DACOROMANIA, serie nouă, VV I, 20002001, Cluj-Napoca, p. 11-33 EUGENIU COȘERIU [630699]

DACOROMANIA, serie nouă, V–V I, 2000–2001, Cluj-Napoca, p. 11-33 EUGENIU COȘERIU
CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ
1. Multiplele definiții propuse pentru a circumscrie limbajul – „ limbajul este un
instrument de comunicare”, „limbajul este un sistem de semne”, „limbajul este o
funcție socială”, „limbajul este o instituție socială”, „limbaj ul este o facultate
simbolică”, „limbajul este o ac tivitate a spiritului”, „limbaju l este o creație perpetuă” –,
care, în loc de a-l defini în mod integral, se limitează fiecar e la descrierea lui sub un
anumit aspect, evidențiind unul dintre atributele sale, în real itate nu sunt antitetice și
ireconciliabile, așa cum se consideră adeseori, ci complementar e și interdependente.
Aparenta discrepanță între aceste definiții se datorează, în pr imul rând, unor motive
pur semantice. Adică se datorează, pe de o parte, funcțiilor mu ltiple ale copulei ( este =
„e egal cu”, „e identic cu”, „este ca și”, „este analog cu”, „s e comportă ca”, „este de
asemenea”, „este printre altele”, „are ca atribut”, „cade sub i ncidența conceptului de”,
„este un exemplu al unei clase care se numește…”, „se constată că”, „funcționează
ca”, „este în mod constitutiv”, „est e în esență”, „este în plan individual”, „este în plan
social”, „este în planul realității constatate empiric”, „este în planul finalității”, „se
prezintă ca”, „se prezintă analizei ca”, „se manifestă ca fenom en”, „se manifestă istoric
ca” etc.) și, pe de altă parte, semnificatelor multiple ale ter menilor folosiți ca predicate
nominale. În al doilea rând, discrepanța se datorează diversită ții punctelor de vedere
adoptate și aspectelor luate în considerare în fiecare caz part icular.
Unele dintre definițiile de mai sus (în funcție de varietatea s emnificativă a
copulei) consideră limbajul în relațiile și determinările sale exterioare; conform altor
definiții limbajul este văzut în realitatea și structura sa int rinseci. Unele definiții îl
examinează în realitatea sa „obiectivă”, ca fenomen pur, altele implică considerații
teleologice. Cu alte cuvinte, unele încearcă să răspundă la înt rebarea cum se produce?,
altele la întrebarea cum se prezintă?, iar cele mai ambițioase, la întrebarea ce este
limbajul? În plus, între planurile examina te există interferențe constan te și inevitabile:
astfel, abordarea teleologică poate interveni în considerarea r elațiilor exterioare ale
limbajului, dar și în examinarea realității sale intrinseci.
2. Din punctul de vedere al circumstanțelor în care se produce și care sunt
condițiile pentru producerea sa ( Cum se produce? = În ce condiții? ), evident că
limbajul este, în primul rând, un fenomen social, dat fiind că se produce în societate și
este determinat din punct de vedere social – adică pentru produ cerea actului lingvistic
minim e necesară prezența a cel puțin doi indivizi (vorbitorul și ascultătorul) – și dat
fiind că semnele folosite trebuie să fie, cel puțin până la un anumit punct,

EUGENIU COȘERIU

12
comprehensibile și acceptabile în cadrul unei anumite comunităț i, depinzând, în parte,
de componența, starea și istoria comunității înseși.
De asemenea, din punct de vedere fizico-fiziologic, limbajul este un fenomen
acustic produs printr-o serie de mișcări articulatorii ale apar atului fonator care sunt
captate de aparatul auditiv. Din punctul de vedere al operațiil or psihice care preced
actul de fonație (la vorbitor) și urmează actului de audiție pu r fiziologic (la ascultător),
limbajul este un fenomen psihic. Din punctul de vedere al relațiilor pe care , prin
semnificație, vorbitorul și ascu ltătorul le stabilesc între exp resia produsă sau captată și
lucruri sau realitate (adică, ceva care este sau, cel puțin, se consideră a fi independent
de gândirea lor), limbajul este (sau implică și) o operație logică.
S-ar putea adăuga – unii ar putea spune că de aici ar trebui să începem – că, așa
cum ne învață psihologia behavior istă, din punctul de vedere al observației pur
empirice generalizate și clasificate – adică dintr-un punct de vedere ulterior constatării
condițiilor fizico-fiziologice ale producerii sale, dar anterio r oricărei abstractizări sau
inducții științifice mediate (cum ar fi „comunitate”, „operație psihică”, „gândire”) –
limbajul este (se prezintă ca) un fenomen specific de comportament caracteri stic
anumitor ființe care populează pământul și care se numesc „oame ni”.
Ca fenomen social, limbajul are, în planul modalității sale de realizare, caracter
funcțional, în sensul că reprezintă, la rândul său, o condiție pentru alte fenomene,
adică există (se produce) „în funcție de ceva” și nu lasă nici un reziduu material după
acest moment funcțional (făcând excepție, dar numai în aparență , limbajul scris, unde,
în realitate, în actul producerii sale, fenomenul este incomple t – dat fiind că lipsește
comunicarea, adică nu este îndeplinită „funcția” – iar momentul funcțional se produce
de fiecare dată când ceea ce este scris este și citit). Iar ca funcție, în planul finalității ce
implică punctul de vedere precedent al modalității ( pentru ce? în vederea a ce? ),
limbajul are caracter instrumen tal în sensul că nu este numai f uncție, nu constituie o
finalitate în sine, ci „servește la ceva”, la comunicarea a cev a cu care nu se identifică, a
ceva ce nu este limbaj și pe care semnele lingvistice doar îl d esemnează sau îl
denotează, adică îl substituie provizoriu pentru a-l face comun icabil.
În același timp, din punctul de vedere al caracterului și al am plitudinii existenței
sale într-o comunitate socială și al realizării sale istorice î n strânsă legătură cu istoria
comunității înseși, limbajul are caracter de „instituție”, este o „instituție socială”, în
sensul că există în mod sistema tic, nu sporadic și incidental. Fiecare act lingvistic, deși
„inedit”, se realizează în baza unui model anterior, produs de obicei în aceeași
comunitate și care servește la rândul său ca model pentru acte lingvistice ulterioare, în
felul acesta asigurându-se continuitatea diacronică a sistemulu i (limbă), adică a
ansamblului de tradiții care se manifestă ca acte lingvistice c omune (mai mult sau mai
puțin identice) într-o comunitate. În acest sens, se afirmă că limbajul nu ar fi instituție
socială în integritatea lui, ci doar într-una dintre cele două modalități de manifestare a
sa (diferite, de data aceasta, în funcție de natura – sistemati că sau asistematică – a
relațiilor dintre elementele care îl constituie), mai precis, a spectul sistematic și formal
sau ideal – limba (sistem de acte lingvistice comune ce pot fi constatate în mod

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

13
concret sau sistem de acte lingvistice virtuale, existente în m emorie, ca ansamblu de
reprezentări în conștiința vorbitorilor), în timp ce celălalt a spect, nesistematic, însă
„real” și concret, vorbirea (totalitatea actelor lingvistice concrete), ar ține exclusiv de
domeniul individului. Dar, mai curând decât două realități dist incte, „limba” și
„vorbirea” reprezintă două perspective diferite, două moduri di ferite de a considera
aceeași realitate: „limbă” și „vorbire” nu sunt momente succesi ve, ci simultane și
inseparabile ale aceleiași realități pe care o numim limbaj. „V orbirea” există ca
realizare a „limbii”, iar „limba” nu există decât ca generaliza re și sistematizare a
actelor de vorbire, după cum dreptul există și se realizează în mod concret în relațiile
juridice concrete, în dispoziții legale, în litigii, în sentinț e judecătorești etc. Dar, așa
cum „limba” nu este în exclusivitate socială, dat fiind că se c onstituie din și se
realizează în acte lingvistice individuale, „vorbirea” nu este în exclusivitate
individuală, deoarece reprezintă realizarea unor forme ideale c are transcend individul,
presupunând totodată determinări ș i delimitări sociale importan te, întrucât chiar și
actul lingvistic minim implică participarea unei societăți mini me: a cel puțin doi
indivizi.
În aceeași ordine de idei, adică rămânând în cadrul relațiilor exterioare ale
limbajului și al întrebării cum se realizează? sub ce aspect?, se poate adăuga o
caracterizare ulterioară, bazată pe un criteriu de diferențiere referitor la alte fenomene
sociale sistematice, care în același timp constituie și un crit eriu de valorizare,
afirmându-se în consecință că limbajul este un fenomen sau o in stituție „culturală”.
3. Definiția „limbajul este un sistem de semne”, care răspunde la întrebarea cum
se prezintă? (cum este?), ia în considerare mai îndeaproape limbajul. Cu aceasta ne
aflăm încă în domeniul modalității, dar deja al unei modalități independente,
considerată în ea însăși, din punctul de vedere al constituirii și al relațiilor interne ale
elementelor sale constitutive, nu al determinărilor sale extern e. Și în acest caz poate
interveni perspectiva planului ideal sau concret (sistem abstra ct sau realizare concretă
a sistemului) care se combină, așa cum s-a văzut, cu punctul de vedere social, pentru a
face distincția între „limbă” (sistem ideal social) și „vorbire ” (realizare concretă
individuală).
4. În sfârșit, definițiile conform cărora limbajul este desemnat ca „activitate”,
„facultate”, „creație umană” adoptă punctul de vedere al esențe i, încercând să
răspundă la întrebarea fundamentală ce este limbajul?
Într-adevăr, faptul de a fi activitate umană este specific limbajului și constituie
genul său proxim.
Nu-i este specific limbajului, î n schimb, faptul de a fi un fen omen social (ceea
ce, de altfel, se subînțelege prin conceptul de activitate umană , dat fiind că un homo
asocialis este tot atât de neconceput, ca și un homo alalus , iar cele două concepte –
acela de ființă socială și acela de ființă vorbitoare – se identifică sau , cel puțin, sunt
simultane, din punct de vedere antropologic, făcând parte din î nsăși definiția omului).
Tot astfel, nu-i este specific faptul de a se constitui în sist em. Aceste aspecte nu-i sunt

EUGENIU COȘERIU

14
specifice limbajului, în sensul că ele nu constituie genul său proxim, dat fiind
caracterul lor adjectival, cu referire implicită la substantivu l „activitate”. Altfel spus,
definițiile „limbajul este un fenomen social” și „limbajul este un sistem” trebuie
înțelese cu funcție adjectivală: limbajul este „activitate soci ală”, limbajul este
„activitate sistematică”. Cu atât mai puțin aceste aspecte ar p utea constitui diferențe
specifice ale limbajului, dat fiind că sunt și alte activități sociale și sistematice care nu
sunt limbaj: acestea, pur și simplu, reprezintă caracterizări ș i descrieri complementare
și explicative ale conceptulu i, ulterioare definirii sale.
Când afirmăm că limbajul este activitate, susținem, în schimb, ceva esențial:
semnalăm clasa de fenomene căreia îi aparține limbajul, concept ul sub incidența căruia
cade de la sine, fiind consider at în sine însuși, independent d e orice relație sau
determinare exterioară. Fiind activitate, limbajul este implici t „facultate”: într-adevăr,
acest termen, aplicat limbajului, nu se referă la o constatare diferită, anterioară sau
ulterioară, ci la aceeași constatare văzută sub alt aspect și i ndică doar posibilitatea de a
fi activitatea care este, iar ca facultate nu ar putea exista ca atare dacă nu s-ar rea liza ca
activitate. Adică, cele două definiții („limbajul este activita te umană”, „limbajul este
facultate umană”) înseamnă în esență același lucru.
5. Dar ce fel de activitate este limbajul? Aici intervine diferen ța specifică:
spunem că „limbajul este activitate simbolică ”. Plecând de la această afirmație,
E. Cassirer își fundamentează filosofia limbajului și, în acela și timp, definiția omului
ca animal symbolicum . Dar adjectivul simbolic nu clasifică activitatea lingvistică
conform naturii ei, nu ne spune ce activitate este limbajul, ci numai îl caracterizează,
indică natura elementelor sale și momentul în care acesta se ar ticulează; cu alte
cuvinte, constituie o etapă secundară în delimitarea limbajului ca activitate, implicând
în mod necesar o etapă anterioară. (O caracterizare analoagă, d acă nu identică,
intervine și în definirea limbajului ca „sistem de semne”; defi niție ce se situează, în
același timp, în două planuri distincte: pe de o parte, descrie relația reciprocă în care se
află elementele constitutive ale limbajului; pe de altă parte, arată cărei clase îi aparțin
aceste elemente.)
Or, Cassirer însuși remarcă fapt ul că limbajul este o modalitat e specifică omului
de a lua contact cu lumea și de a cunoaște realitatea, realitat ea sa, pe care ființa umană
o „traduce”, în sensul că o clasifică și o explică, o desemneaz ă și o exprimă prin
simboluri : simbolurile sunt, prin urmare, forme al căror conținut este o cunoaștere. E
important să semnalăm că adjectivul simbolic cade sub incidența unui concept mai
amplu, acela al cognitivului ; deci, limbajul este în mod esențial activitate cognitivă :
activitate de cunoaștere care se realizează prin simboluri (sau semne simbolice ). Este
formă de cunoaștere nu doar în momentul în care se produce un s emn simbolic pentru
prima dată în istorie (moment ce implică recunoașterea unei „cl ase” ca atare și
delimitarea ei prin cuvânt, prin nume, de celelalte „clase” car e se disting în realitate),
ci în orice moment. Într-adevăr, simbolurile se re-creează în f iecare act concret de
vorbire și, pe de altă parte, orice act lingvistic presupune, a tât la vorbitor, cât și la

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

15
ascultător, operații complexe de natură cognitivă: a individual iza un obiect particular
ca aparținând unei „clase” (a recunoaște că un obiect cade sub incidența unui concept)
și a înțelege, prin numele clasei, același obiect particular. A ltfel spus, o mișcare
cognitivă care merge de la obiect la concept, la vorbitor, și d e la concept la obiect, la
ascultător. Transpusă în termeni de cunoaștere, de stabilire a contactului simbolic cu
realitatea, o frază atât de elementară cum ar fi „copilul se jo acă” înseamnă ceva de
felul: „acest obiect este un exemplu din clasa numită copil ; această activitate specifică
este un exemplu din clasa numită a se juca ; între cele două exemple există o relație de
simultaneitate și de interdepende nță” (în actul de expresie, ad ică la vorbitor) și: „există
o clasă numită copil și acesta este un exemplu; există o clasă numită a se juca și acesta
este un exemplu; între cele două exemple există o relație de si multaneitate și de
interdependență” (în actul de înțelegere, adică la ascultător).
6. Am stabilit, deci, că limbajul este în mod esențial activitate cognitivă.
Afirmând aceasta nu pretindem nicidecum să reducem limbajul „la unul dintre
aspectele sale” – cum s-ar putea obiecta –, ceea ce se constată într-adevăr în cazul
concepțiilor lingvistice de orientare logicistă. A afirma natur a cognitivă a limbajului
nu înseamnă câtuși de puțin a ignora sau a neglija celelalte pu ncte de vedere cu privire
la un fenomen atât de complex; înseamnă doar a justifica fiecar e dintre punctele de
vedere legitime în planul respectiv (planul esenței, planul con stituirii sau planul
relațiilor externe). Aceasta nu înseamnă a reduce lingvistica l a logică sau la teoria
cunoașterii, dat fiind că, pe de o parte, nu poate fi ignorat f aptul că ceea ce numim
cunoaștere lingvistică diferă în mod esențial de cunoașterea lo gică și, pe de altă parte,
lingvistica, pentru a fi justificată ca știință generală a limb ajului, trebuie să studieze în
mod necesar obiectul său din toate punctele de vedere posibile, atât din punctul de
vedere al esenței sale intime, cât și din punctul de vedere al constituirii, al modului său
de realizare, precum și toate determinările sale intrinseci și extrinseci.
O obiecție mult mai serioasă se impune atunci când observăm că, deși este în
mod efectiv și concret activitate (sau, pentru a ne exprima în termeni humboldtieni,
enérgeia, Tätigkeit ), limbajul nu este cognoscibil în mod științific, nu poate fi ‘studiat’
decât ca produs ( ergon, Werk ), dat fiind că numai în felul acesta este sistematic. Adică
și în acest plan, deși dintr-un punct de vedere diferit, interv ine opoziția între limbă
(produs) și vorbire (activitate), pe care am constatat-o deja în cele două planuri
considerate mai sus (realitate socială – totalitatea realitățil or individuale, sistem –
realizare). Cu aceasta se inte nționează adesea a ataca nucleul însuși al definiției,
separând în limbaj „produsul” și „activitatea” ca fiind două re alități distincte. Mai mult
chiar, dat fiind că „activitatea” ar fi asistematică și, prin u rmare, înregistrabilă numai
în infinitatea aspectelor sale, dar ireductibilă la scheme știi nțifice, ajungem să indicăm
„produsul” ca fiind unicul obiect legitim al lingvisticii.
Aici trebuie să observăm, întâi de toate, că în definirea limba jului – fiind vorba
de constatarea naturii înseși a f enomenului – nu poate fi intro dusă, fără riscul grav de a
greși, o distincție care își are rațiunea sa de a fi exclusiv î n domeniul metodologic,

EUGENIU COȘERIU

16
deoarece se referă la descrierea sa și la studiul său istoric. Nimeni, astăzi, după F. de
Saussure și după activitatea Școlii de la Praga și a celei de l a Copenhaga, nu ar putea
nega importanța metodologică a distincției. Aceasta însă nu îns eamnă câtuși de puțin
că ea ar avea de a face cu înțel egerea naturii înseși a limbaju lui. De altfel, ceea ce se
numește „produs” nu are existență proprie, de la sine, în afara „activității” (așa cum
„arbore” nu are nici o existență de tip platonic, în afara arbo rilor particulari). Este
vorba de o abstracție științifică utilă, care se constituie pe baza elementelor „comune”
(mai mult sau mai puțin asemănătoare) constatabile într-o serie de acte lingvistice ale
unui individ sau ale mai multor indivizi sau ale unei comunităț i întregi și care, pentru a
înlesni abstracția însăși, se c onsideră ca fiind identice, deși în realitate nu sunt cu totul
identice. Sau, de asemenea, pe b aza elementelor comune ale unor acte lingvistice
precedente constatabile în memorie, care sunt acumulate în conș tiința unuia sau a mai
multor vorbitori, adică „produsul” (limba) este activitate repe tată sau repetabilă (deși
niciodată în mod cu totul identic). „Produsul” însă se constată exclusiv prin și în
cadrul activității, nu în afara acesteia; cu alte cuvinte, „pro dusul” nu este altceva decât
schema abstractă a activităților deja realizate sau a unor acti vități virtuale, deci nu este
ceea ce poate fi numit, propriu-zis, „produs”.
7. O caracterizare ulterioară a limbajului, tot din punct de vede re intrinsec, dar
nu în conformitate cu esența sa, cu natura lui intimă, ci cu mo dul său de realizare, cu
modalitatea sa, o reprezintă clasificarea limbajului ca „activi tate creatoare”.
Într-adevăr, ca activitate cognitivă, limbajul nu rămâne în cad rul receptivității pur
contemplative, nu este simplă luare de contact pasivă, nu este acceptare inertă a
realității, ci este creație continuă a limbii, a formelor de cu noaștere (simboluri) în care
se manifestă. Orice act lingvistic nou corespunde unor intuiții și unor situații de fiecare
dată inedite, fiind prin urmare el însuși inedit: este în fond un act de creație.
E adevărat, totuși, că, date fiind determinările exterioare ale limbajului și acea
conditio sine qua non a comunicării , actul lingvistic nu este și nu poate fi creație în
totalitatea sa, altfel spus, nu poate fi în întregime creație ex novo , ci se structurează în
baza modelului unor acte lingvistice anterioare. Dar cu aceasta nu se elimină caracterul
creator al limbajului, deoarece și re-creația nu este decât o f ormă particulară a creației.
E adevărat că orice act lingvistic nou este, într-o măsură oare care, utilizare a unui
material amorf și mort pe care ni-l oferă „limba” (sistem prece dent de acte lingvistice
comune) – realizare nouă a elementelor virtuale care constituie „sistemul”, totalitatea
activităților repetate anterior. Dar în această utilizare, în a ceastă realizare concretă a
sistemului abstract și a formei sociale, intervine permanent și inevitabil creația fie ca
selecție liberă și structurare nouă a reprezentărilor lingvisti ce pe care vorbitorul le
posedă, fie ca invenție absolut inedită (care, fără îndoială, p oate să rămână neînțeleasă
și să nu devină niciodată „limbă” – adică să nu se mai repete n iciodată, să nu fie luată
niciodată ca model pentru acte lingvistice ulterioare –, dar c are de cele mai multe ori
poate fi explicată cu ajutorul situației și al contextului, fii nd înțeleasă de către
ascultător printr-un efort interpretativ care este un efort de recreație). Pentru noi,
vorbitorii, „limba” nu este niciodată cu totul suficientă pentr u a ne exprima în fiecare

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

17
caz particular, dat fiind că intuițiile noastre (conținutul cog nitiv căruia trebuie să-i dăm
formă de limbaj) nu sunt niciodată identice cu cele anterioare. Creația se manifestă,
deci, în mod constant în limbaj; nu caracterizează numai moment ul inițial al unui
simbol (momentul în care un model nou apare pentru prima dată î n istorie), ci orice act
de vorbire. Chiar și cine vorbește o limbă diferită de a sa pro prie este creator, adică
este deopotrivă și în limba „învățată”: am putea spune, în aces t sens, repetând
afirmațiile lui Croce, că în realitate nu învățăm o limbă, ci î nvățăm a crea într-o limbă,
învățăm un ansamblu de norme care reglementează și în parte ori entează creația în
comunitatea respectivă. O dovadă evidentă în această privință e ste și faptul că
vorbitorii care se exprimă „bine” în limba lor maternă se vor e xprima „bine” sau, cel
puțin, bogat și variat și într-o limbă învățată – deși cu event uale greșeli de adaptare
(mai ales în domeniul fonologic și cel morfologic) și poate că o învață cu o mai mare
dificultate decât alți indivizi – dat fiind că necesitățile exp resive și, prin urmare,
capacitatea creatoare nu depind de cunoașterea unei limbi, ci d e dispozițiile naturale și
de formația culturală a fiecărui vorbitor.
Este adevărat, de asemenea, că, din punct de vedere științific, constatăm faptele
de creație când ele s-au constituit deja ca „limbă” (activitate repetată), adică atunci
când au fost acceptate deja ca modele de către mai mulți indivi zi, când creația a
devenit într-o anumită măsură „convenție”. Aceasta se întâmplă, în parte, din cauza
imposibilității materiale de a înregistra toate actele lingvist ice care se produc și, în
parte, pentru că în selecția materialului pe care îl studiem in tervine, în special în
lingvistica istorică, un criteriu de apreciere culturală, drept pentru care se consideră
adesea ca fiind cele mai importante formele care au fost accept ate de către
comunitățile mai mult sau mai puțin extinse. În pofida acestui fapt, din perspectiva
teoriei limbajului și a lingvisticii generale (nu doar a esteti cii și a criticii literare), un
hapax , o formă documentată o singură dată, poate fi tot atât de inte resantă ca și
creațiile care s-au răspândit; cf., de exemplu, studiile lui R. Meringer1 despre lapsus
(creație „involuntară”). În plus, faptul că formele noi se cons tată în mod normal când
ele au devenit deja „limbă” nu ne permite să ne limităm pur și simplu la înregistrarea
lor ca atare și să nu încercăm să ajungem până la actul de crea ție originar, care poate fi
documentat sau cel puțin intuit (ceea ce nu înseamnă că încercă m să ajungem până la
originea limbajului ca activitate umană – fapt ce nu constituie o problemă lingvistică
în sine –, ci numai la origin ea unei anumite forme, a unui cuvâ nt, a unui semnificat,
care adesea pot fi localizate cu destulă precizie în istoria ma i multor limbi).
Într-adevăr, o dată cu deșteptarea interesului științific pentr u limbile contemporane, s-a
configurat o întreagă serie de creații de cuvinte sau semnifica te noi care au devenit
„limbă”, iar în multe cazuri s-a putut ajunge până la faza iniț ială a difuzării acestora.
Sunt cunoscute cazurile unor cuvinte ca span. linchar [a linșa] sau ca fr. grève „chei,
plajă”, care, datorită faptului că muncitorii greviști se aduna u pe malurile Senei, a
început să însemne și „grevă”; ori fr. limoger („a lichida”, „a face să cadă în

1 R. Meringer și K. Meringer, Versprechen und Verlesen , Stuttgart, 1985; R. Meringer, Aus dem
Leben der Sprache , Berlin, 1908.

EUGENIU COȘERIU

18
dizgrație”), care derivă de la Limoges (din cauza obiceiului de a trimite în acest oraș
ofițerii, ca pedeapsă). Tot astfel, în timpul primului război m ondial s-au născut
numeroase cuvinte și expresii (de exemplu, în engleză, hang up the spoon „a atârna
sau a spânzura lingura” pentru „a muri”, datorită faptului că î n tranșee, atunci când un
soldat murea, i se atârna lingura și nu mai era folosită), și î ncă mai multe expresii au
fost create în timpul celui de-al doilea război mondial, cum ar fi engl. am. GI „soldat”
(abreviere de la government issued „produs de guvern, material al guvernului”, aplicat
apoi în glumă și la „materialul uman”), pin-up (girl) „fată frumoasă” (literal „fată
de ace” „fată [al cărei portret merită să fie prins cu ace cu gămălie]”, datorită
fotografiilor pe care soldații de obicei le expuneau în barăcil e și cazărmile lor), sau it.
sciuscià „lustragiu” (deformare din engl. shoe-shine )2. Această considerare a
limbajului ca activitate creatoare justifică mai profund lingvi stica în calitate de știință
a culturii sau, așa cum se recunoaște astăzi aproape în unanimi tate, ca fiind cea mai
importantă dintre științele culturii. Într-adevăr, limbajul, ca mod de cunoaștere
creatoare, manifestă toate caracteristicile inerente activități lor creatoare ale spiritului,
ale căror rezultate nu sunt materiale sau în care aspectul mate rial contează mai puțin –
fiind pur și simplu vehicul sau suport pentru elementele formal e esențiale – și care se
numesc în general cultură: este o formă a culturii , poate cea mai universală dintre
toate și, oricum, prima care distinge în mod imediat omul de ce lelalte ființe din natură.
8. Menținându-ne în continuare în cadrul limitelor examinării int rinseci a
limbajului ca activitate cognitivă, putem distinge, în conformi tate cu funcția
predominantă (sau, mai bine zis, conform finalității, din punctul de vedere a l
vorbitorului și în funcție de efectul obținut la ascultător), m ai multe tipuri de limbaj,
care adesea se prezintă ca fiind tot limbajul, ca esență a sa, deși acestea nu se
manifestă niciodată sau aproape niciodată în stare pură. De fap t, unele afirmații
logiciste, estetizante sau psihologiste referitoare la limbaj – de tipul: „limbajul este
comunicare de idei sau gânduri”, „limbajul este expresie”, „lim bajul este exteriorizare
a unei stări psihice” – se referă, în realitate, numai la anumi te aspecte ale limbajului,
diferite conform funcției dominante, fiind, în consecință, insu ficiente și restrictive ca
trăsături caracteristice, iar ca definiții, evident, inacceptab ile.
Fără îndoială, triada funcțională stabilită în această privință d e K . B ü h l e r3 –
Kundgabe s a u Ausdruck (manifestare, expresie, exteriorizare), Darstellung
(reprezentare) și Auslösung sau Appell (acțiune asupra ascultătorului, apel) – aduce
precizări esențiale realității limbajului. Într-adevăr, conform prevalării uneia sau alteia
dintre aceste funcții, distingem: un limbaj reprezentativ, unul enunțiativ și altul
informativ , în care finalitatea este, mai ales, aceea de a informa cu pri vire la ceva

2 O serie întreagă de exemple se pot găsi în A. Menarini, Profili di vita italiana nelle parole
nuove , Florența, 1951; pentru perioada interbelică, în special pentr u epoca din preajma celui de al doilea
război mondial, vezi B. Migliorini, Lingua contemporanea , ed. III, Florența, 1953; idem, Saggi sulla
lingua del Novecento , ed. II, Florența, 1942.
3 K. Bühler, Sprachtheorie. Die Darste llungsfunktion der Sprache , Jena, 1934 (trad. sp. Teoría del
lenguaje , Madrid, 1950).

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

19
exterior atât pentru vorbitor, cât și pentru ascultător (și car e se numește adesea și
comunicativ , pentru că este în primul rând comunicare a „ceva despre lucru ri”; acest
termen însă este inacceptabil, deoarece comunicarea e prezentă mereu, este condiție a
limbajului); un limbaj expresiv (afectiv sau emotiv ), în care finalitat ea principa lă e aceea
de a exprima o stare psihică, „sentimentală” a vorbitorului; și un limbaj apelativ (sau
volitiv ), a cărui finalitate o reprezintă obținerea unui anumit compor tament al
ascultătorului. Firește, cea mai uzuală distincție este aceea î ntre limbajul enunțiativ și
limbajul emotiv sau afectiv (expresiv-apelativ), celui din urmă corespunzându-i două
funcții.
În acest sens se dovedește a fi foarte percutantă și distincția a două funcții
diferite – făcută de F. Kainz4 – în cadrul funcției Darstellung a lui Bühler: Darstellung
(reprezentare) propriu-zisă și Bericht (informație). Într-adevăr, e necesar să facem
această distincție în Darstellung a lui Bühler, dat fiind că, în realitate, numai
informația poate fi considerată ca funcție particulară a limbajului, în t imp ce
reprezentarea aparține limbajului în totalita tea sa și coincide cu natura sa cognitivă:
funcțiile limbajului ar trebui, prin urmare, să fie denumite : informație, exteriorizare,
apel (Bericht, Kundgabe, Auslösung) .
Aceste distincții prezintă interes deoarece ne confruntăm cu te ndința de a
identifica „limba” cu funcția informativă (adică, cu „limbajul enunțiativ”) și a
considera, în consecință, creația ca fenomen care ar aparține e xclusiv funcției
expresive și apelative. E necesar să amintim însă că distingere a celor trei funcții, pe
lângă faptul că este convenționa lă și posibilă doar până la un anumit punct, este
ulterioară constatării creației ce caracterizează activitatea l ingvistică în integritatea sa.
În plus, „limba” nu poate fi identificată cu nici o funcție par ticulară, pentru că este un
sistem abstract și, ca atare, i ndeterminat: funcțiile se manife stă în vorbirea concretă. În
sfârșit, e adevărat că creația, ca invenție ex novo – invenție înțeleasă în mod imediat
numai într-un anumit context sau într-o anumită situație –, înt âlnește un teren mai
favorabil în așa-zisul „limbaj emotiv”; dar, fiind constituit d in acte lingvistice,
„limbajul enunțiativ” nu poate să nu fie și creație, chiar fiin d, poate, mai refractar la
noutăți bruște și acceptând cu mai puțină răzvrătire tradiția l ingvistică a comunității.
Activitatea imaginativă, activitatea poetică a omului (în sensul etimologic al
termenului), se observă la toți indivizii vorbitori (nu numai l a „zei și eroi”) și în orice
act lingvistic, atât în limba literară, cât și în limbajul cure nt, atât în limbajul enunțiativ,
cât și în limbajul emotiv. Filozoful și omul de știință își cre ează un limbaj propriu în
aceeași măsură ca și oratorul sau poetul.
9. Punctele de vedere examinate, al ături de altele, justifică dis ciplinele
lingvistice particulare, explicând parțial f undamentele mai multor orientări în lingvistica
generală și cea teoretică, precum și în cadrul filozofiei limba jului; o știință care, de
obicei, adoptă un punct de vedere particular, accentuând, în co nsecință, anumite aspecte

4 F. Kainz, Psychologie der Sprache, I. Grundlagen der allgemeinen Sprachpsychologie , Stuttgart,
1941.

EUGENIU COȘERIU

20
ale limbajului în detrimentul altora. Critica definițiilor ne-a servit, pe de o parte, la
semnalarea faptului că, în general, ele nu sunt antitetice, ci complementare și, pe de
altă parte, la evidențierea caracterului fundamental de creație inerent esenței cognitive
a limbajului.
Într-adevăr, cunoașterea lingvistică este de multe ori o cunoaștere metaforică, o
cunoaștere prin imagini , care, de altfel, se orientează atât de des în aceeași direcți e
încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate u niversală a imaginației
umane, dincolo de diferențele lingvistice, etnice sau culturale . Evident, creația
lingvistică recurge, de asemenea, la o întreagă serie de alte p rocedee, cum ar fi
descrierea analitică prin compunere, derivarea „automată”, anal ogia pur fonică,
substantivarea adjectivelor care apar în combinații mai mult sa u mai puțin constante cu
anumite substantive etc. Astfel, creăm cuvinte „descriptive”, c a magnánimo ș i
ferrocarril , bizcocho și suicidio , circunstancia și beneficio , geografia și zoología ,
abecedario ș i azul piedra și living-comedor (fără a aminti imensa serie de
substantive-definiții folosite în anumite științe, cum ar fi ch imia organică); de la libro
formăm librero , de la leche, lechero ; după cum de la carnicero, carnicería , ca și de la
carpintero, carpintería ; spunem zoológico și atómica pentru a ne referi la jardín
zoológico și la bomba atómica ; iar în toate acestea nu există nici o contribuție
particulară a imaginației, nici un moment poetic inițial specif ic, nici o „stare de grație”
și nici o viziune originală. În timp ce în cazul unor expresii ca niña del ojo [fetița
ochiului ] pentru a indica pupila ori când spunem de cineva că este media cuchara [om
mediocru ] sau când pe un negru îl numim blond și în loc de cabeza [cap] spunem mate
[dovleac ], când spunem de cineva care este bun la inimă că este un alma de Dios
[pâinea lui Dumnezeu ], iar de altul care este rău spunem că este un alma de Judas
[sufletul lui Iuda ] sau de Caín sau de caballo , atunci ne aflăm într-o situație care este,
sau cel puțin a fost într-un anumit moment, complet diferită: n e aflăm în prezența unor
încercări de a clasifica realitat ea, nu prin intermediul unor c ategorii ale rațiunii, ci prin
imagini și în prezența unor analogii stabilite nu dintr-un punc t de vedere strict formal,
între cuvinte, ci poetic, între „viziuni” care trebuie să fi ap ărut într-un anumit moment
în imaginația creatoare a cuiva. Ne aflăm în prezența a ceea ce , într-un sens foarte
amplu, numim metaforă , pe care n-o înțelegem ca fii nd o simplă transpunere verbală,
o „comparație prescurtată”, ci expresie unitară, spontană și im ediată (adică, fără nici
un „ca” intermediar) a unei viziuni, a unei intuiții poetice, c are poate implica o
identificare momentană a unor obiecte diferite ( cap – dovleac ) sau o hiperbolizare a
unui aspect particular al obiectului (ca în cazul lui medved' „cel care mănâncă miere”
pentru a desemna ursul , în limbile slave) și chiar o identificare între contrarii,
„absurdă” din punct de vedere logic, dar cu semnificat și efect evident ironice, în
anumite situații, cum ar fi cazul lui negru-blond sau cazul când un gras este numit slab
sau un bătrân e numit tinerel .
10. Desigur, nu toate metaforele care se produc în actele lingvist ice concrete
devin „limbă”, adică nu toate pătrund în tradiția comunității. În plus, pătrunzând în

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

21
„limbă”, ele devin „convențional e”, pierzând treptat valoarea l or inițială de imagini.
Totuși, cel puțin pe parcursul unui anumit timp, ceva din aceas tă valoare metaforică a
semnului-imagine se conservă în sistem, în relație cu restul se mnelor și tocmai aceasta
ne permite să intuim frecvent actul inițial de creație anterior oricărei investigații
etimologice. Există, deci, un asp ect metaforic-convențional al semnelor sau, cel puțin,
al unor semne care, în cadrul unei tradiții, continuă să fie pe rcepute ca imagini, aspect
ce poate fi studiat din perspectiva simțului lingvistic al comu nității. Să se compare, de
exemplu, cuvintele care înseamnă „liliac” în trei limbi diferit e: engl. bat nu evocă nici
o imagine, pentru că nu stabilește nici o relație cu alte semne din sistem, adică este un
semn simbolic golit de orice expresivitate metaforică, totalmen te „denominativ” și nu
„descriptiv”. În schimb, în fr. chauve-souris metafora se conservă încă intactă:
înseamnă, literal, „șoarece chel”; într-o anumită măsură se con servă și în germ.
Fledermaus (în pofida faptului că în primul termen al compunerii s-a pier dut relația cu
flattern ), pentru că al doilea element, Maus , continuă să fie înțeles ca „șoarece”
(Jespersen). De aici deducem că numai atunci când semnul-imagin e pierde relația
semantică evidentă cu restul semnelor, el își pierde complet va loarea sa metaforică. Și
așa cum anumite semne cu timpul se „demetaforizează”, devenind „proprii” și
„convenționale”, alte semne, proprii la origine, pot să ajungă să se „metaforizeze”,
devenind figurate, prin evoluția lucrurilor desemnate, chiar da că e vorba de un caz mai
rar și chiar dacă metaforizarea rămâne adesea neobservată. Așa, de exemplu, pluma (în
sensul de „pană de scris”) este semn metaforic din momentul în care nu s-a mai scris
cu pene de pasăre; același lucru e valabil pentru payaso [paiață, clovn ] (it. pagliaccio ,
fr. paillasse ), din moment ce paiațele (sp. títeres ) nu se mai fac din paie, sau pentru fr.
chapeau , it. cappello , care deja nu mai sunt capuchos sau capas mici, ci „pălării”. În
mod analog, cuvinte ca lat. scribere , gr. γράφειν (la origine „a grava”) și got. meljan ,
paleosl. pisati , pers. nibistan (la origine „a colora, a pict a”) au devenit metaforice în
momentul în care faptul „de a scrie” a încetat să mai fie ident ificat, respectiv, cu faptul
„de a grava” și cu faptul „de a picta”.
Trebuie să observăm însă că sentimentul expresivității unui ter men din „limbă”
nu este identic la toți vorbitorii. În acest sens, se manifestă adesea un paradox aparent:
cel care cunoaște mai puțin sistemul are adesea un simț mai cla r al anumitor valori
expresive. Astfel, copiii care învață o limbă descoperă frecven t relații surprinzătoare
între anumite semne, relații pe care adulții, de obicei, nu le remarcă; iar atunci când
învață o limba străină, reușesc să creeze jocuri de cuvinte, ce ea ce nu se observă la
copiii care vorbesc acest idiom ca limbă maternă. În general, a tenția deosebită, lipsa de
automatism în folosirea unui semn, inlcusiv îndoielile pe margi nea semnificației
semnelor sporesc posibilitatea ca acestea să fie asociate cu al te semne din sistem.
Astfel, un străin care învață spaniola va înțelege în mod norma l sp. estrellar ca derivat
din estrella; tenedor ca derivat din tener și tiradores (tirantes ) ca derivat din tirar,
adică va stabili relații pe care foarte puțini indivizi dintre cei care vorbesc spaniola ca
limbă maternă le-ar stabili, de obicei.
În concluzie, trebuie să remarcăm că, deși există un simț mai m ult sau mai puțin

EUGENIU COȘERIU

22
general al valorii metaforice a unui semn, acesta nu coincide î n fiecare caz cu
realitatea istorică, adică sentimentul actual al metaforei ades eori nu coincide cu istoria
metaforei înseși, cu etimologia sa: acesta este un indiciu al discrepanței, al
dezacordului între sincronie și diacronie, de care vorbește Sau ssure. De exemplu, o
scurtă anchetă a demonstrat că puțini vorbitori înțeleg semnifi catul lui „azote” ca
semnificat primar al lui flagelo , și semnificatul „calamidad” drept secundar și
metaforic. În general, în cazul în care nu se înțelege exact co ntrariul, ignorăm cel puțin
semnificatul „propriu”, cunoscându-l doar pe cel figurat care n e vine mai întâi în
minte. Tot astfel, orice dicționar va prezenta ca prim semnific at – ca semnificat
„propriu” – al lui cuerda , cel de „cuerda de atar” și ca semnificat secundar, adică
derivat și metaforic, cel de „cuerda de instrumento musical”, d at fiind că aceasta este
realitatea lexicologică actuală și simțul general al vorbitoril or. Totuși, din punct de
vedere istoric adevărul e altul, total opus: gr. χορδή a însemnat mai întâi „intestino”
(cf. sp. cordilla , care, în consecință, nu derivă de la cuerda , cum se afirmă în
Dicționarul Academiei, ci direct de la lat. chorda , preluat din greacă cu semnificatul
primitiv) și apoi, din rațiuni evidente, „coardă de instrument muzical”, în timp ce
semnificatul „funie” e o metaforă mult mai târzie din latina vu lgară. Iar fruto , în sensul
de „produs al măiestriei, al ingeniozității, al unei munci sau al unei ocupații etc.”, cel
puțin din punctul de vedere al limbii latine, nu este un semnif icat metaforic derivat din
cel de „fruct al unei plante”, dat fiind că semnificatul său pr imitiv a fost tocmai
primul: în latină substantivele în – tus de declinarea a 4-a erau abstracte, prin urmare
fructus semnifica în primul rând „produs în general” (în plus, era vor ba de un derivat
al verbului fruor „a se bucura de”) și numai după aceea „fruct al unei plante”: s-a
trecut, deci, de la abstract la c oncret și nu invers, cum s-ar părea la prima vedere.
Tot astfel, nu coincid în fiecare caz cu realitatea istorică re lațiile pe care simțul
lingvistic le stabilește între semnele sistemului, multe dintre ele înțelegându-se adesea
ca fiind derivate din altele, cu care din punct de vedere istor ic nu au nimic de a face și,
prin urmare, ca fiind dotate cu valoare descriptivă sau metafor ică ce nu le-ar
corespunde din punct de vedere etimologic.
E bine cunoscut cazul gr. ’Aφροδίτη , Afrodita5, care derivă istoric din fenicianul
Astoreth , dar care a fost interpretat în greacă în relație cu ′φρός „spumă” și δέατο
„apărea” și, în consecință, cu faimosul mit al zeiței născute d in spuma mării (problema
preexistenței mitului sau al derivării sale din falsa etimologi e nu poate fi considerată
pe deplin soluționată). Tot astfel, în spaniolă numele de Santa Lucia s-a relaționat cu
luz [lumină] (atribuindu-i-se apoi acestei sfinte ocrotirea vederi i), iar it. maritozzi s-a
relaționat cu marito „soț” și cu maritare „a se căsători”, din care considerent aceste
gogoși [brioșe] au devenit trad iționale la banchetele de nuntă. Gr. βασιλικόν „busuioc” a
fost asociat cu gr. βασιλίσκος (la fel în dialectele italiene și cele franceze), iar de aici a u
apărut mituri referitoare la planta și la animalul fabulos. În mod analog, fr. aspic

5 Pentru majoritatea exemplelor din acest paragraf, ca și din § 13, vezi V. Pisani, L’etimologia ,
Milano, 1947; V. Bertoldi, La parola quale mezzo d’espressione , Napoli, 1946, și Il linguaggio umano
nella sua essenza universale e nella storicità dei suoi aspetti , Napoli, 1949.

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

23
înseamnă „levănțică” și „șarpe veninos”, prin încrucișarea într e lat. spica și gr. ′σπίς;
descoperim astfel mitul respectiv care asociază planta cu repti la. Iar în română
continuarea lat. hordeulum a ajuns la identitate fonetică cu urcior (derivat a lui oală),
fapt pentru care a apărut superstiția că a sparge un ulcior pro duce urcior la ochi. Printr-un
fel de compensație în viața spirituală, nu numai miturile fac s ă apară cuvinte, ci și
cuvintele contribuie la apariția miturilor; adică unor momente unice de intuiție poetică
pot să le corespundă adesea două creații metaforice distincte: mitul și simbolul
lingvistic.
Alte exemple interesante sub acest aspect sunt cele din gr. γλυκύρριζα, literal „cu
radăcini dulci” ( ρίζαι γλυκειαι ), care a dobândit în latină forma de liquoritia , fiind
raportat la liquor , datorită uzului medicinal al plantei (iar de la cuvântul lati n derivă în
dialectele italiene, prin contaminări semantice succesive, guarizia , raportat la guarire ,
„a se vindeca, a se însănătoși”; regolezia , raportându-se la regolare , cf. sp. regaliz,
regaliza, regalicia; sug ed Lucrezia , literal „jugo de Lucrecia”, cf. lat. med.
succoricia ); lat. iterare , „a reîncepe, a renova, a repeta”, derivat de la iterum „din
nou”, raportat apoi la iter „drum”, de unde fr. vechi errer „a rătăci, a hoinări”,
semnificat ce se conservă în formele chevalier errant, juif errant , ultimul a trecut și în
spaniolă judio errante . Lat. securis „topor, secure” părea derivat de la secare „a tăia”,
în timp ce, foarte probabil, e vorba de un cuvânt de origine se mitică; laudanum
„laudanum”, interpretat în dialectele franceze ca lait d’anon, literal „lapte de măgar”;
fr. veilleuse „brândușă”, termen de origine celtică, dar asociat apoi cu veiller „ a
veghea” și cu veillees „veghii de toamnă”; it. girasole , interpretat în engleză ca
Jerusalem ; it. pomi dei mori „merele arabilor” ( mala aethiopica) , expresie interpretată
în franceză, apoi în engleză și germană, ca pommes d’amour, love apples, Liebesäpfel;
malenconía și nigromancía , care își datorează forma faptului că respectivele cuvinte
grecești „bilă [fiere] neagră” µελαγχολία și νεκροµαντεία „evocare a morților” au fost
asociate cu rău și cu magia neagră ; palafren [cal de paradă], care derivă din celticul
latinizat paraveredus , forma sa actuală însă se datorează unei asociații cu freno
[zăbală, frână]. Lista ar putea fi continuată cu o serie întrea gă de etimologii populare ,
din punct de vedere tehnic „arbitrare” și „false”, dar extrem d e semnificative din
punctul de vedere al asociațiilor pe care simțul limbii le stab ilește între simboluri și din
punctul de vedere al imaginilor care apar exprimate în simbolur i și, deci, al
mecanismului creației metaforice în limbaj. Pot fi amintite în acest sens etimologiile
ingenue ale anticilor, începând cu Rigveda , unde numele zeului Agni se asociază cu
rădăcina aj- „a răpi” („pentru că răpește averea dușmanilor”) sau Odiseea , unde
numele eroului ∋Oδυσσεύς se relaționează cu ∇δυσσάµενος „cel care a suferit”, până la
cele ale Sfântului Isidor din Sevilla, conform căruia camisas [cămăși] se numesc quia
in eis in camis dormimus , pentru că dormim în ele în pat.
11. Dar aceste etimologii populare , aceste asociații „arbitrare” sunt oare simple
„greșeli” în cadrul pretinsei „evoluții normale” a limbii, sunt e l e „ f e n o m e n e
patologice” pe care lingvistul trebuie doar să le constate ca a tare, restabilind în fiecare

EUGENIU COȘERIU

24
caz „realitatea istorică”? Poate lingvistica să s e limiteze la istoria exterioară și formală
a cuvintelor, ignorând simțul lingvistic, conștiința semantică a vorbitorilor, relațiile
capricioase și multiforme care se stabilesc între simboluri în actele concrete de
vorbire? Ar putea să facă acest lucru numai dacă limbajul ar fi un fenomen al naturii,
independent de ființele umane care îl creează și îl re-creează continuu. De fapt, așa s-a
procedat într-o perioadă în care se cred ea că lingvistica poate să-și afle locul printre
științele naturale, iar limbajul era considerat ca un organism cu viață proprie, guvernat
de legi proprii. Dar nu se mai poate face același lucru astăzi, când știm că limbajul nu
are existență autonomă și că este „guvernat” de către indivizii vorbitori – în
conformitate cu niște norme extrem de complexe –, de toți indiv izii unei comunității și
de fiecare dintre ei, în fiecare act lingvistic concret. A face o istorie pur fonică
(formală) a cuvintelor e imposibil, deoarece cuvântul nu este n umai „formă” (sunet), ci
unitate a formei și conținutului (sunet și semnificat), iar for ma însăși se explică prin
semnificat (ca în cazul lui nigromancía ), așa cum semnificatul poate fi explicat prin
formă (ca în cazul lui iterare „a călători”). Într-adevăr, etimologia actuală care își
propune să fie istorie concretă și completă a cuvintelor, atât a formei cât și a
conținutului lor, istorie a asociațiilor pe care acestea le-au evocat sau le evocă în
conștiința vorbitorilor, deja nu mai neglijează ceea ce numim „ simț lingvistic” – adică
influența simbolurilor asupra spiritului indivizilor creatori d e limbaj –, eventualele
viziuni metaforice care guvernează crearea și re-crearea simbol urilor, faptele de
cultură care sunt miturile asociate cuvintelor. Evident, etimol ogia tehnico-obiectivistă
– care consideră cuvintele ca entități izolate și autonome – și etimologia concretă –
care ia în considerare cuvintele în relația lor cu lucrurile și în relațiile lor organice
reciproce, precum și (ceea ce ne interesează pe noi aici) în re lație cu simțul lingvistic
și cu valoarea expresivă atribuite de vorbitori – sunt două luc ruri diferite. Așa, de
exemplu, a afirma că fr. pommes d’amour (trad. apoi în egleză și germană cu love
apples și Liebesäpfel) derivă din ital. pomi dei mori nu este deloc greșit din punct de
vedere pur exterior, dar nu ne spune nimic referitor la asociaț iile pe care expresia le
provoacă în conștiința vorbitorilor francezi și nici nu explică în mod satisfăcător forma
sa. Tot astfel, din punctul de vedere al etimologiei actuale es te insuficient a afirma că
veilleuse provine din celtică, pentru că istoria semantică (și formală) a acestui cuvânt,
doar la origine celtic, a fost schimbată într-un anumit moment prin asociația cu veiller ,
așa cum istoria lui securis a deviat prin asociația cu secare , iar cea a lui iterare prin
asociație cu iter.
Asistăm, în acest sens, la o reevaluare a „etimologiei populare ”, care nu e deloc
un fenomen aberant, dat fiind că poate să ne ofere indicii preț ioase cu privire la
viziunile metaforice care au însoțit și au determinat creația s emnelor și care continuă
să li se asocieze acestora în vorbire. De aceea, dacă Sf. Isido r nu are deloc dreptate
derivând camisa d i n cama , poate nu greșește atât de mult atunci când asociază
arapennis (formă specific hispanică a celticului arepennis ) – de unde provine sp. vechi
arapende –, cu verbul arare : e posibil ca tocmai asociația cu arar să fi contribuit la
modificarea formei cuvântului. Iar Dicționarul Academiei, dacă nu are dreptate din

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

25
punct de vedere istoric, are dreptate din punctul de vedere al simțului lingvistic actual,
relaționând cordilla cu cuerda , recunoscând un singur cuvânt errante în loc de două
(unul derivat din errar , altul din errant , part. prez. al fr. vechi errer < iterare ).
Nici măcar în descrierea lexicologică sincronică a cuvintelor n u ar trebui să ne
limităm la indicarea sensurilor variate, a utilizării diferite a semnelor luate independent
sau combinate, neglijând asociațiile subiective sau deja „conve nționale” pe care ele le
suscită în mintea vorbitorilor. Dacă vrem să pătrundem în reali tatea vie a limbajului,
va trebui să menționăm, de exemplu, că engl. bat este un semn pur denominativ, „fără
familie”, că nu dă naștere la nici una dintre asociațiile și im aginile proprii, de exemplu
a „traducerii” sale în fr. chauve-souris , ceea ce e valabil numai până la un anumit
punct, deoarece din punct de vedere descriptiv sugerează mult m ai mult. Tot așa,
Dicționarul Academiei va avea dreptate, dat fiind criteriul său normativ, atunci când
explică emérito ca adjectiv care se aplică „per soanei care s-a retras dintr-o slujbă sau
de la o funcție oarecare și beneficiază de o sumă de bani pentr u bunele sale servicii”,
dar realitatea limbii este alta: majoritatea vorbitorilor asoci ază cuvântul cu mérito și îl
interpretează ca „merituos, remarcabil, ilustru”. Oare mulți vo rbitori spanioli știu
astăzi ce înseamnă (sau „trebuie” să însemne) ceea ce s-a indic at prin „se spune mai
ales de soldatul care și-a satisfăcut serviciul militar în Roma antică și beneficia de
recompensa corespunzătoare meritelor sale”? Că nu este așa ne-o demonstrează același
Dicționar al Academiei, făcând, implicit, aceeași asociație cu mérito („. . . recompensă
datorată meritelor sale”), pe care cuvântul latin emeritus nu îl implica, dat fiind că
deriva din verbul merere sau mereri , cu sensul absolut de „a servi în armată”,
însemnând, în consecință, numai și exclusiv „cel care a termina t serviciul, care se află
în afara serviciului activ”, ceva de tipul „pensionar”; soldatu l putea să beneficieze sau
nu de o recompensă, dar acest lucru nu era indicat de termenul emeritus .
Toate acestea ne demonstrează că în limbaj – în afară de relați ile semnificative,
morfologice, sintactice și cele datorate derivării și compuneri i efective și normale –
există relații particulare între cuvinte, datorate asociațiilor subiective și metaforice care
se stabilesc sporadic sau în mod constant între intuițiile resp ective sau între aceleași
simboluri din rațiuni formale.
12. Să vedem acum care sunt temeiurile creației metaforice în limb aj? Sau, mai
bine zis, dacă pot fi investigate motivele intime ale creației lingvistice? Evident că nu,
deoarece creația, invenția este inerentă limbajului prin defini ție. Nu pot fi prezentate
rațiunile impulsurilor capricioase și de nebănuit ale imaginați ei umane creatoare. Ceea
ce poate fi menționat sunt motivele acceptabilității mai mari s au mai mici a unei invenții
într-o anumită comunitate. Acestea sunt, în primul rând, presti giul creatorului și
expresivitatea semnului inventa t; rațiuni culturale mai general e, precum și substituirea
unei culturi prin alta sau progresul cultural continuu, apariți a continuă în orizontul
conștiințelor lingvistice a unor obiecte și idei noi care recla mă cunoaștere și clasificare.
Există însă și motive mai specifice. În primul rând, „sistemul” limbii care
„reclamă” substituirea unui semn deoarece acesta a devenit tota l inexpresiv sau din

EUGENIU COȘERIU

26
considerentul de a evita confuz ii deranjante. Așa se întâmplă, de exemplu, în
faimoasele cazuri investigate de J. Gilliéron, al lat. apes, „albină”, substituit prin
derivate, împrumuturi interdialectale sau metafore ( mouche-à-miel ), în dialectele
franceze în care evoluția fonetică normală a redus termenul la o singură vocală lipsită
de expresivitate ( é) sau al lui gallus , substituit prin imaginea lui bigey (vicaire „preot”)
într-un dialect din Franța în care, prin evoluție fonetică norm ală, s-a ajuns să se
confunde cu continuarea lui cattus (gat-gat ). Firește, rațiunile prezentate mai sus nu au
determinat invențiile înseși, ci numai acceptarea lor, deoarece, cu toată certitudin ea,
înainte ca substituirile să se fi produs trebuie să fi existat deja imaginea albinii văzută
ca o mouche-à-miel „muscă de miere” și a cocoșului printre găini văzut ca un vicaire ,
ca un „preot” printre enoriașe.
Alt temei ce determină substituirea unor semne și care, în cons ecință, contribuie
sau nu la difuzarea (acceptarea) creațiilor metaforice este așa -numitul „tabu
lingvistic”, adică fenomenul prin care anumite cuvinte asociate unor superstiții sau
credințe sunt evitate, fiind s ubstituite prin împrumuturi, eufe misme, perifraze,
metafore, antifrază etc. Recent, W. Havers a reexaminat acest f emonem într-un studiu
ce oferă mult mai mult decât promite titlul său, pentru că nu e ste doar o simplă
bibliografie6. Printre altele, Havers menționează și enumeră acele denotata supuse de
obicei tabuului lingvistic: în primul rând, o serie întreagă de animale (ursul, lupul,
șarpele, șoarecele, vulpoiul, broasca, nevăstuica, iepurele, ca pra, albina); anumite părți
ale corpului, cum ar fi mâna, în special mâna stângă; anumite f enomene cum e focul,
apoi soarele și luna, bolile și defectele fizice, moartea, zeii și demonii. Tabuul
lingvistic se datorează, în esență, credinței (foarte înrădăcin ate în societățile primitive,
dar atestate și în societățile dezvoltate) într-o anumită „magi e a cuvintelor”, a
identificării numelui cu lucrul denumit: se consideră că a numi un lucru prin termenul
său propriu care îi corespunde poate fi periculos, pentru că nu mele lucrului atrage
după sine lucrul însuși (bine cunoscuta locuțiune latină lupus in fabula înseamnă
tocmai aceasta: numind lupul, el apare), fiind preferabil, prin urmare, să se
întrebuințeze cuvinte sau expresii mai puțin specifice care num esc „fără să numească”.
După cum am menționat, există multe moduri de a substitui cuvin tele pe care
dorim să le evităm: alte rația fonetică (cf. it. Gribbio! pentru Cristo! , perdinci pentru
per Dio ; engl. gog pentru God; fr. morbleu pentru mort Dieu și parbleu, ventrebleu ;
magh. iskola [literalm. „școală”] pentru Isten [Dumnezeu]); antifraza ( bendito în loc
de maldito ); antonomasia (în loc de Dios se va spune el altísimo sau el todopoderoso ;
în loc de diablo : el maligno, el tentador, el impuro , cf. rom. necuratul ; tocmai acesta
din urmă fiind semnificatul propriu al cuvântului grecesc care traducea o imagine
analoagă evreiască și care a trecut apoi, prin lat. diabolus , în limbile romanice. Tot
așa, în poemele homerice lui Zeus i se spune πατήρ „tatăl” sau νεφεληγερέτα „cel care
adună norii”); împrumutul interidiomatic sau interdialectal (pe ntru lat. laevus î n
spaniolă există un împrumut din bască: izquierdo ; în latină, lupus e o formă dialectală

6 W. Havers, Neure Literatur zum Sprachtabu , Viena, 1946.

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

27
sabină în loc de cea normală *lucus , tot așa și ital. lupo are aspect fonetic dialectal, în
loc de cel normal *lopo , ca în fr. loup, în loc de leu, care se conservă numai într-o
formulă folosită într-un joc de copii: à la queue leu leu ) etc. Una dintre substituirile
cele mai frecvente e cea care fo losește imagini sau metafore (a ntonomasia și antifraza
ar cădea deja într-un fel sub incidența acestui concept). Așa, de exemplu7, termenul
propriu indo-european pentru a desemna „ursul” (a cărui continu are îl reprezintă lat.
ursus , gr. ∞ρκτος , sanscr. rksah , avest. arso, arm. arj, irl. art, alb. ari) a dispărut într-o
serie întreagă de idiomuri indo-europene și tocmai din limbile care s-au răspândit în
zone unde animalul se întâlnește frecvent (slavă, baltică, germ anică): pentru slavi ursul
este „cel care mănâncă miere” (rus. medved' ; aceeași imagine se întâlnește, alături de
termenul propriu, deja în vedica madhuvad- , ceea ce demonstrează faptul că creația
metaforică propriu-zisă preexistă „necesității” de substituire; o imagine analoagă este
și gal. melfochyn , literal „porc de miere”), pentru baltici, „cel care linge” (l it., let.
lacis ); pentru germani, „brunul” (germ. vechi bero , germ. Bär, engl. bear, sued. björn ,
dan. bjorn ). Fenomenul, de altfel, apare și în limbi neindo-europene vorb ite în zonele
septentrionale ale Europei: estonienii, finlandezii, laponii nu mesc ursul prin imagini
care semnifică „gloria pădurii”, „bătrânul”, „cel cu plete”, „l abă lată”, „cel care
mănâncă furnici albe” etc. Tot astfel, un alt animal supus frec vent tabuului lingvistic,
șarpele , este numit în mai multe limbi indo-europene prin cuvinte care etimologic
înseamnă „cel ce se târăște” (sanscr. sarpah , lat. serpens , gr. έρπετόυ , alb. gjarper ),
„terestrul” (paleosl. zmija ), „cel verde” (lit. zaltys ).
Un exemplu și mai celebru este cel al nevăstuicii8: termenul respectiv latin,
mustela (fr. vechi mousteile , cat. mustela , prov. mustelo ), a dispărut din majoritatea
dialectelor romanice sau se întâlnește numai sporadic, în zone foarte limitate (leon.
mostolilla , vizc. musterle , gal. mustela ), fiind substituit printr-o serie întreagă de nume
metaforice, diminutive și cuvinte afective, care revelă dorința vorbitorilor de a-și
atrage simpatia animalului. Mustela (nevăstuica) este astăzi, conform unor dialecte,
cea „drăguță” sau „frumoasă” (fr. belette , piemon. lomb. bellola, benula , ven. belita ,
cors. bellula , sic. beddula și în dialectele spaniole: bilidilla, bonuca, monuca,
buniesta, muniesta ) sau o „doamnă”, „domnișoară” sau „soțioară” (it. donnola, port.
doninha , rom. nevăstuică , gal. donocina, donicela , ast. donecilla ); este o „doamnă
frumoasă” (piren. danabere ) sau „cumătră” (cast. comadreja , tolos. kumairelo , camp.
abr. cummatrella, cummarella , rom. cumătriță ) sau „noră” (port. dial. norinha ); este
„doamnă sau stăpână a zidurilor” (gal. dona das paredes , sard. dona de muru ) sau „[cea
care are culoare de] pâine și brânză” (arag. nav. paniquesa , cu variante sau diminutive în
alte zone ale Spaniei; ancon. panakasu, panaccacia ). Și de data aceasta fenomenul este
interidiomatic, dat fiind că se întâlnește și în alte limbi ner omanice vorbite în Europa:
pentru germani nevăstuica este o „tânără domnișoară” ( Jüngferchen ) sau o „nemțoaică

7 Cf. A. Meillet, Quelques hypothèses sur des inte rdictions de vocabulaire dans l es langues
indo-européens , în idem, Linguistique historique et linguistique générale , I, ediție nouă, Paris, 1948,
p. 281-291.
8 Cf. R. Menéndez Pidal, Origenes del español , ediția a III-a, Madrid, 1950, p. 396–405.

EUGENIU COȘERIU

28
frumoasă” ( Schöntierlein ); pentru englezi este o zână ( fairyl ); pentru maghiari o
„domniță” sau „soțioară” ( menyet ), iar pentru basci „pâine și brânză” (oguigaztai ).
Tabuul lingvistic reprezintă însă doar un aspect al fenomenului mai amplu numit
interdicția vocabularului, care se datorează nu numai unor superstiții sau credințe, ci
și unor rațiuni de natură emotivă sau socială, unor rațiuni de educație, politețe, bune
maniere, decență, amabilitate etc. Se evită, de obicei, expresi i și cuvinte care sunt
considerate prea dure, nepoliticoase sau indecente.
Astfel, ni se pare prea aspru, dacă este vorba mai ales de o ru dă de a noastră sau
dacă vorbim în prezența unor rude ale defunctului, să spunem că cineva a murit : vom
spune că a dispărut sau că s-a prăpădit, și-a dat sufletul/duhul sau s-a dus cu
Dumnezeu ; iar în loc de mort vom spune dispărutul sau răposatul sau defunctul sau
nefericitul (cf. it. mio padre poveretto , il mio povero padre , mia madre buon’anima ).
Chiar atunci când ne este absolut indiferent, fiind vorba chiar de un dușman, preferăm
să evităm cuvântul moarte : vom spune că s-a dus la dracu’ , sau că a dat ortul popii
sau vom folosi alte expresii metaforice (de exemplu, în italian ă rimetterci la pelle,
rimetterci le ghette, lasciari le penne ; în franceză casser la pipe, fermer son parapluie,
manger les pissenlits par la racine ; în română a da ortul popii ). Sunt evitate, mai ales,
în prezența celui bolnav, dar și în alte circumstanțe, numele a numitor maladii grave:
cf. sp. mal caduco, mal de corazon „epilepsie”, mal de la rosa „pelagră”, mal frances
„sifilis”; it. mal caduco „epilepsie”, malvagia malattia „sifilis”, consunzione
„tuberculoză”. Tot astfel, se evită numele anumitor părți ale c orpului considerate a fi
indecente, în special organele genitale, cuvintele care se refe ră la anumite acte
fiziologice și în particular la actul sexual sau care se referă la aberații sexuale cum ar fi
homosexualitatea, substituindu-se fie prin termeni științifici, fie – în limbajul curent –
prin eufemisme de obicei metaforice care, de altfel, foarte rep ede devin proprii și, în
consecință, vulgare, fiind substituite la rândul lor prin eufem isme noi. Pentru a
desemna organele genitale, bunăoară, se folosesc imagini, în ge neral nume de fructe,
legume, animale, instrumente muzicale și alte obiecte a căror f ormă amintește într-un
mod oarecare forma acestor organe: „limbajul de alcov” este, în acest sens, un
domeniu de creație metaforică continuă. Pentru a desemna actul sexual se folosesc
eufemisme ( a dormi, a se culca, a fi împreună etc.) sau verbe substitutive care indică
acte formal asemănătoare sau mișcări ritmice (în italiană verbu l propriu înseamnă din
punct de vedere etimologic „a închide / a încuia cu cheia”, iar un eufemism care a
devenit vulgar înseamnă, tocmai „a freca”, cf. magh. kefélni , cu sensul de „a avea [a
poseda]”; în română un eufemism vulgar înseamnă literal „a regu la”. Tot datorită
uzului eufemistic, semnificatul fr. baiser „a săruta”, curent în epoca clasică, a decăzut
rapid, astăzi fiind în general vulgar: în timp ce continuă să s e folosească fără
inconveniente substantivul (un) baiser , verbul nu mai poate fi folosit deja în vorbirea
decentă, exceptând unele contexte foarte clare, iar pentru a sp une „a săruta” se zice de
obicei embrasser „a îmbrățișa” (până și embrasser sur la bouche, sur la joue ).
Tot astfel, sunt evitați sau substituiți termenii proprii care se referă la o

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

29
deplorabilă profesie feminină (ca să fim mai expliciți, accea a femeilor care, conform
Dicționarului Academiei, „câștigă cu corpul lor, dedicându-se în mod josnic viciului
senzualității”), precum și la locurile unde se practică această meserie. În franceză
femininul corespunzător lui gars, garcon (garce) a dobândit tocmai acest semnificat și
a trebuit să fie substituit, în sensul de „fată” prin fille; dar acest termen, la rândul său,
se dovedește indecent (cf. sp. manceba și derivatele sau semnificatele metaforice de la
niña, chica ; it. quelle ragazze ), încât astăzi pentru a spune „fată” se zice în
exclusivitate jeune fille; chiar și pentru „fiică” termenul se substituie prin altele
(enfant, petite, fillette ), dacă contextul se dovedește echivoc. În italiană orizzontale
este o metaforă curentă, iar peripatetica în acest caz se referă numai la obiceiul de „a
se plimba” și nu are nimic de a face cu filozofia aristotelică (se folosește de asemenea
passeggiatrice , „cea care se plimbă”; cf. o imagine analoagă într-un cuvânt d in argoul
pungașilor din Buenos Aires și Montevideo, care derivă din verb ul italian girare „a se
roti, a se răsuci”). În latină se folosea lupa „lupoaică [femeie stricată]” (o aluzie
ireverențioasă în acest sens se în tâlnește la Titus Livius cu p rivire la Acca Larentia),
cu cunoscutul său derivat care nu făcea referire la un „bârlog de lupoaice”.
13. Aceste motive, precum și altele, facilitează, firește, difuzar ea creației
metaforice, dar, după cum s-a semnalat, nu pot explica în nici un caz creația însăși,
care este o activitate liberă a imaginației. Nici măcar difuzar ea unei imagini nu este
supusă unei legi de necesitate. Într-adevăr, în cadrul creațiil or metaforice folosite de
obicei în prezent, se poate stabili o gradație care merge de la cazurile în care se
manifestă o anumită exigență a sistemului, cum sunt cele deja m enționate, până la
simpla glumă, imaginea hazlie9 care este acceptată de un număr din ce în ce mai mare
de indivizi, datorită în exclus ivitate expresivității sale intr inseci. Tot o glumă bazată pe
analogia fonică, un joc de cuvinte au fost la originea lor cuvi ntele fr. dial. herbe sainte
pentru absinthe „străin”, precum și it. dial. siora-mandula literal „doamna Alexandra”,
mala-lissandra pentru salamandra. O imagine hazlie se intuiește în *excappare „a ieși
de sub mantie”, de unde derivă sp. escapar , fr. echapper , it. scappare , rom. a scăpa . O
altă imagine hazlie a fost în latina populară testa „oală, vas” (cf. sp. tiesto ), pentru
caput „cap”10 . Dar această glumă a avut o asemenea răspândire încât a ajuns să
substituie în franceză și italiană termenul propriu (în fr. chef < caput înseamnă astăzi
aproape în exclusivitate șef și în italiană capo cu sens „propriu” are un uz limitat); dar
tête și testa au devenit la rândul lor termeni proprii și denominativi, adic ă inexpresivi,

9 Cf. K. Jaberg, Spiel und Scherz in der Sprache , Tübingen, 1930.
10 Nu e necesar să presupunem că imaginea ar fi apărut mai întâi în mediul olarilor, dat fiind că nu
numai olarul folosește o imagine cum ar fi aceea de „oală” pent ru cap. Nu încape îndoială că multe
imagini au întâlnit în anumite comunități sociale sau sfere pro fesionale „condiții optime” pentru apariția
și difuzarea lor, dar, în gener al, ni se pare că se exagerează puțin prin tendința de a căuta originea unei
întregi serii de creații metaforice în „limbajele speciale”, ca re nu sunt întotdeauna „mai metaforice” decât
vorbirea curentă. E necesar, de asemenea, să remarcăm că, în ce ea ce privește aspectul teoretic al acestei
probleme, a găsi originea unei metafore în „limbajele speciale” sau în limbajul infa ntil nu înseamnă, după
cum se crede adesea, a soluționa problema creației lingvistice, care, în plus, nu este o problemă, ci un fapt.

EUGENIU COȘERIU

30
fiind substituiți prin imagini noi (fr. bille, bobine, pelote, poire, noisette, citron,
citrouille ; it. zucca „dovleac”; cf. sp. pelota, cafetera, chimenea, melón, calabaza,
pepino, pera , riopl. mate ; engl. nut, cocoanut, onion, pumkin ; germ. Kopf, astăzi
„cap”, la origine „cupă, pahar”). Același lucru se poate spune despre lat. follis „foale,
burduf, coș”, care și-a păstrat semnificatul propriu în spaniol ă și în română (sp. fuelle ,
rom. foi), în franceză ( fou) și în italiană ( folle) a ajuns să însemne „nebun”, la început
însemnând „cu capul gol ca o bășică”.
La un nivel mult mai profund se intuiesc infinite creații metaf orice în funcție de
aceeași distincție, clasificare și denumire inițială a ceea ce e cunoscut, a ceea ce se
prezintă ca realitate în intuiția omului – creator al lumii sal e specifice și al limbajului
său (activitate care se situează ca punte mediatoare între conș tiință și lume). Omul
cunoaște și desemnează metaforic fenomene și aspecte ale naturi i, plante și animale,
produsele și activitățile sale proprii, instrumentele pe care l e fabrică pentru munca sa.
Un „lanț de stânci crestate” pare să aibă dinți ca un ferestrău al tâmplarului; e văzut în
consecință ca un ferestrău și așa se și numește (port. serra ; macedo-rom. șară) , iar
anumite fântâni sunt ochiuri de apă . Lingura este o „cochilie” (lat . cochlear < cochlea
„cochilie, melc”), iar burghiul penetrează lemnul precum un rât de porc pământul
(span. barrena , prov. verrina și cat. barrina provin de la lat. verrinus , de la verres
„vier”). Aceeași origine o au și fr. verrou , prov. verrolh , sp. dial. verrojo ; cf., în plus,
it. succhiello „burghiu” < suculus , derivat din sus „porc”); iar „piesa care ajustează
filetul cu șurub” și o anumită parte a roții este o purcea (piuliță ). Grapa [boroana] avea
pentru romani dinți de lup (lat. hirpex „boroană” < sabin. hirpus „lup”), iar inocula în
uzul său rural primitiv a însemnat „a altoi în ochii unei plante”. Bertoldi enumeră și
examinează în studiile sale o serie de creații metaforice care se referă la faună, floră,
corpul uman etc. Astfel, pentru a reveni la un exemplu cunoscut și mai bine studiat,
liliacul, care pentru spanioli este un „șoarece orb” murciélago (lat. mus caecus ), în
unele dialecte din Franța și Italia este un „șoarece chel” ( chauve-souris) sau un
„șoarece zburător” ( souris-volante ), un „șobolan cu pene” ( ratapenada) sau este un
„șoarece-pasăre” ( topuccello) ; „jumătate-șoarece” ( mezzosorcio ), „jumătate pasăre”
(mezzouccello ), „rândunică nocturnă” (rondinella di notte ), „pasăre nebună”
(cell-matt ), „pasăre de noapte rea” ( uccello di malanotte ), un „spirit” sau
„duendecillo” (spiritello , nume în care imaginea – cf. gr. ψυχή „suflet, spirit” și
„fluture” – se bazează de asemenea pe analogia fonică cu pipistrello, vipistrello… <
vespertilio ), o „pasăre de rău augur” ( osel del malauguri ) sau „pasăre a demonului”
(auciel du demone ). Vrabia este pentru francezi un „sihastru, pustnic” ( moineau ), așa
cum pentru cei din Rio de la Plata o altă pasăre, prin forma pe care o dă cuibului ei,
este un hornero [pasărea-olar].
Grecii, mari creatori de metafore, vedeau într-o plantă o „barb ă de ied”
(τραγοπώγων, lat. barba hirci ), în altele, o „limbă de bou” ( βουγλώσσον, lat. lingua
bovis) , o „coadă de cal” ( „ππουρις, l a t . cauda caballi ). Asociau mușcata cu
„cocorul” ( κεράνιον „cocor”), piciorul-cocoșului cu „broasca” ( βατράχιον < βάτραχος

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

31
„broască”, lat. ranunculus ) și rostopasca cu „rândunica” (gr. χελιδόνιον < χελιδών
„rândunică”, lat. hirundinina ). Vedeau crizantema ca „floare de aur” ( χρυσάνθεµον ),
iar în gladiolă vedeau săgeți ( ξιφίον, lat. gladiolus ; cf. sp. espadana ) și în nu-mă-uita
„urechi de șoarece” ( µυοσωτίς , lat. muris auricula ). Aproape toate aceste plante sunt
denumite în latină, apoi în dialectele și în limbile romanice c u nume ce conțin imagini
identice sau analoage: de multe ori este vorba de simple traduc eri, de „calcuri
lingvistice”, dar în unele cazuri s-ar putea vorbi și de intuiț ii analoage exprimate în
termeni analogi.
Fructele de mărăcine seamănă cu niște „cățeluși” și așa se și n umesc (fr. chien,
cagnot , abr. catille , sp. cadillo ; cf. rom. căței de usturoi ); amenții salciei seamănă cu niște
„mâțișori” (fr. chats, catouns , mignons ; it. dial. gatoli, gattun ; rom. mâțișori ; cf. sp. dial.
gatillos „flori de salcâm”); florile de mac sunt ca niște „cocoși” cu c reastă roșie (fr.
coquelicot ), iar pentru faptul că fac din ele copiii păpuși sunt „păpuși” sau „nevăstuici”
sau „călugărițe” (engl. poppy ; it. dial. popa, popina, popola, femenota, tosata, siora și alte
imagini analoage: fantina, marioneta, madonina etc. ; fr. moine , croată fratar ); din același
motiv până și pentru armeni macul este o „soțioară” ( harsnouk ).
Noi cu toții avem la picioare, care sunt „jamboane” (lat. perna „jambon, șuncă”),
niște oase ce sunt „fluiere” ( tibias ); la umeri avem „clavicule”; în gât un „bob de strugure”
(uvula ) și în exterior un măr (al lui Adam); mușchii noștri sunt „șoricei” (lat. musculus , de
la mus „șoarece”; aceeași imagine în gr. µυς , rusă mysca, arm. mukn , lit. peles și limitat la
mușchiul degetului mare, germ. Maus ), iar în ochi avem pupile care, datorită imaginilor
atât de mici pe care le vedem reflectate în ele, sunt „păpușele ” sau fetițe ale ochilor , iar
pentru anumiți italieni sunt „îngeri” sau „madone” (sard. andzelu , istr. madunena, calabr.
madonedda , „pupilă”). Această din urmă imagine se întâlnește în multe li mbi și
dialecte, unele dintre ele fără nici o relație posibilă cu rest ul11, drept care ar fi foarte
dificil să ne gândim la difuzarea unei creații unice dintr-un c entru unic: trebuie să
admitem că mai mulți indivizi, în diferite părți ale lumii, au avut intuiții aproape
identice și că le-au exprimat, fiecare în limba sa, cu metafore analoage. Într-adevăr, gr.
κόρη „pupilă” însemna propriu-zis „figură de ceară, păpușică, fetiț ă”, tot așa și lat.
pupilla („păpușă, fetiță”, deriv. de la pupula, pupa ), iar imaginea se întâlnește nu
numai în greaca modernă ( νιννί ) și în limbile romanice (sp. niña del ojo , port. menina
do olho , veneț. putina, putina de l'oco, lac. puparella , nap. nennella , lucan. signurella ,
lad. popa , rom. fetița ochiului ), ci și în bască ( nini, ninika ), în arabă ( sabî „copil,
pupilă”), în araba din Maroc (nini, nunu, mimi ), în berberă ( mummu ), în germană
(Kinderlein ); în slovenă ( puncica ), în polonă ( panenka , liter. „domnișoară”) și în alte
limbi slave; în malaeză ( anak mata , „copil sau fiu al ochiului”) și în alte limbi din
Indonezia; în siriană (sin-kaga ), în swahili ( mwana wa jicho ); se întâlnea deja în

11 Cf. V. Bertoldi, Il linguaggio umano , p. 79–81; C. Tagliavini, Introduzione alla glottologia ,
ediția a IV-a, Bologna, 1950, p. 109.

EUGENIU COȘERIU

32
indiana veche și în egipteana veche.
14. Am mai putea adăuga sute de exemple. Dar obiectivul nostru era să indicăm
doar locul creației metaforice în activitatea lingvistică propr iu-zisă, care este totdeauna
activitate „poetică” și, deci, creatoare, și să demonstrăm modu l în care imaginația
umană umple cu multiple semnificate metaforice continuurile fon ice – care sunt
cuvintele considerate din punct de vedere fizic –, modul capric ios în care își schimbă
semnificatele, căutând mereu imag ini expresive noi pentru a den umi ceea ce intuiția
cunoaște și distinge și modul în care se stabilesc de fiecare d ată relații noi între
semnele moarte sau muribunde ale „limbii”, renovând-o continuu, creând-o în fiecare
moment pentru a o adapta unor intuiții noi. Bucuria, tristețea, durerea și frica omului,
modul său de a considera lumea și atitudinea lui față de lume, toate acestea se reflectă
în cuvânt, în actul de creație lingvistică. Omul cunoaște și în același timp gândește și
simte, stabilește analogii inedite în intuiție și în expresie, analogii care conțin și
manifestă modul său specific de a lua contact cu realitatea. Cr eațiile individuale sunt
imitate, iar prin imitație se difuzează, devin tradiție, patrim oniu de modele lingvistice
ale comunității, devin „convenționale”, dar cel puțin pe parcur sul unui anumit timp
conservă amprenta unui individ creator care a realizat actul re velației inițiale.
Difuzându-se, cuvintele se intersectează, se întrepătrund, intr ă în asociații
constante sau sporadice, justificate sau nu din punct de vedere etimologic „obiectiv”.
Fiecare cuvânt are o istorie extrem de complexă, care nu e line ară, ci în zigzag, prin
cadre, încrucișări și impacte fonice și semantice, cu alte cuvi nte: din chorda se face
cordilla și același cuvânt grecesc, dar care a pătruns în latină în altă epocă, generează
cuerda, substituind pe lat. funis , iar cordilla se asociază din nou cu aceasta. Cuvinte de
origine diferită se influențează reciproc și se asociază pentru a forma „familii” noi, în
timp ce altele, care constituie o „familie”, se separă, pierd r elațiile lor asociative și se
înstrăinează, izolându-se sau dobândind noi asociații. Cuvinte derivate și descriptive
sau metaforice substituie alte cuvinte care au devenit totalmen te denominative (care
deja nu mai evocă nici o imagine, nici o asociație particulară, adică au pierdut
expresivitatea) și, la rândul lor, devin inexpresive, vulgare s au inadecvate pentru a
exprima intuițiile inedite ale vorbitorilor, fiind substituite prin creații noi: imaginea
testa o substituie pe aceea de caput , aceasta, la rândul ei, se transformă în termen
propriu și începe să cedeze în fața unor imagini mai recente.
Cuvintele apar drept nobile sau vulgare, în funcție de vorbitor ii care le utilizează,
de asociațiile fonice și semnificative pe care le trezesc, în f uncție de situațiile în care
sunt folosite. Lexicul latin era în mare parte rustic, dar un l atinism folosit astăzi în
spaniolă este „nobil” pentru că latina clasică, literară s-a op us pe parcursul mai multor
secole latinei vorbite, curente, iar așa-numitele [cuvinte] „vu lgare” romanice: egregius
era în latină, la origine, un cuvânt cu emanație de grajd, deoa rece deriva din grex
„turmă”, dar egregio în spaniolă este un cuvânt cu nuanță aristocratică, fiindcă e un
cultism și deja nu mai trezește asociații cu turma; µυοσωτίς era în greacă o imagine

CREAȚIA METAFORICĂ ÎN LIMBAJ

33
populară hazlie și fără pretenții, deoarece semnifica „ureche d e șoarece”, dar miosota
[nu-mă-uita] în spaniolă este de-a dreptul elegantă, fiindcă nu mai are nimic de a face cu
șoarecii și, în plus, are aparenț ă fonematică exotică. Și să nu mai vorbim de cuvinte ca
orquídea , care în mintea grecilor ar fi evocat probabil asociații mai c urând indecente.
Cuvintele se schimbă continuu, nu numai din punct de vedere fon ic, ci și din
punct de vedere semantic, un cuvâ nt nu este niciodată același; am spune mai curând că
un cuvânt, considerat în două momente succesive ale continuităț ii folosirii sale, nu este
„ni tout à fait un autre, ni tout à fait le même”. În fiecare m oment se manifestă ceva
care a existat deja și ceva care n-a existat niciodată înainte: o inovație în forma
cuvântului, în folosirea sa, în sistemul său de asociații. Acea stă schimbare continuă,
această năzuință neîntreruptă de creație și de re-creație, în c are, ca pe niște pânze
ondulante cu mii de nuanțe sau ca pe suprafața scânteietoare a mării în bătaia soarelui, în
nici un moment nu se poate fixa un sistem static concret , deoarece în fiecare moment
sistemul se frânge pentru a se reconstitui și pentru a se frâng e din nou în momentele
imediat succesive – această schimbare continuă este tocmai ceea ce numim realitatea
limbajului.
(Traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga)