrul acest a ni se pare
evident . Dar punctul de vedere opus , că economia politică
este, sau ar trebui să fie, nu o știință empirică , ci o știință
formală cum sînt matematica și logica , este împărtășit

(1937 ) de un număr de autorități în materie în frunte cu
profesorul L . von Mises . Cf. Grundprobleme der
Nationalökonomie (Probleme fundamentale ale economiei
naționale) și comunicarea sa din Actes du Congrès
International de Philosophie (Lucrările Congresului
Internațional de Filozofie) Paris , 1937 . În referirile pe care
le fac în continuare voi omite , pentru concizie , această
precizare evidentă la principiul te stabilității : că o
propoziție științifică poate să nu fie ea însăși testabilă
empiric în mod direct , ci să fie reductibilă prin deducție
directă la una sau mai multe propoziții testabile empiric
(cf. propozițiile fizicii despre electroni , particule α și ß etc.)”
Aceasta a fost prima formulare și singura relativ
completă a poziției cu privire la verificare pe care am
încercat s -o expun în acea carte . Acest pasaj mi se pare
acum destul de demodat , ba chiar un pic nenuanțat și
gramatical incorect în ce priveșt e formularea . În mod
sigur , însă, nu este un exemplu de ceea ce profesorul
Machlup numește „ultra -empirism ”. Mai mult decît atît , în
el este explicit negat ceea ce Machlup numește „esența
poziției ultra-empiriste cu privire la verificare ”.
Din fericire , nu sînt în situația de a trebui să mă sprijin
pe propria -mi interpretare a ceea ce am scris cu
optsprezece ani în urmă , presupunînd că e nevoie aci de
interpretare . În lucrarea sa Economic Theory and Method
(Teoria și metoda economică) (publicată recent într -o nouă
ediție engleză ), profesorul F . Zeuthen dă clar de înțeles că
mă citează într -un sens diametral opus profesorului
Machlup (și îndrăznesc să -mi închipui că prof esorul
Zeuthen nu s -ar fi hotărî t să mă citeze în acel sens , sau în
oricare altul , dacă ar fi socotit că încape vreo îndoială cu
privir e la direcția urmată de raționa mentul meu ).
Profesorul Zeuthen scrie : „Pentru ca niște enunțuri despre
realitate să aibă semnificație , presupunînd că ele nu
formulează direct anumite observații individuale , trebuie
să fie posibilă , prin transformări logice , traducerea lor în
observații cel puțin posibile . Trebuie să existe o posibilitate

de a verifica realitatea lor sau realitatea consecințelor lor .
Într-o teorie raționalizată , cum este , de exemplu ,
microfizica , nu se consideră totuși necesar ca fiecare
enunț în parte să poată fi tradus în limbajul realității , fiind
suficientă posibilitatea verificării unui anumit complex de
enunțuri . Legat de aceasta , îl putem cita și pe Paul
Samuelson : «Printr -o teoremă cu semni ficație înțeleg pur și
simplu o ipoteză privitoare la datele empirice care în
principiu ar putea fi infirmată , fie și numai în condiții
ideale» … Mensurabilitatea directă sau indirectă (sau
posibilitatea unei alte testări factuale ) este o condiție
necesar ă pentru evitarea situației misterioase în care
fiecare poate avea ideile sale cu privire la aceleași cuvinte .
Enunțurile științifice despre realitate trebuie să poată fi
verificate de către alții . După cum spune Hutchison , ele
trebuie «să fie în principiu susceptibile de test are empirică
sau să fie reducti bile la astfel de propoziții prin deducție
logică sau matematică . Dacă în principiu nu există nici o
posibilitate de a ne edifica asupra adevărului unei
aserțiuni , atunci aceasta are un caracter mistic» ” (op. cit.,
pp. 8-9).
Mă tem , deci, că — fără îndoială din vina mea —
profesorul Machlup n -a înțeles deloc punctul de vedere pe
care am încercat să -l schițez , mai cu seamă pentru că nici
unul singur din foarte scurtele pasaje pe care le citează
din textul m eu, dacă e luat în contextul respectiv , nu mi se
pare a avea conținutul pe care profesorul Machlup își
închipuie că -l are.2 Poate că profe sorul Zeuthen este mai
ușor de urmărit , și categoriile profesorului Machlup ni s -ar
lămuri mai bine dacă el ne -ar expl ica unde -l plasează pe
profesorul Zeuthen : în categoria „ultra -empiriștilor ” sau în
cea a „aprioriștilo r” sau cum îi situează în raport cu aceste
categorii pe alți autori din ultimul deceniu care au adus
contribuții importante la metodologia economiei poli tice,
cum sînt Samuelson , Lange , Little și Friedman .3
În timp ce dificultatea cu categoria „ultra -empiriști ” a
profesorului Machlup pare a fi doar aceea că unicul

exemplu citat de el se plasează evident în afara ei ,
dificultatea cu categoria „aprioriștilor ” pare a consta în
faptul că este prea elastică și prea cuprinzătoare pentru a
fi semnificativă : cel puțin una sau două din autoritățile
catalogate de profesorul Machlup drept „aprioriști ” ar fi
preferat în mod categoric , dacă tot trebuie să li se dea un
nume, să li se spună „empiriști ”. Profesorul Machlup este
de acord că acest termen acoperă autori cu concepții
epistemologice foarte diferite , de la J . S. Mill la L . Mises .
După ce ne spune (la p . 5) că nu -l preocupă decît cele
două „poziții extreme ”, mai d eparte profesorul Machlup ,
după ce într -adevăr definește „ultra -empirismul ” în
termeni extremi , lasă „apriorismul ” foarte elastic . De fapt ,
este foarte greu de spus dacă cele două categorii ale sale
vor să desemneze într -adevăr două extreme , cu un larg
spațiu de mijloc între ele , sau „ap riorismul ” este lățit pînă
într-atît încît să includă tot terenul intermediar , pînă la
granița „ultra -empiris mului ”; în care caz „apriorismul ” i-ar
cuprinde pe toți cei dispuși să recunoască metodele
„indirecte ” de verificar e sau confirmare , iar „ultra –
empirismul ”, pe cei ce resping explicit verificarea indirectă
și insistă în exclusivitate pe verificarea sau confirmarea
independentă „directă ” (în ipoteza că profesorul Machlup
ar putea da un exemplu din această categorie )4.
Mi se pare însă îndoielnic că ar fi de vreun folos o
distincție axată pe acceptarea ori neacceptar ea verificării
sau testării „indirecte ”, chiar dacă această distincție ar fi
definită mai clar , ar fi botezată mai adecvat și ar fi
exemplificată mai puțin ero nat. Să presupunem (A ) că am
testat și confirmat (1 ) că o parcelă de pămînt are forma
unui triunghi dreptunghic și (2 ) că cele două laturi mai
scurte au lungimile de 30 , respectiv 40 de yarzi ; și să mai
presupunem (B ) că am verificat calculul sau deducția mea,
cu ajutorul teoremei lui Pitagora , că cea de a treia latură
măsoară 50 de yarzi . Profesorul Machlup insistă , din cîte
am văzut , că există „zeci ” de economiști dispuși să nege că
efectuarea acestor măsurători și teste , privitoare la cele

două laturi ma i scurte și la unghiul drept , îmi dau dreptul
să consider testată și verificată în aceeași măsură
propoziția (C ) că lungimea celei de -a treia laturi este de 50
de yarzi . „Zecile ” acestea de economiști „ultra -empiriști ”
(de a căror existență cer permisiunea să mă îndoiesc ) ar
continua să privească propoziția (C ) ca pe o construcție
speculativă total neconfirmată înainte ca eu s -o testez sau
s-o confirm „direct ” și „independent ” măsurînd separat
latura de 50 yarzi (operație ce eventual s -ar putea dovedi ,
din rațiuni tehnice , foarte dificilă sau practic imposibilă ).
Oricum , nu mi se pare că aș comite o i ncredibil de naivă
și de primej dioasă eroare metodologică dacă în fapt aș
încerca să testez propoziția (C ) în mod direct și
independent printr -o măsurătoare spe cială, admițînd că
este posibilă din punct de vedere tehnic sau practic . Dacă
(C) trebuie testată direct sau indirect depinde de
comoditatea practică și de gradul de confirmare la care
aspirăm . Nu văd cum se poate isca în această chestiune o
controversă se rioasă sau cum se poate sprijini , într-un
asemenea caz , o distincție cît de cît interesantă pe
acceptarea sau nu a testării „indirecte ” a lui (C ).
Atît despre elementele istorico -critice din articolul
profesorului Machlup . Acum , de vreme ce încep utul l -am
făcut , poate că e cazul să exprim unele dubii și cu privire
la teza lui mai pozitivă . Elementul controversabil — și
există un asemenea element — rezidă în concepția
profesorului Machlup despre „postulatele fundamentale ”
sau „generalizările de nivel înalt ” din economia politică .
Singurul exemplu dat de el pentru propozițiile de acest tip
este „postulatul fundamental ” că „oamenii acționează
rațional , încearcă să -și valorifice la maximum posibilitățile
și sînt capabili să -și dispună preferințele într -o ordine
coerentă ; că întreprinzătorii preferă , la risc egal , un profit
mai mare ” (pp. 10-11). Toate acest ea sînt variații la
postulatul central , omniprezent al analizei
„microeconomice ” — cel al acțiunii „maximizante ” sau
raționale . Ar fi poate util să știm dacă p rofesorul Machlup

este în măsură să mai dea alte exemple de „postulate
fundamentale ” ale economiei politice în afară de acesta și
de variantele lui . În caz că da , elementul controversabil ar
putea să apară într -o lumină mai clară , iar în caz că nu , s-
ar vă di în chip destul de hotărît că el depinde de statutul
și natura acestei propoziții referitoare la comportamentul
„maximizant ” și/sau „rațional ”.5 Țin să remarc aici că
profe sorul Machlup caracterizează acest „postulat
fundamental ” ca „avînd semnificație e mpirică ”, ceea ce ar
părea să însemne că este „în principiu empiric -falsificabil ”;
sau, în orice caz , el nu tratează acest postulat
fundamental ca pe o definiție mai mult sau mai puțin
deghizată , lipsită de conținut empiric , care n -ar spune
altceva decît c ă oamenii maximizează ceea ce maxi mizează
sau că comportamentul economic nu poate , prin definiție ,
să fie decît rațional — (cum pare să susțină profesorul
Mises).
Principala dificultate pe care a ridicat -o acest postulat
fundamental de -a lungul întregii sa le istorii — adică ,
începînd aproximativ de la Bentham — a fost aceea de a
ști dacă i s -a dat vreun conținut și care anume , cînd, unde
și în ce măsură este aplicabil și deci care ar fi exact
semnificația concluziilor deductibile logic din el cu privire
la activitățile umane . Într-o vreme , înțelesul ce i se dădea
era că consumatorul „își maximizează satisfacția ” sau
„utilitatea ”, firma „profilurile ” sau chiar că societatea , în
anumite condiții , își maximizează „satisfacția socială ”,
„utilitatea ” sau „bunăsta rea” totală . Lucrul de care aveau
nevoie în primul rînd astfel de formulări ale acestui
postulat fundamental era un plus de claritate mai mult
decît un plus de confirmare sau verificare ; adică , nu atît o
testare efectivă , cît o specificare a ceea ce ar îns emna în
cazul lui un test , sau a circumstanț elor mai precise în care
genera lizarea ar urma să fie considerată „confirmată ” ori
„infirmată ”.
Profesorul Machlup spune mai departe despre acest
postulat fundamental al acțiunii „maximizante ” sau

„raționale ” și despr e variantele lui că sînt „postu late ce ,
deși posedă semnificație empirică , nu cer teste empirice
independente , ci pot reprezenta pași semnificativi în
raționamente ce conduc la concluzii empiric testabile ”.
Putem fi de acord , firește , că e posibil să nu fie „cerute ”
efectiv teste independente . Cine susține însă despre o
anume propoziție că „posedă semnificație empirică ” sau că
reprezintă „un pas semnificativ ”, aceluia i se „cere ” să
indice de unde pînă unde merge această semnificație ,
„funcția ” — dacă există vreuna — pe care propoziția o
poate îndeplini și o îndeplinește , și cum se face că ea nu
este doar o superfluă a cincea roată la căruță — (așa cum
este, în mod sigur , o propoziție de felul „orice acțiune
economică , fiind rațională , maximizează ceea ce
maximizează ”).6
Firește , în principiu nu contează dacă specificarea
condițiilor de testare a acestui postulat fundamental este
obținută „direct ” și „independent ”, sau „in direct ”, mergînd
de la testele specificate pentru concluzii spre presupozițiile
din care concluziile sînt deduse . Profesorul Machlup
consideră că aceste , concluzii sînt „empiric testabile ”, deci
că se pot da „descrieri îndeajuns de specifice ”, ceea ce ar
constitui un test al lor . Ceea ce profesorul Machlup nu
arată este cum pot fi deduse cu inevitabilitate logică
concluzii „empiric testa bile” despre acțiunile umane din
postulate „cu semnificație empirică ” privitoare la acțiunile
umane , în condițiile în care se consideră că prin ele însele
aceste postulate nu sînt testabile fie în principi u, fie
practic , sau se consideră că sînt testabile doar în mod
„gratuit ” și „derutant ” (profesorul Machlup nu dă niciodată
clar de înțeles pe care din aceste calificative îl are de fapt
în vedere ). De fapt , care este exact contrastul pe care pare
a vrea să -l releve profesorul Machlup între propozițiile „cu
semnificație empirică ” și propozițiile „empiric testabile ”
privitoare la acțiunile umane ? Aici el se lansează în
analogii cu teorii din fizică , fără a fi dovedit însă că există
corespondente relevante în teoria economică . În științele

sociale există , firește , dificultăți considerabile în tot cursul
testării oricărei propoziții . Profesorul Machlup nu face
nimic spre a arăta că ar fi în vreo privință mai dificilă
confirmarea sau infirmarea postulatelor , „fundamentale ”
sau nu , privitoare la acțiunea umană , folosite în teoria
economică , decît confirmarea sau infirmarea concluziilor
despre acțiunile umane . Teoriile maximizante din
microeconomie despre acțiunea umană , care sînt relativ
simple , nu pot fi comparate în mod relevant , sub acest
aspect , cu teorii din fizică . Generalizările și analogiile
metodologice din fizică nu pot avea decît o semnificație
destul de limitată în interpretarea și elucidarea teoriilor și
propozițiilor economice , specifice .7 Într-un cuvî nt,
admițînd principiul verificării indirecte , nu putem fi totuși
de acord cu modul imprecis și nediferențiat în care pare a –
l invoca profesorul Machlup . Ar fi de dorit mult mai multă
specificitate și precizie .
Să luăm exemplul unde economiștii au încercat timp de
decenii să tragă cele mai ample și de efect concluzii
practice din teorii construite în jurul postulatului
fundamental al maximizării acțiunilor raționale ; adică
teoria economiei politice a bunăstării și a
comportamentelor consumatorilor . Dacă luă m o concluzie
cum este cea a lui Walras (și a multor altora ) că „libera
concurență procură în anumite limite maximum de
utilitate societății ”, în cazul ei se cere aplicat , pare-se, un
procedeu diametral opus celui considerat esențial de
profesorul Machlup . În cazul unei asemenea „concluzii ” nu
prea sînt șanse de testare „directă ”. Dimpotrivă , inversînd
procedeul asupra căruia insistă Machlup , trebuie să
mergem regresiv de la „concluzie ” spre postulate , în
particular spre postulatul „fundamental ” referitor l a
consumatorul și producătorul individual , și să ne
întrebăm în ce ar putea consta un test al acestei
presupoziții fundamentale .
Profesorul Machlup mai menționează , ca o variantă a
postulatului funda mental , că „consumatorii sînt capabili

să-și dispună pref erințele într -o ordine ”. Cum s -a ajuns la
această formulare și cum a ajuns ea să înlocuiască , pentru
majoritatea economiștilor (inclusiv , pare-se, pentru
profesorul Machlup ), formulările mai vechi în termeni de
„maximizare a utilității ”? Doar grație insist enței tot mai
riguroase a unui lung șir de economiști — Fisch er, Pareto ,
Slutsky , Hicks și Allen , Samuelson și Little — ca
postulatul fundamental al teoriei comportamentului
consumatorilor să fie testabil .
Cînd, pe de altă parte , profesorul Machlup formule ază
postulatul fundamental conform căruia „oamenii
acționează rațional ”, nu este deloc clar în ce ar putea să
constea un test al acestui po stulat, și nici măcar dacă
postulatul este testabil . Neștiind dacă poate fi testat , nu se
poate spune cît de cît prec is ce se poate deduce din el .
Totuși , fluturînd această generalizare , cum că orice
acțiune economică este (sau chiar că nu poate să nu fie )
„rațională ”, unii economiști — în speță profesorul Mises ,
pe care profesorul Machlup pare atît de preocupat să -l
apere — au susținut mai departe că din el s -ar putea
deduce logic concluzii politice utile , ce ar urma astfel să fie
privite drept concluzii statornicite ale științei economice .8
Nu este greu de înțeles de ce aceia ce sînt dornici să
propage dogme politice de anvergură în chip de concluzii
logice statornicite ale teoriei economice științifice se opun
cerinței de a se specifica proceduri de testare pentru
aceste concluzii și/sau pentru postulatele din care au fost
deduse , inclusiv pentru postulatul fundamental . Mă tem
că doctrinele profesorului Machlup privind verificarea și
verificabilitatea în economia politică nu sînt doar
contestabile în ele însele , ca explicație a structurii teoriei
microeconomice , ci pot fi folosite în apărarea unui gen de
obscuran tism pol itico-intelectual ce caută să evite nu
numai testarea empirică a dogmelor sale , ci chiar și
specificarea naturii posibilelor teste .

NOTE

1. Cf. F. Machlup , „The Problem of Verification în
Economics ”, Southern Economic J ournal, iulie 1955 , p. 8.
2. Nu p retind pentru propozițiile mele vreo înțelepciune
sau veridicitate deosebite , vreau să spun doar că
profesorul Mac hlup n -a interpretat corect foarte scurtele
citate din lucrarea mea . De exemplu , (a) el citează
afirmația mea „că propozițiile teoriei pure n -au, prin ele
însele , valoare prognostică ” și spune că această propoziție ,
„ca atare ”, este „inatacabilă ”. Totuși , în zelul său de a
ataca inatacabilul , profesorul Machlup o interpretează ca
pe „un atac la adresa utilizării în teoria economică a unor
propoz iții empiric neverificabile , indiferent care ar fi
conexiunile lor cu alte propoziții ”, (b) Profesorul Machlup
scrie: „Despre «postulatul fundamental» al teoriei
economice privitor la comportamentul «rațional din punct
de vedere subiectiv» și maximizant , Hutchison spune că
«conținutul empiric al postulatului și al tuturor
concluziilor va fi același — adică nul» “. Aici mi -aș îngădui
doar să citez fraza mea completă care se referea la metoda
aparent circulară a profesorului Mises de a formula
postulatul funda mental (nu și la alte metode ): „Cine crede
că are vreun sens poate spune «oamenii se comportă așa
cum se comportă» în oricîte feluri dorește , dar prin aceasta
nu vom afla nimic în plus despre comportamentul lor ;
pentru că conținutul empiric al postulatului și al tuturor
concluziilor va fi același — adică nul ”.
3. Cf. următorul pasaj din capitolul consacrat de prof .
Zeuthen Materialului și metodei economiei politice , op. cit .,
pp. 14-15 „Compatibilitatea concepției care vede în
economia politică o știință em pirică , de fapt logic -empirică ,
cu oricîtă deducție și teoretizare rezultă clar din
următoarea formulare a lui Lange : «Economia teoretică
organizează uniformitățile într -un sistem coerent . Ceea ce
se realizează prezentînd legile economiei politice ca pe o

mulțime deductivă d e propoziții derivate prin regu lile
logicii (și ale matematicii ) din cîteva propoziții de bază .
Propozițiile de bază se numesc presupoziții sau postulate ,
iar cele derivate se numesc teoreme . Economia politică
teoretică ni se înfățișează astfel (asemenea tuturor
celorlalte științe teoretice ) ca o știință deductivă . Aceasta
nu o transformă însă într -o ramură a matematicii pure
sau a logicii . Ca și restul economiei politice , teoria
economică este o știință empirică . Supozițiile sau
postulat ele ei sînt generalizări aproxi mative ale unor
observații empi rice; de exemplu, postulatul că întreprinderile
comerciale acționează astfel încît să maximizeze profitul lor
bănesc . În scop de simplificare , se acceptă o oarecare
inacu ratețe a aproximației (d e exemplu , anumite
considerații , cum ar fi cele de prudență , pot determina
întreprinderile să nu -și maximizeze profitul ). Teoremele , la
rîndul lor , sînt supuse testării prin observație empirică . O
mulțime deductivă de teoreme ce urmează a fi testate
empiri c se mai numește teorie , ipoteză sau model . Putem
spune , deci, că economia politică teoretică furnizează
ipoteze sau modele bazate pe gene ralizări ale observațiilor
și supuse testării empirice . Întrucît supozițiile (postulatele
ce stau la baza unui model ) sînt doar aproximative ,
teoremele nu corespund direct rezul tatelor observațiilor
empirice» .” (Sublinierile îmi aparțin .)
4. Una din funcțiile acestei categorii elastice de
„aprioriști ”, care este mai întîi calificată drept „extremistă ”,
dar apoi este lărgi tă astfel încît să -l includă și pe J . S. Mill,
pare a fi de a da o aură de moderație respectab ilă
dogmelor politice și metodo logice cu adevărat „extremiste ”
ale profesorului L . Mises . Au mai existat în ultimul
deceniu și alte exemple de colaboratori sau di scipoli ai
profesorului Mises gata să ne explice că atunci cînd
spunea „imposibil ”, Mises vroia de fapt să zică „posibil ”,
sau că atunci cînd spunea „a priori ”, vroia de fapt să zică
„empiric ”. Dacă ar fi să ne luăm după profesorul Machlup ,
cînd profesorul Mises susține că în economia politică

„postulatele fundamentale sînt adevăruri a priori ,
necesități ale gîndirii ” (p. 6), „tot” ceea ce urmărea , „oricît
de contrariante puteau să pară afirmațiile (sale )” era „să
obiecteze … față de verificarea postulatel or de bază luate
izolat ”.
5. Profesorul M . Friedman ( Essays in Positive Economics ,
p. 16 n ), comentînd modul în care profesorul Machlup
prezintă doctrina productivității marginale ( American
Economic Review , sept. 1946 , pp. 519-554), notează că
„prin accent ul pus pe structura logică , Machlup se
aproprie periculos de mult de prezentarea acestei teorii ca
fiind o pură tautologie , deși este evident în cîteva puncte
că e conștient de acest pericol și preocupat să -l evite”.
Trebuie să spun că „preocuparea ” lui Ma chlup în această
privință putea să pară mai presantă atît în 1946 , cît și în
1955 . Orice autor „preocupat ” ar fi putut ușor să scape de
această preocupare specificînd fie și sumar con ținutul
empiric al ipotezei maximizării randamentelor pentru cazul
care-l intere sează , adică indicînd condițiile în care ipoteza
ar putea fi testată într -un anume caz individual . Profesorul
Mises , firește , nu e cîtuși de puțin „preocupat ” pe această
temă ; ba dimpotrivă , el se leapădă de asemenea griji
susținînd că orice acțiune economică este „rațională ” —
prin definiție , pesemne — iar profesorul Machlup se arată
din cînd în cînd extrem de preocupat să apere poziția
profesorului Mises . Am remarca în plus că punctul de
vedere susținut de noi aici este rezumat foarte succint de
profesorul Friedman după cum urmează ( op. cit. , p. 41):
„Este necesar să specificăm mai bine conținutul teoriei
economice exist ente și să distingem între dife ritele ei
ramuri . “
6. Cf. capitolul „Analiza comportamentului
consumatorilor ” din cartea lui I .M.D. Little Welfare
Economics (pp. 14 și urm .). Referitor la ipoteza maximizării
aplicată la consumator , dl Little scrie (pp . 20-21):
„Principala dificultate rezidă în interpretarea axiomei
«individul maximizează utilitatea» … în trecut , economiștii

au fost a desea atacați pe motivul că teoriile lor n -ar fi
aplicabile decît oamenilor egoiști ; asemenea atacuri au fost
respinse ca fiind absurde . Dar ele nu erau absurde .
Economiștii erau cei ce greșeau sugerînd că economia
pozitivă ar avea vreo legătură necesară c u satisfacțiile . De
asemenea , economistul nu putea susține că dispune de
teste obiective pozitive în măsură să -i arate la cine se
aplică teoria și la cine nu și că nu contează dacă e vorba
sau nu , într-adevăr , de un test privind satisfacția … Un
economist a încercat să depășească această dificultate
spunînd că nu contează ce anume încearcă un om să
maximizeze , cîtă vreme încearcă să maximizeze ceva ,
bunăoară greutatea sa corporală sau suferința sa . Dar
aceasta echivalează cu a spune că ori de cîte ori
economistul poate să explice comportamentul unui om , în
mod necesar acel om maximizează ceva. De aci însă nu
obținem nici o indicație despre cînd se aplică teoria și cînd
nu.”
7. Cf. Little ( op. cit. , pp. 2—4) despre economia
prosperității : „În contrast cu neî ndoielnica validitate a
deducției formale , ceea ce se cheamă fundamentul teoriei a
rămas mereu învăluit în beznă . Ce reprezintă fundamentul
unei teorii ? Răspunsul e : acele postulate din care se deduc
teoremele ”. În fizică „nu contează , de fapt , cîtuși de p uțin
dacă credem că asemenea cuvinte ca «electron» sau
«moleculă» desemnează entit ăți de un fel aparte sau
credem că nu sînt decît cuvinte ce servesc unui scop
practic util … Dar analogiile făcute între fizică și alte
domenii ale științei se pot dovedi pă gubitoare … Analogia
cu fizica eșuează sub două aspecte importante , care
trebuie să nască în noi bănuiala că ceea ce este valabil
pentru una poate să nu fie pentru cealaltă . Întîi, acele
concepte ale fizicii care nu sînt socotite clare nu apar în
concluzi i. Concluziile se referă la obiecte macroscopice sau
microscopice , și nu la electroni . Pe cînd în teoria
economică a bunăstării , concluziile se referă la bunăstare .
În al doilea rînd , concluziile fizicianului sînt verificate sau

falsificate ; ale noastre nu … Sînt de părere că realitatea
teoriei (economiei bunăstării ) a fost enorm supraestimată
de economiști ).” Aceste argumente se aplică , într-o măsură
mai mică , totuși foarte importantă , la „maximizarea
utilității ” din teoria consumatorului , ba chiar și la
„maximizarea profiturilor ” din teoria firmei .
8. Cf. Kritik des Interventionismus , pp. 23-24, și
Liberalismus , pp. 3, 78 și 170 . „Liberalismul este aplicarea
doctrinelor științei la viața socială a oamenilor …
Liberalismul și economia politică au fost vic torioase
împreună . Nici o altă ideologie politico -economică nu poate
fi împăcată în vreun fel cu știința Catalacticii … Nu poți
înțelege liberalismul fără economia politică . Pentru că
liberalismul este economie politică aplicată , el înseamnă
așezarea pe b aze științifice a statului și a politicii sociale …
Liberalismul pornește de la economia politică și sociologie
ca științe pure , care în sistemele lor nu fac nici un fel de
evaluări și nu spun nimic despre ceea ce trebuie să fie sau
despre ceea ce este bi ne sau rău , ci stabilesc doar ce este
și cum este . Dacă această știință arată că dintre toate
organizările sociale din cîte se pot concepe , numai una —
cea bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producție — este capabilă să existe , pentru că nici una din
celelalte nu poate fi menținută , în aceasta nu există nimic
care să justifice termenul optimism … Celui care
recomandă un al treilea tip de ordine socială , cu
proprietate privată regle mentată , nu-i rămîne decît să nege
cu totul posibilitatea cunoașterii științi fice în domeniul
economie i politice .” Cf. și W. H. Hutt, Economists a nd the
Public , p. 367: „Pe scurt , noi sîntem în favoarea acelei
libertăți economice pe care și -au reprezentat -o vag
economiștii clasici și a cărei coincidență cu Summum
bonum a fost adm isă implicit de toate doctrinele ulterioare
ale ortodoxiei economice . Noi am încercat să arătăm că o
gîndire calificată , nepărtinitoare și dezinteresată asupra
acestor lucruri a rămas apanajul celor care , dibuind prin
hățișul opiniilor și argumentelor divergente (pîndiți din

toate părțile de ispita intereselor ) au ajuns pe calea
tradiției ortodoxe .”

CAPITOLUL 9
Despre verificarea indirectă*
FRITZ MACHLUP

Fritz Machlup (1902 -1983) a murit subit în timp ce
volumul de față era în curs de p regătire. S -a născut
la Wiener Neustadt, în Austria, și a studiat la
Universitatea din Viena. A predat la Universitatea din
Buffalo, la Johns Hopkins, la Princeton și la New
York University. A fost un autor extrem de prolific în
multe domenii ale economiei politice și unul din cei
mai profunzi comentatori contemporani în domeniul
metodologiei economice. Textul de mai jos a fost
publicat inițial ca replică la comentariile precedente
ale lui Terence Hutchison.

Din tonul replicii profesorului Hutchison la art icolul
meu deduc că l-a ofensat caracterizarea de ultra empirism
dată de mine poziției sale . Îmi pare rău că l -am ofensat
sau supărat ; mă bucur că el respinge , cel puțin în
principiu , poziția numită de mine ultrae mpirism ; mă
nedumeresc , totodată , multe din comentariile lui , care în
continuare mi se par ultraempiriste .
Sînt întru totul de acord cu profesorul Hutchison că
fraza sa introductivă — de la pagina 9 a cărții sale și din
nota sa de mai sus — constituie o respingere a ceea ce eu
numesc ultraempirism . În timp ce ultraempiriștii reclamă
testarea empirică directă a afirmațiilor folosite ca postulate
fundamentale într -un sistem teoretic , profesorul
Hutchison pare a se mulțumi în această declarație a sa cu
testabilitatea în pr incipiu a consecințelor acestor propoziții .

* Publicat inițial sub titlul „Rejoinder to a Reluctant Ultra –
Empiricist”, de Fritz Machlup, în Southern Economic Journal , vol. 22
(1956), pp. 483 -493.

Aș fi putut să citez această formulare a sa în sprijinul
poziției mele că nu este necesară o testare directă , dacă el
n-ar fi repudiat -o în fapt printr -o bună parte din ceea ce a
scris mai departe în cartea sa . Repudiere pe care , după
cum voi arăta imediat , o regăsim și în nota sa .
Dar înțelegem noi oare același lucru cînd vorbim de
„testare indirectă ”? Pesemne că tocmai aici stă
neînțelegerea . Profesorul Hutchison menționează că o
propoziție care nu se pretează ea însăși la testare empirică
directă trebuie să fie „reductibilă prin deducție directă la
una sau mai multe propoziții testa bile empiric ”
(Sublinierea îmi aparține ). Această formulare sugerează
cerința ca implicațiile unei propoziții izolate să fie testate
independent de cele ale altora cu care formează împreună
un „caz ”. În realitate , esența testării indi recte constă în
îmbinarea unor propoziții logic independente și derivarea de
consecințe ce decurg din conjuncția lor .
Dacă un postulat A nu se pretează la testare empirică
directă și ni ci nu poate fi redus „prin deducție directă la o
propoziție empiric testabilă ”, verificarea lui indirectă se
poate realiza combinîndu -l cu un postulat B care este
testabil direct ; dacă o consecință C poate fi dedusă din
ipoteza conjunctivă A plus B — nu în să și din vreuna din
acestea luată separat — și dacă C este testată empiric , se
va considera că și A a suportat testul indirect .
Bănuiesc că profesorul Hutchison nu acceptă
valabilitatea verificării indi recte în acest sens . Din păcate ,
el nu face nici o re ferire la expunerea detaliată și
reprezentarea schematică făcute de mine despre concepția
și mecanismul testării indirecte . Fără a spune nimic
despre acestea , el declară că acceptă testarea indirectă ,
pentru ca după aceea să ceară teste directe
(independen te). Eu am arătat că postulatelor
fundamentale , cum este principiul maximizării , „nu li se
aplică cerința verificării independente ”; ele se consideră
verificate , împreună cu întreaga teorie din care fac parte ,
cînd se constată că consecinț ele deduse din co njuncția lor

cu o schimbare evidentă și reală și cu condiții asumate ce
țin de cazu l în speță corespund unor eveni mente
observate . Astfel , dacă postulatul fundamental (bunăoară
că firmele , la risc egal , preferă un profit mai mare unuia
mai mic1) se combină cu anume presupoziții referitoare la
instituții și condiții economice (de exemplu , introducerea
de contingente de import la anumite produse ); și dacă din
conjuncția acestor presupoziții deducem anumite
consecințe (de exemplu creșteri în excendentul prețur ilor
interne față de cele externe ); și dacă se constată că aceste
consecințe sînt în relativă concordanță cu evenimente
observate (de exemplu , creșteri în excede ntul prețului
intern la biciclete față de cel extern ) ulterioare
schimbărilor intervenite efect iv de felul celor menționate
(de exemplu , introducerea de contingente de import la
biciclete ); atunci teoria se va considera verificată , iar odată
cu ea și postulatul fundamental .
„Ultraempiriștii ” despre care este vorba în articolul meu
sînt cei ce nu acc eptă această „verificare indirectă ” a
postulatului fundamental , ci pretind ca presupoziția
tendinței de maximizare a profitului să fie testată empiric
independent de celelalte propoziții (privitoare la
concurență , contingente de import și la prețurile
bicicletelor ). Presupunînd că profesorul Hutchison înțelege
acest lucru , mă întreb dacă va continua să nege
apartenența sa la societatea ultraempiriștilor sau va dori ,
dimpotrivă , să o confirme .
Că el înțelege greșit esența verificării indirecte ne -o
sugerează exemplul său cu lungimea laturii nemăsurate a
unei parcele triunghiulare . Dacă s -ar fi referit la teorema
lui Pitagora ca la propoziția generală care se cere
verificată , iar la lungimile laturilor parcelei sale ca la niște
propoziții verificabile independ ent, el ar fi fost mai aproape
de problema noastră , aceea de a valida utilizarea
propozițiilor universale . În fapt însă , el a arătat (a ) că are
încredere în teorema lui Pitagora ; (b) că este sigur că
parcela sa aproximează destul de bine un triunghi

dreptu nghiular perfect , și (c) că măsurătorile celor două
laturi mai scurte au fost destul de exacte . Întreg exemplul
are prea puțin de -a face cu problema verificării directe sau
indirecte a postulatelor fundamentale dintr -o teorie
generală .
Cîteva din comentari ile profesorului Hutchison arată că
el nu este satisfăcut cu verificarea indirectă a unor
asemenea propoziții universale utilizate ca postulate
fundamentale într -o teorie generală . De exemplu ,
Hutchison pretinde că eu n -am precizat dacă ele sînt „în
princi piu falsificabile empiric ” sau sînt definiții „fără
conținut empiric ”. (Eu spusesem că sînt „principii
euristice ”, „reguli procedurale ” etc. Vezi pp . 9 și 16 .) Apoi
cere „o specifi care a ceea c e ar însemna în acest caz un
test sau a circumstanțelor în care generalizarea [privind
comportamentul m aximizant] ar urma să fie consi derată
«confirmată» ori «infirmată» . “ (Eu menționasem în repetate
rînduri că testul constă în a verifica corespondența
evenimentelor observate cu „schim bările presupuse ” și cu
„schimbările deduse ” din întregul model teoretic . Vezi în
special p . 18.) Se vede destul de limpede că profesorul
Hutchison , contrar declarației sale inițiale , vrea mai mult
decît o testare indirectă a postulatelor fundamentale din
teoria generală .
Profesorul Hutchison întreabă dacă nu cumva categoria
mea de apriorism în economia politică este „extinsă pînă
într-atît, încît să includă tot terenul intermediar , pînă la
granița «ultraempirismului» ”. (Cum e l pune la îndoială și
faptul că aș putea să dau vreun „exemplu din această
categorie ”, înseamnă că este de părere că pot rivit
clasificării mele , toți economiștii sînt aprioriști !) Răspunsul
e că eu cunosc foarte puțini „aprioriști extremi ” (de
exemplu , pe profesorul von Mises ). Zona de mijloc dintre
cele două poziții extreme este , într-adevăr , foarte largă ;
dintre economiștii pe care profesorul Hutchison mi -a cerut
să-i clasific , în această zonă s -ar situa Zeuthen ,
Samuelson , Lange și Friedman ; nici unul di n ei nu

consideră că nici o experiență imaginabilă nu l -ar putea
determina să -și abandoneze teoria și nici unul nu pretinde
că postulatele lui fundamentale ar fi testabile independent
de propozițiile cu care se combină atunci cînd teoria este
aplicată .
Profesorul Hutchison mai întreabă dacă aș mai putea
cita vreun alt postulat fundamental din economia politică ,
„pe lîngă ” cel al „acțiunii maxi mizante sau raționale ”. Totul
depinde de ce anume considerăm fundamental . Probabil
că postulatul conform căruia din resurse date se pot
obține doar rezultate limitate ar trebui numit fundamental ;
el „subtinde ” toate problemele economice , dar nu
totdeauna intervine ca pas relevant în raționamente .
Pesemne că s -ar putea propune includerea și a altor
presupoziții (eventual mai înguste ), deși, sincer vorbind , în
carte nu m -am gîndit s -o fac.
Dacă întrebarea n -ar viza posibile adăugiri , ci o
eventuală înlocuire a pos tulatului comportamentului
maximizant , aș răspunde că înlocuiri s -au încercat , dar
fără succes . Unii din cei ce au scris despre echilibrul
firmei (teoria producției și a prețurilor ) au avansat
postulatul „siguranței de supraviețuire ” și altele similare ,
în locul maximizării profitului (pentru economia
întreprinderii ), dar substitutele propuse au fost mai puțin
simple și mai puțin cuprinzătoare . Admit totuși
posibilitatea avansării unor postulate mai bune , drept care
am caracte rizat „postulatele fundamentale ” drept „tipuri de
acțiune (sau de motivație ) propuse ”, în loc să le limitez la
acela al „comportamentului maxi mizant ”.2
În comentariile sale privitoare la natura și semnificația
postulatului maximizării , profesorul Hutchison lasă
impresia că recunoaște drept științific legitime doar două
feluri de enunțuri : propozițiile care sînt , cel puțin în prin –
cipiu , falsific abile prin teste empirice , și definițiile fără
conținut empiric . Dacă așa stau lucrurile , atunci el
respinge o a treia categorie de propoziții folosite în
majoritatea sistemelor teoretice : postulatele euristice și

supozițiile idealizate din modelele abstra cte de constructe
interdependente , utile în explicația și predicția
fenomenelor observabile .
Asemenea propoziții nu sînt „adevărate sau false ”, dar
nici lipsite de sem nificație empirică . Nu pot fi false , pentru
că ceea ce ele enunță este enunțat despre con structe
ideale și nu despre lucruri sau evenimente din realitate .
Totuși nu sînt empiric „lipsite de semnificație ”, deoarece se
presupune că „se aplică ” sau corespund în linii mari unor
evenimente din experiență . Ele nu pot fi „falsificate ” prin
fapte de o bservație și nici măcar „dovedite a fi inaplica –
bile”, pentru că se pot introduce supoziții auxiliare grație
cărora să se asigure corespondența cu aproape orice fel de
fapte ; dar pot fi înlocuite prin alte pro poziții ce concordă
mai bine cu aceste fapte fă ră să trebuiască să se recurgă
la atîtea supoziții auxiliare .
Logicienii au recunoscut demult această categorie
intermediară de propo ziții, care nu sînt nici a priori , nici a
posteriori în sensul strict al acestor termeni .3 (Unii ar
putea prefera să spună , ca Friedman , că un sistem teoretic
constă din două părți , una analitică , ce desfășoară
inferențe valide , și una sintetică , ce fixează aplicațiile
corecte .)4 Am menționat în articolul meu (p . 16) această
categorie de propoziții , dar profesorul Hutchison a găsit cu
cale să nu ia în seamă spusele mele pe această temă .
A fost nevoie să reamintesc aceste lucruri deoarece
profesorul Hutchison susține că dacă am admis că
postulatul fundamental (al comportamentului maximizant )
„are semnificație empirică ”, trebu ie să admit ca el este „în
principiu empiric falsificabil ”. Or, eu nu sînt de acord .
Deciziile de a analiza anumite aspecte ale experienței cu
ajutorul unui postulat euristic , sau chiar al unei pure
ficțiuni , nu sînt „falsificabile ”, dar asta nu înseamnă că n –
ar avea „semnificație empirică ”.5
Într-un alt loc profesorul Hutchison își dă seama că eu
nu consider că postulatele fundamentale privitoare la
acțiunile umane ar trebui sau ar putea să fie testate

empiric și -mi cere să arăt „cum pot fi deduse concluzii
«empiric testabile» despre acțiuni umane ” din aceste
postulate fundamentale netestate sau netestabile . Eu cred
că am arătat destul de clar cum ; bineînțeles , conclu ziile
respective nu se deduc din postulatele fundamentale luate
izolat , ci din conjuncția lor cu alte supoziții , printre care
figurează și unele a căror cores pondență cu observația
factuală a fost stabilită .
Mă pot conforma cu ușurință cererii profesorului
Hutchison trimițînd la exemplul ilustrativ pe care l -am dat
mai sus , unde am arătat cum o cre ștere relativă a prețului
la biciclete este o consecință empiric testabilă dedusă din
supoziții parțial netestate sau netestabile . Dar profesorul
Hutchison repetă că n -am făcut „nimic pentru a arăta că
ar fi în vr eo privință mai dificilă confir marea sau
«infirmarea» postulatelor , «fundamentale» sau nu ,
privitoare la acțiunea umană folosite în teoria economică ,
decît confirmarea sau «infir marea» concluziilor despre
acțiunea umană ”. Poate oare să încapă vreo îndoială că o
testare empirică directă a motivațiil or acțiunilor oamenilor
de afaceri , bunăoară un test menit să arate dacă de ciziile
lor sînt luate în încer carea de a maximiza profiturile , ar fi
„mai dificilă ”, ca să nu spunem mai mult , decît verificarea
faptului că prețurile la biciclete sînt mai mari ?
Poate că am creat o confuzie atunci cînd nu m -am
mărginit să afirm că aceste postulate fundamentale n-au
nevoie de verificare empirică indepen dentă , ci am indicat
în plus că nici nu pot să fie verificate astfel . Unii
economiști ce sînt de acord că nu este n evoie de o
verificare independentă ar putea totuși să consider e că o
asemenea verificare este posibilă ; iar alții ar susține că nu
sunt necesare nici un fel de teste speciale , deoarece
postulatele sînt enunțuri evidente extrase din experiența
comună . Totuș i, experiența comună nu ne spune decît că
noi (adică eu și cei cu care am discutat despre asta ) putem
să urmăm preferințele noastre în alegerea între
alternativele ce ne stau în față și că asta și facem de

obicei . Experiența comună mai spune acelora dintre noi
care s -au ocupat ori se ocupă de afaceri că de obicei
încercăm să adoptăm asemenea decizii de la care așteptăm
să obținem cele mai mari profituri , dar nu ne spune că toți
oamenii de afaceri procedează așa în toate acțiunile lor .
Știm de fapt , tot din experiența comună , că există
momente cînd mulți oameni de a faceri se abțin de la
adoptarea celor mai profitabile moduri de acțiune ,
acționînd în conformitate cu anumite cerințe „patriotice ”
sau conformîndu -se îndemnurilor morale ale autorităților
guvername ntale . Sînt oare posibile teste obiective prin care
postulatul maximizării profitului ar putea fi verificat
independent de utilizările ce i se dau în teoria economică ?
Am putea , în principiu vorbind , să plasăm în biroul
fiecărui om de afaceri cercetători c are să analizeze fiecare
decizie care se ia și să determine ce motivații au stat în
spatele ei . Procedeul ar fi destul de concludent dacă
cercetătorii noștri ar fi invizibili , ar dispune de dete ctoare
invizibile de minciuni sau eventual de aparate pentru
citirea gîndurilor . Dacă ne mulțumim cu ceea ce e posibil
din punct de vedere practic , am putea pune cercetători
excepțional de competenți și de abili care să examineze
prin interviuri bine concepute un eșantion de decizii luate
de un eșantion de oameni de afaceri . Scopul ar fi să se
determine frecvența relativă a deciziilor compatibile cu
maximizarea profitului : în ce procent consi deră oamenii de
afaceri că deci ziile lor acționează în interesul optim (pe
termen lung ) al firmei lor (adică al proprietarilor a cesteia )?
În mod cert unii oameni de afaceri procedează un timp
așa; probabil că majoritatea procedează așa în cea mai
mare parte din timp . Putem fi siguri însă că nu toți
oamenii de afaceri procedează așa tot timpul . Prin urmare ,
postulatul unui comportam ent ce s -ar conforma
consecvent maximizării profitului nu concordă cu faptele .
Desigur , nici o propoziție despre fapte empirice nu poate
fi absolut certă ; aici însă apărăm un postulat despre care
știm sigur că nu corespunde totdeauna faptelor . Dacă

abateri le sînt nesemnificative , le putem neglija liniștiți .
Numai că nu știm cît de semnificative ar putea să fie ,
îndeosebi pentru că forța relativă a obiectivelor nelucrative
variază o dată cu condițiile epocii , variază probabil și în
funcție de tipul de decizi i și pesemne că și în funcție de alți
cîțiva factori . Atunci ce este de făcut ? Exact ceea ce se și
face: să acceptăm comportamentul maximizant ca pe un
postulat euristic și să nu uităm că consecințele pe care le
deduc em pot uneori să se abată considerabil de la datele
observate . Putem , repet , să testăm empiric dacă rezultatul
acțiunilor oamenilor se află cea mai mare parte din timp
într-o concordanță rezonabilă cu rezultatul la care ne -am
aștepta în caz că oamenii ar acționa întotdeauna așa cum
în mod nerea list se presupune că acționează . Și aici ,
verificarea sau justificarea „indirectă ” a postulatului rezidă
în faptul că el conduce la rezul tate destul de bune în multe
din aplicațiile teoriei .
Referitor la postulatul comportamentu lui maximizant
(căruia în co ntinuare îi vom spune pe scurt Postulatul , cu
P mare ), profesorul Hutchison ține să pună un număr de
întrebări . El întreabă (a ) dacă s -a dat Postulatului „vreun
conținut și care anume ”, (b) „cînd , unde și în ce măsură
este apli cabil”, (c) „ce ar însemna în cazul lui un test ”, (d)
în ce circumstanțe ar urma să fie considerat „confirmat ”
sau „infirmat ”? Și mai consideră că mi se „cere ” să indic (e )
domeniul de semnificație al Postulatului , (f) „«funcția» —
dacă există vreuna — pe care o îndeplinește ” și (g) „cum se
face că el nu este doar o superfluă a cincea roată la
căruță ”. Voi încerca să răspund pe scurt la toate cele șapte
întrebări .
(a) Nu mi -e foarte limpede despre ce fel de „conținut ”
este vorba . Să fie vorba de date de experiență specifice ce
au intra t „în” Postulat și fac acum parte integrantă din el ,
ca în cazul unei propoziții universale al cărei subiect poate
fi delimitat prin enumerare completă ? În acest sens
Postulatul n -are un „conținut ” determinat . Sau sîntem
întrebați dacă Postulatul este apli cabil la o anumită clasă

de date empirice și dacă aplicabilitatea sau
inaplicabilitatea lui contează ? În acest din urmă sens ,
„conținutul ” postulatului de maximizare a profitului este
ușor de ilustrat . Să presupunem că (1 ) guvernul anunță că
anumite reduce ri de prețuri ar fi în interesul țării , (2)
ratele salariilor tocmai au fost majorate , (3) prețurile
materiilor prime au crescut , (4) de mai mulți ani nu s -au
înregistrat schimbări tehnologice , și (5) cererea agregată
nu s-a modificat . Trebuie să ne aștept ăm la o creștere sau
la o scădere a prețurilor la produse ? Dacă firmele n -ar
urmări să -și maximizeze profiturile , ele ar putea foarte
bine să acționeze în conformitate cu ceea ce guvernanții
proclamă drept interes național , și atunci prețurile ar fi
reduse . Valabilitatea sau nu a Postulatului nu este
indiferentă în raport cu modul cum vor acționa .
(b) „Cînd , unde și în ce măsură ” este aplicabil
Postulatul , sau mai bine zis teoriile bazate pe el , se poate
„prescrie ” în linii mari , dar va rămîne întotdeauna o marjă
considerabilă pentru a apela la judecata sănătoasă .
„Instrucțiunile ” de aplicabilitate pot fi unele pentru
explicarea evenimentelor trecute și altele pentru predicția
evenimentelor viitoare . În general , pentru scopuri de
predicție nu vom aplica Post ulatul la gospodării sau firme
individuale , ci doar la mulțimi mari de gospodării sau
firme , mai bine spus la cazuri în care evenimentele
deduse , cum sînt modificările de prețuri , de volum al
producției , consum , exporturi , importuri etc ., sînt privite
drept rezultatul acțiunilor și interacțiunilor unui mare
număr de firme sau gospodării . Îl vom apli ca doar cu
rezerve în peri oade în care se exercită o puternică înrîurire
morală asupra oamenilor pentru a -i face să treacă peste
preferințele sau interesele lor curente (bunăoară în vreme
de război , cînd sînt puternic împinse pe prim plan
obiectivele patriotice ).
(c) Discuția noastră despre „genul de teste ” la care
Postulatul trebuie supus a fost probabil suficientă pentru
a justifica concluzia că valoarea lui se vădește în practică .

Dacă nu găsim o teorie mai bună prin care să explicăm și
să prezicem variațiile de preț , de volum al producției etc .
etc. și dacă teoria noastră actuală ne servește în
continuare în acest scop la fel ca pînă acum , putem
considera Postu latul nostru ca fiind întemeiat .
(d) Postulatul , firește , nu va fi considerat niciodată
„confirmat ” în chip definitiv . În ce condiții îl vom considera
„infirmat ”? Atunci cînd va fi propusă o teorie ce nu face uz
de acest Postulat și se va dovedi că ea serv ește la fel de
bine pentru un spectru mai larg de probleme sau cu un
număr mai mic de variabile sau de clauze restrictive , sau
cu o mai mare siguranță și acuratețe pentru același
spectru de probleme și cu același număr de variabile sau
de restricții , Postu latul va înceta de a mai fi util și va fi
aruncat la lada de vechituri a „propozițiilor infirmate ” (Și
nici această categorisire nu trebuie să fie neapărat
irevocabilă ).
(e) Aș putea să consider că „domeniul de semnificație ”
înseamnă același lucru cu „cînd , unde și în ce măsură ”
este aplicabil Postulatul ? În caz că da , trimit la cele spuse
la punctul (b ). Aceste răspunsuri se limitează însă strict ,
întocmai ca și articolul meu , la economia pozitivă , adică la
explicațiile și predicțiile de schimbări și eveni mente
economice . Discuția mea a lăsat de o parte economia
normativă sau evaluativă ; așadar , nu examinez aici
semnificația Postulatului pentru teoria economică a
bunăstării . Pentru a da un exemplu simplu , ne-au
preocupat întrebări de felul „ce consecințe se pot aștepta
de la suprimarea unui tarif ?” și nu de felul „ar fi de dorit
aceste consecințe ”? și „trebuie sau nu să fie suprimat
tariful ?”.
(f) Ce fel de „funcție ” îndeplinește Postulatul pentru noi
am indicat la punctul (a ), unde am discutat despre
„conți nutul ” lui.6 Aș mai adăuga aici două ilustrări , (A) din
teoria gospodăriei și (B ) din teoria firmei și a i ndus triei. (A)
Să presupunem (1 ) că sînt date gusturile pentru produsele
alimentare , (2) substituibilitatea între oțet și lămîie la

dresul salatelor , complementaritatea dintre sosurile de
salată și salate , în fine elasticitatea cererii în raport cu
venitul pentru ambele sînt date toate o dată cu gusturile ,
(3) prețurile la salată verde și la alte salate se reduc , (4)
veniturile disponibile cresc și (5 ) prețul oțetului crește .
Dacă avem încredere în Postulat , putem prezice un
consum sporit sau prețuri sporite la lămîi (sau cozi mai
mari dacă prețurile la lămîi sînt fixate și un volum mai
mare de vînzări la negru dacă lămîile sînt raționalizate ). În
absenț a Postulatului nu putem spune nimic , pentru că
dacă oamenii nu -și urmează preferințele , dacă acționează
incoerent și la întîmplare , scările de preferință „date ” nu
înseamnă nimic . (B) Să presu punem că (1 ) condițiile
tehnologice ale producției sînt date , (2) intrarea în
industria textilă este deschisă , (3) oferta de servicii
productive necesare pentru producția textilelor este
elastică , și (4 ) cererea de textile crește . Pe baza
Postulatului putem explica sau prevedea creșterea
producției de țesături ; fără Po stulat , nu. Dacă oamenilor
de afaceri le -ar place profiturile mai mici în aceeași
măsură , sau chiar mai mult decît profiturile mai mari , de
ce și-ar spori un fabricant producția cînd cererea crește ?
Dacă pe oamenii de afaceri nu i -ar tenta șansele de a
scoate profituri mai mari , de ce ar spori cineva producția
de țesături ? Este greu de înțeles cum de se poate îndoi
cineva de „funcția ” pe care o îndeplinește pentru noi
Postulatul .
(g) Întrebarea dacă nu cumva Postulatul este de fapt
„superfluu ” cred că nu -și mai are rostul după ce am
indicat „funcția ” pe care o are pentru noi . Desigur , aceeași
funcție ar putea fi , eventual , îndeplinită de un postulat
diferit — și știm că în decursul anilor au fost utilizate
multe versiuni ale „tipului de acțiune ” fundamental — dar
mă îndoiesc că diferența poate fi foarte mare . Deși
Postulatul ar putea fi înlocuit printr -o alternativă , el nu
poate f i eliminat fără a -l înlocui cu altceva ; el nu constituie
o parte redundantă a teoriei economice . S-ar putea ,

eventual , pune în locu l Postulatului nostru un număr
indefinit de „funcții de comportament ” cu stipulația că toți
consumatorii se vor conforma în mod consecvent acestor
funcții . O asemenea stipulație nu ar fi nici mai simplă , nici
mai realistă decît Postulatul ; și cum cunoașter ea cerută a
tuturor funcțiilor de comportament ar fi o grea povară
pentru teoria comportamentului consumatorului , toată
această abordare este categoric inferioară teoriei
tradiționale . Aceasta din urmă a produs , în chip de
„consecințe deduse ”, un mare numă r de generalizări chiar
fără a fi cunoscute cu exactitate sistemele de preferințe ale
consumatorilor , doar pe baza unor proprietăți foarte
generale ale unor asemenea sisteme de preferințe . Cît
despre teoria producției într -o economie cu întreprinderi ,
Postulatul se arată a fi indispensabil . O abordare
behavioristă n -ar putea pune la îndemînă niciodată
milioanele de „funcții de comportament antreprenoriale ” ce
ar urma să îndeplinească rolul pe care -l îndeplinește acum
postulatul simplu al maximizării profitu lui.
Mai rămîn de clarificat cîteva neînțelegeri mai mărunte .
Postulatul după care „consumatorii își pot dispune
preferințele într -o ordine ” nu este , cum crede profesorul
Hutchison , o „variantă ” a postulatului fundamental , ce ar
„înlocui ” formulările mai v echi care vorbesc de
„maximizarea utilității ”. Și nici n -a fost propus „grație
insistenței ” lui Hicks și Allen , Samuelson și Little de a se
asigura testabilitatea teoriei . De fapt , expresia a fost
folosită de Robbins7 și poate fi urmărită în trecut pînă la
Cuhel8 și la austriecii timpurii ; el a fost propus cu scopul
de a explicita cerințele logice ale maximizării utilității .
Într-o notă de subsol , profesorul Hutchison îl citează
aprobator pe I .M.D. Little , referitor la unele deosebiri
dintre fizică și econo mia politică în folosirea de postulate
fundamentale . Una din deosebirile semnalate ca fiind mai
importante se consideră a fi aceea că „acele concepte …
care nu sînt socotite clare ” — constructe pure , idealizări și
postulate — „nu apar în concluziile ” fizicii, dar apar în cele

ale „economiei politice a prosperității ”. N-am discutat
despre aceasta din urmă și nu intenționez să discut . Dar
afirmația că postulatele „netestate ”, controver sabile „nu
apar în concluzii ” este valabilă , după cum am demonstrat ,
pentr u economia politică pozitivă în aceeași măsură ca
pentru fizică .
Într-o altă notă de subsol , profesorul Hutchison crede a –
și fi găsit un aliat în profesorul Friedman , care afirmase că
eu m -aș fi apropiat „periculos de mult ” de o formulare
tautologică a teo riei. De fapt , insistînd asupra ideii sale că
postulatul maximizării profitului trebuie să se preteze la
testare indepen dentă , profesorul Hutchison se plasează
singur în chiar centrul țintei atacului lui Friedman .
Principala temă a eseului metodologic al l ui Friedman a
fost că postulatele fundamentale își îndeplinesc funcția
chiar dacă sînt în dezacord cu faptele și că este o greșeală
să se încerce o testare empirică a lor alta decît cea pe care
o oferă datele derivate din teoria din care respectivele
postu late fac parte .
Mai rămîne acuzația de „tautologie ” prezentă implicit în
unele din criticile profesorului Hutchison la adresa lucrării
mele, și explicit în citatul din Friedman . Judecata că o
anumită teorie este „pur tautologică ” poate să însemne
cîteva lu cruri destul de diferite : că teoria este
subdeterminată și incapabilă să genereze vreo concluzie
specificabilă ; că unele din variabilele importante sînt
incognoscibile sau că se schimbă în moduri imprevizibile ;
că clauza ceteris paribus este folosită fără a se specifica în
ce constau cetera sau care este semnificația lor pentru
rezultat ; că concluziile deduse nu pot fi niciodată testate
prin confruntare cu date ale experienței ; că teoria
constituie un sistem lăuntric -consistent și închis ; că unele
din postu latele ci sînt „vide din punct de vedere empiric ”.
Mă voi referi aici doar la ultimele două sensuri ale
acuzației .
Un sistem teoretic pe deplin dezvoltat va fi întotdeauna
„o mulțime lăuntric consistentă de postulate și definiții ,

astfel încît fiecare prop oziție să poată fi dedusă logic din
postulate și definiții (în felul unei teoreme )”.9 Lucrul acesta
a fost , și probabil că este încă , recunoscut de profesorul
Hutchison , care scria odată că teoria pură trebuie
neapărat să aibă o asemenea formă încît „ceea ce ea
demonstrează să fie cuprins în postulate și să nu poată fi
obținut din nici o altă sursă ”. Încît „este irelevant ca o
propoziție a teoriei pure să fie , ca atare , criticată că este
tautologică , sau circulară , sau că presupune ceea ce
pretinde a dovedi ”.10
Postulatele conform cărora consumatorii acționează în
sensul „maximizării satisfacției lor anticipate ” iar
antreprenorii în sensul „maximizării profiturilor scontate ”
sînt considerate uneori „empiric vide ” sau „tautologice ”
pentru că (a) nu putem ști dacă într -adevăr consumatorii
și antreprenorii cred că acțiunile lor sînt cele mai bune
dintre alternativele luate în considerare , drept care (b)
orice fac ei poate fi interpretat ca fiind ceea ce ei consideră
„lucrul optim în circumstanțele date ”, și (c) cît timp nu
cunoaștem gusturile , preferințele și anticipările lor
alternative , nu putem deduc e numai din postulate vreun
mod de acțiune particular .
Lucrul de căpetenie este însă că postulatele nu se iau
niciodată izolat , ci combinate cu alte supoziții , inclusiv cu
unele ce se referă la anumite schimbări efective
observabile atît de către noi , cît și de către consumatorii
sau firmele în cauză . Teoria noastră nu spune și nu
explică ce au făcut sau au preferat să facă sau au evitat să
facă decide nții înainte d e a se fi produs schimbările
respec tive; ca vorbește doar despre modurile în care aceste
decizii se vor modifica în urma respectivelor schimbări și a
repercusiunilor lor . Oricîte kilograme de lămîi ar fi
cumpărat consumatorii , ei vor mai cumpăra încă ; teoria ne
spune acest lucru pe baza postulatelor acceptate . Oricîți
metri de țesături au produs fabricanții de textile , ei vor
mai produce alții ; teoria ne poate spune asta pe baza
postulatelor ei .11 Un postulat ce pare cu totul „vid ” sau

fără implicații empir ice cînd este luat izolat , poate dobîndi
o semnificație empirică bine determinată cînd se combină
cu altele în cadrul unui model .
În fine , mai intervine și acel tertip polemic , constînd din
acuzații voalate cum că adversarul simpatizează cu
judecăți de val oare contestabile , ca și din acuzații
„indirecte ” bazate pe vina de a se fi asociat altora care sînt
acuzați direct . La început înclinam să le trec cu vederea ,
socotind că tăcerea mea ar constitui răspunsul cel mai
elocvent . M-am lăsat totuși convins că re plica mea ar fi
regretabil de incompletă dacă n -ar spune nimic despre
această confuzie , inocentă sau deliberată , dintre economia
politică pozitivă și evaluarea politică .
Nici un singur pasaj sau propoziție din articolul meu nu
putea fi inter pretat , fără ră stălmăcire , ca referindu -se la
implicații politice , judecăți de valoare , sfaturi politice sau
la teoria economică a bunăstării . Totuși , în ulti mele pagini
ale răspunsului său , profesorul Hutchison îndreaptă un
atac virulent împotriva pretinselor implicații normative ale
dezvoltărilor mele . El lansează salve furibunde împotriva
„utilității maxime pentru societate ”, apropo de Walras și de
libera concurență , și împotriva „concluziilor politice
globale ”, apropo de Mises și de politica economică liberală .
Dacă p rofesorul Hutchison crede într -adevăr că
„doctrinele ” mele despre „verificare și v erificabilitate ” sînt
susceptibile (și menite ?) „să propage dogme politice de
anvergură ” și să apere un „obscurantism politico –
intelectual ”, atunci el face tocmai ceea ce , de bună seamă ,
consideră criticabil la alții : confundă judecățile normative
(etice ) cu propozițiile po zitive ale teoriei eco nomice . O face
însă în timp ce pretinde a apăra sentința profesorului
Friedman că „este necesar să specificăm mai bine
conținutul teor iei economice existente și să distingem între
diferitele ei ra muri”.12 Bine ar fi fost ca profesorul
Hutchison să facă în practică ceea ce susține în teorie .

NOTE

1. Privitor la problema diferențelor de risc și de
incertitudine privite în raport cu dif erențele dintre
profiluri , vezi cartea mea The Economics of Sellers’
Competition , Johns Hopkins Press , Baltimore , 1952 pp .
53—56.
2. Postulatul comportamentului maximizant al
gospodarului poate fi , desigur , descompus în cîteva părți
— că fiecare persoană a re preferințe , că aceste preferințe
sînt coerente (tranzitive ) și pot fi dispuse într -o ordine , că
el dorește să urmeze aceste preferințe atunci cînd ia decizii
de acțiune etc . — fiecare din acestea putînd fi numită un
postulat separat . Presupun că aici lu crul acesta nu este
pus sub semnul întrebării .
3. Felix Kaufmann l e-a numit „reguli procedurale ”, W. P.
Montague „propoziții complex analitice ”, iar Henry
Margenau propoziții „constitutive , ne-epistemice ”.
4. Milton Friedman , Essays in Positive Economics ,
University of Chicago Press , Chicago , 1953 , pp. 24-25.
5. Unii s -ar putea mira de posibilitatea de a interpreta
„postulatele fundamentale ” alternativ ca reguli de
procedură (enunțuri imperative ), definiții (decizii ), ficțiuni
utile și propoziții empirice „ adevărate ”. Răspunsul r ezidă
în convertibilitatea reci procă a diferitelor tipuri de
propoziții . Următoarea formulare sugerează cum se poate
realiza aceasta : „În analiza problemelor de acest fel , să
pornim de la presupunerea că lucrurile se petrec ca și cum
oamenii de afaceri ar urmări întotdeauna să maximizeze
profiturile lor bănești (și probabil că așa se și întîmplă în
fapt!)”.
6. Prefer să vorbesc despre „funcția pe care o
îndeplinește ” decît despre „conținutul pe care -l are”;
ambele expresii sînt , firește, metaforice , dar cea de a doua
mi se pare cu totul nepotrivită .

7. Lionel Robbins , An Essay on the Nature and
Significance of Economic Science , Macmillan , Londra , 1932 ,
pp. 56, 86 și altele .
8. Franz Cuhe l, Zur Lehre von den Bedürfnissen , Viena ,
1908 , pp. 186-216.
9. Arnold M . Rose, Theory and Method in the Social
Sciences , Univ. of Minnesota , Minneapolis 1954 , p. 263.
10. T. W. Hutchison , The Significance and Basic
Postulates of Economic Theory , Macmillan , Londra , 1938 ,
p. 36.
11. Vezi răspunsul dat de mine lui R . A. Gordon , care a
interpretat subiecti vismul metolodogic ca permițînd
„teoriei să spună că oamenii de afaceri fac ceea ce fac
pentru că aia fac ”. Fritz Machlup , The Economics of Sellers’
Competition , Johns Hopkins Press , Baltimore , 1952 , p. 36.
12. Milton Friedman , op. cit ., p. 41. Sublinierea îmi
aparține .

CAPITOLUL 10
Metodologia științei economice
pozitive*
MILTON FRIEDMAN

Milton Friedman (1912 -) s-a născut în Brooklyn, New
York, și a obținut titlul de doctor în științe economice
de la Un iversitatea Columbia. A predat la
Universitatea din Minnesota, iar apoi timp de mulți
ani la Universitatea din Chicago. Începînd din 1977 a
fost cercetător științif ic principal (Senior Research
Fellow) la Institutul Hoover din Stanford, California.
Cele ma i larg cunoscute sînt contribuțiile sale la
teoria monetară și preocupările sale privitoare la
libera inițiativă și la liber tatea individuală. Milton
Friedman a primit premiul Nobel pentru eco nomie pe
1976. Eseul care urmează, retipărit integral,
constitui e cea mai influentă lucrare de metodologie
economică din secolul nostru.

În admirabila sa carte The Scope and Method of Politic al
Economy (Domeniul și metoda economiei politice) , John
Neville Keynes distinge între „ o știință pozitivă … [, ]
ansamblu de c unoștințe sistematizate privitoare la ceea ce
este; o știință normativă sau regulativ ă… [, ] ansamblu de
cunoștințe sistematizate pri vitoare la criteriile a ceea ce
trebuie să fie …; o artă … [, ] un sistem de reguli pentru

* Am încorporat în studiul de față, fără vreo referire specială, cea
mai mare parte a scurtului meu „Comentariu” din A Survey of
Contemporary Economics , vol. II (B. F. Haley, ed.), Richard D. Irwin
Inc., Chicago, 1952, pp. 455 -457.
Sînt îndatorat lui Dorothy S. Brady, Arthur F. Burns și George J.
Stigler pentru judicioasele lor observații și critici.
Din Milton Friedman, Essays in Positive Economics , University of
Chicago Press, Chicago, 1953.

atingerea unui scop dat ”; observă că „între ele se face
frecvent confuzie , o confuzie generatoare de erori
pernicioase ” și subliniază importanța „recunoașterii unei
științe pozitive distincte a economiei politice ”.1
Studiul de față se ocupă în principal de anumite
probleme metodologi ce ce apar în legătură cu edificarea
„științei pozitive distincte ” pentru care pleda Keynes , în
particular de problema cum se poate decide dacă o ipoteză
sau teorie sugerată trebuie sau nu acceptată , provizoriu ,
ca parte a „ansamblului de cunoștințe sistem atizate
privitoare la ceea ce este ”. Dar confuzia de care se plînge
Keynes este încă atît de frecventă și stînjenește în
asemenea măsură recunoașterea fa ptului că știința
economică poat e fi, iar în parte este deja , o știință pozitivă ,
încît mi se pare potr ivit să prefațez dezvoltările de fond din
acest studiu cu cîteva remarci privitoare la raportul dintre
știința economică pozitivă și cea normativă .

I. Raportul dintre știința economică pozitivă
și cea normativă

Confuzia dintre știința economică pozitivă și cea
normativă este pînă la un punct inevitabilă . Obiectul
științei economice este privit de aproape orice om ca fiind
de importanță vitală pentru el însuși și ca ținînd de
propria lui experiență și com petență; el este o sursă de
ample și neîncetate cont roverse și un prilej frecve nt de
activitate legislativă . „Experți ” autoproclamați vorbesc pe
multe voci și nu prea i -am putea considera pe toți
dezinteresați ; oricum , în chestiuni de o asemenea
importanță , opiniile „experte ” ar putea fi cu greu acceptate
doar pe cuvînt , chiar dacă „experții ” ar fi aproape unanimi
și vădit dezinteresați .2 Concluziile științei economice
pozitive par să aibă , și au , relevanță imediată pentru
importante probleme normative , pentru întrebările : ce-i de
făcut și cum poate fi atins un scop sau altul . Profani și
experți deopotrivă sînt inevitabil ispitiți să formuleze

concluzii pozitive în strînsă conformitate cu preconcepții
normative și să resping ă concluzii pozi tive dacă implicațiile
lor normative — sau ceea ce se crede a fi impli cațiile lor
normative — sînt greu de acceptat .
Știința economică pozitivă este în principiu
independentă de orice poziție etică sau judecată normativă
particulară . Așa cum spune Keynes , ea se ocupă de „ceea
ce este ”, nu de „ceea ce trebuie să fie ”. Sarcina ei este să
ne ofere un sistem de generalizări care să poată fi utilizate
pentru formularea de predicții corecte despre consecințele
oricărei schimbări a circumstanțelor . Reușita ei se cere
judecată în funcție de precizia , amploarea și conformitatea
cu exp eriența a predicțiilor pe care le generează . Pe scurt ,
știința economică pozitivă este , sau poate fi , o știință
„obiectivă ” în exact acela și sens ca oricare din științele
fizice . Desigur , faptul că economia politică se ocupă de
anumite interrelații dintre ființele umane și faptul că
cercetătorul face el însuși parte din obiectul de cercetare
într-un sens mai intim decît în științele fizice creează
dificultăți aparte în atingerea obiectivității , deși ele oferă în
același timp cercetătorului o categori e de da te de care
specialistul în științele naturii nu poate să dispună .
Totuși , nici unul din aceste elemente nu creează , după
opinia mea , o distincție fundamentală între cele două
grupuri de științe .3
Pe de altă parte , știința economică normativă și arta
econo miei nu pot fi independente de știința economică
pozitivă . Orice concluzie practică din acest domeniu se
sprijină în mod necesar pe o predicție a consecințelor ce
decurg din adoptarea unui mod de acțiune și nu a altuia ,
predicție ce n -are cum să nu se baze ze — implicit sau
explicit — pe știința economică pozitivă . Desigur , nu există
o relație biunivocă între concluziile de politică economică
și concluziile teoriei economice pozitive ; altminteri n -ar
exista o știință normativă separată . Doi oameni pot fi de
acord în ce privește consecințele unei anumite măsuri
legislative . Se poate întîmpla însă ca unul din ei să le

considere în ansamblu binevenite și deci să subscrie la
respectiva măsură legislativă , iar celălalt să le considere
indezirabile și , ca atare , să se opună măsurii legislative .
M-aș încumeta , totuși , să formulez părerea că în mod
curent în lumea occidentală , și îndeosebi în Statele Unite ,
divergențele privitoare la politica economică existente între
cetățeni dezinteresați derivă cu precădere din pre dicții
diferite privitoare la consecințele economice ale unor
moduri de acțiune — diferențe ce pot fi în principiu
eliminate de progresul științei economice pozitive — și nu
din deosebiri fundamentale în valorile de bază , deosebiri în
privința cărora oamen ii nu pot în cele din urmă decît să se
lupte . Un exemplu evident și nu lipsit de importanță este
legislația privitoare la salariul minim . Puzderia de
argumente avansate în favoarea și împotriva unei
asemenea legislații are la bază un conse ns privind
obiect ivul asigurării unui „minimum vital ” de cîștig pentru
toată lumea , ca să folosim această expresie ambiguă atît
de uzitată în astfel de discuții . Deosebirea de opinii
izvorăște în bună parte dintr -o deosebire implicită sau
explicită dintre predicțiile refer itoare la eficacitatea acestui
instrument particular în atingerea obiectivului acceptat de
ambele părți . Propon enții cred (anticipează ) că salariile
minime legiferate micșorează sărăcia , sporind salariile
celor ce cîștigă sub salariul minim , ca și ale unor a din cei
ce cîștigă peste salariul minim , fără ca aceasta să ducă la
o creștere a numărului de șomeri totali sau a numărului
celor ocupați într -un mod mai dezavantajos decît ar fi
altminteri . Oponenții cred (anticipează ) că salariul minim
legiferat face s ă crească sărăcia , mărind numărul
șomerilor sau al celor ocupați mai puțin avantajos , și că
aceste efecte nu numai că anulează efectele favorabile
asupra cîștigurilor celor rămași pe locurile lor de muncă ,
ci fac un rău mai mare . Consensul în privința
consecințelor economice ale unei măsuri legislative s -ar
putea să nu genereze un consens total în privința
dezirabilității ei , pentru că mai pot să persiste divergențe

privitoare la consecințele ei politice sau sociale ; dar
consensul în privința obiectivelor c ontribuie , desigur , în
mare măsură , la realizarea consensului în atitudinea față
de măsurile legislative respective .
Deosebiri strîns înrudite din sfera analizei pozitive stau
la baza viziunilor divergente despre rolul și locul cuvenite
sindicatelor și des pre deziderabilitatea controlului direct
asupra prețurilor și salariilor , sau a tarifelor . Opiniile
divergente cu privire la dezirabilit atea sau necesitatea unei
reglementări guverna mentale detaliate a industriei și chiar
a înlocuirii liberei inițiative pr in socialism se explică în
foarte mare măsură prin predicțiile diferite privind
importanța așa -numitelor „economii de scară ”. Și lista ar
putea fi lungită inde finit.4 Firește , apreci erea mea că
deosebirile majore de politică economică din lumea
occidentală sînt de acest fel este ea însăși o aserțiune
„pozitivă ”, ce urmează a f i acceptată sau respinsă în
temeiul probelor empirice .
Dacă apreci erea mea este valabilă , înseamnă că
realizarea unui conse ns în privința politicii economice
„corecte ” depinde în mult mai mică măsură de progresul
științei economice normative decît de progresul unei științe
economice pozitive apte să furnizeze concluzii ce sînt , și
merită a fi , larg acceptate . Și mai înseamnă că un motiv de
căpetenie pentru a distinge net între știința e conomică
pozitivă și cea normativă îl constituie tocmai contribuția ce
poate fi adusă astfel la realizarea consensului în sfera
politicii .

II. Știința economică pozitivă

Țelul ultim al unei științe pozitive este dezvoltarea unei
„teorii ” sau „ipoteze ” care să ofere predicții valabile și
semnificative (adică nereductibile la truisme ) despre
fenomene încă neobservate . O atare teorie este , în general ,
o împletire complexă a două elemente . În parte , ea este un
„limbaj ” menit să promoveze , „metode de raționame nte

sistematice și organizate ”,5 în parte , e un ansamblu de
ipoteze cu conținut empiric menite să abstragă trăsături
esențiale ale unei realități complexe .
Privită ca limbaj , teoria nu are conținut empiric ; ea este
o mulțime de tautologii . Funcția ei este de a servi ca un
sistem clasificator pentru organi zarea materialului empiric
și de a ne înlesni înțelegerea acestuia ; iar criteriile după
care se cuvine a fi judecată sînt cele potr ivite pentru un
sistem de clasi ficare . Sînt clar și precis definite categor iile
ei? Sînt ele exhaustive ? Știm unde urmează a fi încadrat
fiecare item indi vidual sau există multă ambigui tate?
Sistemul de titluri și subtitluri este conceput astfel încît să
putem găsi repede un item de care avem nevoie sau
trebuie să căutăm pe dibui te? Sînt clasificați în aceeași
rubrică itemii pe care vrem să -i examinăm împreună ?
Izbutește sistemul de clasificare să evite referințele
încrucișate și care ge nerează complicații ?
Răspunsurile la aceste întrebări depind în parte de
considerente logice , în parte de considerente factuale .
Numai canoanele logicii formale pot să ne indice dacă un
limbaj este complet și consistent , adică dacă propozițiile
formulate în acest limbaj sînt „corecte ” sau „incorecte ”.
Numai probele factuale ne pot arăta dacă categor iile
„sistemului de clasificare analitic ” au un corespondent
empiric , semnificativ , adică pot fi utile în analiza unei
clase particulare de probleme concrete .6 Exemplul simplu
al „ofertei ” și „cererii ” ilustrează atît acest aspect , cît și
lista de întrebăr i analoge de adineauri . Privite ca elemente
ale limbajului teoriei economice , acestea sînt cele două
categorii majore în care se clasifică factorii ce afectează
prețurile relative ale produselor sau factorii producției .
Utilitatea acestei dihotomii depinde de „generalizarea
empirică după care enumerarea forțelor ce afectează
cererea în indiferent ce problemă și a forțelor ce afectează
oferta va genera două liste ce conțin puțini itemi comuni ”.7
Fapt e că această generalizare se dovedește valabilă pentru
piețe de felul pieței finale a unui bun de consum . Pe o

asemenea piață există o distincție clară și tranșantă între
unitățile economice despre care se poate considera că cer
produsul și cele despre care se poate considera că -l oferă .
Rareori se poate ivi vreo îndoială dacă un anume factor
trebuie clasificat printre cei ce afectează oferta ori printre
cei ce afectează cererea ; și rareori se dovedește imperios
necesară examinarea efectelor încrucișate (a referințelor
încrucișate ) dintre cele două categorii . În aceste cazuri
pasul simplu și chiar evident de clasificare a factorilor
relevanți la rubricile de „ofertă ” și respectiv „cerere ”
realizează o mare simplificare a problemei și constituie un
mod eficace de a ne feri de erori logice ce altmin teri ar
putea să a pară. Generalizarea , însă, nu este totdeauna
valabilă . Nu este valabilă , bunăoară , pentru fluctuațiile
zilnice ale prețurilor de pe o piață predominant
speculativă . De exemplu , un zvon privind o majorare de
impozit la profiturile excedentare trebuie privit oare ca un
factor ce acționează în primul rînd asupra ofertei de
acțiuni cu dobîndă variabilă la bursa din ziua respectivă
sau asupra cererii de astfel de acțiuni în aceeași zi ? În
mod similar , aproape orice factor poate fi cu aproximativ
aceeași îndreptă țire clasificat la capitolul „ofertă ” sau la
capitolul „ cerer e”. Aceste concepte pot fi totuși folosite și s –
ar putea să nu fie cu totul fără rost : ele sînt și în cazul din
urmă „ corecte ”, dar sînt evident mai puțin utile decît în
primul exemplu , pentru că nu au un corespondent empiric
coerent .
Privită ca un ansamblu de ipoteze cu conținut empiric ,
teoria trebuie judecată în funcție de puterea ei predictivă
pentru clasa de fenomene pe care este menită să le
„explice ”. Numai materialul faptic poate să arate dacă ea
este „corectă ” sau „greșită ”, mai bine zis dacă trebuie
provizoriu „acceptată ” ca valabilă sau trebuie „respinsă ”.
După cum voi argumenta mai pe larg în cele ce urmează ,
singurul test relevant al valabilității unei ipoteze este
compa rarea predicții lor ei cu experiența . Ipoteza este
respinsă dacă predicțiile ei sînt contrazise („frecvent ”, sau

mai frecvent decît predicțiile unei ipoteze alternative ); ea
este acceptată dacă predicțiile ei nu sînt contrazise ; și este
privită cu multă încredere dacă a s upraviețuit multor
ocazii de a fi contrazisă . Materialul faptic nu poate
niciodată „să dovedească ” o ipoteză ; el poate doar să nu o
infirme , și tocmai acest lucru îl avem în general în vedere
cînd spunem , întrucîtva inexact , că ipoteza a fost
„confirmată ” de experiență .
Spre a preveni confuziile , ar fi poate cazul să evidențiem
explicit că „predicțiile ” prin care se testează valabilitatea
unei ipoteze nu trebuie să se refere neapărat la fenomene
ce încă nu s -au produs , altfel spus , ele nu trebuie
neapărat s ă fie anticipări ale unor evenimente viitoare ; ele
se pot referi și la fenomene care s -au produs , dar asupra
cărora nu s -au efectuat încă observații sau acestea nu sînt
cunoscute persoanei care face predicția . De exemplu , o
ipoteză poate să implice că , date fiind anumite alte
circumstanțe cunoscute , în 1906 trebuie să se fi întîmplat
cutare lucru . Dacă din studiul documentelor se descoperă
că lucrul acesta s -a petrecut într -adevăr , predicția este
confirmată , iar dacă se descoperă că nu s -a petrecut ,
predicț ia este infirmată .
În acest sens , valabilitatea unei ipoteze nu este prin ea
însăși un criteriu suficient de alegere între ipoteze
alternative . Numărul faptelor observate este necesarmente
finit, pe cînd numărul ipotezelor posibile este infinit . Dacă
există o ipoteză concordantă cu probele disponibile , atunci
există întotdeauna infinit de multe ipoteze de acest fel .8 De
exemplu , să presupunem că un acciz specific pe o anumită
marfă determină o creștere de preț egală cu mărimea
accizului . Această situație es te în concordanță cu
condițiile concurențiale , cu o curbă a cererii stabilă și cu o
curbă a ofertei orizontală și stabilă . Dar este în
concordanță și cu condițiile concurențiale și o curbă a
ofertei pozitiv sau negativ înclinată , dată fiind o modificare
în compensație a curbei cererii sau a curbei ofertei ; cu
condițiile monopoliste , costuri marginale constante și o

curbă a cererii stabilă de o formă particulară necesară
pentru a conduce la acest rezultat ; și așa mai departe , la
nesfîrșit. Noi probe empirice cu care ipoteza trebuie să fie
compatibilă pot să elimine unele din aceste alternative , dar
nu le pot reduce niciodată la o singură posibilitate ce ar fi
numai ea concordantă cu materialul probant finit .
Alegerea între ipoteze alternative compatibile fiec are în
parte cu materialul emp iric disponibil rămîne inevi tabil
pînă la un punct arbitrară , deși toată lumea este de acord
că unele considerații relevante ne sînt sugerate de criteriile
„simplității ” și „fecundității ”, idei ce nu se pretează nici ele
la o definire pe deplin obiectivă . O teorie este cu atît mai
„simplă ” cu cît este nevoie de mai puține cunoștințe
inițiale pentru a face o predicție înăuntrul unui domeniu
de fenomene dat ; ea este cu atît mai „fecundă ” cu cît este
mai precisă predicția rezultan tă, cu cît este mai largă aria
de fenomene în care teoria generează predicții și cu cît
sugerează mai multe linii de cercetare noi .
Completitudinea și consistența logice sînt și ele relevante ,
dar joacă un rol subsidiar ; funcția lor este de a asigura că
ipoteza spune ceea ce s -a urmărit să spună și că o face la
fel pentru toți beneficiarii ; ele joacă aici același rol pe care –
l au probele de acuratețe ar itmetică în calcu lele statistice .
Din nefericire , în științele sociale rareori sîntem în
măsură să testăm predicții particulare prin experimente
proiectate special astfel încît să fie eli minate influențele
perturbatoare socotite cele mai importante . În general ,
sîntem nevoiți să ne bizuim pe probe furnizate de
„experimente ” care se întîmplă să aibă loc . Imposi bilitatea
de a efectua așa -numite „experimente controlate ” nu
reflectă , după opinia mea , o deosebire fundamentală între
științele sociale și științele fizice , atît pentru că nu este
specifică științelor sociale — vezi astronomia — cît și
pentru că deosebir ea dintre un experiment controlat și o
experiență necontrolată este cel mult una de grad . Nici un
experiment nu poate fi deplin controlat , iar orice

experiență este parțial controlată , în sensul că în cursul ei
unele influențe perturbatoare sînt relativ co nstante .
Materialul probant oferit de experiență este abundent și
de multe ori la fel de concludent ca cel obținut din
experimente anume proiectate ; de aceea imposibilitatea de
a face experimente nu reprezintă un obstacol fundamental
în calea testării ipot ezelor prin succesul predicțiilor lor .
Numai că materialul astfel obținut este mult mai greu de
interpretat . El este adesea complex și întot deauna este
indirect și incomplet . Culegerea lui este dificilă , iar
interpretarea lui necesită îndeobște analize sub tile și
lanțuri de raționament complicate , care doar rareori sînt
realmente convingătoare . Faptul că economi ei politice îi
este refuzată proba spectaculoasă și directă a
experimentului „crucial ” stînjenește într -adevăr testarea
adecvată a ipotezelor ; lucru l acesta este însă mult mai
puțin semnificativ decît dificultatea pe care o creează în
calea realizării unui consens rezonabil de prompt și de larg
asupra concluziilor pe care datele disponibile le
îndreptățesc . El încetinește și îngreuiază eliminarea
ipotezelor neizbutite . Acestea sînt rareori răsturnate
definitiv și reapar mereu pe tapet .
În această privință există , firește , o mare variație . Se
întîmplă uneori ca experiența să ofere probe aproape la fel
de directe , de spectaculoase și de convingătoare ca acelea
furnizate de experimente controlate . Poate că exem plul cel
mai evident și mai important îl constituie materialul faptic
oferit de inflații pentru ipoteza că o creștere substanțială a
cantității de bani într -o perioadă relativ scurtă este
însoțită de o creștere substanțială a prețurilor . Aici probele
sînt spectaculoase , iar lanțul infe rențial necesar pentru
interpre tarea lor este relativ scurt . Dar, în pofida
numeroaselor cazuri de creșteri substanțiale de prețuri , a
corespondenței lor în esență biuni voce cu creșteri
substanțiale ale masei monetare și în pofida variației
ample în alte circum stanțe ce ar putea să pară relevante ,
cu fiecare nouă experiență inflaționistă apar voci , și nu

doar din partea publicului profan , care susțin cu tărie că
sporirea masei monetare este fie un efect incidental al unei
creșteri de prețuri generate de alți factori , fie pur și simplu
un însoțitor fortuit și nenecesar al creșterii prețurilor .
Unul din efectele dificultăților pe care le întîmpină
testarea ipotezelor economi ce cu conținut empiric a fost de
a stimula replierea în analiza pur formală sau tautologică .9
După cum am remarcat deja , tautologiile au un rol extrem
de important în economia politică și în alte științe privite
ca limbaje specializate sau ca „sisteme de c lasificare
analitice ”. În plus, logica formală și matematica , ambele
tautologice , reprezintă instrumente esențiale pentru
controlul corectitudinii raționamentelor prin care
descoperim implicațiile diferitelor ipoteze și stabilim dacă
ipoteze presupus difer ite nu sînt cumva în realitate
echiva lente, iar dacă în caz că nu , în ce constau
deosebirile dintre ele .
Teoria economică trebuie să reprezinte însă mai mult
decît un eșafodaj de tautologii pentru a fi capabilă să
prezică și nu doar să descrie consecințele acțiunii ; adică ,
pentru a nu fi doar un fel de matematică deghizată .10 Iar
utilitatea tautologiilor , după cum am semnalat mai sus ,
depinde și ea în ultimă instanță de a cceptabilit atea
ipotezelor cu conținut empiric care sugerează categoriile
particulare p rin prisma cărora ele organizează fenomenele
empirice refractare .
Un efect mai grav al dificultății de a test a ipotezele
economice prin pre dicțiile lor este acela că alimentează o
înțelegere greșită a rolului datelor empi rice în raport cu
travaliul teoreti c. Datele empirice joacă un rol vital în două
stadii diferite , deși strîns legate : în construirea ipotezelor
și în testarea vala bilității lor . Un set de probe empirice
compl et și cuprinzător despre fenome nele pe care o ipoteză
este menită să le generalizez e sau să le „explice ”, pe lîngă
valoarea sa evidentă în sugerarea de noi ipoteze , este
necesar pentru a fi siguri că ipoteza explică ceea ce
urmărește să explice — că implicațiile ei referitoare la

astfel de fenomene nu sînt dinainte contrazise de
experien ța deja observată .11 Dacă ipoteza este compatibilă
cu datele disponibile , testarea ei în contin uare presupune
deduce rea din ea a noi fapte susceptibile de a fi observate ,
dar rămase pînă atunci necunoscute și confruntarea
acestor fapte deduse cu noi probe empirice . Pentru ca
acest test să fie relevant , faptele deduse trebuie să
privească clasa de fenomene pentru explicarea cărora a
fost formulată ipoteza ; și ele trebuie să fie îndeajuns de
precis definite pentru ca observația să le poată infirma .
Cele două stadii — al construirii ipotezelor și al testării
valabilității lor — se leagă între ele sub două as pecte
diferite . În primul rînd , faptele particulare utilizate în
fiecare stadiu depind în parte de hazardul culegerii de date
și al cunoștințelor de care di spune cercetătorul în cauză .
Faptele ce servesc la tes tarea implicațiilor unei ipoteze
puteau foarte bine să fie cupri nse și ele în mate rialul brut
utilizat la construirea e i, și viceversa . În al doilea rînd ,
procesul nu începe niciodată de pe un loc gol ; așa-numitul
„stadiu inițial ” presupune întotdeauna o confruntare a
implicațiilor unui set de ipoteze anterior cu observația ;
contrazicerea acestor implicații reprezintă stimulul pentru
construirea de noi ipoteze sau pentru revizuirea celor
vechi . După cum se vede , cele două stadii metodologice
distincte se desfășoară întotdeauna împreună .
Neînțelegerile privitoare la acest proces aparent simplu
pornesc în prin cipal de la expresia „clasa de fenomene pe
care ipoteza este menită să le explice ”. Dificultatea
existentă în științele so ciale de a obține noi date empi rice
despre această clasă de fenomene și de a evalua
conformitatea lor cu implicațiile ipotezei face ispititoare
supoziția că pentru valabilitatea ipotezei sînt la fel de
relevante alte probe , mai ușor accesibile — ideea că
ipotezele au nu doar „implicații ”, ci și „presupoziții ”, și că
conformitatea acestor „presu poziții ” cu „realitatea ”
reprezintă un test de valabilitate a ipotezei diferit de
testarea implicațiilor sau adiționa l acesteia . Acest punct de

vedere larg împărtășit este funciarmente greșit și dăunător
pe multiple planuri . Departe de a oferi un mijloc mai
lesnicios de separare a ipotezelor valabile de cele
nevalabile , el nu face decît să genereze confuzie în această
problemă , să alimenteze repr ezentări greșite cu privire la
semnificația probelor empirice pentru teoria economică , să
imprime o orienta re greșită multor eforturi inte lectuale
consacrate dezvoltării științei economice pozitive și să
stînjenească realizarea consensului asupra diverselo r
ipoteze avansate în perimetrul ei .
În măsura în care se poate spune în general despre o
teorie că are „presupoziții ” și în măsura în care „realismul ”
acestora poale fi ju decat independent de valabilitatea
predicțiilor , raportul existent între semnificați a unei teorii
și „realismul ” „presupozițiilor ” sale este aproape opusul
celui sugerat de concepția pe care o criticăm aici . Există
ipoteze importante și semnificative ale căror „presupoziții ”
sînt reprezentări descriptive frapant de inexacte ale
realității și, în general , cu cît este mai semnificativă o
teorie , cu atît mai n erealiste sînt în acest sens
presupozițiile e i.12 Motivul e simplu . O ipoteză este
importantă dacă „explică ” mult prin puțin , adică dacă
abstrage elementele comune și cruciale din masa d e
circumstanțe complexe și detaliate ce înconjoară
fenomenele de explicat și permite exclusiv pe baza lor
predicții valabile . Așadar , pentru a fi importantă , o ipoteză
trebuie să fie descriptiv falsă în presupozițiile ei ; ea nu ia
în considerare și nu expl ică nici una din celelalte
circumstanțe , numeroase , ce însoțesc fenomenele de
explicat , deoarece tocmai succesul ei arată că ele sînt
irelevante pentru aceste fenomene .
Exprimîndu -ne mai puțin paradoxal : întrebarea care se
cuvine pusă relativ la „presupozi țiile” unei teorii nu e dacă
acestea sînt descriptiv „realiste ”, deoarece ele nu sînt
niciodată așa , ci dacă sînt aproximații destul de bune în
raport cu ceea ce se urmărește . Iar la această întrebare se
poate răspunde doar observînd dacă teoria dă rezulta te,

adică dacă generează predicții îndeajuns de valabile .
Astfel , cele două teste aparent independente se reduc la
unul singur .
Teoria concurenței monopoliste și imp erfecte este un
exemplu de neso cotire a acestor propoziții în teoria
economică . Dezvoltarea acestei analize a fost motivată
explicit iar larga ei acceptare și aprobare a fost explicată în
bună parte prin credința că postulatele „concurenței
perfecte ” sau ale „monopolului perfect ”, considerate a sta
la baza teoriei economice neoclasice , reprezint ă o imagine
falsă a realității . Iar această credință , la rîndul ei , s-a
bazat aproape în întregime pe sesizarea directă a
infidelității descriptive a postulatelor menționate , și nu pe
vreo contrazicere recunoscută a predicțiilor derivate din
teoria economi că neoclasică . Discuția prelungită
referitoare la analiza marginală , purtată acum cîțiva ani în
American Economic Review , constituie un exemplu și mai
clar, deși mult mai puțin important . Articolele scrise de
exponenți ai ambelor tabere ale controversei ig noră în
mare măsură ceea ce mi se pare a fi în mod clar problema
principală — conformitatea implicațiilor analizei marginale
cu experiența — concentrîndu -se asupra chestiunii , în
bună parte i relevante , de a ști dacă oamenii de afaceri
adoptă sau nu , în fap t, deciziile lor consultînd tabele sa u
curbe sau funcții multivaria bile care prezintă costul
marginal și cîștigul marginal .13 Poate că aceste două
exemple și multe altele sugerate imediat de ele vor servi la
justificarea unei discuții mai ample despre prin cipiile
metodologice subiacente decît s -ar considera altminteri de
cuviință .

III. Poate fi testată o ipoteză prin realismul
presupozițiilor sale?

Putem porni de la un exemplu simplu di n fizică — cel al
căderii corpu rilor. Este o ipoteză acceptată că acce lerația
unui corp în cădere liberă este constantă — g, sau

aproximativ 9,81 m/sec2 pe Pămînt — și independentă de
forma corpului, de modul în care este lăsat să cadă etc. De
aici decurge că distanța parcursă de corpul în cădere într –
un interval de timp spe cificat este dată de formula s= ½gt2,
unde s este distanța parcursă în metri, iar t este timpul
exprimat în secunde . A aplica această formulă la o bilă
compactă lansată de pe acoperișul unei clădiri echivalează
cu a spune că o bilă astfel lansată se comport ă ca și cum
ar cădea în vid . A testa aceas tă ipoteză prin presupozițiile
ei înseam nă a măsura rezistența reală a a erului și a decide
dacă ea este suficient de apropiată de zero. La nivelul
mării presiunea aerului este de circa 1 ,033 kgf pe
centimetru pătra t. Este cifra aceasta suficient de apro piată
de zero pentru ca diferența să poată fi socotită
nesemnificativă ? Aparent este , pentru că timpul real
necesar pentru ca o bilă compactă să cadă de pe
acoperișul unei clădiri pe pămînt este foarte apropiat de
cel dat de formulă . Să presupunem acum că în loc de bilă
este lăsat să cadă un fulg . Formula va da acum rezultatele
mult îndepărtate de realitate . Așadar , 1,033 kgf pe cm2
diferă semnificativ de zero pentru un fulg , nu însă pentru
o bilă . Sau, să mai presupun em că aplicăm formula la o
bilă lansată dintr -un avion care zboară la o altitudine de
10 000 metri . Presiunea aerului la această altitudine este
categoric mai mică decît 1, 033 kgf pe cm2. Totuși timpul
de cădere real de la 10 000 m la 7 000 m , punct în ca re
presiunea aerului este încă mult mai mică decît la nivelul
mării , se va deosebi considerabil de timpul prezis de
formulă — în mai mare măsură decît timpul necesar unei
bile compacte ca să cadă de pe acoperiș pe sol . Potrivit
formulei , viteza bilei ar tr ebui să fie gt și deci să crească
constant . În fapt , o bilă lansată de la 10 000 m altitudine
va atinge viteza sa maximă cu mult înainte de a lovi
pămîntul . Analog se prezintă și celelalte implicații ale
formulei .
Întrebarea inițială dacă 1 ,033 este destul de aproape de
zero pentru ca diferența să poată fi considerată

nesemnificativă este , în mod evident , prin ea însăși , lipsită
de sens : 1,033 kg pe centimetru pătrat este totuna cu
10330 kgf pe metru pătrat sau 0 ,0075 tone pe un țol
pătrat . În lipsa unui te rmen de comparație exterior , nu
există nici o bază pentru a categorisi aceste numere drept
„mici ” sau „mari ”. Iar singurul termen de comparație
relevant este acea presiune a aerului pentru care formula
este utilizabilă sau nu într -un complex de circumstanț e
dat. Dar acest a ridică a ceeași problemă la un alt nivel . Ce
înseamnă că formula „este utilizabilă sau nu ”? Chiar dacă
am putea să eliminăm erorile de măsurare , timpul de
cădere măsurat va fi rareori — dacă va fi vreodată —
riguros egal cu timpul de căder e calculat . Cît de mare
trebuie să fie diferența dintre cele două pentru a ne
îndreptăți să spunem că teoria „nu este utilizabilă ”? Două
importante standarde de comparație exterioare sînt
următoarele . Unul este acuratețea realizabilă de către o
teorie alte rnativă cu care comparăm teoria în cauză și care
este acceptabilă în aceeași măsură cu ea sub toate
celelalte aspecte . Celălalt intervine atunci cînd există o
teorie despre care se știe că generează predicții mai bune
dar la un cost mai ridicat . Cîștigul c e constă în plusul de
acuratețe și care depinde de scopul urmărit se cere atunci
pus în balanță cu costurile prin care se obține .
Acest exemplu ilustrează deopotrivă imposibilitatea de a
testa o teorie prin presupozițiile ci și ambiguitatea
conceptului de „presupoziții ale unei teorii ”. Formula
s=½gt2 este valabilă pentru corpurile ce cad în gol și ea
poate fi derivată analizînd comportamentul unor asemenea
corpuri . Astfel încît se poate spune : într-un spectru larg de
circumstanțe , corpurile care cad în atm osfera reală se
comportă ca și cum ar cădea în vid . În limbajul atît de
uzual în economia politică , acest enunț ar fi repede tradus
prin: formula presupune că e vorba de o cădere în vid .
Este clar totuși că formula nu presupune acest lucru .
Ceea ce spune e a este că în multe cazuri existența
rezistenței aerului , forma corp ului, numele persoanei care

lansează corpul , felul mecanismului folosit pentru lansare
și o sumedenie de alte circumstanțe n -au efecte
apreciabile asupra distanței parcurse de corpul în căd ere
într-un timp specificat . Ipoteza poate fi lesne r eformulată
astfel încît să se omită orice menționare a vidului : într-un
spectru larg de circumstanțe , distanța parcursă de un
corp în cădere într -un timp specificat este dată de formula
s=½gt2. Lăsînd de o parte istoricul acestei formule și al
teoriei fizice asociate , are sens să spunem că ea presupune
vidul ? Din cîte știu , pot exista și alte seturi de presupoziții
care ar da a ceeași formulă . Formula este acceptată pentru
că se dovedește utilizabilă , nu pentru că trăim într -un vid
aproximativ , indife rent ce s -ar înțelege prin aceasta .
Problema importantă care se pune în legă tură cu
ipoteza este de a speci fica circumstanțele în care formula
este aplicabilă sau , mai precis , mărimea generală a erorii
ce afect ează predicțiile ei în diferite circumstanțe . Mai mult
chiar , după cum rezultă implicit din reformularea de
adineauri a ipotezei , o asemenea specificare nici nu trebuie
gîndită ca fiind ceva distinct de ipoteza însăși , ci ca o parte
esențială a acesteia , parte susceptibilă în mod deosebit de
revizuire și extindere pe măsura acumulării de experiență .
În cazul particular al căderii corpurilor dispunem și de o
teorie mai generală , deși tot incompletă , obținută în bună
parte ca rezultat al încercărilor de a exp lica erorile teoriei
simple . Ea permite calcu larea influenței unora din posi bilii
factori perturbatori și înglobează teoria simplă ca pe un
caz particular . Nu rentează însă întotdeauna să fie folosită
teoria mai generală , deoarece plusul de acurat ețe adus de
ea s-ar putea să nu justifice costul suplimentar al utilizării
ei; de aceea problema cunoașterii circumstanțelor în care
teoria mai simplă ne servește „suficient de bine ” rămîne
importantă . Rezistența aerului este una , dar numai una ,
din variabilele ce defin esc aceste circumstanțe ; forma
corpului , viteza atinsă și anumite alte variabile sînt și ele
relevante . Un mod de a interpreta variabilele , altele decît
rezistența aerului , este de a consi dera că ele determină

dacă o anumită abatere de la „presupoziți a” vidului este
sau nu semnificativă . S-ar putea spune , de exemplu , că
datorit ă deose birii în ce privește forma corpului , o
presiune de 1 ,033 kg pe cm2 este semnificativ diferită de
zero pentru un fulg , nu și pentru o bilă compactă ce
parcurge în căde re o distanță moderată . Un astfel de
enunț trebuie însă net deosebit de enunțul foarte diferit că
teoria nu se aplică la fulg pentru că presupozițiile ei sînt
false. Sensul relației este invers : presupozițiile sînt false
pentru un fulg deoarece în cazul acestui a teoria nu dă
randament . Lucrul acesta se cere subliniat , deoarece
utilizarea per fect valabilă a „presupozițiilor ” pentru
specificarea circumstanțelor în care teoria se aplică este
interpretată adesea , în mod eronat , în sensul că
presupozițiil e pot fi uti lizate pentru deter minarea
circumstanțelor în care teoria este aplicabilă , și a fost , din
acest motiv , o sursă importantă a credinței că o teo rie
poate fi testată prin presu pozițiile ei .
Să luăm acum un alt exemplu , de astă dată unul
construit anume pentru a putea servi ca analog al multor
ipoteze din științele sociale . Să considerăm densitatea
frunzișului unui copac . Sugerez ipoteza că frunzele sînt
poziționate ca și cum fiecare din ele ar căuta în mod
deliberat să maximizeze cantitatea de lumină solară pe
care o primește dată fiind poziția frunzelor vecine ei , ca și
cum ar cunoaște legile fizice care determină cantitatea de
lumină ce ar fi recepționată în diferite poziții și ar putea să
se miște rapid sau instantaneu din orice poziție în oricare
altă poziț ie dorită și neocupată .14 Fapt e că unele din
implicațiile mai evidente ale acestei ipoteze sînt în mod
vădit concordante cu experiența : de exemplu , densitatea
frunzelor este în general mai mare pe partea sudică a
copacilor decît pe cea nordică , dar, după cum implică
ipoteza , o asemenea distribuție a frunzelor se constată în
mai mică măsură sau lipsește în cazul copacilor situați pe
panta nordică a unui deal sau cînd latura lor sudică este
umbrită din vreo altă pricină . Este ipoteza noastră

inacceptabilă sa u falsă pentru motivul că , din cîte știm ,
frunzele nu „urmăresc ” nimic în mod „deliberat ” sau
conștient , n-au fost la școală unde să fi putut învăța legile
științei sau formulele matematice necesare pentru
calcularea poziției „optime ” și nu se pot deplasa dintr -o
poziție în alta ? E clar că nici unul din aceste lucruri nu
este de importanță vitală în evaluarea ipotezei ; fenomenele
menționate nu intră în „clasa fenomenelor pe care ipoteza
este menită să le explice ”; ipoteza nu spune că frunzele fac
aceste luc ruri, ci doar că densitatea lor este ca și cum le-ar
face. În ciuda vădit ei falsități a „presu pozițiilor ” ipotezei , ea
posedă o mare plauzi bilitate grație conformității
implicațiilor ei cu observația . Noi înclinăm să „explicăm ”
valabilitatea ei prin faptul că lumina solară contribuie la
creșterea frunzelor , că frunzele vor crește mai dense sau
mai multe frunze vor supraviețui acolo unde e mai mult
soare , astfel încît rezultatul la care se ajunge prin adaptare
pur pasivă la circumstanțe exterioare este acela și cu cel ce
s-ar obține prin acomodare deli berată la ele . Această
ipoteză alternativă este mai atrăgătoare decît ipoteza
construită de noi nu pentru că „presupozițiile ” ei sînt mai
„realiste ”, ci pentru că face parte dintr -o teorie mai
generală car e se ap lică la o mai mare varie tate de
fenomene , în cadrul căreia poziționarea frunzelor în jurul
trunchiului unui copac reprezintă un caz special , are mai
multe implicații susceptibile de a fi contrazise și într -o
mare varietate de circumstanțe nu a fost totuși contrazisă .
În felul acesta , mărturiile directe în favoarea acest ui mod
de creștere a frunzelor sînt întărite prin mărturiile
indirecte obținute de la alte fenomene la care se aplică
teoria mai generală .
Ipoteza construită de noi este pesemne valabilă , adică
generatoare de predicții „suficient ” de exacte despre
densitatea frunzelor , numai pentru o clasă particulară de
circumstanțe . Nu știu care sînt aceste circumstanțe sau
cum ar trebui definite . Pare evident , însă, că în acest
exemplu „presupozițiile ” teoriei nu vor juca nici un rol în

specificarea lor : domeniul ei de valabilitate va fi probabil
determinat de tipuri de variabile cum sînt felul copacului ,
natura solului etc ., și nu de capacitatea frunzelor de a face
complicate calcule matematice sau de a se mișca dintr -un
loc în altul .
L. Savage și cu mine am folosit cu alt prilej15 un
exemplu în bună măsură paralel privitor la
comportamentul uman . Să consider ăm problema predicției
numărului de lovituri izbutite de un bun jucător de biliard .
Nu pare deloc ner ezonabil că am obține predicții excelen te
pe baza ipotezei că respectivul jucător își chibzuiește
loviturile sale ca și cum ar cunoaște niște formule
matematice complicate ce i -ar indica traiectoriile optime ,
ar putea să estimeze cu precizie din ochi unghi urile etc. ce
descri u pozițiile bilelor , ar fi capabil să efectueze extrem de
rapid calcule cu ajutorul acestor formule iar apoi să
imprime bilelor direcțiile indicate de formule . Încrederea
noastră în această ipoteză nu se bazează pe credința că
jucătorii de biliard , chiar și cei foarte iscusiți , pot să
efectueze sau efectuează într -adevăr toate aceste operații ;
ci derivă din credința noastră că dacă n -ar fi în stare să
obțină , într-un fel sau altul , esențialmente același rezultat ,
ei n-ar fi în fapt jucăt ori de biliard iscusiți .
De la aceste exemple nu -i decît o mică distanță pînă la
ipoteza economică după care într -o gamă largă de
circumstanțe firmele individuale se comportă ca și cum ar
urmări în mod rațional să maximizeze cîștigurile lor
anticipate (num ite în genere , în mod impropriu ,
„profituri ”)16 și ar cunoaște complet datele necesare pentru
a izbuti în a ceastă încercare ; ca și cum ar cunoaște , adică ,
funcțiile de cost și de cerere respective , ar calcula costul
marginal și venitul marginal la toate ac țiunile între care
sînt puse să aleagă și ar duce f iecare direcție de acțiune
pînă la punctul unde costul marginal și venitul marginal
respective ar fi egale . Firește că , realmente și literalmente ,
oamenii de afaceri nu rezolvă sistemul de ecuații
simultan e prin care economistul matematician găsește

convenabil să exprime această ipoteză , la fel cum frunzele
sau jucătorii de biliard nu fac calcule matematice
complicate iar corpurile în cădere nu decid să creeze vid .
Dacă este întrebat cum decide unde să love ască bila ,
jucătorul de biliard poate răspunde că , pur și simplu își
„reprezintă ” mișcarea pe care i -o va imprima , după care o
mai ajustează „cu o idee ”, pentru mai multă siguranță ; iar
omul de afaceri poate foarte bine să spună că el evaluează
la costul m ediu, desigur cu niște mici abateri cînd piața o
impune . Cele două formulări sînt aproximativ la fel de
edificatoare și nici una nu constituie un test relevant
pentru ipoteza asociată .
Încrederea în ipoteza maximizării profitului se sprijină
pe probe cu un caracter foarte diferit . Aceste probe sînt în
parte similare celor invocate în spri jinul ipotezei privitoare
la jucătorul de biliard : dacă comportamentul oame nilor de
afaceri n -ar aproxima într -un fel sau altul comportamentul
compatibil cu maximizarea pro fitului , e puțin probabil că
ei ar rezista mult timp în lumea afacerilor . Să consider ăm
drept determinant imediat al comportamentului în afaceri
indiferent ce — o reacție intrată în obișnuință , hazardul
sau altceva . Dacă se întîmplă ca acest determinant să
ducă la un comportament compatibil cu maximizarea
rațională și informată a profitului , afacerea va prospera și
va dobîndi resurse care să -i permită să se extindă , dacă
nu, afacerea va tinde să piardă din resurse și nu va putea
supraviețui decît prin injec tarea de resurse din exterior .
Procesul de „selecție naturală ” contribuie astfel la
validarea ipotezei — sau, mai bine zis , dată fiind selecția
naturală , acceptarea ipotezei se poate baza în mare
măsură pe judecata că ea rezumă în mod adecvat
condițiile de supraviețuire .
Un ansamblu de probe și mai important în sprijinul
ipotezei maximizării profitului îl oferă experiența
nenumăratelor ei aplicații la probleme specifice și a
rezistenței implicațiilor e i în fața datelor empirice . Această
categorie de probe e ste extrem de greu de documentat ; ele

sînt împrăștiate prin numeroase memorandumuri , articole
și monografii consacrate cu precădere unor probleme
specifice și nu în mod expres testării ipotezei . Acceptarea
și utili zarea continuă a ipotezei pe parcursul une i perioade
mai lungi , coroborate cu faptul că n -a fost formulată și
larg acceptată nici o alternativă coerentă , necontradictorie ,
constit uie o puternică dovadă indirectă a valorii ei . Probele
în favoarea unei ipoteze constau întotdeauna din
repetatele cazu ri în care ea ar fi putut fi contrazisă , dar în
fapt n -a fost ; probe ce continuă să se acumu leze tot timpul
cît ea este folosită și prin însăși natura lor se pretează
anevoie la o documentare cît de cît cuprinzătoare . Ele tind
să devină parte integrantă a tradiției și folclorului unei
științe , oglindită nu în vreo listă didactică de cazuri în care
ipoteza a rezistat infirmărilor posibile , ci în tenacitatea cu
care ipotezele sînt menținute .

IV. Semnificația și rolul „presupozițiilor” unei teori i

Pînă aici concluziile noastre privind semnificația
„presupozițiilor ” unei teorii au fost aproape exclusiv
negative : am văzut că o teorie nu poate fi testată prin
„realismul ” „presupozițiilor ” ei și că însuși conceptul de
„presupoziții ” ale unei teorii este înconjura t de
ambiguitate . Dacă însă povestea s -ar opri aici , ar fi greu de
explicat larga utilizare a acestui concept și tendința
puternică pe care o avem de a vorbi despre presupozițiile
unei teorii și de a compara presu pozițiile teoriilor
alternative . Or, iese p rea mult fum ca să nu fie foc .
În metodologi e, la fel ca și în știința pozitivă , putem
emite în genere cu mai multă siguranță aserțiuni negative
decît aserțiuni pozitive ; de aceea și eu am mai puțină
încredere în observațiile care urmează privitoare la sem ni-
ficația și rolul „presupozițiilor ” decît în observațiile de pînă
acum . Pe cît îmi pot da seama , „presupozițiile unei teorii ”
joacă trei roluri pozitive diferite , deși legate între ele : (a)
reprezintă adesea un mod economic de descriere sau

prezentare a unei teorii , (b) facilitează uneori testarea
indirectă a ipotezei prin implicațiile ei ; și (c), după cum am
remarcat deja , constituie uneori mijloace convenabile de
specificare a condițiilor în care se așteaptă ca teoria să fie
valabilă . Primele două se ce r discutate mai pe larg .

A. Folosirea „presupozițiilor” î n formularea teoriei

Exemplul cu frunzele ilustrează primul rol al
presupozițiilor . În loc să spunem că frunzele caută să
maximizeze lumina solară pe care o primesc , am putea
formula ipoteza echiva lentă , aparent lipsită de orice
presupoziții , sub forma unei liste de reguli pentru predicția
densității frunzișului : dacă un copac se află pe un teren
neted fără alți copaci sau alte corpuri care să -i ecra neze
soarele , densitatea frunzelor va tinde să fie cutare și
cutare ; dacă un copac se află pe panta dinspre nord a
unui deal în mijlocul unei păduri de copaci asemănători ,
atunci … etc. Aceasta ar fi , evident , o prezentare mult mai
puțin economică a ipotezei decît aceea că frunzele tind să
maximizeze lum ina solară pe care o primește fiecare .
Această din urmă formulare consti tuie, de fapt , un
rezumat simplu al regulilor din lista de mai înainte , chiar
dacă lista ar fi indefinit de lungă , pentru că arată atît
modul de a determina factorii din mediul ambiant care
sînt importanți pentru problema particulară ce ne
preocupă , cît și modul de evaluare a efectelor lor . Ea este
mai concisă , fără a deveni prin aceasta mai puțin
cuprinzătoare .
Vorbind mai general , o ipoteză sau o teorie constă din
aserțiunea că pentru o anumită clasă de fenomene
anumite forțe sînt importante , iar altele , prin implicație ,
nu, și din specificarea modul ui de acțiune al forțelor
desem nate ca importante . Putem considera ipoteza ca
avînd două părți : pe de o parte un univers conceptual sau
model abstract mai simplu decît „universul real ” și
cuprinzînd numai forțele despre care ipoteza afirmă că sînt

importante ; pe de altă parte , un ansamblu de reguli ce
definesc clasa de fenomene pentru care modelul poate fi
socotit o reprezentare adecvată a „ universului real ” și
precizează corespondența dintre variabilele sau entitățile
din model și fenomenele observabile .
Cele două părți au caractere foarte diferite . Modelul este
abstract și com plet; el este o „algebră ” sau o „logică ”.
Matematica și logica fo rmală joacă un rol de căpetenie în
determinarea consistenței și a completitudinii modelului
ca și în explorarea implicațiilor sale . Ambiguitatea ,
imprecizia sau aproximațiile nu -și au locul în model și n –
au de îndeplinit nici o funcție în el . Presiunea aer ului în
vid este zero , nu „mică ”; curba cererii la produsul unui
producător competitiv este orizontală (are panta zero ), nu
„aproape orizontală ”.
Pe de altă parte , regulile de utilizare a modelului n -au
cum să fie abstracte și complete . Ele sînt obligatori u
concrete și , drept urmare , incomplete — completitudinea
fiind posibilă doar într -o lume concep tuală , nu și în
„lumea reală ”, indiferent ce interpretare s -ar da acestui
fapt. Modelul este întruchi parea logică a semi -adevărului
„Nimic nu e nou sub soare ”; regulile de aplicare a lui nu
pot să ignore semi-adevărul la fel de semnificativ „Istoria
nu se repetă niciodată ”. Regulile pot să fie , într-o măsură
însemnată , formulate explicit — cel mai ușor , deși nici
atunci complet , cînd teoria face parte dintr -o teo rie
explicită mai generală , ca în exemplul cu teoria căderii
libere a corpurilor . Urmărind să asigurăm unei științe o cît
mai mare „obiectivitate ” cu puțină , trebuie să ne
preocupăm ca regulile să fie formulate pe cît posibil
explicit iar sfera fenomenelor la care ea se aplică să fie
continuu lărgită , în măsura posibilului . Oricît de bine am
reuși însă în această tentativă , va rămîne în mod inevitabil
loc pentru exercițiul judecății în aplicarea regulilor . Fiecare
fenomen are anumite trăsături proprii pe ca re regulile
explicite nu le acoperă . Capacitatea de a judeca dacă
aceste trăsături pot fi ignorate sau nu , dacă ele afectează

sau nu modul de identificare a cutăror fenomene
observabile cu cutare entități din model , este ceva ce nu se
transmite ca de la pr ofesor la elev ; ea se dobîndește doar
prin experiență și prin expunere la atmosfera științifică
„adecvată”, nu se învață pe de rost . Prin acest punct trece
linia care separă , în orice știință , pe „amator ” de
„profesionist ” și linia subțire care îl desparte pe un om de
știință de un „trăznit ”.
Un exemplu simplu ar putea contribui la elucidare a
acestui punct . Geometria euclidiană este un model
abstract , complet și consistent din punct de vedere logic .
Entitățile ei sînt precis definite — o linie nu este o fig ură
geometrică avînd o lungime „mult mai ” mare decît lățimea
sau decît adîncimea ; ci este o figură de lățime și adîncime
zero. Ea este de asemenea , în mod evident , „nereal istă”. În
„realitate ” nu există lucruri de felul punctelor , liniilor sau
suprafețelor euclidi ene. Să aplicăm acest model abstract la
un semn făcut cu o bucată de cretă pe tablă . Vom
identifica acest semn cu o linie e uclidiană , cu o suprafață
euclidiană sau cu un solid euclidian ? E clar că îl putem
identifica în mod corect cu o linie dacă e ste folosit pentru a
reprezenta , să zicem , o curbă a cererii . O asemenea
identificare ar fi , în schimb , greșită dacă semnul respectiv
este folosit pentru a colora , să zicem , țările pe o hartă ,
pentru că atunci n -am ajunge niciodată să avem harta
colorată ; pentru a putea face acest lucru , semnul trebuie
identificat cu o suprafață . El nu poate fi însă iden tificat în
acest mod de către un fabricant de cretă , pentru că ar
însemna că o bucată de cretă nu s -ar isprăvi niciodată ;
pentru scopurile fabricantului , semnul se cere identificat
cu un volum . În acest exemplu simplu , toată lumea ar fi
de acord că așa trebuie judecat . Pare însă evident că , deși
se pot formula considerații generale care să ne călăuzească
în astfel de judecăți , ele nu pot fi niciodată exhausti ve și
nu pot acope ri toate cazurile posibile ; ele nu pot avea
caracterul coeren t și etanș pe care -l are geometria
euclidiană însăși .

Atunci cînd vorbim de „presupozițiile cruciale ” ale unei
teorii , încercăm , cred, să formulăm ele mente -cheie ale
modelului a bstract . Există îndeobște mai multe moduri
diferite de a descrie complet modelul , mai multe seturi
diferite de „postulate ” care deopotrivă implică modelul și
sînt implicate de el luat în ansamblu . Ele sînt toate logic
echivalente : propozițiile considerate dintr -un punct de
vedere axiome sau postulate ale unui model pot fi
considerate din alt punct de vedere teoreme și viceversa .
„Presupozițiile ” particulare numite „cruciale ” sînt se lectate
pe temeiul convenabilității lor sub aspecte cum sînt
simplitatea sau economicitatea în descrierea modelului ,
plauzibili tatea intuitivă sau capacitatea de a sugera , fie și
numai prin implicație , unele din considerațiile relevante
pentru judecarea sau apli carea modelului .

B. Folosirea „presupozițiilor” ca test indirect al unei teorii

Atunci cînd se prezintă o ipoteză oarecare , în general
pare evident care din șirul de enunțuri utilizate pentru
expunerea ei aparține presupozițiilor și care implicațiilor ;
totuși , această distincție nu este ușor să fie definită în
mod riguros . Eu cred că nu este vorba în acest caz de o
caracteristică a ipotezei ca atare , ci a utilității ce urmează
să i se dea . Iar dacă așa stau lucrurile , atunci ușurința
clasificării enunțurilor nu poate să reflecte decît lipsa de
ambiguitate a scopului pe car e ipoteza este menită să -l
servească . Posibilitatea înlocuirii reciproce a teoremelor și
axiomelor în cadrul unui model abstract implică
posibilitatea înlocuirii reciproce a „implicațiilor ” și
„presupozițiilor ” în cadrul ipotezei empirice
corespunzătoare m odelului abstract , ceea ce totuși nu
trebuie înțeles în sensul că orice implicație se pretează la
înlocuire reciprocă cu orice presupoziție , ci doar în sensul
că poate să existe mai mult de un set de enunțuri care să
implice restul .

Să considerăm , de exemp lu, o propoziție particulară din
teoria comporta mentului oligopolist . Dacă presupunem (a )
că întreprinzătorii caută să -și maximizeze profiturile prin
orice mijloace , inclusiv dobîndirea sau extin derea puterii
de monopol , de aici va rezulta (b ) că atunci cî nd cererea
unui „produs ” este instabilă din punct de vedere geografie ,
cheltuielile de transport sînt semnificative , învoielile
explicite asupra prețurilor sînt ilegale iar numărul
fabricanților respectivului produs este mic , ei vor tinde să
stabilească un sistem de prețuri cu punct fix . 17
Aserțiunea (a ) este privită drept presupoziție , iar (b ) drept
implicație , pentru că acceptăm drept scop al analizei
predicția comportamentului pe piață . Presupoziția o vom
considera acceptabilă dacă constatăm că condiții le
specificate în (b ) sînt în general asociate sistemului de
prețuri cu punct fix și viceversa . Să schimbăm acum
punctul de vedere și să presupunem că ne preocupă să
stabilim ce cazuri trebuie date în urmărire pentru
încălcarea prohibiției de „conspirație în vederea îngrădirii
comerțului ” din legea antitrust a lui Sherman . Dacă acum
presupunem (c ) că sistemul de prețuri cu punct fix este un
aranjament deliberat menit să faciliteze înțelegerile secrete
în condițiile specificate la (b ), va rezulta (d ) că
întreprinzătorii care participă la sistemul de prețuri cu
punct fix se fac vinovați de „conspirație în vederea
îngrădirii comerțului ”. Ceea ce înainte era o presupoziție
devine acum o implicație și viceversa . Acum vom considera
valabilă presupoziția (c ) dacă constatăm că atunci cînd
întreprinzătorii participă la sistemul de prețuri cu punct
Fix se găsesc în general alte dovezi , sub formă de scrisori ,
memorandumuri ș .a. privitoare la ceea ce tribunalele
consideră a fi „conspirații în vederea îngrădirii comerțulu i”.
Să presupunem că ipoteza se dovedește utilă pentru
primul scop — predicția comportamentului pe piață . De
aici, evident , nu decurge că va fi la fel de utilă pentru cel
de-al doilea scop , acela de a prevedea dacă există
suficiente dovezi de „conspirație în vederea îngrădirii

comerțului ” pentru a îndreptăți o acțiune în justiție . Și
reciproc , dacă se dovedește utilă pentru cel de -al doilea
scop, nu decurge că va fi utilă și pentru primul . Totuși , în
lipsa altor probe , succesul ipotezei pentru unul din
scopuri — în explicarea unei clase de fenomene — ne va
da o mai mare în crede re decît am avea altminteri că ea ar
putea fi utilă și pentru celălalt scop — în explicarea unei
alte clase de fenomene . Mult mai greu e de spus cît de
mare poate fi sporul de încre dere în ea astfel îndreptățit .
Pentru că acesta depinde de cît de strîns legate
considerăm că sînt între ele cele două clase de fenomene ,
lucru ce depinde , la rîndul său , într-un mod compl ex, de
probe indirecte de un tip asemănător , adică de experiența
pe car e o avem privitor la alte conexiuni în explicarea prin
cîte o teorie a unor fenomene ce într -un anume sens diferă
similar .
Vorbind la un mod mai general , enunțurile categorisite
drept pre supoziții ale unei ipoteze pot f i utilizate pentru
obținerea de probe indirecte privitoare la acceptabilitatea
ipotezei în măsura în care presupoziții le pot fi ele însele
privite drept implicații ale ipotezei și deci conformitatea lor
cu realitatea drept neinfirmare a unor implicații , sau în
măsura în care presupozițiile ne pot evoca alte implicații
ale ipotezei , susceptibile de observare empirică
ocazională .18 Motivul pentru care numim indirecte aceste
probe este că presupozițiile sau implicațiile asociate se
referă îndeobște la o clasă de fenomene diferită de clasa
celor p e care ipoteza este menită să le explice ; într-adevăr ,
după cum am sugerat ceva mai înainte , acesta pare a fi
criteriul principal pe care-l folosim pentru a decide care
enunțuri urmează a fi numite „presupoziții ” și care
„implicații ”. Ponderea acordată ace stor probe indirecte
depinde de cît de strîns apreciem că sînt legate între ele
cele două c lase de fenomene .
O altă modalitate în care „presupozițiile ” unei ipoteze
pot să faciliteze tes tarea ei indirectă constă în relevarea
afinității ei cu alte ipoteze , afinitate grație căreia dovezile

privitoare la valabilitatea acestora devin relevante pentru
valabilitatea ei . Să zicem , bunăoară , că s-a formulat o
ipoteză pentru o anumită clasă de comportamente .
Această ipoteză poate fi enunțată , ca de obicei , fără a se
specifica vreo „presupoziție ”. Să presupunem însă că s -ar
putea învedera echivalența ei cu un set de presupoziții ce
include presupoziția că omul își urmărește propriul
interes . Ipoteza cîștigă atunci plauzibilitate indirectă din
succesul înregistrat la o altă clasă de fenomene de
anumite ipoteze despre care se poate spune că fac și ele
această presupoziție ; pentru că , cel puțin , ceea ce se face
aici nu este cu totul fără precedent și nu a dus la eșec în
toate celelalte utilizări . Î ntr-adevăr , formularea
presupozițiilor în așa fel încît să fie scoasă în evidență o
relație între ipoteze superficial diferite constituie un pas în
direcția unei ipoteze mai generale .
Acest gen de probe indirecte obținute de la ipoteze
înrudite explică în mare măsură diferențele dintre
încrederea pe care o acordă unei anumite ipoteze oameni
de formații diferite . Să considerăm , de exemplu , ipoteza că
gradul de discriminare rasială sau religioasă la angajarea
forței de muncă într -o anumită zonă sau ramură
industrială este strîns leg at de gradul de monopolizare din
ramura sau zona respectivă ; că, în cazul une i ramuri
concurențiale , discriminarea va fi semnificativă numai
dacă apartenența rasială sau confesională a angajaților
afectează fie disponibilitatea altor angajați de a lucra
împreună cu ei , fie acceptabilitatea produselor de către
clienți , nefiind corelată cu prejudecățile patronilor .19
Această ipoteză este mult mai probabil să fie agreată de un
economist decît de un sociolog . Se poate spune că ea
„presupune ” urmărirea exclusivă de către patronii din
ramurile concurențiale a interesului pecuniar propriu ; iar
această „presupoziție ” dă bune rezultate într -o mare
varietate de ipoteze formulate de economiști referitoare la
multe din fenomenele de masă de care se ocupă cercetarea
economică . Este, deci, probabil ca economistului să i se

pară rezonabil ca ea să se dovedească utilă și în acest caz .
Pe de altă parte , ipotezele cu care este obișnuit sociologul
presupun un model sau o lume ideală de un gen diferit ,
unde urmărirea în exclusiv itate a interesului propriu
pecuniar joacă un rol mult mai puțin important . Probele
indire cte de care dispune sociologul cu privire la această
ipoteză sînt mult mai puțin favorabile decît probele
indirecte de care dispune economistul ; drept care , el o va
privi cu mai multă suspiciune .
Firește că nici probele economistului , nici cele ale
sociologului nu sînt concludente . Testul decisiv este
succesul sau insuccesul ipotezei în raport cu fenomenele
pe care urmărește să le explice . S-ar putea însă să fie
nevoie să se formuleze o judecată înainte de a se fi efectuat
o testare satisfăcătoare de acest fel , eventual și atunci cînd
o atare testare nu este posibilă în viitorul apropiat , în care
caz judecata va trebui să se bazeze pe probele inadecvate
disponibile . De altminteri , chiar și atunci cînd un
asemenea test poate să fie făcut , fundalul intelectual al
cercetătorului nu este irelevant pentru judecata pe care o
va formula . În știință nu avem niciodată certitudine , iar
ponderea probelor în favoarea sau împotriva u nei ipoteze
nu poate fi niciodată evaluată pe deplin „obiectiv ”.
Economistul va fi mai to lerant decît sociologul în jude carea
conformității cu experiența a implicațiilor ipotezei și îi vor
fi de-ajuns mai puține cazuri de „conformitate ” pentru a fi
convins să accepte ipoteza .

V. Unele implicații pentru problematica economică

Problemele metodologice abstracte discutate aici au
implicații directe asupra acuzației de „n erealism” ce se
aduce de atîta timp teoriei economice „ortodoxe ”, ca și
asupra încercărilo r de a reformula această teorie astfel
încît acuzația să poată fi respinsă . Economia politică este o
știință „lugubră ” pentru că presupune că omul este egoist
și hrăpăreț , „un calculator ultrarapid de plăceri și dureri ,

care oscilează ca o globulă omogenă de dorință și fericire
sub impulsul unor stimuli ce o trag încoace și încolo ,
lăsînd -o însă intactă ”20; ea se bazează pe o psihologie
demodată și trebuie reconstruită în pas cu fiecare nouă
evoluție din psihologie ; ea presupune că oamenii , sau cel
puțin oa menii de afaceri , sînt „într -o necontenită stare de
«alertă» , gata să modifice prețurile și/sau regulile de
stabilire a prețurilor ori de cîte ori intuiția lor fină …
detecte ază vreo schimbare în condițiile cererii și ofertei ”21;
ca presupune că piețele s înt perfecte , concurența e pură ,
iar mărfurile , forța de muncă și capi talul sînt omogene .
După cum am văzut , criticile de acest tip își greșesc
ținta dacă nu sînt suplimentate cu dovezi că există o
ipoteză care diferă sub unul sau altul din aceste as pecte
de teoria criticată și care generează predicții mai bune
decît aceasta pentru un spectru larg de fenomene . De cele
mai multe ori , însă, asemenea critici nu sînt astfel
suplimentate ; ele se bazează aproape exclusiv pe sesizarea
chipurile directă a unor disc repanțe între „presupoziții ” și
„lumea reală ”. Un exemplu deosebit de clar ni -l oferă
recentele critici la adresa ipotezei maximizării profitului
făcute pe temeiul că oamenii de afaceri nu se comportă și
nici nu pot să se comporte așa cum „presupune ” teoria.
Dovezile aduse în sprijinul acestei aserțiuni sînt îndeobște
luate fie din răspunsurile date de oameni de a faceri la
întrebări privitoare la factorii ce le determină deciziile —
procedeu de testare a teoriilor economice comparabil cu o
testare a teoriil or despre longevitate ce a r consta în a -i
întreba pe octo genari ce explicație dau faptului că au trăit
atît de mult — fie din studii descriptive asupra activităților
decizionale ale unor firme individuale .22 Rareori se
întîmplă să fie citată vreo dovadă pr ivind conformitatea cu
comportamentul efectiv al oamenilor de a faceri pe piață —
adică vreo dovadă despre ceea ce aceștia fac și nu despre
ceea ce zic că fac — și să fie criticate , pe de o parte ,
implicațiile ipotezei supuse criticii , iar pe de alta
implic ațiile unei ipoteze alternative .

O teorie sau „presupozițiile ” ei n-au cum să fie pînă la
capăt „realiste ” în sensul nemijlocit -descriptiv atribuit atît
de des acestui termen . O teorie complet „realistă ” a pieței
griului ar trebui să includă nu numai condi țiile subiacente
nemijlocite ale cerer ii și ofertei de grîu , ci și felul
numerarului sau al instrumentelor de credit folosite la
efectuare a schimburilor ; caracteristicile personale ale
comercianților de grîu , cum ar fi culoarea părului și a
ochilor fiecăru ia din ci , antecedentele și educația f iecăruia ,
numărul de membri ai familiei sale , caracteristicile
acest ora, antecedentele și educația lor etc .; tipul de sol pe
care a crescut grîul , caracteristicile lui fiz ice și chimice ,
condițiile atmosferice din peri oada de vegetație ;
caracteristicile personale ale fermie rilor cultivatori de grîu
și ale persoanelor care îl vor consuma ; și așa mai departe ,
indefinit . Nu încape îndoială că orice încercare de a merge
foarte departe cu aspirația spre un astfel de „realism ” ar
face teoria total inutilă .
Firește , ideea unei teorii complet realiste este , în parte ,
fictivă . Nici un critic al unei teorii nu va accepta ca obiectiv
al său această extremă logică ; el va prefera să spună că
„presupozițiile ” teoriei pe care o critică sînt „prea ”
nerealiste și că obiectivul său este un set de presupoziții
care să fie „mai ” realiste , deși nu total și copleșitor realiste .
Atîta timp însă cît proba „realis mului ” o constituie
acuratețea descriptivă direct percepută a „presupozițiilor ”
— de exemplu observația că „oamenii de afaceri nu par să
fie nici atît de avari , nici atît de dinamici , nici atît de logici
cum îi zugrăvește teoria margi nalistă ”23 sau că „în
condițiile actuale ar fi cu totul nepractic ca directorul unei
fabrici cu procese mu ltiple să încerce … să calculeze și să
pună în cumpănă costurile marginale și veniturile
marginale la fiecare factor productiv ”24 — n-avem nici o
bază pentru trasarea unei asemenea distincții astfel încît
să nu mergem pînă la imaginea caricaturală creiona tă în
alineatul precedent . După ce criteriu vom judeca dacă o
anume îndepărtare de realism este sau nu acceptabilă ? De

ce este mai „nerealist ” ca în analiza comportamentului în
afaceri să fie ignorată mărimea costurilor unui om de
afaceri decît culoarea oc hilor săi ? Răspunsul evident este
că primul factor contează mai mult în comportamentul
economic decît cel de -al doilea ; lucrul acesta însă nu avem
cum să -l aflăm din simpla observare a faptului că oamenii
de afaceri au costuri de mărimi diferite și ochi de culori
diferite . Nu-l putem afla decît comparînd efectul pe care -l
are luarea în considerare a unuia din cei doi factori sau a
celuilalt asupra discrepanței dintre comportamentul
observat și cel prezis . Pînă și susținătorii cei mai
extremiști ai presupozi țiilor realiste sînt astfel siliți pînă la
urmă , atunci cînd categori sesc presupozițiile alternative în
mai realiste și mai puțin realiste , să abandoneze propriul
lor cri teriu și să accepte testarea prin predicție.25
Majoritatea criticilor formulate la adr esa teoriei
economice pe temeiul lipsei de realism a presupozițiilor
sale se datorează confuziei dintre acuratețea descriptivă și
relevanța analitică . Această confuzie , cît și plauzibilitatea
vederilor care o generează , sînt ilustrate pregnant de o
remarcă aparent inofensivă dintr -un articol consacrat
teoriei ciclului industrial , cum că „fenomenele economice
sînt variate și complexe , astfel că orice teorie cuprinzătoare
a ciclului industrial aplicabilă îndeaproape la realitate nu
poate fi decît foarte compl icată”.26 O ipoteză fundamentală
a științei este că aparențele înșeală și că există un mod de
a privi , interpreta sau organiza datele empirice astfel încît
fenomene diverse și superficial n elegate între ele să apară
drept mani festări ale unei structuri mai fundamentale și
relativ simple . Iar testul acestei ipoteze , ca și al oricărei
alteia , îl constituie roadele ei — test căruia știința i -a
rezistat pînă acum cu succes . Dacă o clasă de „fenomene
economice ” ne apare variată și complexă , trebuie presupus
că aceasta se datorează faptului că nu dispunem de o
teorie adecvată prin care să le putem explica . Nu putem
așeza într -o parte fapte cunosc ute iar în ceal altă o teorie
„aplicabilă îndea proape la realitate ”. O teorie este un mod

de a percepe „faptele ” și nu pu tem percepe „fapte ” fără o
teorie . Orice aserțiune că fenomenele economice sînt
variate și complexe neagă caracterul empiric al
cunoașterii , singurul care dă sens activității științifice ; ca
se cere categorisită alături de declarația , pe drept cuvînt
ridiculizată , a lui John Stuart Mill că „din fericire , din
legile valorii nu mai rămîne nimic de clarificat de către
autori de astăzi [1848] sau din viitor ; aici teoria este
completă ”.27
Confuzia dintre acuratețea descriptivă și relevanța
analitică a generat nu numai critici la adresa teoriei
economice pe temeiuri în bună parte irelevante , ci și
interpretări eronate ale ei și eforturi greșit orientate pentru
îndreptarea pre supuselor defecte . „Tipuri ideale ” din
modelul abstract construit de economiști teoretici eni au
fost privite adesea ca niște categorii strict descriptive
menite să corespundă direct și complet unor entități din
lumea reală independent de scopul pentru care este folosit
modelul . Discrepanțele evidente au dus la încercări ,
inevitabil neizbutite , de a construi teorii pe baza unor
categorii ce se voiau integral descriptive .
Această tendință apare , poate , cel mai clar ilustrată în
interpretarea dată conce ptelor de „concurență perfectă ” și
„monopol ” și în dezvoltarea teoriei „concurenței
incomplete ” sau „monopoliste ”. Marshall , se spune , a
postulat „concurența perfectă ”; poate că odinioară va fi
existat așa ceva . Este însă lim pede că acum nu mai există ,
așa că teoriile lui trebuie abandonate . Cititor ul va căuta
mult și bine — iar eu prezic că în zadar — la Marshall vreo
presupoziție explicită privitoare la concurența perfectă sau
vreo aserțiune că lumea ar fi alcătuită , în sens descriptiv ,
din firme atomice prinse în mecanismul unei concurențe
perfecte . În schimb iată ce găsim că spune Marshall : „La o
extremitate se situează piețele mondiale pe care
concurența acționează direct din toate părțile globului ; iar
la cealaltă , acele piețe închise din care este exclusă orice
concurență directă din afară , deși chiar și aici se poate

face simțită con curența ind irectă și transmisă ; iar la
mijlocul distanței dintre ace ste extremități se situează
mare a majoritate a piețelor pe care economiștii și oamenii
de afaceri trebuie să le studieze ”.28 Marshall lua lumea așa
cum este ; el urmărea să construiască un „mecanism ”
pentru analiza ei , și nu pentru reproducerea ei fotografică .
Analizînd lumea așa cum este , Marshall a construit
ipoteza că , în raport cu multe probleme , firmele puteau fi
grupate pe „ramuri ” în așa fel încît asemănările dintre
firmele cuprinse într -o grupă să fie mai importante decît
deosebirile dintre ele . Sînt probleme unde elementul
important constă în faptul că un anumit stimul — o
aceeași sc himbare în cererea pentru produ sele lor , să
zicem , sau în oferta de factori — afectează în același mod
un grup de firme . Dar nu în toate problemele se poate
proceda așa : elementul important pentru acestea s -ar
putea să fie efectul diferenței asupra unor firme
particulare .
Modelul abstract corespunzător acestei ipoteze cuprinde
două tipuri „ideale ” de firme : firme ind ividual
concurențiale , grupate pe ramuri , și firme monopoliste . O
firmă este concurențială dacă curba cererii pentru
producția sa e infinit de elastică în raport cu prețul său
pentru anumite prețuri și pentru toată producția , fiind
date prețurile cerute de toate celelalte firme ; ea aparține
unei „ramuri ” definite ca un grup de firme ce fabricii un
unic „produs ”. Un „produs ” se definește ca o colecție de
unități ce reprezintă substitute perfecte pentru
cumpărători astfel încît elasticitatea cererii pentru
producția unei firme în raport cu prețul altei firme din
aceeași ramură este finită pentru un anume preț și un
anume volum al producției . O firmă este monopolistă dacă
curba cererii pentru produsele ei nu este infinit de elastică
la un anumit preț pentru ori ce volum al producției .29 Dacă
este monopolistă , firma este chiar ramura industrială
respectivă .30

Ca întotdeauna , ipoteza în totalitatea ei nu constă
numai din acest model abstract și din tipurile lui ideale , ci
și dintr -un ansamblu de reguli , cel mai ade sea implicite și
sugerate prin exemple , pentru identificarea firmelor reale
cu unul sau altul din tipurile ideale și pentru clasificarea
firmelor pe ramuri . Tipurile ideale nu se vor descriptive ;
ele sînt menite să evidențieze trăsăturile care prezintă o
importanță crucială pentru o problemă particulară . Chiar
dacă am putea estima direct și cu precizie curba cererii
pentru produsul unei firme , n-am putea trece de-a dreptul
la clasificarea firmei ca fiind perfect concurențială sau
monopolistă după cum elasti citatea curbei cererii este sau
nu infinită . Nici o curbă a cererii determinată prin
observație nu va fi vreodată perfect orizontală , astfel că
elasticitatea estimată va fi totdeauna finită . Întrebarea
relevantă este întotdeauna dacă elasticitatea este
„suficient ” de mare pentru a putea fi considerată infinită ,
dar la ea nu se poate răspunde o dată pentru totdeauna
doar prin indicarea valorii numerice a elasticității însăși ,
întocmai cum nu putem spune o dată pentru totdeauna
dacă o presiune atmosferică de 1,033 pe cm2 este
„suficient ” de aproape de zero pentru a se putea folosi
formula s = ½gt2. Tot așa nu putem calcula elasticitățile
transver sale ale cererii pentru a clasifica apoi firmele pe
ramuri după cum există sau nu „un decalaj substanțial în
elastici tățile transversale ale cererii ”. După cum spune
Marshall , „La întrebarea unde trebuie trasate liniile
despărțitoare dintre diferite mărfuri [adică ramuri] nu se
poate răspunde decît în funcție de specificul problemei în
discuție ”.31 Totul de pinde de natur a problemei , nu-i nici o
inconsecvență dacă pentru o problemă o aceeași firmă este
privită ca și cum ar fi un concurent perfect , iar pentru o
altă problemă ca o firmă mono polistă , întocmai cum nu
este o inconsecvență ca un același semn făcut cu creta să
fie privit ca o linie euclidiană în contextul unei probleme ,
ca o suprafață euclidiană în contextul unei o a doua , iar
într-o a treia ca un solid euclidian . Cît de mari sînt

elasticitatea și elasticitatea transversală a cererii , numărul
firmelor ce fabrică p roduse fizice similare etc., toate
acestea sînt relevante pentru că figurează sau pot să
figureze printre variabilele utilizate pentru definirea
corespondenței dintre entitățile ideale și cele reale în
cadrul unei probleme particulare și pentru specificare a
circumstanțelor în care teoria se aplică îndeajuns de bine ;
ele nu conduc însă , o dată pentru totdeauna , la o
clasificare a firmelor drept concu rențiale sau monopoliste .
Un exemplu ne poate lămuri mai bine în această
chestiune . Să presu punem că vrem să d eterminăm efectul
pe care -l are asupra prețului cu amănuntul la țigarete o
majorare , care se așteaptă să rămînă permanentă , a
impozitului federal pe țigarete . Aș risca predicția că vom
obține rezultate în linii mari corecte tratînd firmele
producătoare de țigarete ca și cum ar fabrica un produs
identic și s -ar afla în co ncurență perfectă . Firește că într –
un astfel de caz „se impune să fie făcută o convenție ”
privind numărul de țigarete Chesterfield „considerate
echivalente ” unei țigarete Marlboro .32
Pe de a ltă parte , ipoteza că firmele de țigarete se
comportă ca și cum ar fi perfect concu rențiale ar fi fost o
proastă călăuză în privința reacțiilor lor la controlul
prețurilor din timpul celui de -al doilea război mondial , iar
specialiștii și -ar fi dat seama di nainte de acest lucru .
Costurile firmelor de țigarete nu puteau să nu crească în
timpul războiului . În asemenea împrejurări niște
competitori perfecți ar fi redus cantitatea oferită spre
vînzare la prețul existent ante rior. Dar, la prețul respectiv ,
majora rea din timpul războiului a venitului publicului ar fi
sporit probabil cantitatea cerută . În condiții de concurență
perfectă alinierea strictă la prețul legal ar fi dus , așadar ,
nu numai la o „penurie ” în sensul depășirii cantității
oferite de către cantit atea solicitată , ci și la un declin
absolut al numărului de țigarete fabricate . Faptele
contrazic a ceastă implicație particulară : a existat o aliniere
destul de bună la prețurile maximale ale țigărilor și totuși

cantitățile produse nu s -au redus substanția l. Forța
comună a costurilor majorate a acționat , pesemne , mai
puțin puternic decît forța disjunctivă a dorinței fiecărei
firme de a -și păstra ponderea pe piață , de a menține
valoarea și prestigiul mărcii sale de fabricație , mai cu
seamă cînd impozitul pe profitul excedentar a făcut să
treacă în bugetul administrației o cotă însemnată din
costurile reclamelor de acest fel . Relativ la această
problemă firmele de țigarete nu pot fi tratate ca și cum ar fi
niște competitori perfecți.
Cultura grî ului este dată adesea ca exemplu de
concurență perfectă . Dar în timp ce pentru anumite
probleme este indicat ca producătorii de grîu să fie tratați
ca și cum ar forma o ramură economică perfect
concurențială , pentru alte probleme nu e indicat să se
procedeze așa . De exem plu, dacă e vorba de problema
diferenței dintre prețurile plătite pentru grîu de către
silozurile locale .
Aparatul lui Mar shall s -a dovedit mai util pentru
probleme unde un grup de firme sînt afectate de stimuli
comuni și unde firmele pot fi tratate ca și cum ar fi
competitori perfecți . De aici a izvorît ideea greșită că
Marshall ar fi „presupus ” concurența perfec tă într -un sens
descriptiv . Ar fi foarte de dorit să dispunem de o teorie mai
generală decît cea a lui Marshall , care să acopere în
același timp c azurile în care diferenție rea produselor sau
micimea nume relor generează deosebiri esențiale , și
cazurile în care nu se întîmplă așa . O asemenea teorie n e-
ar permite să tratăm probleme ce în prezent ne depășesc și
în plus ar facilita determinarea spectrulu i de circumstanțe
pentru care teoria mai simplă poate fi socotită o
aproximație suficient de bună . Pentru a îndeplini o
asemenea funcție , teoria generală trebuie să aibă conținut
și substanță ; ea trebuie să aibă implicații susceptibile de a
fi contrazise d e datele empirice , implicații care să prezinte
totodată interes și importanță de fond .

Teoria concu renței imperfecte sau monopoliste
dezvoltată de Chamberlin și Robinson reprezintă o
încercare în direcția construirii unei asemenea teorii mai
generale .33 Din păcate , ea nu posedă nici unul din
atributele care ar face din ea o teorie generală cu adevărat
utilă. Contribuția ei se limitează în general la ameliorarea
modului de expunere a economiei firmei individuale și
implicit a modului de derivare a implicații lor modelului
marshallian , la rafi narea analizei marshalliene a
monopolului și la îmbogățirea vocabularului utilizabil în
descri erea experienței industriale .
Deficiențele acestei teorii ies la iveală cel mai clar în
modul — sau incapacitatea — de a trata p roblemele în
care este vorba de grupuri de firme — de „ramuri ” în
sensul lui Marshall . Cîtă vreme se insistă că diferențierea
dintre produse este esențială — iar trăsătura distinctivă a
teoriei este insistența asupra acestui element — nu se
poate utiliza d efiniția ramurii ca totalitate a firmelor ce
fabrică un produs identic . Conform acestei definiții , fiecare
firmă ar reprezenta atunci o ramură distinctă . O definiție
ce ar apela la „substitute ” apropiate sau la un decalaj
„substanțial ” între elasticitățile încrucișate ar escamota
dificultatea , ar introduce imprecizie și termeni nedefinibili
în modelul abstract , unde nu -și au locul , și n-ar avea decît
efectul de a face teoria , din punct de vedere analitic , lipsită
de sens — căci termeni ca „apropiat ” fac par te din a ceeași
categori e cu cel de presiune atmosferică „mică ”.34 într-un
anumit context Chamberlin definește implicit ramura
drept un grup de firme ce au costuri și curbe de cerere
identice .35 Dar și o asemenea definiție este lipsită de sens
cîtă vreme di ferențierea produselor este , după cum
pretinde teoria sa , un element esențial și de care nu se
poate face abstracție . Ce sens poate avea afirmația după
care curba de costuri și curba de cerere ale unei firme
producătoare de buldozere sînt identice cu cele ale unei
firme producătoare de ace de păr ?36 Iar dacă este lipsită de
sens în cazul buldozerelor și al acelor de păr , ea va fi

lipsită de sens și în cazul a două mărci de pastă de dinți ,
cîtă vreme se insistă că deosebirea dintre cele două mărci
este de im portanță fundamentală .
Teoria concurenței monopoliste nu oferă instrumente
pentru analiza unei ramuri și , deci, nu oferă o punte între
firmă la o extremitate și echilibrul general la cealaltă .37 Ea
nu are , deci, capacitatea de a contribui la analiza a o
sumedenie de probleme importante : una din extreme este
prea îngustă pentru a putea fi de mare interes ; cealaltă
este p rea largă pentru a permite gene ralizări cu sens .38

VI. Încheiere

Economia ca știință pozitivă este un corp de generalizări
acceptate ipote tic privitoare la fenomenele e conomice ,
generalizări ce pot fi utilizate pentru predicția
consecințelor ce survin în urma schimbărilor pe care le
suferă circumstanțele . Progresul în direcți a lărgirii acestui
corp de gene ralizări , a întăririi încrederii în valabilitatea lor
și a unei acurateți sporite a predicțiilor la care conduc este
stînjenit nu numai de limitele capacităților umane , ca în
orice demers cognitiv , ci și de obstacole ce prezintă o
importanță aparte pentru științele sociale în general și
pentru teoria economică în particular , deși nu le sînt
nicidecum specifice acestora . Faptul că obiectul e conomiei
politice le este familiar alimentează la oameni disprețul
față de cunoașterea lui specializată . Importanța pe care
obiectul ei o are pentru viața de fiecare zi și pentru
preocupările majore ale politicii publice dăunează
obiectivității și facilitează confuzia între analiza științifică
și judecata normativă . Necesitatea sprijinirii pe experiența
necontrolată și nu pe experimentul controlat îngreuneaz ă
obținerea de date empirice clare și tranșante prin care să
poată fi justificată acceptarea ipotezelor avansate .
Sprijinirea pe experiența necontrolată nu afectează
principiul metodologic fundamental că o ipoteză poate fi
testată numai prin conformitatea implicațiilor sau

predicțiilor ei cu fenomene observabile ; dar face mai
dificilă sarcina testării ipotezelor și creează teren mai
prielnic pentru confuzii în privința principiilor
metodologice . Mai mult decît alți oameni de știință , cei din
științele soci ale trebuie să aibă conștiința metodologiei pe
care o practică .
O confuzie ce se întîlnește deosebit de fre cvent și care a
adus mari preju dicii este cea privitoare la rolul
„presupozițiilor ” în analiza economică . O ipoteză sau teorie
științifică semnificati vă asertează , în cazul tipic , că pentru
înțelegerea unei clase particulare de fenomene , anumite
forțe sînt importante , iar altele nu . De multe ori este
convenabil c a o asemenea ipoteză să fie pre zentată
spunînd că fenomenele pe care ea este menită să le pr ezică
se comportă la nivelul observației ca și cum ar avea loc
într-o lume ipotetică și mult simplificată ce cuprin de
numai forțele despre care ipoteza afirmă că sînt
importante . În general , o asemenea descriere poate fi
formulată în mai multe feluri ; altfel spus , există mai multe
seturi de „presupoziții ” cu ajutorul cărora poate fi
prezentată teoria . Alegerea între aceste presupoziții
alternative se face după criterii cum sînt economicitatea ,
claritatea și precizia în prezen tarea ipotezei ; capacitatea lor
de a face să intervină în judecarea valabilității ipotezei
probe indirecte , prin sugerarea unor implicații ale ei ce pot
fi cu ușurință confruntate cu observația sau prin relevarea
legăturilor ei cu alte ipoteze ce se referă la fenomene
înrudite ; și în fun cție de alte considerații similare .
O asemenea teorie nu poate fi testată confruntînd di rect
„presupozițiile ” ei cu „realitatea ”. Într-adevăr , nu există o
cale inteligibilă de a face acest lucru . „Realismul ” complet
este, evident , de nesusținut , iar la înt rebarea dacă o teorie
este „suficient ” de realistă nu se poate răspunde decît
examinînd dacă ea generează predicții care sînt suficient
de bune pentru scopul urmărit sau care sînt mai bune
decît predicțiile derivate din teorii alternative . Este totuși
răspîndită credința că o teorie poate fi testată prin

realismul presu pozițiilor ci , independent de acurate țea
predicțiilor pe care le generează ; din această credință se
alimentează multe din criticile aduse fără încetare teoriei
economice că este n erealistă. Criteriile de acest fel sînt în
bună măsură irele vante , și ca urmare , majoritatea
încercărilor de reformare a teoriei economice stimulate de
ele n-au fost încununat e de succes .
Faptul că un număr atît de mare de critici la adresa
teoriei economice sînt irel evante nu înseamnă , firește , că
teoria economică existentă merită mai multă încredere .
Dacă aceste critici nu și -au atins ținta nu înseamnă că nu
există nici o țintă pentru critică . Într-un sens banal ,
evident că asemenea ținte există . Orice teorie este în mod
necesar provizorie și susceptibilă de schim bare o dată cu
progresul cunoașterii . Pentru a nu rămîne doar la această
platitudine , este necesar să precizăm mai îndeaproape
conținutul „teoriei economice existente ” și să distingem
diferitele ei ramuri : unele părți ale teoriei economice
merită indiscutabil mai multă încredere decît altele . Dar o
evaluare cuprinzătoare a stării actuale a economiei
pozitive , o recapitulare a probelor empirice ce afectează
valabilitatea ei și o estimare a creditului relativ pe care îl
merită fiecare parte a ei , dacă sînt în genere posibile , n-ar
putea fi realizate decît într -un tratat sau într -o serie de
tratate , nicidecum într -un scurt articol consacrat
metodologi ei.
Tot ce pot face aici este să exprim pe scurt un punct de
vedere personal . Teoria existentă a prețurilor relative , care
urmă rește să explice alocarea resur selor între scopuri
alternative și împărțirea produsului între resursele
cooperante , teorie ce a primit aproape forma ei actuală în
cartea lui Marshall Principiil e economiei politice , mi se pare
extrem de rodnică și totodată demnă de multă încredere
pentru tipul de sistem economic ce caracterizează
națiunile occidentale . În pofida controverselor aparent
numeroase , același lucru se poate spune despre teoria
monetară statică existentă , care urmărește să explice

nivelul structural sau secular al prețurilor absolute ,
producția globală și alte variabile ce caracterizează
economia ca un întreg , și al cărei miez îl constituie , în
toate variantele ci principale , de la David Hume la Școala
din Cambridge , Irving Fisher și John Maynard Keynes, o
formă a teoriei cantitative a banilor . Partea cea mai slabă
și mai puțin satisfăcătoare a teoriei economice actuale mi
se pare a fi domeniul dinamicii monetare , care se ocupă de
procesu l de adaptare a econom iei ca întreg la schimbarea
condițiilor , așadar și de fluctuațiile pe termen scurt ale
activității globale . În acest domeniu nici nu dispunem
măcar de o teorie pe care să o putem numi pe drept cuvînt
„teoria existentă ” a dinamicii mon etare .
Firește , chiar și în cazul teoriei prețurilor relative și al
teoriei monetare statice este loc din belșug pentru lărgirea
sferei de cuprindere și ameliorarea acurateței teoriei
existente . În particular , accentul prea mare pus pe
realismul descriptiv al „presupozițiilor ” a contribuit la
neglijarea unei probleme critice cum este determinarea
limitelor de valabilitate a diferitelor ipoteze care împreună
formează teoria economică existentă în aceste domenii .
Modelele abstracte corespunzătoare acestor ipo teze au fost
elaborate destul de detaliat , iar rigoarea și precizia lor au
fost mult îmbunătățite . A fost adunată o canti tate fără
precedent de material descriptiv privitor la caracteristicile
sistemului nostru economic . Toate aceste a sînt lucruri
bineveni te. Dacă vrem însă să folosim în mod eficient
acest e modele abstracte și acest material descriptiv ,
trebuie să dispunem de o explorare comparabilă a
criteriilor pe baza cărora se poate determina care dintre
metodele abstracte se recomandă a fi folosite pen tru o
categoric de probleme sau alta , cu ce entități observabile
trebuie identificate diferitele entități din modelul abstract ,
care dintre parametrii problemei sau ai circumstanțelor
are cel mai mare efect asupra acurateței predicțiilor
derivate din cutar e model sau teorie .

Progresul științei economice pozitive presupune nu
numai testarea și dezvoltarea ipotezelor existente , ci și
construirea de noi ipoteze . Despre aceasta nu se pot spune
multe lucruri la nivel formal . Construirea de ipoteze este
un act cr eator ținînd de inspirație , intuiție , invenție ;
esența ei constă în a sesiza ceva nou într -un material
familiar . Procesul acesta poate fi discutat din unghi
psihologic , nu logic , poate fi studiat în autobiografii și
biografii , nu în tratate despre metoda ș tiinței ; și poate fi
promovat prin maximă și exemplu , nu prin silogism sau
teoremă .

NOTE

1. Macmillan & Co ., Londra , 1891 , pp. 34-35 și 46 .
2. Această situație nu este nicidecum specifică științelor
sociale sau economice . Să ne gîndim la importanța pe care
o au părerile personale și leacurile „domestice ” în
medicină , ori de cîte ori nu există dovezi convingătoare în
favoarea opiniilor „de specialitate ”. Prestigiul și
recunoașterea de care se bucură în prezent concepțiile
experților din științele fizice în domeniile lor de specialitate
— iar mult prea adesea și în alte domenii — se datorează
nu doar în crederii de care ei beneficiază , ci și mărturiilor
pe care le reprezintă lucrările lor , succesului predicțiilor
lor și realizărilor impresionante obținute p rin aplicarea
rezultatelor lor . Cînd, în Marea Britanie din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, economia poli tică părea să
ofere dovezi simi lare ale valorii sale , prestigiul și
recunoașterea de care se bucura „economia politică
științifică ” rivalizau cu cele ale științelor fizice din zilele
noastre .
3. Interacțiunea dintre observator și procesul observat ,
care constituie o trăsătură atît de pronunțată a științelor
sociale , pe lîngă paralela sa mai evidentă din științele

fizice , are un corespondent mai su btil în principiul
indeterminării ce guvernează interacțiunea dintre procesul
de măsurare și fenomenele măsurate . Iar amîndouă au un
pandant în domeniul logicii pure în teorema lui G ödel care
enunță imposibilitatea ca un sistem logic cuprinzător să
fie com plet. Rămîne deschisă problema dacă toate trei pot
fi privite drept formulări diferite ale unui principiu și mai
general .
4. Un exemplu considerabil mai complex îl constituie
politica de stabilizare . La o privire superficială , concepțiile
divergente asupra acestei chestiuni par să re flecte
deosebiri în ce privește obiectivele urmărite ; eu cred însă
că aceasta e o impresie înșelătoare și că în final concep țiile
diferite reflectă cu precădere prejudecăți diferite privitoare
la sursa fluctuațiilor din activita tea economică și efectul
acțiunii anti -ciclu alternative . În studiul „Efectele politicii
de ocupare completă a forței de muncă asupra stabilității
economice — o analiză formală ”, infra, pp. 117-132, am
semnalat un considerent pozitiv major de natură să exp lice
o bună parte din divergența despre care vorbim . Un scurt
tur de orizont asupra situ ației actuale a părerilor
împărtă șite de economiști de profesie asupra acestei
chestiuni se găsește în textul „Problema instabilității
economice ”, raport al unui subcom itet al Comitetului
pentru probleme publice al Asociați ei economice
americane , American Economic Review , XL, sept. 1950 , pp.
501-538.
5. Ultima formulare citată este din Alfr ed Marshall , „The
Present Position of Economics ” (1885 ), text retipărit în
Memoria ls of Alfre d Marshall , ed. A. C. Pigou , Macmillan &
Co., Londra , 1925 , p. 164. Vezi și „The Marshallian
Demand Curve ”, infra, pp. 56-57, 90-91.
6. Vezi „Lange on Price Flexibility and Employment : A
Methodological Criticism ”, infra, pp. 282-289.
7. „The Mar shallian Demand Curv e”, infra, p. 57.
8. Precizarea este necesară , căci se poate întîmpla ca
„probele ” să fie lăuntric contradictorii , astfel încît nici o

ipoteză să nu fie compatibilă cu ele . Vezi și „Lange on Price
Flexibility and Employment ”, infra, pp. 282-283.
9. Vezi „Lange on Price Flexibility and Employment ”,
infra, passim .
10. Vezi de asemenea Milton Friedman și L . J. Savage ,
„The Expected Utility Hypothesis and the Measurability of
Utility ”, Journ al of Politica l Economy , LX, dec. 1952 , pp.
463-474, îndeosebi pp . 465-467.
11. În anii din urmă unii economiști , mai cu seamă un
grup legat de Comisia Cowles de Cercetări Economice de la
Universitatea din Chicago , au pus un mare accent pe
împărțirea acestui pas din selectarea unei ipoteze
compatibile cu p robele , în doi subpași : întîi, selectar ea
unei clase de ipoteze admisibile din totalitatea ipo tezelor
posibile (alegerea unui „model ”, în terminologia lor ); în al
doilea rînd , selectarea unei ipoteze din această clasă
(alegerea unei „structuri ”). Această s ubîmpărțire poale fi
utilă din punct de vedere euristic în anumite tipuri de
lucrări , îndeosebi în promovarea utilizării sistematice a
materialului statistic disponibil și a teoriei statistice . Din
punct de vedere metodologic , însă, este o subîmpărțire cu
totul arbitrară a procesului de decizie cu privire la o
ipoteză particulară , aflată pe picior de egalitate cu multe
alte subîmpărțiri ce pot fi convenabile pentru un scop sau
altul sau potrivite cu nevoile psihologic e ale anumitor
cercetători .
Această subî mpărțire particulară a avut drept
consecință , între altele , apariția așa -numitei probleme a
„identificării ”. După cum am evidențiat mai înainte , dacă
există o ipoteză compatibilă cu probele disponibile , atunci
există o infinitate de ipoteze compa tibile cu aceste probe .
Această afirmație , valabilă pentru clasa ipotezelor luată în
întregul ei, poate să nu fie adevărată pentru su bclasa
obținută în primul din ce i doi pași delimitați adineauri ,
numită „model ”. Se poate întîmpla ca probele ce urmează a
fi folosit e pentru selectarea ipotezei finale din această
subclasă să fie compatibile cu cel mult o ipoteză din ea , în

care caz se spune despre model că este „identificat ”; în caz
contrar , se spune că este „nei dentificat”. După cum se
desprinde limpede din acest mod de a descrie conceptul de
„identificare ”, este vorba în esență de un caz special al
problemei mai generale a alegerii între ipoteze alternative
ce sînt deopo trivă compatibile cu probele — problemă în
care sîntem nevoiți să decide m în conformitate cu un
principiu arbitrar de felul briciului lui Occam .
Introducerea celor doi subpași în selectarea unei ipoteze
face ca această problemă să apară în cele două stadii
corespunzătoare și îi dă o pregnanță aparte . În timp ce
clasa tuturor ipotezelor este totdeauna neidentificată ,
subclasa dintr -un „model ” poate să nu fie , ceea ce naște
problema condițiilor pe care un „model ” trebuie să l e
satisfacă pentru a fi „identi ficat”. Oricît de utili ar putea să
fie ce i doi subpași în anumite contex te, introducerea lor
creeaz ă pericolul utilizării neintenționate a unor criterii
diferite în efectuarea aceluiași fel de alegere între ipoteze
alternative în două stadii diferite .
Privitor la punctul de vedere metodologic general
discutat în această notă , vezi Tryvge Haavelmo , „The
Probability Approach in Econometrics ”, Econom etrica , vol.
XII, 1944 , supliment ; Jacob Marshack , „Economic
Structure , Path, Policy and Prediction ”, American Economic
Review , XXXVII , mai 1947 , pp. 81-84 și „Statistica l
Inference in Economics : An In troduction ”, în T . C.
Koopmans (ed .), Statistical Inference in Dynamic Economic
Models , John Wiley & Sons , New York , 1950 ; T. C.
Koopmans , „Statistical Estimation of Simultaneous
Economic Relations ”, Journal of the American Statistical
Association , XL, dec. 1945 , pp. 448-466; Gershon Cooper ,
„The Ro le of Economic Theory in Econome tric Models ”,
Journal of Farm Economics , XXX, feb. 1948 , pp. 101-116.
Privitor la problema identificării , vezi Koopmans ,
„Identification Problems in Econometric Model
Construction ”, Economet rics, XVII, apr. 1949 , pp. 125-144;
Leonid Hurwicz , „Generalization of the Concept of

Identification ”, în Koopmans (ed .), Statistical Inference in
Dynamic Economic Models .
12. Firește , conversa acestei propoziții nu este valabilă ;
presupozițiile nerealiste (în acest sens ) nu garantează că
avem de -a face cu o teorie valoroasă .
13. Vezi R . A. Lester , „Shortcomings of Marginal
Analysis for Wage -Employment Problems ”, American
Economic Review , XXXVI , mar. 1946 , pp. 62-82; Fritz
Machlup , „Marginal Analysis and Em pirical Research ”,
American Economic Re view, XXXVI , sept. 1946 , pp. 519-
554; R. A. Lester , „Marginalism , Minimum Wages , and
Labor Markets ”, American Economic Review , XXXVII , mar.
1947 , pp. 135-148; Fritz Machlup , „Rejoinder to an
Antimarginalist ”, American Economic Review , XXXVH , mar.
1947 , pp. 148-154; G. J. Stigler, „Professor Lester and the
Marginalists ”, American Economic Review , XXXVII , mar.
1947 , pp. 154—157; H. M. Oliver , Jr., „Marginal Theory
and Business Behaviour ”, American Economic Review ,
XXXVII , iun. 1947 , pp. 375—383; R. A. Gordon , „Short –
Period Price Determination in Theory and Practice ”,
American Economic Review , XXXVIII , iun. 1948 , pp. 265-
288.
14. Se cuvine remarcat că pe lîngă un bogat material
care privește , în intenția auto rului, valabil itatea
„presupozițiilor ” teoriei marginaliste , Lester invocă și probe
privitoare la conformitatea experienței cu implicațiile
teoriei , citînd ca exemple pentru lipsa de conformitate
reacțiile patronatului din Germania la planul lui Papen și
a celui din Sta tele Unite la schimbările intervenite în
legislația salariului minim . Scurtul comentariu al lui
Stigler este însă singurul , din restul contribuțiilor , care se
referă la aceste probe . De remarcat , de asemenea , că
expunerea temeinică și scrupu loasă făcută de Machlup a
structurii logice și a semnificației analizei marginale este
binevenită avînd în vedere interpretările eronate ce viciază
studiul lui Lester și aproape că ascund probele prezentate
de el care sînt relevante pentru problema -cheie pe care o

aborde ază. Numai că , în accentul pe care -l pune pe
structura logică , Machlup se apropie periculos de mult de
prezentarea teoriei ca o pură tautologie , deși în cîteva
locuri se vede că este conștient de acest pericol și
preocupat să -l evite. Contribuțiile lui Oli ver și Gordon
merg cel mai departe pe linia concentrării exclusive asupra
conformității comportamentului oamenilor de afaceri cu
„presupozițiile ” teoriei .
14. Acest exemplu și o parte din discuția ce urmează ,
deși au o origine indepen dentă , se aseamănă și se înscriu
în același spirit ca unul din exemplele și abordarea
propusă în importantul articol al lui Armen A . Alchian
„Uncertainty , Evolution , and Economic Theory ”, Journal of
Political Economy , LVIII, iun. 1950 , pp. 211-221.
15. Milton Friedman și L . J. Savage , „The Utility
Analysis of Choices Involving Risk ”, Journal of Political
Economy , LVI, aug. 1948 , p. 298. Retipărit în American
Economic Association , Readings in Price Theory , Richard
D. Irwin , Inc., Chicago , 1952 , pp. 57-96.
16. Este mai bine să des emnăm prin termenul „profit ”
diferența dintre rezultatele reale și cele „anticipate ”, între
încasările ex post și ex ante . „Profiturile ” sînt atunci un
rezultat al incertitudinii și , după cum arată Alchian (op .
cit.,), p. 212, urmîndu -l pe Tintner , nu pot fi dinainte
maximizate în mod deliberat . Dată fiind incertitudinea ,
indivizii sau firmele aleg între probabilități de distribuție
anticipate ale încasărilor sau veniturilor . Conținutul
specific al unei teorii a alegerii între astfel de distribuții
depinde de criteriile potrivit cărora se consideră că sînt
ordonate preferențial . Una din ipoteze le presupune
ordonate prin anticiparea matematică a utilității
corespunzătoare lor . (Vezi Friedman și Savage , „The
Expected -Utility Hypothesis and the Measurability o f
Utility ”, op. cit .). Un caz special al acestei ipoteze sau o
alternativă la ea ordonează distribuția probabilității în
raport cu anticipările matematice ale încasărilor bănești
care le corespund . Pare-se că aceasta din urmă este mai

aplicabilă și mai fre cvent aplicată firmelor decît indivizilor .
Termenul de „randamente așteptate ” se vrea suficient de
cuprinzător pentru a fi aplicabil la toate aceste alternative .
Chestiunile la care ne -am referit pe scurt în această
notă nu sînt de importanță fundamentală pentru
problemele metodologice discutate aici , astfel încît în cele
ce urmează sînt în bună măsură lăsate de o parte .
17. Vezi George J . Stigler , „A Theory of Delivered Price
Systems ”, American Economic Review , XXXIX , dec. 1949 ,
pp. 1 143 -l 157.
18. Un alt exemplu specific al acestui fel de test indirect
se găsește în Friedman și Savage , „The Expected -Utility
Hypothesis and the Measurability of Utility ”, op. cit ., pp.
466-467.
19. O formulare riguroasă a acestei ipoteze ar trebui ,
desigur , să specifice cum urmează a fi judecate „gradul de
discriminare rasială sau religioasă ” și „gradul de
monopolizare ”. Formularea vagă din text este însă
suficientă pentru ceea ce ne preocupă aici .
20. Thorstein Veb len, „Why is Economics Not an
Evolutionary Science ?” (1898 ), retipărit în The Place of
Science in Modern Civilization , New York , 1919 , p. 73.
21. Oliver , op. cit ., p. 381.
22. Vezi H . D. Henderson , „The Significance of the Rate
of Interest ”, Oxford Eco nomic Papers , nr. 1, oct. 1938 , pp.
1-13; J. E. Meade și P . W. S. Andrews , „Summary of
Replies to Questions on Effects of Interest Rates ”, Oxford
Economic Papers , nr. 1, oct. 1938 , pp. 14-31; R. F. Harrod ,
„Price and Cost in Entrepreneurs ‟ Policy ”, Oxford Economic
Papers , nr. 2, mai 1939 , pp. 1-11; și R. J. Hall și C . J.
Hitch , „Price Theory and Business Behaviour ”, Oxford
Economic Papers , nr. 2, mai 1939 , pp. 12—45; Lester ,
„Shortcomings of Marginal Analysis for Wage -Employment
Problems ”, op. cit ., Gordon , op. cit .; pentru o analiză
detaliată a metodei chestionarului , vezi Fritz Machlup ,
„Marginal Analysis and Empirical Research ”, op. cit .,
îndeosebi sec . II.

Nu vreau să spun prin asta că studiile pe bază de
chestionar privind motivele sau credințele oamenilor de
afaceri sau ale altor persoane , privitoare la forțele ce
influențează comportamentul lor , n-ar fi de folos pentru
nici un fel de scopuri urmărite de cercetare economică . Ele
pot fi extrem de valoroase în sugerarea de piste de urmat
în explicarea deosebirilor dintre rezultatele prezise și cele
observate ; adică în construirea de noi ipoteze sau în
revizuirea celor vechi . Oricare ar fi însă valoarea lor
sugestivă sub acest raport , ele mi se par aproape total
inutilizabile ca mijloace de testare a valabilității ipotezelor
economice . Vezi comentariul meu la articolul l ui Albert G .
Hart „Liquidity and Uncertainty ”, American Economic
Review , XXXIX , mai 1949 , pp. 198-199.
23. Oliver , op. cit ., p. 382.
24. Lester , „Shortcomings of Marginal Analysis for
Wage -Employment Problems ”, op. cit ., p. 75.
25. De exemplu , examinarea d irectă a „presupozițiilor ” îl
conduce pe Gordon la următoarea formulare a ipotezei
maximizării cîștigurilor , ipoteză ce se bucură de favoarea
generală a criticilor : „Există o tendință irezistibilă de a
calcula pe baza costurilor totale medii pen tru un nive l
„normal ” al producției . Acesta este etalonul , formula
rezumativă folosită de oamenii de afaceri și de contabili ,
scopul lor fiind mai mult acela de a obține profituri
satisfăcătoare în condiț ii de siguranță decît de a maxi miza
profiturile ” (op. cit .) p. 275. În fond însă el abandonează
această ipoteză sau o convertește într -o tautologie și pe
parcurs acceptă implicit testul prin predicție , atunci cînd
scrie ceva mai departe : „Costul integral și profiturile
satisfăcătoare pot continua să reprezinte obiecti vele
urmărite chiar și atunci cînd are loc o reducere a
costurilor totale pentru a face față concurenței sau o
depășire a lor pentru a profita de o piață avantajoasă
pentru vînzători ” (ibid., p. 284). Unde mai e aici „tendința
irezistibilă ”? Ce fel de date ar putea contrazice această
aserțiune ?

26. Sidney S . Alexander , „Issues of Business Cycle
Theory Raised by Mr . Hicks ”, American Economic Review ,
XLI, dec. 1951 , p. 872.
27. Principles of Politica l Economy (ed. Ashley ),
Longmans , Green & Co ., 1929 , p. 436.
28. Principles , p. 329, vezi și pp . 35, 100, 341, 347, 375,
546.
29. Acest tip ideal poate fi împărțit în două tipuri : firma
oligopolistă , cînd curba de cerere pentru producția ei este
infinit elastică la u n anumit preț pentru unele nive luri ale
producție i, dar nu pentru toate ; firma monopolistă
propriu -zisă, cînd curba cererii nu este nicăieri infinit
elastică (decît , eventual , la un nivel de producție zero ).
30. Pentru firma oligopolistă din nota precedentă , o
ramură poale fi definită ca un grup de firme ce fabrică
același produs .
31. Principles , p. 100.
32. Citate din ibid.
33. E. H. Chambe rlin, The Theory of Monopolistic
Competition , ediția a șasea , Harvard University Press ,
Cambridge , 1950 ; Joan Robinson , The Economics of
Imperfect Competition , Macmill an & Co ., Londra , 1933 .
34. Vezi R . L. Bishop , „Elasticit ies, Cross -Elasticities ,
and Market Relationships ”, American Economic Review ,
XLII, dec. 1952 , pp. 779-803, unde se încearcă o
clasificare riguroasă a relațiilor de piață în sensul acesta .
Deși încer carea este ingenioasă și sofisticată , rezultatul mi
se pare a fi total nesatisfă cător . El se bazează în principal
pe clasificarea anumitor numere drept „mari ” sau „mici ”
fără să existe o discuție despre modul cum se poate decide
dacă un anumit număr este „ mare ” sau „mic ”; o asemenea
decizie firește că nici nu e posibilă l a un nivel pur abstract .
35. Op. cit ., p. 82.
36. Există întotdeauna o transformare a cantităților care
ar face identice fie curbe le costului , fie pe cele ale cererii ;
această transformare nu trebuie să fie însă neapărat
liniară , în care caz ar presupune unități de mărimi diferite

ale aceluiași produs la diferite niveluri ale producției . Nu
este obligatoriu să existe o transformare care ar face
identice ambele p erechi de curbe .
37. Vezi Robe rt Triffin , Monopolistic Competition and
General Equilibrium Theory , Harvard University Press ,
Cambridge , 1940 , pp. 188-189.
38. Pentru o critică detaliată , vezi George J. Stigle r,
„Monopolistic Competition in Retrospect ”, în Five Lectures
on Economic Prob lems, Macmillan & Co ., Londra , 1949 , pp.
12-24.

CAPITOLUL 11
Testabilitate și aproximare*
HERBERT SIMON

Herbert Simon (1916 -) s-a născut la Milwaukee,
Wisconsin, și a obținut doctoratul în științe politice
de la Universitatea din Chicago. A predat la I nstitutul
de Tehnologie din Illinois și la Universitatea Carnegie –
Mellon, unde în prezent este profesor de psihologie.
Simon a adus contribuții majore în cîteva discipline
diferite — știința politică, psihologia, filozofia și
economia. I s -a decernat Premi ul Nobel pentru
economie în 1978. Scurtul eseu care urmează a fost
scris pentru un simpozion consacrat metodologiei lui
Milton Friedman, ținut l a întrunirea din 1962 a
Asociați ei Economice Americane.

Găsesc interesantă și instructivă cercetarea
metodologi că în măsura în care ea se adresează unor
probleme concrete ale științei empirice . De aceea , deși sînt
în general de acord cu aproape tot ce s -a spus în
comunicările anterioare și de către participanții la discuții ,
prefer să -mi formulez remarcile la un ni vel mai puțin
abstract decît al lor .

Relația dintre premise și concluzii în teoria economică

Profesorul Nagel a arătat că numai relativ la o formulare
particulară a unei teorii se poate spune despre o anumită
propoziție că este o presupoziție fundamental ă a acestei
teorii sau una din concluziile ei derivate . Dacă povestea s –

* Publicat in ițial sub titlul „Problem s of Met hodology — Discussion”,
(„Probleme de metodo logie — Discuție”), în American Economic Review :
Papers and Proceedings, vol. 53 (1963), pp. 229 -231.

ar rezuma la atît , atunci asimetria dintre presupoziții și
propoziții derivate prezentă în poziția lui Friedman — ceea
ce profesorul Samuelson numește „the F -Twist ”
(„caracteristica F ”) iar mie îmi place să -mi reprezint drept
„principiul irealității ” al lui Friedman — ar fi cu totul
arbitrară . Observațiile făcute de profesorul Krupp privitor
la legile de compoziție și la relația dintre teoriile
microscopice și cele macroscopice sugereaz ă, însă, că aici
e vorba de ceva mai mult .
Dat f iind că prefixele „micro ” și „macro ” au în știința
economică înțelesuri oarecum specializate , prefer să
vorbesc despre teoriile privitoare la actorii economici și ,
respectiv , teoriile piețelor economice . În contextul de față ,
teoria relevantă la nivelul actor poate fi aproximată prin
propozițiile : X — oamenii de afaceri doresc să -și
maximizeze profiturile ; Y — oamenii de afaceri pot să facă
și fac calcule prin care se identifică modul de acțiune ce
maximizează profitul . Teoria la nivelul pieței poate fi
rezumată prin Z — prețurile și cantitățile se situează la
acele ni veluri care maximizează profitu rile firmelor pe
piață (Pentru simplificare , să presupunem că avem în
vedere maximul în teoria concurenței perfect e.)
Apărînd teoria formată din X , Y și Z , Friedman afirmă că
dacă Z este adevărată , nu contează dacă X și Y sînt false .
Profesorii Nagel și Samuelson au învederat deja eroarea
logică ce se comite cînd valabilitatea lui Z este folosită
pentru a susține X și Y sau pentru a susține consecințe ale
lui X și Y ce nu decurg numai din Z . Poziția lui Friedman
se lovește însă și de alte difi cultăți la fel de serioase .
Tratarea lui X și Y drept premise iar a lui Z drept
concluzie nu e doar o chestiune de gust în formu larea
teoriei . Formularea se potrivește cu ideile noastre curente,
fie ele și numai implicite , despre explicație . Noi explicăm
macroscopicul prin microscopic (plus anumite legi de
compunere ) — piața prin actori . Procedăm așa în parte
pentru că aceasta conc ordă cu sentimentul nostru că
actorii individuali sînt componentele simple ale pieței

complexe , revenindu -le, de aceea , rolul de elemente
explicative . Iar în parte , pentru că X și Y , plus legile de
compunere , ne permit să derivăm alte propoziții la nivelul
pieței — bunăoară , propoziții despre modificarea
impozitelor sau despre alte aspecte ale politicii economice
— pe care nu sîntem în măsură să le testăm prin
observația directă .
Eroarea logică cuprinsă în principiul irealității al lui
Friedman a exercitat o fascinație atît de mare — atît la
această reuniune , cît și aiurea — încît au scăpat atenției
alte erori . Majoritatea criticilor au acceptat ideea lui
Friedman că propoziția Z este cea supusă testării empirice ,
pe cînd X și Y nu sînt direct observabile . Ceea ce , firește ,
este un non sens . Nimeni n -a observat , în fapt , dacă
pozițiile efective ale firmelor econo mice sînt cele ce duc la
maximi zarea profiturilor ; și nici n -a propus nimeni vreo
metodă de testare a acestei propoziții prin observație
directă . Eu nu-mi pot imagina în ce ar consta un
asemenea test , întrucît persoana ce ar efectua testarea ar
fi la fel de incapabilă ca și firmele economice să descopere
care este în realitate poziția optimă .
Dacă , în aceste circumstanțe , Z este o teorie valabilă ,
aceasta nu se poate datora decît faptului că ea decurge din
presupoziții empiric valabile privitoare la actori împreună
cu anumite legi de compunere empiric valabile . Or, fapt e
că dispunem de o cantitate considerabilă de probe
privitoare la X și Y , iar partea covîrșitoare a probelor
privitoare la Y , cel puțin , pledează pentru falsitatea
acesteia . Scopul mărturisit al principiului irealității al lui
Friedman este de a salva teoria clasică în fața falsității
vădite a lui Y . (Argumentul lui Alchian că „nu
supravi ețuiesc decît cei ce -și maximizează profitul ” nu
îndreaptă lucrurile , deoarece , ca și Z , nu poate fi testat
prin observație directă — nu avem cum să -i identificăm pe
maximizatorii de profituri .)
Există o cale simplă pentru înlăturarea dificultății , deși
s-ar putea ca ca să necesite mai mult travaliu empiric la

nivelul actorilor individuali decît găsesc că este comod
economiștii cu formație clasică . Să facem observațiile
necesare pentru a descoperi și testa niște propoziții
adevărate , să le zicem X ‟ și Y‟ prin care să înlocuim
propozițiile false X și Y . Să construim apoi pe aceste
temelii mai solide o nouă teorie a pieței . Această
propunere , firește , nu este nouă . În ultimele două decenii
s-a făcut o bună bucată de drum în direcția înfăptuirii ei .

Tipuri ide ale și aproximări

Comentariul cu care vreau să închei se leagă de cel de
mai înainte . La această întrunire s -a vorbit mult despre
tipuri ideale : vidul perfect și concurența perfectă . Eu nu
sînt mulțumit cu răspunsurile date argumentului lui
Friedman că el este îndreptățit cel puțin în egală măsură
cu fizicienii , să facă presupoziții nerealiste . S-a făcut
vinovat și Galile i de folosirea princi piului eronat al
irealității ? Eu cred că nu . Comportamentul corpurilor în
viduri perfecte l-a preocupat nu pentru că asemenea viduri
nu există nicăieri în lumea reală , ci pentru că lumea reală
le aproximează uneori destul de bine pentru a face
interesantă postularea lor .
Mi-aș îngădui să propun un principiu metodologic care
să înlocuiască principiul irealității . L-aș nu mi „principiul
continuității aproximării ”. Iată conținutul său : dacă
condițiile lumii reale aproximează suficient de bine
presupozițiile unui tip ideal , consecințele derivate din
aceste presupoziții vor fi aproximativ corecte . Mi se pare că
principala care nță a interesantei abordări propuse în
comunicarea profesorului Papandr eu constă în
neîncorporarea acestui principiu în formularea ei.
Nerealismul premiselor nu este o virtute a unei teorii
științifice , ci este un rău necesar — o concesie făcută
capacități i calculatorii finite a omului de știință , concesie
pe care principiul continuității aproximării o face
tolerabilă .

Oamenii de știință fac uz tot timpul în activitatea lor de
principiul continuității . Din păcate , nu i s -a rezervat un loc
în teoria statisti că modernă . Statisticienii au adoptat
cuvîntul „semnificativ ” în înțelesul de „improbabil să se fi
produs din întîmplare ”. Însă, în testarea ipotezelor extreme
— a tipurilor ideale — ceea ce vrem să aflăm în primul rînd
nu este dacă există devieri ale obse rvației de la teorie care
sînt „semnificative ” în acest sens . Mult mai important e să
știm dacă ele sînt semnificative în sensul că apropierea
teoriei de realitate se situează dincolo de limitele toleranței
noastre . Pînă cînd această noțiune de semnificați e nu va fi
adecvat formalizată și încorporată metodologiei statistice ,
nu vom dispune de o tratare metodologică adecvată a
ipotezelor extreme . Discuțiile de la această reuniune nu au
oferit soluția , dar au identificat această problemă ca avînd
o importanță metodologică centrală pentru economia
politică .

PARTEA A III -A
Ideologia și valorile

Puțini sînt oamenii ce manifestă indiferență față de
obiectul de care se ocupă economia . Problemele economice
sînt adesea probleme politice , iar răspunsurile ce li se dau
afectează bunăstarea a milioane de oameni . Multe științe
au aplicații tehnice , dar cea economică are o importanță
practică aparte , dacă nu cumva unică .
Această importanță practică a ei ridic ă probleme
metodologice particu lare. Vrem să știm dacă econom ia
poate fi o știință obiectivă , în ciuda importanței pe care o
are pentru politică . Vrem să știm în ce fel anume
înrîurește știința economică elaborarea politicii și dacă de
la economiști se pot aștepta adevăruri obiective ,
nepărtinitoare . Evident că inte resele personale , valorile și
„ideologia ” îi influențează pe toți oamenii , inclusiv pe
economiști . Arată cumva faptul acesta că economia
politică nu poate să fie o știință veritabilă ? Cît de
semnificativ este de fapt rolul ideologiei în gîndirea
economică ?
Cei trei autori reprezentați în această sec țiune admit că
valorile și ideo logia joacă un rol important în știința
economică . Myrdal pune un accent deosebit pe modelarea
ei de către ideologie și valori . Schumpeter și Klappholz , pe
de altă parte , insistă că tehnicile analitice și concluziile
econo miei politice pot fi justificate în mod obiectiv .

CAPITOLUL 12
Valorile implicite în știința
economică*
GUNNAR MYRDAL

Gunnar Myrdal (1893 -1987) s -a născut în Suedia și
și-a făcut studiile la Universitatea din St ockholm,
unde apoi a predat în cea mai mare parte a carierei
sale. Myrdal are interese intelectuale largi și este
cunoscut în parte pentru activitatea depusă la
Națiunile Unite și pentru studiul său clasic privind
problemele rasiale americane, inti tulat An American
Dilemma (O dilemă americană ). I s-a decernat premiul
Nobel pentru economie în 1974. În cursul carierei
sale a abordat în repetate rînduri problema rolului
valorilor în știința economică, preocupare ce se
vădește și în următoarele extrase din prim ul capitol
al cărții sale The Political Element in the Development
of Economic Thought (Elementul politic în dezvoltarea
gîndirii economice ).

Politica este o artă circumscrisă de Real și de Posibil și
tocmai de aceea ea se poate adresa științei economice .
Omul po litic poate aștepta în mod rezo nabil din partea
economistului să explice situația reală și să dezvăluie
efectele diferitelor moduri de acțiune posibile relativ la o
aceeași situație inițială . Dincolo de aceasta , însă, omul de
știință nu trebuie să se aventu reze. Dacă vrea să meargă
mai departe , îi trebuie un alt set de premise , de care
știința nu dispune : o evaluare care să -l călăuzească în
alegerea efectelor dezirabile din punct de vedere politic și a
mijloacelor permisibile pentru realizarea lor .

* Extras din The Political Element in the Development of Economic
Thought , Harvard University Press, C ambridge, Mass., 1954.

Punctul de vedere epistemologic sugerat aici nu este ,
firește , unul specific autorului . Dimpotrivă , el reprezintă
ceea ce a fost , de fapt , de aproxi mativ un secol încoace
punctul de vedere oficial din teoria economică . În al
cincilea dintre strălucitele es euri pe care le -a scris în
tinerețe , intitulat On the Defi nition of Political Economy and
on the Method of Investigation proper to it (Despre definiția
economiei politice și me toda ei caracteristică de
inves tigație)1, John Stuart Mill urmărea să restrîngă
domeniul științei economice la studiul factualului și al
probabilului . Senior a pledat în mod viguros pentru același
punct de vedere în prelegerea sa inaugurală2 ținută cu
prilejul ocupării nou createi catedre de economi e politică
de la Oxford , și n-a obos it niciodată să reafirme această
teză în scrierile sale ulterioare .3 El spunea în mod expres
despre concluziile economistului că „indiferent de
generalitatea și de adevărul lor , ele nu -l îndreptățesc să
dea nici cel mai mic sfat ”.4
Cairnes , ultimul dintre marii autori clasici , a formulat
această idee și mai clar .5 Scopul economiei politice ,
spunea el , „nu este să obțină rezultate tangi bile, să
dovedească vreo teză anume sau să susțină vreun plan de
acțiune practică , ci doar să aducă lumină , să dezvăluie leg i
ale naturii , să ne spună care fenomene sînt asociate , ce
efecte vor urma din cutare cauze ”.6 Era de părere că în
raport cu politica știința economică este neutră , nefiind
deci atașată unuia sau altuia dintre variatele „proiecte
sociale aflate în competiț ie”. Este neutră la fel cum studiul
mecanicii este neutru față de metodele alternative de
construire a căilor ferate sau cum chimia rămîne neutră
față de diferitele proiecte sanitare . Autorul care nu
păstrează statornic în mintea sa aceste principii „va fi
mereu ispitit să se îndepărteze de la ideile ce țin în mod
strict de obiectul său de cercetare spre considerații
privitoare la echitate și oportunitate … în loc să -și pună
problema conform cărei legi din anumite principii rezultă
anumite fapte , el se va apuca să explice cum se împacă

existența acestor fapte cu bunăstarea socială și echitatea
naturală ; și va izbuti în general să se amăgească cu ideea
că a rezolvat o problemă economică , cînd de fapt n -a făcut
decît să justifice , sau să se încredințeze pe si ne că a
justificat , o anumită ordine socială ”.7
Vederi similare exprimau Bag ehot8, Sidgwick9, John
Neville Keynes10 și alți autori . O atitudine în esență
identică o găsim formulată , în diverse feluri , în manualele
actuale de științe economice , chiar și în cele ce se bucură
de cea mai mare popularitate . Această atitudine reflectă în
ultimă instanță o ambiție onestă comună majorității
economiștilor , dorința de a -și vedea recunoscută munca
lor ca o știință veritabilă .
Din nefericire , faptul că economiștii par îndeobște să fie
toți de acord în privința limitelor economiei politice ca
știință , departe de a lămuri lucrurile , nu face decît să
genereze noi nedumeriri . Știm prea bine că în tot cursul
secolului trecut economiștii , vorbind în numele științei lor ,
au ex pus puncte de vedere cu privire la ceea ce au
consider at că este socialmente imperativ . Ei s-au apucat
să calculeze , direct pe baza rezultatelor lor științifice , modul
de acțiune economicește „dezirabil ” sau „just ”, întocmai
cum, pe de altă parte , s-au opu s anumitor politici
economice pe motiv că realizarea lor ar fi avut drept
urmare o scădere a „bunăstării ” generale sau ar fi implicat
„neso cotirea ” (sau chiar „încălcarea ”) unor legi economice .
Chiar dacă ei nu pretind explicit , concluziile lor implică în
mod neîndoielnic ideea că analiza economică este aptă să
producă legi în sensul de norme , și nu doar legi în sensul
de recurențe demonstrabile și de regularități în
evenimentele reale și posibile .
Astfel , teoria „liberei concurențe ” nu se vrea doar o
explicație științifică a modului în care ar evolua relațiile
econom ice date fiind anumite presupoziții specifice . Ea se
vrea în acela și timp un fel de demonstrație că aceste
condiții ipotetice ar avea ca efect un „venit total ” maxim
sau cea ma i bună „satisfa cere a nevoilor ” la nivelul

societății în ansamblu . Astfel , pe temeiuri logice și
factuale , „libera concurență ” devine mai mult decît un set
de presupoziții abstracte folosite ca instrument în analiza
teoretică a relațiilor cauzale dintre fapte . Ea devine un
deziderat politic . Într-un mod asemănător , despre
mișcările de capital și despre distribuirea forței de muncă
între districte sau țări s -a discutat din punctul de vedere
al „binelui obștesc ”, al „bunăstării generale ” sau al
„economiei mondiale ”. S-au elabo rat teorii menite să
determine „optimul demografic ”. Tot așa , s-au formulat
principii privitoare la repartiția „corectă ”, „justă ” sau
„echitabilă ” a impozitelor . De fapt , teoria finanțelor publice
este și acum îndeobște prezentată ca un corp de doctrine
privitoare la sistemul de impozitare pe care ar trebui să-l
adoptăm .
Alegem aici exemplele din acea școală de gîndire
economică ce ne va preocupa în principal și în continuare
în cartea de față . Dar Școala istorică germană a încercat și
ea să modeleze în mod similar o politică socială obiectivă .
Critica lansată de această școală împotriva economiștilor
de tradiție clasică era îndreptată împotriva modului lor de
raționare abstract și aprioric și împotriva atitudinilor
normative specifice adoptate de autorii cl asici, nu
împotriva stabilirii de norme ca atare . Constatarea este
valabilă și pentru aderenții școlii instituționaliste moderne
din Statele Unite . Acești autori au reluat criticile formulate
de școala istorică . Ei critică aproape tot ce ține de
moștenirea clasică — cu excepția abordării normative de
bază. Chiar dacă ei înșiși nu se pronunță foarte clar
asupra conceptului de bine obștesc , acesta îi domină la fel
de mult ca pe autorii clasici .

***

Există o evidentă neconcordanță între principiile
cercetări i din economia politică și practica ei . Pe de o parte
se subliniază că știința economică nu face decît să observe

viața socială și să analizeze ce ne putem aștepta să se
întîmple în diferite circumstanțe , nepretinzînd niciodată să
conchidă cum ar trebui să fie faptele . Pe de altă parte ,
practic orice economist trage asemenea concluzii . Iar
diferite teorii economice specifice sînt de cele mai multe ori
elaborate tocmai pentru scopul de a le trage . Rezultatul
este formularea de precepte politice cu caracter p retins
științific și obiectiv . Se creează impresia că termenii
„observație ” și „fapt ” nu au în știința economică același
înțeles ca în terminologia științifică din alte domenii . Ca și
cum economiștii ar avea acces la o sferă de valori ce sînt
deopotrivă ob iective și observabile . Poate că am greșit
vorbind de principii epistemologice ce se pot mîndri cu un
secol de recunoaștere continuă . Poate că doar cuvintele
sînt identice , în vreme ce semnificațiile lor sînt diferite .
Dar care este atunci semnificația ace stor contestări ale
posibilității ca știința economică să ajungă la concluzii
politice ? Dacă se crede în existența unei sfere obiective de
valori în perimetrul fenomenelor observabile , de ce se
ostenesc atîta anumiți autori să sublinieze că în
preocupările științei nu intră decît observarea și explicarea
lumii factuale s au factual posibile și că formu larea de
precepte politice depășește puterile ei ? Dacă într -adevăr
există valori sociale științific constatabile , de ce știința n –
ar putea să ofere cercetătoru lui posibilitatea de a sesiza în
mod obiectiv ceea ce e economicește dezirabil ?
Este clar că situația reclamă imperios o analiză
conceptuală . Singura metodă potrivită în acest sens o
constituie urmărirea dezvoltării istorice a ideilor în cauză ,
pas cu pas , începînd cu momentul zămislirii lor . Vom
încerca să facem acest lucru mai tîrziu , cînd vom analiza
diferite doctrine specifice . Deocamdată ne mulțumim să
creionăm o perspectivă largă .

***

În cursul dezvoltării sale , teoria economică s -a izolat tot
mai m ult de alte științe sociale . Efectele acestei evoluții au
fost păgubitoare , mai ales pentru că cercetarea economică
e nevoită mereu să vină în atingere cu psihologia ,
jurisprudența , sociologia , epistemologia și filozofia .
Am observat că inițial nu a fost n ici o izolare . Întreaga
teorie economică , la fel ca și celelalte științe sociale , a fost
un vlăstar al speculației filozofice din Franța și Anglia în
cursul secolelor al XVIII -lea și al XIX-lea. Dar această
intimă conexiune dintre economia politică și disc iplinele
înrudite nu s -a menținut . Economiștii țineau cu prea mare
tenacitate la fundamentele filozofice pe care știința lor se
clădise inițial . Pe la 1870 , chiar în perioada în care
psihologia începea să ca pete forma ei empirică modernă , îi
găsim pe econo miști punîndu -și la punct teoria ca pe o
explicație a comportamentului economic în general . Abia
în acest stadiu tîrziu a fost realizat idealul conform căruia
economia trebuia să devină un desăvîrșit , atotcuprinzător
„calcul al plăcerii și durerii ”. Dacă f ilozofia mo rală a
utilitariștilor supravie țuiește încă într -o formă destul de
sistematizată , ea datorează acest lucru grijii afectuoase cu
care a fost păstrată în teoria economică .
Influența utilitaristă a ajuns la apogeu o dată cu
introducerea teoriei uti lității marginale . După aceea s -a
manifestat din nou o tendință de îngustare a cercului de la
premisa tacită la concluzii normative . Încă o dată , s-a
făcut simțită mai direct influența dreptului natural . Ideea
unui drept natural , niciodată propriu -zis elim inată , a fost
resuscitată . O găsim înd eosebi în expuneri de
popularizare , unde raționamentele se cer comprimate . În
scrierile moderne care poartă cel mai clar amprenta
filozofiei dreptului natural , elementul utilitarist este
adesea redus la aserțiunea vag atașată că starea
„naturală ”, „starea de echilibru ” sau cum i se mai spunea
normei inserate , duce cu necesitat e la „satisfacerea
maximă a nevoilor umane ”. În fapt , chiar dacă nu și în
modul efectiv de exprimare , acesta nu este decît un ecou

al tezei susțin ute de numeroși autori cu preocupări
economice din secolul al XVIII -lea, anterior școlii
utilitariste . Cum era de așteptat , constatăm că teoreticienii
mai scrupuloși deplîng o atare „diluare ” a teoriei
economice . Acest refuz al superficialității filozofiei
dreptului natural dădea , în fapt , întotdeauna un impuls
deosebit crezului utilitarist .11
Încercînd să caracterizăm morfologia doctrinelor
economice , vom da peste o împrejurare a cărei necesitate
logică nu va ieși la iveală decît treptat , pe măsură ce
investigația noastră înaintează . Atunci cînd s -a făcut un
efort real pentru demonstrarea detaliată și explicită a unei
doctrine politice speci fice, se constată că această
demonstrație îmbracă în mod regulat forma unei deducții
logice din anumite principii abst racte care , la o examinare
mai atentă , se vădesc a fi pur formale , adică intrinsec
lipsite de conținut . Știința normativă se confruntă cu
următoarea dilemă : de dragul „obiectivită ții” științifice,
principiile normative fundamentale utilizate în teorie
trebuie formulate în așa fel încît să nu aibă nici un
conținut ; lor li se poate da un conținut doar prin
introducerea pe ascuns a unor premise tacite , adică a
unor evaluări concrete derivate din alte surse . Aceasta
sugerează o regulă metodologică pentru critic a pe care o
dezvoltăm în capitolele următoare . Trebuie să încercăm să
dăm în vileag erorile logice specifice ce rezultă din
inserarea unor evaluări . Aceste inserări se datorează
imposibilității logice de a deriva concluzii poli tice pozitive
din premise ex clusiv factuale (plus o premisă valorică
lipsită de conținut , care, datorită acestei lipse de conținut ,
poate fi socotită irefutabilă , adică „obiectivă ”).
Deosebirea dintre diferitele doctrine constă în bună
parte în numărul de pași logici dintre ultimele premise
formale și concluziile specifice finale . Cu cît un gînditor
este mai scrupulos , cu atît va fi , de obicei , mai mare
această distanță .

În textele în care se discută politică economică în
termeni practici adaptați unor probleme concrete ,
constatăm de obicei că elementele unor doctrine politice
specifice sînt introduse ca simple aserțiuni , fără aparatul
doveditor pe care autorii în cauză simt că l -ar putea oferi
cu ușurință dacă li s -ar cere . De fapt nici nu ne -am putea
aștepta la altceva . Doctrinele sî nt folosite aproape în
același fel în care folosim formule familiare de
transformare a expresiilor în analiza matematică , formule
cunoscute pe dinafară și care au fost demon strate o dată
pentru totdeauna . Nu-i, de altfel , nimic de obiectat unei
asemenea pr actici , cu condiția ca demonstrația să fi fost
într-adevăr făcută în altă parte . Profanul care încearcă să
urmărească un asemenea raționament practic răm îne
adesea total inconștient de elementele doctrinale , ce pot
sta mascate ca niște expresii inocente și evidente prin ele
însele sau pot fi chiar omise cu totul din lanțul inferențial .
De multe ori e nevoie de un ochi exersat pentru a le
detecta . Ele au intrat , pentru a ne exprima astfel , în
metoda logică folosită în economia politică , devenind parte
integr antă a modului nostru de „a gîndi în termeni
economici ”.
Cînd încercăm să explicăm conservatorismul extrem ,
atașamentul — vizibil în teoria economică — față de
metode filozofice defuncte , nu trebuie să uităm că de la
bun început întreaga terminologie a eco nomiei politice a
fost îmbibată de maxime din filozofia dreptului natural și ,
mai tîrziu , din cea utilitaristă . Formele lingvistice pe care
tradiția le oferă economistului teoreti cian îl învăluie pe
acesta în fiecare clipă în asociațiile lor demult accepta te, îl
ispitesc mereu să propună evaluări și reguli de conduită
acolo unde ar trebui să ne mărginim a descrie și a explica
în mod dezinteresat . Economistul , istoricul și statisticianul
danez Westergaard spunea odată că în economia politică
„expresiile și m etaforele creează lesne impresia unor
demonstrații ” și că în ea „forța cuvintelor de a modela
gîndurile ” a fost și este considerabilă12.

Aproape toți termenii generali utilizați în mod curent în
economia politică și în științele sociale în general au cîte
două înțelesuri : unul în sfera lui „ceea ce este ” și altul în
sfera lui „ceea ce trebuie să fie ”. Cuvîntul „prin cipiu ”, de
pildă , înseamnă , pe de o parte , „teorie ” sau „bază a unei
teorii ” ori „ipoteză de lucru din cadrul unei teorii ”. „Teorie ”
înseamnă o înțelegere sistematică a anumitor regularități
obiective . Astfel , Cassel spune că teoria formării prețurilor
se bazează pe „principiul rarității ”; tot el completează
sistemul său de ecuații simultane cu un șir de ecuații ce
se grupează sub titlul „principi ul costurilor ”. Dar cuvîntul
„principiu ” poate să însemne și „ținta unor străduințe
conștiente ” sau „mijloc principal pentru atingerea unui
scop postulat ” sau „regulă generală de acțiune ”. Înțelesul
dual al termenilor noștri nu este accidental , el este
expresia modului de gîndire normativ -teleologic , cu tradiție
în științele sociale și chiar programatic în filozofia
dreptului natural , pe care ele au fost clădite . Însăși
metoda acestei filozofii este , într-un anumit sens , o glisare
sistematică între cele dou ă înțelesuri ale termenilor .
Din punct de vedere științific , aproape toți termenii
noștri au , din acest motiv , o „încărcătură valorică ”.
Pericolul de care este pîndit teoreticianul neiscusit , de a
aluneca în discursul normativ fără să enunțe explicit
premi sele sale valorizatoare , este agravat de faptul că
același lucru se petrece de obicei în modul popular de a
raționa . Fără a fi conștient de procesul logic , el tinde să
susțină obiectivitatea „principiului ” în sensul de normă
prin obiectivitatea lui ca elem ent al teoriei . Se creează
astfel aparența că norma s -ar întemeia pe „natura
lucrurilor ”. Tocmai în aceasta constă raționamentul
circular inerent filozofiei dreptului natural .
Alte exemple de astfel de termeni cu dublu înțeles sînt
„productivitate ”, „echil ibru”, „balanță ”, „adaptare ” etc.
Termenul inofensiv de „funcție ” devine și el periculos dacă
nu se precizează în raport cu ce scop sau obiectiv este
definită „funcția ”. Se poate spune , de pildă , că

întreprinzătorului îi revine funcția „de a -și asuma
riscu rile” sau „de a combina factorii producției ” sau „de a
dirija producția ”. Acestea sînt figuri de stil teleologice , prin
ele însele la fel de inocente ca și cele ce ornează manualele
elementare de biologie unde se spune că funcția inimii este
de a acți ona c a pompă a sistemului circu lator. Numai că
în economie este , după cum știm , extrem de ușor să se
continue astfel : „Drept recompensă pentru îndeplinirea
acest ei funcții , el primește un profit ”, pentru ca apoi să se
treacă și mai departe , iar faptul că întrep rinzătorul
îndeplinește o „funcție ” să fie privit ca un fel de justificare
a profitului pe care-l primește .
Vorbind la figurat , putem spune de asemenea că prețul
îndeplinește „funcția ” de restrîngere a cererii și de
stimulare a ofertei , asigurî nd astfel ec hilibrul pe piață .
Alegerea unui asemenea mod de exprimare poate fi justi –
ficată pe temeiuri stilistice , deoarece dă o alură vioaie
expunerii . Cu metafora „funcție ” se asociază însă vechea
idee că în starea de echilibru prețul este cel „corect ” și că
„factorilor producției li se dau cele mai economice
întrebuințări ”. Cu aceasta însă am pătruns adînc pe
terenul gîndirii normativ -teleologice . Enunțul e nu doar
fals, ci, strict vorbind , lipsit de sens . Și lucrurile nu se pot
drege prin adăugirea postulatului c ă el se aplică numai
„din punctul de vedere al evaluării care predomină pe
piață ” sau „în societate ”. Căci pe piață sau în societate nu
există o asemenea „evaluare ” (la singular ). Există tot atîtea
evaluări cîte persoane participă la schimb . Evaluările sîn t
determinate în parte de situația economică în care se află
fiecare individ . Dar această situație este guvernată , la
rîndul ei , de modul de desfășurare a întregului proces de
formare a prețurilor și , deci, în parte de evaluările înseși .
Mai mult , științif ic vorbind , evaluările ca atare sînt
incomensurabile . Introducerea nedeclarată a unei evaluări
sociale uniforme în explicațiile fenomenelor economice
disimulează toate aceste dificultăți și imposibilități .

Pînă aici n -am menționat conceptele direct normati ve ce
ocupă un loc central în teoria economică . E preferabil ca
acestea să fie eliminate cu totul , căci pare cu neputință ca
ele să devină utile pentru analiza economică , oricum ne –
am modifica definițiile . Mă refer la termeni ca : utilitate ;
valoare — cu al te înțelesuri decît acela de valoare de
schimb ; costuri reale sau subiective ; bunăstare ; utilitate
socială ; venit național real — în sensul cantităților de
utilitate subiectivă însumate spre a forma un total social ;
sacri ficiu social minim ; economie — orientată spre un țel
social ( Volkswirtschaf t); și mulți alții , pentru a nu mai
vorbi de expresii ca economic, corect, natural, echitabil etc.
Peste această chestiune terminologică nu trebuie trecut
cu ușurință . Termenii au o însemnătate aparte în științele
sociale. Ei reprezintă compli cate înjghebări de idei
metafizice puternic ancorate în tradiția noastră de gîndire .
Ei s-au dezvoltat înăuntrul acestei tradiții și au fost
modelați de ea . Tradiția este deopotrivă persistentă și
elastică .
În condițiile cînd est e tolerat caracterul vag al
premiselor filozofice ultime , devine posibil ca atacurile
unui critic să fie respinse făcîndu -i cele mai generoase
concesii în chestiunile de pri ncipiu și în același timp
nemo dificînd nimic din ceea ce ține de substanță și de
practică . Putem obține în cel mai bun caz suprimarea
cîtorva formulări ce sînt deosebit de ușor de discreditat .
Grație simplei lor familiarități și reputației lor
statornicite , metodele teleo logice și normative implicite au
dobîndit , oarecum , caracterul unor lucruri evi dente . Pe
studentul în economie profesorii îl învață „să gîndească în
termeni economici ”. Aceasta înseamnă în principal — cel
puțin așa ni se tot spune — că trebuie să -și cultive
capacitatea de a vedea și înțelege fenomenele economice
rapid și exact , într-o lumină specifică , adică să le observe
dintr-un punct de vedere particular și să le clasifice după
anumite categorii teoretice . Alegerea efectivă a punctului
de vedere și a categoriilor va depinde , firește , în ultimă

instanță , de abordarea epi stemologică subiacentă . Cine s -a
deprins să gîndească în cadrul sistemului normativ
moștenit , care oferă siguranța unui „drum bătătorit ”, cu
greu va mai putea să iasă de pe făgaș și să privească sis –
temul din afară ; la fel de greu cum ar fi pentru niște fi ințe
ce duc o viață bidimensională pe suprafața unei sfere — ca
să citez exemplul celebru al lui Einstein — să bănuiască
existența unei a treia dimensiuni .
Sîntem predispuși să pierdem din vedere premisele pe
care se întemeiază sistemul . Rezultatele par să fie
independente de orice presupoziții extraștiințifice . Într-
adevăr , ele lasă impresia că sînt științifice . De unde
credința , larg răspîndită astăzi , că disputele fundamentale
din filozofia socială pot fi ignorate fără prejudicii și că
economistul poate să proclame pe drept cuvînt
independența științei s ale de orice premise politice chiar și
atunci cînd în fapt se lansează dincolo de frontierele ei , în
speculația politică . Pe măsură ce teoria economică a
devenit mai subtilă și mai complicată , pe măsură ce a
absorbit o cantitate crescîndă de date experimentale , pe
măsură ce a fost adaptată la condiții sociale de o
complexitate tot mai mare — într-un cuvînt , pe măsură ce
reputația ei s -a consolidat prin utilizare continuă , prin
verificare empirică și prin ap licații izbutite — a devenit mai
ușor să fie ignorate acele speculații , cu rădăcini în filozofia
socială , care din punct de vedere istoric au constituit , iar
din punct de vedere logic mai constituie încă , baza
multora din concluziile ei . O asemenea atitudi ne ar fi fost ,
firește , mai greu de adoptat pe vremea cînd pionierii
științei noastre începeau să jaloneze frontierele teoriei
economice .

NOTE

1. Essays on Some Unsettled Questions of Political
Economy , 1844 .
2. An Introductory Lecture on Political Eco nomy , 1826 .
3. Articolul „Political Economy ” din Encyclopaedia
Metropolitan , 1836 ; articol ce a apărut separat , într-o a 2 -a
ediție , în 1850 . De asemenea Four Introductory Lectures on
Political Economy , 1852 ; și Industrial Efficiency and Social
Economy , ed. Levy, New York , 1928 .
4. Political Economy , ed. a 6-a, 1872 , p. 3.
5. The Character and Logical Method of Political
Economy , 1857 ; Essays in P olitical Economy, Theoretical
and Applied , 1873 ; și Some Leading Principles of Political
Economy, Newly Expounde d, 1874 .
6. The Character and Logical Method of Political
Economy , ed. a 3-a, 1888 , p. 34.
7. Op. cit ., p. 38.
8. The Postulates of English Political Economy in
Economic Studies , ediție postumă , ed. Hutton , 1879 . Cităm
după ediția a 2 -a, 1895 . Iată ce susț ine Bagehot : „Dar
scopul acelei științe este mult mai modest ; ea spune că
cutare și cutare forțe produc cutare și cutare efecte , și atît .
Ea nu urmărește să formuleze judecăți morale cu privire la
aceste forțe sau efecte , lăsînd pe seama unei științe mai
înalte , și mai dificile , să se pronunțe despre ceea ce trebuie
și ceea ce nu trebuie să fie ” (p. 27).
9. Principles of Political Economy , 1883 .
10. Scope and Method of Political Economy , 1891 .
11. Cf., spre exemplu , Sidgwick , ultimul mare utilitarist .
El vo rbește despre „principii ce ne apar certe și evidente
pentru că sînt în fond tautologice … O lecție importantă pe
care o putem desprinde din istoria filozofici morale este că ,
în acest domeniu , chiar și minți viguroase riscă să
subscrie la astfel de tauto logii, uneori desfășurate în
raționamente circulare , alteori ascunse în cotloanele cîte
unei idei obscure , deseori situate atît de aproape de
suprafață încît , o dată date în vileag , îți vine greu să
înțelegi cum de -au putut vreodată să se prezinte ca fiind

importante ”. Methods of Ethics , 1874 ; citat după ediția a 6 –
a, 1901 , p. 375. În acest pasaj Sidgwick obiectează , în
particular , față de anumite tendințe de drept natural din
filozofia morală intuiționistă .
12. Den aeldre Nationalokonomis Opfaltelse af de sociale
Spøorgsmall , Copenhaga , 1896 . Citatul din text se referă la
teoria economică a armoniei între interese .

CAPITOLUL 13
Știință și ideologie*
JOSEPH SCHUMPETER

Joseph Sc humpeter (1883 -1950) s -a născut la
Trietsch, Austria, și a studiat dreptul și economia la
Universitatea din Viena. A predat în Austria și
Germania înainte de a veni la Harvard în anii ‟30.
Reproducem aici textul discursului său prezidențial
către Asociația economică americană, rostit în 1948.
Schumpeter a adus contribuții majore la înțelegerea
creșterii economice și a crizelor, iar cart ea sa A
History of Economic Anal ysis (Istoria analizei
economice) este probabil cea mai de seamă lucrare
despre istoria economiei politice scrisă vreodată. Și
lucrarea sa Capitalism, Socialism and Demo cracy
(Capitalism, socialism și democrație) reprezintă o
contribuție majoră în domeniul științei economice și
al teoriei politice.

I
Acum o sută de ani economiștii erau mult mai
mulțumiți de rezultatele lor decît sînt în prezent . Eu aș
îndrăzni să afirm î nsă că , dacă automulțumirea e în
genere îndreptățită vreodată , atunci astăzi există pentru
economiști mult mai multe motive de a fi mulțumiți decît
existau atunci sau chiar cu un sfert de secol în urmă . În
ce privește cunoașterea faptelor , statistice și is torice
deopotrivă , lucrul e atît de evident încît nu e nevoie să
insist . Iar dacă e adevărat în privința cunoașterii faptelor ,
trebuie să fi e adevărat și pentru toate dome niile aplicate al
căror progres depinde în principal de înregistrarea corectă
a fapte lor. Trebuie să insist însă asupra propoziției că

* Din American Economic Review , vol. 39 (1949), pp. 345 -359.

puterile noastre analitice au crescut în pas cu bagajul
nostru de fapte . S-a constituit , în parte prin propriile
noastre eforturi , un nou organon al metodelor statistice ,
care pentru noi trebuie să însemne la fel de mult ca pentru
toate științele unde , ca în biologie sau în psihologia
experimentală , fenomenele se înfățișează sub formă de
distribuții de frecvență . Ca răspuns la aceste evoluții și
conjugat cu ele , dar și în mod independent , propria
noastră tru să de instrumente analitice s -a îmbogățit mult :
teoria economică în sensul instrumental al termenului —
adică nu în sensul unei doctrine privitoare la țelurile
ultime ale politicii , nici în cel de ipoteze explicative , ci doar
ca ansamblul metodelor noastre de mînuire a faptelor — a
progresat pe măsura anticipărilor lui Marshall și Pareto .
Dacă lucrul acesta nu se bucură de o recunoaștere mai
generală și dacă printre economiști — pentru a nu mai
vorbi de public — este de bonton emiterea de aprecieri
denigrat oare cu privire la starea științei noastre , aceasta
se datorează mai multor cauze pe care , deși sînt prea bine
cunoscute , se cuvine să le reamintim : un șantier de
construcții unde se demolează clădiri vechi și se ridică
altele noi nu constituie o privelișt e agreabilă ; în plus , aici
are loc mereu și în proporții descurajatoare discreditarea
noilor edificii prin încercări premature de aplicare utilitară ;
în fine , terenul de construcție se extinde întruna , astfel
încît devine cu neputință ca lucrătorul individ ual să
înțeleagă tot ce se petrece dincolo de propriul său sector
îngust . Azi ar fi într -adevăr greu să oferi într -o formă
sistematică , așa cum au izbutit să facă , cu mai mult sau
mai puțin succes , un Smith , un Mill sau un Marshall , un
tratat cuprinzător c ît de cît unitar și care să se bucure de
o aprobare cvasi -universală . Așa se face că , deși lucrătorii
din fiecare sector nu sînt deloc nemulțumiți de felul cum
se descurcă ei înșiși , este foarte probabil ca ei să
dezaprobe modul în care cei din alte sectoa re își realizează
sarcinile lor sau chiar să nege că aceste alte sarcini merită
osteneala . E aproape firesc să fie așa . Pentru a construi

edificiul cunoașterii umane e nevoie de multe tipuri de
inteligențe , tipuri ce nu se înțeleg niciodată perfect între
ele. Știința are un caracter tehnic și cu cît se dezvoltă mai
mult, cu atît depășește sfera de înțelegere nu numai a
publicului , ci și a cercetătorului însuși dincolo de hotarele
propriei lui specialități . Așa se întîmplă , mai mult sau mai
puțin , peste tot , deși în fizică uniformitatea mai mare a
studiilor formative și o disciplină mai riguroasă a muncii
pot să introducă oarecare ordine în acest tumult . După
cum este însă îndeobște cunoscut , în domeniul nostru
există și o altă sursă de confuzie și un alt obs tacol în calea
progresului : majoritatea economiștilor , nevrînd să se
mulțumească cu sarcina lor științifică , se lasă seduși de
chemarea datoriei publice și de dorința de a -și servi țara și
epoca ; făcînd așa , ei introduc în munca lor grilele lor de
valori i ndividuale , viziunile și opțiunile lor politice —
întreaga lor personalitate morală , inclusiv ambițiile lor
spirituale .
Nu vreau să redeschid vechea discuție despre judecățile
de valoare sau despre susținerea intereselor de grup .
Dimpotrivă , pentru ceea ce urmăresc aici este esențial să
subliniez că prin ea însăși munca științifică nu ne impune
să ne lepădăm de judecățile noastre de valoare sau să
renunțăm la pasiunea de avocați ai cutărui interes
particular . A investiga faptele sau a elabora instrumente
destinate acestei activități este una ; a le evalua dintr -un
anume punct de vedere moral sau cultural este , sub
aspect logic , altceva și cele două nu trebuie neapărat să se
afle în conflict . Tot așa , avocatul unui anumit interes
poate totuși să desfășoare o m uncă analitică onestă , iar
motivul care -l împinge să susțină o teză de care se simte
atașat nu dovedește prin el însuși nimic în favoarea sau în
defavoarea muncii sale analitice : exprimîndu -ne mai pe
șleau , pledoaria nu presupune minciuna . Este reprobabilă ,
desigur , conduita celui ce forțează fie faptele , fie
concluziile trase din ele , pentru a le pune în serviciul unui
ideal sau al unui interes . Dar o atare conduită nu este în

mod necesar inerentă argumentării din „premise
axiologice ” sau pledoariei per se .1 Sînt nenumărate
exemplele cînd economiștii au întemeiat prin raționament
propoziții pentru implicațiile cărora nu nutreau nici o
simpatie . Să dăm un singur exemplu : determinarea
consistenței logice a condițiilor (ecuațiilor ) ce descriu o
economie social istă li se va părea majorității oamenilor
echivalentă cu cîștigarea unui punct pentru socialism ; ea
a fost însă realizată de Enrico Barone , care, indiferent ce
ar fi fost altminteri , în mod sigur n -a fost un simpatizant
al idealurilor sau grupurilor social iste.
Există însă în mințile noastre preconcepții privitoare la
procesul economic care sînt mult mai dăunătoare creșterii
cumulative a cunoașterii noastre și caracterului științific
al strădaniilor noastre pentru că par a fi în afara
controlului nostru înt r-un sens în care judecățile de
valoare și pledoa riile partizane nu sînt . Deși cel mai
adesea sînt legate de acestea din urmă , ele merită separate
și discutate independent . Le vom numi Ideologii .

II
Cuvîntul idéologie era uzitat în Franța spre sfîrșitul
secolului al XVIII -lea și în primul deceniu al celui de -al
XIX-lea și însemna cam același lucru ca expresia scoțiană
„moral philosophy ” din aceeași perioadă și de mai înainte
sau ca expresia noastră „social science ” (știință socială ) în
accepțiunea ei foart e largă , care acoperă și psihologia .
Napoleon i -a imprimat o semnificație denigratoare vorbind
zeflemitor despre idéologues — visători doctrinari lipsiți
total de simțul realităților politice . Mai tîrziu cuvîntul a
fost folosit așa cum e folosit adesea ast ăzi, pentru
desemnarea unor sisteme de idei , adică într -un mod ce
face să se piardă distincția noastră dintre ideologii și
judecățile de valoare . Pe noi nu ne interesează aceste
semnificații și nici altele , cu excepția uneia ce poate fi cel
mai comod expli cată cu referire la „materialismul istoric ”
al lui Marx și Engels . Conform acestei doctrine , istoria este

determinată de evoluția autonomă a structurii producției ;
organi zarea socială și politică , religiile , morala , artele și
științele sînt simple „suprast ructuri ideologice ” generate de
procesul economic .
Nu este nevoie și nici nu putem să discu tăm despre
meritele și neajunsu rile acestei concepții ca atare ,2 un
singur element al ei fiind de interes pentru ceea ce ne
preocupă . Este vorba de acel element din care, prin variate
trans formări , s-a dezvoltat sociologia științei de tipul celei
asociate cu numele lui Max Scheler și Karl Mannheim .
Aproximativ pînă la jumătatea secolului al XIX -lea evoluția
„științei ” a fost privită ca un proces pur intelectual — ca
un șir de explorări ale universului așa cum ni se oferă el în
experiență sau , cum am mai putea să spunem , ca un
proces de filiație a descoperirilor și a ideilor analitice ce se
desfășoară conform unei legi proprii , deși, fără îndoială ,
influențează istoria socială și este influențat de ea în
multiple feluri , potrivit unei legi proprii . Marx a fost primul
care a transformat această relație de interdependență
dintre „știință ” și alte compartimente ale istoriei sociale
într-o relație de dependență a celei dintî i față de datele
obiective ale structurii sociale și , în particular , de poziția
socială a cercetătorilor științifici , care determină viziunea
lor despre realitate , adică determină ceea ce ei văd și felul
cum văd ceea ce văd . Genul acesta de relativism ,3 — care,
bineînțeles , nu trebuie confundat cu nici un alt fel de
relativism — dacă este dezvoltat cu consecvență pînă la
consecințele lui logice , implică o nouă filozofie a științei și
o nouă definiție a adevărului științific . Chiar și în cazul
matematicii și logicii , iar într -o măsură și mai mare în
cazul fizicii , alegerea de către cercetătorul științific a
problemelor și a perspectivelor din care le abordează ,
așadar schema de gîndire științifică a unei epoci , devine
socialmente condiționată — ceea ce și ave m în vedere
atunci cînd vorbim de ideologie științifică și nu de
percepția din ce în ce mai perfectă a unor adevăruri
științifice obiective .

Mai toată lumea va fi însă de acord că în cazurile logicii ,
matematicii și fizicii influența factorului ideologic n u trece
dincolo de alegerea problemelor și a perspectivelor de
abordare , și că, deci, interpretarea sociologică , cel puțin în
ultimele două sau trei secole , nu pune sub semnul
întrebării „adevărul obiectiv ” al rezultatelor . Acest „adevăr
obiectiv ” poate fi , și de obicei este , contestat pe alte
temeiuri , nu însă pe temeiul că o propoziție dată ar fi
adevărată numai relativ la poziția socială a oamenilor care
au formulat -o. Cel puțin într -o anumită măsură , această
situație favorabilă poate fi pusă pe seama fa ptului că
logica , matematica , fizica ș .a. au de -a face cu o experiență
ce este în mare parte invariantă față de poziția socială a
observatorului și practic invariantă față de schimbarea
istorică : căderea unei pietre arată la fel pentru un
capitalist , ca și pentru un proletar . Științele sociale sînt
lipsite de acest avantaj . Este — sau pare — posibil ca
rezultatele lor să fie contestate nu doar pe oricare din
temeiurile pe care pot fi contestate propozițiile tuturor
științelor , ci și pe temeiul că nu pot să exprime altceva
decît afilierile de clasă ale autorului și că fără o referire la
asemenea afilieri de clasă nu este loc pentru categoriile de
adevărat sau fals , deci în genere pentru conceptul de
„progres științific ”. În cele ce urmează adoptăm termenul
de Ideologie sau Tendință ideologică doar pentru această
stare de lucruri — reală sau presupusă —, iar ceea ce ne
propunem este să determinăm în ce măsură tendința
ideologică este sau a fost un factor în dezvoltarea a ceea ce
se cheamă — parte în mod incorec t — economie politică
științifică .
Recunoașterii elementului ideologic i se poate da o
amploare mai mare sau mai mică . Puțini sînt autorii care
în fapt au negat că în economia politică se acumulează
treptat un bagaj de fapte „corect ” observate și de propoz iții
„adevărate ”. La fel de puțini sînt însă și cei dispuși să nege
cu totul influența factorului ideologic . Majoritatea
economiștilor se situează între aceste două extreme : ei sînt

dispuși să recunoască prezența acestui factor , deși,
asemenea lui Marx , îl găsesc numai la alții și niciodată la
ei înșiși ; dar nu admit că el ar fi un blestem incurabil și că
ar vicia pînă în străfunduri economia politică . Tocmai
această poziție intermediară ridică problema de care ne
ocupăm aici . Căci ideologiile nu sînt simpl e minciuni ; ele
sînt transpuneri fidele a ceea ce omul crede că vede .
Întocmai cum cavalerul medieval se vedea pe sine așa cum
dorea să se vadă , întocmai cum birocratul modern face
același lucru și întocmai cum ei amîndoi nu vedeau și nu
văd nimic din ce s -ar putea invoca împotriva imaginii pe
care o au despre ei înșiși , de apărători ai celor slabi și
inocenți și de chezași ai Binelui obștesc , așa și orice alt
grup social dezvoltă o ideologie protectoare care este cît se
poate de sinceră . Ex hypothesi noi n u sîntem conștienți de
raționalizările noastre , și atunci cum am putea să le
recunoaștem și să ne ferim de ele ?
Dar înainte de a merge mai departe , să repet ceea ce am
spus: eu vorbesc despre știința care este o tehnică de
obținere a unor rezultate ce , împreună cu judecățile de
valoare sau preferințele , produc recomandări —
individuale sau grupate în sisteme — așa cum sînt
sistemul mercantilist , liberalismul etc . Nu vorbesc despre
înseși aceste judecăți de valoare și recomandări . Sînt întru
totul de acord c u cei ce susțin că judecățile despre valorile
ultime — despre Binele obștesc , de exemplu — ies din
sfera de competențe a omului de știință , putînd fi pentru el
doar obiecte de studiu istoric , că ele sînt de natură
ideologică și că noțiunea de progres știin țific nu li se poate
aplica decît în măsura în care se pot pune la punct
mijloace prin care urmează a fi transpuse în realitate .
Împărtășesc convingerea că e lipsit de sens să spunem că
universul de idei al liberalismului burghez ar fi „superior ”
în vreun sens relevant universului de idei al Evului Mediu
sau că universul de idei al socialismului ar fi superior
celui al liberalismului burghez . Mai cred , pe deasupra , că
nu există alt temei decît preferința personală pentru a

spune că strategiile noastre polit ice cuprind mai multă
înțelepciune sau cunoaștere decît cuprindeau cele ale
Tudorilor sau Stuarților sau chiar cele ale lui Carol cel
Mare .

III
Odată ce am înțeles posibilitatea tendinței ideologice , nu
este greu să o localizăm . Tot ce trebuie să facem în acest
scop este să examinăm articulațiile procedurii științifice .
Ea pleacă de la sesizarea unui set de feno mene înrudite pe
care vrem să le analizăm și sfîrșește — provizoriu — cu un
model științific în cadrul căruia aceste fenomene sînt
conceptualizate , iar relațiile dintre ele sînt explicit
formulate , fie ca presupoziții , fie ca propoziții (teoreme ).
Această descriere primitivă s -ar putea să nu -l satisfacă pe
logician, dar este suficientă pentru încercarea noastră de a
localiza tendința ideologică . Trebuie observate două
lucruri .
Întîi, că sesizarea unui set de fenomene înrudite este un
act preștiințific . El trebuie să se producă pentru ca
intelectului nostru să i se ofere un obiect asupra căruia să
desfășoare activitatea științifică — un obiect de cerce tare
— dar nu este prin el însuși științific . Deși este
preștiințific , el nu este preana litic. El nu constă într -o
simplă percepere de fapte prin unul sau mai multe
simțuri . Aceste fapte trebuie recunoscute ca avînd o
anume semnificație sau relevanță ce ju stifică interesul
nostru pentru ele și trebuie , de asemenea , recunoscută
înrudirea dintre ele — astfel încît să le putem separa de
altele — ceea ce presupune un anume travaliu analitic din
partea fanteziei noastre sau a simțului comun . Această
mixtură de p ercepții și de analiză preștiințifică o vom numi
Viziunea sau Intuiția cercetătorului . Firește că în practică
mai niciodată nu pornim de pe un teren gol , astfel că actul
de viziune preștiințific nu ne este propriu în întregime .
Pornim de la lucrările unor predecesori sau contemporani
de-ai noștri sau de la ideile ce există în jurul nostru în

spiritul public . În acest caz viziunea noastră va conține cel
puțin unele din rezultatele analizei științifice anterioare .
Oricum , însă, acest compus ne este dat și exi stă înainte de
a începe noi înșine munca noastră științifică .
În al doilea rînd , dacă am identificat analiza științifică ce
operează asupra materialului furnizat de viziune cu
„construirea de modele ”, trebuie să adaug numaidecît că
intenționez să dau terme nului „model ” un înțeles foarte
larg. Modelul economic explicit din zilele noastre și
analogii lui din alte științe sînt , firește , produsul unor
stadii tîrzii ale demersului științific . În esență , însă, ele nu
fac nimic ce n -ar fi prezent și în formele cel e mai timpurii
ale demersului analitic , încît și despre acestea se poate
spune că s -au soldat , la fiecare cercetător individual , cu
modele primitive , fragmentare și ineficiente . Acest travaliu
constă în a selecta anumite fapte și nu altele , în a le fixa
prin denumiri , în a acumula noi fapte în scopul nu numai
de a suplimenta , ci în parte și de a înlocui pe cele la care
ne-am fixat inițial , în formularea și ameliorarea relațiilor
percepute — pe scurt , în cercetare , „fractuală ” și
„teoretică ”, desfășurate înt r-un nesfîrșit du -te-vino, unde
faptele sugerează noi instrumente analitice (teorii ) iar
acestea , la rîndul lor , ne conduc la recunoașterea a noi
fapte . Așa se întîmplă deopotrivă atunci cînd obiectul
interesului nostru este o relatare istorică și atunci c înd
acest obiect este „raționalizarea ” ecuației lui Schrodinger ,
deși în fiecare caz particular sarcina determinării faptelor
sau cea de analiză poate să o domine într -o asemenea
măsură pe cealaltă încît să o facă aproape invizibilă .
Profesorii pot încerca să lămurească acest lucru elevilor lor
vorbind despre inducție și deducție și chiar opunîndu -le pe
acestea una alteia , creînd prin aceasta false probleme .
Lucrul esențial , oricum ne -am hotărî să -l interpretăm , este
„neîncetatul du -te-vino” dintre concepte le clare și
inferențele riguroase , pe de o parte , iar pe de alta faptele
noi și procedeele de tratare a variabilității lor .

De îndată ce am înfăptuit miracolul cunoașterii a ceea
ce nu putem cunoaște , și anume a existenței unui factor
ideologic în noi înși ne și în alții , sîntem în măsură să
localizăm sursa simplă din care el provine . Această sursă
rezidă în viziunea inițială asupra fenomenelor pe care vrem
să le supunem tratamentului științific . Pentru că însuși
acest tratament este obiectiv contro labil în sensul că există
oricînd posibilitatea de a stabili dacă un anumit enunț , în
raport cu o stare dată a cunoașterii , este demonstrabil ,
infirmabil sau nici una nici alta . Firește , aceasta nu
exclude eroarea onestă sau contrafa cerea voită , după cum
nu exclude nici amăgirile de tot felul . Permite însă
excluderea acelei categorii aparte de amăgiri pe care o
putem numi ideologie , pentru că testul ce se aplică aici
este indiferent față de o ideologie sau alta . Pe de altă parte ,
viziunea inițială nu este controlabi lă în acest fel . Aici
elementele care vor rezista testului analizei sînt , prin
definiție , imposibil de deosebit de cele ce nu -i vor rezista
sau — cum ne mai putem exprima , dat fiind că noi
admitem că ideologiile pot să conțină chiar și adevăr
demon strabil sută la sută — viziunea inițială este prin
natura ei ideologie și poate să conțină orice cantitate de
amăgiri datorate poziției sociale a individului , modulului în
care el vrea să se vadă pe sine sau clasa ori grupul din
care face parte și pe oponenții cla sei sale sau ai grupului
său. Această afirmație trebuie extinsă chiar și la acele
particularități ale viziunii sale care țin de gusturile și
condițiile sale aparte , neavînd nici o conotație de grup —
există chiar și o ideologie a intelectului matematic , precum
și o ideologie a intelectului alergic la matematică .
Poate că e bine să reformulăm problema noastră înainte
de a trece la discutarea unor exemple . Sursa ideologiei
fiind viziunea noastră pre – sau extraștiințifică despre
procesul economic și despre cee a ce — sub aspect cauzal
sau teleologic — este important în el , iar viziunea aceasta
fiind apoi în mod normal supusă tratării științifice , ea va fi
ori verificată ori spulberată prin analiză și în ambele cazuri

va dispărea ca ideologie . În ce măsură se înt împlă , totuși ,
să nu dispară , așa cum ar trebui ? În ce măsură se
menține ca atare în pofida acumulării probelor contrare ?
Și în ce măsură viciază însuși demersul nostru științific
cunoștințele dobîndite la capătul lui ?
Este clar din capul locului că în cîm pul cunoașterii
economice există arii vaste unde pericolul vicierii
ideologice n -ar avea de ce să fie mai mare decît este în
fizică . O seric temporală de investiții brute în industria
prelucrătoare poate fi bună sau proastă , dar cum anume
este, oricine are , în mod normal , posibilitatea să afle .
Sistemul walrasian așa cum se prezintă el poate să admită
sau nu o mulțime unică de soluții , dar dacă admite sau nu
admite este o chestiune de demonstrație exactă pe care
orice persoană calificată o poate repeta . Poate că
problemele de acest gen nu sînt dintre cele mai fascinante
sau cele mai presante din punct de vedere practic , dar ele
formează grosul părții prop riu-zis științifice din munca
noastră . Iar din punct de vedere logic , deși nu totdeauna și
în fapt , ele sînt neutre față de ideologic . În plus , sfera lor
se lărgește pe măsură ce dobîndim o mai bună înțelegere a
activității noastre analitice . A fost o vreme cînd economiștii
credeau că se cîștigă sau se pierde un punct pentru
muncitorime dacă ei militează pent ru teoria valorii -muncă
și împotriva teoriei utilității marginale . Se poate arăta că ,
în ceea ce privește problemele ideologice relevante ,
adoptarea uneia sau alteia dintre cele două teorii contează
la fel de puțin ca înlocuirea celei de a doua prin metoda
curbei de indiferență sau înlocuirea curbelor de indiferență
printr -un simplu postulat de consistență (Samuelson ). Am
impresia că mai sînt unii care găsesc incompatibilități
între viziunea lor și teoria productivității marginale . Or, se
poate arăta că apa ratul pur formal al acesteia din urmă
este compatibil cu orice viziune asupra realității economice
pe care a avut -o vreodată cineva .4

IV

Să trecem acum la identificarea elemente lor ideologice
în trei dintre cele mai influente edificii de gîndire
economic ă — lucrările lui Adam Smith , Karl Marx și
Keynes .
Ceea ce e interesant în cazul lui Adam Sm ith nu este
absența tentei ideo logice , ci caracterul ei anodin . Nu mă
refer la înțelepciunea sa practică , modelată de epoca și
țara în care a trăit , cu privire la laissez -faire, comerțul
liber, colonii și altele asemenea , pentru că — e un lucru
care se cere repetat cu insistență — remarcile mele nu
vizează defel preferințele și recomandările politice ca atare
ale unui om , sau, mai bine zis , le visează doar în măsura
în care vizează analiza factuală și teoretică prezentată în
sprijinul lor . Mă refer exclusiv la demersul său analitic ca
atare — la indicativele , nu și la imperati vele sale . Dacă ne –
am înțeles asupra acestui punct , prima întrebare care se
pune este ce fel de ideologie trebuie să -i atribuim .
Procedînd conform principiului marxist , vom căuta să
determinăm poziția lui socială , adică afilierile lui de clasă
personale și ancestrale și în plus conotațiile de clasă ale
influențelor ce puteau să modeleze sau să con tribuie la
modelarea a ceea ce am numit viziunea lui . El a fost un
homo academicus devenit mai apoi funcționar de stat .
Strămoșii săi au fost mai mult sau mai puțin de un tip
asemănător : familia sa , care nu era săracă dar nici bogată ,
s-a străduit să menți nă la membrii ei un anumit nivel de
educație și s -a asociat cu un grup bine cunoscut din
Scoția acelei epoci . De subliniat că nu a aparținut clasei
oamenilor de afaceri . Viziunea sa generală desp re
realitățile sociale și econo mice reproducea la perfecție
aceste date . A contemplat cu un ochi rece și critic
procesele economice din vremea sa și a căutat în mod
instinctiv factori de explicație mecanici , cum este
diviziunea muncii , și nu personali . Atitudinea sa față de
proprietatea funciară și față de clasele c apitaliste a fost
atitudinea unui observator din afară și el a spus cît se
poate de clar că -l consideră pe moșier (pe „trîndavul ”

moșier care culege acolo unde n -a semănat ) ca pe un rău
de prisos , iar pe capitalist (care angajează „oameni harnici ”
oferindu -le mijloace de subzistență , materii prime și
unelte ) ca pe un rău necesar . Această din urmă necesitate
își avea rădăcinile în virtutea parcimoniei , al cărei elogiu
izvora evident din adîncul sufletului său de scoțian . Încolo ,
simpatiile sale erau cu totul de partea muncitorului care
„îmbracă pe toată lumea , în timp ce el însuși umblă în
zdrențe ”. Adăugați la aceasta dezgustul pe care -l simțea —
aidoma tuturor din grupul său — față de ineficiența
birocrației engleze și față de corupția politicienilor și veț i
avea practic întreaga sa viziune ideologică . Nu pot să
examinez aici pe îndelete cît anume explică ea din tabloul
zugrăvit de Smith ; trebuie însă să subliniez neapărat că
cealaltă componentă a viziunii sale , filozofia dreptului
natural pe care a asimilat -o în anii săi de formare ,
produsul unor oameni similar condiționați , a influențat
într-un mod asemănător fundalul ideologic al gîndirii sale :
libertatea naturală de acțiune , dreptul natural al
lucrătorului la întregul produs al muncii , raționalismul
individualist ș.a.m.d. , toate acestea i -au fost inculcate în
timpul studiilor înainte de a i se fi dezvoltat facultățile
critice , deși în fond nici nu era nevoie să -i fie predate la
școală aceste lucruri ce i se ofereau „în mod natural ”
plutind în aerul pe care -l respira . Dar — și acesta e lucrul
cu adevărat interesant — toată această ideologie , oricît de
ferm i -ar fi fost atașat , nu a prea dăunat , de fapt , muncii
sale științifice . Dacă lăsăm de o parte socio logia sa
economică5, găsim la el o învățătură factuală și analitică
sănătoasă care , neîndoielnic , poartă amprenta vremii în
care a fost scrisă , dar nu este contestabilă pentru motive
ideologice . Există în ea oarecare ornamen te semi -filozofice
de natură ideologică , dar ele pot fi date de o parte fără a
dăuna a rgumentației sale științifice . Analiza desfăș urată
de el în sprijinul conclu ziilor sale moderat liber -schimbiste
nu se bazează — ca în cazul unor filozofi contemporani cu
el, cum a fost Morellet — pe ideea că omul e de la natură

liber să cumpere sau să vîn dă unde -i place . Apare , ce-i
drept , enunțul că produsul (întreg ) este compensația
naturală a muncii , dar nu i se dă nici o întrebuințare
analitică — pretutindeni ideologia se consumă în
frazeologie iar în rest reculează în fața cercetării științifice .
În parte cel puțin , aici a fost meritul său personal . Smith a
fost omul unei înalte responsabilități , iar bunul său simț
sobru și poate întrucîtva sec îi insufla respect față de fapte
și față de logică ; puțin contează dacă analiza sa trebuie
abandonată în cali tatea de psihologie , pe care el a vrut să
i-o confere , dacă în același timp ea trebuie păstrată ca o
schemă logică a comportamentului economic — privit mai
deaproape , homo economicus (în măsura în care Adam
Smith , autorul Sentimentelor morale , poate fi în fapt
creditat sau debitat cu acest concept ) se dovedește a fi un
cît se poate de inofensiv om de paie .
Marx a fost economistul care a descoperit pentru noi
ideologia și care i -a înțeles natura . Cu cincizeci de ani
înaintea lui Freud , aceasta a fost o reali zare de prim ordin .
Dar, oricît ar părea de ciudat , el a rămas cu totul orb față
de pericolele ei cînd era vorba de el însuși . Numai alții ,
economiștii burghezi și socialiștii utopici , erau victime ale
ideologiei . Or, caracterul ideologic al premiselor sal e și
tenta ideologică a raționamentelor sale sînt peste tot
evidente . Lucrul a fost recunoscut chiar și de unii din
discipolii săi (de exemplu , de Mehring ). Iar ideologia lui
Marx nu este greu de descris . El era un radical burghez
care se rupsese de radica lismul burghez . A fost format de
filozofia germană și nu s -a simțit economist de profesie
înainte de finele anilor ‟40. Pînă atunci însă , adică înainte
de a fi început munca sa analitică serioasă , viziunea sa
despre procesul capitalist se închegase , iar mu nca sa
științifică trebuia s -o transpună în fapt , nu s-o corijeze . Nu
era o viziune originală . Era vehiculată de toate cercurile
radicale din Paris și poate fi regăsită la un număr de
autori din secolul al XVIII -lea, cum ar fi Linguet6. Istoria
concepută c a luptă între clase definite ca bogați și săraci ,

cu exploa tarea unora de către ceilalți , cu bogăția în
permanentă creștere la tot mai puțini avuți și mizeria și
degradarea tot mai profunde la cei lipsiți , înaintînd cu o
necesitate inexorabilă spre o explo zie spectaculoasă —
aceasta era viziunea concepută atunci cu energie pătimașă
și care urma să fie elaborată , asemenea unei materii
prime , cu ajutorul uneltelor științifice din epocă . Această
viziune implică un număr de enunțuri ce n -ar rezista la
proba con troalelor analitice . Și într -adevăr , pe măsură ce
munca sa analitică se maturiza , Marx nu numai că a
elaborat numeroase analize științifice ce erau neutre față
de această viziune , dar a elaborat și unele ce nu se
potriveau prea bine cu ea — de exemplu , a depășit tipul de
teorii despre criză bazate pe ideea subconsumului sau pe
cea a supraproducției , pe care se pare că le acceptase
inițial și ale căror urme s -au păstrat — punîndu -i în
încurcătură pe exegeți — peste tot în scrierile sale . Alte
rezultate ale a nalizei sale au fost introduse de el prin
procedeul păstrării formulării inițiale — ideologice — în
calitate de lege „absolută ” (adică abstractă ) o dată cu
admiterea existenței unor forțe de sens opus menite să
explice fenomenele din viața reală ce se abăt eau de la lege .
În fine , unele părți ale viziunii și -au găsit refugiu într -o
frazeologie vituperantă ce nu afectează elementele
științifice ale unui raționament . De exemplu , teoria
exploatării axată pe ideea „plusvalorii ” a fost un specimen
veritabil de an aliză teoretică . Dar toate fraz ele
incandescente despre exploa tare puteau fi foarte bine
atașate și altor teorii , bunăoară celei a lui Böhm -Bawerk :
dacă ni -l imaginăm pe acesta în pielea lui Marx , ce putea fi
mai ușor pentru el decît să -și reverse mînia as upra
infernalei practici de spoliere a muncitorilor prin scăderea
din produsul muncii lor a unei perioade de timp .
Dar unele elemente ale viziunii sale inițiale — în
particular mizeria crescîndă a maselor , care urma să le
împingă în cele din urmă la revolu ție — deși de
nesusținut , îi erau totuși indispensabile . Aceste elemente

erau prea strîns legate de intenția cea mai profundă a
mesajului său , prea adînc înrădăcinate în însuși sensul
vieții sale pentru ca să le poată abandona . În plus , ele
erau cele ce -i atrăgeau pe discipoli , din ele se alimenta
adeziunea lor plină de fervoare . Prin ele se explică efectul
organizator — făuritor de partid — a ceva ce fără ele ar fi
fost lînced și lipsit de viață . Așa se face că în acest caz
înregistrăm victoria ideologiei asupra analizei : toate
consecințele unei viziuni ce se transformă în crez social și
prin aceasta sterilizează analiza .
Viziunea lui Keynes — sursa a tot ceea ce a fost și este ,
mai mult sau mai puțin precis , identificat drept
keynesianism — s-a conturat ma i întîi în cîteva pasaje de
gîndire profundă din introducerea la cartea sa Consecințele
Păcii (1920 ). Aceste pasaje au creat stagnaționismul
modern — înclinații stag națio niste fuseseră exprimate , la
răstimpuri , de mulți economiști înaintea sa , începînd cu
Britann ia Languens (1680 ) — și indică trăsăturile lui
esențiale , trăsăturile unei societăți capitaliste mature și
arterosclerotice care încearcă să economisească mai mult
decît pot să absoarbă capacitățile ei descrescînde de a
investi . Această viziune nu a mai dispărut niciodată după
aceea — ea mai transpare în tratatul despre Reforma
monetară și în alte locuri , dar cum în anii ‟20 atenția lui
Keynes era absorbită de alte probleme , ea nu a fost
imple mentată analitic decît mult mai tîrziu . D. H.
Robertson , în cartea sa Politica bancară și nivelul prețurilor ,
a prezentat unele cercetări ce echivalau cu o implementare
parțială a ideii de economisire ineficientă . La Keynes însă
această idee a rămas o prezență lăturalnică , chiar și în
Tratat despre monedă . Pesemn e că șocul produs de criza
mondială a rupt în mod hotărît toate legăturile care îl
împiedicau să -și spună gîndurile pînă la capăt . Acest șoc a
creat în mod cert publicul receptiv la un mesaj de acest fel .
Și de data aceasta , cea care a exercitat at racție ș i s-a
impus a fost ideo logia — viziunea capitalismului în
putrefacție , care plasa ( vedea ) cauza decăderii în una

dintr-un număr mare de trăsături ale societății
contemporane și nu implementarea analitică realizată de
cartea din 1936 care , prin ea însăși și fără sprijinul pe
care l-a găsit în ecoul larg al ideologiei asociate , ar fi avut
de suferit mult mai mult de pe urma criticilor ce au fost
îndreptate împotriva ei aproape imediat . Totuși , aparatul
conceptual era opera unui spirit nu doar strălucit , ci și
matur — a unui marshallian ce se număra printre cei trei
care-și împărțiseră între ei moștenirea de idei a
maestrului . În tot cursul anilor ‟20 Keynes s -a simțit un
marshallian , și chiar dacă mai tîrziu avea să se lepede în
mod dramatic de acest atașament , el n-a deviat niciodată
de la linia marshalliană mai mult decît era strict necesar
pentru a -și întemeia susținerile . El a continuat să fie ceea
ce devenise pe la 1914 , stăpîn pe meșteșugul de
teoretician , fiind astfel în măsură să îmbrace viziunea sa
într-o armură ce a împiedicat cu totul pe mulți din
discipolii săi să vadă elementul ideologic . Firește că
aceasta grăbește în prezent absorbția contribuției lui
Keynes la fluxul actual al travaliului analitic . Nu sînt de
absorbit principii realmente noi . Este ușor de văzut că teza
ideologică a echilibrului realizat prin neocuparea maximă
a forței de muncă și cea a ne -cheltuirii — termen preferabil
celui de economisire — sînt încorpor ate în cîteva postulate
restric tive ce pun accentul pe anumite fapte (reale s au
presupuse ). Cu aceste postulate fiecare poate proceda
după cum i se pare potrivit , iar în rest poate să -și vadă de
drumul său . Aceasta reduce controversele keynesiene la
nivelul științei tehnice . Lipsind suportul instituțional ,
„crezul ” s-a epuizat o da tă cu situația care -l făcuse
convingător . Chiar și cei mai tenace McCulloch -i din zilele
noastre sînt siliți să se plaseze pe una din acele poziții
despre care este greu de spus dacă implică renunțarea la
mesajul inițial , reinterpretarea lui sau înțelegere a lui
incorectă .

V

Exemplele noastre ar putea sugera că ideile nesupuse
controlului analitic joacă un rol doar în sfera acelor
concepții largi despre procesul economic în ansamblu , ce
constituie fundalul de la care pornește efortul analitic ,
fundal din ca re noi nu izbutim niciodată să stăpînim decît
fragmente . Lucrul acesta este , firește , adevărat într -o
anumită măsură — grosul muncii noastre de cercetare se
ocupă de probleme particulare ce lasă mai puțin loc
simplei viziuni și sînt mai riguros controlate prin tes te
obiective — dar nu în totali tate. Luați , de exemplu , teoria
economisirii , care apare într -un context mai larg în
sistemul keynesian dar ar putea , tot atît de bine , să fie
tratată , teoretic și practic în mod separat . Începînd din
epoca lui Turgot și Smith — de fapt , din vremuri și mai
vechi — și pînă în cea a lui Keynes , toate propozițiile de
căpetenie privitoare la natura și efectele ei au fost
asamblate , pe calea unei lente acumulări , astfel încît , în
lumina bagajului mai bogat de fapte de care dispunem
astăzi , nu prea mai rămîne loc pentru deosebiri de opinii .
Ar fi ușor de creionat o analiză rezumativă (deși , probabil ,
nu prea incitantă ) pe care majoritatea economiștilor de
profesie să o accepte ca pe un lucru de la sine înțeles . Dar
există , și au existat întotdeauna , discursuri de elogiere sau
de înfierare pe această temă , care, ajutate și de unele
trucuri terminologice cum este confuzia dintre economisire
și necheltuire , au izbutit să creeze un fals antagonism
între diferiți autori . Divergențe le de doctrină foarte accen –
tuate pentru care nu există nici o bază factuală sau
analitică semnalează , deși prin ele însele nu dovedesc ,
prezența tendinței ideologice de o parte sau de cealaltă sau
de amîndouă — tendință ce izvoră ște în acest caz din două
atitudini diferite față de modul de viață burghez .
Un alt exemplu de ideologie de breaslă de acest fel ni -l
oferă atitudinea majorității , dacă nu a totalității ,
economiștilor față de tot ce se leagă în vreun fel de
monopolism (oligopolism ) și de fixarea co ncertată (prin
înțelegere secretă ) a prețurilor . Această atitudine a rămas

neschimbată de la Aristotel și Molina încoace , deși în
condițiile industriei moderne ea a dobîndit o semnificație
parțial nouă . Acum ca și atunci , majoritatea economiștilor
ar subsc rie la dictonul lui Molina : monopolium est injustum
et rei publicae injuriosum . Pentru raționamentul meu însă
nu contează această judecată de valoare — giganticele
întreprinderi comerciale moderne pot să ne fie antipatice
întocmai ca și multe alte trăsătur i ale civilizației moderne
— ci analiza care ne conduce la ea și influența ideologică
pe care această analiză o exercită . Or, cine a citit Principiile
lui Marshall , cu atît mai mult cine a citit cartea sa
Industria și comerțul , își dă seama că dintre numer oasele
formule pe care le acoperă acești termeni există multe în
cazul cărora ar trebui așteptate efecte benefice și nu
prejudicii pentru eficiența economică și pentru interesele
consumato rilor. Analiza modernă poate să arate și mai clar
că nu se pot form ula enunțuri globale și nenuanțate care
să fie valabile pentru toate aceste formule ; și că simple
fapte cum sînt mărimea , monopolul desfacerii ,
discriminarea și fixarea concertată a prețurilor nu sînt
prin ele însele suficiente pentru a îndreptăți să se af irme
că rezultatul economic este , în vreun sens important al
cuvîntului , inferior celui ce ar fi de așteptat în condițiile
concurenței pure ; cu alte cuvinte , analiza economică nu
oferă a rgumente în sprijinul unei nediferențiate „trust
busting ” (lichidare a trusturilor ), astfel de argumente
trebuind să fie căutate în circumstanțele part iculare ale
fiecărui caz indivi dual. Cu toate acestea , numeroși
economiști se declară în favoarea unei asemenea „trust
busting ” nediferențiate și ceea ce e interesant este că
printre ei se află la loc de frunte avocați entuziaști ai
sistemului liberei inițiative . Lor le aparține ideologia
potrivit căre ia economia capitalistă și -ar îndeplini în mod
admirabil funcțiile ei sociale grație baghetei magice a
concurenței pure , dacă n -ar fi monstrul monopolist sau
oligopolist ce -și aruncă umbra pe o scenă altminteri
luminoasă . Nu contează cîtuși de puțin argumentele

privitoare la performanțele marilor firme , la inevitabilitatea
apariției lor , la costurile sociale pe care le -ar antrena
lichidarea structurilor lor , la zădărnicia veneratului ideal
al concurenței pure , și la ele nu se reacționează niciodată
altfel decît printr -o foarte sinceră indignare .
Chiar înmulțite în acest fel, exemplele noastre , deși
ilustrează destul de bine ce este ideologia , nu ne dau decît
o idee inadecvată despre amploarea influenței exercitate de
ea. Această influență nu se manifestă nicăieri mai puternic
decît în istoria economică , unde urmele premiselor
ideologice se văd deosebit de clar tocmai pentru că aceste a
sînt rareori explicit formulate și , de aceea , rareori sînt și
controversate . Un foarte bun exemplu este aici problema
rolului ce trebuie atribuit în dezvoltarea economică
inițiativei guvernamentale , acțiunilor și strategiilor politice :
un grup de istoric i ai economiei au supraestimat iar alții
au subestimat importanța acestei inițiative , de o manieră
ce trădează în mod neechivoc convingeri preștiințifice . Pînă
și inferența statistică își pierde obiectivitatea , care în mod
normal ar trebui s -o caracterizez e, ori de cîte ori sînt la
mijloc chestiuni ideologice relevante .7 Iar unele din apele
sociologice , psihologice , antropologice , biologice ce scaldă
țărmurile noastre sînt atît de poluate de factorul ideologic ,
încît, contemplînd starea de lucruri din unele părți ale
acestor domenii , economistul ar putea , prin comparație , să
se simtă întrucîtva ușurat . Dacă am avea destul timp , am
putea înregistra pretutindeni același fenomen : că
ideologiile se cristalizează , că devin crezuri deocamdată
impermeabile la argum ente, că-și află apărători dispuși
din adîncul sufletului să lupte pentru ele .
Situația nu se schimbă mult în bine dacă postulăm ,
cum s -a făcut uneori , că există spirite detașate care sînt
imune la factorul ideologic și ex hypothesi capabile să -l
depășeasc ă. Poate că există într -adevăr astfel de spirite și
este în fapt ușor de văzut că anumite grupuri sînt la mai
mare distanță decît altele de acele spații sociale în care
ideologiile dobîndesc un plus de vigoare în conflictul

economic sau politic . Dar deși p ot fi relativ libere de
ideologiile practicienilor , ele secretă ideologii proprii cu un
potențial de distorsiune la fel de mare . Mai degrabă am
putea să ne consolăm cu observația că nici o ideologie
economică nu durează veșnic și că , cu o probabilitate ce se
apropie de certitudine , izbutim după un timp să ne
debarasăm de fiecare din ele . Aceasta decurge nu numai
din faptul că se schimbă conformația societății , astfel că
fiecare ideologie economică trebuie să dispară , ci și din
relația pe care ideologia o ar e cu acel act cognitiv
preștiințific pe care noi l -am numit viziune . Cum acest act
induce investigația factuală și analiza și cum acestea tind
să anihileze tot ceea ce nu rezistă la probele lor , nici o
ideologie economică n -ar putea supraviețui indefinit n ici
chiar într -un univers social staționar . Pe măsură ce timpul
trece iar aceste teste se perfecționează , ele își fac efectul
mai repede și mai palpabil . Dar aceasta ne lasă totuși cu
rezultatul că o ideologie sau alta ne va însoți întotdeauna ,
rezultat pe care, socot , trebuie să -l acceptăm .
Dar aceasta nu e o nenorocire . Este locul aici să
amintim un alt as pect al relației dintre ideologie și viziune .
Acel act co gnitiv preștiințific care repre zintă sursa
ideologiilor noastre este în același timp o condiție
prealabilă a muncii noastre științifice . Fără el n -ar fi
posibil nici un nou demaraj în vreuna din științe . Prin el
dobîndim noi materiale pentru strădaniile noastre
științifice , dobîndim ceva ce se cere formulat , apărat ,
atacat . Repertoriul nostru de fap te și de instrumente se
înnoiește el însuși în timp , încît putem spune că deși
ideologiile ne încetinesc înaintarea , fără ele n -am putea
înainta defel .

NOTE

1. Pasajul acesta este ca atare suficient de clar . Nu
strică totuși să facem mai explicit sensu l său . Este
reprobabilă , după cum am spus , conduita care „forțează
fie faptele , fie concluziile trase din ele , pentru a le pune în
serviciul unui ideal sau al unui interes ”, indiferent dacă
autorul își declară sau nu preferința pentru cauza pe care o
susți ne. Independent de aceasta , ar fi poate bună uzanța
de a cere fiecăruia să -și formuleze explicit „premisele
axiologice ” sau interesul pentru care vrea să pledeze , ori
de cîte ori acestea nu sînt evidente . Aceasta este însă o
cerință supli mentară , care nu t rebuie confundată cu
altele .
2. În particular , acceptarea ei nu este o precondiție
necesară a valabilității raționamentului ce urmează a fi
desfășurat și care ar fi putut fi formulat și în alte feluri .
Există , totuși , anumite avantaje cînd se pornește de l a o
doctrină cu care toată lumea este familiarizată și a cărei
menționare este suficientă pentru a resuscita într -un
minim de timp , în mintea auditoriului , anumite idei
esențiale .
3. Cred că aș jigni inteligența cititorilor mei prin
precizarea că acest gen de rela tivism n -are nimic de -a face
cu relativitatea einsteiniană , dacă o asemenea confuzie nu
s-ar întîlni , totuși , în literatura filozofică din zilele noastre .
Faptul mi -a fost semnalat de profesorul Philipp Frank .
4. Opinia contrară întîlnită uneori tr ebuie pusă pe
seama versiunilor simplificate ale teoriei productivității
marginale , care supraviețuiesc în manuale și care nu iau
în considerare toate restricțiile cărora le sînt supuse
funcțiile de producție în viața reală , mai ales cînd e vorba
de funcți i de producție ale unor concernuri performante
pentru care sînt fixate ferm , pentru moment , un număr de
date tehnologice — întocmai cum în mecanica elementară
nu se iau în co nsiderare complicațiile ce se ivesc de îndată
ce suprimăm postulatul simplificator că masele corpurilor
se concentrează într -un singur punct . Dar o teorie
marginalistă care ia în considerare restricții ce , chiar și în

condițiile concurenței pure , împiedică ca factorii să fie
plătiți în conformitate cu productivitățile lor marginale ,
rămîne totuși o teorie marginalistă .
5. Chiar și aci , după cum mi -a reamintit profesorul E .
Hamilton , este probabil mai mult Ioc pentru elogii decît
pentru reproșuri .
6. Vezi îndeosebi S . N. H. Linguet , La Théorie des Lois
Civiles (1767 ) și felul cum îl comen tează Marx în Teorii
asupra plusvalorii , vol. I.
7. Nu cunosc nici un caz în care înseși regulile de
inferență să fi suferit distor siuni de natură ideologică . Sînt
în schimb frecvente cazurile în care rigoarea testelor este
relaxată sau sporită în funcție de încărcătura ideologică a
propoziției în discuție . Cum acceptarea sau respingerea
unui anumit rezultat statistic implică întotdeauna riscul
de a greși , simpla variație în disponibilitatea d e a asuma
acest risc va fi sufi cientă , chiar în lipsa altor motiv e,
pentru a genera acea situație bine cunoscută în care doi
economiști statisticieni trag concluzii opuse din aceleași
cifre.

CAPITOLUL 14
Judecățile de valoare și știința
economică*
KURT KLAPPHOLZ

Kurt Klappholz (1927 -) s-a născut în Polonia. A venit
în Anglia după ce a supraviețuit unei detenții de trei
ani în lagăre de muncă forțată și de concentrare
germane. A studiat la London School of Economics,
unde predă în prezent. Interesele sale de cercetător se
situează în domeniul metodologiei precum și în
domeniile interferențe al filozo fiei morale și al teoriei
alegerii sociale.

Nu sînt sigur dacă profesorul Meek are dreptate atunci
cînd afirmă că încă din secolul al XVIII -lea a existat o
separare conștientă între economia politică și etică .1
Impresia m ea este că , în Anglia cel puțin , această separare
s-a produs abia mult mai tîrziu , pe la mijlocul secolului al
XIX-lea. Dar fie că o plasăm în secolul al XVIII -lea sau abia
la mijlocul secolului trecut , rămîne destul de curios faptul
că pînă și autorii „or todocși ” de astăzi din domeniul
metodolo giei economiei politice socotesc necesar să afișeze
principiul neutralității etice și să insiste asupra lui .
Mărturisesc că lucrul acesta mă nedumerește deoarece ,
după cum arată profesorul Meek , acest punct de vedere
este acceptat de majoritatea economiștilor contemporani

* Text publicat în British Journ al for the Philosoph y of Science , vol.
15 (1964), pp. 97 -114. Comunicare prezentată la Conferința anuală a
Societății britanice de filozofia științei ținută la Oxford în septembrie
1963.
Țin să aduc mulțumiri lui L. P. Foldes și lui Alan Musgrave pentru
criticile lor meticuloase și pentru valoroasele sugestii pe care mi le -au
făcut.

(inclusiv el și cu mine ). Așa stînd lucrurile , pare firesc să -i
dăm dreptate profesorului Stigler atunci cînd spune că „nu
pare necesar să forțăm uși deschise argumentînd că
economia politică ca știi nță pozitivă este etic neutră ”.2 Cu
toate acestea , un economist de talia profesorului Haberler ,
în recenzia făcută unui recent Festsc hrift3, aprecia ca
binevenită energica apărare , de către unul din autori , a
principiului de Wertfreiheit (neutralitate axio logică — n.
trad.), întrucît „din păcate , acest lucru este astăzi mai
necesar ca oricînd , în pofida clarificărilor aduse la timpul
lor de Cairnes , Weber , Pigou etc …”
Haberler n -a explicat de unde vine această necesitate
presantă ; poate însă că se gîndea la ceea ce profesorul
Hutchison numește recentul „val de critici sau de
scepticism față de Wertfreiheit la autorii de frunte , mai
masiv , pare-se, ca oricînd în perioada ce a trecut de cînd
Senior și J . S. Mill au trasat pentru prima dată pentru
economiști distincția ” [dintre propozițiile normative și cele
pozitive]4.
O formulare succintă a acestei poziții mai degrabă
eretice găsim la Myrdal :

Nu există altă cale de studiere a realității sociale decît din
punctul de vedere al idealurilor umane. „Știință soci ală
dezinteresată” n -a existat niciodată și, din rațiuni logice, nu
poate să existe. Conotațiile valorice ale principalelor noastre
concepte reprezintă interesul nostru pentru o anume chestiune,
dau orientare gîndurilor noastre și însemnătate inferențelor
noastre. Ele generează întrebările, fără de care nu există
răspunsuri.
Din recunoașterea faptului că înseși conceptele noastre
posedă o încărcătură valorică rezultă că ele nu pot fi definite
decît în termenii unor evaluări politice. Rigoarea științifică
pretinde ca aceste evaluări să fie explicit formulate. Ele repre –
zintă premisele valorice ale analizei științifice; contrar unor
opinii larg împărtășite, nu numai concluziile practice la care
conduce o analiză științifică, ci și însăși această analiză depind e
cu necesitate de premise valorice.5

Această formulare sugerează unele din preocupările care
în opinia autorului dau naștere așa -numitei probleme a
valorilor în științele sociale , problemă de care mă voi
ocupa în cele ce urmează .
Punctul de vedere al lui Myrdal pare să implice o negare
totală a poziției „ortodoxe ” formulate cu frumoasă
simplitate de către J . N. Keynes încă în 1890 : „propoziția
că uniformitățile economice pot fi studiate fără a se emite
judecăți etice și fără a se formula precepte economic e pare
în fapt să aibă atît de puțină nevoie de dovezi , cînd
problema în discuție a fost clar înțeleasă , încît e greu să
spui în sprijinul ei ceva care să nu fie un simplu truism ”.6
Spuneam că punctul de vedere al lui Myrdal pare să
contrazică poziția „ort odoxă ”. Așa și este , dacă-l luam ad
litteram , pentru că în conformitate cu concepția ortodoxă
ipotezele economice sînt compatibile cu orice fel de
premise valorice , ceea ce înseamnă că sînt independente
de acestea . Dar poate că nu trebuie să luăm spusele l ui
Myrdal ad litteram . În orice caz , poate că e util să începem
cu o recapitulare a poziției „ortodoxe ”.
Această poziție se sprijină pe observația lui Hume că
norme sau propuneri nu pot fi deduse doar din enunțuri
descriptive7, enunțurile descriptive fiind definite drept
enunțuri ce posedă valori de adevăr (indiferent dacă este
posibil sau nu să stabilim adevărul lor ). Astfel , enunțurile
ce posedă valori de adevăr sînt axiologic neutre , în sensul
că numai din ele nu se pot deduce propuneri ; din punct de
vedere logic , ele n-au nici un fel de implicații etice .8 Și cum
„partea științifică a economiei politice constă exclusiv din
enunțuri descriptive , ea nu poate să aibă nici un fel de
implicații etice , fiind deci axio logic neutră ”.9
Dacă asta este ceea ce înțel egem prin „neutralitate
axiologică ”, atunci , după cum spunea J . N. Keynes , pare
un adevăr banal că economia politică , și științele sociale în
general , pot fi axiologic neutre . Afirmația că atunci cînd
discutăm probleme ale științelor sociale nu putem evita să

emitem judecăți de valoare sau că aici ceea ce spunem
implică în mod necesar judecăți de valoare sugerează că
„natura ” obiectului e cea care ne impune modul de a vorbi
despre el .10 Evident , însă, că lucrurile nu stau așa ; de noi
depinde dacă vom rosti sau nu formulări ce au doar pe
jumătate valori de adevăr . Din acest punct de vedere ,
științele sociale nu diferă cu nimic de alte arii ale
discursului .
Nu-mi dau seama dacă cei ce susțin că economia
politică este inevitabil „impregnată cu valori ” vor fi
neapărat în dezacord cu cele spuse de mine : după cum
observă profesorul Hutchison , unele din critici „ … nu par a
fi cu necesitate ireconciliabile cu doctrinele
«pozitiviste» …”11 Eu n -am făcut decît să reafirm concepția
„ortodoxă ” privind imposibilitatea de a infera din ipoteze
propuneri . Cei ce insistă asupra inevitabilei „impregnări
valorice ” sînt deseori preocupați să arate relevanța
„valorilor ” pentru cercetarea economică și dezbaterea
privind strategia economică . Lucrul acesta este adevărat —
chiar ba nal adevărat , de vreme ce valorile sînt relevante
pentru toate activitățile umane — dar nu afectează în nici
un fel teza „ortodoxă ” a neutralității etice din punct de
vedere logic .
Ar fi obositor să recapitulăm toate argumentele
desfășurate în sprijinul te zei „impregnării valorice ”. Voi
selecta doar cîteva dintre ele spre a ilustra teza mea că ele
lasă neatinsă poziția „ortodoxă ”. Înainte de asta trebuie să
exprim însă o rezervă . Acuzațiile de „impregnare valorică ”
au fost formulate în cadrul unei discuții academice despre
poziția „ortodoxă ”, dar e posibil ca ținta lor să fi fost alta . E
posibil ca ele să fi fost concepute ca niște critici — adesea
îndreptățite — ale declarațiilor publice făcute de unii
economiști . Publicul poate ușo r să comită eroarea

natur alistă*, iar economistul academic , prin modul cum își
formulează declarațiile , se poate întîmpla să încurajeze
această eroare . Într-un context de acest fel , probabil că
onestitatea cere să procedăm în modul descris de Weber .
Acesta a sugerat că un autor ca re acceptă „eterogenitatea
absolută ” dintre descriere și prescriere , dar dorește să le
discute pe amîndouă deodată , trebuie să se asigure că
„nu-și amăgește în mod neintenționat (sau din simpla
plăcer e de a -și exersa istețimea ) cititorii în privința
absolu tei eterogenități a problemelor . Personal sînt de
părere că nimic nu e prea „pedant ” dacă folosește la
evitarea unor confuzii .12 Faptul că publicul ar putea să
încarce cu valențe etice termeni ca „venit național ” sau
„bunăstare a comunității ”, chiar dacă e conomiștii îi
folosesc în sens pur descriptiv , a fost unul din motivele pe
care l -au făcut pe dl Little să considere propozițiile ce
conțin asemenea termeni drept emotive și ca atare etice .13
Cum spunea dl Archibald : „Mi se pare că se face oarecare
confuzi e între două probleme diferite — domeniul căruia îi
aparține teoria economică a bunăstării , și limbajul cel mai
potrivit pentr u a comunica publicului rezulta tele cercetării
economice . Dacă încercăm să rezolvăm prima dintre ele
făcînd referiri la cea de a d oua, va rezulta într -adevăr o
încurcătură .14 Cea de -a doua problemă , oricît ar fi de
importantă , nu mă preocupă deloc aici .
Voi examina acum pe scurt unele din argumentele
avansate în sprijinul tezei „impregnării valorice ”.
(1). O dată cu declinul credințe i în inducție sau — cum
se exprimă Myrdal — al „empirismului naiv ”, s-a înțeles
din ce în ce mai bine că , pentru a putea obține răspunsuri ,
trebuie să punem întrebări ; iar aceasta duce la
descoperirea descumpănitoare că întrebările pe care le
punem e posib il să fie influențate de valorile noastre !

* Denumire folosită în filozofia analitică pentru raționament ele —
considerate logic incorecte — prin care se derivă judecăți de valoare
din premise exclusiv factuale. (N. t.)

Astfel , valorile sînt inextricabil implicate din capul locului .
Aceasta arată imediat că economia politică nu este etic
neutră , căci acum e clar că valorile noastre determină în
parte ideile noastre despre ceea ce este posibil din punct
de vedere practic . Nimeni , cred, n-are motive să nege
adevărul acestei descoperiri . Singurul lucru surprinzător
este concentrarea aproape exclusivă asupra „valorilor ” ca
factor precumpănitor , de parcă imaginația , inventivitatea
și s impla dexteritate tehnică ar fi de importanță
neglijabilă .15
În orice caz , contrar unor vagi impresii , este clar că
această descoperire nu afectează în nici un fel
neutralitatea logică a economiei .
Pare-se că „neutralitatea ” este înțeleasă uneori într -un
sens mai larg , acela că enunțurile descriptive în care o
persoană crede nu trebuie neapărat — sau, eventual , că
nici nu pot — să-i influențeze vederile etice . Probabil că
profesorul Smithies avea în minte această noțiune de
neutralitate atunci cînd spunea c ă e greu de admis „că
vreo teorie economică poate fi ideologic neutră ”.16 Și acesta
este un adevăr banal ; Teoria generală a lui Keynes nu era
nici ea neutră în acest sens și mă bucură s -o spun .
Evident însă că acest gen de „neutralitate ” n-are nimic de –
a face cu neutralitatea logică ; și nu știu dacă a susținut
cineva vreodată că economia politică sau indiferent care
altă știință este neutră în acest sens particular .17 Această
viziune asupra „neutralității ” e posibil să fi fost sugerată
de formulări de felul „economia politică este neutră în
privința scopurilor ”18; sau că , „economia politică în calitate
de știință pozitivă este neutră din punct de vedere etic —
și deci politic ”.19 Dar aceasta este desigur o viziune
eronată , pentru că ar implica ideea că argum entele
factuale nu joacă nici un rol în discursul moral .
Dificultățile pe care le generează confuzia dintre
afirmațiile etice și cele „persuasive ” ies bine în evidență în
discuția pe care o face dl Little despre conținutul etic al
economici politice . Pe de o parte , el voia , pe cît se pare , să

definească judecățile de valoare drept enunțuri
„persuasive ”, pe de altă parte , însă, își dădea foarte bine
seama că enunțurile pur descriptive pot fi și ele uneori
persuasive . Exista , deci, pericolul de a ajunge la co ncluzia
că toate enunțurile pot fi persuasive și deci pot fi judecăți
de valoare . Încercînd să evite această dilemă , dl Little face
următoarea sugestie :

Trebuie să adăugăm că nu e suficient ca o judecată de
valoare să -i influențeze pe oameni. Pe oameni îi poți influența
învederîndu -le consecințele atitudinilor morale sau estetice pe
care ei le au față de anumite fapte. O judecată de valoare este o
judecată care tinde să -i influențeze prin modificarea acestor
credințe sau atitudini.20

Pe cît îmi pot da eu seama , această sugestie nu este
nicidecum de natură să clarifice distincția dintre
afirmațiile persuasive ce sînt judecăți de valoare și cele ce
nu sînt . Firește , eu nu consider că este necesar să se facă
o asemenea distincție , e suficient să ne amintim do ar de
principiul logic al neutralității etice , dar să admitem în
același timp că enunțurile factuale din economia politică
pot fi „persuasive ” la fel ca judecățile de valoare .
(2) Întocmai cum alegerea întrebărilor poate fi
influențată ideologic , tot așa p oate fi influențată , după
cum a atras atenția profesorul Meek , acceptarea de către
noi ca „adevărate ” a anumitor răspunsuri la ele . Ipoteza că
ceea ce considerăm drept răspuns „adevărat ” este adesea
în funcție de id eologie s -ar prea putea să fie adevărată în
cazul economiștilor . Astfel , avînd în față aceleași statistici ,
economiștii cu orientare de stînga tind să „infere ” din ele
că impozitarea progresivă n -are efect descurajator , pe cînd
economiștii cu orientare de dreapta tind să „infere ” că are .
Tot așa , economiștii cu vederi de stînga au fost de părere
că elasticitățil e internaționale ale ofertei și cererii sînt prea
mici pentru ca devalorizarea să poată îndrepta un deficit al
balanței de plăți , în care caz se poate dovedi imperioasă

instituirea de contr oale directe , pe cînd economiștii cu
vederi de dreapta socoteau aceste elasticități suficient de
mari pentru ca devalorizarea să dea rezultate . Economiștii
de dreapta au fost în general favorabili ipotezei că recenta
inflație a fost provocată de o cerere e xcedentară , pe cînd
cei de stînga au fa vorizat ipoteza inflației provo cate de
costuri .21
Adăugind aceste exemple la cele date de profesorul
Meek , vreau să spun doar că nu accept ideea sa de
„relativitate a teoriei economice ”. Două teorii contradictorii
nu pot fi ambele adevărate decît , firește , dacă sînt numai
aparent contradictorii . Se pune însă întrebarea dacă
aceste exemple , admițînd că sînt corecte , infirmă concepția
„ortodoxă ” despre Wertfreiheit . Evident că nu , deoarece
motivele pentru acceptarea adev ărului sau a falsității unui
enunț nu pot afecta în nici un fel statutul lui logic (care
depinde doar de faptul dacă el are sau nu o valoare de
adevăr , nu de faptul de a fi adevărat ).
Ceea ce arată aceste exemple , însă, este că în economia
politică testare a teoriilor , care constituie unul din semnele
distinctive ale activității științifice , se află încă într -un
stadiu imatur . Impresia mea este că economiștii încearcă
adesea să testeze teorii care , așa cum se prezintă , pur și
simplu nu sînt testa bile.22 Acesta, firește , nu înseamnă că
ele sînt neapărat tautologice , ci arată că sînt metafizice . Și
dacă din punctul de vedere al sociologiei cunoașterii poate
fi interesantă întrebarea de ce cutare oa meni cred în
cutare teorii meta fizice , această întrebare este în mod clar
irelevantă pentru problema logică a raportului dintre fapte
și valori .
(3) Ajung acum la teza că noțiunile economiei politice „ …
sînt norma tive… în sensul mult discutat în ultima vreme ,
că pot să aibă conotații emotive și pot să fie folosite nu
doar pentru a descrie , ci și pentru a convinge sau
recomanda …”23 În timp ce dl Streeten pare a fi de părere
că asta se aplică la toate noțiunile , dl Little socotește

valabilă afirmația în principal pentru anumite concepte ale
economiei bunăstării .
Nu am nici o îndoială că economia politică — și, de
altfel, orice altă ramură a științei — poate fi folosită în
manieră „persuasivă ”, și că economia politică a și fost
folosită deseori în acest fel . Dar am menționat deja că
acest potențial persuasiv nu prezin tă nici un interes , cel
puțin pentru ceea ce urmăresc eu aici .
După cum arată dl Streeten , ideea că economia politică
este „impregnată valoric ” pentru că folosește un „limbaj
emotiv ” și „definiții persuasive ” a dobîndit popularitate
abia în perioada din ur mă. Răspîndirea limbajului emotiv
a fost observată însă cu mult înainte , spre exemplu de
către Cairnes , care l-a criticat pe Bastiat că folosește
„termeni pasionali ”:

Profitînd de dublul înțeles al unor termeni „pasionali” cum
sînt cei de „principiu”, „v aloare”, „serviciu” și alți asemenea, el a
constituit o teorie ce lasă impresia că acoperă ambele soluții —
aceea de a explica și aceea de a justifica faptele la care se
aplică. Din păcate, vocabularul e conomic se pretează foarte
lesne la acest gen de teor etizare și puțini sînt autorii care nu s –
au lăsat amăgiți, din această cauză, într -o măsură mai mare
sau mai mică.24

Deși Cairnes n -a argumentat că intruziunea unui
asemenea limbaj imprimă economiei politice o factură
etică, dl Little o face , cel puțin în ce privește economia
bunăstării . G.C. Archibald a izbutit — cel puțin spre
satisfacția mea — să respingă argumentul lui Little .
Obiecția față de punctul de vedere al lui Little poate fi
rezumată astfel : noțiunile de „limbaj emotiv ” și de „definiție
persua sivă” pot fi relevante și interesante din punctul de
vedere al psihologiei și sociologiei , ca și, probabil , din cel al
„sociologiei cunoașterii ” (cercetare deosebit de predispusă
să confunde și chiar să identi fice cele două întrebări
absolut distincte : „este adevărat enunțul X ?” și „care au

fost motivele formulării enunțului X ?”). Este însă clar că
aceste noțiuni , care țin de motivele și de efectele
psihologice ale folosirii anumitor cuvinte , sînt total
ireleva nte pentru statutul logic al diferitelor propoz iții.
(4) În timp ce diversele argumente , menționate aici ,
menite să demon streze „impregnarea valorică ”, au venit în
principal din surse „neortodoxe ”, acuzația că la
începuturile ei economia politică a bunăstării a importat în
chip ilicit „judecăți de valo are” a fost formulată de un
autor eminamente „ortodox ” — profesorul Robbins . Voi
face o scurtă digresiune pentru a examina raționa mentul
lui Robbins și consecințe le acceptării lui pentru economia
politică a bunăstării .
În faza ei timpurie , economia politic ă a bunăstării
folosea noțiunea de „utilitate socială ” ca sumă a utilităților
indivizilor . Robbins era de părere că această noțiune „ …
nu-și are locul în știința pură ”25, deoarece comparațiile
interpersonale între utilități nu pot fi testate prin
observa ție, introspecție sau prin punere de întrebări .
Desigur , astfel de comparații sîntem nevoiți să facem în
viața de fiecare zi ; ele sînt însă „arbitrare ” și
„convenționale ”, așadar normative . Prin urmare , o
economie politică a bunăstării ce cuprindea astfel de
noțiuni era și ea normativă .
Ideea lui Robbins după care comparațiile de utilitate
interpersonale sînt judecăți de valoare și ca atare n -au ce
căuta într -o economie politică „științifică ” a bunăstării
pare a fi fost larg acceptată printre economiști26 în ciuda
faptului că argumentul său se baza pe c onfundarea
enunțurilor netesta bile cu judecățile de valoare și , în
consecință , cuprindea o contradicție . Astfel , Robbins
considera că , în legătură cu comparațiile interpersonale ,
se făceau supoziții „ … care, indiferent dacă erau adevărate
sau false , nu puteau fi niciodată verificate …”27; dacă însă
comparațiile interpersonale pot fi adevărate sau false
(chiar admițînd că n -am avea mijloace de a stabili cum
sînt de fapt ) atunci , prin definiție , ele nu pot fi judecăți de

valoare . Pe baza argumentului lui Robbins sîntem obligați
să conchidem că , fie că socotim sau nu „științifice ”
comparațiile interpersonale , nu le putem considera
judecăți de valoare .
Aș dori să mă ocup aici și de un alt aspect , evidențiat tot
de Archibald și care stă în legătură cu problema
comparațiilor interpersonale între utilități . Archibald a
insistat că nu trebuie să ne angajăm în dispute
„esențialiste ” întrebînd dacă este permis sau nu ca un
indice sau altul să fie botezat un „indice al b unăstării ”. Am
putea , dacă dorim , să botezăm așa un indice al nivelului
de ocupare a forței de muncă sau al distribuirii venitului .
Vechea întrebare dacă bunăstarea poate fi măsurată în
cadrul economiei „științifice ” a bunăstării ar dispărea
atunci în virt utea alegerii definiției (sau , în cel mai rău caz ,
ar deveni o problemă tehnică de măsurare a indicelui
particular pe care l -am selectat ).
Archibald avea , firește , dreptate în ce priveș te
sterilitatea disputelor esen țialiste . Dar lucrurile nu stau
atît de simplu . Teoria economică a bunăstării este , și a fost
întotdeauna , individualistă ; ea pornea , adică , de la
postulatul că nu există un interes independent al
comunității , distinct de interesul sau de bună starea
indivizilor ce compun comunitatea . În economia politică a
bunăstării , „bunăstarea comunității ” a fost întotdeauna
înțeleasă în acest sens .28
Or, dacă spunem că o creștere a gradului de ocupare a
forței de muncă reprezintă „o creștere a bunăstării ”,
trebuie să fim conștienți că această creștere a gradu lui de
ocupare , fiind în avantajul anumitor oameni , poate să -i
prejudi cieze pe alții . Dacă rămînem atașați concepției
noastre individualiste despre „bunăstarea comunității ”, va
trebui , deci, să facem comparații interpersonale de utilitate
între cei ce au d e cîștigat și cei ce suferă un prejudiciu .
Așadar , problema comparațiilor interpersonale de utilitate
nu poate fi rezolvată prin simpla definire a unui indice al
bunăstării . Dacă , urmînd îndemnul lui Archibald , definim

pur și simplu „o creștere a gradului de ocupare ” drept o
creștere a bunăstării , cu aceasta ignorăm dar nu rezolvăm
problema comparării cîștigului adus de respectiva
schimbare unor membri ai societății cu pierderea adusă de
ea altora . Or, în economia politică a bunăstării , în centrul
interesul ui se situează tocmai problema de a ști care
măsuri de politică economică pro movează interesele
membrilor comunității . Dacă vrem să discutăm această
problemă , sîntem nevoiți să facem comparații
interpersonale , exceptînd doar cazul (îmi închipui ) destul
de rar în care o preconizată schimbare de politică se
bucură de aprobare unanimă . Metoda lui Archibald
înseamnă pur și simplu să nu discutăm această problemă .
Sper că critica pe care am făcut -o lui Arc hibald nu este
viciată de esen țialism , și cu asta trec la examinarea încă
unui argument avansat în sprijinul ideii că economia
politică este , în mod inevitabil , „impregnată cu valori ”.
(5) Poziția „ortodoxă ” cuprindea teza că „economistul în
calitatea sa de economist ” nu poate să recomande
adoptarea unei politici economice ca fiind preferabilă
alteia ; că, deci, el nu poate , ca economist , să dea sfaturi
impera tive. Aceasta mi se pare a fi o reformulare destul de
nepotrivită a tezei logice că din enunțuri descriptive nu se
pot deduce prescripții .
Dar potrivit concep ției „ortodoxe ”, economistul în
calitatea sa de econo mist ar putea da sfaturi științifice ,
dacă s -ar limita la imperative ipotetice . Acesta este
contextul în care a fost deseori folosită dihotomia mijloace –
scopuri . Dacă „scopurile ” sînt fixate , să zicem de o
autoritate politică , economistul poate consilia „științific ” cu
privire la mijloacele optime de realizare a lor .
Deși dihotomia mijloace -scopuri este destul de veche , se
descoperă din nou și din nou că ea nu este deloc o
dihotomie clară . Astfel , dl Stre eten arată că „oamenii nu
atribuie valoare doar scopurilor ultime (indiferent ce s -ar
înțelege prin această sintagmă ); și nu le este indiferent ce
mijloace se folo sesc pentru promovarea acestor scopuri ,

nici chiar atunci cînd , din punct de vedere tehnic sa u din
alte puncte de vedere , aceste mijloace sînt perfect echi –
valente ”.29
Aparent , posibilitatea de a da sfaturi axiologic neutre ,
adică ipotetic -imperative , se bazează pe posibilitatea unei
separări nete între mijloace și scopuri . Faptul că această
separ are netă se poate adesea dovedi imposibilă …
„restrînge mult sfera în care prognoza poate progresa fără
a accepta sau a ne atașa aproape tot timpul de anumite
evaluări specifice . Acest fapt îngustează domeniul
«neutralității» și al « obiect ivității» așa cu m sînt definite
acestea de protagoniștii menționatei dihotomii ”.30
Astfel , ideea de sfat „axiologic neutru ”, „științific ”, care
poate fi perfect valabilă cînd e vorba de probleme pur
inginerești , este aparent iluzorie în cazul problemelor de
politică socia lă.
Toată lumea va fi de acord că economiștii — și mulți
alții, ca de pildă experții militari — dau adesea sfaturi
puternic impregnate valoric . Cu toate acestea , eu nu cred
că absența unei dihotomii tranșante între mijloace și
scopuri face imposibilă o con siliere „axiologic neutră ” sau
„științifică ”; dacă o astfel de consil iere este sau nu posibilă
mi se pare că ține doar de posibili tatea de a face în mod
valid o anumită inferență .
Pentru a putea să dăm un sfat axiologic -neutru , trebuie
să ne fie date premi se etice care , în conjuncție cu anumite
ipoteze empirice și condiții inițiale , să ne permită
deducerea unei prescripții . Dacă și numai dacă o astfel de
deducție este posibilă , sfatul va fi „neutru sub aspect
axiologic ”.
Voi ilustra această idee printr -un e xemplu banal . Să
presupunem că avem premisa prescriptivă ;
(a) „Guvernul trebuie să adopte orice măsură de natură
să ridice gradul de ocupare a forței de muncă ori de cîte ori
șomajul depășește x% .
Dacă la aceasta adăugăm premisele :
(b) „Nivelul actual al ș omajului depășește x% ” și

(c) „Măsura A va ridica gradul de ocupare ”, putem
deduce
(d) „Guvernul trebuie să adopte măsura A ”.
Dacă unui economist i s -ar da (a ) iar el ar putea să
formuleze (b ) și (c), „sfatul ” său (d ) ar fi „axiologic neutru ”.
În acest exe mplu , însă, unde apare un singur scop ,
exclusiv , al politicii sociale , nici nu se pune , la drept
vorbind , problema alegerii . Orice măsură care ridică
gradul de ocupare a forței de muncă este o măsură
„potrivită ” și, dată fiind unicitatea scopului , la fel d e
„bună ” ca oricare alta . Cei ce concep măsurile politice nu
urmăresc niciodată , sau doar rareori , cîte un singur scop ;
ei urmăresc de regulă un număr de scopuri „incom –
patibile ” în sensul că atingerea „într -o mai mare măsură ” a
unuia din ele nu se poate r ealiza decît cu prețul renunțării
la o anumită parte din celelalte .31
În aceste împrejurări derivarea logică a celei mai
indicate politici reclamă (a ) cunoașterea „funcției de
utilitate ”32 a celui ce elaborează respectiva politică și (b )
cunoașterea „funcț iei de posibilitate ” care descrie „cît de
mult” se cere sacrificat dintr -un scop pentru atingerea
într-o măsură sporită a altora . Repet , dacă unui economist
i s-ar da funcția de utilitate a „clientului ” său, care,
împreună cu funcția de posibilitate oferit ă de economist ,
ar face posibilă derivarea politicii „adecvate ”, sfatul stabilit
pe ace astă cale ar fi axiologic neutru . De notat că dacă
formulăm problema în acest mod , nu va trebui să ne
batem capul cu lunecoasa dihotomie mijloace -scopuri . Ci
vom întreba , pur și simplu : date fiind diferitele moduri de
acțiune posibile (descrise de funcția de posibilitate ), care
este modul de acțiune „optim ”, dată fiind funcția de
utilitate ? Trebuie , încă o dată , să fie clar că absența unei
dihotomii tranșante între „mijlo ace” și „scopuri ” nu
exclude din punct de vedere logic posibilitatea consilierii
axiologic neutre .
Am încercat să elucidez condițiile logice în care se poate
spune despre sfatul condițional că este axiologic -neutru .

Voi analiza numaidecît dacă un consilier „expert ” în
economie s -ar putea găsi vreodată în postura de a da un
sfat axiologic -neutru în sensul definit . M-am concentrat
asupra aspectului logic al acestei chestiuni , pentru că
despre el s -a discutat mult ,33 deși nu totdeauna cu
claritatea dorită . În particular , nu s -a pus , pare-se,
suficient accentul pe condiția deductibilității . De exemplu ,
dl Streeten a încercat să formuleze condițiile consilierii
axiologic neutre după cum urmează :

Așa cum am văzut, [dihotomia mijloace -scopuri ] era menită
să circum scrie o sferă neutră în care se pot face aserțiuni
obiective și în care nu intră nici un fel de evaluări. Dacă însă
mijloacelor li se atașează valori, restricțiile cerute de acceptarea
scopurilor devin necesare la tot pasul. Dacă un scop S poate fi
atins p rin modalitățile de acțiune a, b și c și dacă lui a, b și c nu
li se atașează valori directe, este posibilă o discuție științifică a
acestor moduri de acțiune făcînd total abstracție de evaluări;
discuție în jurul unor întrebări de felul: cît timp necesită fiecare
din ele, cît de eficace promovează scopul S, la ce alte rezultate
S1, S2 etc., alături de S, este probabil să conducă ș.a.m.d. Este
posibil atunci să se ajungă la concluzia, să zicem, că a este
modul de acțiune cel mai eficace, dacă se dorește S ș i dacă S 1,
S2 etc. sînt factori de reținere insuficienți (sau efecte secundare
binevenite). Acesta e modelul pe care -l au în mod obișnuit în
vedere economiștii practicieni.
Nu se poate însă proceda așa dacă se atașează valori directe
modurilor de acțiune a , b și c însele. Pentru că atunci putem
doar să spunem, tautologic, alegeți a dacă doriți a, alegeți b
dacă doriți b etc., pe cînd mai înainte puteam spune: alegeți a
dar nu b sau c, dacă doriți S. Dat fiind că mențiunea ipotetică
privitoare la evaluare se cere introdusă în fiecare stadiu, analiza
empirică dispare aici cu totul.
Dacă am vrea să discutăm obiectiv despre mijloace în raport
cu scopuri „date”, ar trebui satisfăcute următoarele postulate
neplauzibile:
1. Oamenii nu atașează mijloacelor nici o va loare directă, ci
doar o valoare instrumentală.

Oamenii atașează scopurilor numai o valoare directă și nu le
privesc niciodată drept mijloace pentru alte scopuri.
Nici un fel de alte efecte ale mijloacelor, în afară de scopurile
„date”, nu au valoare direc tă. 34

S-ar părea că , după dl Streeten , posibilitatea „de a
discuta obiectiv despre mijloace în raport cu scopurile
«date» “ există numai dacă avem o premisă descriptivă de
următorul fel :

Ori de cîte ori nivelul șomajului depășește x%, guvernul
trebuie să ia pentru restabilirea nivelului de ocupare a forței de
muncă orice măsură care (a) duce la atin gerea acestui obiectiv
mai repede decît oricare alta, și (b) nu duce la un deficit al
balanței de plăți, nici (c) la o inflație mai mare de 2% pe an.

Dacă ar exista , de exemplu , două măsuri capabile să
restabilească în același interval de timp nivelul de ocupare
și care satisfac deopotrivă condițiile (b ) și (c), ele ar fi la fel
de „potrivite ”. Dar dacă n -ar exista nici o măsură care să
satisfacă singură toate cele trei condiții , nu s -ar putea
deduce nici o recomandare . Încît, după dl Streeten , putem
„discuta obiectiv despre mijloacele în raport cu scopurile
date” numai cînd nu există nici un „conflict ” între țelurile
politicii economice ,35 în timp ce economiști i s-au ocupat ,
de regulă , de situații în care un asemenea „conflict ” este
prezent .
Am arătat deja că faptul că un factor de decizie
atașează , eventual , valori „mijloacelor ” nu exclude
posibilitatea unui sfat empiric , axiologic neutru . Concluzia
dlui Street en că în acest caz sfatul nu poate fi decît
tautologic pare să depindă de presupoziția că oamenii vor
(a) sau (b ) indiferent de costuri , așadar că nu se pune
problema unei alegeri .
Atît despre aspectele logice ale problemei sfatului
axiologic neutru . Dar s e poate oare aștepta în mod
rezonabil un consilier economic să i se ofere un set de

„obiective ale politicii economice ” care să facă posibilă
deducerea unui sfat axiologic neutru ? Răspunsul este ,
evident , „nu”. „Obiectivele politicii ” nu sînt pur și simplu
„date ”; evidențierea și modificarea lor are loc în cursul
discuției . Acest gen de discuție va avea inevitabil un
caracter „persuasiv ” din moment ce scopul ei este de a
convinge pe cineva să adopte anumite obiective politice . O
discuție pur critică , constî nd, adică , în semnalarea unor
incompatibilități între obiectivele politice sau a unor
incompatibilități între obiective și modurile de acțiune
preconizate , este inadecvată , deoarece nu poate furniza
prin ea însăși un set de obiective compatibile . Unii vor
susține , poate , că expertul consilier trebuie să se
mărginească la părțile critice ale unei asemenea discuții ;
este însă î ndoielnic că o atare restrîngere ar fi utilă sau
practic posibilă . Încît putem ușor să fim de acord cu un
fost consilier economic al g uvernului Marii Britanii , care
spunea că „este o iluzie să -ți închipui că economistul
imparțial pe care-l adoră cei ce insistă asupra distincției
dintre scopuri și mijloace , dintre economia politică
normativă și cea pozitivă , poate trăi în lumea practică ”.36
Este într -adevăr de neînțeles ca cineva să fi împărtășit
vreodată această iluzie .
Nimic din cele spuse în alineatul precedent n -are de -a
face cu problema neutralității axiologice sau cu cea a
posibilității recomandărilor axiologic neutre . Aceasta din
urmă, după cum am încercat să dovedesc , este o problemă
de deductibilitate ; nu interesează , în acest context , cum se
ajunge la formularea premiselor evaluative necesare
(admițînd , în genere , că ele pot fi formulate ).
Am încercat să arăt că diversele moduri î n care se
susține adesea , „… cu aere de mare profunzime ”,37 că
economia politică este în mod necesar impreg nată valoric
pot fi respinse cu ușurință . Cum se face însă că niște
critici ce în mod vădit nu -și ating ținta continuă să fie
susținute atît de zgo motos ? Și de ce apărătorii poziției
„ortodoxe ” mai continuă să replice la aceste critici

reafirmînd principiul neutralității axiologice — ceea ce e ca
și cum geografii de astăzi ar continua să argumenteze că
Pămîntul nu e plat .
Orice încercare de a răspund e la aceste înt rebări nu
poate fi decît specul ativă și interpretativă . Dacă unui
observator din afară cauza ostensibilă a disputei i se pare
neautentică , nu-i rămîne decît să încerce a ghici cauzele
reale. Aș vrea să închei sugerînd unele rațiuni posibile ale
persistenței acestei controverse . Ele nu se vor exhaustive ,
iar ordinea în care sînt discutate nu reflectă importanța lor
relativă :
(a) Mulți cultivă încă ideea că orice doctrină ce se poate
pretinde în mod legitim „științifică ” este ipso facto
respect abilă și posedă autoritate , pe cînd lipsa acestei
etichete ar scădea din respectabilitatea și autoritatea unei
doctrine . Cum tot soiul de oameni nu apreciază concluziile
economiei politice ,38 există un motiv de a se încerca să i se
răpească acesteia presup usul ei statut științific susținînd
că este „impregnată valoric ”. Similar , cei ce insistă pe
Wertfreiheit par adesea să considere implicit că autoritatea
economiei politice depinde în mod hotărîtor de acest
element .39
(b) Cei ce consideră că Wertfreiheit conferă autoritate pot
să considere , tot așa , că ea garantează imparțialitatea pe
cînd „impregnarea valorică ” ar implica părtinirea . Pentru
cei ce cred că enunțurile descriptive sînt „imparțiale ” și că
unica sursă a „părtinirii ” o constituie judecățile de v aloare ,
absența „părtinirii ” se demonstrează arătînd că economia
politică este axiologic neutră .40 După cum am sugerat în
cele de mai înainte , problema „părtinirii ” este una din cau –
zele de căpetenie ale controversei referitoare la Wertfreiheit .
(c) Cele d ouă surse ale disputei referitoare la Wertfreiheit
pe care le -am evidențiat pînă acum par să -și datoreze
influe nța faptului că n -au fost intro duse explicit în această
dispută , dar par să fi influențat totuși motivele unora
dintre participanți din ambele ta bere. O dată ce sînt
formulate explicit , irelevanța lor iese limpede în vileag .

Aspectul la care mă voi referi acum , însă, are mai multă
greutate .
Imboldul de a răpi teoriei economice respectabilitatea
științifică a fost , probabil , amplificat de teza care , după
cum arată citatul din Stigler , nu mai este la modă — că
„legile economiei descriu implicații inevitabile ”.41 Un
exemplu de asemenea „lege ” era, propoziția că „creșterea
salariilor reale peste punctul de echilibru duce la șomaj ”.42
însă această predic ție, asemenea tuturor predicțiilor
științifice , este relativă la satisfacerea anumitor condiții
legate de starea concurenței pe o piață dată . O modificare
a acestor condiții poate să însemne că această predicție nu
mai decurge din teorie . De exemplu , șomaj ul ce poate să
rezulte pe o piață liberă din faptul că salariile sînt prea
mari ar putea fi eventual preîntîmpinat prin reorientarea
forței de muncă . În general , condițiile care ne îndreptățesc
să dedu cem predicții din teorii e conomice sînt ele însele
susceptibile de modificare prin acțiunea umană , astfel
încît putem fi în măsură să evităm anumite consecințe
printr -o modificare potrivită a acestor condiții . Din acest
motiv , rareori putem spune despre cutare obiectiv
particular că este de neatins .43 }n formu larea tradițională a
teoriei economice , pe aceste considerații nu s -a pus uneori
un accent sufi cient de mare .
Ni se sugerează , pornind de aici , o posibilă
reinterpretare a doctrinei „impregnării valorice ” care ar
putea să pună într -o lumină mai favorabilă criticile ei la
adresa gîndirii economice tradiționale . Interpretarea , este,
pur și simplu , aceea că economia politică a fost
întotdeauna influențată de „valori ” și „ideologie ” în sensul
că anumite probleme importante ce puteau fi puse nu au
fost, în fapt , luate în studiu .44 Critica acestei carențe este
legitimă și posibil fertilă , mai ales dacă este însoțită de
indicarea problemelor ce se consideră că au fost neglijate .
Este regretabil că o argumentare de această factură a fost
confundată și chiar identifi cată cu cea care urmărește să
demonstreze „inevitabila impregnare valorică ”.

NOTE

1. Profesorul Klappholz face mai multe referiri la R .
Meek , „Value -Judgements in Economics ”, British Journal
for the Philosophy of Science 15 (1964 ), pp. 89-96,
comunicar e prezentată la aceeași conferință [ed] .
2. G. Stigler , „The Politics of Political Economists ”,
Quarterly Journal of Economics , 1959 , 73, p. 522.
3. G. Haberler , recenzie la Money, Growth and
Methodology and Other Essays in Economics , ed. Hugo
Hegeland , American Economic Review , 1963 , 53, p. 145.
4. T. W. Hutchison , „Positive” Economics and Policy
Objectives , Londra , 1964 , p. 18.
5. G. Myrdal , Value in Social Theory , Londra , 1958 , pp.
1-2.
6. Citat în W . Hutchison , op. cit ., p. 36.
7. Dacă nu se acceptă ace astă concepție , ci se susține ,
de exemplu , un gen sau altul de naturalism , atunci
pesemne că impregnarea valorică trebuie considerată
drept o problemă universală , și nu specifică științelor
sociale .
8. Știu că este controversată încă problema dacă
distincț ia dintre „este ” și „trebuie ” e una pur logică ; vezi,
de exemplu , A. Montefiore , A Modern Introduction to Moral
Philosophy , Londra , 1958 , capitolul 8 . Pentru ceea ce mă
preocupă aici este suficient să menționez că poziția
„ortodoxă ” reclamă doar imposibili tatea de a se deduce
norme sau propuneri din enunțuri factuale . Nu este clar
dacă criticii neutralității axiologice merg pînă acolo încît să
nege această imposibilitate .
9. Acesta e sensul în care majoritatea autorilor
„ortodocși ” au considerat axio logic n eutră economia
politică ; cf., de exemplu , L. C. Robbins , The Nature and
Significance of Economic Science , ed. a 2-a. Londra , 1948 ,

pp. 147-151. Susținătorii principiului neutralității
formulează , însă, ocazional acest principiu într -un sens
mult mai larg . Profesorul Haberler , de pildă , susținător
fervent al neutralității etice , comenta astfel punctul de
vedere al lui Pigou despre Wertfreiheit : „Dat fiind că
excelenta formulare a lui Pigou , cu atît mai impresionantă
cu cît evită jargonul economic și filozofi c, nu este suficient
de cunoscută , îmi permit s -o citez : „Pentru ca «arta»
reformei sociale să fie eficientă , baza ei trebuie așezată
într-o «știință» . Contribuția pe care economiștii aspiră s -o
aducă practicii constă în a -i da acest fundament . Efortul
lor, deși s -ar putea să fie pus în mișcare de emoții , se
situează cu necesitate , el însuși , în sfera intelectului .
Resentimentul față de relele supuse investigației trebuie
ținut sub control , riscînd altminteri să dăuneze exactității
științifice a studiului n ostru îndreptat spre descoperirea
cauzelor lor . Aici mila , oricît ar fi de sinceră , și mîhnirea ,
oricît ar fi de reală , sînt niște intruși ce trebuie alungați
fără preget . Am intrat în templul științei îmboldiți de ele .
În fața lor însă porțile științei se închid și ele trebuie să
aștepte afară pînă cînd ne reîntoarcem ”. Unemployment ,
Home University Library , New York , 1913 , pp. 10-11, G.
Haberler , op. cit., p. 145.
Gerschenkron de asemenea pare a sugera că principiul
de Wertfreiheit oprește „ … ca judecăț ile de valoare ale
omului de știință să invadeze și să impregneze cerce tarea
sa” (A. Gerschenkron , „Reflections on Ideology as a
Methodological and Historical Problem ”, în Money, Growth
and Methodology and Other Essays in Economics , ed. Hugo
Hegeland , Lund , 1961 , p. 184, n. S-ar putea să nu fie ușor
de apreciat dacă un efort științific particular este axiologic
neutru în acest sens , și orice s -ar crede despre aceste
recomandări privind conduita științifică , ele nu trebuie
confundate cu principiul logic al n eutralității etice .
10. Parte din controversa privitoare la Wertfreiheit se
referă nu atît la posibili tatea acesteia , cît la practicarea ei
de către economiști , constituind astfel un aspect al

acuzațiilor de optică (conștient sau inconștient )
tendențioasă aduse acestora . Robbins , de exemplu , le
socotea nejustificate (vezi op . cit., p. 151, n). H. Albert , pe
de altă parte , a susținut în „Das Werturteilsproblem im
Lichte der logischen Analyse ” (Zeitschrift für die gesamte
Staatswissenschaft , 1956 , 112, p. 437), „dass die
ökonomische Wissenschaft von mehr oder weniger
versteckter Werturteilen wimmelte und dass ihren
Vertretern die Einsicht in diesen Zustand und in seine
Bedeutung oft fehlte . Sie meinten ein System von
Wahrheiten kons truiert zu haben und boten t eilweise ein
System , in dem gewisse Direktiven eine dominierende
Rolle spielen ”.
Am bănuiala că acuzațiile de tendențiozitate și negarea
lor constituie una din cauzele de căpetenie ale disputei
despre Wertfreiheit . Din punct de vedere metodo logic, însă,
asemenea acuzații și denegații sînt total neinteresante și
irelevante . Hutchison sugerează ( op. cit ., p. 50) că
distincția netă dintre normativ și pozitiv „implică vizibil ”
excluderea „tendinței ” din știința economică . Probabil că
acesta este uneori motivul sublinierii acestei distincții ,
după cum voi argumenta mai jos ; de fapt , însă, ea nu are
o asemenea implicație .
11. T. W. Hutchison , op. cit ., p. 47.
12. M. Weber , The Methodology of the Social Science , ed.
E. A. Shils și H . A. Finch , Illinois , 1949 , p. 20.
13. I.M.D. Little , A Critiqu e of Welfare Economics , ed.
întîia, Oxford , 1950 , cap. 5.
14. G.C. Archibald , „Welfare Economics , Ethics and
Essentialism ”, Economica , 1959 , 26, p. 324.
15. „Desigur , procesele de alegere de către omul de
știință a obiectului de studiu și a modalității de abordare
pot fi , și probabil sînt , cu mult mai diversificate … decît ar
rezulta din descrierea lor ca produse ale unor judecăți de
valoare ”, A. Gerschenkron , op. cit ., p. 1831 .

16. A. Smithies , „Economic Welfare and Policy ”, în
Economics and Public Policy , Brookings Lectures ,
Washington , D. C., 1954 , p. 2.
17. „Modul nostru de acțiune este determinat în lumina
faptelor , dar nu este dedus din ele ”, J. A. Passmore , „Can
the Social Sciences be Value -Free?” în Readin gs in the
Philosophy of Science (ed. H. Feigl și M . Brodbeck ), New
York, 1953 , p. 675.
18. L. C. Robbins , op. cit ., p. 147, deși eu nu cred că
Robbins împărtășea această concepție . „Scopurile ” în
privința cărora Robbins considera „neutră ” economia
politică ar fi . judecă țile de valoare ultime ”. Robbins nu
discută explicit statutul . judecăților de valoare ultime ”; dar
noi le putem inter preta ca referindu -se la „gustu rile” sau
„preferințele ” decidentului .
19. G. Stigler , op. cit ., p. 522; sublinierea îmi aparține .
20. I.M.D. Little , op. cit. , p. 72.
21. Pentru o discuție referitoare la această credință
ideologic condiționată în ipoteze , vezi F . A. Lutz, „Politische
Überzeugungen und nationalökonomische Theorie ”, Ordo,
1957 , 60.
22. Profesorul M . Friedman , în „The Methodology of
Positive Economics ” din volumul Essays in Positive
Economics , Chicago , 1953 , a argumentat că teoriile
economice , în special cele referitoare la situațiile
concurențiale , trebuie testate deducînd din ele predicții
despre prețuri și cantități . Profesorul K. J. Arrow a
remarcat , însă, că „implicațiile ținînd de prețuri și cantități
ale modelului concurențial … nu sînt ușor de derivat fără
însemnate — și în multe cazuri imposibile — eforturi
econometrice ”. K. J. Arrow , „Uncertainty an the Economics
of Medi cal Care ”, The American Economic Review , 1963 ,
53, p. 944, unde se sugerează că el nu consideră testabilă
această teorie .
23. P. Streeten , „Introduction ” la G. Myrdal , op. cit. , p.
XX.
24. Citat în T . W. Hutchison , op. cit. , p. 34.

25. L.C. Robbins , op. ci t., p. 139.
26. Astfel , G. C. Archibald scria : „… Punctul de vedere al
lui Robbins [că economia politică a bunăstării este
normativă] mi se pare corect dacă economia politică a
bunăstării depinde de comparații personale de utilitate
(netestabile ), dar al tfel nu …”, op. cit. , p. 317, n. 1. Acest
citat trădează evident confuzia ce se face între judecăți de
valoare și enunțuri netestabile , confuzie ce apare în mod
repetat în litera tura de metodologie economică . În K. J.
Arrow , op. cit. , p. 942, mai citim : „… comparațiile
interpersonale sînt , firește , judecăți de valoare ”.
27. L. C. Robbins , op. cit. , p. 137.
28. Archibald pare să fi pierdut din vedere ac eastă
consecință a individualis mului . Astfel , el se plîngea că
„uneori pare a se sugera că , întrucît cr iteriul economiei
politice a bunăstării este funcția de utilitate a individului ,
concluziile au , într-un anumit sens , o superioritate morală
față de concluziile privitoare la alte criterii , cum ar fi
ocuparea forței de muncă sau repartiția venitului ”, G. C.
Archibald , op. cit. , p. 322.
Criteriul utilității individuale nu are neapărat vreo
superioritate morală , dar este singurul compatibil cu o
concepție individualistă despre bunăstarea socială .
29.P. Streeten , op. cit. , p. XXI.
30. P. Streeten , op. cit. , p. XXII.
31. Problema alegerii nu se pune nici atunci cînd
obiectivele politicii economice sînt toate complementare ,
adică atunci cînd atingerea „în mai mare măsură ” a unuia
are drept rezultat un „plus ” și la altele .
32. „Cînd cineva vorbește despre «obiecti ve date» , el nu
poate să aibă în vedere , strict vorbind , decît o funcție de
utilitate dată ”, H. Giersch , Allgemeine Wirtschafts politik ,
Wiesbaden , 1960 . p. 52.
33. Parte din această discuție este prezentată în T . W.
Hutchison , op. cit. , pp. 108-116.
34. P. Streeten , op. cit. , pp. XXI-XXII.

35. „Dacă sîntem de părere că șomajul atrage după sine
suferință și pierdere a demnității umane și contravine
credinței noastre în frăția dintre oameni , dar uneori este
nevoie de o doză de șomaj pentru a împiedica flagelu ri mai
mari, atunci nu se poate formula un criteriu simplu care
să arate dacă am procedat bine evitînd șomajul ”, P.
Streeten , op. cit. , pp. XXIV .
În contextul acestei discuții , doar dacă ni s -ar da funcția
de utilitate a celui ce stabilește măsurile de pol itică
economică am putea spune dacă o anumită acțiune a sa
este bună sau nu ; dată fiind funcția sa de utilitate , devine
posibilă determinarea poli ticii sale optime . Firește , însă, că
este imposibil să se determine o politică ce ar fi optimă în
sens absolu t, adică independent de utilitatea celui ce
stabilește politica de urmat . S-ar putea ca Streeten să se fi
gîndit la asta , în care caz are dreptate .
36. R. L. Hall, „Reflections on the Practica l Application
of Economics ”, Economic Journal , 1959 , 69, p. 640.
37. T. W. Hutchison , op. cit. , p. 50.
38. În vremea din urmă s -a manifestat mult scepticism
cu privire la concluziile de fond ale economiei politice .
După cum notează Stigler : „Aparatul economiei poli tice
este foarte flexibil : o persoană suficient de dota tă poate …
fără a încălca regulile profesiunii , să ajungă la orice
concluzie dorește cu privire la orice problemă reală … În
general , nu există punct de vedere … care să nu poată fi
justificat printr -o folosire competentă a teoriei economice ”.
G. Stigle r, op. cit. , p. 531.
39. Marshall , de exemplu , considera că deși „ … un
economist , întocmai ca orice alt cetățean , poate formula
propria sa judecată cu privire la modul optim de
soluționare a diverselor probleme practice … în asemenea
cazuri recomandarea nu are decît autoritatea individului
care a dat -o; el nu vorbește în numele științei sale ”. Citat
în T. W. Hutchison , op. cit. , p. 37.
Rațiunea ce se invocă explicit în sprijinul „ … delimitării
ariei neutre a științei de aria mai controversabilă a

filozofiei… morale ” (L. C. Robbins , op. cit. , p. 151(este că în
cadrul celei dintîi divergențele de păreri pot „ … în principiu
să fie eliminate prin progresul economiei politice pozitive ”,
pe cînd în cazul „deosebirilor fundamen tale în valorile de
bază… oamenii nu pot în cele din urmă decît să se lupte ”.
M. Friedman , op. cit. , p. 5). În practică , însă, nu este cîtuși
de puțin clar că divergențele din cadrul economiei politice
pozitive sînt totdeauna mai sensibile la solventul argu –
mentării raționale decît divergențele privitoare la valori .
40. Acest punct de vedere pare , în fapt , a fi fost adoptat
uneori . Robbins , de exemplu , pare să fi fost de părere că
părtinirea izvorăște din „confuzia între două feluri de
propoziții ” (descriptive și respectiv prescripti ve). El
susținea însă că economiștii aparținînd tradiției „ortodoxe ”
au evitat îndeobște o asemenea confuzie și că „imputările
de tendențiozitate izvorăsc cel mai adesea din faptul că
oamenilor le vine greu să accepte faptele pe care analiza
economică le d ă în vileag ”. Aceste „fapte ” ar putea fi
deduse , după convingerea sa , din economia teoretică în
chip de „concluzii perfect neutre ”. L. C. Robbins , op. cit. , p.
151, n. Aici „neutralitatea ” etică pare a fi identificată cu
„nepărtinirea ”. În mod asemănător , J. N. Keynes considera
că „încercarea de a amesteca cercetările cu privire la ceea
ce este și cercetările cu privire la ceea ce trebuie să fie ar
putea fi un obstacol în … găsirea de răspunsuri nepărtini –
toare la orice ansamblu de întrebări ” (Citat în T . W.
Hutchison , op. cit. , p. 37). Hutchison sugerează și el
undeva că „e posibil ca argumentele privind «imposibili –
tatea» de a susține distincția dintre normativ și pozitiv să
fie expresia … refuzului unora de a accepta costurile
renunțării la persuasiune și influență , pe care o cere
promovarea riguroasă a acestei distincții ” T. W. Hutchison ,
op. cit. , p. 192. La p. 194, însă, el arată clar că un autor
poate fi „persuasiv ” respectînd în același timp distincția .
41. L. C. Robbins , op. cit. , p. 121.
42. L. C. Robbins , op. cit., p. 151, n. Chiar dacă teza
„implicațiilor inevitabile ” nu mai este la modă , urme ale ei

persistă încă , spre exemplu în părerea că un econo mist cu
o bună pregătire „ … nu poate să creadă că o schimbare în
forma de organizare socială va elimina probleme
economice de bază ”, G. Stigler , op. cit. , p. 528, părere ale
cărei ecouri sînt identificabile în practic orice manual de
economie politică . Interpretată adecvat , această opinie
formulează ipoteza că penuria nu poate fi eliminată printr –
o schimbare a organizării sociale . Dar, contrar sugestiei
din formu larea de mai sus a acestei ipoteze , există
numeroase „probleme economice de bază ” ce pot fi afectate
de forma de organizare socială .
43. „Discutînd politicile economice , unii economiști au
descris cîte un obiectiv — să zicem socialismul , piața
liberă sau ocuparea integrală a forței de muncă — ca fiind
„imposibil ”, cînd de fapt tot ce erau îndreptățiți să spună
era că pe scara lor de preferințe costurile estimate de ei ale
respectivului obiectiv sînt prea mari în raport cu valoarea
lui”, T. W. Hutchison , op. cit. , p. 192.
44. Afirmație ilustrată cu exemple în G . Stigler , op. cit.,
pp. 530-532.

PARTEA IV
Probleme și perspective
metodologice speciale

Discuțiile privind metodologia economică las ă cîteodată
impresia că ceea ce se cere examinat este o unică activitate
numită „economie politică ”. De fapt însă există multe școli
de economie politică diferite și multe activități efectuate de
economiști . Primele două eseuri din grupajul ce urmează
propun cîte o discuție neformală despre econometrie , care
reprezintă încercarea generală de a folosi tehnici statistice
în elabora rea și testarea teoriilor econo mice. Econometria
este un domeniu foarte tehnic , dar eseurile lui Marschak
și Keynes oferă o introd ucere neformală în obiectivele și
problemele ei . Remarcile lui Keynes privitoare la modelele
economice sînt de mare interes și dincolo de implicațiile lor
pentru econometrie .
Eseul lui Lachman și cel al lui Dug ger prezintă două
abordări diferite ale teorie i economice , așa-numita
abordare austriacă și instituționalismul , care au ambele o
atitudine critică față de economia politică ortodoxă , însă
din per spective total diferite . Economiștii austrieci , printre
care se numără și Lachmann , pun accentul pe
subiect ivitatea opiniilor , preferințelor și anticipărilor și
oferă o viziune diferită și mai puțin obiectivă despre
„știința ” economică . Instituționaliștii , dimpotrivă , pun un
accent mai mic pe decizia individuală , subliniind
importanța instituțiilor . După cum ar gumentează Dugger ,
ei au o atitudine rezervată față de caracterul abstract al
teoriei ortodoxe .

CAPITOLUL 15
Despre instrumentele econometrice*
JACOB MARSCHAK

Jacob Marschak (1898 -1977) și -a făcut studiile la
Universitatea din Heidelberg și a predat la Yale, la
Universitatea din Chicago și la Universitatea din
California. A jucat un rol de seamă în dezvoltarea
econometriei.

De ce ar trebui să difere instrumentele inf erenței
inductive de la o disci plină empirică la alta ? într-un sens
mai profund , aceste instrumente nu diferă . Fundamentele
logice ale econometriei sînt comune cu cele ale
psihometriei și ale biometriei , în fond și cu ale
meteorologiei și chiar ale fizicii experimentale . Se
procedează la confruntarea a două sau mai multe mulțimi
de propoziți i conjunct asertate despre fapte observabile ( nu
despre matematică , logică sau etică ) pentru a stabili care
din aceste mulțimi se află , într-un sens sau altul , într-o
mai bună corespondență cu faptele . În termino logia lui
Harold Hotelling , fiecare mulțime de propoziții sau ipoteze
conține cîte o submulțime care este „considerată ” (testată )
și complementara ei care este „susținută ” (asumată )
pentru ceea ce se urmărește într -o cercetare empirică
particulară . În econometrie se obișnuiește (începînd , pare-

* Textul de față este o adaptare a Prefeței (intitulată „Remarc i
asupra instrumentelor econome trice”) scrise de autor la cartea lui Car l
F. Christ Econometric Models and Tools , John Wiley & Sons, Inc., New
York, 1966. Mulțumesc editorului pentru permisiunea de a folosi
Prefața. Printre alte expuneri relevante în formă de carte publicate
după 1960 , cititorul le va găsi utile pe cele ale lui Gold berger,
Johnston, Klein, Malinvaud și Theil. Ele sînt cuprinse în lista
bibliografică de la sfîrșitul textului.
După Synthese , vol. 20 (1969), pp. 483 -488.

se, cu Mann și Wald , 1943 ) ca propozițiile susținute să fie
numite „apriorice ”, extinzîndu -se astfel acest vechi termen
filozofic la niște propoziții care , deși nu sînt supuse testării
în respectiva cercetare particulară , e foarte posibil să fi
fost derivate di n observații anterioare . Propozițiile
„apriorice ” dau „specificarea ” (termenul aparține lui R . A.
Fisher ) unei părți — nu a totalității — proprietăților
fenomenelor studiate , de exemplu , specifică forma unor
funcții și eventual semnul , domeniul sau chiar v aloarea
numerică exactă a unora din parametrii lor . Ca să dăm un
exemplu rudimentar , proporționalitatea între două
variabile observabile poate fi afirmată a priori , dar alegerea
între candidatele rivale la constanta de proporționalitate
(de exemplu , între diferitele estimări ale „vitezei de
circulație a banilor ”, despre care vorbesc economiștii ) va
depinde de fapte . Desigur , nimic nu poate să împiedic e ca
ulterior faptele noi acumu late să discrediteze chiar și o
propoziție asumată a priori . Predicții bazate pe date
referitoare la anumite mulțimi de ani , orașe , firme sau
familii sînt testate prin confruntare cu alte date .
Comparația poate genera mari îndoieli în privința
presupozițiilor anterioare , dînd imboldul pentru căutarea
unor presupoziții diferite .
Propozițiile susținute sau apriorice sau asumate mai
sînt numite constrîn geri sau condiții limită . Unele
constrî ngeri vor fi susținute cu cerbicie , altele vor fi
sacrificate cu ușurință . Un econometrician s -ar putea
decide fără a sta mult în cumpănă să înlocu iască o
tendință liniară prin una pătratică . Pe de altă parte , el va
încerca să păstreze presupoziția sa a priori că o scădere a
prețului la „toate grăsimile luate la un loc ” nu va putea
antrena o scădere a cererii de grăsimi ; deși nu va insista la
fel de mult să păstreze aceeași presupoziție pentru
margarină luată separat , mai ales în cazul unei țări
sărace , unde economiile rezultate din scăderea prețului la
margarină a r putea deplasa cererea consuma torilor de la
margarină („produs inferior ”) la unt .

Din a ceste exemple cititorul observă că cel puțin o parte
a presupozițiilor apriorice sînt „luate din teoria
economică ”: un ansamblu de propoziții deri vate parțial din
postulate privitoare la comportamentul rațional (așa -zis
„economic ”) al consumatorilor și pro ducătorilor , dar
amendate și suplimen tate pe baza experienței cotidiene , a
cunoașterii istorice în sens larg , cîteodată și a cunoașterii
specializate a tehnologiei proceselor industriale și agricole ,
a psiho -sociologiei marketingului etc .
Merită notat , poate, că „probabilitățile a priori ” ale lui
Thomas Bayes , reintroduse recent în unele discuții
statistice și econometrice , definesc și ele o constrîngere în
sensul specificat adineauri ; și pot afecta considerabil
rezul tatele calculelor pornind de la date , dacă eșantionul e
mic — cum se întîmplă frecvent în cazul datelor
economice . Unele probleme logice și , inevitabil , psihologice
pe care le ridică „judecățile ” apriorice sînt discutate în
culegerea de studii a lui Shelley și Bryan (1964 ), care
cuprinde și un s tudiu de F . J. Anscombe care tratează
abordarea bayesiană .
Unii cercetători din științele sociale , inclusiv
econometricieni , desem nează mulțimea propozițiilor
apriorice prin termenul „model ”. Eu cred că acest uzaj
terminologic nu este general acceptat de f ilozofii științei . În
schimb , nu există mari dezacorduri în privința principiului
general al testării prin observații și al practicii uzuale de a
nu testa toate propozițiile deodată .
Acordul metodologic dintre științele sociale și științele
naturii s -a amp lificat atunci cînd în acestea din urmă
unele propoziții deterministe au fost înlocuite prin
propoziții statistice . Existența „erorilor de observație ”
aleatorii a fost , desigur , demult recunoscută și elucidată .
Mai de curînd însă , mai ales o dată cu apariț ia geneticii și
a fizicii statistice , fenomenul însuși este descris în termeni
probabilistici . Dacă tot ce se afirmă în știință este o
distribuție probabilistică , multe ipoteze sociale , pînă și

teoria istorică prezentată în Război și pace , pot revendica
să fie admise .
Atît despre fundamentul comun . Cum rămîne cu
deosebirile ? Are teoria economică empirică și proprietăți
particu lare care reclamă metode „econo metrice ” speciale ?
S-a vorbit despre două asemenea proprietăți . Ambele sînt
specifice științei economi ce numai ca grad , dar nu și în
esență . Întîi, standardele profesiunii de economist cer ca
rezultatele empirice la care ajunge economistul să fie utile
politicii practice , cel puțin în perspectivă apropiată . În al
doilea rînd , multe din presupozițiile lui a priorice se
bazează pe vagi . judecăți ” de valoare și pe introspecție ,
care do ar rareori pot fi supuse experi mentului controlat .
Economistului i se cere să prevadă în ce mod anumite
schimbări speci fice (sau absența schimbărilor ) în „mediu ”
vor afecta diferi te „variabile economice ”. Aceste variabile
reprezintă acțiuni ale oamenilor în variatele lor roluri
economice : ca producători sau solicitanți de bunuri de
consum , de muncă , materiale , împrumuturi etc . Aceste
variabile acționale se presupune că sînt „endoge ne”,
așadar că depind de „mediu ”, fără ca , la rîndul lor , să-l
determine . Un interes deosebit prezintă acele schimbări
din mediu care sînt deliberate și sînt denumite „politici ”, și
acele variabile economice ce repre zintă „criterii de decizie ”
pentru cei c are fac politica economică — bunăoară ,
nivelurile producției naționale și ale prețurilor în cazul
deciziilor guvernamentale sau nivelul profitului în cazul
unei firme individuale . Specificarea variabilelor endogene
și exogene este ea însăși o presupoziție apriorică . Mai
puțin ambițios decît Marx , Spengler sau Toynbee ,
economistul evită riscul de a construi modele sociale
autonome . El face , de exemplu , presupoziția convenabilă
(dar, desigur , nu cu totul inatacabilă ) că creșterea
populației sau politica exter nă ori cea fiscală a unui
guvern influențează , să zicem , venitul național , fără a fi
influența te de acesta . Chiar și în aceste condiții , însă, lista
sa de variabile „non -economice ”, socotite exogene , este de

obicei foarte incompl etă, lăsînd fără explicație o bună
parte din „variația ” celor economice . Abia în ultima vreme
economiștii , sub presiunea nevoilor practice ale dezvoltării
economice din diferite țări , au început să specifice și să
studieze relevanța economică a unor variabile politice și
sociologice — vezi, de exemplu , Adelman și Morris (1967 ).
Cînd i se cere să prevadă efectele unei anumite
schimbări în politică , economistul are rareori posibilitatea
de a se sprijini pe experimente . El nu dispune de ceva ce
ar corespunde în inginerie „funcționării d e probă ” a unei
instalații . Acele efecte nu sînt ușor de sintetizat nici
folosind un ajutor (primit de la psiholog , de exemplu ) de
genul celui ofer it meteorologilor de către fizi cieni, care au
posibilitatea de a studia pe rînd cîte o variabilă , ținînd sub
control toate celelalte . El nu poate monta un experiment
de laborator pentru studierea reacțiilor comportamentale
ale reprezentanților fiecărui grup economic la schimbări ce
ar simula acțiunile altor grupuri sau schimbări din mediul
comun . Pînă în prezent principalele observații ale
economistului sînt datele istorice . El nu poate însă susține
valabilitatea pentru viitor a corelațiilor constante din
trecut . Pentru că schimbarea de politică economică poate
să constea în modificarea mecanismului însuși prin ca re
mediul influențează variabilele economice . De aceea, este
obligat să iscodească interiorul faimoasei „cutii negre ” care
a funcționat în trecut , iar schimbările de politică să le
descrie ca pe niște schimbări specifice ale acestui interior .
În folosirea datelor istorice , economistul mai este ajutat
de anchete făcute ocazional pe eșantioane de consumatori ,
producători etc ., cu privire la chel tuielile și planurile lor .
Mai important , încă, este că el recurge pe deplin la bunul
său simț . Astfel , el știe , bunăoară , cu certitudine că
consumatorii nu consultă statisticile privind producția de
oțel înainte de a cumpăra articole de băcănie și că pe
crescătorii de porci îi interesează prețurile cerealelor și ale
porcinelor , nu și cele ale cuprului . Orice cunoștințe
privind tehnologia , constrîngerile juridice sau legate de

deprinderi , ca și cele privind timpii de reacție relevanți ai
oamenilor se cer luate în considerare .
Se poate afirma că studiul secvențelor economice
temporale are în vedere :

(I) Un n-uplu „endoge n” y(t) = [y i(t); i = 1,… n] și un m-
uplu „exogen ” z(t) = [z j(t); j = 1,… m] de funcții de timp . De
exemplu , y1(t) ar putea fi rata economisirii în momentul t ,
iar z 3(t) o rată a impozitului în momentul t .
(II) n funcții φi(i = 1 ,… n) avînd fiecare c a argument
cantitățile
[y(t – λ), z(t – μ)],
unde λ și μ sînt variabile de „decalaj temporal ” putînd
lua orice valoare de la zero la infinit .
(III) O distribuție probabilistică combinată F[u(t )] a n-
uplului u (t) de funcții de timp („șocuri aleatorii ”) definite
prin:
ui(t) = yi(t) – φi[y(t – λ), z(t – μ] i = 1 ,… n.

Valorile celor m + n funcții y(t ) și z(t ) sînt observate din
timp în timp . Alternativ , într-o concepție mai elaborată
preluată ocazional de la psihologi și sociologi , y(t) și z(t )
sînt „latente ”, dar legate statistic cu observabile
„manifeste ” într-un mod parțial cunoscut . (în cazul cel mai
simplu , fiecare variabilă latentă diferă de observabila
corespunzătoare printr -o „eroare ” aditivă ce intră în
funcția de distribuție F la un loc cu „șocurile ”.)
O specificare parțial ă a celor n +1 funcții F , φ1,…, φn
constituie un „model ”. Cînd sînt specificate — mai bine zis
estimate — compl et în lumina faptelor , ele constituie o
„structură ”. Aceste „funcții structurale ”, împreună cu
variabilele exogene z(t ) reprezintă mediul . Unele schimbări
ale mediului sînt acțiuni (politici ) deliberate . Aceste acțiuni
pot să constea în schimbarea unora din funcțiile
structurale într -un mod specificat (de exemplu , cînd în
locul unei piețe libere se introduce raționalizare a sau
controlul prețurilor la un anumit bun ) sau în fixarea unora

din variabilele exogene . Din pricina primului tip de
schimbări ale mediului , se impune să cunoaștem
„structura ” care a existat în trecutul în care s -au făcut
observațiile . Sîntem atunci în m ăsură să formulăm
tranziția la o nouă structură . În general însă aceste funcții
nu pot fi obținute („identificate ” este termenul tehnic ) din
observații decît dacă anumite restricții sînt asumate a
priori . Fără un număr suficient de restricții , o infinitate de
struc turi pot fi compatibile cu o mulțime dată de
observații .
Un tip important de astfel de restricții apriorice este
următorul : Pentru un i dat, funcția φi este independentă
de y k(t – λ), yj(t – μ) (k = 1 ,…, n; j = 1 ,…, m), exceptînd
cîteva perech i specificate (k , λ) (j, μ). De exemplu , dacă φi
este lineară , toți coeficienții ei sînt zero , cu excepția cîtorva
specificați . Astfel , oferta de locuințe făcută de constructori
va depinde , între alte cîteva lucruri , de rata dobînzii fixată
la împrumuturil e lor, cu un decalaj temporal (deter minat
de tehnologia de construcție , de obiceiuri și de
reglementările juridice ) ce poate fi aflat de la experți .
Cererea de locuințe a consumatorilor depinde de alte
lucruri , cu alte decalaje temporale . Unele din aceste
decalaje sînt bine cunoscute , altele foarte puțin .
Sînt de părere că foarte adesea economiștii au făcut
presupoziții apriorice mai multe sau mai ferme decît
puteau fi justificate printr -o cunoaștere solidă sau decît
erau necesare pentru a face identificabi l modelul . De
exemplu , în multe modele economice decalajele postulate
sînt reprezentate de primele cîteva numere întregi (în luni
sau ani ). O asemenea alegere arbitrară poate fi total
nerealistă . Cînd decalajele temporale nu pot fi stabilite
apelînd la alt e surse , alegerea lor trebuie făcută , cel puțin
în parte , prin estimări bazate pe secvențe temporale
observate , și nu impusă a priori .
Poate că e util să fac aici o referire la recentele aplicații
incitante ale analizei spectrale la economie . Ele nu au viz at
pînă în prezent estimarea „structurilor ” economice

necesare pentru predicția efectelor anumitor politici . Ca să
folosesc o expresie de care m -am servit ceva mai înainte ,
ele „nu pot susține valabilitatea pentru viitor a corelațiilor
constante din trecut ” și în ele s -a neglijat posibilitatea de a
utiliza în chip de „cunoștințe a priori ” multe cunoștințe
economice disponibile . Pe de altă parte , analiza spectrală
ar putea contribui la abandonarea practicii de pînă acum
din econometrie de alegere — în fond a rbitrară și ca atare
nerealistă — a decalajelor temporale de către
econometricienii practicieni . Frecvențele oscilațiilor
componente majore ale variabilelor endogene (presupunînd
date pe cele exogene ), pe care o asemenea analiză le -ar
putea evidenția trebu ie strîns corelate cu decalajele
temporale existente . Există vreo posibilitate de a combina
„cunoașterea apriorică ” a modelelor economice cu tehnici
de analiză spectrală ?
Natura istorică a datelor nu este ceva specific doar
teoriei economice ; e de ajuns să ne gîndi m la meteorologie .
După cum nu -i este specific nici accentul pus pe aplicațiile
practice — să ne gîndim la inginerie ! Ceva mai distinctivă
este pentru economia politică prezența combinată a
ambelor acestor trăsături , deși nici în această privință ea
nu constituie un caz unic . Doar urmărind în oarecare
detaliu ceea ce fac efectiv econometricienii putem sesiza
specificul demersului lor . Cercetările lor prezintă , firește ,
interes pentru economiști . Dar ele ar trebui să -i intereseze
și pe cei ce analiz ează metoda științifică atunci cînd ea
este aplicată la date neexperimentale urmărindu -se
scopuri de decizie practice — problemă ce se pune în mod
special , dar nu exclusiv , în științele sociale .

Bibliografie

Adelman , I. și C. T. Morris , Society, Politic s, and
Economic Development, A Quantitative Approach , The
Johns Hopkins Press , Baltimore , 1967 .

Christ , C. F. Econometric Models and Methods , Wiley ,
New York , 1966 .
Goldberger , A. S., Econometric Theory , Wiley , New York ,
1964 .
Johnston J ., Econometric Meth ods, McGraw -Hill, New
York, 1963 .
Klein , L. R., An Introduction to Econometrics , Prentice-
Hall, Englewood Cliffs , N. J., 1962 .
Malinvaud , E., Statistical Methods in Econometrics , Rand
McNally , Chicago , și North -Holland Publ . Co., Amsterdam ,
1966 .
Mann , H. B. și A. Wald , „On the Statistical Treatment of
Linear Stochastic Difference Equations ”, Econometrica, 11
(1943 ), pp. 173-200.
Shelley , M. W. și G. L. Bryan (ed .), Human Judgements
and Optimality , Wiley , New York , 1964 .
Theil, H. Applied Economic Forecasti ng, Rand McNally ,
Chicago , North -Holland P . M. Co., Amsterdam , 1966 .

CAPITOLUL 16
Construcția de modele economice și
econometria*
JOHN MAYNARD KEYNES

John Maynard Keynes (1883 -1946) s -a născut la
Cambridge, unde a și studiat și predat, dar a lucrat
mult timp și în aparatul guvernamental. Keynes este
cunoscut mai ales pentru cartea sa The General
Theory of Employment, Interest and Money (Teoria
generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii și banilor )
(1936), care a revoluți onat știința economică
susținînd energic finanțarea prin deficit bugetar ca pe
o cale de a pune capăt Marii crize. A adus de
asemenea contribuții im portante în teoria
probabilităților și a inferenței statistice. Comentariile
sale despre econometrie pe care le redăm aici sînt
extrase din două scrisori către Roy Harrod care nu
erau destinate publicării.

4 iulie 1938
Dragul meu Roy ,

Mie mi se pare că știința economică este o ramură a
logicii , un mod de gîndire ; și că dumneata nu respingi cu
destulă fermitate încercările à la Schultz d e a o transforma
într-o știință pseudo -naturală . Se poate realiza un progres
însemnat folosind doar axiomele și maximele dumitale . Nu
se poate ajunge însă foarte departe decît inventînd modele
noi și îmbunătățite . Acest lucru reclamă , cum spui

* Cele două scrisori au fost publicate în Collected Writings of John
Maynard Keynes, vol. 14, The Ge neral Theory and After: Part II:
Defense and Development , ed. Donald Moggridge, Macmillan, Londra,
1973.

dumneata , „o observare atentă a funcționării efective a
sistemului nostru ”. În domeniul științei economice ,
progresul constă aproape în întregime din ameliorări
progresive în alegerea metodelor . Marele păcat al școlii
clasice tîrzii , exemplificată de Pigou , a constat în
supralicitarea unui model prea simplu și învechit și în
nesesizarea faptului că progresul rezidă în ameliorarea
modelului ; pe cînd Marshall , care era foarte înzestrat
pentru inventarea de modele , și-a încîlcit modelele vrînd să
fie realist și ferindu -se peste măsură de schemele
abstracte și descărnate .
Or, ține de chiar esența unui model să nu se introducă
valori reale pentru funcțiile variabile din el . Altminteri
devine inutilizabil ca model . Căci procedînd așa , modelul
își pierde de îndată generalitate a și valoarea ca mod de
gîndire . Iată de ce Clapham cu ale sale cutii goale mergea
pe o cale greșită , iar rezultatele lui Schultz1, dacă va fi
obținut vreunul , nu sînt prea interesante (pentru că știm
dinainte că nu vor fi aplicabile la cazuri viitoare ). Menirea
studiilor statistice nu este atît de a completa variabilele
lipsă în scop de predicție , cît de a testa relevanța și
valabilitatea modelului .
Economia este o știință a gîndirii cu ajutorul modelelor
combinată cu arta alegerii modelelor relevante pent ru
lumea de astăzi . Este nevoită să fie așa pentru că , spre
deosebire de știința naturii tipică , materialul la care ea se
aplică este , în prea multe privințe , neomogen în timp .
Menirea modelului este de a separa factorii
semipermanenți sau relativ constanț i de cei ce sînt
trecători sau fluctuanți , astfel încît să dezvolte un mod
logic de gîndire despre aceștia din urmă și de înțelegere a
secvențelor temporale pe care ei le generează în cazuri
particulare .
Economiștii buni sînt puțini pentru că talentul de a se
folosi de „o observare atentă ” pentru alegerea modelelor
bune , deși nu reclamă o tehnică intelec tuală foarte
specializată , se dovedește a fi extrem de rar .

În al doilea rînd , contrar susținerilor lui Robbins , știința
economică este esențialmente o știi nță morală și nu o
știință a naturii . Ea folosește , adică , introspecția și
judecăți de valoare .

***

16 iulie 1938
Dragul meu Roy ,

Cred că e o mică neînțelegere între noi . Scrisoarea
dumitale nu cuprinde , de fapt , nimic cu care să fiu în
dezacord . Dimpot rivă. Eu consider , de exemplu , ca fiind de
cea mai mare importanță să fie investigat statistic ordinul
de mărime al multiplicatorului și să fie descoperită
importanța relativă a diferitelor fapte care sînt teoretic
posibile .
Lui Tinbergen îi obiectez altce va. În chimie , fizică și alte
științe ale naturii menirea experimentului este de a furniza
valorile reale ale diferitelor cantități și factori ce apar într -o
ecuație sau formulă ; iar acest lucru o dată făcut , rămîne
definitiv . Nu așa stau lucrurile în știi nța economică , iar a
converti un model într -o formulă cantitativă înseamnă a -i
distruge utilitatea ca instrument de gîndire . Tinbergen se
străduiește să determine cantitățile variabile pentru un
caz particular sau eventual pentru media mai multor
cazuri pa rticulare , iar apoi sugerează că formula
cantitativă astfel obținută are valabilitate generală . De
fapt, însă, introducînd cifre despre care putem fi foarte
siguri că data viitoare nu se vor mai potrivi , departe de a
spori valoarea instrumentului său , nu f ace decît s -o
anuleze . Toți statisticienii manifestă o asemenea înclinație .
Colin [Clark] , de exemplu , s-a convins pe sine , recent , că
înclinația spre consum în termeni bănești este constantă
în toate fazele ciclului de credit . El calculează pentru ea o
valoare numerică și propune ca acest rezultat să fie folosit
pentru predicție , neținînd cont de faptul că propriile sale

cercetări arată clar că ea nu este constantă , pentru a nu
mai vorbi de puternicele rațiuni a priori care fac extrem de
improbabilă consta nța ei .
Aspectul acesta se cere subliniat pentru că arta de a
gîndi cu ajutorul modelelor este o practică dificilă — în
principal pentru că lipsește obișnuința ei . Pseudo -analogia
cu științele fizice duce direct la o atitudine potrivnică
deprinderii de gîn dire a cărei dobîndire este de cea mai
mare importanță pentru un economist .
Vreau de asemenea să subliniez cît se poate de apăsat
că economia este o știință morală . Menționam mai înainte
că ea are de -a face cu introspecția și cu valorile . Aș fi
putut să ad aug că ea se ocupă și de motive , anticipări ,
incer titudini psihologice . Trebuie avut tot timpul grijă ca
materialul să nu fie tratat ca și cum ar fi constant și
omogen . E ca și cum căderea mărului din pom ar depinde
de motivele mărului , de faptul dacă meri tă sau nu să cadă
pe pămînt și dacă Pămîntul vrea ca mărul să cadă , ca și de
calculele greșite ale mărului cu privire la distanța sa de
centrul Pămîntului .
Nu pregeta însă să -ți întinezi mîinile , ca să mă exprim
ca dumneata . Lucrul mi se pare de cea mai ma re
importanță . Specialistul în fabricarea de modele nu va
izbîndi decît dacă -și corectea ză mereu judecata printr -o
familiarizare intimă și soioasă cu faptele la care modelul
urmează a fi aplicat .

NOTĂ

1. Tinbergen este de fapt un exemplu mult mai bun .

CAPITOLUL 17
Individualismul metodologic și
economia de piață*
LUDWIG M . LACHMANN

Ludwig M. Lachmann (1906 -) s-a născut la Berlin și a
studiat la Universitatea din Berli n. A emigrat în
Anglia în anii ‟30 și a predat la Universitatea
Witwatersrand din J ohannesburg, Africa de Sud. A
scris mult în domeniul economiei din perspectivă
„austriacă”, fiind preocupat în special de teoria
capitalului și de importanța anticipări lor. Secțiunea
omisă din eseul pe care -l retipărim aici oferă o schiță,
din punctul de vedere „austriac”, a istoriei dezvoltării
economiei neoclasice.

I
Timp de peste un secol și jumătate , de la David Hume la
Gustav Cassel , apărătorii economiei de piață au putut găsi
o sursă de vigoare intelectuală și de încurajare morală în
existența unui corp de gîndire economică ce venea în
sprijinul cauzei lor și părea să arate că ingerința în jocul
liber al forțelor de piață ar face , cel puțin pe termen lung ,
mai mult rău decît bine și în cele din urmă s -ar autoanula .
În decursul acestei perioade , o ati tudine favorabilă
„intervenționis mului ” se însoțea în mod aproape invariabil
cu o atitudine critică față de doc trinele teoriei economice
clasice . În Methodenstreit , Schmoller a simțit , pare-se, că
ceea ce apărau de fapt adversarii săi nu era atît un punct

* Extras din „Methodological Individualism and the Market
Economy” („Individualismul metodologic și economia de piață”), de
Ludwig M. Lachmann, în Road s to Freedom: Essays in Honour of F. A.
Hayek, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969.

de vedere metodologic , cît principi ul economici de piață —
„Das Man chestertum ”.
În cursul secolului nostru toate acestea s -au schimbat .
Astăzi teoria economică , încapsulată într -o lume artificială
a „concurenței perfecte ”, a planurilor coerente și a
ajustă rilor instantanee la schimbare , a ajuns să se sprijine
atît de mult pe ideea de echilibru , întruchipat într -un
sistem de ecuații simultane , încît semnificația concluziilor
sale pentru lumea reală este mai mult decît îndoielnică .
Într-un anumit sens , este u șor de explicat ce s -a întîmplat .
Ideea de echilibru , care are un se ns bine determinat cînd
se limi tează la agenți individuali cum sînt gospodăria sau
firma , nu se aplică la fel de ușor la descrierea interacțiunii
umane . Ea mai are oarecare utilitate dacă este aplicată la
un tip de piață foarte simplu , cum ar fi la Marshall piața
cerealelor . În schimb , „echilibrul industriei ” e un concept
cu care greu se poate opera . Echilibrul „sistemului
economic ” e o idee depărtată de realitate , deși Walras și
Pareto au demonstrat consistența ei logică . Echilibrul unui
sistem economic în mișcare , „creșterea echilibrată ”, se
învecinează cu absurdul . Ceea ce s -a întîmplat a fost că o
noțiune ce are un sens bine determinat în descrierea
planurilor umane , într-un univers acți onai controlat de un
singur intelect , a fost extinsă în mod nelegitim la o sferă
unde nu are și nu poate avea sens . O metodologie
formalistă care folosește concepte fără o înțelegere
adecvată a adevăratei lor semnificații și a limitelor lor
firești își poa te zădărnici accesul la scopurile urmărite și
riscă să ne ducă la concluzii absurde .
Profesorii Mises și Hayek au jucat un rol de frunte în
evidențierea implicațiilor acestei nefericite stări de lucruri .
Ei au subliniat amîndoi carențele ideii de echilibru cînd
este folosită în afară de context . Mises în 19041 carac teriza
această idee drept un „artificiu auxiliar utilizat de
economiștii logicieni ca o noțiune limitativă , ca definind o
stare de lucruri în care orice acțiune a încetat iar procesul

de piață s -a oprit … S-a mers prea departe cu o analogie
superficială , asta e tot ”.2
Hayek a zăbovit în două rînduri asupra acestei
probleme . În capitolul II al lucrării sale Teoria pură a
capitalului el a i ndicat care anume dintre proble mele
capitalului nu pot fi d iscutate în cadrul teoriei tradiționale
a echilibrului static .3 Iar în „Semnificația concurenței ” ni
se spune despre concurență că este „prin natura ei un
proces dinamic ale cărui caracteristici esențiale sînt
eliminate prin postulatele ce stau la baza ana lizei statice ”.4
În prezent susținătorii economiei de piață se află într -o
postură dificilă . Arsenalul gîndirii economice care i -a servit
atît de bine pe părinții lor nu le mai satisface nevoile . În
fapt, acum se întîmplă de multe ori că ceea ce el are de
oferit se dovedește mai de folos în mîinile dușmanilor lor
decît în ale lor înșile . Dușmanii lor nu vor scăpa ocazia să
arate că , de pildă , concurența reală de pe piață , ca
deosebită de „concurența perfectă ”, se abate cu necesi tate
de la înaltul ideal al „ optimalității Pareto ”, noțiune de
echilibru ce deține un loc proeminent în „economia
bunăstării ”, altă excrescență dubioasă a gîndirii economice
contemporane .
În aceste împrejurări susținătorii economiei de piață se
văd confruntați cu două sarcini pe cît d e neinvidiat , pe atît
de neevitat . Ei sînt obligați , în primul rînd , să fie gata de a
deveni critici acerbi și i nflexibili ai doctrinelor econo mice
astăzi la modă , pregătiți oricînd să denunțe ariditatea
concluziilor acestora , lipsa de realism a presupoziț iilor lor ,
caracterul artificial al proce durii lor . În al doilea rînd , și
mai important încă , ei trebuie să fie de acum în stare să -și
confecționeze armele lor proprii . Rîndurile care urmează s –
ar dori o modestă contribuție la atingerea acestor scopuri .

II
La întrebarea fundamentală — sub ce formă trebuie să
concepem economia de piață o dată ce am respins
echilibrul general al sistemului economic ? — au răspuns

deja Mises și Hayek ; piața este un proces de continuă
schimbare , nu o stare de repaus . Este de as emenea clar că
ceea ce menține acest proces în continuă mișcare este
apariția de schimbări neașteptate precum și incoerența
planurilor umane . Ambele sînt condiții necesare , deoarece
fără recurența celor dintîi , într-o lume staționară ,
planurile ar deveni p robabil , cu timpul , coerente pe
măsură ce oamenii cunosc din ce în ce mai multe lucruri
despre mediul lor . Pe de altă parte , recurența schimbării
neașteptate n -ar fi ea singură de -ajuns pentru a genera un
proces continuu , deoarece elementele sistemului ar putea
reacționa la fiecare schimbare printr -un proces finit de
ajustare la ea . Am avea atunci un „sistem deschis ” asupra
căruia schimbările externe acționează sub formă de
„șocuri aleatorii ” și care reușește să „absoarbă ” pe fiecare
din ele , eventual cu de calaje temporale variabile . Dar
existența acțiunii umane menite conștient să producă
anumite efecte , acțiune declanșată de anticipări ce pot fi ,
și adesea sînt , dezmințite , face cu neputință ca procesul de
piață să fie privit în acest fel . Acțiunea conștie ntă orientată
spre o anumită stare a pieței nu poate fi nicidecum
concepută ca un „eveniment aleatoriu ”. Iar incoerența
dintre planurile diferiților agenți , în lipsa căreia n -ar exista
concurență , nu poate fi privită nici ea în acest fel fără a
nesocoti fa ptele. Căci aceste planuri , pentru a avea o
șansă de succes , trebuie concepute și traduse în fapt cu
multă grijă . A vorbi în acest caz de „șocuri aleatorii ” ar
însemna să simulăm ignoranța acolo unde avem
cunoaștere .
Trebuie să examinăm acum semnificația a cestor fapte
pentru metodologia științelor sociale . Mi se pare că ele
oferă just ificare „individualismului meto dologic ” și
„metodei compozitive .”5
Să recapitulăm . Am respins conceperea economiei de
piață ca un sistem închis în stare de echilibru sau care
are, cel puțin , o tendință inerentă spre echilibru . Nu o
putem concepe nici ca un sistem deschis supus din „afară ”

unor șocuri aleatorii . Doar șocurile din afară , fără
incoerența planurilor , n-ar genera cu necesitate un proces
continuu , în orice caz n -ar ge nera procesul de piață așa
cum îl știm cu toții . Aceasta reclamă incoerența între
planuri născute din anticipări divergente , incoerență ce
însoțește inevitabil acțiunea umană într -o lume incertă .
Dar în aceste planuri viitorul ca imagine afectează
prezentu l ca acțiune într -un mod ce face lipsită de sens
ideea de „evenimente aleatorii ”. Încît, dacă vrem să
explicăm natura forțelor ce pun în mișcare procesul de
piață , trebuie să explicăm natura relației dintre acțiunea
orientată spre viitor și planurile în ca re este incorporată o
imagine mintală a viitorului .
Opțiunea pentru individualism metodologic , pentru
metoda ce caută să explice acțiunea umană prin prisma
unor planuri concepute înainte ca acțiunea să fie efectiv
întreprinsă , se sprijină , după cum vedem , deopotrivă , pe o
rațiune pozitivă și pe una negativă . Rațiunea negativă este ,
firește , aceea că un eveniment proiectat să se producă
într-o anumită situație , dar nu altminteri , nu poate fi
considerat eveniment aleatoriu . Rațiunea pozitivă , pe de
altă parte , este că în studiul acțiunii umane sîntem în
măsură să realizăm ceva ce va rămîne întotdeauna dincolo
de orizontul științelor naturii , și anume că facem
inteligibile evenimentele explicîndu -le cu referire la
planurile ce călăuzesc acțiunea .
Domeniul în ca re este aplicabil acest principiu de
explicație se întinde , firește , mult dincolo de sfera acțiunii
conștiente într -o economie de piață . Faptul că planurile
adesea eșuează și aproape niciodată nu izbutesc integral
evident că nu poate fi nicidecum un argume nt împotriva
postulatului nostru . De fapt , abia făcînd o comparație
între rezultatul acțiunii și planul ce a stat la baza ei
sîntem în măsură să evaluăm succesul — altă operație ce
se situează în afara orizontului științelor naturii . Principiul
alternativ al explicației este , firește , cel al „reacției la
stimul ”. Este probabil de prisos să subliniem că genul de

acțiune antreprenorială căreia i se datorează în primul
rînd menținerea în mișcare a procesului de piață —
inovația și formarea și destrămarea difer itelor combinații
de capital specifice — nu se pretează la acest tip de
explicație . Acțiunea mintală spontană nu este o „reacție ” la
ceva preexistent , și nu este nici eveniment aleatoriu . Am
putea fi ispitiți să credem că altfel stau lucrurile cu
procesul în cadrul căruia , într-o economie de piață ,
numeroși producă tori „învață din mers ”, „văzînd și făcînd ”,
și descoperă treptat metode din ce în ce mai eficiente și
mai ieftine de producere a bunurilor sau căi de ameliorare
a calității produselor lor . Un for malist a r vorbi în acest caz
de „adăuga rea unei dimensiuni temporale la funcția de
producție ”. În realitate însă , acest proces nu este în mai
mare măsură o reacție la stimul decît acțiunea spontană
în forma inovației . El face parte din procesul general al
concurenței în cursul căruia chiar și cei ce n -au reușit să –
și amelio reze metodele proprii de produc ție pot profita prin
adoptarea celor practicate de rivalii lor care au avut în
această privință mai mult succes . În orice caz , natura
continuă a procesului reflectă acte continue de voință și
efort uman , iar emulația celor ce izbutesc este aici la fel de
importantă ca în procesul de răspîndire a inovațiilor .
Metoda care explică acțiunea umană raportîndu -se la
planuri , înjghebate prin acte mintale și care leag ă un viitor
imaginat de un prezent activ , are două aspecte — unul
prospectiv și unul retrospectiv .
Ceea ce Hayek numea „metoda compozitivă ”6 denotă
aspectul pros pectiv . Aici pornim de la planurile indivizilor ,
de la acele scheme mintale în care scopurile , mijloacele și
obstacolele sînt îmbinate într -un tot și , oarecum ,
proiectate pe un ecran . Punem apoi întrebarea dacă
planurile întocmite de diferiți indivizi sînt compatibile între
ele. În caz că da , există condiții pentru succes , este posibil
un „echilibru general ” deși în realitate , firește , din motive
foarte numeroase , el nu poate fi niciodată efectiv realizat .
În caz că nu , incompatibilitatea planurilor va genera

inevitabil noi schimbări . În acest caz trebuie să inferăm
din divergența planurilor că ele v or fi zădărnicite și , în
consecință , revizuite . Dar, în timp ce putem spune că
anticipările zădărnicite vor duce la revizuirea planurilor ,
nu putem spune niciodată ce anticipări noi va pune
individul care acționează în locul celor răsturnate de
mersul even imentelor . Utilizarea unui mijloc de producție
în scopul pentru care a fost conceput se poate dovedi
imposibilă . Aceasta se poate întîmpla din foarte multe
motive . Va trebui să i se dea atunci o altă destinație ,
socotită în ordinea optimului cea mai aproa pe de prima .
Dar care anume va fi ea , depinde de noile anticipări ale
posesorului acelui mijloc în momentul schimbării deciziei ,
iar despre acesta nu putem spune nimic .
Metoda o putem folosi însă și în ordinea inversă . În loc
să întrebăm care sînt implicaț iile unui număr de planuri
puse simultan în aplicare , putem inversa procedura ,
întrebînd ce constelație de planuri a dat naștere unei
situații existente . Aceasta este semnificația reală a metodei
înțelegerii (Verstehen ) care este , firește , și metoda istori că.
Nu pare să existe nici un motiv ca științele sociale teoretice
să nu se fol osească de ea atunci cînd anali zează cauzele
tipice ale unor fenomene sociale tipice .
Individualismul metodologic în forma lui retrospectivă
înseamnă , deci, pur și simplu , că nu trebuie să ne
mulțumim cu un tip de explicație a fenomenelor sociale
care nu ne conduce în cele din urmă la un plan uman .
Aceasta înseamnă că explicațiile formulate în termeni de
așa-zise „variabile comportamentale ” nu sînt explicații
satisfăcătoare ale c onduitei umane . Ideea că principala
sarcină a teoriei capitalului este să explice de ce mijloacele
de producție existente sînt folosite în felul în care sînt
folosite are în sprijinul său autoritatea lui Hayek însuși .
Mai putem să ne întrebăm în să cum a lu at ființă structura
existentă a capitalului , adică prin urmărirea căror scopuri
resursele de capital existente au ajuns să dobîndească
forma lor actuală . De fapt , nici nu pare posibilă expli carea

utilizării actuale fără a se răspunde la aceste întrebări .
Aceasta înseamnă însă că analizăm un fenomen observat
în lumina planurilor prin a căror urmărire a luat ființă .
Avem aici inversa metodei compozitive .
O asemenea analiză a unor fenomene observate
raportîndu -ne la planuri preexistente n -are nimic de -a face
cu psihologia . Aici ne preocupă scopurile , nu motivele ;
planurile , și nu procesele psihice care le generează ; actele
mintale conștiente , și nu ceea ce stă în spatele lor . De
îndată ce gîndurile noastre au dobîndit conturul integral al
unui plan și am luat h otărîrea de a realiza acest plan într –
o perioadă definită din viitor , am ajuns într -un punct
situat dincolo de perimetrul psihologiei , pe care -l putem
folosi fie ca punct de plecare , fie ca scop final al cercetării
noastre . În primul caz îl folosim ca punc t de plecare în
aplicarea metodei compozitive , iar în cel de -al doilea , ca
punct final spre care ne îndreptăm prin metoda înțelegerii ,
prin Verstehen . În nici unul din cele două cazuri nu
intrăm în teritoriul psihologiei .

***

IV
La sfîrșitul primei secți uni am promis să aduc o
contribuție la arsenalul economiei de piață . Poate că
cititorul se întreabă în ce măsură s -ar putea spune despre
reflecțiile metodologice prezentate în secțiunile a doua și a
treia că aduc ceva în această direcție . În ele , de fapt , am
pus bazele pentru o încercare de a proiecta ceea ce sperăm
să fie o nouă lumină asupra a două elemente notabile ale
economiei de piață care sînt prea adesea greșit înțelese —
și nu doar de către criticii ei .
Primul este Bursa , cea mai caracteristică , probabil ,
dintre instituțiile economiei de piață . N-ar fi, de fapt , o
exagerare să spunem că fără Bursă nu poate exista
economie de piață . Ceea ce o deosebește realmente pe
aceasta de o economie socialistă nu este mărimea

„sectorului privat ” din economie , ci posibilitatea pe care o
are individul de a vinde și cumpăra liber acțiuni în
resursele materiale ale producției . Imposibilitatea de a -și
exercita priceperea în această privință reprezintă probabil
cel mai important handicap pe care -l suferă cetățenii
societăților socialiste , oricît de mari ar fi veniturile lor ,
oricît de largă ar fi gama de alegere a bunurilor de consum
ce ar putea să le fie oferite .
În viziunea tradițională , principala funcție a Bursei este
de a servi drept canal prin care curg economiile înainte de
a se transforma în adaosuri la stocul de capital . Keynes ne
învață să privim alocarea fluxului de economii într e dife rite
investiții ca pe o funcție subsidiară vitezei de circulație
constante a unui stoc existent de titluri de valoare pus în
mișcare de anticipări divergente . Astfel , văzînd importanța
anticipărilor pe piețele de active și displăcîndu -i
implicațiile a ceea ce vedea , el a lansat faimoasa sa
diatribă împotriva Bursei , care-i apărea ca un „cazinou ”.
Bursa constă dintr -o serie de pieț e de active , adică de
viitoare fluxuri de beneficii . Pe fiecare din aceste piețe
oferta și cererea se egalează în fiecare zi . Cererea și oferta
reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor și
vînzătorilor cu privire la beneficiile viitoare . Tranzacț iile au
loc între cei ale căror anticipări se abat de la prețul de
piață curent . Dat fiind că se poate cumpăra exact cît se
vinde , putem spune că prețul de echilibru pe o piață de
active reflectă „balanța anticipărilor ”. Dat fiind că fără
divergență între anticipări nu poate exista în general piață ,
putem spune că această divergență oferă substratul pe
care se sprijină prețul de piață .
Cum toate activele negociate la o Bursă își sînt , unele
altora , substituite , chiar dacă imperfecte , aceste piețe
formează u n „sistem ”. Și cum echilibrul se realizează
simultan pe fiecare piață ce face parte din ea , sistemul
nostru n -are de făcut față acelor probleme ce pot să apară
în sistemul walrasian cînd pe unele piețe se ajunge la
echilibru înaintea altora .

În acest mod e conomia de piață efectuează zilnic o
evaluare coerentă , pentru că e simultană , a tuturor
activelor ei productive principale . Importanța practică a
acestui fapt rezidă în aceea că face posibil , sub forma
acțiunilor de „acaparare ” a unor companii sau altfel ,
transfe rul controlului resurselor mate riale de la pesimiști
la optimiști , adică la cei ce cred că pot să le dea o utilizare
mai bună decît alții . Acei critici ai economiei de piață care –
și bat joc de fluctuațiile zilnice continue și adesea violente
ale pr ețului acțiunilor nu -și dau seama de faptul că un
preț de echilibru bazat pe o balanță a anticipărilor nu
poate fi decît flexibil , deoarece se schimbă cu necesitate ori
de cîte ori se modifică substratul acestei balanțe . Motivul
care face ca echilibrul pe o piață de active să fie atins în
mod lin și rapid este și motivul pentru care el nu poate
dura mai mult de o zi . Căci anticipările se întemeiază pe o
cunoaștere imperfectă și nu poate trece nici o singură zi
fără să intervină vreo schimbare în modul de di fuzare a
informației .
Semnificația metodologică a acestor fapte , care ne
interesează aici , depășește chiar și importanța lor practică ,
foarte mare de altminteri , pentru economia de piață .
Pentru că acum sîntem în măsură să ne dăm seama că
activitatea bursi eră pe piețele de active are o funcție mai
restrînsă decît este cazul pe piețele de mărfuri . În cazul
acestora din urmă , după cum spuneam mai sus ,
activitatea este menținută în mișcare continuă datorită
apariției schimbărilor neașteptate și incoerenței pla nurilor
umane . Pe piețele de active , însă, unde echilibrul se
stabilește în fiecare zi , planurile umane sînt aduse la
coerență în fiecare zi . Aici intervalul de timp dintre zilele
cu activitate bursieră servește doar la difuzarea de noi
informații și la fa cilitarea reorientării anticipărilor . El nu
trebuie să servească la evidențierea incompatibilităților
între, să zicem , planurile de producție , lucru ce trebuie să
se petreacă între „zilele de piață ” de pe piețele de mărfuri ,
dacă e ca acestea să existe . Echilibrul pe piețele de active ,

la fel ca în cazul pieței marshalliene de cereale , are sens
pentru că e limitat la schimbul unor stocuri existente .
Acolo unde aceste condiții nu există , ca în cazul piețelor în
schimbare , el este lipsit de sens și tot ce exi stă de fapt este
procesul de piață continuu .
Extinzînd conceptul de echilibru de la piața de active ,
unde el are sens , la sistemul walrasian al piețelor de
mărfuri , unde acest concept nu are sens , formaliștii nu
numai că au făcut un deserviciu gîndirii eco nomice , dar au
făcut un deserviciu și mai mare economiei de piață prin
estomparea un eia din trăsăturile ei cele mai distinctive .
Dar, prin aceasta , ei i-au făcut fără să vrea pe prietenii
economiei de piață să înțeleagă un lucru important : că de
acum încol o trebuie să -și făurească armele lor proprii .
O a doua trăsătură a economiei de piață , la care ne vom
referi aici și mai sumar , este faptul dependenței aparente a
cantităților produse și a prețurilor plătite de modul cum
este distribuită bogăția . Ni se spu ne, de pildă , deseori că
„Mîna Invizibilă va maximiza utilitatea socială totală
numai cu condiția ca statul să intervină în așa fel încît să
realizeze o distribuție inițială corectă din punct de vedere
etic a bogățiilor ”.7 Ne abținem să comentăm corectitud inea
etică a unor astfel de declarații . Credem în schimb că
reiese limpede că natura procesului de piață , proces
continuu ce nu poate fi întrerupt , a fost aici răstălmăcită .
Firește că nu există o „distribuție inițială ” anterioară
demarării procesului de p iață. Distribuția bogățiilor
concretizate în active este în fiecare moment rezultatul
cumulativ al procesului de piață din trecut . Pe piețele de
active , sursele fluxurilor de venit sînt reeva luate în fiecare
zi în conformi tate cu balanța de anticipări exis tentă ,
rezultînd pentru unii cîștiguri din capital , iar pentru alții
pierderi . Ce temei am putea avea să credem că ingerința în
acest proces de piață e mai puțin dăunătoare decît
ingerința în producția și schimbul de bunuri și servicii ?
Cei care cred că un asemenea temei există (ceea ce e cazul
cu majoritatea exponenților de azi ai „economiei

bunăstării ”) trebuie să postuleze că deținătorii de active ,
aidoma proprieta rilor funciari ai lui Ricardo , stau, într-un
fel, în afara tuturor proceselor de piață și „ se îmbogățesc
în somn ”. Nimic din ce am spus aici cu privire la
deosebirile în modus operan di al procesului de piață pe
piețele de valori , respectiv pe cele de mărfuri , nu poate
împieta asupra adevărului simplu că toate aceste procese
fac parte dintr -un to t integrat8.

NOTE

1. În originalul german al cărții Acțiunea umană .
2. L. von Mises , Human Action , New Haven , 1949 , p.
352.
3. F. A. Hayek , The Pure Theory of Capital , Londra ,
1941 , p. 14.
4. Individualism and Economic Order , Londra și Chicago ,
1949 , p. 94.
5. F. A. Hayek , The Counter -Revolution of Science,
Glencoe , Ill., 1955 , pp. 38-39.
6. The Counter Revolution of Science , loc. cit., pp. 39,
212.
7. Paul A . Samuelson , Collected Scientific Papers ,
Cambridge , Mass ., 1966 , p. 1410 . (Sublinierea aparține
originalului .)
8. „Nu există un proces de repartiție distinct de
procesele de producție și de schimb ale pieței ; încît pe o
piață liberă însuși conceptul de „repartiție ” devine lipsit de
sens. Cum „repartiția ” nu este decît rezultatul procesului
de schimb liber, și cum procesul acesta aduce foloase
tuturor participanților la schimb și sporește utilitatea
socială , rezultă direct că rezultatele «repartiționale» ale
pieței libere sporesc de asemenea utilitatea socială ”.
Murray N . Rothbard , „Toward a Reconstru ction of Utility

and Welfare Economics ”, în Mary Sennholz (ed .), On
Freedom and Free Enterprise , New York , 1965 , p. 255.

CAPITOLUL 18
Deosebirile metodologice dintre
teoria economică instituțională și
cea neoclasică*
WILLIAM DUGGER

William Dugger (1947 -) a studiat la Universitatea din
Texas iar în prezent predă la North Texas State
University. Printre preocupările sale de cercetare se
numără marxismul și instituționalismul.

Faptele , probele empirice dacă preferați să le spunem
așa nu există inde pendent de teorii . Preconcepțiile
cercetătorului influențează puternic activitatea sa de
căutare a probelor empirice . Desigur , aceste preconcepții
diferă de la un cercetător la altul și se întîmplă uneori să
fie destul de amorfe . Cu toate acestea , dacă lăsăm de o
parte pe marxiști , majoritatea economiștilor tind să se
grupeze în jurul a cel puțin două mulțimi de preconcepții
semnificativ diferite . Una este îndeobște împărtășită de
neoclasici , iar cealaltă de instituționaliști . Există și dese
suprapuneri , dar faptu l că Asociația Economică Americană
și Asociația de Economie Politică Evoluționistă sînt
organizații naționale separate stă mărturie acestei grupări .
Preconcepțiile diferite și tipurile de probe diferite pe care le
caută cele două grupuri constituie deosebi ri importante
dintre ele , iar aici vom analiza aceste deosebiri în lumina
lucrărilor recente de epistemologie și de metodologie .1

Preconcepții

* Din Journal of Economic Issues , vol. 13 (1979), pp. 899 -909.

Ne interesează caracterul și efectele a trei preconcepții
înrudite : (1) tipul de model sau teorie construit de
cercetători , care poate fi descriptiv sau predictiv , (2)
unitatea de analiză pe care o folosesc , și care poate fi
instituția sau individul și (3 ) perspectiva psihologică a
teoreticianului , care poate fi behavioristă sau subiectivistă .
Aceste preconcepții n u sînt niște comparti mente etanșe în
care trebuie înghesuiți toți teoreticienii , ci doar niște
constructe utile pentru o mai bună înțelegere . Și cu toate
că autorul rîndurilor de față este un instituționalist ,
scopul analizei ce urmează este de a înțelege deosebirile
metodologice dintre economia politică instituțională și cea
neoclasică , iar nu de a face comparații răuvoitoare .

Teorii structurale și teorii predictive

Instituționaliștii caută să construiască modele (teorii )
structurale , pe cînd neoclasici i se străduiesc să edifice
modele (teorii ) predictive .2 Un model structural explică
comportamentul uman încadrîndu -l cu grijă în contextul
lui instituțional și cultural . Un model predictiv explică
comportamentul uman formulînd cu grijă anumite
presupoziții și deducînd din ele implicații (predicții ).
În teoria economică neoclasică o predicție este o
deducție logică dintr -un postulat sau supoziție
fundamentală . În consecință , probele predictive au aici de –
a face cu valabilitatea sau acuratețea empirică a unor
asemenea deducții . Natura probelor predictive este ca
atare destul de ușor de înțeles și nu necesită multe
dezvoltări . O predicție , însă, nu este neapărat o prognoză
(în or iginal, forecast — n. t.) Prima este dedusă logic dintr –
o „presupoziție ”, pe cînd c ea de a doua este de obicei
derivată statistic dintr -un model a cărui structură
încearcă să redea niște relații economice reale . De
asemenea , o prognoză se referă întotdeauna la ceva situat
în viitor , pe cînd o predicție se referă adesea la ceva din
trecut .

Distincția trasată aici între diferite tipuri de modele este
foarte asemănă toare celei trasate de Abraham Kaplan între
teorii concatenate (structurale ) și teorii ierarhice
(predictive ). Componentele unei teorii concatenate
formează a o structură identifi cabilă (o cultură ), care în
genere converge spre un punct (instituție ) central(ă ). „O
teorie concatenată explică o lege sau un fapt evi dențiindu -i
locul”.3 Ea explică un comportament individual arătînd că
el se încadrează într -o structură instituțională de norme
de comportare , iar structura instituțională o explică
arătînd cum se încadrează ea într -un context cultural .
Componentele unei teorii ierarhice sînt dispuse într -o
piramidă al cărei vîrf îl formează principiile sau postulatele
de bază (presupoziția utilității și a maximizării profitului ),
din care se fac deducții la nivelurile mai de jos ale teoriei .
„O lege este explicată demonstrînd că ea este o consecință
logică a acestor principii , iar un fapt este explicat arătînd
că decurge din acestea și din a numite condiții inițiale ”.4
Un comportament individual este explicat atunci cînd este
dedus din postulatele de bază (funcțiile de utilitate ) și
condițiile inițiale (repartiția veniturilor și prețurile
bunurilor ).
Modelul predictiv se testează empiri c compa rînd
deduc țiile (predicțiile can titative ) cu observațiile . Modelul
structural se t estează empiric comparînd struc turile
instituționale (calitative ) presupuse cu observațiile . În
construirea modelelor structurale instituționaliștii depun
mari strădanii pent ru a face rea listă structura teoretică cu
care lucrează . În elaborarea modelelor predictive ,
neoclasicii diminuează accentul pus pe realismul
structural , depunînd , în schimb , multă străduință în
testarea predicțiilor . Cum spune Fritz Machlup , un
important practician neoclasic , „problema care se pune nu
este dacă firmele din lumea reală își vor maximiza
realmente prețurile bănești sau dacă măcar caută să și le
maximizeze , ci dacă presupoziția că aces ta este obiectivul
firmelor teo retice din lumea artificială a construcției

noastre va duce la concluzii — la „rezultate inferate ” —
foarte diferite de cele derivate din presupoziții recunoscute
ca fiind mai realiste ”.5 Realismul acestor „rezultate
inferate ” sau predicții este de importanță majoră în
economia neocl asică , nu însă și în economia
institu țională , unde realismul structurii (al pattern -ului)
unei teorii este mai important .
Rezumînd , vom spune că în modul predictiv o teorie este
un ansamblu de predicții deduse sau inferate din principii
sau presupoziții de nivel mai înalt ;
În modul structural , o teorie este un ansamblu de
structuri ce se îmbină între ele . De o parte ,
comportamentul individual es te dedus din presupoziții
privitoare la utilitate și la venit ; de cealaltă ,
comportamentul individual este încadra t într -o structură
instituțională , iar aceasta e încadrată într -un context
cultural .

Instituțiile și indivizii ca unități de analiză

În generarea predicțiilor lor , neoclasiciștii folosesc ca
unitate de analiză consumatorul individual sau firma . În
elabor area structurilor lor , instituționa liștii folosesc în
acest rol instituția .
Pentru John R . Commons , unul din fondatorii
instituționalism ului, o instituție este un angrenaj acțional
(going concern ) ce intră într -o serie de tran zacții efectuate
în cadrul dat de un set de reguli de lucru . Un individ este
deopotrivă parte și produs al acestor angrenaje acționale .
Indivizii , urmărindu -și propriile lor interese ca indivizi ,
contează foarte puțin în eșafodajul de viață modern . Prin
aceasta nu spunem că individul n u are nici un fel de
pondere cauzală . Spunem însă că indivizii își realizează
(sau nu ) potențialul lor în cadrul unor angrenaje acționale ,
deoarece acțiunea colectivă este cea prin care se creează
un mediu pentru acțiunea individuală eficientă .6

Pentru Tho rstein Veblen , celălalt fondator al
instituționalismului , o instituție este un ansamblu de
norme și idealuri ce se reproduce sau internali zează într –
un mod imperfect (așadar , supus unor schimbări
dramatice ) prin obișnuință în fiecare dintre generațiile
succesive de indivizi . O asemenea instituție servește de
stimul și ghid comportamentului individual .7 Preferințele
unui individ nu sînt factori cauzali originari sau
fundamentali și ca atare nu de la ele trebuie să pornească
teoria . Ci, în viziunea lui Veblen , natura lumii este dată de
maxima sociologică după care oamenii nu fac pur și
simplu ceea ce vor , ci de asemenea vor ceea ce trebuie să
facă.8 De aceea , punctul de plecare al unei teorii (structuri )
este ceea ce oamenii trebuie să facă . Dat fiind că , în
viziunea instituționalistă , spectrul de alternative deschis
oamenilor este determinat de structura sau contextul
instituțional în care s -au născut , punctul de plecare
trebuie să fie structura instituțională .
Instituționaliștii încearcă să păstreze cît mai r ealistă cu
putință unitatea lor de analiză , pentru că îi preocupă
foarte mult realismul descriptiv . Adică , ei întreabă mereu
în ce măsură coincid structurile instituționale presupuse
de ei cu observațiile din lumea reală . Modelele lor sînt
foarte amănunțit e. Neoclasicii încearcă și ei să păstreze
unitățile lor de analiză cît mai realiste cu putință . Dar ceea
ce îi preocupă pe ei este realismul predictiv . Adică , ei
întreabă mereu cîtă acuratețe empirică au predicțiile lor .
De exemplu , în teoria cererii de ba ni, ei au depus mari
eforturi în compararea acurateței empirice a predicțiilor
derivate din funcții de cerere alternative .9 Modelele sînt
clare și elegante — reduse la o osatură logică . Economiștii
neoclasici folosesc briciul lui Occam pentru a da de o par te
năclăiala detaliilor (de care ei au oroare , în timp ce
instituționaliștii le adoră ).
Nici firma neoclasică , nici con sumatorul neoclasic nu
reprezintă o unitate de analiză bazată pe consumatorii
reali sau pe firmele reale . Și nici nu se urmărește să fie

așa. Ci fiecare este un fel de verigă „cauzală ”. După cum
spune Machlup , „în această conexiune cauzală firma e
doar o verigă teoretică , un construct mental ce ne ajută să
explicăm cum se ajunge de la cauză la efect ”.10 O
asemenea conexiune cauzală teoretic ă este folosită pentru
a genera predicții , nu pentru a elabora structuri . Iar
consumatorul și firma neoclasice , golite de năclăiosul
realism instituționalist , pot îndeplini mai bine funcția lor
predictivă .
În cazul instituționaliștilor , atît firma cît și
consumatorul se bazează pe corporațiile și consumatorii
reali. Angrenajele acționale ale lui Commons erau bazate
pe experiența sa și pe studiile sale de caz . Clasa
neproductivă ( leisure class ), descrisă de Veblen , era bazat ă
pe observațiile sale pătrunză toare — aspre , ce-i drept —
asupra culturii noastre pecuniare . Asemenea unități de
analiză realiste nu îndeplinesc , și nici nu sînt menite să
îndepli nească , o funcție predictivă . Ci îl ajută pe economist
să înțeleagă structura (pattern -ul) culturii capitalist e
americane .
Deosebirea dintre unitățile de analiză instituționale și
cele neoclasice va fi , probabil , și mai clară dacă cititorul va
remarca numeroasele trăsături pe care le au în comun
modelele structurate ale instituționaliștilor cu antropologia
și cu u nitatea de analiză a acesteia (pattern -ul sau
configurația culturală ).11 Prin contrast , modelele deductive
ale neoclasicilor au multe lucruri în comun cu matematica
pură și cu unitatea ei de analiză (postulatul logic ).

Behaviorism ul și individualismul
ca perspective psihologice

Abordarea instituțională adoptă perspectiva psihologică
a behaviorismului .12 Semnificația acestei perspective
pentru economia i nstituțională este ilustrată de următorul
pasaj din B . F. Skinn er privitor la efectul normelor

instituți onale asupra personalității sau a preferințelor
subiective ale cercetătorului științific individual :

Dacă el proiectează un experiment într -un anumit fel sau
oprește un experiment într -un punct anume, pentru că
rezultatul va confirma atunci o teorie ce po artă numele său … e
aproape sigur că va avea neplăceri [fiindcă] rezultatele publicate
ale oamenilor de știință sînt repede supuse verificării de către
alții… A spune pe acest temei că oamenii de știință sînt
superiori din punct de vedere moral sau etic altor oameni sau
că posedă un simț etic mai fin [sau a spune că preferințele lor
individuale converg spre adevăr] înseamnă a comite greșeala de
a atribui omului de știință ceea ce în realitate constituie o
trăsătură a ambianței în care el lucrează.13

Behaviorismul vede rădăcinile acțiunii umane în
structurile instituționale (norme , reguli de funcționare ,
uzanțe și deprinderi ) și nu în preferințele individuale , pe
care le consideră ori în bună parte derivate , ori nesigure
din pricina caracterului lor intro spectiv și subiectiv . El nu
este lipsit de preconcepții , în ciuda afirmației lui Machlup
că „programul behaviorismului constă în repudierea
preconcepțiilor și a ipotezelor , precum și în sprijinirea
exclusiv pe observarea comportamentului manifest ”.14
Behav iorismul consideră preferințele individuale , cînd se
impune folosirea lor într -o analiză , ca fiind derivate în
mare parte din mediul cultural -instituțional în care s -a
născut individul . Explicarea comportamentului uman
trebuie , deci, să pornească de aici .
Acest mediu și comportamentul individual
corespunzător nu se limitează la o mulțime statică de
stimuli și reacții observate . Preconcepțiile psihologice ale
instituționaliștilor sînt cu mult mai sofisticate .15 Ființel e
umane indivi duale sînt și ele importan te, mai ales atunci
cînd luptă împotriva cadrului instituțional în care s -au
născut și cînd îi aduc schimbări . Veblen spunea , într-un
articol important , că în viziunea economiștilor ortodocși

omul „n -are nici antecedent , nici consecvent . El este un
dat uma n definitiv și izolat , aflat în echilibru stabil atunci
cînd nu este dislocat și împins într -o direcție sau alta de
forțe ce acționează asupra sa … Cînd forța impactului s -a
consumat , el intră în repaus , un ghem de dorințe autonom
identic cu ce a fost îna inte”.16 Deși neîncrederea lor față de
subiectivism îi împinge pe instituționaliști spre
behaviorism , Veblen își reprezintă omul ca fiind mai mult
decît un simplu termen mediu subînțeles în psihologia
stimul -reacție .
Dacă cercetătorul pornește în explicare a
comportamentului uman de la individ și nu de la
instituție , el împărtășește preconcepțiile subiective ale
economistului neoclasic , mai bine cunoscute , probabil ,
sub numele de indi vidualism metodologic . Aceasta este
definit de Paul Diesing drept „doctrina potrivit căreia
numai indivizii sînt reali , nu și societățile și grupurile , și
de aceea orice explicație trebuie să se bazeze în ultimă
instanță pe enunțuri sau legi privitoare la comportamentul
individual ”.17 Definiția lui Diesing este un pic prea
tranșa ntă. Rari sînt , de fapt , cercetătorii din științele
sociale ce ar fi dispuși să susțină că societățile nu sînt
reale. Adevărul e doar că mulți din ei (inclusiv neoclasicii )
studiază societățile începînd cu indivizii și cu opțiunile lor
independente .18
Cu a jutorul acestei discuții despre preconcepții ,
economia instituțională poate fi înțeleasă ca un ansamblu
de teorii sau modele structurale concatenate avînd drept
componente instituții și drept fundament psihologi c
behavio rismul . Prin contrast , economia neoc lasică poate fi
înțeleasă ca un ansamblu de teorii sau modele predictive
ierarhice avînd drept componente firmele individuale și
consumatorii individuali , iar drept fundament psihologic
individualismul metodologic .19

Tipurile corespunzătoare de probe

Cele două școli au nu doar preconcepții total diferite , ci
exponenții lor caută tipuri de probe diferite : economiștii
instituționali caută probe structu rale, iar cei neoclasici ,
probe predictive . Probele structurale au de -a face cu
măsura în care modelul str uctural sau teoria concatenată
propuse de instituționalist se potrivesc cu mulțimea
relațiilor umane pe care el încearcă să le explice . Probele
predictive au de -a face cu acuratețea și siguranța
predicțiilor derivate din teoria ierarhică sau modelul
predic tiv ale neoclasicului .
Să ilustrăm cele spuse printr -un exemplu simplu .20 Să
presupunem că vrem să determinăm rezistența unui
scaun , dar nu ne putem așeza pe el . Am putea strînge
atunci două feluri de probe . Am putea să examinăm
structura scaunului observî nd numărul , grosimea și
rezistența picioarelor lui , ca și starea generală în care se
află. Sau am putea să presupunem că scaunul e suficient
de rezistent , să derivăm de aici predicția că oamenii îl pot
folosi fără grijă , iar apoi , în cursul observației , să vedem
cîți oameni se pot așeza pe el fără ca scaunul să se rupă .
În primul caz vom fi strîns probe structurale ; în cel de -al
doilea , probe predictive .

Probele structurale și teoria economică instituțională

În viziunea instituționalistă predicția este re lativ
neimportantă . După Charles Wilber și Robert Harisson ,
„acuratețea predicțiilor nu poate fi forma principală de
verificare în modelul structural ”.21 Într-un asemenea
model comportamentul indivizilor nu este determinat cu
precizie de structură (e vorba de structura instituțională ).
În schimb , el stabilește un domeniu în cadrul căruia
părțile constitutive pot să varieze . În particular , instituțiile
determină un spectru de alternative acceptabile între care
indivizii pot să aleagă , dar ele nu determină
comportamentul exact . De aceea , cînd este folosită ca

unitate de bază a analizei o instituție , de multe ori nu sînt
posibile predicții deduse cu precizie .
Să luăm un exemplu banal , dar foarte edificator .
Cunoscîn d normele vesti mentare statornicite într -o
anumită organizație , teoreticianul nu dobîndește
posibilitatea de a prevedea exact cu ce se va îmbrăca lunea
dl. Jones . Totuși , instituționalistul ar putea susține că
deși haina dlui Jones poate fi sau gri închis sau maro
deschis , dacă acesta este directorul unei filiale a IBM , el va
purta costum și cravată . De asemenea , că locuiește într -o
casă de un anumit fel și într -un cartier de o anumită
categorie , deși adresa sa exactă nu poate fi specificată .
Jones va bea scotch , nu bere ; va avea o soție zveltă , nu
una grasă ; și va fi membru al unui club sportiv select , nu
al asociației jucătorilor de popice . Într-un cuvînt ,
înțelegerea structurii instituționale în cadrul căreia
trăiește Jones oferă instituționalistului anumite posibilități
de a face predicții generale , calitative , nu însă și predicții
specifice , cantitative .
Instituționaliștii , cum este firesc , caută în general probe
referitoare la normele de comportament , recompensele și
sancțiunile , ca și la raporturile de putere . Toate acestea au
de-a face cu structu ra instituțională și cu contextul
cultural . Wilber și Harrison rezumă în felul următor
mecanismul de validare preferat de instituționaliști :
„Probele în sprijinul unei ipoteze sau interpretări sînt
evaluate cu ajutorul validării contextuale . Această tehnic ă
este un proces de verificare reciprocă între diferite surse de
material probator [studii isto rice, chestionare , studii de caz
etc.] și servește ca mijloc indirect de evaluare a
plauzibilității interpretărilor inițiale ”.22 Teoria
instituționalistă a consu mului folosește normele
instituționale și contextul cultural pentru a construi un
model al comportamentului consumatorului . Pentru a -și
testa empiric teoria , instituționalistul folosește studii de
caz, studii istorice și/sau chestionare (cînd este posibil )
pentru a vedea dacă normele și contextul modelului

structural construit coincid cu structura lumii „reale ” așa
cum este inter pretată aceasta de el însuși și de alții .
În cazul instituționalismului , ceea ce Thomas Kuhn ar
numi știință „normală ” constă din efectuarea de studii de
caz și folosirea lor pentru dezvoltarea sau extinderea unui
model de bază .23 Știința „revoluționară ” constă în
construirea de noi modele de bază , menite să înlocuiască
pe cele vechi care nu pot fi puse de acord cu lumea „reală ”.
De exemplu , în lucrările sale Teoria clasei neproductive
și Teoria între prinderii , Veblen a construit un model
structural de bază al canoanelor pecuniar -prădalnice de
conduită corectă în consum și producție în condițiile
capitalismului modern . În Germania im perială și
Învățămîntul superior în America , între altele el a realizat
studii de caz , dezvoltînd și extinzînd modelul său
structural spre a determina cît de bine se potrivea acesta
lumii din jur . În aceste studii de caz , a încercat să strîngă
probe struct urale și să le interpreteze . N-a făcut predicții
concrete și n -a căutat probe predictive ; prin observațiile
sale subtile și prin lecturile sale avide din domeniul
tuturor științelor sociale , a căutat să înțeleagă , nu să facă
predicții .

Probele predictive în teoria economică neoclasică

Modelele structurale ale teoriei instituționale nu
facilitează generarea de deducții sau predicții logice24;
aceasta este facilitată de modelele deductive ale teoriei
neoclasice . Este, de aceea , lesne de înțeles faptul că
economia neoclasică s -a afirmat în principal pe direcția
generării logice a deducțiilor și a căutării de probe
predictive .25
În teoria economică neoclasică , știința „normală ” constă
în strîngerea de date privitoare la prețuri și cantități
pentru testarea pre dicțiilor referitoare la cerere și ofertă
generate de modelele deductive ale consumatorului și
producătorului . Știința „normală ” a teoriei economice

instituționaliste se concretizează în studii de caz pe linia
unor, să zicem , Adolf Berle și Gardiner Means26, pe cînd
cea a teoriei neoclasice caută să genereze deducții logice ,
prin economiștii de formație matematică și să testeze
statistic aceste predicții prin străduințele altor economiști .
Firește , deducția matematică și testarea empirică se
efectuează ades ea simultan . De exemplu , în 1938 au fost
publi cate două lucrări remarcabile de factură neoclasică :
Analiza matematică pentru economiști a lui R . G. D. Allen și
Teoria și măsurarea cererii a lui Henry Schultz . Allen a
dezvoltat instrumentele matematice nece sare deducțiilor
(predicțiilor ) cantitative , făcîndu -le cunoscute unei
generații de neoclasici . În același timp , Schultz a făcu t
muncă de pionierat în determi narea și testarea statistică a
curbelor de cerere .27

Încheiere

Discuția de față încearcă să clar ifice deos ebirile
metodologice dintre in stituționaliști și neoclasici . Am
schițat anumite deosebiri dintre preconcepțiile și tipurile
de probe preferate de cele două școli de gîndire . Prima
construiește modele structurale ale normelor instituționale
încorp orate într -un context cultural specific . În cadrul
acestui model , comportamentul indivizilor este în mare
măsură rezultatul mediului instituțional în care ei trăiesc .
Aceasta face ca natura sau structura detaliată a acestui
mediu instituțional -cultural să fie de maximă importanță
teoretică și empirică . Studiile de caz și chestionarele prin
care este sondată această structură sînt măcinișul morii
empirice a acestei școli . Școala neoclasică elaborează
modele deductive bazate pe postulate care generează
predic ții logice privitoare la consumatorii individuali și la
firmele individuale . În cadrul acestui model , optimizarea
alegerilor individuale este folosită pentru a face predicții
despre cantitățile oferite și cele solicitate . De aceea , mediul
instituțional -cultural este aici mai puțin semnificativ .

Capătă , în schimb , o importanță de prim ordin datele
statistice privitoare la prețuri și la cantități , cu care
urmează a fi comparate predicțiile .
Rezultă de aici cu destulă claritate de ce sînt atît de
diferite cele două școli de gîndire . Preconcepțiile lor și
cercetările lor empirice îi duc pe practicieni în direcții
foarte diferite .

NOTE

1. Dintre lucrările de filozofie a științei la care apelez în
acest articol menționez : Paul Diesing , Patterns of Discovery
in the Social Sciences (Aldine -Atherton , New York , 1971 );
Abraham Kaplan , The Conduct of Inquiry (Chandler , San
Francisco , 1964 ); Ernest Nagel , The Structure of Science
(Harcourt , Brace & World , New York , 1961 ); Stephen C .
Pepper , World Hypotheses: A Study o f Evidence (Univ . of
California Press , Berkeley , 1966 ); și Charles K . Wilber și
Robert S . Harrison , „The Metho dological Basis of
Institutional Economics ; Pattern Model , Storytelling and
Holism ”, Journal of Economic Issues 12 (martie 1978 ), pp.
61-89. Vezi și Thorstein Veblen , „The Preconceptions of
Economic Science ” în The Place of Science in Modern
Civilization and Other Essays (B. W. Huebsch , New York ,
1919 ).
2. Această distincție se inspiră substanțial din Diesing ,
Patterns of Discovery , Kaplan , Conduct of Inquiry , și Wilber
și Harrison , „Methodological Basis ”.
3. Kaplan , Conduct of Inquiry , p. 298.
4. Ibid., p. 298. Vezi și pp . 332-346.
5. Fritz Machlup , „Theories of the Firm : Marginalist ,
Behavioral , Managerial ”, American Economic Review 57
(martie 1967 ), pp. 14-15. Poziția lui Machlup se aseamănă
îndeaproape cu ceea ce s -a numit „ F-twist” Vezi Milton
Friedman , „The Methodology of Positive Economics ” în

volumul său Essays in Positive Economics (University of
Chicago Press , Chicago , 1953 ).
6. John R . Comm ons, The Economics of Collective Action
(Macmillan , New York , 1950 ) îndeosebi pp . 117-119.
7. Thorstein Veblen , „The Limitations of Marginal
Utility ”, în The Place of Science in Modern Civilization , pp.
242-243.
8. Vezi Paul Streeten , „Appendix : Recent Con troversies ”,
în The Political Element in the Development of Economic –
Theory , ed. Gunnar Myrdal (Simon and Schuster , New
York, 1954 ), p. 215.
9. Vezi David E . W. Laidler , The Demand for Money , ed.
a 2-a (Dun -Donnelley , New York , 1977 ), pp. 101-162.
10. Mach lup „Theories of the Firm ”, p. 9.
11. Recomandăm cititorului interesat să compare Ruth
Benedict , Patterns of Culture (Houghton Mifflin , New York ,
1934 ) cu Thorstein Veblen , Theory of the Leisure Class
(Macmillan , New York , 1899 ).
12. Pentru o viziune întru cîtva diferită dar
complementară , a se vedea John E . Roemer , care spune :
„Economiștii clasici și Marx pla sau societatea în centrul
sistemului economic , iar individul la periferia lui . Teoria
neoclasică a revenit la eroarea ptolemeică , plasînd în
centru ind ividul ”, John E . Roemer „Neoclassicism ,
Marxism and Collective Action ”, Journal of Economic Issues
12 (martie 1978 ), p. 148.
13. B. F. Skinner , Beyond Freedom and Dignity (Bantam
Books , New York , 1971 ), p. 166.
14. Machlup , „Theories of the Firm ”, p. 4.
15. Pe acest aspect a pus accentul un referent anonim
care, deși instituționalist , este mai degrabă un gestaltist
decît un behaviorist . Pentru o discuție despre introspecție
(subiectivism ), behaviorism și gestaltism , vezi Wolfgang
Kohler , Gestalt Psychology (New American Library , New
York, 1975 [1947] ).

16. Thorstein Veblen , „Why Is Economics Not an
Evolutionary Science ?” în Science in Modern Civilization ,
pp. 73-74.
17. Diesing , Patterns of Discovery , p. 125. Vezi și
Thorstein Veblen , „The Limita tions of Mar ginal Utility ”, pp.
237-239 și „The Socialist Economics of Karl Marx and His
Followers ”, pp. 441—443, ambele în Science in Modern
Civilization . Despre beha viorismul și antisubiectivismul lui
Veblen discută Joseph Dorfman în Thorstein Veblen and
His America , ed. a 7-a (Kelley , Clifton , N. J., 1972 ), pp.
291-293.
18. Vezi și Nagel , Structure of Science , p. 535-546; și
Kendall P . Cochran , „Economics as Moral Science ”, Review
of Social Economy 32 (oct. 1974 ), pp. 185-195.
19. Vezi și William M . Dugger , „Institu tional and
Neoclassical Economics Compared ”, Social Science
Quarterly 58 (dec. 1977 ), pp. 449-461.
20. Exemplul care urmează se sprijină pe disti ncția
trasată și ilustrată de Pe pper în World Hypotheses , pp. 47-
90.
21. Wilber and Harrison , „Methodological B asis”, p. 78.
22. Ibid., p. 76. Vezi și Diesing , Patterns of Discovery ,
pp. 147-148.
23. Thomas S . Kuhn , The St ructure of Scientific
Revolutions , ed. a 2-a (University of Chicago Press ,
Chicago , 1970 ).
24. Nu toți economiștii neoclasici folosesc în aceeași
măsură probele predictive . Pentru cele două extreme ,
comparați Friedman , Methodology of Positive Economics cu
G. L. S. Shackle , Time in Economics (North -Holland ,
Amsterdam , 1958 ).
25. Privind dintr -un unghi diferit , s-ar putea evidenția
în cadrul teoriei neoclasice două principale tendințe sau
supoziții metodologice . Vezi Henry W . Briefs , Three Views
of Method in Economics (Georgetown University Press ,
Washington , D. C., 1960 ).

26. Adolf A . Berle și Gardiner C . Means , The Modern
Corporation and Private Pro perty , ed. revizuită (Harcourt ,
Brace and World , New York , 1968 ).
27. R. G. D. Allen , Mathematical Analysis for Economists
(Macmillan , Londra , 1938 ); și Henry Schultz , The Theory
and Measurement of Demand (University of Chicago Press ,
Chicago , 1938 ).

PART EA A V -A
Noi orientări filozofice

În cursul ultimului deceniu , filozofia științei s -a detașat
de concepția pozitiviștilor logici și de cea a lui Karl Popper ,
orientîndu -se spre o investi gare mai detaliată a științelor
particulare . Cele mai multe studii s-au concentrat asupra
științelor naturii , dar n -au lipsit nici preocupările filozofice
privitoare la economia politică . Eseurile semnate de
Alexander Rosenberg și Daniel Hausman , ambii cu
formație filozofică , exemplifică aceste noi strădanii din
filozofia științei economice .
Dar majoritatea studiilor de filozofie și metodologie a
științei economice sînt totuși scrise de economiști . O dată
cu năruirea o ricărui consens între filo zofii științei ,
economiștii trebuie , însă, să fie atenți pe ce filozofie a
științei se sprijină . În eseul final al acestui volum , Mark
Blaug examinează critic concepțiile a doi prestigioși filozofi
contemporani ai științei , Thomas Kuhn și Imre Lakatos , și
se întreabă ce fel de lumină aruncă ele asupra modului
nostru de a înțelege teor ia economică .
Antologia de față nu ajunge , din păcate , la adevăruri de
necontestat . Majoritatea problemelor din filozofia și
metodologia științei economice sînt dificile și rămîn încă
deschise . Această ultimă secțiune nu oferă răspunsurile ,
dar sugerează c um să le căutăm .

CAPITOLUL 19
Interacțiunea dintre studiile
microeconomice și cele
macroeconomice*
ALEXANDER ROSENBERG

Alexander Rosenberg (1946 -) s-a născut la Salzburg,
în Austria. A obținut doctoratul în filozofie la
Universitatea Johns Hopkins. În prezent este profesor
de filozofie și știință socială la Universitatea din
Syracuse. Pe lîngă numeroasele sale lucrări publicate
din domeniul filozofiei științei economice, profesorul
Rosenberg are importante cercetări asupra
cauzalității și de filozofie a biologiei.

Deși criticile inspirate conceptual și metodolog ic la
adresa teoriei microecono mice clasice abundă , este puțin
probabil că ele vor putea discredita în cele din urmă
această teorie dacă nu vor fi suplimentate cu date empirice
convingătoare , în plus, dată fiind concepția astăzi ortodoxă
despre natura și justificarea teoriei microeconomice ,
anumite tipuri de date empirice este improbabil să aibă o
influență reală asupra gradului de convingere cu care
mulți economiști îmbrățișează această teorie . Concepția
ortodoxă și -a primit formularea clasică în teza lui
Friedman că postulatele pe care le face această teorie cu
privire la comportamentul agenților economici individuali
nu se cer și , de altfel , nici nu pot să fie testate ; așadar ,
pentru cine accep tă tezele lui Friedman1, datele ce par să
infirme postulatele teoriei microeconomice nu sînt
admisibile ca teste ale ei . Viziunea lui Friedman despre
metodologia științei economice pozitive admite , de fapt ,

* Din Philosophy of the Social Sciences, vol. 6 (1976), pp. 35 -53).

relevanța datelor statistice pentru testarea teor iei
microeconomice . Și cum viziunea friedmaniană se bucură
de o atî t de largă adeziune printre eco nomiștii cu
preocupări metodologice , este cazul să examinăm mai
îndeaproape relația dintre această teorie și genul de date
ce constituie teste admisibile ale ei. În articolul de față
vreau să examinez această relație , trasînd paralele cu
relația dintre o microteorie fizică și datele agregate despre
care se consideră că -și primesc explicația prin ea . Voi
examina apoi consecințele pe care le -ar antrena concluzia
că teoria microeconomică este infirmată de date agregate
privitoare la o economie sau că nici măcar nu este
aplicabilă la ele . În ultima parte a arti colului abordez
relația dintre teoria microeconomică și teoria
macroeconomică , încercînd să arăt că și aici avem un
pandant al relațiilor dintre microteorii și macroteorii din
știința fizică . Din examinarea acestor trei chestiuni va
reieși , cred, că unele trăsături centrale și distinctive ale
microeconomici clasice trebuie să joace și pe viitor un rol
central î n dezvoltarea teoriei economice .
În caracterizarea celei de -a doua probleme , vreau să
lămuresc o distincție de care m -am folosit mai sus și care ,
în raport cu ceea ce urmăresc eu aici , este important să fie
foarte clară . Este vorba de distincția dintre , pe de o parte ,
confirmarea sau infirmarea unei teorii de către datele
disponibile , și, pe de alta , aplicabilitatea sau
inaplicabilitatea teoriei la respectivele date . O lege generală
sau teorie este aplicabilă la un anumit ansamblu de date
dacă și numai dacă aceste date satisfac condițiile
antecedente ale legii . Astfel , enunțul general „toate
lebedele sînt albe ” este aplicabil la lebede , dar la cerbi nu ;
iar pentru a testa aceasta lege , nu-i de-ajuns să se
determine culoarea unei păsări particulare , ci trebui e să
determinăm și specia căreia îi aparține . Astfel , o gîscă albă
nu oferă un test pentru ipoteza noastră , aceasta nefiind
aplicabilă la gîște . O lebădă care este neagră pentru că e
murdară de petrol nu oferă nici ea un test , deoarece

condiția antecedentă a legii noastre exclude în mod
implicit , printr -un ceteris paribus subînțeles , un asemenea
caz din domeniul de aplicabilitate al legii . Încercarea de a
confirma sau infirma un enunț general sau o teorie
presupune aplicabilitatea acestora la datele pe care le
invocăm în acest scop . Tocmai faptul acesta împiedică , în
parte , falsificarea riguroasă a unei legi sau teorii . Dat fiind
că testele reclamă în mod invariabil supoziții auxiliare —
inclusiv supoziția că datele satisfac condițiile antecedente
din propoz iția supusă testării — putem oricînd să păstrăm
o teorie negînd aplica bilitatea ei la materialul empiric de
care dispunem . Întrebarea dacă teoria este aplicabilă e
logic anterioară întrebării dacă ea este sau nu confirmată .
Firește , în practică cea mai bun ă garanție a aplicabilității
unei teorii este compatibilitatea consecințelor ei
observabile cu datele strînse în vederea testării ei . Pe de
altă parte , eșecul predictiv nu poate să distin gă între
falsitate și inaplica bilitate . Tocmai de aceea distincția es te
uneori pierdută din vedere , iar unele teorii , mai ales din
științele sociale , au fost respinse ca fiind false , cînd de fapt
erau inaplicabile la datele -test și ca atare rămăseseră , la
drept vorbind , netestate .
Această distincție va fi de importanță cruc ială în
discuția de mai jos privind relația dintre microeconomie și
datele statistice agregate avansate uneori de economiști
pentru a pune sub semnul întrebării adevărul sau
relevanța și utilitatea ei .

I
Dacă agenții economici individuali acționează în
conformitate cu legile microeconomice , iar economii întregi
sînt alcătuite exclusiv din asemenea agenți și din creațiile
lor, pare rezonabil s ă presupunem că enunțurile gene rale
ce descriu comportamentul unei economii ar putea fi
produse prin agregarea aritm etică a comportamentului
agenților așa cum este descris de aceste legi .

De altfel , economiștii bănuiau demult că , date fiind
anumite ipoteze auxi liare, agregarea comportamentului
maximizant , cerută de teoria clasică , va produce rezultate
frapante . Walras a fost primul care , în 1874 , a sugerat că
în condițiile unor randamente de scară constante sau
descrescătoare , o economie formată din agenți ce se
comportă în conformitate cu teoria clasică va ajunge la un
„echilibru general ”. Adică , comportamentul maximiza nt al
consumatorilor și producătorilor se soldează inevitabil cu
un echilibru între cantitățile oferite și cele cerute pe fiecare
din piețele economiei respective , inclusiv pe piața muncii .
Abia peste șaizeci de ani a putut fi formulată prima dintr -o
serie de demonstrații elegante ale acestei teze . Aceste
demonstrații fac uz de ipoteze întrucîtva diferite despre
agenți , dar toate se plasează hotărît în tradiția teoriei
clasice .2 Dar, chiar și în lipsa unei demonstrații riguroase ,
economiștii din secolul al XIX-lea și de la începutul
secolului al XX -lea au îmbrățișat punctul de vedere că
nereușitele unei economii de a menține un echilibru
general nu sînt decît devieri temporare . În sprijinul acestui
punct de vedere veneau și consolările teoriei
macroeconom ice tradiționale a cărei dezvol tare este
anterioară gîndirii marginaliste care a produs
microeconomia clasică .
În măsura , deci, în care echilibrul general walrasian
este o consecință logică a unor teze caracteristic
microeconomice privitoare la agenți , el gen erează cel puțin
o consecință macroeconomică implicită . Unii economiști
au și exprimat , de altfel , explicit acest punct de vedere .

Teoria echilibrului general formează o punte între aceste
două ramuri ale teoriei economice, folosind instrumentele
microeco nomici pentru analiza comportamentului întregii
economii. Teoria echilibrului general are în comun cu
macroeconomia interrelațiile existente între piețele de bunuri și
servicii în cadrul economiei, iar cu microeconomia — faptul că
analiza sa se raportează nu la agregate, ci la decidenții

individuali și la mărfurile individuale. Întrebările fun damentale
la care teoria echili brului general încearcă să răspundă sînt
aceleași cu cele ce se pun în teoria macroeconomică … Dar acolo
unde aceasta din urmă oferă ră spunsuri în termeni de agregate,
teoria echilibrului general oferă răspunsuri în termeni de
consumatori, producători și mărfuri individuale din care sînt
formate aceste agregate.3

Această caracterizare nu evidențiază dec ît incomplet
conexiunile echili brului general cu teoria microeconomică .
Prima nu numai că apelează la conceptele folosite în teoria
microeconomică , ci este în bună măsură o încer care
sistematică de a vedea ce se poate deriva logic din unele
versiuni extrem de formalizate ale celor mai gener ale
enunțuri ale acesteia . De aici interesul ei statornic pentru
economiștii matematicieni . Interesul pentru teoria echili –
brului general nu rezultă nicidecum din faptul că ea ar
descrie comportamentul vreunei economii reale ; și în acest
sens ea este foart e departe de preocupările
macroeconomice curente . Motivul e că practic nimeni nu –
și închipuie astăzi că economiile naționale manifestă un
echilibru general de felul celui descris de teorie .
Majoritatea economiilo r manifestă diferite dez echilibre
între ofer ta și cere rea de bunuri și servicii . În particular ,
dezechili brul aparent secular al pieței muncii din
economiile industrializate reprezintă una din cele mai
grave probleme pentru politica publică . Dacă însă logica
ne dă asigurări că agregarea comportament ului, așa cum
pretinde teoria microeco nomică , duce la echilibru general ,
ce urmează de aici ? Putem infera că dacă o economie nu
manifestă acest echilibru , teoria clasică este falsificată ?
Desigur că unii economiști (și unii ne -economiști ) par să fi
raționa t așa . Ei au tras concluzia că ori teoria clasică ar
trebui abandonată în favoarea unei teorii microeco nomice
alternative , ori ar trebui aban donat întregul demers
microeco nomic , îndreptîndu -ne atenția doar asupra teoriei
macroeconomice . Unii sugerează chia r să abandonăm cu

totul teoretizarea economică . Adolph Lowe pare să fi
îmbrățișat această opțiune în cîteva locuri diferite .4
După Lowe , a existat „o perioadă limitată a istoriei
economice — perioada capitalismului clasic din deceniile
ce au urmat revoluți ei industriale — căreia [formularea
standard a teoriei economice] i se potrivește bine ”. În
condițiile actuale însă , eșecurile teoriei tradiționale par
mult mai mari decît succesele . „E ca și cum s -ar fi
întîmplat ceva cu însuși obiectul cercetării , făcînd u-l tot
mai refractar la metodele de investigație tradiționale .
Natura acestei schimbări este un spectru mereu mai larg
de conf igurații comportamentale și mo tivaționale avînd
drept consecință o „dezordine ” crescîndă în procesele
autonome ale piețelor moder ne” (Lowe , 1969 , p. 2). Lowe
trage concluzia pesimistă că „pare imposibilă construirea …
unei teorii [cu suficientă putere explicativă și predictivă]
dacă fenomenelor observabile … le lipsește acel minim de
ordine ce constituie condiția oricărei generali zări
științifice ” (Lowe , 1969 , p. 3). Voi examina concluzia lui
Lowe ceva mai încolo ; pentru moment , să ne ocupăm de
tezele sale privitoare la teoria tradițională și la dezordinea
pieței . Ar fi evident greșit să admitem de -a dreptul că
dezordinile de pe pi ață infirmă o teorie care prezice ordine
— adică echilibru —, dacă n -avem motive de a considera
că sînt întrunite condițiile inițiale descrise în antecedentele
legilor generale ale teoriei și , în plus , că este satisfăcută
clauza implicită ceteris paribus atașată acestor propoziții .
Ar trebui de asemenea să pretindem anumite alte lucruri
(ce nu se referă la agenți ): de exemplu , să nu fie prezente
economii de scară . Altminteri datele macro nu pot servi ca
test al teoriei , pentru că aceasta nu le -ar fi aplicab ilă. Dar
după cum admite Lowe , „s-a întîmplat ceva cu obiectul
cercetării ” — cu agentul economic . După părerea lui Lowe ,
anticipările acestuia s -au schimbat într -un mod ce
complică problemele deci ziilor sale , adăug înd noi credințe
la bagajul celor pe baza cărora trebuie să calculeze spre a –
și determina acțiunile . Cu alte cuvinte , în mod evident

clauza ceteris paribus nu este satisfăcută . Și mai clar este ,
apoi, că la nivelul societăților industriale se manifestă în
mod persistent economii de scară . În conse cință , pare mai
îndreptățit să admitem că teoria clasică nu este falsă , ci
mai degrabă inaplicabilă și ca atare irelevantă și
inutilizabilă . Dar chiar și această concluzie este mult prea
dură.
Sugestia lui Lowe că în fapt teoria clas ică dădea seama
bine de „capita lismul clasic ” este ea însăși prea generoasă .
Căci în activitatea economică din secolul al XIX-lea au
existat dezechilibre substanțiale ; în plus , acțiunile
agenților individuali se produceau în condiții pe care teoria
clasică nici nu le lua măcar î n considerare . Cea mai
importantă dintre acestea era , bineînțeles , incertitudinea ,
condiția care face teoria clasică total inaplicabilă (dar nu
neapărat falsă ). Incertitudinea ca fapt economic are
implicații pentru toate aspectele comportamentului
economic , îndeosebi însă pentru modul în care individul se
raportează la bani . Legătura dintre bani și teoria clasică
este întrucîtva artificială . Banii pot fi incluși în schema
echilibrului general , dar cum , în și prin ei înșiși , nu sînt
purtători ai unei utilită ți, maximizarea utilității nu poate
oferi o explicație reală a dorinței consumatorului de a
poseda bani în condiții de incertitudine . Efectul
incertitudinii asupra acțiunilor agenților și în particular
asupra cantităților de bani pe care vor să le aibă ca
urmare a acestei incertitudini este atît de amplu încît
anulează total condițiile presu puse de teoria
microeconomică clasică .
Ar fi impropriu să se conchidă de aici că această teorie e
falsă. Ar trebui să tragem , atunci , concluzia că teoria
clasică este ir elevantă pentru că e inaplicabilă ? Să
examinăm problema mai generală dacă trebuie
considerată inutilizabilă sau irelevantă orice teorie
generală în cazul căreia condițiile antecedente pe care le
reclamă enunțurile ei g enerale nu sînt niciodată întru nite.

Un exemplu deosebit de clar îl oferă în acest sens prima
lege a lui Newton .
(I) Cînd asupra unui corp nu acționează nici un fel de
forțe, el rămîne în repaus (sau în mișcare rectilinie
uniformă ).
Aici condiția antecedentă , absența forțelor , nu se
realizează de fapt niciodată , și totuși nici o lege nu s -ar
putea dovedi mai utilă și mai relevantă . Firește , această
propoziție spune atît de mult prin ea însăși încît nu
considerăm deloc absența condițiilor ei inițiale ca pe un
argument împotriva ei . Un exemplu ma i bun ne oferă
teoria cinetică a gazelor , așa-numitul model al „bilelor de
biliard ” pentru comportamentul gazelor . Se pot trasa
cîteva paralele utile între teoria microeconomică și teoria
cinetică clasică . Ambele au consecințe agregative ce nu se
întîlnesc în observație : în primul caz consecința agregativă
se consideră a fi echilibrul general ; în cel de-al doilea este
următoarea ecuație de stare pentru un gaz compus din
molecule guvernate de teoria cinetică (așa cum agenții sînt
guvernați de teoria microeco nomică ):

(II) PV = rT ,

unde P și V reprezintă presiunea și respectiv volumul , T
temperatura absolută , iar r este o constantă . Din
nefericire , gazele nu se comportă în conformitate cu (II ), iar
această discrepanță cr ește o dată cu valorile variabi lelor în
cauză . Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în
microeconomie , aici admitem fără echivoc că observațiile
clar incompatibile cu (II ) infirmă teoria cinetică . Nu putem
trage concluzia că antecedentele propozițiilor generale ale
acestei teorii pur și simplu nu se realizează . Ci
recunoaștem că ele nu se pot realiza . Pentru că printre
aceste condiții antecedente se numără unele ce sînt
incompatibile cu legi deja statornicite ale naturii : existența
unor mase fără volum între care nu acționează nici un fel
de for țe de atracție . Conchi dem, de aceea , falsitatea teoriei

cinetice a gazelor , și nu doar inaplicabilitatea ei la
comportamentul real al gazelor . În mod firesc , dacă am
putea descoperi incompatibilități similare între condițiile
antecedente ale enunțurilor mi croeconomice generale și
anumite legi statornicite ale naturii , ar trebui să calificăm
teoria microeconomică drept inechivoc falsă .
Pe de altă parte , deși este nu doar strict inaplicabilă ci și
falsă, teoria cinetică clasică este în mod incontestabil utilă
și relevantă . Ea nu reprezintă o cunoștință imperfectă .
Pentru un anumit interval de valori ale presiunii ,
temperaturii și volumului , ea dă rezultate pe care între
anumite limite le putem socoti valabile . În plus , am izbutit
să obținem succesiv explicații mai detaliate ale
comportamentului moleculelor de gaz și ecuații de stare
mai detaliate pentru gaze . Aceste teorii succesive ne -au
permis să elucidăm inexactitățile flagrante din teoria
cinetică clasică și să explicăm totodată cum și de ce teoria
clasică oferă , pentru un interval limitat de valori , descrieri
suficient de bune ale fenomenelor gazoase .
Să observăm cum au fost produse teoriile succesoare :
prin adăugiri la condițiile antecedente ale legilor generale
ce descriu comportamentul moleculelor de gaz , cu
consecințe pentru noile ecuații de stare pe care le cuprind
aceste teorii . Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, van der
Waals a propus în locul lui (II ) o nouă ecuație de stare :

(III) (P + a/v2 ) (V – b) = rT,

unde a reprezintă efectele forțelor de a tracție ce
acționează între moleculele individuale și este o constantă
independentă de gazul considerat , iar b este volumul
exclus datorită mărimii finite a moleculelor . Parametrii a și
b exprimă tocmai acele trăsături ale sistemelor fizice în
interacțiune a căror neglijare face ca teoria clasică să fie o
idealizare . Atribuind moleculelor de gaz proprietățile
descrise de acești parametri , obținem explicația lui (III ), a
abaterilor lui (II ) de la valorile observate ale presiunii ,

temperaturii și volu mului , ca și a acurateței satisfăcătoare
a lui (II ) pentru unele valori ale acestor variabile . Cu cît
este mai mare presiunea gazului , cu atît moleculele sînt
mai apropiate unele de altele ; de la un anumit punct gazul
nu mai poate fi comprimat din pricina impenetr abilității
moleculelor , iar volumul nu mai poate fi micșorat . Din
această cauză , la o presiune ridicată , volumul gazului va
depăși valoarea pe care o dă (II ). Tot așa , efectele forțelor
de atracție cresc o dată cu micșorarea volumului , pentru
că moleculele vor fi mai aproape unele de altele . Astfel , la
presiuni ridicate o scădere a temperaturii nu va determina
creșterea volumului cerută de (II ).
Succesoarele teoriei cinetice clasice corijează erorile
acesteia și explică utilitatea ei adăugînd noi elemente l a
condițiile antecedente ale legilor ce guvernează
comportamentul constituentelor gazului .
Este evident că în general din simplul fapt că condițiile
antecedente ale unei teorii nu sînt satisfăcute nu rezultă
că teoria este inutilizabilă sau că este ireleva ntă sub
aspect științific . Atît despre problema generală . Cum
rămîne însă cu teoria microeconomică ? Putem susține
utilitatea și relevanța ei în aceeași măsură ca în cazul
teoriei cinetice a gazelor ? Putem anticipa o evoluție
similară a teoriei microeconomi ce? Iată întrebări la care nu
se poate răspunde pînă la capăt a priori . Cîteva lucruri pot
fi spuse totuși . În cazul teoriei cinetice , direcția în care s –
au dezvoltat succesoarele ei putea fi „anti cipată ” pe baza
faptului că din condițiile ei antecedente e rau excluse
explicit elemente despre care știm din alte teorii fizice că
sînt relevante . În cazul teoriei microeconomice situația e
mult diferită . Aici nu putem anticipa ce direcție va urma
specificarea în continuare a condițiilor ei antecedente , în
felul în care putem determina retrospectiv direcția teoriei
revizuite . Pentru că nu există teorii statornicite ale acțiunii
umane care să ne poată oferi noi detalii despre
comportamentul agenților . De exemplu , dacă am avea o
teorie credibilă care să explice cons umul ostentativ sau

demonstrativ , am putea adăuga la antecedentele legilor
microeconomice anumite precizări specifice , care ne -ar
permite să explicăm unele nepotriviri vizibile cu teoria
clasică în felul în care teoria cinetică modificată o
corectează pe c ea clasică . În schimb , în absența unor
asemenea teorii prognozele privind direcția în care se va
produce o asemenea precizare a teoriei microeconomice
rămîn pronunțat speculative . Ne putem aștepta , totuși , ca,
așa cum succesoarele teoriei cinetice clasice păstrează
unele trăsături distinctive ale precursoarei lor , dezvoltările
microeconomice , dacă vor avea loc , să păstreze alura de
bază a teoriei clasice . În cazul teoriilor ce descriu
comportamentul gazelor , teoriile succesive au păstrat
ideea că gazele sîn t compuse din molecule ce acționează în
conformitate cu legile de bază ale mecanicii (newtoniene
sau cuantice ) care guvernează și obiectele macroscopice .
Modificările teoriei microeconomice clasice ne putem
aștepta să păstreze o versiune sau alta a postula tului
maximizării și tezele caracteristice privitoare la ordonarea
preferințelor . Nu este exclus ca acestea , în conjuncție cu
anumite ipoteze privind constituirea estimărilor de
probabilitate subiective în condiții de incertitudine , să se
dovedească mai ap licabile decît teoria clasică și mai
concordante cu observarea comportamentului atît
individual , cît și în grup . În plus , revizuirile succesive ale
unei asemenea teorii , care ar specifica succesiv condițiile
antecedente , ar putea aproxima din ce în ce mai mult o
teorie care să fie deopotrivă aplicabilă și confirmată .
Într-adevăr , unele c ercetări microeconomice țintesc
tocmai în această direcție . Studiile de teoria jocurilor , deși
au adesea un caracter normativ , s-au orientat uneori spre
descrierea comportam entului economic real în condiții de
incertitudine . Mai importantă este dezvoltarea
microeconomiei probabiliste .
Deși se află încă într -o fază de început , acest domeniu
de cercetări mi se pare clar că evoluează în direcția pe care
am descris -o. Deocamdată părerile nu concordă în ce

privește forma exactă pe care o va îmbrăca o asemenea
teorie , și cu atît mai puțin în ce privește o prezentare
axiomatică a ei comparabilă cu cea deja existentă pentru
teoria actuală , dar este clar că microeconomia probabilistă
este o dezvoltare a teoriei clasice , accentuat analogă
dezvoltărilor reprezentate de succesoarele teoriei cinetice a
gazelor . Mai multe studii microeconomice au utilizat
modelul von Neumann -Morgenstern al maximizării
utilității în condiții de incertitudine . Să considerăm , de
exemplu , următoarele postulate privind comportamentul
consumatorului și al întreprinzătorului .5

Postulatul I: în fiecare perioadă un consumat or ordonează
secvențele de chel tuieli alternative în conformitate cu valoarea
anticipată a util ității pe care ar oferi -o fiecare din ele. În plus, în
fiecare perioadă consumatorul se comportă ca și cum ar încerca
să aleagă, în limitele constrîngerilor bugetului său, planul de
cheltuieli care -i oferă cea mai mare utilitate anticipată.
Postulatul II: în fiecare perioadă t, întreprinzăto rul ordonează
planurile alterna tive de operații în conformitate cu valoarea
anticipată a utilității pe care fiecare din ele i -o oferă. În plus, în
fiecare perioadă t, el se comportă ca și cum ar încerca să aleagă,
în lim ita constrîngerilor sale de producție și financiare, planul
de operații ce -i aduce cea mai mare utilitate anticipată.

Valoarea anticipată de către agent a unui anumit
rezultat este dată de produsul dintre utilitatea și
probabilitatea lui . Este cît se poat e de limpede că aceste
postulate constituie o extindere naturală a teoriei clasice ,
aplicabilă cel puțin la anumite tipuri de condiții la care
teoria cla sică nu este aplicabilă . În condiții de
incertitudine probabilitățile sînt întotdeauna 1 sau 0 ,
astfel că maximizarea valorii anticipate se reduce la
maximizarea utilității . Acest fel de extindere probabilistă se
menține întru totul în spiritul teoriei clasice . În plus , unii
economiști au încercat explicit să arate că fenomene cum
sînt cererea de bani și li chidități pe care teoria clasică nu o

poate explica devine explicabilă prin introducerea
incertitudinii în concepția maximizării .6
Un semn deosebit de clar al măsurii în care aceste
succesoare constituie extinderi ale teoriei clasice , și nu
concurenți inco mensurabili ai acesteia , este cantitatea de
energie cheltuită de economiști în încercarea de a
determina dacă astfel de modele sînt compatibile cu
echilibrul general asociat teoriei clasice sau implică acest
echilibru . Economiștii au aplicat această inovaț ie și la
probleme ale economiei bunăstării , ale comportamentului
monopolist , ale comerțului internațional și la alte domenii
unde teoria clasică oferea o analiză .7
Totuși , s-ar putea obiecta că , chiar dacă putem elabora
o teorie microeconomică probabilistă aplicabilă care
descrie corect calculele și acțiunile unui agent economic
individual , această teorie s -ar putea dovedi inutilizabilă .
Căci să presupunem că o teorie microeconomică
probabilistă satisfăcătoare se vădește a fi atît de complexă ,
încît să pună în joc prea mulți parametri și varia bile și
prea multă informație , pentru a putea fi practic utilă .
Determinarea consecințelor agregate ale unei asemenea
teorii ar depăși mijloacele noastre de calcul și teoria se va
dovedi inutilizabilă în practică . În plus, să presupunem că
teoria s -ar dovedi atît de complexă încît să recl ame
cantități de informație exa gerat de mari chiar și pentru a
realiza o predicție exactă a comportamentului unui agent
economic individual . S-ar putea atunci infera că dacă
bănuim că f ormulările viitoare ale unei teorii
microeconomice probabiliste se vor dovedi extrem de greu
de mînuit , ar fi mai bine ca într egul proiect de edificare a
teoriei microeconomice să fie abandonat .
Dar, chiar dacă acest pesimism privind teoria
microeconomică , în sprijinul căruia nu s -au adus pînă în
prezent argumente concludente , ar fi îndreptățit , el nu ar
legitima concluzia că străduințele legate de teoria
economică trebuie abandonate . O atare concluzie
presupune standarde de utilitate practică total

nerezon abile în sfera gîndirii științifice , de fapt , niște
standarde ce sînt explicit excluse din științele naturii . În
afara utilității practice , teoriile științifice au și un rol
teoretic : ele explică și unifică , sintetizează și adîncesc
înțelegerea fenome nelor . Există și teorii științifice fără nici
un fel de consecințe practice finit cal culabile , dar care sînt
totuși esențiale pentru scopurile teoretice menționate . Să
considerăm următorul pasaj dintr -o lucrare de inițiere în
mecanica cuantică , referitor la ecu ația fundamentală ce
intervine în descrierea fenomenelor subato mice:8

Ecuația independentă de timp a lui Schrodinger pentru doi
electroni dintr -un atom de heliu n -a fost … de fapt … rezolvată
niciodată. Situația este comparabilă cu cea a problemei celor
trei corpuri, din mecanica cerească, cum ar fi de exemplu
Soarele, Pămîntul și Luna. Deși principiile fundamentale ce
guvernează mișcarea acestor corpuri, legile lui Newton și legea
gravitației sînt bine cunoscute, ecuațiile diferențiale ce rezultă
din ap licarea acestor legi sînt atît de complicate încît n -au fost
niciodată rezolvate exact. În locul unei asemenea rezolvări, se
recurge la aproximații de diverse feluri pentru a obține descrieri
aproximative ale mișcării. Așa e și în cazul atomului de heliu ș i
al tuturor atomilor mai complicați.
Pentru cititorul decepționat de necesitatea de a face
aproximații încă din faza de început a aplicării mecanicii
cuantice, facem observația că acest mod de a proceda este
necesar aproape totdeauna în aplicarea principi ilor fizice la
situații noi.

Vedem , așadar , că în fizi ca cuantică , încă de la primul
nivel de complexi tate este abandonată cerința
aplicabilității calculatorii a regularității esențiale din
această teorie . După ce au formulat ecuația de undă a lui
Schrodi nger pentru cea mai simplă structură atomică
posibilă , hidrogenul , fizicienii o abandonează explicit , în
măsura în care este vorba de calcule practice , nu la nivelul
de complexitate al celui de-al nouăzeci și doilea element ,
uraniul , ci la nivelul heliului , care este mai simplu decît

toate celelalte elemente cu excepția hidrogenului . De ce
mai păstrează atunci fizicienii ecuația de undă a lui
Schrodinger ? Fiindcă ea oferă o explica ție teoretic unitară
a comporta mentului atomilor și al constituenților lor și
servește la explicarea altor fenomene mai complexe ca
efecte statistice ale comportamentului atomic . Fizicienii nu
presupun că fenomenele naturii sînt circumscrise de
limitările calculatorii contingente . Cum ecuația de undă a
lui Schrodinger oferă cea mai bună descriere și explicație
disponibilă a fenomenelor subatomice , oamenii de știință o
păstrează , în ciuda faptul ui că din punct de vedere
calcu latoriu este inutilizabilă .
Nu par să existe motive de a nu recunoaște același
statut unei teorii microeconomi ce probabiliste foarte
complexe dacă se dovedește că ea implică dificultăți de
calcul fie și insurmontabile . Desigur , acceptarea unei
asemenea teorii presupune ca ea să satisfacă criterii ne –
practice , teoretice de adecvare explicativă similare celor pe
care le satisface legea fizică la care ne -am referit . Despre
obiecția că o teorie microeconomică probabilistă , de care
pînă în prezent nu dispunem , s-ar putea dovedi practic
inutilizabilă și deci științific sterilă , putem spune deci că
nu este decisivă chiar dacă ipoteza ei privind evoluțiile
viitoare din studiile microeconomice s -ar dovedi corectă .
Acum putem reveni la întrebarea formulată la început :
Este legitim ca din faptul neîntrunirii condițiilor
antecedente ale teoriei microeconomice clasice să inferăm
că această teorie este superfluă sau irelevantă ? Evident că
nu. Ea oferă punctul de plecare din care se dezvoltă teorii
succesoare , explică anumite fenomene dintr -un domeniu
limitat al comportamentului economic , iar acolo unde este
în de zacord cu datele a vem explicații potențiale ale
sensului și amplitudinii acestui dezacord . În sfîrșit , dacă
succesoarele teoriei clasice continuă să se miște în direcția
de acum , ele vor păstra trăsăturile centrale și distinctive
ale precursoarei lor .

II
Faptul că evoluția studiilor microeconomice pare să
urmeze o linie asemănătoare , sub unele aspecte
importante , cu cea a teoriei cinetice nu consti tuie, desigur ,
o garanție că succesoarele ei vor realiza un succes
asemănător celui realizat de succesoarele teoriei cinetice .
El tinde însă să confirme ideea că economiștii tratează
teoria lor într -un mod foarte asemănător celui în care își
tratează fizicienii teoriile lor . Să presupunem , însă, că în
cele din urmă teoria microeconomică clasică și extinderile
ei naturale se vor dov edi incom patibile cu datele
economice disponibile și că nici o extindere naturală nu va
promite să o facă suficient de aplicabilă pentru a putea
oferi o explicație sistematică a comportamentului
economic , de grup sau individual , adică o explicație în
acord cu datele statistice și individuale . Mi se pare că Lowe
vede în acest fel situația actuală .
Lowe pune dezordinea fenomenelo r macroeconomice pe
seama dezor dinii din microfenomene , arătînd că
incertitudinile și complexitățile vieții economice moderne
fac te oretic nedeterminate rezultatele comportamentului
maximizant individual , necesitate de teoria clasică . El
subliniază :

Ceea ce e important este faptul că asemenea abateri ale
mișcării economice de la modelul economici clasice și neoclasice
pot fi înțelese ușor dacă luăm în considerare schimbările
istorice intervenite în determinantele inițiale ale directivelor
(regulilor de alegere) acționale și ale anticipărilor.

Ce altceva avem aici dacă nu o clară recunoaștere a ideii
că antecedentele teoriei microeco nomice nu sînt întrunite
în situațiile reale ale agenților economici individuali ? Iar
dacă e așa, mai trebuie oare să ne surprindă faptul că
datele macroeconomice nu manifestă o st abilitate clară în
jurul echili brului general walrasian ? Dar în loc să
recoman de economiștilor o extindere a teoriei clasice în

așa fel încît ace asta să ia în considerare elementele care în
prezent o fac inaplicabilă , Lowe ne sfătuiește să
abandonăm cu totul scopurile teoretice . Este clar că Lowe
nu consideră comportamentul uman ca fiind intrinsec
aleatoriu în așa măsură încît să nu fie posibile nici un fel
de legi generale , ci îl apreciază doar prea complex pentru a
permite să i se dea explicații sistematice îndeajuns de
simple ca să poată fi utile practic . Ceva mai înainte am
exami nat un punct de vedere foarte apropiat de această
concluzie , găsindu -l, în cel mai bun caz , neconcludent .
Există însă un alt punct de vedere , cu care acesta se
înrudește și care merită atenție . Să admitem că nu s -ar
putea construi o teorie distinctiv micro economică care să
fie utilă practic sau indispensabilă teoretic . Această
extindere ceva mai sofis ticată a concluziei lui Lowe se cere
examinată . Din eșecul teoretic și practic al tuturor
eforturilor rezonabile de a formula o teorie microeconomică
am putea infera oare că datele economice exclud pur și
simplu o explicație teoretică ?
În raport cu scopurile urmărite de știință pare indicată
presupunerea că agenții economici , ca și orice altceva în
lume , sînt alcătuiți exclusiv din constituenți ale căror
comport amente sînt pe deplin determinate de legile fizicii .
(Dacă această aserțiune ar fi contestată cu argumente
preluate din mecanica cuantică , pentru menținerea ei ar fi
de-ajuns să se facă cîteva precizări .) Pare la fel de
rezonabil să considerăm comportament ul observabil sau
global al agenților ca nefiind decît o agr egare a
comportamentelor consti tuenților lor . După cum știm deja ,
din aceste fapte nu decurge nici că descrierile
comportamentului global sînt reductibile în vreun sens
direct la descrierile compo rtamentelor constituenților , nici
că limbajul descripțiilor de acest al doilea fel oferă singurul
sau cel mai util aparat conceptual pentru analiza
agregatelor formate din acești constituenți . Ceea ce
decurge din presupoziția noastră inițială este că agenț ii
economici sînt în aceeași măsură ca orice alt lucru

creaturi ale determinismului cauzal și că , în principiu cel
puțin , comportamentul lor poate fi descris prin legi
cauzale . Printre legile care credem că pot oferi descrierea
cerută se numără cele ale fi zicii, chimiei și , mai speculativ ,
ale psihologici . Dar în prezent aceste legi și interrelațiile lor
par a fi prea complex e pentru a permite co nstruirea de
explicații sistema tice ale comportamentului suficient de
simple pentru a fi utile economiștilor , în plus, conceptele
microeconomice sînt noțiuni caracterizate funcțional fără
să existe o microreducție logic necesară a lor în termenii în
care sînt formu late legile acceptate ale științelor naturii .
Un bun exemplu de noțiune caracterizată funcțional
este ce a de „cursă de șoareci ”. Spunînd ceva despre o
„cursă de șoareci ” nu spunem implicit aproape nimic
despre alcătuirea ei fizică sau despre mecanismul ei de
lucru . Noțiunea „cursă de șoareci ” selectează o clasă de
obiecte a căror existență are în comun anumi te cauze și
efecte , ca de exemplu dorința de a prinde șoareci și
prinderea lor . În mod asemănător , obiectele t eoriei
economice sînt caracteri zate exclusiv prin anumite
antecedente cauzale și prin consecințele lor (economice și
non-economice ). De exemplu , „cumpărările ” pot fi
individualizate prin cauzele și efectele lor , modificările de
prețuri , schimburile de mărfuri și/sau bani , dar nu pot fi
caracterizate prin faptul că se produc prin același
mecanism sau prin aceeași acțiune a unui agent , pentru
că nu ex istă un mecanism sau o acțiune anume care să fie
comună tuturor actelor de cumpărare . Să ne gîndim la
diferitele moduri de cumpărare la licitație . În unele cazuri
cumpărarea pre supune efectuarea anumitor acțiuni . În
alte cazuri , ea presupune abținerea de l a o acțiune . Unele
persoane pot să cumpere fără a ști măcar că au făcut acest
lucru , ca în cazul executării unui ordin de cumpărare
permanent pe o piață de mărfuri sau de hîrtii de valoare .
Nu există nici o posibilitate de a caracteriza actele de
cumpărare cu referire la compoziția lor comună , la
elemente structu rale ce le -ar fi comune . Pentru că acestea