Dacā nu aș fi gustat toatā tristețea, dezamāgirea, [603441]

1
PROLOG

Dacā nu aș fi gustat toatā tristețea, dezamāgirea,
amārāciunea faptelor din trecut, ce aș cuno aște? Dacā
nu m -aș fi perpelit î n chinurile iadului de sine, cum aș
putea fi recunoscātoare? Dacā nu aș avea trupul brāzdat
de cicatricile atâtor rāni, cum aș putea cunoaște
iertarea? Dacā viața nu mi -ar fi dāruit toatā durerea pe
care am trāit -o, cine aș fi astāzi?
Poate aș fi fost var ianta mea perfectā.
Dar c u siguranțā nu aș fi fost Eu…

♣

Oameni… Locuri… Viața…
O poveste despre viața aceasta în care lecțiile ne
așteaptă la tot pasul. Nu ca să eșuăm, ci doar pentru a
deveni mai buni, mai înțelepți.
O poveste despre oameni ca re au luat examenele
și despre oameni care s -au pierdut pe drum, rămânând
agățați în himerele deșarte ale materialității.
O poveste despre viața pe care ne -o dorim cu toții
eternă și uităm să trăim clipa. Nemurirea nu poate fi dată
omului care nu știe să trăiască cu bucurie nici măcar o
jumătate de oră. Trăim sau existăm doar îmbrățișând
momente o viață întreagă și la capătul ei ajungem să
cerșim o clipă.

2
Nimic nu ne ajută mai mult să răzbim în viață decât
suferința. Nu aș fi astăzi ceea ce sunt fără ace astă
suferință…

3
PRIMUL PAS

Era plin ă de speranță… La douăzeci de ani cu
toții avem aripi și visăm să zburăm prin viață deasupra
tuturor obstacolelor . Problemele… erau ceva inerent în
viața ei. Nu credea că ar fi putut exista viață fără
provocări.
Acum era exact unul dintre momentele în care
problemele îi guvernau existența. Ca și când mergi
noaptea pe stradă, cu inima cât un purice, cu respirația
pe modul silent , ca urechea să poată prinde orice
mișcare sau adiere de vâ nt. Și brusc din față, de după
colț, apare problema cu un rânjet mare, amenințător și îți
strigă „Te -am prins”. Bine, îți poate spune și în șoaptă,
pentru tine tot strigăt va fi. Dar, de fapt, nu problema
este cea care ne oprește respirația, ci frica ce n aște
emoția.
Nu mai avea bani decât pentru două zile, și asta
doar dacă continua să mănânce covrigi ca în ultima
săptămână. Dar de unde va găsi bani pentru întreținere?
Deja îl ocolea pe administratorul căminului de câteva
zile; figura nu va mai ține mult. Of, Doamne! Tu nu ne
dai o situație grea fără să ne dai și soluția. Sper să ai
una gata pregătită, că arde.
Se supără pe ea însăși că nu găsea motive să
rămână optimistă. Rupse în dinți ața și începu să își
cârpească puloverul agățat la spate. Trebuia să

4
supraviețuiască. Se vor aranja lucrurile cumva. Își
concentră întreaga atenție și neputință asupra cusutului.
Îi era frică și simțea cum aceasta începea să îi curgă prin
vene. Frica ajung e să ne transforme în monștri. S untem
la o decizie distanță de a fi sclavi sau stăpâni. Ai
propriului destin…
♣

– Spune, vrei? Ești de acord?
– Cum să fac așa ceva? Cine și ce crezi că sunt?
– Ești colega mea! Nu te desconsider absolut deloc! Tu
ai nevoie de bani, iar mie nu îmi lipsesc. E mai bine să te
angajezi din nou la barul acela în care te pipăie toți? Și
să lipsești și de la cursuri pe deasupra?
– Dar eu… Încercă să spună ceva și nu găse a
argumente.
– E pentru prima dată când nu -ți găsești cuvintele! De doi
ani de când suntem colegi, niciodată nu te -am văzut în
defensivă. Tu mereu ai replică la orice sau … „cuvintele
la purtător”. Salvează -mă! Atât cer! Te rog, chiar! E mai
bine așa?
Era nebun? Călin era colegul ei de grupă. Înalt,
atletic, cu ochii căprui. Și plin de bani. Da, bine, și cu
inteligență! Zâmbi fără să vrea când își aminti cum
făcuseră cunoștință. avea brațele pline de cărți și se
grăbea să intre în sala de curs. Doar că nu își amintise
de prag. Piciorul i se prinsese în marginea pragului,

5
cărțile zburaseră și îl nimeriseră pe Călin în cap și piept
ca într-o orgă a morții.
– Ce neîndemânatică ești! De ce nu te uiți pe unde
mergi? țipase Călin , uitându -se mirat la ea, dar
continuând să o țină în brațe în încercarea de a o
echilibra.
– Iartă-mă, te rog! Te -am lovit rău?
– Ești o împiedicată!
– Nici chiar așa! I se poate întâmpla oricui! Iartă și tu
muritorilor de rând!
– Vai, dragule! Ești bine? îl întrebară aproape în cor
Dana și Adela, colegele lor, atente la ce se întâmplase.
Acestea se grăbiră să îl scutere pe
Călin de praful imaginar adus de cărți și totodată să îi
desfacă brațele încă înlănțuite în jurul trupului firav al
Alexandrei.
Se așeză cuminte în bancă, cu lacrimil e arzându -i
ochii și rușinea pârjolindu -i sufletul. Nu, nu o să plâng!
Nu trebuie să plâng! Se înroșise până în vârful urechilor.
– Hai că trece, îi spuse Lucian, îmbrățișând u-i umerii în
timp ce se așeza lângă ea. Nu pune la suflet! Capul sus!
Nu merită să stai supărată! Sau a fost o strategie de
cucerire a junelui nostru?
Se pregăti să îi spună ceva „de dulce ” în timp ce
în ochi îi apăruseră scântei.
– Ok. Cel puțin nu îți mai vine să plângi. Îți stă mai bine
când ești Xena decât o mironosiță neajutorată !

6
În pauza cursului la Criminologie merse ca de
obicei afară, în curte, cu colegii, la nelipsita țigară.
Prefera să fraternizeze cu băieții, fiindcă i se păreau
direcți și mult mai onești decât fetele. Și mai puțin
plictisitori. Aceasta cu atât mai mult cu cât colegele ei o
considerau o ciudată.
– Chiar nu am avut intenția să te fac erou! Îmi cer scuze,
Călin !
– Sigur doar te -ai împiedicat? Sau ai vrut să te bagi în
seamă cu mine?
– Eu cu tine? Nu sunt eu de nasul tău!
Toți colegii îl știau pe Călin ca pe un fel de cr ai.
Fetele vedeau în el împlinirea viselor de copile, cele cu
prințul din poveste care le va duce într -o zi în castelul lui
și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Cele mai
frumoase domnișoare îi de corau mereu brațele și
mașina. C u toate încercau să îi intre în grații. Nu era
numai frumos, ci și bogat. Foarte bogat. Tatăl său avea
o firmă de transport internațional de mărfuri, iar el, fiind
singurul copil, profita din plin de avantajele materiale ale
poziției sale.
Și acum venea cu această propunere .
– Ce vrei să fac mai exact?
– M-am săturat de hărțuirea colegelor noastre. Nici nu
ajung bine la facultate și devin centrul universului lor.
Acasă mă sună sau trimit mesaje cu diverite pretexte
puerile. Mă simt ca un iepure hăituit. Nu sunt chiar atât

7
de pr ost, cum probabil crezi și tu , încât să nu îmi dau
seama că toată această atenție ce mi se acordă este
datorată banilor mei. Îți spun fo arte deschis, vreau
libertate! T u vei fi prietena mea oficială. Stabilă.
– Paravanul tău!
– Da, paravanul. Venim împreună, plecăm împreună.
Atât! Aici toți vor crede că suntem super îndrăgostiți ,
fiindcă vor vedea ceea ce noi ne propunem ca ei să
vadă.
– Dar una mai de Doamne -ajută nu găseai și tu? Și mai
destupată la minte?
– Nu cunosc pe nimeni cu o minte atât de ascuțită! Și
apoi, poți fi liniștită, înțelegerea noastră nu presupune
nici un fel de apropiere fizică. Pe de altă parte , tu nici nu
arăți și nici nu ești ca o femeie pe care eu aș putea -o
dori. Așa că nu sar pe tine. Nu e nici cea mai mică șansă
să se întâmple așa ceva .
– Nu e nevoie să fii bădăran! spuse, atinsă în orgoliul ei
de femeie.
– Așa sunt eu. Bădăran. Și prost -crescut. Și înfumurat! îi
răspunse, enumerând exact trăsăturile pe care ea i le
atribuise la o discuție pe care o avusese cu colegel e de
grupă. S e pare că cineva se simțise datoare să i le
aducă la cunoștință. La pocnetul meu din degete, patru
femei sunt doborâte pe dată. Un fel de Croitorașul cel
viteaz.
– Vai, nu știam că bădăranul mai și citește.

8
– Am și eu o mamă care odată mi-a citit povești. Și
gândește -te! În schimbul serviciilor tale vei primi niște
bani cu care poți plăti amărâtul de cămin fără să lucrezi
în barul acela de obsedați.
– Câtă grijă…
– Vrei sau nu vrei?
Avea de ales? Da, avea. Putea merge în
continuare la barul pe care îl menționase Călin mai
devreme. Chiar dacă câștiga puțin, măcar rămânea
integră. Dar barul îi ocupa tot timpul și ar fi neglijat
facultatea și toate celelalte activități în care era implicată.
Pe de altă parte, Călin îi oferea o posibilitate care îi lăsa
totală libertate de mișc are.
– Bine, fie! Când începem teatrul?
– Chiar acum! De fapt, nu! Diseară vin să te iau și
mergem împreună la petrecerea Dariei. Așa se va
răspândi vestea mai repede.
– La o petrecere? La o petrecere… „Cu ce o să se
îmbrace? ”
– Hai să mergem să luăm ceva de îmb răcat! spuse
citindu -i gândurile sub indiciul buzei ei de jos pe care
începuse să o ronțăie cu dinții inconștientă. Dacă nu,
acoperirea nu va ține. Nu pot merge la petrecere cu
cineva în blugi jerpeliți!
– Lasă, găsesc eu ceva! Asta nu intră în atribuțiile t ale! Și
dacă mă îmbrac în cea mai în trend rochie și nu voi arăta
ca păpușile Barbie de care ești tu însoțit de obicei.

9
– Haide am spus! T ot timpul ai ceva de comentat! ? se
îndreptă grăbit spre mașină pentru a nu -i da dreptul la
replică .
Pentru următoarele două ore, Alexandra a probat
și a tot probat în timp ce Călin aștepta răbdător, refuzând
sau acceptând rochia probată.
Odată gata cumpărăturile, Călin o conduse la un
salon exclusivist la care i se aranjă părul și fu machiată
corespunză tor.
– Știi, cred ca nu o duc chiar rău femeile care sunt în
viața ta! De asta se bat pe tine?
– Nu ai văzut încă nimic! îi răspunse malițios după
câteva secunde.
Seara au mers la petrecerea Dariei. O Daria care
nu mai exista, întrucât toate privirile erau în dreptate
asupra lor. Tresări atunci când Călin o luă de mână.
Degetele lui lungi se împletiră cu ale ei. Uneori îi șoptea
ceva la ureche sau îi atingea părul ușor cu buzele.
Alteori îi ridica mâna și i -o săruta încet, cu ochii închiși.
„Da, băiatul ăsta are școală. Chiar știe să joace teatru,
nu glumă”
– Hai, iubita! Să luăm ceva de mâncare!
– Sigur, iubitule! Dincolo de dulcegăria cuvintelor îi era
teribil de foame și îi binecuvântă gândul cel bun. Nu
mâncase nimic în acea zi. Doamne, ce bine e să
mănânci fără grijă…
– Hai să dansăm!

10
– Să dansăm? Dar…
– Sper ca nu începi acum cu fișa postului, da? Se mai
adaugă atribuții noi, trebuie să adaptăm. Eșt i plătită
pentru asta, ai uitat domnișoară?
Toți ochii erau ațintiți asupra lor. Iar ea abia știa
să danseze, bâțâin du-se de pe un picior pe altul și
încercând să nu îl calce sau, și mai rău, să nu se
împiedice și să se întindă pe jos. Deodată el o strânse
mai aproape în brațe, lipindu -i corpul de al lui.
– Ca să nu vadă toată lumea cât de prost dansezi, îi
șopti el, zâmbind!
Nu spuse nimic, dar lacrimile îi usturară ochii de
furie. S e lăsă condusă, gândindu -se că era chiar drăguț
atunci când zâmbea. Nu fusese niciodată atât de
aproape de un bărbat. Mirosul a fter-shave -ului îi gâdila
simțurile.
– Vreți ceva de băut? se auzi vocea lui Lucian.
– Da, te rog, spuse Alexandra desprinzându -se din
brațele falsului amorez la sfârșitul dansului. D ă-mi un
whisky.
– Whisky? Ești sigură?
– Cu cola?
– Nu, simplu!
– Cu gheață atunci?
– Fără! Aproape îi smulse paharul din mână și îl bău
dintr-o singură înghițitură. Se încăpățână să nu tușească
atunci când alcoolul îi arse gâtul. „Cu siguranță am tot ce

11
trebuie, de la faringe, esofag, stomac” își spuse în urma
radiografierii alcoolice a t ubului digestiv superior.
– Îmi mai dai unul?
– Și uite așa rățușca cea urâtă s -a transformat în divă,
spuse Lucian privind -o stupefiat în timp ce îi turna
mecanic încă un pahar. Ia -o încet că seara -i lungă!
– Sunt obișnuită, minți ea, încercând să braveze, dând
și acest pahar peste cap. Fu mai bine de data asta, chiar
dacă lacrimile au apărut în colțul ochilor.
– Uite cât de ușor se poate înșela cineva… Văd că te
adaptezi repede. De -abia te -ai cuplat cu junele -prim și
vrei să fii în rândul lumii. Cum era cu sno bismul
bogătașilor? Cu înfumurarea lor? Acum nu mai au
mintea pe bigudiuri?
– Nu înțeleg ce vrei să spui, îi răspunse ea,
îndepărtându -se de teama altor posibile întrebări.
– Iubita mea, vrei să plecăm? o întrebă Călin
îmbrățișând -o cu căldură. Cred că ești ob osită? Și apoi
ne așteaptă o noapte luuungă!
– Da, dragul meu! Să mergem! Vreau să petrecem cât
mai mult doar noi doi.
Călin o conduse spre ieșire, păstrându -și brațul
după umerii ei. În timp ce coborau scările, Alexandra se
scutură, încercând să se eliberez e de brațul lui.
– Hai că ai cam exagerat cu dulcegăriile. Nu știu dacă o
să reușesc!
– Ba o să reușești. Ai uitat că ai nevoie de bani?

12
– Nu, nu am uitat. Și dacă aș uita, ai avea tu grijă să îmi
amintești. În regulă! Voi respecta înțelegerea. Nu mai e
chiar așa de mult până la finalul acestui an universitar!
– Mai vorbim noi despre asta!
O conduse până la poarta campusului, după care
plecă. Nu apucase să facă nici un pas, că el se întoarse,
coborî din mașină și îi puse în mână câteva bancnote.
– Ca să pecetluim înțelegerea noastră! Mâine avem
timp să stabilim cât și când. C u avans și lichidare, dacă
îți sună mai bine. Noapte bună, iubita!
Nu știa ce o deranja mai mult; banii din mâini sau
acel „iubita” aruncat disprețuitor peste umăr. Ambele îi
induceau un sentim ent de depravare. Se simțea ca o
marfă ieftină. O prostituată.
Căzu în genunchi și plânse cu pieptul
zguduindu -se de spasme. O prostituată, asta ajunsese.
Nu își vindea trupul, dar își vindea toate iluziile și visele
de femeie.
Într-un sertar al sufletulu i încă păstra promisiunea
iubirii împărtășite, înflăcărate și sincere.

♣

– Bună dimineața, iubita mea! Hai să ajungem și noi azi
la cursuri!
– Bună, Călin ! Ajungem, de ce să nu ajungem? Dar
este foarte devreme!

13
– De ce să nu ajungem? Fiindcă de astăzi, iubita mea
își schimbă garderoba. Doar noi doi știm că jucăm
teatru. Ca să îi facem pe ceilalți să creadă, să ne creadă,
trebuie să te dichisim de sus până jos.
Alexandra își privi teneșii decolorați și blugii.
Purta blugi pe care îi tăiase singură pentru a masca
locurile tocite sau roase. Tricoul era deformat după
atâtea spălări și cârpit ușor la spate. Da, poate că el
avea dreptate. Dar asta însemna că trebuia să renunțe
la o parte din banii pe care îi primea ca să își cumpere
haine. Asta nu. Mai bine îi promitea că își cumpără
singură după ce primea „leafa”. Dacă mai primea ceva,
fiindcă în seara din urmă el îi dăduse suficienți bani încât
să acopere jumătate din taxa de cămin. Ceea ce și
făcuse ca să își asigure liniștea. Găsea ea un magazin
cu haine la mâna a doua , încă bune, la „5 lei orice
produs”…
– Garderoba se plătește separat! spuse Călin anticipând
obiecția. E un fel de „bani de ținută”, cum au unii
funcționari.
– Bine! îi răspunse încet. Din nou se simțea ca o marfă.
Poate totul ar fi fost mai suportabil dacă el nu ar fi indus
la fiecare zece minute ideea de bani.

♣

14
Au luat tot ce a considerat Călin necesar, adică
un adevărat trusou, având acum mai multe haine d ecât
avusese în toată viața ei.
– Îți mulțumesc! Chiar nu cred că aveam nevoie de atât
de multe haine!
– Stai că nu am terminat! Te vreau aranjată și machiată!
Cu stil! Să nu uiți asta!
– Da, stăpâne! îi răspunse printre dinți, abia
stăpânindu -și furia și nep utința.
– Da, iubitule! Iubitule! Da? Repetă!
– Da, iubitule! repetă aruncându -i o privire rănită pe care
o vrusese agresivă. Călin îi feri privirea și își făcu de
lucru cu cheile de la mașină.
– Și tot de astăzi, iubita mea își schimbă și obiceiurile
alimentare . așa că mergem să mâncăm! Ai mâncat de
dimineața? Eu nu am băut nici cafeaua!
– Da, stăpâne! Nu, stăpâne!
– Tu chiar încerci să mă scoți din sărite? Iu -bi-tu-le!
Repetă!
– Da, iubitule! Mă bucur că stăpânul meu știe să
despa rtă cuvintele în silabe, iu -bi-tu-le!
Mâncă cu poftă tot ceea ce el îi comandase.
Încercase l a început să își ascundă foamea, dar părea
că el nu bagă de seamă, preocupat de butonarea
telefonului.
– E momentul pentru un selfy! Hai, trebuie să ne vadă
lumea, zâmbește!

15
Gata și selfy -ul. Ce oameni! În ce lume intrase?
Oare cât va reuși să trăiască așa, fără să poată să
respire aer curat? Probabil era ea prea învechită. Era
singura care nu avea cont pe facebook și nici nu
intenționa să aibă. Viața ei privată nu interesa pe nimeni
și nici ei nu îi plă cea să dea raportul. Dar nici nu avea cu
ce să se laude, așa cum văzuse că făceau colegii ei. O
bluză nouă, hop un selfy. O coafură nouă, nu merge fără
selfy. Am fost în excursie, fără selfy nu ne merge bine.
La facultate nu a fost stresant. Erau numai 4
seminarii. Se gândea că va avea o după amiază liberă,
ceea ce i -ar fi permis să meargă la bibliotecă și să -și
pregătească referatele. Dar Călin avea alte planuri. Și
timpul ei nu mai era timpul ei. Îi organiza viața până în
ultima secundă. Oare va ajunge să îi spună și pe ce
parte să doarmă noaptea?
– Diseară vreți să mergem la film? se auzi vocea lui Călin
la finalul ultimului seminar.
– Ce film?
– Unde?
– Ce idee!
– Daaaa! au răspuns în același timp colegii, entuziasmați
de idee.
– Găsim noi unde și la care! E ideea de a merge cu toții
la film. Ne întâlnim la Universitate la ora 6?
Alexandra îl trăgea discret de mânecă, dar el
părea să o ignore cu desăvârși re.

16
– Eu nu merg, îi șopti ea la ureche!
– Sigur, iubita! Știu că abia aștepți! spuse Călin cu voce
tare, aruncându -i o privire tăioasă!
– Nu iubitule, eu am alte planuri pentru ziua de azi. îl
înfruntă Alexandra , simțind o mare satisfacție pentru
curajul ei.
Călin îi prinse fața cu palmele și o sărută apăsat,
forțându -i buzele să se deschidă.
– Nu mă mai provoca sau suporți consecințele! îi șopti
el la ureche, continuând cu voce tare. Iubita mea, nu ne
putem petrece tot timpul în dormitor!
Colegii izbucniră în râs, odată cu lacrimile ei de
umilință și furie. Cu toate acestea, când Călin o luă de
mână, și -o trase brusc.
– Nu înțelegi, nu înțelegi! spuse Călin ridicând -o și ieșind
cu ea în brațe din sala de curs. Ne vedem diseară,
dragilor! le strigă peste umăr colegilor amuzați.
– Taci! Și să nu îndrăznești să faci vreo mișcare! o duse
în brațe până la mașină și o așeză pe scaunul
pasagerului. Se așeză la volan și porni în trombă.
– De ce comentezi mereu? Nu poți să taci? întrebă lovind
cu palma în volanul de piele.
– Nu știam că trebuie să fiu mută. Și parcă pupăturile nu
erau în scenariu.
– Vreau să respecți înțelegerea, atât. Nu, nu
intenționasem să ne pupăm. Dar n u mă mai contrazice
în fața celorlalți. Vezi că sâmbătă mergem cu gașca la o

17
cabană la munte. Îți spun acum ca să nu te trezești
spunând cine știe ce de față de ceilalți.
– Tu mergi, eu nu merg. Am treabă. Nu poți să dispui
chiar de tot timpul meu.
– Mergem la cabană, spuse printre dinți, fără să își
întoarcă privirea spre ea.
– Nu merg! Punct! Poți să faci ce vrei! Îți dau banii înapoi
și gata.
– Dar ce aveți domnișoara Alexandra atât de important în
program , de nu puteți onora invitația?
– Merg să îmi văd bunicii .
Se așternu liniștea pentru câteva minute, dar
Călin continuă:
– Și nu poți merge săptămâna viitoare?
– Nu! Sâmbăta aceasta.
– Și nici vineri seara, după cursuri nu se poate?
– Nu, nu circulă rata.
– Rata? Mergi cu rata? Nu am mai auzit cuvântul în sine
de multă vreme. Nici nu mai știam că există așa ceva
sau că mai sunt oameni care călătoresc cu rata.
– Da, există. Nu toată lumea s -a născut în mașină ca
prințul Călin – file de poveste. La fiecare două săptămâni,
fac cumpărături și merg să verific dacă sunt bine, da că
mai au nevoie de ceva. Și merg să îmi încarc sufletul cu
iubirea lor, spuse în gând, fără a avea curajul de a spune
cu voce tare.

18
Călin nu spuse nimic. Nici când ajunseră la cămin
și ea coborî nu se uită la ea, dar îi spuse printre dinți:
– Vin să te iau de 5 jumătate. Să fii gata!
Ea trânti portiera și fugi spre cămin. Îi era
oarecum și teamă ca el să nu coboare și să o scuture
din cauza portierei trântite. Sau mai rău, să o sărute iar.
Își duse degetele la buze. gustul lui era parcă tot acolo și
ea se sp erie de această descoperire. Ajunse în cameră,
își luă periuța de dinți și se grăbi spre baie pentru a
îndepărta urmele sărutului. Î și atinse din nou buzele și
începu să plângă… primul ei sărut. Nu și -l imaginase în
felul acesta. Încă un vis spulberat.
La 5.30 îl aștepta cuminte pe aleea din fața
campusului.

♣

– Vrei popcorn sau nachos, iubita?
– Nu am preferințe, iubitule! îi răspunse ea , încercând să
își amintească dacă mâncase nachos vreodată.
– Da-ți-mi și una și alta! Am o iubită pofticioasă! spuse
Călin , iar ceilalți chicotiră. Alexandra roși până în vârful
urechilor.
Nu mai fusese niciodată la cinema. Da , avea 20
de ani, dar mereu fuseseră lucruri mai importante și ea
considerase că sunt bani aruncați pe fereastră pe care
mult mai bine i -ar fi folo sit pentru altceva.

19
Se așeză pe scaun și așteptă începerea filmului.
Călin îi puse în brațe cutia de nachos, intuindu -i dorința.
Și paharul de suc! Ea își luase de la cămin o sticlă cu
apă de la robinet. Sucul era un alt lux pe care nu și -l
permitea.
În timpul filmului, brațul lui Călin îi cuprinse în
mod firesc umerii – „pentru aparențe”. Dar filmul de
dragoste o melancolizase într -un asemenea fel, încât, la
un moment dat, începu să plângă și își lăsă capul pe
umărul „iubitului”. Simțindu -i starea, Călin o strânse mai
aproape de el. Nu realiză decât când pe marele ecran
apăru mesajul „The end” și luminile se aprinseră în sală.
S-au privit tăcuți câteva clipe, apoi fiecare se fâstâci,
căutându -și hainele și geanta. Își luară la revedere de la
colegi și se î ndreptară spre mașină.
– Ai jucat foarte bine în seara asta, iubita!
Cuvintele lui o scoaseră din amorțeala dulce a
filmului. Strânse maxilarele și nu spuse nimic. Seara se
termină cu o portieră trântită și un scrâșnet de roți.

♣

Era vineri de dimineață. Aveau un singur curs de
două ore și apoi întreaga zi liberă. Era ușor agitată,
fiindcă de două zile nu reușise să ia legătura cu bunicii
ei. Ce bine că mâine era sâmbătă și va putea merge să
îi vadă.

20
– Uite ce îți propun; d upă cursu ri, mergem să facem niște
cumpărături și apoi te duc eu la bunici. Am văzut că te
frământă ceva. Stăm cât vrei și mâine mergem la
cabană. Cred că și ție ți -ar prinde bine o ieșire la munte.
De când nu ai mai fost la o cabană?
– Nu am fost niciodată! ar fi vrut să îi spună. Niciodată!
Dar în loc de asta îi spuse: Mulțumesc!
Bunicii erau bine sănătoși, doar semnalul GSM
cu probleme. Și moara de porumb stricată. Și două
becuri arse. Răm ase stupefiată când îl văzu pe Călin
scoțându -și puloverul și ridicându -și mânecile cămășii,
spunând în același timp: Hai, bunicule! Să vedem ce a
pățit moara!
Rămasă cu bunica, se apucă de „dereticat prin
casă”, cum îi plăcea bunicii să spună.
– Vai, Alexandra , ce băiat bun! Și frumos!
– E colegul meu, bunica! Pentru că nu am reușit să
vorbesc cu voi la telefon și cum el are mașină, l -am rugat
să mă aducă astăzi.
– Dar să îi plătești benzina! Că benzina costă, mamă, să
nu rămânem datori, că stă rușine!
– Plătesc, bunica, plătesc! Cu vârf și îndesat, spuse în
gând.
Se duse în magazie să ia becurile. Tocmai monta
unul, când îi auzi vocea plină de admirație a bunicului:
– Vă mulțumim nespus de mult! Nu știu ce am fi făcut
fără ajutorul dumneavoastră! Ne luasem gândul de la ea!

21
– Ce faci acolo? o întrebă Călin , intrând în bucătărie.
La întrebare a lui Călin sau la auzul vocii lui, se
dezechilibră și îndată fu curpinsă în brațele , de acum
familiare , și așezată cu grijă pe pământ.
– Nu puteai să aștepți să venim? o întrebă ușor enervat.
Dacă te loveai?
– Nu sunt handicapată! S unt și eu în stare să schim b un
bec!
– Da, văd! spuse el, făcându -i cu ochiul bunicii pentru a
mai îndulci schimbul de replici la care aceasta asistase.
Spre seară, după ce îi îmbrățișă îndelung pe
bunici, după ce bunica îi mai șoptise o dată „ce băiat bun
e Călin ”, se urcară în mașin ă și plecară spre cămin.
Începu să plângă încet și Călin o lăsă să se descarce în
voie, fără a spune nimic.
– Îți mulțum esc pentru ajutorul de astăzi. C hiar îți
mulțumesc!
– Cu plăcere! Dacă pot să ajut, ajut!
– Cine ești tu, Călin ? Cine ești tu cu adevărat?
– Un filfizon care te plătește și care vine mâine dimineață
să te ia la ora 8. Ai înțeles, iubita?

♣

Își luă o carte și ieși pe leagănul din curte să
citească. Ceilalți erau fie prin camerele lor, fie în livingul
cabanei, jucând tot felul de jocuri . Prefera să stea afară,

22
în aerul răcoros de munte și să mai citească puțin din
cartea ei. Spera ca, citind, să se mai liniștească la
gândul că urma să împartă nu numai camera, ci și patul
cu Călin .
Cum ajunsese în situația asta? Atât de jos poate
ajunge un om? Cunoștea acum degradarea umană și o
simțea în toți porii. Să mă vând pentru întreținerea de la
cămin…

♣

Călin o observa în tăcere în timp ce mâncau. Se
amuza văzând -o că, deși îi era foame, abia putea să
înghită. Probabil îi e frică de noaptea cu mine! Ar fi putu
să o liniștească, dar în schimb spuse:
– Iubita, hai să mergem în cameră! Abia aștept!
– Iubitule, te rog, să mai stăm! Vreau să învăț și eu să joc
darț cu ceilalți.
– Bine iubita!
După un timp în care o lăsă să încerce toate
jocurile existente în livingul cab anei, fără să lase se se
observe că realizase tragerea ei de timp, o luă în brațe și
începu să urce treptele:
– Gata, iubita! Programul de joacă cu copiii s -a
terminat! Ai uitat că ai un iubit de iubit?
Ceilalți chicotiră la jocul de cuvinte și le urară cu
subînțeles o noapte minunată! Ea avea inima cât un

23
purice și abia mai respira. Călin o așeză pe pat și se
așeză la picioarele ei.
– Ce vrei să jucăm acum, iubita? Cine stă deasupra în
seara asta?
– Eu voi dormi pe jos!
– Fată dr agă, de ce ți -e frică de mine? C hiar mă crezi o
brută? Bădăran, înțeleg, dar crezi că aș abuza de tine?
Ai uitat când ți -am spus că nu mă atragi absolut deloc?
Și oi fi eu crai, dar noaptea nu chiar toate pisicile sunt
negre… tu rămâ i gri. Așa că treci pe partea ta de pat și
hai să dormim!
Își luă pijamaua și ple că la baie să își facă un
duș. P lângea și se bucura că acolo, sub duș, nimeni nu
o putea vedea sau auzi. De fiecare dată credea că nu o
putea umili mai mult. Și el îi arăta că poate. Mai mult. Și
mai mult.
Rămas singur în cameră, Călin se întinse în pat.
Era dezgustat de comportamentul lui, dar știa că trebuie
să rămână bădăran p entru a face ce își propusese.
Alexandra … Fata asta… Fata asta mică, și inimoasă și
ambițioasă ș i caldă și …. Viața. De când o văzuse la
examenul de admitere , ceva în interiorul ei îl atrăsese
nevoit. Simțea pentru ea ceva indescifrabil, ceva ce îi
atingea într -un fel aparte sufletul.
O văzuse slăbind vizibil, parcă topindu -se pe
picioare și atunc i decisese să acționeze. Se interesase
unde stă, cu ce își ocupă timpul. Așa aflase despre

24
lipsurile materiale, despre datoriile de cămin, despre
faptul că nu ieșea niciodată cu colegii fiindcă orice bănuț
era bun la altceva și nu la aruncat pe petreceri. Cu toate
astea o vedea în pauze împărțind covrigul, poate
singurul pe ziua a ceea, cu ceilalți colegi. Încet -încet îi
era și mai dragă. Era prima femeie care râdea din tot
sufletul, care îți spunea verde -n față ceea ce credea,
care nu încerca să intre în gr ațiile nimănui doar pentru
că trebuie…
Ea era speranța că încă mai există femei reale.
Că încă nu toate s -au pierdut pe drumul spre
emancipare. Că mai există femei feminine și nu doar
feministe turbate.
– Gata domnișoară? Puteți dormi liniștită! Bestia intră la
duș momentan!
Alexandra se așeză pe pat, având grijă să se
așeze cât mai la margine. Se acoperi cu plapuma și se
rugă să adoarmă înainte de ieșirea lui Călin de la duș.
Se întoarse cu spatele la loc ul lui și așteptă în tăcere…
venirea somnului sau a lui Călin . Când auzi ușa de la
baie deschizându -se, se prefăcu adormită și încercă să
își controleze respirația.
Călin se strecură în pat, cu fața la ea. Știa că nu
dormea. Zâmbi la gândul că probabil era terorizată de
ideea de a dormi lângă un mascul feroce care nu iartă
nimic. Cine ar fi crezut că femeia stăpână pe ea pe care

25
o cunoscuse e de fapt atât de fragilă în preajma lui.
Trebuia să fie mai atent. Era doar o copilă.
În timpul nopții, mult după ce ea adormise în cele
din urmă, Alexandra se întoarse în somn, cuibărindu -se
la pieptul lui. Călin o îmbrățișă și o acoperi mai bine. „ E
și mai copil când doarme”. Și gândul acesta îl ținu treaz
încă multă vreme, plăcându -i să se uite la ea. O
mângâie pe păr. „Doamne, cât de dragă îi era!”
Dimineața se trezi cu puțin înaintea ei și aștepta
ca și ea să facă ochi. O simți mișcându -se și apoi sărind
ca arsă atunci când realiză că se afla în brațele lui.
– Bună dimineața, iubita! Te -ai trezit așa devreme? Nu
trebuia să te trezească prințul cu un sărut ca în
Frumoasa Adormită?
– Poate, numai că tu ai confundat poveștile! Nu am
dormit cu prințul, ci cu bestia! spuse ea , refugiindu -se în
baie!
– Spală bine dințișorii! Vei da, samă, doamnă, pentru
impertinența de mai devreme.

♣

Când coborâră la micul dejun, ceilalți au zâmbit
cu subînțeles.
– Frumoasa și bestia au coborât să ia micul dejun! spuse
Călin cu un aer triumfător!

26
– Vai, Călin ! La voi e Frumosul și … începu Adelina, dar
nu își încheie fraza, dându -și seama de ridicolul a ce
spunea.
– Frumosul și bestia, merge și așa! De ce nu? Bestia e
înfometată, însă, după o noapte de veghe …
– De veghe?
– Păi Frumosul nu a fost capabil decât de somn! îi
aruncă ea printre dinți lui Călin, în încercarea de a -i
alunga rânjetul de pe față.
– Păi iubita, poate omul o dată, poate de două ori… dar
toată noaptea… îi răspunse Călin îmbrățișând -o strâns și
sărutând -o apăsat pe buze. Știa că e pedeaps a cu care
de data aceasta era de acord, perfect conștientă că
întinsese coarda.

♣

Cu tot teatrul și toate celelalte derivate ale
acestuia, ieșirea la munte fusese revigorantă. Ar fi fost
mult mai bine dacă nu ar fi fost tot timpul sub lupa
colegelor sale care nu pierdeau nici un prilej de a o
iscodi sau jigni.
– Hai, fată, zi -ne și nouă! C um e Călin ?
– Ce să zic, fat ăăă? ironiză ea apelativul cu o
strâmbătură. E un băiat ca oricare altul.
– Zi, fată, e bun? Merită încercat?

27
– Stai în banca ta! le aruncă ea și ieși repede din
bucătărie.
Afară se așeză pe balansoar și Lucian veni
repede lângă ea.
– Se pare că nu te cunosc deloc! Mereu am crezut că
ești altfel. Că nu poți fi ca toate femeile care cad pe
spate îndat ă ce vine unul și își zdrăngăne buzunarele în
fața lor. Dar ești la fel ca ele!
– ….
– Alexandra , chiar așa de disperată după bani ești și tu?
– Știu și eu, Lucian? Poate chiar așa sunt! spuse ea și
plânse înăuntru sub loviturile lui. Of, cuvintele. De ce
oare folosesc oamenii arme, când poți omorî un om cu
un singur cuvânt?
– M-ai dezamăgit, să știi! spuse Lucian și privi undeva
departe, căzut în decepția lui.
– Lucian, știi, eu…
– Iubita mea, ce bine că te -am găsit! Hai, Lucian,
eliberează locul! De fapt, poți să stai că plecăm noi! Am
făcut eu bagajele! Hai să ne întoarcem acasă !

♣

– Te duc la cămin?
– Unde în altă parte?
– Ai vreun program azi?
– De ce, îmi faci program?

28
– Vrei să avem o conversație compusă numai din
interogări? Te-am întrebat dacă ai un program deja.
– Iubitule, cum aș putea avea un program, când timpul
meu este gestionat de tine în totalitate? Asta aș putea eu
să te întreb pe tine. Am vreun program?
– Da, ai, acum chiar ai. Mergem la mine și facem ceva
de mâncare.
– Facem?
– Da, facem. De fapt, eu fac. Tu doa r mă ajuți , dacă ai
chef. Sper că știi să cureți o ceapă.
– Nu te supăra, dar nu mă așteptam să știi să gătești!
– De ce? Crezi că băieții de bani gata nu știu să facă de
mâncare?
– Cam așa ceva!
– Fată dragă, nu m -am născut cu guvernantă filipineză!
Am crescut l a bunici! Bunica mea m -a învățat să fac
mâncare, să cos un nasture și să „țin casa curată” – cum
spunea ea.
Ajunși la apartamentul lui Călin , acesta luă
bagajele și le duse în cameră .
– Fă-te comodă și , dacă vrei , hai la bucătărie! Azi gătim
paste!
– Era previzibil! spuse Alexandra . Vroiam să te întreb
ceva .
– Spune, te rog! Ce curiozitate îți roade neuronul?

29
– Călin , ție nu ți se pare că teatrul acesta parcă ar fi
scenariu de telenovelă ieftină? Fata săracă și băiatul
bogat? Care brusc se îndrăgostesc?
– Draga mea, colegele noastre sunt mari amatoare de
telenovele. Dacă lor le place stilul de manea, de ce aș
căuta eu altceva? Mai lipsește să vorbim în sud –
americană.
– Ne lipsesc multe. Eu nu sunt nici pe departe un
fotomodel care o întruchipează pe fata săra că.
– Cerșești cumva complimente?
– Nu, îmi cunosc propriul adevăr. Hai, toc ceapă?
Era prima dată când gătea împreună cu un
bărbat. Iar, mai apoi, a pus masa pentru un bărbat.
Au cinat împreună. Apoi, la propunerea lui Călin ,
au văzut un film, iar ea a adorm it rezemată de brațul
canapele i. A doua zi s -a trezit în pat și prima reacție a
fost să verifice dacă e dezbrăcată sau nu. Ideea de
telenovelă ieftină îi bâzâia încă în minte. Ușurată că era
complet îmbrăcată, a ieșit în living. Călin dormea pe
canape a, jumătate pe și jumătate pe lângă. Se uită cu
drag la el, la gândul că îi cedase ei locul confortabil și el
se chinuise toată noaptea. Se hotăr î să pregătească
cafeaua și să încropească cumva micul dejun, în semn
de recompensă.
Absorbită în gândurile ei, nu î l auzi pe Călin
apropiindu -se și tresări speriată când acesta o îmbrățișă.
– Mmmm, ce frumos miroase!

30
– Te-ai spălat pe dinți înainte să dai buzna în bucătărie?
– Da, să trăiți! La ordinul dumneavoastră! Acum execut
comanda!
„Ce om!” se gândi ea și zâmbi aproape fără să își
dea seama.
♣

Zilele treceau aproape fără nici o diversiune. Cu
timpul Călin a înțeles că timpul Alexandrei se împărțea
între facultate, Centrul de plasament la care mergea o
dată pe săptămână ca să le citească copiilor povești și
să se joace cu aceștia, Asociația care lupta pentru
femeile abuzate, toate instanțele posibile și imposibile la
care mergea într -o practică continuă și dezbaterile
despre care îi spusese că sunt pentru dezvoltarea
abilităților oratorice.
O admira cu fiecare zi mai mult. Și și -o dorea cu
fiecare zi mai aproape.
Îi plăcea să o privească jucându -se cu copiii,
mângâindu -i, sărutându -le ju liturile. Atunci când
Alexandra se hârjonea cu ei, nepăsându -i că își
murdărește hainele. Îi plăcea să o vadă și când ea
consilia femeile abuzate. Își aminti de ziua în care o
căutase peste tot, fără să o găsească. Telefonul îi era
închis. Era pe punctul d e a pleca spre bunicii ei, atunci
când ea îl sună să îi spună că este la spital, având grijă
de o doamnă. Într -adevăr, o găsise lângă patul unei

31
femei a cărei față tumefiată eraascunsă sub bandaje, pe
un scaun de fier, încercând din greu să nu adoarmă.
Avea ochii roșii de plâns , pentru că ea spunea mereu că
nimeni nu trebuie să plângă singur. Mâinile femeii se
aflau între mâinile sale protectoare.
– Iubita, hai să mergem să te odihnești puțin!
– Nu se poate! tresări ea. Dacă vine bruta și o bate din
nou?
– Iubita, nu se poate. Suntem într -un spital. Nu ar
îndrăzni să facă asta.
– Cum să nu îndrăznească? A bătut -o pe stradă. În plină
zi. Și nimeni, absolut nimeni nu a intervenit. Nimeni.
– Hai, te duc acasă, dormi trei ore și ne întoarcem. Altfel
nu o poți ajuta cu n imic dacă te îmbolnăvești.
– Ar fi bine să o luați acasă. Este de ieri aici. După –
amiază a făcut și o hipoglicemie de la oboseală și
supărare.
– Vezi, iubita? Haide! Promit să te aduc înapoi! a luat -o
pe sus și a dus -o la mașină.
– Of, Călin ! De ce atâta violență? Cum să lovești o
femeie într -un mod atât de sălbatic?
– E propria lui slăbiciune și tu știi asta. Agresivitatea
noastră își are rădăcina în propria noastră neputință,
propria frică. Și frica naște …
Cum nu mai prime a nici un răspuns, se întoarse
spre ea și văzu că doarme. A condus în liniște până
acasă . „Of, Alexandra , Alexandra , ce mă fac eu cu tine?”

32
După ce se asigură că e învelită și că are tot ce era
necesar, reveni în living. „Clar trebuie să îmi iau o
canapea extensibilă”.

♣

La prima oră a dimineții, a fost trezit de vocea
speriată a Alexandrei .
– Vai de mine! Vai de mine! Ce fată proastă! Am adormit
și am uitat de biata femeie! Fir -ar! a ieșit ca un uragan
din dormitor și a începu t să se încalțe.
– Unde plecăm așa de dimineață? F ără cafea? Fără mic
dejun? a întrebat Călin , stând sprijinit într -un cot.
– Ce cafea? Am fugit la spital. Și așa am întârziat prea
mult!
– Uitasem că tu trăiești cu aer! a spus el și s -a îndreptat
spre ușa apartamentului, asigurându -se că e încuiată. A
luat cheile și s -a îndreptat spre bucătărie.
– Ce faci? Ai înnebunit? Deschide ușa! Călin ! Te rog,
deschide ușa!
– Doar după micul dejun.
– Nu pot mânca nimic. Vreau să ajung cât mai repede.
Te rog!
– Nu! Ia loc pe scaun. A pregăti t micul dejun în tăcere ,
sub privirile dezaprobatoare ale Alexandrei , căreia i se
părea că el se mișca intenționat mai încet decât de
obicei. Când totul a fost pregătit, Călin s-a așezat lângă

33
ea și, luând cu furculița o mică bucățică de omletă, i -o
duse la buze. Hai, gurița mare! Vine avionul …
Se uita la el și își aminti cum bunic a recurgea în
copilărie la aceleași metode pentru a o convinge să
mănânce. Zâmbi! A deschis ascultătoare gura și a luat
câteva înghițituri. C hiar îi era foame.
– Gata, acum îmi deschizi?
– Un pupic în schimbul cheilor?
– Ce copil ești! a spus Alexandra și l-a pupat pe obraz.
I-a dat cheile și a rămas privind în urma ei mult după ce
ușa se închisese.
Altă dată ar fi trebuit să se întâlnească pentru a
merge la facultate, iar ea nu era în capătul aleii.
Întrebând în stânga și în dreapta, a aflat că plecase cu
Lucian, colegul lor și „dragul ei prieten”. Atunci simțise
pentru prima dată o gelozie mocnind în adâncul ființei
sale. El gelos? A alungat gândul acela. Dar undeva,
ascuns, sentimentul abia plantat, începea să germine ze.

♣

Și a venit și iarna și odată cu ea și Crăciunul. Era
în casa părinților săi, în mijlocul invitaților, rude și prieteni
ce se strângeau ca de obicei pentru a sărbători
împreună Ajunul Crăciunului. O masă plină de bunătăți
trona lângă bradul decorat după ult imul trend în materie.
Se ascultau colinde. Dar în mijlocul tuturor, el se simțea

34
singur. Nu o mai văzuse de trei zile și deja îi era dor de
ea. Și -o imagina în fața bradului, alături de bunicii ei.
Oare primise vreun cadou? Era fericită? Îi simțea vreun
pic lipsa?
Adâncit în gânduri nu era atent la discuțiile
celorlalți, răspunzând monosilabic mătușilor și tuturor
celor interesați de viața lui.
– Bună, Călin ! De când am venit nici nu m -ai băgat în
seamă! a spus blonda voluptoasă, luând loc alături de el.
– Bună, Monica! Crăciun fericit și ție! Ce mai faci?
– Mi-a fost foarte dor de tine! A șa ușor m -ai uitat?
– Nu te -am uitat! Cum aș putea să te uit când mă suni
de câteva ori pe zi și îmi trimiți zeci de mesaje?
– La care tu nu răspunzi niciodată, nesuferitule! De
ce-mi faci asta? Eu chiar te iubesc! Știi! M -am dăruit ție
cu toată dragostea.
– Monica, explică -mi, te rog! Pentru ce tot circul
acesta? Te -ai dăruit mie așa cum te -ai dăruit și altora.
Fără să ți se ceară. Și nici măcar nu mi te -ai dăruit mie,
ci banilor m ei! îi răspunse plictisit, ridicându -se și
îndepărtându -se de ea. Zâmbi când și -a imaginat -o pe
Alexandra , dând dezamăgită din cap și apoi făcându -i
dirigenția despre „ce nu face un domn”.
„Oare ce făcea Alexandra ?” Gândul acesta nu îi
dădea pace. Ar fi vr ut să fie cu ea în seara aceea care
știa că pentru ea era una specială. Dar era la o
depărtare de 5 ore. Atât de aproape și totuși atât de

35
departe. S -a hotărât să se retragă și a mers în camera
lui.
„Ce faci?” suna mesajul pe care el i l -a trimis.
Aștepta răspunsul nerăbdător, numărând secundele,
apoi minutele. „Poate nu are semnal acolo. I s -a mai
întâmplat”
După jumătate de oră a venit și mesajul
Alexandrei . „Suntem la colindat. Mai avem de urat puțin
și terminăm.” „Sunteți?”. „Da, sunt cu Lucian și cu co piii
din sat!”
Se ridică nervos de pe pat. Iarăși Lucian în
peisaj. Lucian, Lucian, Lucian.
Alexandra era într -adevăr în toiul colindatului.
Bunicii o așteptau acasă cu cozonacul cald. Nimic nu se
putea compara cu cozonacul cu nucă al bunicii. Era un
pic tristă fiindcă nici în acel an nu avea brad, dar se
gândea la toți aceia care nu aveau nici măcar un
acoperiș deasupra capului. Sau nimic pe masă. Așa cum
alții făceau risipă, sărbătorind ca la orice petrecere, fără
ca măcar să simtă spiritul Crăciunului. Ca acasă la Călin ,
probabil. Călin … De ce să nu recunoască? Îi simțea
lipsa. Se obișnuise cu prezența lui, cu omniprezența lui.
Și se îndrăgostise . Un picuț. Bine, poate un picuț mai
mult. Chiar dacă pentru el era doar un joc. Un joc ce
avea să se termine în curând.

♣

36
Dimineața s -a sculat fericită! Era Crăciunul! Se
spălă pe față și se îmbrăcă în grabă. Bunicii se
primeneau și ei pentru mersul la Sfânta Liturghie . Ningea
cu fulgi mari, dan telați, fulgi ce se aninau peste tot. Ulița
satului era troienită și casele răpuse, parcă , sub nori i
albi. „Ca în Iarna pe uliță! D e asta îl iubesc atât de mult
pe Coșbuc!” s -a gândit ea.”Câtă frumusețe Doamne!
Câtă frumusețe -n jur și câtă urâciune în noi. ..”
Era în mijlocul oamenilor pierduți ca și ea în
cuvintele sfintei slujbe, când auzi la ureche:
– Crăciun fericit!
S-a întors stupefiată și l -a văzut pe Călin lângă
ea și i -a simțit mâna cuprinzând -o pe a ei. „Chiar există
Moș Crăciun! C hiar dacă nu mi l -a adus pe tata, mi l -a
adus pe Călin ”
Așteptă plină de nerăbdare finalul slujbei.
Intenționa să îl îmbrățișeze, să i se ascundă în brațe așa
cum făcea ori de câte ori vroia să se simtă în siguranță.
– Crăciun fericit, Călin ! Ce-i cu tine ai ci?
– Dacă ți -aș spune că îmi era dor de tine , m-ai crede? a
spus el, mulțumindu -se să o ia în brațe, șoptindu -i la
ureche: „Spune -mi, dacă te -aș prinde într -o zi și ți -aș
săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta nițel, d e
teamă să nu -mi strivești sărutul? ”
– Nichita…
– Crăciun fericit, băiete! i -a spus bunicul, întrerupând
vraja fără voia lui. Haideți să mergem acasă.

37
Călin era musafirul lor de vază și ocupa locul de
cinste, în capul mesei. După ce au gustat din bucatele
puține, dar deosebit de gusto ase ale bunicii, bunicul și -a
scos fluierul și a început să horească. Călin și Alexandra
se priveau transmițându -și unul altuia sentimentele ce și
le purtau , dar pe care nu și le puteau recunoaște încă cu
voce tare .

♣

Mai erau doar câteva zile și urma se siunea, apoi
vacanța. Și gata și anul III. Fuseseră invitați la Balul de
absolvire al colegilor de anul IV. Călin privea tăcut de la
masă cum Alexandra râdea și dansa cu Lucian, fiind
total în largul ei. Știa că ei doi erau foarte buni prieteni,
dar astăzi nu le mai putea suporta apropierea aceasta.
De aproape 4 luni locuiau împreună, la insistențele și
amenințările sale, evident, iar e l o dorea cu o pasiune
nebună. C u toate acestea, mai mult de un sărut – două,
mai mult furate, nu obținuse. Și -a mai turnat un pahar,
continuând să îi privească pe cei doi. Totul începuse ca
un joc și acum jocul se întorcea împotriva lui. „De ce
râdea așa la glumele lui Lucian?” A mai băut un pahar.
– Hai să mergem, Alexandra ! a spus, ajungând lângă cei
doi.
– Gata, plecați deja? Dar e foarte devreme. Mai avem de
dansat.

38
– Ia uite ce multe fete sunt pe aici! Găsești tu cu cine să
dansezi! a luat -o de mână și a tras -o spre mașină.
– De ce nu am mai rămas? Mă simțeam atât de bine!
– Cu Lucian! Știu! Am văzut! Ei bine, eu nu mă simțeam
chiar așa de bine!
Ajunși acasă, Călin a aruncat cheile mașinii pe
măsuță și s -a îndreptat de unde a luat o sticlă de whisky.
– Bei cu mine un pahar?
– Nu! Și cred că tu ai băut suficient pentru ziua de azi!
– Cu mine nu bei! Lui Lucian nu i -ai fi refuzat plăc erea
asta.
– Noapte bună, Călin ! Știi cum să strici o seară
frumoasă! i -a spus Alexandra și s-a îndreptat spre
dormitor.
Deodată s -a simțit luată pe sus și dansată brutal.
– Eu nu întrerup o seară frumoasă, o continui! Hai să
continuăm! Dansăm, că doar îți pl ace să dansezi!
– Tu chiar ești beat!
– Nu, iubita! Doar bine dispus! și Călin a încercat să o
sărute. Ea și -a întors fața și atunci s -a dezlănțuit iadul. Îi
prinse maxilarul într -o mână, strivindu -i buzele cu ale
sale, în timp ce cu cealaltă o ținea imobiliz ată. Auzea
semnalele de alarmă în creier și încerca cu disperare să
se elibereze, dar fără sorți de izbândă.
– Nu, Călin ! Te rog, nu face asta!

♣

39

Când s -a trezit a doua zi dimineața, a deschis
ochii, apoi i -a închis și a gemut. O văzuse pe Alexandra
stând lipită de perete, pe jos, cu rochia sfâșiată, abia
acoperind -o. Machiajul îi era întins pe față de la lacrimile
care nici acum nu conteneau.
„Nu!” S -a ridicat și a mers să se așeze în fața ei.
– Iartă-mă! Știu că nu poți! Nici eu nu pot ierta ce ți -am
făcut! Iartă -mă! a mai spus, încercuindu -i genunchii cu
brațele și prăbușindu -se la picioarele ei.
– Din momentul acesta înțelegerea noastră a luat sfârșit.
Îți doresc o viață frumoasă! au fost ultimele cuvinte pe
care ea i le -a mai adresat. Și ușa închisă, fără zgomot.
Și pașii ușori care coborau treptele. Și tăcerea…

♣

Oricât a încercat să ia le gătura cu ea a fost
imposibil. C hiar dacă se așeza în fața ei, ea privea
departe, prin el, părând să nu audă nimic. Era un
nenorocit. În regulă, dacă era un nenorocit, se va purta
ca atare. Și care era cea mai bună metodă decât …
femeile?
♣
În acea noapte în care fusese coborâtă în iad, se
simțise pierdută. Îl iubea. Călin îi ucisese primul sărut, pe
care și -l imaginase încă din adolescență în cel mai mic

40
detaliu. Știa chiar că se va întâmpla într -o noapte cu
stele, în timp ce ea era în brațele iubitului ei care îi
spunea cât de mult o iubește. În schimb, primul ei sărut
fusese smuls brutal în sala de curs, în hohotele de râs
ale colegilor.
Apoi îi ucisese p rima ei noapte de dragoste cu
acel … Nu, nu vroia să se gândească la acel cuvânt. El o
transformase într -una din femeile acelea pe care ea le
consilia la asociație.
Dar iată că atunci când coborâse în i ad, luase cu
ea, la întoarcere , și un bonus de bună purtare.

41
TE-AȘ FI IUBIT, MAMĀ!

– Copilul meu! Doctore, vă rog, salvați -mi copilul!
Vă rog, doctore!
Alexandra se dădu la o parte pentru a face loc unei
tărgi mobile ce transporta în viteză o femeie. Cu mâinile
așezate protector pe burtă, femeia plângea și implora
ajutorul medicului de gardă.
Rămase pironită locului, uitându -se, cu gândul
departe. Într -un târziu își aminti parcă pentru ce venise și
se îndreptă spre cabinetul medicului, citind superficial
numele medicilor pe uși.
– Sunt Alexandra Dumitrescu. Am o programare la
domnul doctor Nicula.
– Vă rog să luați puțin loc în sală, spuse asistenta.
Domnul doctor are momentan o urgență.
Se așeză pe primul scaun liber, lângă o femeie de
vârstă mijlocie cu un copil cam de 4 -5 ani. Ce căuta un
copil într -un asemenea loc? se gândi. Probabil bunică lui
a intrat la menopauză și nu a avut cu cine să îl lase.
– Ați venit pentru tratament? întrebă femeia.
– Da, se poate spune și așa. Pentru o… procedură mai
degrabă.
– Domnul doctor obține rezultate minunate. Eu îl
recomand și am toată încrederea în ceea ce face . Și
Radu este tot o minune a domnului doctor, spuse ea,
arătând spre băiețelul zâmbăreț din față.

42
– Poftiți? a întrebat neînțelegând ce vrea să spună
femeia.

♣

– După ani și ani de încercări nereușite, de pastile și
tratamente eșuate, am ajuns într -un final la omul potrivit
de la locul potrivit, cum se spune. La 40 de ani am primit
acest minunat cadou, pe Radu. Și asta ca răsplată
pentru un act de lașitate din tinerețe … un avort.
– Adică după ce ați făcut avort nu ați mai putut avea
copii?
– Exact, drăguță. Eee, eram tânără atunci. De fapt, nu
foarte tânără. Aveam 21 de ani, eram studentă. Aveam
un iubit pe care îl credeam iubirea vieții mele. Eram
colegi, locuiam împreună. Bani și mâncare veneau de
acasă, ce să mai? Viața era frumoasă. Până în
momentul în ca re "musafirul nepoftit" a întârziat o zi,
două, trei, o săptămână, o lună întreagă, moment în care
am mers la medic și mi s -au confirmat cele mai sumbre
presupuneri: "Felicitări! Sunteți însărcinată!". Era mi -nu-
nat.
Am plecat ținându -mă cu mâinile de pere ți,
împleticindu -mă pe holul ce nu se mai termina. Ore
întregi am stat pe o bancă în parc, încercând să asimilez
vestea. Eram însărcinată. Însărcinată? Eu? Nu… Ba da.
Chiar eram însărcinată. Eu să am un copil? Nuuu… Ba

43
da. Și acum ce mă fac? Cum îi spu n lui Flavius" O să fii
tătic"? Și cum le spun părinților "Felicitari! O să aveți un
nepoțel!"? Au trecut ore și eu nu vroiam să mă ridic de
pe bancă pentru a merge acasă.
Abia venirea unui cerșetor m -a făcut să îmi ridic
privirea și să constat că se făcus e întuneric. Momentul
adevărului. La urma urmei, ne iubim. Și din iubirea
noastră se va naște un copil… Am început să zâmbesc
și m -am ridicat, parcă reînsuflețită. Ajunsă ăn dreptul
unei vitrine, privirea mi s -a oprit încăpățânată asupra
unei perechi de botoșei galbeni cu fundițe. Într -un impuls
de moment am intrat și i -am cumpărat.
Zâmbeam în continuare din ce în ce mai larg, până
când am fost pe deplin cuprinsă de o bucurie nebună.
Ajunsă acasă, m -am hotărât să pregătesc o cină
deosebită. Era un mome nt unic. Am aranjat masa
elegant, am așezat o lumânare parfumată. Și acum îmi
amintesc că era o față de masa cadrilată în tonuri de
verde, iar lumânarea era galbenă, cu parfum de vanilie.
Sfârâitul chibritului care a aprins lumânarea îl a ud și
acum în urec he.
Am așteptat să ajungă, mângâind cutia în care
erau împachetați botoșeii.
– Bună, Maria! Oooo… mă așteptai. Vrei să petrecem o
seară romantic să înțeleg? m -a întrebat Flavius,
dezbrăcând haina.

44
– Nu știu dacă neapărat romantică, dar sigur va fi una
foarte deosebită.
– Avem ceva de sărbătorit? Am uitat eu?
– Nu… și daaaa. Am o surpriză! i -am spus atât de plină
de fericire și de dor în momentul acela.
– Știi că nu îmi plac surprizele. Spune repede despre ce
e vorba!
– Nu vrei să mâncăm mai întâi?
– Hai, Maria, termină cu prostiile tale. Zi odată!
– Păi uite, am spus întinzându -i cutia cu botoșeii.
A luat cutia și a desfăcut -o tacticos!
– A, vrei să spui că va trebui să facem act de prezență
la un botez. Asta era surpriza?
– Nu, prostuțule! Vom avea un bebeluș! Care crește
deja aici, în burtică!
– Ce? Tu ești proastă sau te prefaci ? Cum să avem un
copil? T e-ai dilit rău de tot Maria, de mai ești și încântată
de vestea asta. Trebuie să rezolvăm problema cât mai
repede cu putință.
– Adică ce vrei să spui?
– Adică tu aduci fo rmolul și eu aduc borcanul de
murături, asta vreau să spun. Sau totul s -a terminat între
noi, mi -a spus Flavius ridicându -se și ieșind în zgomotul
ușii trântite.
Borcan de murături. Borcan de murături. Doar asta
îmi răsuna în urechi.

45
Trei zile Flavius nu a mai trecut pe acasă. Și nici la
facultate nu a fost. Simțeam atât de acut lipsa lui, fără să
realizez că mă aflam, de fapt, într -o dependență nocivă
care îmi întuneca mintea. Nu mai gândeam. Flavius era
ceva palpabil, copilul nu.
Acum mă îngrozesc la gâ ndul că nici măcar nu
analizam cum pusese Flavius problema, cum mă
înjosise. Știam un singur lucru, că îl vroiam înapoi,
indiferent cum. Eram în stare să îi accept și bătăile, și
jignirile și orice alte monstruozități i -ar fi trecut prin minte.
Am făcut p rogramare la un medic pr iceput în
avorturi. N u conștientizam ceea ce fac; vroiam să scap
cât mai repede de acest inconvenient pentru a fi cât mai
curând cu Flavius din nou. Flaviu s. Flavius. Flavius. Atât
aveam în cap. Nici după avort nu m -a mustrat conști ința.
Din momentul în care am ieșit din clinică, mi -am și sunat
iubitul să îl anunț că are cale liberă.
Abia atunci când Flavius mi -a spus tranșant că
între noi totul se terminase, am început să mă trezesc
cât de cât. Dar nu mă trezeam așa cum probabil cr ezi
sau te aștepți; o, nu. Mă trezeam întrebându -mă ce fac
cu viața mea din care iubitul nu mai făcea parte.
Adevărata trezire a avut loc mult mai târziu, după
ani buni, după încercări nereușite si speranțe năruite.
La doi ani de la terminarea facultății, m-am
căsătorit. Și am așteptat ca să apară un copil. Mi -l
doream atât de tare, încât mă trezeam noaptea din somn

46
având senzația că îl aud plângând. Visam bebeluși, îi
vedeam pretutindeni. Am fost la controale medicale la
cei mai buni medici, iar analizele au ieșit toate în regulă.
Am încercat tratamentele de fertilizare… ce groază. Să
iei pastilele zi de zi cu speranța că ai mai făcut încă un
pas spre copilul tău și în a 28 a zi a lunii să constați că
totul a fost în zadar. Plâns. Jale. Depresii.

♣

Doar cei care își doresc cu disperare un copil știu
prin ce chinuri ale iadului treci și la ce cazne ale familiei
și societății ești supus.
După căsătorie începe lungul șir de întrebări: „Pe
când un bebe? Voi nu vă gândiți că timpul trece? Ar
trebui să vă luați inima în dinți și să aveți și voi un copil.
Face -ți și voi un copil, să fiți în rândul lumii.”
Apoi, după ce află că nu poți face copilul, măcar
familia se calmează, oprindu -se din afirmații. Dar le
observi privirea plină de milă „Săracii, nu pot avea copii”
sau de dispreț „Aștia nici copii nu sunt în stare să facă”.
Ajungi astfel să fii un fel de paria al al familiei și al
societății, pus la stâlpul infamiei. Atât de ușor ți se
induce această stare de dispreț colectiv, încât ajungi tu
însuți să te consideri … defect. Și considerându -te astfel,
scade stima de sine, scade pofta de a trăi viața la

47
adevăratul său potențial creator, te adâncești în mâhnire
și te îndepărtezi de toată lumina.

♣

Eu știam de copilul meu lepădat. Soțul meu, nu.
Simțeam reproșul ce se cuibărea încet în sufletul său,
chiar dacă încerca să mă susțină în toate demersurile.
Auzeam vocile lui interioare care repetau și repetau „E
nedrept! Ne iubim doar. De ce să nu avem copii?” Inima
lui începea să se îndepărteze de nucleul nostru, începea
să își pună propriile întrebări referitoare la împlinire.
Iar eu, mă acuzam zi de zi pent ru fapta mea
nesăbuită din tinerețe. Mă biciuiam cu tot trecutul și cu
tot prezentul, încercând să supraviețuiesc. Ajunsesem
victima prorpiilor lacrimi.

♣

La un moment dat, dincolo de plânsul meu am
auzit un alt plans, cu mult mai sfâșietor decât al me u.
Atunci a fost trezirea de care vorbeam. Am simțit ca și
când copilașul meu lepădat cu ani în urmă anulează prin
plânsul său orice formare a unui alt bebeluș. Auzeam în
acel plâ ns doar cuvintele “Te -aș fi iubit, mamă! Te -aș fi
iubit!”.

48
Noi, femeile, sau multe dintre noi, nu suntem pe
deplin conștiente de fapta noastră. Interesant este că și
persoanele care se cred credincioase nu consideră că a
face avort este o crimă, întrucât până la trei luni
așa-zisul copil nu este decât un ghem de celule
nediferențiate. Hm… noi avem încă din prima zi a
conceperii sale un “duh de viață” înăuntrul nostru, avem
un mic suflețel.
Purtând acest “duh de viață”, corpul femeii devine
sacru, prin avort noi ne desacralizăm pe noi înșine și
purtăm povara unui asasinat conștient și asumat.
Auzind acel plânset, m -am reîntors la Doamne. Și
m-am reîntors pentru a -I cere iertare primului meu copil;
fără să mă lamentez că aceasta a fost situația, fără să
îmi găsesc scuze logice sau ilogice. Doar să cer iertare
iar și iar.
Și într -un final a apărut domnul doctor și apoi
Radu.

♣

– Dar mai sunt femei care nu recurg la avort, dar tot îi…
leapădă! Adică îi părăsesc în spital! spuse o tânără
doamnă, blondă, minion ă și plină de viață, ce se
așezase lângă ele și ascultase și ea povestea.
– Așa este, dar cel puțin femeia respectivă nu îl ucide.
Să nu judecăm! Cine știe ce este în sufletul unei femei

49
ca să își părăsească copilul după ce l -a purtat în pântec
timp de nouă l uni. Ușor nu are cum să fie…
– Așa este! Eu am venit fiindcă m -a contactat domnul
doctor. Are pe cineva internat care și -a manifestat clar
intenția de a -și abandona copilul și, știind că eu vreau să
adopt, e bine să fiu cu micuțul din prima clipă.
– Nu puteț i avea copii? a întrebat A lexandra timidă,
încă sub impactul poveștii de mai devreme.

♣

– Nu. Din nefericire sunt purtătoare a unei… gene
defecte. Acum fix șapte ani, la ora 19, am ajuns cu o
ambulanță la spital, întrucât se declanșase apa. Era
primul co pil. După o sarcină “toxică” în care mai mult am
băut apă decât am mâncat, în care mai mult am stat în
pat, în sfârșit aveam să îmi țin copilul în brațe și să uit de
toate acestea.
A fost o naștere absolut normală, pe cale naturală.
L-am simțit ieșind și a m așteptat să îi avut țipătul. Orice
mama stă cu urechile ciulite în așteptarea acelui strigăt
de luptător care ar înse mna “Bună, mamă !”.
În locul strigătului nu am auzit decât murmurele
doctorului și am văzut agitația asistentei.
“Domnule doctor, domnule doctor! Ce se petrece?
De ce nu țipă? Doctore! Făceți -l să respire!”

50
Doctorul și -a lăsat privirea în jos și mâinile de -a
lungul corpului. “Îmi pare rău, doamnă! Nu mai este
nimic de făcut!”
Îmi venea să sar de pe capra aceea și să îmi
resuscitez singură c opilul. Cum de abandonaseră atât de
repede? Mă zbăteam să cobor, dar cele două infirmiere
mă țineau strâns. Țipam acum mai tare decât în timpul
nașterii și mă zbăteam din toate puterile. “Vreau să îl
văd! Dați -mi-l să-l văd! Să -l simt!”
Copilul a fost lua t și dus în altă parte. Eu am fost
anesteziată și dusă în salon. Când m -am trezit din
somnul indus, am vrut să bat pe toată lumea. M -am
ridicat din pat și am plecat pe coridor în căutarea
copilului meu.
“Doamnă, mi -a spus atunci o asistentă, copilul
dumne avostră s -a născut mort. Nu avea cutie craniană.
Este mort.”… Ecoul acestor cuvinte nu le voi putea
șterge niciodată din minte… “Este mort”.
Nu am avut ocazia să îmi cunosc și să îmi iau
rămas bun de la copilul meu. Nu am văzut cui îi
cântasem, cui îi spusesem atâtea povești. Copilul meu
nu mai era.
M-am așezat și mi -am încolăcit genunchii cu
brațele, în ciuda asistentelor care urlau că nu așa se stă
după naștere. Mă gândeam că sunt nebune… “Care
naștere? După moarte, poate!”. Stăteam în poziția ace ea

51
și mă legănam înainte și înapoi, încercând să elimin
orice gând.
Trăiam un gol imens. Și simțeam neguri
întunecându -mi mintea. Coboram în Iad, încet, dar sigur,
simțind arzându -mi inima în flăcările Gheenei. Un urlet
se contura în piept și vibrația lui se lovea în ecouri de
pereții acestui gol.
“Nu, nu este adevărat. Copilul meu este bine și ei
nu vor să îmi spună. Vor să mi -l fure și să îl vândă pe
piața de carne vie. Sigur medical ăsta e un șarlatan și e
pe mână cu asistentele. O să mă duc peste el să îl oblig
să îmi spună ce a făcut cu copilul meu.
De ce eu? De ce ai permis, Doamne, să mi se
întâmple mie așa ceva? De ce ai acceptat să pățească
așa ceva copilul meu?”
Numai asta simțeam și gândeam atunci. Apoi am
început să îmi smulg hainele de pe mine, să îmi smulg
părul și să îmi zgârii brațele cu unghiile.
Nu știu cât am stat așa, pe coridor. Probabil până
mi s-a administrat calmantul. Am fost ținută în stare de
legumă câteva săptămâni, fiindcă îndată ce mă trezeam
începeam să urlu. De la Clinica de Ginecologie am fost
transferată direct la Clinica de Psihiatrie și îndopată cu
tot felul de … terapii. Dar sufletul? Cine îți mângâie
sufletul după pierdere a de sine?
Mi-am găsit diverse preocupări care să îmi țină
mintea preocupată de lucruri concr ete. La serviciu, mă

52
implicam în orice sarcină era disponibilă, necontând cât
trebuia să rărmân peste program. Cu cât mai mult, cu
atât mai bine. Terminând programul de lucru, petreceam
ore la cumpărături . Uneori fără să cumpăr nimic. Alteori
cumpărând la întâmplare. Săream în ajutorul oricui
consideram eu că are nevoie, une ori sufocând persoana
respectivă cu atențiile mele. Aveam timp. Și nu vroiam
timp.
În mine era o luptă cumplită între ură și acceptare.
Paradoxal, poate, pentru un ii. Dar uram cu putere și
medicu l ce mă asistase la naștere, și sistemul medical în
general. Și preoții, pentru că nu îmi puteam pomeni
copilul la biserică. Și mai cu seamă pe Dumnezeu, direct
răspunzător pentru toată durerea mea. Îl vedeam atunci
pe Dumnezeu ca pe cel mai nedr ept și crud tiran care
smulge copilul de lângă mama sa și pe mamă de lângă
copil. Oooo… nu știți câte zile mi -am petrecut ocărându -l
pe Dumnezeu.
M-am anesteziat emoț ional pentru ca durerea să
fie cât de cât suportabilă. Am citit în perioada respectivă
tot ce găseam în materie. Nu mai negam, înțelegeam ce
se întâmplase și prin nu știu ce minune acceptarea se
instala gradual, zi de zi.
“O femeie căreia îi moare soțul e numită văduvă.
Unui copil căruia îi moare mama e numit orfan. Dacă o
femeie căreia îi moare copilul… cum se numește?
Mintea omului nu a putut inventa încă un cuvânt suficient

53
de puternic pentru a descrie durerea unei mame.” Asta
îmi amintesc că citisem la Hrisostom Filipescu într -una
din cărți. Cât adevăr. Și câtă durere, Doamne…
Într-una din zile mă aflam în centrul comercial la
obișnuita mea ședință de shopping. Mă uitam absent în
vitrinele ofertante, când, deodată, privirea mi -a rămas
pironită, dincolo de vitrină, asupra unui copil. Micuț,
poate 7 ani, zâmbea strâmb și tremura din tot corpul. Era
într-un scaun cu rotile, iar în spatele lui se afla mama sa,
o femeie zâmbitoare care degaja în jur mult optimism.
“Oare cum poți zâmbi așa când îți vezi copilul
condamnat la neputință?” m -am gândit. Fără nici un fel
de intenție conștient ă, m -am apropiat de băiețel
oferindu -i o ciocolată pe care am găsit -o în geantă.
Copilul a ridicat ochii senini spre mine și pe față i -am
apărut o grimasă pe care am interpretat -o ca fiind un
zâmbet.
Mama lui întinse mâna spre ciocolată.
– Vă mulțumim! îmi spuse ea, surâzând din nou.
– Cu mare drag! i -am răspuns. Sper să îți placă
ciocolata, micuțule.
– Îi va plăcea cu siguranță. Chiar dacă nu mai suntem
un … micuț. Avem 14 ani deja.
– 14 ani?
– Da. Se menține tânăr, nu se cunoaște vârsta. Avem și
noi darurile no astre. Veșnic tânăr și ferice .

54
Mă uitam contrariată la femeia din fața mea și nu
înțelegeam cum poate vorbi cu atâta ușurință despre
lucruri atât de dureroase. Probabil că privirea mea
spunea multe, fiindcă femeia a continuat în fața surprizei
mele.
– Vă înt rebați, probabil, cum de zâmbesc? Doamnă,
viața este un dar. Fiecare zi pe care noi ne -o petrecem
împreună, este un dar oferit de sus. Nu știm cât timp mai
avem să ne bucurăm unul de altul. Așa cum nimeni nu
știe. Dumneavoastră ați încheiat vreun contract? Ce ați
ales? 50 de ani? 70 ? Și atunci de ce să pierdem și ceea
ce avem acum de teama a ceva ce nu a venit încă? Nu
putem retrăi povestea drobului de sare.
– Doamnă, vă spun cu toată sinceritatea că până acum
nu am mai întâlnit pe nimeni ca dumneavoastră. N u am
cunoscut oameni care să vadă frumusețea în durere.
– Doamnă, și nuferii se nasc din mâl. Și fluturele din
vierme… În orice suf erință este un dar și o umbră.
Contează doar dacă noi vedem umbra sau darul.
Am rămas înmărmurită privind la ea și prin ea.
Oare și în suferința mea era un dar? Care?
– Eu mi -am pierdut copilul la naștere. Ce dar poate
exista aici? În momentul în care am rostit întrebarea, am
realizat, auzindu -mă, că mintea mea încerca să
găsească orice explicație plauzibilă pentru a ieși la
liman.

55
– Nu e frumos, dar uneori este sănătos. Întrebați -vă
dacă dumneavoastră ați fi putut trăi alături de un copil cu
deficiențe. Copilul meu s -a născut cu ceea c e se
numește “handicap psiho loc omotor gradul… “.
Irecuperabil. Speranța de viață … Dumneavoastră ne
priviți și credeți că știți cum e. Nu știți nimic. Oricare
dintre noi, chiar dacă conviețuim cu un altul, nu știm
decât titlul poveștii lui de viață, nu și conținutul.
Gândiți -vă dacă ați fi putut trăi, nu exista, zi de zi, alături
de un copil… Bucurați -vă! Dumnezeu știe mai bine de cât
fiecare ce este bine pentru noi. Și ne aranjează lucrurile
încât să trăim în Lumină și Bucurie.
– Dumnezeu?
– Încă nu ați trecut de perioada în care îl acuzați pe
Dumnezeu. Veți trece. În timpul dumneavoa stră.

♣

Sunt momente în care privești pe furiș spre ușa
închisă , cu speranța că poate se va deschide. Alteori, o
iei cu asalt și o zgâlțâi din balamale. Dar vine și vremea
în care surâzi la amintirea tuturor momentelor din
spatele ușii și înțelegi că aș a cum ea va rămâne ferecată
pentru totdeauna și tu trebuie să iubești prezentul.
Mai doare neputința întâlnirii cu trecutul și încă nu
ți se umple inima de împlinirea prezentului. Iar viitorul

56
tace, ca o promisiune mută de comuniune cu tine cel de
ieri, de azi, de mâine…

♣

Atunci când cel iubit pleacă, o parte din tine
moare. Dar pentru partea care rămâne, viața merită
trăită din plin. Fiindcă, nu -i așa? Mai sunt atâtea lucruri
de trăit… Mai sunt atâtea de iubit…

♣

Ceva din liniștea acelei femei și mai ales din
zâmbetul ei și -a pus amprenta asupra mea.
Încet, încet, supărarea și durerea au mai cedat.
Mă gândeam cum aș fi fost eu lângă un copil cu …
probleme. Ca mama, m -aș fi bucurat, ca și ea, de fiecare
clipă pet recută împreună. De căldura corpului lui mic.
Dar să îl văd în suferință, neputând să articuleze decât,
poate, prin plâns o dorință…
Ceva din zâmbetul acelei femei m -a trezit. Și
atunci m -am reîntâlnit cu Doamne. Copilul meu, S ilviu,
va rămâne mereu par te din mine. Locul lui nu poate fi
ocupat de nici un alt copil prezent sau viitor. E acum
micuțul meu înger care veghează de Sus, de lângă
Doamne.

57
♣

Și iata -mă azi! Venită să îmi întâlnesc minunea…
Minunea mea!

♣

– O caut și eu pe Ioana Iordache. A fos t adusă astăzi la
spital.
– O să vă rog să așteptați. Domnul doctor nu a ieșit
încă de la pacientă. Nu vă pot spune nimic în acest
moment, îi răspunse asistenta cu amabilitate.
Femeia se așeză pe banchetă și privi curioasă
spre doamnele de la oraș.
– Sunteți r udă cu doamna care a venit mai devreme și
plângea? întrebă mama lui Radu.
– Da, e soru -mea. Au adus -o că e în luna a opta și i s -a
pornit o sângerare. Da’ e din vina ei! se gr ăbi să adauge
femeia. Femeie proastă! Numai din vina ei s -a întâmplat!
– Dar ce a pățit de a pornit hemoragia? A ridicat ceva
greu?
– Ei, na! A ridicat pe dracu. Cât e însărcinată nu îl lasă
pe bărbatu -so să se apropie de ea. E al treilea copil
acesta. Cum să ții un bărbat ne…fericit (adăugă în
ultimul moment, observându -l pe micuțul Ra du) timp de
9 luni? Că bărbatul e bărbat, are pofte… Că de aia e
bărbat. Da ', la dumneavoastră la oraș e altfel. Dar ce,

58
credeți că ei chiar nu se duc pe la una, pe la alta ca să
se fericească ?
„Doamnele de la oraș” nu s -au simțit ofensate de
cuvintele f emeii. Doar ușor amuzate. Și contrariate pe de
o parte.
– Bine, dar ce s -a întâmplat mai exact?
– Cumnatu -meo a fost la muncă. Și dup -aia, a băut și el
cu băieții. Și a băut cât o fi băut până când s -a cherchelit
destul de bine. Când a ajuns acasă, a tras de soru-mea
să … Asta s -a zmucit, că nu vrea, că nu e bine. Țipa ca
din gură de șarpe că omoară copilul și câte și mai câte.
Ăsta, cum era și cherchelit, a și burdușit -o și a luat -o pe
sus. Când a văzut soru -mea dup -aia că îi curge sânge a
venit la mine că să sun la spital, să sun la spital. Și am
sunat. Acu’ mâine când o apărea asta vânătă, să vezi
cum dă proasta cu subsemnatu’ la poli ție că iar a căzut
pe scări. Că s -a obișnuit. Nu e prima dată.
– Adică o bate des?
– Păi dacă și -o caută… Parcă cere să fie bă tută.
– Cum să ceară?
– Nu-i tace clanța nici un pic. Acu ' ce-o vrea Dumnezeu
și cu copilul acesta. Mai are două fete acasă. Cumnatu –
meo i -a zis că dacă tot fată îi face, nu mai are ce căuta
acasă.
– Păi și nu a fost și ea la un ecograf să știe dacă e fată
sau băiat?

59
– Ce ecograf, doamnă? Ce, noi avem bani de aruncat
pe prostii?
– Păi nu e prostie. Așa știa și ea din vreme cum să se
pregătească. Și mai ales dacă copilul e bine sau nu.
– O să vadă când l -o naște. Dacă l -o mai naște. Știe
Dumnezeu!
Tocmai atunci medicul ieși grăbit din cabinet,
îndreptându -se spre etaj.
– Domnu ' doctor. Ce e cu soru -mea? A lepădat copilul
sau nu?
– Sora dumneavoastră este bine acum. Și fetița este
bine, îi răspunse medicul oprindu -se o clipă, după care
își continuă drumul.
– Fată? Tot fată? O omoară bărba -su în bătaie când
ajunge acasă.
– De ce să o omoare, doamnă? Fetele nu sunt tot
copii? Femeile nu sunt tot oameni?
– Vai de capul ei de proastă!

♣

Simți nevoia să plece de lângă femeile acelea.
Parcă suferința lor o inundase până în nucleul cel ulei.
Începea să se îndoiască de decizia ei… Oare era bine ce
făcea? Era bine să scape de copil?

♣

60

Ce era de făcut? Respiră! Iar! Respiră! Ce vrei tu,
Alexandra ? Ce vrei tu cu adevărat? Eu vreau copilul…
Atunci?

♣

Adevărul era că își dorea copilul acesta. Și atunci?
Teama… Simțea aceeași teamă pe care o simțise toată
viața. Teama de a se asuma. De a -și permite să fie
fericită, indiferent dacă ceilalți ar fi fost sau nu de acord
cu dorințele ei. De mică făcuse tot ce îi stătuse în putere
pentru a nu -și dezamăgi părinții, pentru a fi exact cum
aceștia doreau. Pentru a o iubi. Oare atât de neiubită se
simțise? Copil fiind, chiar dacă crescuse fără părinți, a
fost înconjurată de dragostea și adorația bunicilor . De
unde acest gol? Această nevoie de iubire? De ce striga
sufletul ei cu atâta forță “Vreau să fiu iubit?”.
Încă era în acea căutare continuă de acoperire a
golului pe care îl simțea înăuntru și al cărui ecou îi vibra
în toată ființa. Crezuse că stabilitatea fina nciară va
suplini nevoia de iubire. Dar nu . Crezuse că onorurile,
faima și poziția socială sunt cheia… Nimic. Și atunci?
Oare va reuși copilul să umple acest gol ?

♣

61
Doamne! Tu care ești drept! Tu care mă iubești
mai mult decât mă i ubesc eu! Care mă ju decă mai blâ nd
decât mă judec eu! Care mă veghezi zi și noapte! Ce să
fac?
♣

Temerile referitoare la hotărârea de a păstra
copilul o însoțiseră prima perioada sarcinii. Până în
momentul în care, mergând la ecograf, a auzit bătăile
inimii… Bum! Bum! Bum ! “Nu bate prea repede? ”
întrebase speriată medical. Nu! Așa bate inima unei
fetițe ce trăiește cu bucurie viața”.

♣

Ce ar fi spus Călin dacă ar fi aflat de copil? Călin ?
Nu, ieșea din discuție acest aspect. El nu mai exista. Din
acea noapte, încetase să mai existe. Dar oare nu îi va
aminti copilul de tot ce trăise atunci?
Nu! Era copilul ei. Numai al ei. Va gă si la
momentul respectiv înțelepciunea necesară pentru a -I
explica de ce nu avea tată.
♣

Dar viața ne aduce mereu în fața unor noi
provocări. Un a ccident stupid în care a fost implicată pe
trecerea de pietoni a pus punct visurilor ei de mamă.

62
Aproape că și viața ei s -ar fi putut termina, dar se pare
că mai era încă multă ață pe ghemul existenței.
♣

Avea să se ocupe de viața ei. Nici un bărbat nu îi
va mai încălca visele. Se gândea la părinții ei care, deși
trăiau, nu existaseră în viața ei. Oare unde era tata? Își
refăcuse și el viața?

63
ERIC, ÎNTOARCE -TE DIN IAD

Pescărușii țipau agonia mării lovite de țărm. Doar
tumultul valurilor întreruperea tăcerea în asfințitul
molatic.
Femeia se lăsă în genunchi pe cimentul trotuarului
și privi cu milă spre bărbatul mototolit de lângă ea. În aer
se propaga mirosul acru de alcool combinat și de
transpirație. Ea îi mângâie părul lung, m urdar, încâlcit.
Omul se mișcă încet și pleoapele se ridicară ușor.
Tresări.
– Bună! îi spuse femeia duios.
Bărbatul tresări și mai tare și se retrase mai mult în
ungherul lui, încercând să se ferească.
– Nu te speria! Vroiam doar să văd dacă ești bine. Vrei
să facem câțiva pași împreună? Haide! și îi prinse mâna
pentru ai da încredere, dar bărbatul și -o retrase repede.
Se ridică în picioare, sărind ca un arc.
– Ce vrei? Lasă -mă în pace! Cine ești?
– Sunt Alexandra .
Bărbatul începu să întrezărească prin ceața
alcoolului și a confuziei sale silueta femeii zvelte de
lângă el. Și mai ales vocea… Acea voce venită de
undeva din trecut… din durere… din iubire… de demult…
de atunci când…

64
♣

Se grăbea să ajungă acasă. Era entuziast. Primise
o primă și visa deja la concediul pe o plajă însorită, la
malul mării, împreună cu soția și fiica sa. Surâdea la
gândul îmbrățișării pe care o va primi acasă. Soția lui era
un înger, visul oricărui bărbat. Elegantă, del icată,
puternică. Unicul lui scop în viața de după îndrăgostirea
de ea era să o facă fericită. Se simțea împlinit în preajma
ei. Se simțea stăpânul lumii.
În mașină muzica lui Michael Buble cu „It ’s a
beautiful day!” îl însoțea. Fredona și bătea ușor cu
degetele în volan. Marea… plaja… ea…
Parcă mașina și urcă treptele în fugă. Se simțea
plin de energie. Tânăr. Libeeer !
Deschise ușa și intră fără zgomot. Vroia să își
surprindă soția cu acest plan măreț pe care îl
concepuse. Nu era în living. Păși tiptil spre bucătărie,
pitindu -se ștrengărește după ușă. Nu era. Oare nu era
acasă? Lumina din baie era stinsă, așa că se îndreptă
spre dormitor. Țipătul soției îl țintui și îl sperie totodată.
„Iar s-a urcat pe scaun sa schimbe becul!”
Se repezi spre ușă pregătit să își ridice soția de
jos. Și se blocă în prag.
Prinsă între cearșaf și trupul masiv al unui bărbat
gol, femeia se uita fix la el, încremenită în icnet. Prins
între două priviri speriate, bărbatul nu schiță nici un gest.

65
Simțea tunetul din creier și țipătul sufletului în piept.
Buzele rămâneau mute. Sângele a invadat ochii,
imortalizând pentru veșnicie trupul gol al soției în jocul
nebun al pasiunii.
Închise ușa fără zgomot și părăsi apar tamentul. Nu
simțea nimic. Doar auzea țipătul de pescăruș agonizând
în tot trupul lui. Nici un gând. Pașii îl purtau aiurea pe
străzile prăfuite. După ore de mers în neștiut se așeză
pe o bancă. Încercă să inspire, dar aerul nu intra în
plămâni. Rămase în nemișcare ca un mim obosit, fără
masca de zâmbet. A trecut noaptea, a trecut ziua, el era
tot acolo, nemișcat în neființă.
– Hai să ne așezăm pe bancă lângă tataie! se auzi vocea
unei femei ce ținea de mână un copil.
Cei doi se așezară lângă el, iar copilul îi întinse
jucăuș un măr. Dar bărbatul nu schiță nici un gest,
privind în gol. Speriați, cei doi se îndepărtară, privind în
urmă peste umăr.
După ore de nemișcare se ridică și începu din nou
să meargă haotic pe străzi. Se opri în fața unei vitrine și
privi curios la omul din sticla ferestrei. Un bătrân cu părul
alb și ochii triști îl privea. Își înclină capul într -un salut și
bătrânul îi răspunse cu același gest. Repetă gestul și
bărbatul îl imită. Își duse o mână la obrazul neras de
atâtea ore și bătrânu l se încăpățână să facă același
gest.
– Dă-te, tataie! Ți -ai cumpărat trotuar?

66
Făcu un pas în spate și amuți. Tataie? Bătrânul alb
cu ochii goi? Imagini rapide despre Alexandra bebeluș
fiind, despre soția lui îmbrăcată în rochie de mireasă,
despre părinți mu ncind în grădină la plivit. Apoi negru…
un vuiet infernal și trupul asudat al soției în extaz în
brațele unui bărbat.
„Nuuuuuu”… negarea își făcu loc printre buze
într-un țipăt sinistru. „Nuuuuu”… și începu să alerge pe
străzi, lovindu -se de trecă tori, de stâlpi, de copaci.
„Nuuuu”. Subconștientul îl conduse acasă din nou. Se
urcă în mașină și căută isteric cheile. Porni în trombă
spre nicăieri. Acceleră la maxim. Vroia să oprească
strigătul și flash -urile! Vroia să pună capăt. „Taci! Taci!
Taci!” îi porunci vocii care nu mai cont enea să urle
sfâșietor. „Trebuie să mor! Vreau să mor! Trebuie să
mor! Vreau să mor!”.
Într-o curbă mașina se desprinse de pe șosea și
pluti în aer pentru câteva secunde. Apoi se rostogoli în
prăpastia de lângă. „Să mă ier ți, Doamne! Să mă ierți!” a
fost ultimul gând…

♣

Lumina. Albă. Orbitoare. Lumină. Pace. Sirene.
Urlet.
♣

67
A deschis ochii și a auzit doar cadența metalică a
aparatului de ventilație. Apoi bârâitul unui alt aparat
neidentificat. Alb, mult alb. C a o pl oaie de lumină și
puritate.
– Se trezește! se auzi o voce șoptită de lângă și
încercă să întoarcă capul spre acea voce necunoscută.
Nu, nu te mișca! se auzi vocea, mai puternică și puțin
autoritară.
Își mișcă doar ochii întrebători în căutarea vocii.
Atunci doi ochi căprui și un zâmbet prietenos se lăsară
identificate privirii.
– Ați avut un accident de mașină! Dar ați scăpat. O să fiți
ca nou! continuă vocea caldă a asistentei care verifica
probabil i ndicatorii aparatelor. Mașina dumneavoastră a
avut o defecțiune tehnică probabil de ați pierdut controlul
volanului și ați ajuns în prăpastie. Dar Dumnezeu vă
iubește! V -a dat o nouă șansă!
„Accident?” Dintr -o dată începu să își amintească
totul. Închise o chii în încercarea de a opri amintirile, dar
ele curgeau. Îi deschise din nou, sperând că vor înceta,
dar nu…
Dumnezeu îl salvase. Dumnezeu? Nu. Dumnezeu
nu există. Dumnezeu îl abandonase demult, din acea
amiază toridă când îi murise inima. „O nouă șans ă?
Trăiesc?” Cum poate trăi un om fără suflet? Dumnezeu…
nici măcar Dumnezeu nu a vrut să fie milostiv cu el.

68
Își încleștă maxilarele într -o încercare de a opri
furia pe care o simțea crescândă. „De ce, Doamne? De
ce? Cu ce am greșit în fața Ta? Ce nu Ț i-a convenit de
mă pedepsești ca pe ultimul om? Auzi… Dumnezeu!
Dumnezeule, în marea Ta bunătate proverbială, ai
hotărât să mă pedepsești, smulgându -mi inima! Și să
mai credem în Dumnezeu! De azi pentru mine nu mai
exiști, nu mai exiști, auzi? Să mă lași în pace! Să te
preocupi de alții”

♣

Era din nou pe străzi. Singur. „Unde să mă duc?
N-am unde. Nu mă vrea nimeni. Poate doar Alexandra ,
dar ea e… Se îndreptă spre grădiniță, privind prin gard în
curte. Copiii alergau , zbenguindu -se în razele soarelui.
Fiica lui, cu codițele împletite pe spate, cu uniforma
cadrilată a grădiniței, cu șosetele una căzută și cealaltă
puțin colorată cu carioci, semn că și astăzi dăduse
autografe, alerga după fluturi. Simți o strângere de in imă.
O căldură la vederea fetiței și, totuși, o teribilă durere.
„Ce va fi acum cu tine, pui mic? Cine îți va mai citi ție
seara povestea cu Ursul păcălit de vulpe? Cu cine vei
mai construi castele din nisip?”
Fugi. La întâmplare. Cu lacrimi curgând pe ob raji.
„Bărbații nu plâng!” auzi în el însuși vocea autoritară a

69
mamei. „Ba plâng, mamă, plâng. Că și bărbații iubesc. Și
bărbații au o inimă care bate în piept. Și bărbații plâng!”
Se opri în fața primei terase întâlnite în cale. Se
așeză la o masă și aște ptă venirea chelnerului.
– 100 de Jack. Single Bared dacă ai. Sau nu, adu-mi o
sticlă. Am multe de sărbătorit!
– Cum să nu! Să o beți cu plăcere!
„Da, am multe de sărbătorit! Sărbătoresc pentru că
sunt un încornorat! Pentru că iubirea vieții mele este și
iubirea vieții altuia. Sărbătoresc pentru toate minciunile
spuse în legătură cu bunătatea divină! Sărbătoresc
singurătatea!”
Termină sticla și ceru alta. Și alta! Apoi vru să se
ridice, dar căzu împleticindu -se peste scaune și mese.
– Hei, omule, vezi pe unde mergi!
– Scuzați ! Mă scuzați!
Plecă poticnindu -se. Se așeză cu spatele rezemat
de peretele unui gang și ațipi. Cât? Nu se știe. Deja
timpul era doar o noțiune pur științifică și nedefinitorie.

♣

Când se trezea, bea. Adormea. Iar bea. Iar
adormea. Somn. Alcool. Somn.

♣

70
Au trecut nopți. Au trecut zile. S -au născut
primăveri și s -au înmormântat ierni geroase. Ierni
petrecute în zăpadă, jos, în scara vreunui bloc sub ziare
sau un preș aruncat milos tiv de vreo femeie inimoasă.
Uneori un colț de pâine. Alteori o strachină cu mâncare
caldă la pom ana unui mort pentru care cărase steagul.
Mirosul gunoaielor menajere îi era familiar.
Strângea pet -uri și le ducea pentru un leu sau doi. Mai
căra gunoaiele de pe la magazine.
Dar alcoolul îi era singurul prieten adevărat.
Singurul care îl înțelegea și accepta milos să îi ostoiască
sufletul obosit. Singurul care îl cuprindea în brațele lui să
nu mai audă și să nu mai vadă durerea de demult.

♣

– Uite-l și pe m oșul ăla cum scormonește! Ce faci, bre?
De ce nu te duci să muncești? Munca nu e pentru tine,
nu?
– Ăsta și -a vândut și casa pentru băutură!
– O fi vândut -o și pe mă -sa! spuse râzând zgomotos
băiatul.
– Hai, moșule, hai să dansăm! îi spuse un al doilea,
luându -l într-un simulacru de vals.
– Ce, bă, nu știi să dansezi? Sau nu sunt de nivelul tău?
Ia aici! spuse, arzându -i o palmă zdravănă peste cap!

71
– Lăsați omul în pace, derbedeilor! se auzi o voce de
femeie .
– Ce vrei, fă, ți s -a urât cu binele? îi răspunse unul dintre
băieți, dar îl lăsă în pace pe bărbat și o luară la
sănătoasa.
– Hai, omule! Du -te acasă! Ai scăpat!

♣

Nu simțea nimic. Ce ar fi putut simți un om care își
înmormântase propria inimă? Accepta orice palmă și
orice vorbă bună cu aceeași detașare. El nu era aici. Era
în lumea lui mistică.

♣

Alte zăpezi s -au topit peste gunoaie și alte veri au
încălzit hohote. Până când ploile reci de toamnă au
spălat lacrimile sfinților. Împovărat de biciuirea stropilor,
s-a adăpostit în foaierul teatrului din bunăvoința unui
paznic bătrân.
– Hai, nene, cel puțin aici nu te ceartă nimeni! La
ce forfotă o să fie azi nu o să te bage nimeni în seamă!
Avem o conferință. Mare, zice -se! Vine, unul… Hrisostom
și nu ma i știu cum… vorbește despre Iubire. Prostii! Cine
o fi având timp să îl asculte și pe ăsta? E călugăr pe

72
undeva prin Moldova! Acesta vorbește despre iubire și
nouă nu ne ajung banii de mâncare…
Se așeză stingher lângă ușă. Oamenii au început
să invadez e sala și nimeni nu îl vedea. Stătea tăcut în
locul său întunecat, legănându -se ușor.
“Oamenii care îmi cer ajutorul contează pentru
mine. Îmi intră în minte, în suflet, în noapte și în zi, mă
influențează, mă schimbă, mă revoltă și mă bucură
deopotrivă. F iecare suflet este unic și are o experiență
personală, iar actul terapeutic este individual. Plini sau
goi, mergem împreună pe Cale. Mă las ghidat, nu
ghidez. Sensibilitatea m -a ajutat, dar m -a și rănit. De
acolo mi -a venit și scrisul. Din rană sau din lum ină. Am
învățat totodată că autoexplorarea este un proces ce
durează o viață. Toți oamenii care îmi descoperă rănile
lor sângerânde sau cicatricele sunt profesorii mei…”
Ceva din tonul duios al vocii l -a făcut atent. Și
vocea a continuat:
“Vindecarea compl etă nu este posibilă fără
Dumnezeu. Venim către Doamne în glas de îngeri sa u în
șuturile vieții. Ceea ce nu este exprimat prin cuvinte, va fi
exprimat prin gesturi sau fapte. Lucrurile despre care nu
vorbim se imprimă în subconștient și se manifestă prin
dureri. A te vindeca începe prin a te împăca cu tine însuți
și a chema pe Dumnezeu în ceea ce ești acum.”
“Venim către Doamne în șuturile vieții”. Nu… Am
plecat de la acest Doamne în șuturile vieții…

73
“Fiecare are ritmul său de întâlnire cu Doamne.
Aveți răbdare și fiți blânzi! Viața este plină de surprize,
de nopți albe și de crize. Timpul șterge acel ceva. Uneori
mai greu, alteori mai ușor. Trec zile goale printre noi.
Fără cuvinte, fără motive. Unii se plimbă ca să ui te, alții
ca să își amintească…”
Își ridică trupul să îl vadă mai bine. Vocea se
armoniza cu statura și mai ales cu ochii blânzi ai
călugărului din față.
Buimăcit, ieși din sală și merse ceasuri întregi pe
străzi. „Fiecare are ritmul lui de întâlnire cu Doamne.
Viața e plină de nopți albe ș i de crize. Trec zile goale.
Unii se plimbă ca să uite”. Ca mine acum. Mă plimb să
nu îmi amintesc și totuși mă plimb ca să nu mă uit.

♣

– Bună! spuse femeia duios, trezindu -l din somn. Pentru
prima dată după multă vreme nu avusese un coșmar, ci
un vis frumos. Și tocmai acum se găsise cineva să îl
trezească.
Vocea și mai ales cuvintele auzite de la acel
călugăr îi însoțiseră noaptea. Oare er a posibil să vindece
rana din inimă? Oare chiar exista cineva care putea să
coasă cu iubire drama sufletului lui?

74
"Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate, ne
învață Sfântul Ioan Gura de Aur. Iertând imităm pe
Dumnezeu și, mistic, ne naștem din nou ."
Ne naștem din nou. Ne naștem din nou. Ne
naștem din nou.
– Nu te speria! Vroiam doar să văd dacă ești bine. Vrei
să facem câțiva pași împreună? Haide! și îi prins e mâna
pentru ai da încredere, dar bărbatul și -o retrase repede.
Dar se ridică în picioare , sărind ca un arc.
– Ce vrei? Lasă -mă în pace! Cine ești?
– Sunt Alexandra .
Alexandra … „Alexandra o chema și pe fetița
mea… fetița mea cu cozile pe spate și cu năs ucul în
vânt”.
– Ce vrei?
– Nimic. Să facem câțiva pași împreună.
Se ridică mai mult din instinct și fără nici un chef.
Mergeau alături fără să își spună nici un cuvânt.
– Uite cum dansează pescărușii în razele soarelui. Vezi?
E un joc al iubirii necondiționa te. Ei se iubesc și atât!
– Mda!
– Nu așteaptă nimic unul de la altul! Doar iubesc!
continuă Alexandra . Așa cum valurile mării îmbrățișează
sălbatice țărmul. Mereu le -am văzut ca pe niște femei
geloase… ca pe niște cadâne ale aceluiași sultan care
se întrec în a -i aduce favoruri. Și atunci când se lovesc

75
de țărm se laudă una alteia că ea este mai bună, m ai
frumoasă, mai darnică, mai iubitoare. Tu ce crezi?
– Eu nu cred nimic! Sunt niște valuri care se formează în
larg și atât.
– Tatăl meu îmi spunea că orice lucru sau vietate are o
poveste. Și noi putem să ne imaginăm povestea
fiecăruia. Uite, norul acela e ca un elefant !!! Uite ce
trompă are!
– Unde vezi tu elefant? E doar un nor!
– Și celălalt e ca o femeie voluptoasă tolănită pe perne.
– Da, cu părul răvășit! adăugă bărbatul, parcă fără să își
dea seama că intrase în joc.
– Uite, uite un alt pescăruș singuratic. Vrei să mergem pe
plajă? Să simțim nisipul? și fără să mai aștepte fugi spre
plajă, aruncându -și neglijent geanta și ochelarii.
– Copil nebun! comentă bărbatul, dar cu o urmă de
zâmbet pe buze. „Zâmbesc? Eu? Nu am mai zâmbit de
când…”, dar își alungă reped e amintirile acelea în timp
ce se descălța. Intră cu picioarele în apă și făcu câțiva
pași.
– Te botez… spuse Alexandra luând apă în căușul
palmelor și turnându -i-o peste părul alb.
– Aaaa! Stai să vezi tu! Și plecă în urmărirea fetei!
Fata se opri și îl pr ivea cu un zâmbet poznaș.
– Hai, prinde -mă! Prinde -mă, dacă poți!
– Sunt prea bătrân pentru asta, se lamentă bărbatul,
așezându -se pe nisip.

76
– E frumoasă marea! Întotdeauna mi -a plăcut! O iubesc!
Mă cufund mereu în măreția mării și îi dau ei gândurile
mele. Și durerile. Și plânsul. I le dau să i le ducă lui
Doamne.
– Lui Doamne?
– Da, atunci când simt cum norii negri se ridică peste
sufletul meu și îmi întunecă privirea, spun „Doamne, ia tu
asta și vezi cum o rezolvi. Eu nu știu cum”. Și Doamne o
rezolvă.
– Doamne?
– Da. Tu nu crezi în Dumnezeu?
– Nu!
– Nu? Ești ateu? Cum de nu crezi în Dumnezeu?
– Pentru că nu poți crede în ceva ce nu există.
– Hmmm. Dumnezeu este în fiecare din noi. Și în fiecare
rază de soare și în fiecare briză a mării. În fiecare val ce
suspină. În fiecare pescăruș. Doar că așteaptă răbdător
să mergem la El.
– Crezi povești.
Femeia tăcu. În liniștea propriilor gânduri își
recunoscu neputința de a arăta măreția divinității.
– Uite, nu mai insist cu asta. Nu vreau să te deranjez cu
nimic. Dar… când ai făcut ultima dată o baie zdravănă?
– Ceee?
– O baie. Știi, apă pusă într -o cadă și tu stând la
înmuiat înăuntru.
– Știu ce înseamnă a face baie, îi răspunse morocănos.

77
– Prea bine, haide atunci! Mergem să -ți facem baie!
spuse luându -l de mână. Hai, hopa sus! Hai, hai! Nu ești
chiar așa bătrân!
Merse după ea, tras de mână până când au
ajuns la un hotel. Urcară în cameră și îl înghesui în baie.
– Uite, ai tot ce îți trebuie! Și pentru baie, și pentru
bărbierit! După ce te relaxezi mergem să mâncăm ceva!
Era prea șocat de c eea ce i se întâmpla pentru
a-i mai spune ceva. Acceptă tratamentul regesc picat din
cer „De la Doamne al ei”.
Tolănit în cadă, încercă să își ordoneze
gândurile. „Sunt la un hotel. De când nu am mai fost eu
la un hotel? Câți ani să fi trecut? Mulți. Pr ea mulți. Uneori
trece timpul pe lângă noi fără ca măcar să îi observăm
bătaia aripilor. Ce o fi vrând fata asta? Ce -o fi având în
minte?”
Rămase în cadă până când se răci apa. Se
apropie de chiuvetă să se bărbierească. Se privi în
oglindă pentru o fracți une de secundă, apoi își feri
privirea. Dar reflexia din oglindă îl îmbia. „Ce am
îmbătrânit! Sunt chiar tataie!” Își mângâie pletele albe,
curate acum și le pieptănă. Apoi le strânse la spate într -o
coadă. Găsi pe un scăunel haine curate. „Hm!”

♣

78
– Hei, ce arătos ești! îl întâmpină fata cu un zâmbet! Hai
să mergem la masă!
– Domnișoară, ce doriți de la un biet bătrân?
– Bătrân! Auzi! Unde e acest bătrân? Hai să mergem să
mâncăm că îmi e foame!

♣

– Să ciocnim un pahar cu vin! susură fata. Închin acest
pahar d e vin pentru… începu ea uitându -se atent în ochii
bărbatului. Închin acest pahar de vin pentru regăsiri și
pentru fericire! Pentru că există iubire și pentru că există
Dumnezeu!
– Regăsiri?
– Te iubesc, tată! Te -am iubit de când am venit pe acest
pământ și t e voi iubi mereu! Chiar dacă va trebui să
alerg din nou până la capătul pământului ca să te găsesc
și să te readuc în viața mea.
Bărbatul scăpă paharul de vin care căzu pe gresia
restaurantului , împrăștiindu -se în zeci de cioburi.
– Cum ai spus?
– Tată! Eu su nt Alexandra !
Se așternu tăcerea. Refluxul dureros îl duse din
nou în trecut , acolo unde nu vroia să se mai întoarcă. O
cută apăru între sprâncene și un icnet surd ieși din
pieptul bărbatului.

79
– Tată! Știi cât de mult mi -am dorit să îți pot spune din
nou acest cuvânt? Să ți -l spun ție! Nu mării, nu vântului,
nu ploii. Ție!
Ai plecat deodată și nu te -am mai găsit. Am
întrebat peste tot și nimeni nu știa de tine. Nimic. Tată, te
plângeam zi de zi și așteptam noaptea ca să te visez și
să mă cufund în brațele tale. Dimineața nu vroiam să mă
trezesc. Tată! Dacă ai fi murit aș fi avut un mormânt la
care să merg și o cruce pe care să o îmbrățișez. Așa
te-am plâns mării și am rugat -o să îți aducă strigătul
meu! Te iubesc, tată! Te iubesc!
Lacrimile curgeau pe obr ajii fetei ca o mângâiere
a suferinței de o viață. Lacrimi curgeau pe obrajii lui,
astupând r ana. Vru să plece, dar o mână hotărâtă îl
prinse de cot.
– Nu mă părăsi! Nu mă părăsi… iar! Căci nu mai am
lacrimi!
Se așeză tăcut, urmărindu -și lacrimile ce picu rau
pe masă. Fusese egoist când plecase?
– Fetița mea! Fetița mea!
– Da, fetița ta care este în fața ta și își cere iertare pentru
tot ce a făcut. Spune -mi, tată, ce am făcut ca să pleci?
Cu ce te -am supărat? Iartă -mă, tată, iartă -mă!
– Eu să te iert pe tine? Eu?
– Tată, când am venit de la grădiniță , am întrebat unde
ești. Și mama a spus că te -ai supărat pe mine și ai
plecat. Nici ea nu știa ce făcusem de te supărasem atât

80
de tare. Apoi și mama s-a supărat pe mine pentru că
întrebam mereu unde ești și m-a trimis la bunici . Și
bunic ii m-au crescut, m -au dus la școală. Dar mi -au
interzis să mai vorbesc despre tine.
Tată, mai târziu am aflat că tu ai plecat cu o altă
femeie. Că nu o mai iubeai pe mama, că nu vă mai
înțelegeați. Știu că eu eram mică atunci ca să pot
înțelege tot. Dar, tată, nu ți -a fost dor de mine? Ce s -a
întâmplat cu acea femeie de ești singur acum? Tată! Te
iubesc, tată!
– Alexandra mea!
– Mama nu a suportat plecarea ta și s -a căsătorit din
nou. Acum are altă familie și doi copii. Dar nu sunt frați i
mei. Și ea nu mai e mama mea, fiindcă i -am distrus viața
când te -am supărat și ai plecat. Tată, cu ce te -am
supărat?
– Alexandra mea!
„Cine sunt eu să mă lamentez în acea situație?
Cine sunt să îi spun că eu nu plecasem cu altă femeie?
Dar cine sunt să o î nvinovățesc pentru problemele mele,
să îi las ei sentimentul de vinovăție? Cine sunt să îi las
povara destrămării familiei și distrugerii copilăriei
fericite?”
Se ridică de la masă , clătinându -se.
– Tată!! Nu pleca! Tată! auzi în urma lui, dar nu mai privi
înapoi.

81
Merse întâi , poticnindu -se, încet, cu gândurile
răvășite și sugrumate de cuvintele copilei sale. Apoi a
început să alerge din ce în ce mai repede până la prima
bombă întâlnită în cale și își cumpără vodkă. Deschise
sticla cu mâinile tremurânde de nerăbdare și bău
însetoșat. Vroia să anestezieze tot. Să uite tot. Să nu
mai existe nimic.
Alcoolul se dovedi din nou a fi un prieten
minunat. Plutea… și era vară și cald și el se lăfăia la
soarele torid pe o plajă cu palmieri. Dar nu mai era nici
cald, nici soare, ci noapte neagră fără lună, fără stele.
– Ajutați -mă, vă rog , să îl ridic! îi spuse Alexandra
taximetristului care a cobor ât din mașină să îi dea o
mână de ajutor. Îl așezară pe bancheta din spate a
mașinii și porniră spre hotel.
L-a așezat pe pat și rămase în genunchi, la
marginea patului, să îi vegheze somnul. „Ce demoni te
chinuie, tată? Ce frământări dureroase îți rănesc
sufletul? Ce și pe cine nu poți ierta pentru a fi din nou
om? Tată, dacă tu ai ști câtă nevoie am de tine… Dacă ai
ști în câte nopți am adormit cu fruntea pe pervazul
ferestrei în așteptarea pașilor tăi… Și tu nu veneai…
Tată! Ce pot să fac eu ca să îți vindeci mintea și
inima? Cum să te ajut?
Doamne, tu ești bun! Ești milostiv… Ajută -l tu, că
eu nu pot !”.

82
Își sprijini fruntea pe marginea patului după ce
mai verifică încă o dată că e bine învelit , ca să nu îi fie
frig.
Așa i -au găsit zorii dimineții; el în pat, ea
ghemuită la picioarele lui.
– Bună dimineața, tată! Uite, e o zi frumoasă azi!
Bărbatul des chise încet ochii și în momentul
acela ziua precedentă i se derulă dinainte. Își feri
privirea.
– Lasă -mă! Trebuie să plec! spuse ridicându -se cu
greutate.
– Tată, stai. Să mergem să mâncăm ceva.
– Dă-te la o parte! Trebuie să plec. Și își luă avânt pentru
a se ridica în picioare și se îndreptă spre ieșire.
Fata i se puse în cale și el, într -un gest de furie, o
împinse cu intenția de a o da la o parte. Dar …
Alexandra s-a dezechilibrat și a dat cu capul de
marginea măsuței de cafea din holul apartamentului.
Sângele a țâșnit în șuvoi și fata s -a prăbușit la pământ
fără suflare.
„Ce-am făcut?! Ce -am făcut?! Alexandra !
Deschide ochii, te rog, deschide ochii!” Cum fata nu a
reacționat, a ieșit pe holul hotelului și a început să strige
după ajutor. Din nou la căpăt âiul fetei, o strigă de zeci de
ori.
– Alexandra ! Trezește -te! Deschide ochii! Trezește -te!
Alexandra ! Alexandra !

83

♣

Așezat ghemuit lângă patul de spital, își derulă
întreaga viață. Se născuse și crescuse cu certitudinea că
fusese un accident în viața părinților săi, că nu fusese
dorit și că nici nu va fi iubit de aceștia. „ Cine m -o fi pus
să te țin și de ce nu te -am lepădat eu când am aflat de
tine?”, „Copil mai prost decât tine nu există pe lumea
aceasta! ”, „Dacă nu venea tac ’tu beat, nu mai erai tu
acum să îmi amărăști viața !” le auzise toată copilăria lui.
Noroc că avusese o bunică ce îl luase pe lângă
ea să îi poarte de grijă. Ea îl spăla, îl îmbrăca, îi dădea
de mâncare.
Mic fiind, o auzise o dată pe bunică -sa vorbind cu
o mătușă despre el, spunâ ndu-i acesteia că, mergând în
vizită la fiu -so, îl găsise pe cel mic plângând și nu îl
vedea. Îl tot căutase prin casă și îl găsise sub sobă, mort
de foame, murdar tot și urlând de mama focului. Când o
întrebase pe noră -sa de ce l -a pus acolo, aceasta i -a
răspuns „ Ca să moară odată și să scap de el ”. Atunci îl
luase bunică -sa la casa ei, că nu o răbdase sufletul să îl
știe în preajma unei asemenea mame.
Unele femei nu merită apelativul „mamă”. De câte
ori nu plânsese noaptea simțind lipsa sânului matern și a
îmbrățișărilor unei mame. De câte ori nu fugise în urma
ei pe ulița satului , sperând la o mângâiere și la un strâns

84
în brațe. Nu primea decât ocări și câteodată un lemn sau
piatră aruncate spre alungare.
Bunică -sa îi ștergea lacrimile cu colțul șorțului și îl
ținea pe genunchi cântându -i încet. „Eric dragă, tu să nu
pui la suflet. Tu să te rogi la Dumnezeu ca să lumineze
El mintea proastă a lui maică -ta! Tu să iubești, Eric, să
iubești! Și să nu judeci! Că are și ea crucea ei de dus pe
lumea asta!”
Nici c u tatăl său nu avea mai mult succes. Nici la
el nu găsea măcar o vorbă bună. Tot timpul beat, căzut
prin șanțurile satului, înjurând cât era ziua de lungă în
stânga și dreapta pe oricine îi ieșea în cale.
Îi rămâneau cărțile să îi cultive mintea și să îi
umple golul din suflet. Și slujbele de duminică sau de la
sărbători. Lua cărțile cu el și când mergea cu vaca pe
coastă, mai citea câte un rând și între două brazde de
fân culcate la pământ. Bunică -sa l-a dus la școală și i -a
urmărit fiecare liniuță și bas tonaș pe care l -a făcut, apoi
a învățat cu el și muzică, și biologie, și geografie sau
istorie. Tot ea a umblat să îi găsească profesor la
matematică pentru a -i explica mai bine „ca să -i intre în
cap”. De când a intrat la școală a cântat în str ana
biserici i din sat și nu era bucurie mai mare nici pentru el,
nici pentru bunică -sa, decât atunci când glasul lui răsuna
tânguitor cântând „Lumină lină”.
Bunică -sa a insistat pe lângă profesori și alte
rude mai înstărite pe care le aveau în București ca el să

85
poată face facultatea ca să devină și el „om de la oraș”.
Și tot ea venise la absolvirea facultății îmbăcată în port
popular nou pentru a -l săruta plângând pe obraji „Eu
pentru tine am trăit, maică! Ca să te văd om mare!”
Părinții lui erau absenți din viața lui . Nici măcar o
ciorbă nu mâncase în casa părintească. Cu tatăl lui
schimbase mai puțin de douăzeci de cuvinte în toată
existența. Continua să bea la cârciuma din sat sau pe la
sătenii ce îl chemau la muncă cu ziua. Maică -sa era
cunoscută drept… femeie uș oară. Dar „pe părinți nu îi
judeci, îi iei așa cum sunt și cum ți i -a dat Dumnezeu”,
așa îi spusese lui, bunică -sa.
În facultate o cunoscuse pe ea, pe Magda.
Blondă, cu ochii mari, verzi, cu o gură mică și uimitor de
cărnoasă. Ea ajunsese să reprezinte cen trul universului,
al existenței sale. Momentul său magic, născocit pentru
el, pentru a vedea că viața este totuși frumoasă. Nu trăia
decât pentru clipele petrecute împreună , când îi ținea
mâna mică și se simțea puternic și vital pentru cineva.
Când o sărut a, se pierdea cu totul în tumultul
sentimentelor.
La finalul facultății s -au căsătorit. Ea profesoară,
el tânăr economist. Nu le -a fost ușor să își găsească
serviciu. La câte uși bătuse fără să i se deschidă
măcar… La cele la care i s -a deschis , a fost aruncat ca
un câine în stradă pe o vreme ploioasă „N u ai
experiență! Noi căutăm oameni cu experiență!”.

86
Dar Dumnezeu fusese cu el. Poate că toate
refuzurile au fost de bun augur, fiindcă își găsise un loc
de muncă foarte promițător. Ușor – ușor urcase trep tele
ierarhiei interne până când ajunsese director. Cu casă și
mașină…
Atunci când lucrurile păreau să se așeze, primise
acel telefon din sat „Hai că a murit bunică -ta!”. Magda nu
a mers cu el, motivând că ei nu îi place la țară și mai
ales pe ploaie nu merge ca să intre toată în noroi. O
înțelesese din primul moment și nu îi purta resentimente,
nu oricine e interesat de viața la țară.
Când a murit bunica, o parte din sufletul lui parcă
i s-ar fi înmormântat alături. Stătea singur lângă groapa
înnoroiată, în ploaie, ud până dincolo de piele. Dar nu
simțea biciuirea stropilor de apă. Ploaia nu p oate intra în
suflet nici să îl spele, nici să îl vindece. Stătea și privea
în gol, rememorând râsul zgomotos al celei care fusese
„Tanti Lenuța ” pentru t oți cei din sat. O cruce de lemn se
înălța curajoasă la capătul mormântului, înfruntând parcă
ploaia, cu la fel de multă demnitate de care dăduse
dovadă și bunica toată viața ei de văduvă de război. „ Să
ai cuvânt! Să nu minți! Să nu vorbești când nu știi! Să nu
înjosești pe nimeni !” astea erau îndemnurile ei. Și „ Să-l
iubești pe Dumnezeu, că numai El ne îngăduie fiecare
dimineață! ”.
Se simțea orfan, căci bunica îi fusese și mamă și
tată. Se simțea sigur, cu toate că acasă îl aștepta soția.

87
Bunica nu o plăcu se pe Magda nici o clipă. De la început
îi spusese „ Eric, femeia asta nu e pentru tine. O să îți
aducă numai nenorocire , că prea îi fug ochii. Să ai grijă,
mamă! ”.
Dar bunica era bătrână și nu știa prea multă
carte. Simțea că dacă ar fi trăit mai mult ar f i ajuns să o
îndrăgească pe Magda și să vadă că era bună și
gingașă ca un copil.
Pierderea bunicii a fost atenuată de venirea pe
lume a Alexandrei , fetița lui cu ochi verzi. Era în stagiu
atunci când se născuse și din cauza furtunii de afară nu
fusese la t imp ca să îi întâmpine venirea pe lume.
Râurile se umflaseră atunci și pâraie inexistente tot anul
își ieșiseră din matcă. Orașul era sub puhoaie din cauza
canalizării insuficiente. Mașinile abia mai circulau.
Abia a doua zi și -a putut ține copilul în braț e. Și
ea i-a zâmbit, fluturând în aer un pumn mic, războinic.
De când au dus -o acasă, el s -a ocupat de ea, el i -a făcut
băiță, el a înfășat -o. A schimbat -o, a legănat -o pe
picioare, cântându -i și inventându -i povești. Erau ca
suflete pereche, nedezlipiți c ât era ziua de lungă.
Și totul era minunat. Până în acea zi în care
urcase alergând fericit treptele blocului… Negrul i se
așternu și acu în fața ochilor, dar clipi nervos în
încercarea de a alunga acele secvențe dureroase.

♣

88

– Alexandra , te rog, trezește -te! Trebuie să te faci bine!
În încăpere aparatele bipăiau și șuierau
zgomotos. Pe monitor se înregistra ritmul inimii.
– Vă rugăm să ieșiți pentru a putea evalua starea
pacientei! se auzi vocea gravă și deloc încurajatoare a
doctorului.
– Sunt tatăl ei, vă rog, domnule doctor.
– Și eu vă rog să așteptați câteva minute pe coridor ca
să putem să o ajutăm pe fiica dumneavoastră. Când ați
lovit-o nu erați tot tatăl ei? Vedeți unde duce alcoolul?
Nu mai spuse nimic. Se simțea vinovat în fiecare
celulă a corpului. Îi ardea inima înăuntru știind că îi
făcuse rău, că viața ei era acum în pericol din cauza lui.
Mergea pe coridorul rece al spitalului, simțind
doar frig. Frigul pe care nu îl mai simțise de la moartea
bunicii. Bunica… Ce îi spunea bun ica? „ În viață poți să
pierzi tot și să o iei mereu de la capăt, dar să nu îl pierzi
pe Dumnezeu! ”. Fața ei blândă și albă îi apărea senină
în fața ochilor , ca o chemare către capela spitalului.
Ajuns înăuntru se simți stingher în fața ico anei
Fecioarei c u Pruncul.
„Doamne, eu te -am urât din toți porii ființei mele.
Cum aș putea acum să vin la Tine ca să îți cer ceva? Mă
roade rușinea, Doamne, mă roade pe dinăuntru așa cum
cariile macină lemnul. Nici în genunchi nu pot sta

89
înaintea Ta. Nici groapă să -mi fac nu e suficient de jos
ca să ridic spre tine vocea mea de om păcătos.
Doamne, dacă pentru mine nu mai este iertare,
dacă eu am crucea mea, eliberează bunătatea Ta
asupra fiicei mele care e nevinovată. Nu o lăsa să piară
din cauza nimicniciei mele. Atât te rog, Doamne, să nu
plătească ea păcatele mele și ale mamei sale. Eu sunt
păcătos și păcatul meu înaintea mea și a Ta este
pururea. Iartă, Doamne, iartă copila asta!”

♣

– Domnule Dumitrescu , fiica dumneavoastră a depășit
faza critică. O așteptăm să se trezească acum.
– Vă mulțumesc, domnule doctor! Vă mulțumesc!
– Să-i mulțumiți lui Dumnezeu! Eu sunt doar om, nu pot
face minuni.
Se așeză pe marginea patului și luă mâna fiicei
sale, mângâind -o ușor!
– Iartă-mă, copilă, iartă -mă că am fost egoist și te -am
aband onat atunci când aveai mai mare nevoie de mine!
Iartă-mă că am fost laș și am fugit în ziua aceea, fără să
mă gândesc la toată suferința pe care trebuie să o fi trăit
tu cu suflețelul tău. Iartă -mă că am uitat să fiu tată și
m-am limitat la a fi doar bă rbat! Cum să îți răscumpăr eu
acum toți anii pierduți și toate l acrimile plânse? Cum să

90
îți cern eu iubirea în sufletul tău lipsit de afecțiunea
părintească?
– Rămânând lângă mine, îi răspunse Alexandra ,
deschizând încet ochii. Te iubesc, tată! Întotdeauna
te-am iubit! Eu sunt doar o parte din tine.
Își luă copilul în brațe și o legănă ca atunci când
era mică și venea să îi dea un pupic pe rană ca să se
vindece. Nici o julitură nu rămăsese atunci nepupată.
„Voi rămâne lângă ea!” își pr omise în gând,
sărutându -i părul. „Și pentru mine și de dragul ei voi
lupta să mă vindec de toate himerele trecutului. Poate că
viața îmi dă o nouă șansă. Poate că Dumnezeu dă o
nouă șansă, ori mie ori ei.”

♣

După o săptămână Alexandra a fost externată.
După o altă săptăm ână, Eric a fost internat la o clinică
de dezalcoolizare. Când Alexandra a pășit prima dată în
clinică, s -a cutremurat din toate încheieturile, dar încerca
să nu o arate pentru a fi curajoasă de dragul lui Eric.
Oameni care se auzeau țipând sfâșietor și in uman, alții
care mergeau pe coridor ca niște morți în viață. Alții care
te întrebau dacă nu ai o țuică sau dacă poți să le dai
bani.

91
După completarea fișelor de internare, Eric
merse într -un salon în care mai era un bărbat legat de
pat, dar care dormea.
– Îi țineți legați? întrebă Alexandra asistenta care îi
însoțea.
– Domnișoară, este o măsură pentru propria lor protecție.
Nu pot spune că nu este și pentru a noastră. Pacienții
noștri sunt aduși aici în diferite stadii ale bolii, unii
împotriva voinței lor. Tr atamentul, de asemenea, are mai
multe etape. Nu suntem nici noi inumani și nici nu îi
tratăm ca pe niște animale, dar cât știți dumneavoastră
despre dependența de alcool?
– Mai nimic. Foarte puțin, doar ce am citit pe net.
– Atunci vă recomand să vorbiți cu do mnul doctor! Va ști
să vă explice cum stau lucrurile mult mai bine decât
mine.
– Așa voi face ! După ce îl instalez pe tata! V ă rog mult să
aveți grijă de el, a trecut prin atâtea…
– Domnișoară, toți de aici au trecut…

♣

– Domnule doctor, vă pot deranja puțin? Sunt Alexandra
Dumitrescu , fiica pacientului dumneavostră, Eric
Dumitrescu .

92
– Vlad Chiricescu! Deci un alt Escu. Îmi pare bine! îi
răspunse vesel medicul tânăr, ridicându -se cu mâna
întinsă.
– Și mie! Aș dori, dacă se poate, să vă pun câteva
întrebări legate de starea tatălui meu.
– Vă ascult!
– Domnule doctor, în ce constă tratamentul aplicat? Și pe
tata îl veți lega de pat?
Doctorul se așeză în spatele biroului și o privi fix
în ochi.
– Domnișoară, alcoolismul, dependența d e alcool, sau
cum doriți dumneavoastră să o numiți, este o boală în
care mentalul, emoționalul și comportamentul sunt
controlate de nevoia organismului de a consuma alcool.
Și alcoolul este un drog și este la fel de periculos ca și
celelalte așa -zise „drog uri interzise”. Ați văzut și
dumneavoastră tremuratul mâinilor, transpirația,
neliniștea care vibrează în tot trupul. Rămâne de văzut
în ce măsură au fost afectate ficatul și sistemul nervos,
în principal.
Tratamentul nu este simplu și nu este un
tratament pe o perioadă bine determinată. Ca și în cazul
drogurilor , este o boală cu care mă lupt zi de zi, secundă
cu secundă. „Vreau să beau, un pahar, doar atât. De
bere sau vin, nu beau tărie. Doar să pun pe limbă. Apoi
mă opresc. Sunt în stare să nu mai beau n iciodată, dar

93
să mai gust un pic.” Așa sună ispita în acest domeniu. Și
odată cazut în această ispită, intră în același cerc vicios.
Alcoolul răpește soțul de lângă soție, fiul de lângă
mamă, dar și mama de lângă fiu.
Practic, tratamentul se compune din p arcurgerea
mai multor etape care se întrepătrund, una fără alta nu
au nici un rezultat: dezalcoolizarea propriu -zisă,
consiliere și recuperare psihologică, dar și
comportamentală. Dure sunt toate aceste etape, și spun
asta pentru că , dacă în primul caz, ce l al dezalcoolizării
sau dezintoxicării, se intervine pentru a controla
intoxicația cu alcool și pentru a se ameliora manifestările
sevrajului, în celelalte etape, de consiliere psihologică
trebuie să se înfrunte pe ei înșiși.
Ce poate fi mai sfășietor d ecât să cobori în iadul
sinelui, să răscolești toți demonii trecutului? Puțini sunt
cei care se întorc de acolo victorioși, cu obrajii plini de
lacrimi, dar un zâmbet de speranță pe buze.
Noi doar știm din cărți ce simt acești oameni când
sunt înfruntați cu ei înșiși, dar nu știm ce simt și cum
simt. Imaginați -vă un sclav în lanțuri, legat la stâlpul
infamiei; așa este și aici, omul devine sclavul alcoolului
căruia nu i se poate împotrivi, cu toate că își vede viața
ruinându -i-se în fața ochilor. Este scla vul propriei
neputințe, liberul arbitru este anihilat, și ajunge să se
considere atât de netrebnic încât rămâne cu privirea în
pământ, neîndrăznind să îl mai caute pe Dumnezeu.

94
Se simte ultimul păcătos, murdar până în adâncul
ființei. În întunericul sinelu i, acel om trăiește cazne
cumplite, se torturează de viu, judecându -se mai aspru
decăt oricine l -ar putea judeca.
Ați văzut și dumneavoastră oameni beți căzuți în
șanțuri de care oamenii râd și îi batjocoresc, uneori
propria familie și prieteni, dar ei nu reacționează în nici
un fel. Nu reacționează, fiindca orice le -ar spune sau
le-ar face cei din exterior este mult mai puțin decât ce își
fac ei înșiși. Puțini ar crede acest lucru, mai ales când
dependentul a ajuns deja o brută în familia sa sau în
comu nitate. Este o încercare a lui de a -și proteja familia
sau persoanele dragi, fiindcă, îndepărtându -i, crede că
sunt în siguranță. Printre toți aburii lui Bachus, el știe că
își exteriorizează iadul sinelui ca să arate pe viu iadul pe
care îl trăiește dator ită propriei netrebnicii. Lasă în urmă
răni oribile, și fizice, și psihice, și emoționale… De ce
este cel mai crud cu cei din familie? Pentru că față de ei
sentimentul de vinovăție este cel mai puternic. Sub
influența alcoolului, lovește, pedepsește, înj ură… când
se trezește îl copleșește rușinea și vinovăția pe care nu
le poate suporta și atunci bea din nou pentru a nu își mai
auzi conștiința acuzându -l. Ei își nasc un nou eu, trufaș,
puternic… îl nasc pentru a înfrunta lumea și propria
neputință.

95
Există o teorie conform căreia dependența de
alcool apare ca o bombă cu explozie întârziată, având ca
punct de pornire răni din copilărie
Dar, așa cum am spus, singura posibilitate de
vindecare este privirea în oglindă, înfruntarea propriei
conștiințe cu s inceritate. Apoi conștientizarea și
asumarea neputinței sale. Și asta pe fondul acuzelor și
blamărilor din partea familiei, la fel de îndreptățite.
Marea lor problema, care le împiedică
vindecarea, es te faptul că se mint cu obstinaț ie. Se min t
că dețin con trolul, își mint familiile că vor înceta să bea.
Încearcă să cârpească în ochii lor ideea că sunt oameni
buni.
Adevărul este că alcoolicii chiar sunt oameni buni
și extrem de puternici, foarte capabili. Însă nu atunci
când beau. Nu atunci câ nd cad în greșe ală. Nu atunci
când seam ănă suferință în jur. Pă catul lor trebuie
detestat, nu ei, oamenii care îl comit. Ei sunt atât de
speriați, nesiguri și îngroziți în sinea lor, încât , dacă
cineva ar putea vedea o clipă infernul î n care sunt nevoi ți
să trăiască , ar avea compasiune.
Comportamentul lor este paradoxal. Rănesc cel
mai mult ceea ce iubesc cel mai mult. Fiindcă tot acest
comportament profund greșit pornește de la faptul că se
rănesc în primul rând pe ei înșiși. De aceea chiar și
victimele lor trebuie să ai bă compasiune, dar să se
ferească pe cât pot de efectele distructive ale demonului

96
lor. Un alcoolic trebuie iubit enorm, dar nu în contact
direct. În contact direct, el va ataca precum un animal
sălbatic, dornic de sânge cald, așa de rău va sfâșia
sufletel e iubite. Nu trebuie acuzat, nu o face conștient.
Se crede “îndreptățit” să o facă, fiindcă “tu nu știi ce e în
sufletul meu”, fiindcă trebuie să exteriorizeze veninul
care îl omoară, se crede “îndreptățit” de prea marea sa
suferință.
Acesta este adevărul. Oamenii răniți, rănesc.
Cercul vicios se vindecă prin acceptare (de sine) și prin
iubire. A înțelege că ești rănit și a continua să iubești
fără să rănești e eliberarea. E esența iertării celor care
ți-au făcut rău. Un om care nu se iartă pe sine, prizon ier
al neputinței și al vinei, îi va răni cumplit pe alții. Iubirea
celorlalți ajută, dar nu vindecă. Numai iubirea acelui om
pentru sine și pentru ceilalți îl salvează. Dacă el nu va
avea destulă capacitate de sacrificiu să îi iubească pe
alții, într-atât încât să sacrifice propriile nevoi, nu are
scăpare din cercul vicios al minții sale.
Dacă crede că își rezolvă problemele fugind de
ele, va coborî din ce în ce mai mult în infernul din sine și
îi va îndepărta pe toți cei care îl iubesc și vor să îl ajute.
E ca un câine rănit care se repede în spume să te
muște, apărându -și rana, atunci când vrei să îl mângâi și
să îl ajuți. Dacă nu vrei să fii mușcat, așteaptă cu
blândețe, toleranță și multă iubire ca el să fie pregătit să

97
își înfrunte frica, lăsându -te să te apropii de el, să îi
oblojești rana.
Cel mai nociv comportament al celor dragi este
să îi încurajeze pe acești oameni în viciul lor, hrănindu -le
iluzia că sunt în regulă, că totul este bine și că nu trebuie
să devină responsabili de faptele lor, alimen tându -le,
astfel, fuga de sine, amânându -le confruntarea sinceră
cu ei înșiși și creându -le un clopot fals de sticlă în care
să se simtă în siguranță. Mai devreme sau mai târziu
acest clopot se va sparge și atunci omul se va simți mai
vulnerabil ca oricând , mai predispus ca oricând să se
prăbușească în întunericul interior .
La capatul drumului îl așteaptă împăcarea și
bucuria, jos, în străfunduri îl pândesc demonii vinovăției
ca să -l înhațe.

♣

După zece zile, Eric a primit permisiunea să se
plimbe în par cul spitalului. Alexandra , îl încurajă
bucuroasă, arătându -i ce progres uriaș făcuse de
saptămâna trecută, când țipa că are nevoie de alcool,
când plângea ca un copil sau urla ca un disperat.
– Tată, ce vei face acum? Ce vei face după ce vei ieși
din clinică ?
– Păi voi încerca să duc o viață normală, dar pas cu pas.
Să vedem dacă cineva mai are încredere în mine să mă

98
angajeze. Dar asta abia după ce voi simți că m -am pus
la punct cu ultimele noutăți în materie fiscală și contabilă.
Multe trebuie să se fi schimb at în atâția ani. Poate
reușesc să restabilesc ceva legături cu foștii colegi de
facultate.
– Este un minunat plan! Și eu cu ce te ajut?
– Nici eu nu știu acum. Greu va fi să identific numere de
telefon și adresele acestor colegi de care îți vorbeam, că
în afa ră de nume nu știu nimic.
– Tată, dar dacă știi numele , știi totul în ziua de azi.
Căutăm pe facebook.
– Ce e feisbuc? O carte gen Pagini aurii?
– Ceva mult mai genial! răspunse râzând Alexandra .
Acolo nu găsim doar numele, adresa și numărul de
telefon, ci și pe unde umblă și cu cine. Stai să îți arăt! am
laptopul la mine. Dar hai să ne așezăm pe o bancă.
Se îndreptară spre prima bancă și Alexandra
deschise tacticoasă laptopul.
– Deci, domnule Dumitrescu , să începem prima
dumneavo astră lecție… „Inițiere în era feisbuc”.
– Nu-i frumos să râzi de tatăl tău!
– Dar nu râd! Doar mă amuz!

♣

Eric a fost ajutat cu multă căldură de foștii colegi
de facultate să se pună la punct cu noutățile în domeniu.

99
Se întorcea roată, pe principiul „bine faci, bine găsești”.
Ajutorul d at în facultate colegilor săi, i se întorcea acum
înzecit.
Și norocul i -a surâs în ziua în care a anunțat că
își caută un loc de muncă, iar chiar unul dintre foștii
colegi a fost mai mult decât încântat să îi ofere unul în
firma sa de contabilitate.

♣

Viața continua. Liberă. Cu suișurile și
coborâșurile inerente. Dar ce frumos să te trezești
dimineața și să zâmbești larg lumii întregi… Iubesc!

100
CEALALTĂ EA…

Alergau zvelte, agitându -și brațele, și se pierdeau
în timp. Timpul… mereu rătăcitor, mereu frugal. Își lipise
nasul de geamul ferestrei și privea undeva în zare
căutând totul și nimic. Doar sufletul încerca să prindă
raze de soare strecurate timid în co mpartimentul de tren.
O șuviță rebelă îi gâdila obrazul asprit de
lacrimile care încă nu se răciseră. Lacrimi… lacrimi
izvorâte de jeluirea continuă a sufletului ce astăzi căuta
să prindă cu plasa de fluturi o rază tămăduitoare de
soare. Îi era frig, un frig al durerii și al lipsei.
Oare mai am suflet? Mai am, căci altfel nu aș mai
avea nici durerea. Mă sufocă și mă arde pe dinăuntru,
răscolitor și amar. Câtă vreme simt jelania sufletului
înseamnă că trăiesc. Cred. Poate.
– Biletul dumneavoastră, vă rog! se aude vocea veselă a
conductorului.
Tresări buimacă și se scormoni prin buzunarele
jachetei în căutarea formalității necesare.
– Poftiți!
– Cum se poate ca o domnișoară atât de tânără să fie
tristă în această minunată zi de primăvară? Zâmbiți!
Bucurați -vă!
Îi răspunse cu un zâmbet forțat, simțind că
obrazul trosnește sub povara lacrimilor.

101
– Domnișoară, scuzați -mă, dar dacă sunteți atât de tristă,
înseamnă că ați uitat să iubiți! O zi minunată vă doresc!
Am uitat să iubesc… De ce să iubesc? Ca să
sufăr iar ? Nu… Nu mai vreau să iubesc. Vreau să mor.
Ce bine ar fi să nu mai trăiesc.

♣

„Trădarea, de orice natură ar fi ea, de oricine ar fi
ea înfăptuită, îmbolnăvește suflete. Simți cum sufletul se
înfierbântă, se perpelește, urlă și strigă sub povara ei.
Nu se stinge niciodată și rămâne să ardă în tine
măcinându -te încetul cu încetul.
Prima reacție? Furia. Răzbunarea. Sălbatică și
nemiloasă. Pe măsura durerii pe care o simți. „Îi arăt eu
lui”, „O să vadă el…”. Elaborezi planuri, strategii
elaborate, scen arii pentru care ar fi invidioși și deținătorii
premiilor Oscar în domeniu.
A doua reacție? Plânsul. Lacrimile curg
involuntar, spălând sufletul și setea de răzbunare. Plângi
cu suspine, plângi pentru tine, pentru el, pentru ce crezi
că ai pierdut fără să știi încă ce ai pierdut și când.
A treia reacție? Victimizarea. „De ce eu?” Te
întrebi unde ai greșit. De ce Dumnezeu, dintr -o lume
întreagă, te -a alea tocmai pe tine ca să izbăv ești durerea
întregii omeniri. D e ce omul în care ai crezut din prima
clipă a ales să înșele și pe tine și povestea voastră de

102
iubire. De ce omul de lângă tine a ales altceva sau pe
altcineva pentru a fi împlinit, realizat sufletește. De ce tu
nu i-ai mai fost suficientă, de ce lângă tine nu mai este
bărbatul fericit pe care tu îl c redeai.
A patra reacție? Iertarea. Vrei să îl ierți și îl ierți.
Fiindcă după ce el se lamentează printre lacrimi și
suspine și cere cu convingere o nouă șansă și îți spune
că, de fapt, el pe tine te iubește și că a făcut greșeala
vieții lui, tu vrei să c rezi și crezi că l -ai recâștigat pentru
tot restul vieții. Oare? Nu se spune din bătrâni că „lupu -și
schimbă părul, dar năravul, ba”?
Și uite -așa ajungi să trăiești o viață plină de
îndoieli și temeri. Te gândești mereu dacă el se
gândește la ea, dacă a ma i vorbit sau întâlnit cu ea,
dacă în timp ce faceți dragoste se gândește la ea sau la
tine; dacă ține ochii închiși, crezi că își imaginează că ea
este în locul tău, dacă nu vrea să faceți dragoste crezi că
sigur i s -a luat de tine.
Nu între bi nimic, crezâ nd că ești posesoarea
tuturor explicațiilor din univers. Cauți și îți găsești
explicații liniștitoare sau malefice pentru fiecare dilemă
existențială a vieții în doi, dar totul în funcție de dispoziția
ta de moment. Și totul ca reacție la acțiunea lui.
Mereu este prezent între voi „De ce?”, „Oare?”,
„Cred…”.. EA va fi mereu între voi. Și atunci mă întreb:
merită această viață chinuită pe care singură ți -o alegi?
Merită să trăiești cu teama că el în continuare te minte,

103
te trădează, te înșeală? Merită c a singura ta viață să o
trăiești în incertitudini?”

♣

Își lăsă jurnalul pe banchetă și privi din nou pe
geam…. scrisul o răscolise din nou, deschisese răni
vechi, necicatrizate. Privea în gol la imensitatea câmpiei
străbătute, amintindu -și vremurile de demult dintr -o iarnă
când…

♣

Povestea ei de iubire nu este cu nimic diferită de
povestea oricărei femei care a iubit. Și a iubit. Nu l-a iubit
din prima clipă… la vederea lui nu au zburat nici fluturi,
nu a rămas nici fără aer, nici nu s -a simțit pi erdută. Ba
chiar atunci i s -a părut imatur. Dar apoi, atunci când a
crezut că i -a descoperit sufletul, s -a îndrăgostit
iremediabil. Era iarnă… și ei se iubeau pe străzile pustii
ale unui oraș monoton. Când a realizat că s -a îndrăgostit
a plâns. Și ce plâ ns !!! Când și -a dat seama că din acel
moment nu își mai aparține sieși, că niciodată inima ei
nu va mai bate doar pentru ea… a plâns în hohote. Și i -a
șoptit Te iubesc!…
L-a iubit orbește… pentru sufletul lui. L -a iubit
dincolo de rațiune, de vocile din jur, de prejudecăți. L -a

104
iubit crezând că este doar al ei și că va rămâne doar al
ei. L -a iubit din egoism, da, crezând că el o va face
fericită. Că lângă el nu va mai fi niciodată singură… Dar
oare nu iubim cu toții egoist? Nu suntem noi cei care n e
alegem așa -zisa jumătate, tocmai din disperarea de
umple golul? Din dorința de a ne fi nouă bine? De a ne
simți NOI înșine împliniți?
Și cât greșim… Dar aflăm acest lucru mult mai
târziu. Divinitatea nu ne -a creat nici ciungi, nici orbi, nici
surzi, cu atât mai mult nu ne -a creat jumătăți de măsură
care să rătăcească în univers căutându -și jumătatea.
Sufletul nostru nu este incomplet, ci noi visăm la
poveștile cu sufletul pereche sau a părții lipsă, la fel ca în
povestea marelui O.
Povestea spune că ma rele O se tot rostogolea în
univers și era singur. Credea că are o bucățică lipsă,
bucățica ce l -ar fi făcut complet și perfect. Căuta de zor
această bucățică. Oriunde vedea o bucățică o întreba:
„Tu ești bucățica mea perfectă? Nu știu, răspundea
bucățica. Atunci hai să vedem!”. Și unele bucățele erau
prea mari și nu aveau loc, altele prea mici și nu reușeau
să umple golul. Altele se încadrau perfect, dar aveau
marginile ușor ascuțite și îl jenau. Dezamăgit a căutat în
continuare până într -o zi când a găsit o altă bucățică. „Tu
ești bucățica mea lipsă?” a întrebat marele O. „Nu, eu nu
sunt o bucățică lipsă și nu aparțin nimănui. Eu sunt
propria mea bucățică”. „Ești propria ta bucățică?” a

105
întrebat neîncrezător marele O. „Nu vrei să vedem dacă
ne potrivim?”. „Ba da, a răspuns bucățica! H ai să ne
rostogolim împreună!” Și au început să se rostogolească
împreună.
Ea credea că este marele O cu o bucățică lipsă,
că numai el putea umple acel gol. Îi scria lungi poezii de
dragoste pe care i le citea apoi la telefon s au i le recita în
șoaptă la ureche. S -au cunoscut iarna și vara următoare
erau deja căsătoriți. Locuind împreună, a realizat cu
stupoare că iubești sufletul, dar trăiești alături de
calitățile și defectele celuilalt. De toate aceste defecte.
Brusc a ajuns la concluzia că iubitul soț era imatur,
iresponsabil, că nu avea experiența ei de viață, că nu
putea să rezolve singur inerentele probleme și impasuri
prin care trec toți tinerii căsătoriți…
În loc să iubească în continuare calitățile
bărbatului, a înce put să trăiască urând defectele sale pe
care i le -a ridicat la rang de cinste. Jignirile și ofensele
publice erau mereu prezente. Ca într -un joc hilar, se
amuza ridiculizându -l în public, în fața prietenilor și a
familiei.

♣

„Nu-i mai vedeam calitățil e. Toate defectele pe
care i le atribuiam mă sufocau. Propriile insuccese mi se
transformau în frustrări care creșteau zi de zi, luând

106
proporții impresionante. Neputând să ies la liman îl
acuzam pe el de tot și de toate, eram în stare să îi
atribui și exi stența ploilor interminabile…
Am uitat încetul cu încetul de existența acelui
NOI în care crezusem și pentru care ne unisem
destinele, unicul trup și unicul suflet care trebuia să fim
sau să devenim după căsătorie nu mai exista. Eram
colegi de cameră, co legi de pat, colegi de serviciu… și
atât.”

♣

Timpul a trecut. Cumva, în puținele lor momente
de liniște s -a născut fiul lor, Rareș. Dar nici el nu a reușit
să îi apropie. Temerile din timpul sarcinii referitoare la
copil, la dezvoltarea și sănătatea lu i, frica de naștere,
grija de după naștere, apoi somnul alături de bebeluș
i-au îndepărtat și mai mult. Programele lor nu mai
coincideau, el ajungea noaptea acasă după ce ea
adormea. Apropierea fizică dispăruse aproape cu
desăvârșire. Alte frustrări.. .
Și uite așa, încet, dar sigur, a devenit din copilul
vesel ce era cândva o femeie acră, posomorâtă,
pesimistă și răutăcioasă. O femeie care nu știa decât să
facă reproșuri. Care pretindea celorlalți să facă ceea ce
ea nu mai era capabilă de mult.

107
Dragostea pentru el s -a cuibărit smerită din ce în
ce mai adânc, până când a rămas uitată într -un ungher
stingher al sufletului. Nimic nu mai avea culoare. Trăia
într-o lume alb -negru, deranjată uneori de o singură
culoare ce reușea firavă să pătrundă: zâm betul copilului
ei.
Și au trecut ani… Și a apărut EA. O EA veselă,
optimistă, spirituală, care l -a determinat să creadă că, la
urma urmei, viața poate fi și frumoasă. Că este un bărbat
special, minunat, un bărbat alături de care orice femeie
ar fi mândr ă să trăiască. Că este tandru, că știe să
iubească și știe să facă o femei să se simtă regina
universului. Că știe să dăruiască dragoste cu trupul și cu
sufletul. Un amant minunat și un iubit adorabil. Care
bărbat nu ar fi flatat de asemenea încurajări? Ma i ales
având alternativa acră de acasă?
Și atunci el s -a îndrăgostit, s -a simțit iar tânăr, cu
fluturi în stomac, fericit ca într -o primă poveste de amor
când își îmbrăca iubita în flori și o asalta cu cadouri și
scrisorele de amor. Și s -a dăruit ei în tot alitate. Era
împlinit..

♣

„Nu se putea despărți de mine… eram mama
copilului lui. Dacă acest fapt poate că nu l -ar fi reținut,
faptul că împărțeam o vilă pe care ar fi pierdut -o prin

108
despărțire era de neconceput. Așa că l -a împiedicat să
își urmeze cal ea spre fericire, preferând să rămână cu
mine pe cap.
Se vedeau pe ascuns, în puținele ore în care
putea lipsi de acasă și de la serviciu. Își trimiteau mesaje
pasionale, iar mintea și inima îi erau mereu acaparate de
ea. Nu știa cum să scape de mine pentr u a putea savura
clipele de fericire pe care ea i le născocea cu dărnicie. Îi
spunea „Te iubesc” cu o frecvența pe care cu mine nu a
avut-o și nu o va avea vreodată. O dorea cu o pasiune
pe care eu nu i -o voi cunoaște nicicând.”

♣

În primul moment în car e a aflat a fost absolut
șocată. Nu avea nici o reacție, nu își dădea seama ce se
întâmplă. Apoi, deodată, aerul a refuzat să mai intre în
plămâni într -un atac de panică fără sfârșit. „E cu
neputință. El nu ar putea face niciodată așa ceva. Pentru
el cea m ai importantă este familia. Este o eroare, o
păcăleală. Cineva vrea să ne facă rău și să ne despartă.
El este bărbatul, poate singurul bărbat, pentru care aș
jura cu mâna pe toate crucile lumii că niciodată,
NICIODATĂ, nu ar face așa ceva.”
A căutat să înțeleagă, analizând situația și
întorcând lucrurile pe toate părțile… și stupoare…

109
♣

„Realizam că văzusem semnele, dar nu le -am dat
nici o importanță. Văzusem chinul lui de a dormi lângă
mine, nevoia de a sta departe, drumurile singurati ce și
lungi. Nerăspunsul la telefon. Am realizat că tot ceea ce
descoperisem era absolut adevărat. Și atunci am început
să plâng… și să plâng … și să plâng. Am plâns pentru
mine, am plâns pentru noi, pentru copilul nostru.
Am luat -o la fugă pe scări p ână am ajuns în pat,
continuând să plâng. Dar nu era de ajuns. Așa că am
început să țip, să urlu ca o fiară rănită. Am intrat la duș
țipănd și plângând, așteptând ca stropii de apă să curețe
durerea sufletului. Țipam blamându -l pe Dumnezeu că a
lăsat să s e întâmple și întrebându -l necontenit „De ce,
Doamne, de ce?”.
Nu am avut cu cine să vorbesc… Poate dacă
atunci ar fi fost cineva pentru mine în fața căruia să îmi
deschid inima, era mult mai ușor. Dar atunci nu era
nimeni. Vorbeam eu cu mine și cu Dumne zeu.”

♣

Lăsă din nou jurnalul pe banchetă. Era greu să
citească mai mult de câteva fraze din durerea de atunci.
Într-un fel înțelesese de ce se întâmplase. Dar nu își
putea ierta propria absență din viața lui. Și nici că se

110
înșelase cu privire la felul lui de a fi, de a vedea și de a
face lucrurile. Și mai înțelesese și că avusese o
încredere oarbă.

♣

„M-a rănit așa cum numai omul pe care îl iubești
poate să o facă. M -a lovit acolo unde eram cea mai
sensibilă, în feminitat ea mea.”

♣

Mai luă o gură de aer, inspirând profund și
continuă să citească…
„Când l -am întrebat prima dată a negat. Era o
prietenă. I -am dat posibilitatea de a -mi povesti, dar nu a
făcut -o. Apoi, dându -și seama că, de fapt, știu, mi -a
povestit câte c eva ce -i convenea, inclusiv faptul că eu
eram oarecum intrusa în povestea lor, întrucât pe ea o
cunoscuse înainte de a fi noi împreună.”

♣

Era în plus. Ea stătea în calea fericirii lui regăsite.
Normal. Cealaltă a fost suficient de deșteaptă încât să îi
ofere tot ceea ce îi lipsea acasă: admirația, privirile
jucăușe și încrezătoare, îmbrățișările calde, sărutările

111
inocente, dar încurajatoare, trăirile în doi, atunci când
curge prin fiecare căldura și tandrețea iubirii împărtășite.

♣

„Mereu veselă, jovială, pusă pe glume… este
visul oricărui bărbat. Am catalogat -o drept „curvă” din
primul moment în care am aflat de existența ei. Fără să
o cunosc, fără să o ascult. Dar s -a dovedit că instinctul
meu nu mă înșelase, căci cum se poate numi o femeie
care are în același timp mai mulți… parteneri de pat,
majoritatea însurați? Iubibilă?
Lipsită de prejudecăți, cu un zâmbet larg și cu
pasiune în privire, în vremea Inchiziției ar fi fost o
minunată curtezană. Expertă în ceea ce își doresc
bărbații, atât în pat, cât și în afara lui, îi e ușor să atragă
soții dezgustați și dezamăgiți de soțiile obtuze ce îi
așteaptă sau nu acasă. „Ești cel mai minunat bărbat pe
care l -am cunoscut vreodată!”, „Te iubesc!”, „Tu mă faci
fericită!”… nu sunt oare cuvintele la car e orgoliul
masculin tresaltă și bărbăția se… îmbărbătează?
Femei ca ea sunt sute… pătrund ușor în viața
bărbaților, ușor ca bătaia aripilor unui fluture, dar se
prind adânc, cu patima unui spin care, odată smuls, lasă
răni. Ele nu vor decât să îi ajute pe ei să -și rezolve
problemele din căsnicie (vedeți că bunul samaritean

112
chiar există?), să le fie DOAR prietene și confidente
desăvârșite.
Îi lasă pe inocenți să își depene eșecurile,
ascultându -i cu atenție mimată în timp ce își vântură
fundulețele bomb ate sub neglijeuri vaporoase sau
rochițe scurte (căci, nu -i așa, prietenele așa se îmbracă).
La sfârșitul spovedaniei, care oricum nu le interesa
foarte tare, asigurându -i că totul va fi bine, că trebuie să
încerce să își înțeleagă soția, îi strâng la piep tul dezgolit
ca să îi îmbărbăteze și, ca din întâmplare, își oferă spre
consolare propriile buze, ca o bomboană primită de
copiii cuminți.
E doar primul pas. Înnebunit de nefericirea lui,
mâinile acelui bărbat încep să alerge frenetic pe trupul
oferit, în timp ce ea îl asigură în continuare că nu este
nimic rău, că ea îi este doar o foarte bună prietenă, că
numai ea îl înțelege cu adevărat, că numai ea îl poate
ajuta să se simtă din nou bărbat în deplinătatea
masculinității sale. Până la primul pat, c anap ea, divan,
fotoliu, scaun, masa, covor, duș etc. etc. nu mai este
decât un pas și o distanță de câteva secunde. Și iată -l
apoi, triumfător, simțindu -se stăpânul lumii, iese din
trupul pasional și se îndreaptă spre haine, căci, nu -i așa,
trebuie să ajungă aca să.
Acasă nu vinovăția este cea care îl copleșește, ci
credința că trebuia să facă așa ceva, că nu avea o altă
alternativă, că merită și el să fie fericit. Că nu merită să

113
se mulțumească cu bătaia de joc a soției. Că își va
continua căsnicia, dar o va păst ra și pe EA.
Și astfel EA rămâne în relația de cuplu. Uneori
numele se schimbă, alteori rămâne același, dar EA
rămâne statornică să se interpună în viețile lor”

♣

Și acum gândul la această Ea a ei îi produce o
contracție a sufletului. Faptul că cealaltă reușise acolo
unde ea eșuase, o umplea de frustrări și regrete. Dar
gata! Nu mai vroia să redevină femeia acră ce fusese
până nu de mult. Datorează asta ei și copilului ei… și,
da, poate și lui.

♣

„Mi-o imaginez în brațele lui, alintându -l,
mângâindu -l, iubindu -l, șoptindu -i cuvinte pe care eu nu i
le-am spus niciodată. Mi -o imaginez făcând dragoste cu
el și pe el în extaz. Apoi mă văd pe mine… rigidă,
ștearsă, palidă, cerșind puțină dragoste și alintare.
La început am considerat că nu e co rect ce mi se
întâmplă, că nu e drept. Dar totul este răsplata răului pe
care eu l -am făcut, la rândul meu, omului de lângă mine.

114
Când s -a încurcat atât de mult viața mea? Când
am încetat oare să mai fiu stăpâna vieții mele, să o
trăiesc așa cum vreau și l ângă cine vreau?
Acum trăiesc… dar hotărârile se iau parcă de
altcineva pentru mine. Nu reușesc să mă adun și să îmi
pun ordine în gânduri. Propria voință m -a părăsit și ea.
Pur și simplu trăiesc!!! Și nu în prezent. Trecutul mă
cheamă mereu spre el, ca într-un reflux neîncetat.
De ce nu pot să uit și să merg mai departe? De
ce nu pot să mă trezesc dimineața și să nu mai găsesc
nici o amintire? De ce nu pot pune punct și să merg mai
departe?
Da, vei spune că m -a rănit prea tare ca să se
poată șterge atât de ușor cu buretele. Și sunt de acord.
Dar dacă eu am decis că vreau să -l iert, că vreau să -mi
trăiesc viața alături de el, de ce nu pot ierta?
De ce nu pot să cred că în viața lui nu mai este
nici EA, nici o altă ea? De ce am impresia că duc o viață
dublă, că în afară de mine el mai are și o alta? De ce
simt că nu mie îmi aparține în totalitate? Oare se va opri
vreodată chinul meu?
Îi simt mereu răsuflarea în ceafă. Mă întreb
neîncetat ce face EA, când va interveni din nou să ne
tulbure. Neștiind care va fi acea zi, mă aștept să fie azi,
mâine, poimâine… uitând să îmi trăiesc prezentul. Ea nu
e genul care să se dea la o parte pur și simplu; așteaptă,
probabil, cu răbdare, ca el să o caute din nou, disperat

115
să-i povestească cât de nefericit e alături de mine, cât de
singur se simte, că are nevoie de ea ca să se simtă
împlinit. Că vrea și el să facă dragoste cu o femeie
normală, pasională, că numai alături de ea își poate
împlini fanteziile. Că numai ea îi dă energia de a începe
o nouă zi, că ea îl înțe lege, știe ce îi place și când îi
place. EA… mereu EA…
Și oare mă înșel? Data trecută i -a spus câtă
scârbă îl încearcă atunci când face dragoste cu mine,
cât de greu se urnește să își îndeplinească obligațiile
conjugale, că nu mă pricep absolut deloc.
♣

Hm! Cât de ușor ne lăsăm amăgiți de aspectele
care ne convin și care credem că ne ușurează suferința.
Cum ne găsim noi anse de care să ne prindem
încrezători în propria nevinovăție. Cât de ușor este să
învinovățim această EA și să o facem răspunzătoare de
toate problemele existențiale ale vieții de cuplu, ca și
când acestea ar contura singurul ei scop în viață.
Cu ce este această Ea mai păcătoasă decât
oricare dintre femeile înșelate? Oare sub apelativul
„curvă” nu se ascunde invidia acestora, dar și pr opria
limitare prin faptul că această Ea reușește să aducă un
moment de pace bărbatului căsătorit ?
Câți dintre noi știu și sunt conștienți de dramele
ce sunt cuibărite în sufletul acestor bărbați. Îi vedem

116
înșelând, părăsindu -și soțiile și abandonându -și propriile
progenituri. Dăm cu pietre și îi hulim. Ne transformăm în
lupi moraliș ti și îl acoperim de ocări, căci vederea paiului
din ochiul altuia e mai puțin dureroasă decât vederea
propriilor bârne.
Stăm la gardul vieții și privim spectacolul de
dinaint ea ochilor, dar nu trecem dincolo de măști și
haine. Nu vedem nici lacrima de sub zâmbetul măștii, nu
vedem nici sufletul făcut zdrențe.
Luăm apărarea femeii înșelate , fără să știm
comportamentul acesteia, absolvind -o colectiv de orice
vină directă sau ind irectă. Cât rău îi putem face
ridicând -o pe un piedestal și sacralizând -o!
Ispita pândește mereu la drumul mare și așteaptă
nerăbdătoare să se arunce la picioarele primului
trecător. În urma ei, lecția, încremenită în superioritatea -i
cuminte, surâde îng ăduitoare; lasă ispita să se avânte,
să tulbure, să instige, să răstoarne și să distrugă. Apoi
se arată în toată grandoarea și îi face semn cu degetul
celui ispitit. „Mai încearcă! Poate data viitoare vei reuși
să promovezi examenul vieții”.
Ispita este în tâlnirea cu oportunitatea de a face
ceea ce știm că nu ar trebui să facem. Apare fie din
neajunsurile vieții, fie din prea -plinul ei ca să verifice
răbdarea sufletului înjosit de greutăți sau chinuit de
bunăstare. Dar toată această ispită este îngăduită de
Dumnezeu pentru vindecarea sufletului copleșit de rău

117
sau bine. Căci ispita nu este decât o inițiere în tainele
vieții.
Ispitele vin pentru unul singur sau pentru viața de
cuplu. Dar suntem prea pătrunși de propriul egoism
pentru a vedea dincolo de satisf acerea unor fantezii, de
îndepărtarea unei femei, de marcarea propriei
superiorități în cadrul cuplului, de stabilirea univocă a
vinovăției.

♣

„Eu rămân fadă și tristă și acră și ștearsă. Nu am
și nu voi avea niciodată farmecul acestei femei după
care at âția bărbați și -au pierdut capul.
Lui îi va lipsi întotdeauna. Chiar dacă încearcă să
pară că el e puternic și a îngropat trecutul, că nu se mai
gândește la ea, știu că în mintea lui va fi mereu o EA…
Aceeași sau alta. Nouă, proaspătă. Mai versată, mai
abilă, mai … , mai…
Sunt eu oare pregătită să lupt cu toate aceste EA
prezente și viitoare când eu nu sunt în stare să lupt cu
cea certă din trecut?
Nu e mai bine să punem punct și fiecare să își
trăiască viața așa cum îi place? Cine sunt eu ca să îi
limitez lui existența, să nu îl las să fie fericit alături de …
EA? De ce să -l țin legat lângă mine și să ne măcinăm în
noi înșine, amărându -ne zilele unul altuia?

118
O despărțire ar fi mai ușoară decât o viață de
chin. Prea multă durere am acum în mine și nu știu cum
să scap de povara ei.”

♣

Poate era mai sănătos să existe un punct atunci.
Acum poate era trăitoare în propria viață, fiind împlinită
cu ea însăș i. Poate că a r fi înțeles până la urmă ca
„jumătatea ei” este în ea însăși și nu în afara ei .
Poate înțelegea atunci că, de fapt, căsnicia ei era
vie și ca orice vietate are o naștere, o viață și o moarte.
Căsnicia este a treia parte a relației de cuplu;
sunt ea, el și căsnicia. Dacă înțelegeam această
realitate, înțelegeam că sunt lucruri necesare ei, lucruri
care îi sunt necesare soțului și lucruri care îi sunt
necesare căsniciei. Înțelegeam că există un timp al ei,
un timp al lui și un timp al relației. Și de asemenea, un
spațiu al fiecăruia.
Atâta timp cât nu ne respectăm timpul și propriul
spațiu, n u le putem respecta nici pe cele ale lui sau pe
ale relației și apar frustrări și deznădejdi.
Câte lucruri a înțeles acum… și câte multe alte
lucruri au rămas taine.

♣

119
„Am frici, temeri… și cum să nu am când trecutul
nu vrea să stea mereu in sertaru l lui ferecat cu lacăt?
Mi-am făurit un lacăt din lacrimile culese din pernă și am
aruncat cheia… Dar el se deschide uneori și îmi sfâșie
inima cu flash -urile de poduri, și flori, și sms -urile din
noapte, și uși trântite, și plecări, și așteptări, și
așternuturi mototolite…
Sunt o femeie dată iubirii… o femeie care iubește
fără a ști de ce și cu ce scop; motive, obiective, scop
sunt toate utopice… o femeie care nu are nici o altă
certitudine de a fi decât iubirea sufletului pe care ea l -a
ales să -i fie pereche… sau poate Dumnezeu…
Sunt o femeie bântuită de fantome armonioase
care îți furau cândva zâmbetul și inima… sau poate și
acum o fac și eu nu văd ori nu vreau să văd… fantome
pentru care plecai noaptea cu sufletul dansând de
bucuria iub irii, fugind ca un sclav eliberat de lanțul greu
și patimi, ca un însetat spre o Fata Morg ana dornică,
umedă și atotsatisfăcătoare… Rămâneam în urmă
rugându -mă să ajungi cu bine, dar să te și întorci. Și
așteptarea aceea, Doamne, așteptarea aceea care
sfâșia tot și uda totul cu lacrimi…
Sunt o femeie care, atunci când face dragoste,
se întreabă dacă el face cu ea dragoste sau cu cealaltă,
dacă o vede pe ea sau o vede pe cealaltă, dacă atunci
când el îi spune cele două cuvinte magice i le spune ei
sau i le spune celeilalte… Care se întreabă , atunci când

120
îl vede căzut pe gânduri , dacă nu cumva se gândește la
această cealaltă, dacă nu cumva mai speră ca ei doi să
fie împreună, cândva… Care plânge înăuntru și moare zi
după zi și ceas de ceas știind că e l încă o mai iubește pe
femeia aceea, doar că el crede că e mai bine să tacă
pentru a nu o face să sufere…
Sunt o femeie care …”

♣

– Bună ziua!
– Bună ziua!
În compartiment a intrat o familie tânără și îi
întrerupse gândurile.
– Ce spuneți de această zi minunată? Nu am mai
călătorit de multă vreme cu trenul… spuse bărbatul,
punând geamantanul sus.
– Așa e, de când eram studenți! chicoti ea, așezându -se.
Dar atunci trenul era plin și trebuia să ne rezervăm un
loc. Ții minte că plă team supliment pentru loc?
– Daaa! Hai că era frumos oricum. Mergeți și
dumneavoastră la Cluj? întrebă bărbatul întorcându -se
spre ea.
– Da, la Cluj! răspunse cu voce slabă, încercând să lase
amintirile și să revină în realitate.

121
– Ei, înseamnă că vom călători î mpreună! să ne
prezentăm, zic. Eu sunt Ștefan! și întinse spre ea o
mână hotărâtă.
– Alexandra ! le-a răspuns.
– Și eu sunt Carmen! Soția acestui bărbat galant și
extrem de guraliv.
– Sociabil, draga mea, sociabil!
– Ei, sociabil, cum spui tu! spuse ea zâmbind. Dac ă nu
sunteți prea vorbăreață, veți avea de suferit, pentru că
dumnealui nu se oprește din pălăvrăgeală.
– Nu e problemă! a reușit să îngâne, schițând un zâmbet.
– De unde veniți de sunteți așa gânditoare? întrebă
bărbatul căutând un loc să se așeze.
– De la un s eminar…
– Înseamnă că nu sunteți prea bucuroasă că mergeți
acasă?
– Nu chiar!
– Cum așa? Nu vă așteaptă nimeni?
– Ba da, fiul meu! zâmbi gândindu -se la fața fiului ei care
îi va alerga în întâmpinare sufocând -o cu îmbrățișarea
lui.
– Și soțul? veni parcă automat întrebarea.
– Soțul meu … soțul meu nu mă așteaptă acasă.
– Cum așa?
– Ștefan! Gata! abia am făcut prezentările și te bagi în
viața omului.

122
– Soțul meu tocmai m -a anunțat că are pe altcineva și că
o să divorțăm.
În compartiment s -a așternut liniștea. Fiecare
s-a cufundat în propriile gânduri: curiozitate, stupoare,
compasiune, durere… toate pluteau între cei trei călători
ce abia se cunoscuseră. Alexandra simțea de multă
vreme că ar vrea să vorbească cu cineva despre
povestea ei. Dar cu cineva care să nu f ie nici din familie,
nici din cercul de prieteni, nici chiar din oraș. Simțea
nevoia de a spune în gura mare, de a căuta eliberare .
Poate că cei doi erau exact ascultătorii de care avea
nevoie. Poate spunându -le va găsi puterea de a lăsa
totul în urmă și d e a ieși din relația nedorită de soțul ei.
Nu ar mai ține cu dinții de aceasta, sperând că totul va fi
bine.
– De cât timp sunteți căsătorită? începu bărbatul, parcă
ghicind dorința ascunsă de destăinuire.
– De 1 3 ani. Ne -am cunoscut într -o iarnă și în vara
următoare am făcut nunta.
– Și după 1 3 ani vi s -a spus că totu -i gata? Și asta prin
telefon?
– Da! Oarecum intuiam de câteva luni că se întâmplă
ceva. Dar nu aveam nimic concret. De această dată am
văzut semnele… i-am văzut privirea pierdută într -o
fericire neașteptată, zâmbetul ștrengăresc apărut fugar,
din întâmplare. Și ședințele inopinante, prelungite în
noapte. Înainte să plec la seminar, l -am întrebat direct

123
dacă are pe cineva și soțul meu mi -a spus ca are p e
cineva cu care se simte împlinit și cu care vrea să își
refacă viața. La început am crezut că este vorba despre
proverbiala criză de 40 de ani a bărbatului, apoi am
înțeles că este ceva serios.
– Cum v -ați dat seama că este ceva serios?
– Nu îl interesează a bsolut nimic în afară de acea altă
femeie. Doar ea contează în viața lui. Nici copilul nu mai
reprezintă ceva pentru el. Dacă ea îl cheamă, se urcă în
mașină și pleacă. Zi sau noapte, pleacă la cea mai mică
pocnitură din deget.
– De cât timp a început relați a aceasta?
– De doua luni! Așa mi -a spus el. Că nu a urmărit să se
întâmple așa ceva și nici nu și -a dorit asta, dar pur și
simplu așa au decurs lucrurile. S -au cunoscut, s -au
plăcut, s -au îndrăgostit. Acum sunt nebuni unul după
altul. Și ea este căsători tă. Și ea are un copil. Dar și ea
va divorța pentru ca ei doi să poată fi împreună.
– Nu vă supărați că vă întreb. Nu mă pot abține. Când
i-ați spus ultima dată soțului dumneavoastră că îl iubiți?
– Poftim?
– Da, când ați spus? Când l -ați îmbrățișat tandru ș i să îi
spuneți ce înseamnă el pentru dumneavoastră?
– Nu știu… demult… cred. Știți, noi avem probleme cu
banii, suntem îngropați în datorii și…
– Doamna dragă, de ce amestecați lucrurile? Ce legătură
au banii cu iubirea?

124
– Păi până când nu rezolvăm proble mele financiare nu
avem cum să ne trăim viața.
– Cine vă spune asta? Cine vă garantează ziua de
mâine, scumpă doamnă?
– Păi… poate că așa este. Eu …
– Nu ați spus decât câteva fraze și deja am în fața ochilor
un tablou sumbru. „Problemele financiare” v -au pu s
stăpânire pe viață, nu -i așa? Cum ați făcut credite? V -ați
cumpărat o mașină? V -ați dorit o casă mare? Uitați -vă în
jurul dumneavoastră și vedeți câți sunt în aceeași
situație. Și dacă e așa, ce? Cu optimism și perseverență
veți reuși să o scoateți la ca păt. De ce dramatizați?
Nu știu dacă ați citit una dintre cele mai frumoase
legende despre Regele David, tatăl înțeleptului rege
Solomon.
“David a fost un rege drept și înțelept, foarte iubit
de poporul său. Însă, ca toți oamenii, mai greșea uneori.
Într-o zi, el a cerut celui mai faimos bijutier din
Israel să -i facă un inel la care, când se va uita, de va fi
vesel, să devină trist, iar de va fi trist, să devină bucuros.
I-a acordat bijutierului trei zile pentru a -i face acest inel
special, iar dacă nu va reuși, i se va lua viața.
Bijutierul, care nu cunoștea farmece sau vrăji, a
căzut într -o tristețe care ducea spre disperare, deoarece,
oricâte pietre prețioase ar fi pus inelului, și oricât de pur
ar fi fost aurul din care l -ar fi făurit, nu avea at âta putere,
încât să schimbe radical starea de spirit a unui rege.

125
Trecuseră două zile, dar mintea bijutierului nu a
putut scoate la capăt în nici un fel porunca regelui. Se
plimba pierdut, deja văzându -și capul unde -i erau
picioarele, atunci când Solomon , copil fiind, s -a apropiat
de el.
– De ce ești atât de abătut și îngândurat? l -a întrebat
micul Solomon pe bijutierul regal.
– Tatăl tău, regele, mi -a poruncit să -i făuresc un inel
unic, iar atunci când va fi trist și se va uita la inel, să se
învesel ească, iar de va fi prea vesel, să se întristeze. Iar
eu nu am puteri magice, să fac acea bijuterie. Mai am o
singură zi la dispoziție, iar dacă nu îndeplinesc porunca,
voi plăti cu viața. Sunt pierdut!
Solomon, a cărui înțelepciune radia încă de pe
atunc i, i-a șoptit bijutierului ceva la ureche. Iar bijutierul,
nemaiștiind ce să facă de bucurie, a și fugit în atelier.
A doua zi, regele David a chemat la el bijutierul,
care i -a dat inelul cerut. Regele era supărat în acea zi și
fața îi era întunecată de gr iji.
A luat inelul, l -a studiat, după care,
înseninându -se la față și râzând în același timp, a
poruncit i se dea bijutierului doi saci de galbeni.
Pe inel erau inscripționate cuvintele: ȘI ASTA VA
TRECE!
Nu a fost nevoie de nici o vrajă, cuvintele au o
putere mai mare decât orice. Iar regele, cu acel inel și cu

126
cuvintele pline de înțelepciune, a reușit să ajungă la
echilibrul de care avea nevoie.”
Așadar, și binele și răul trec. Deopotrivă.
Important est e să ne bucurăm de fiecare zi și să o
întâmpinăm cu un surâs.
Cotidianul nu trebuie să ne prohodească
sentimentele. Iubim! Prin iubire suntem victorioși și
indestructibili. Suntem stăpânii universului. Din nefericire
ne lăsăm atrași în meandrele material ului și ne
îmbolnăvim sufletul.
– Așa este. Așa am făcut și noi. Neputința mea de a
soluționa problemele de zi cu zi a creat frustrări și
decepții. Nu mai găsesc motivația de a trăi, nici măcar
de dragul fiului meu. Totul mi se pare inutil.
– Sigur. Ne plâng em cu toții că nu avem bani. Că nu
facem nimic pentru că nu putem sau nu știm. Să
încetăm! Înainte de a deschide gura pentru a ne tângui
de lipsa banilor, să privim în jurul nostru; căci ce
înseamnă să nu avem bani? Dacă nu avem o casă
mare, o mașină scump ă, un telefon smart, haine de
firmă, spunem că nu avem bani. Atunci oamenii care
efectiv nu au ce să mănânce, ei ce mai spun? Cei care
nu au ce să le dea de mâncare copiilor și cu ce -i
îmbrăca, ei ce spun?
Dacă ne naștem orbi, ne lamentăm o viață
întreagă și stăm cu mâna întinsă așteptând pomeni. Și
când ne vom întâlni cu Doamne și ne va întreba „Ce ai

127
făcut în viața asta?” , noi îi vom răspunde „Nimic! Nimic,
Doamne, fiindcă ne -am născut orbi!” și atunci Dumnezeu
ne va răspunde „Dar v -am dat două mâini, dou ă
picioare. Și nu v -am creat proști”
Așa că să nu ne plângem toată viața de ceea ce
considerăm a fi un neajuns. Să înfruntăm cu iscusință
încercările acestei vieți ca să putem sta drepți în fața Lui
atunci când va veni vremea.
– Aici trebuie să vă dau dreptate!
– Dă-mi dreptate după ce vei asculta o poveste. Au fost
odată doi oameni care se iubeau mult. La început. Apoi,
încet, încet au uitat să se mai bucure unul de altul sau
unul cu altul. Fiecare era preocupat de propria carieră,
amândoi erau dornici d e afirmare. Toate neîmplinirile de
la serviciu erau aduse acasă, săpând zi de zi craterul
dintre ei. Și -au cumpărat o casă, au contractat credite,
și-au pierdut libertatea. Inclusiv libertatea gândurilor.
Totul a devenit contorizabil în bani. Sub presiunea
tuturor, ea a uitat de casa pe care cu atâta ardoare și -o
dorise, a uitat de copii, a uitat de soț. Sau a uitat de soț
ca persoană iubită, dar nu a uitat de soț ca țap ispășitor
pentru toate neîmplinirile. Nu mai gătea, nu mai spăla,
neglijându -se și pe s ine.
Dintr -o femeie frumoasă cândva, a devenit o
femeie ștearsă și neîmplinită, frustrată și irascibilă.
Ei doi nu mai comunicau. Nu își mai spuneau
unul altuia ce îi supără, nu mai căutau soluții împreună.

128
Trăiau două vieți paralele sau aproape paralele, fiindcă
uneori se mai întâlneau, tresărind surprinși de prezența
celuilalt, aducându -și acuze nesfârșite.
Până într -o zi când el a întâlnit o altă femeie. O
femeie în care credea că se regăsește, pe care a crezut
din toată ființa lui că o iubește și lângă care credea că va
fi fericit.
Se simțea liber în prezența acestei femei. Liber
de toate obligațiile de zi cu zi. Tânăr din nou. Respectat
din nou. Important în ochii cuiva și începând să se simtă
iubit în ochii propriei persoane. Mândru să fie în viață.
Strivit sub povara greutăților zilnice a căror
soluționare nu o mai vedea, simțea acum zorii unei noi
vieți. De câte ori în nopțile lungi și singuratice nu
experimentase gândul pierzaniei? De câte ori nu
spusese adio și încercase să se transforme în
lumân area de sub cruce, conducând nebunește pe
serpentine?
Acum apăruse ea și începea să se ridice din
noroiul în care înotase atâta timp. I -a prins mâna întinsă
spre salvare și îi era recunoscător.
Era o femeie care trăise multe greutăți în viața
aceasta. Căs ătorită și ea, se găsea , după spusele
proprii , într-o relație toxică, fiind victima unei agresivități
non-fizice continue. Soțul, șablonul perfect al călăului
moral și spiritual, o trata inuman, adresându -i injurii,

129
batjocorind -o în fața lumii întregi, tră ind pe spinarea ei și
urmărindu -i fiecare mișcare.
Simplul gând de a o salva pe ea, așa cum și ea îl
salvase pe el de la pieire, i s -a strecurat și aprofundat în
suflet.
– A acoperit -o cu flori și atenții, a continuat Carmen. Își
scriau aproape mereu, chia r dacă el era în preajma
copiilor sau a soției. Nu îl interesa nimic altceva decât
ea. Dacă îi trimitea un mesaj trist sau iubitor chiar și în
miez de noapte, se urca în mașină și pleca spre ea.
Chiar dacă soția rămânea îngrozită, ne mai dorindu -și
altceva decât ca el să ajungă cu bine, să nu i se
întâmple nimic rău pe drum. O dureau florile, o dureau
sms-urile. O durea indiferența lui.
– Apoi a venit ziua în care el i -a spus solemn și plin de
fericire că „Da, am o relație. Și e completă. Deplină. Sunt
compl et îndrăgostit și sunt din nou eu. Și vreau să îmi
trăiesc viața împreună cu ea.”
Și a continuat Carmen:
– Și asta ce înseamnă? a îndrăznit ea să întrebe.
Divorțăm? Te muți la ea? Care sunt următorii pași? A
fost un moment de groază. Un moment în care timpul
parcă se oprise. Un moment în care sufletul ei începuse
să ardă, dureros de mistuitor, în timp ce cuvint ele lui
răsunau în ecou repetat iar și iar. Numai o femeie care
iubește poate simți această durere, o pierdere a ta însăți
din tine. Trăiești, dar nu mai trăiești; respiri, dar nu mai

130
respiri. El i -a răspuns atunci că lucrurile sunt mai
complicate și că de ocamdată nu se va schimba nimic.
Totul va rămâne așa cum a fost și până atunci, că pe ea
nu ar trebui să o afecteze acest fapt.
– Cum mai complicate? L -a întrebat ea, continuă
Carmen, în mintea ei neexistând nici o logică pentru care
un om, bărbat sau femei e, și -ar pierde o stabilitate
aparentă, dar pe care o cunoaște, pentru o situație
bulversată și necunoscută. Este uimitoare înclinația spre
autoflagelare a femeilor. În timp ce bărbații preferă
tăcerea, femeile tind să se lamenteze în lungi explicații,
chiar și neverosimile, în dorința de a cunoaște cu
exactitate situația cu care se confruntă, chiar dacă acest
lucru le face rău. Și între noi ce va fi? Noi ce suntem
începând de astăzi? „Noi suntem soț și soție. Și până
când ne despărțim asta și rămânem.” i -a răspuns el.
Pentru ea totul părea ilogic și fără sens. Cum soț și
soție? Adică ea urma să îi spele, calce, să îi facă de
mâncare în timp ce el ar fi continuat să fie cu acea
femeie. Adică în opinia lui, căsnicia este un certificat, o
bucată de hârtie, car e generează obligații soției… și atât.
Preluarea unor atribuții pur materne nu o
mulțumea deloc. Se simțea nu numai dată la o parte, dar
și înjosită ca parteneră de viață, ajunsă la cheremul unui
soț mofturos. „Răbdare! Lucrurile nu sunt întotdeauna
ceea ce par a fi!” a auzit o voce dinăuntrul ei.

131
A continuat să își hărțuiască soțul cu întrebări
despre relația lor, despre relația lui, despre acea femeie.
Dacă la început soțul i -a răspuns doar monosilabic și
aruncându -i câte o vorbă în răspăr, ulterior s -a
transformat în confidenta soțului. Probabil și acesta
simțea nevoia de ventilare și odihnire a minții și
sufletului.
Așa a aflat că această EA este o victimă a soțului
care o abuzează verbal, uneori și fizic prin nona cțiune
sexuală, că o șantajează emoți onal, o ridiculizează în
fața clienților sau a prietenilor, că o inferiorizează ori de
câte ori are ocazia și multe altele. În timpul povestirii, ea
conștientiza din ce în ce mai mult cât se aseamănă cu
acest soț abuzator. Era ca și când fiecare vorbă spus ă
dezvăluia încă puțin din propriile fapte. Această reflexie
în oglindă o sperie. Nici dușul rece nu ar fi putut avea un
mai puternic efect asupra ei. „Și eu sunt așa. Și eu am
făcut asta. Doamne, cum am putut să fac așa ceva?
Când am coborât atât de jos?” își repeta printre hohotele
de plâns. A căzut în genunchi la picioarele soțului și nu
putea spune decât „Iartă -mă!”. Nu își dorea nimic
altceva, doar iertare!
Chinul acestei femei abia atunci a început. Cu
acea dezvăluire. Conștientizarea propriilor greșeli și
trezirea în al doisprezecelea ceas a propriei conștiințe
era un sentiment mult mai dureros decât faptul că soțul
avea pe cineva.

132
Era chinul sinelui. Al u nui sine ispitit de valorile
materiale ale acestei vieți și pierdut în și pentru ele.
Jertfise iubirea și viața ei pentru o casă și o mașină. Și
sufletul ei?
Plânse… și plânse… și plânse… Și se tăvăli pe
jos de durere. Ieși afară și scoase cel mai sf âșietor urlet
din viața ei… Își plânse propriul suflet muribund în
putreziciunea acestei vieți.
Nu se putea opri din plâns. Soțul îi privea durerea
prins între două sentimente: de milă pentru durerea ei,
de satisfacție că , în sfârșit , răzbunase atâtea c lipe de
înjoseală.
În minte i se perindau cuvintele lui Scarlet din „Pe
aripile vântului”: „Doamne, de s -ar inventa o culoare mai
neagră decât negrul pentru a putea purta doliu după
mine însămi”.
Nu concepea cum ar fi putut să trăiască cu
această vină cu mplită. Abuz verbal? Da, și ea își
blagoslovise soțul cu apelativele „dobitoc”, „tâmpit”,
„cretin”, „idiot” și câte și mai câte… Da, și ea îl șantajase
emoțional cu „Fiu -tău vrea să mergem la mall”, „Eu nu
am cu ce să mă îmbrac” etc. Și ea îl ridiculizas e în public
cu „tu chiar nu înțelegi nimic” sau „Când ești prost, taci,
nu e cazul să vadă și ceilalți lucrul acesta”.
Într-o zi, în timp ce se plimba cu mașina mergând
fără țintă, drumul se opri în fața unei mănăstiri albe cu
multe flori. Nu știa biserica și apoi, când fusese ea ultima

133
dată la biserică? Ea îl avea tot timpul pe Dumnezeu. A
oprit mașina și a intrat în biserica mică de piatră în care
se simțea mirosul de tămâie. În fața ico anei, lacrimile
începură să curgă și genunchii să se plece. Începu să
cânte încet, apoi din ce în ce mai tare cântecul care îi
ținuse loc de spovedanie atâta vreme:
“Iartă -mă, iartă -mă, Dumnezeul meu!
Pentru gândul nesfințit,
Pentru patimă -n privit,
Pentru vorba fără har,
Doamne, iartă -mă, Tu, iar!

Pentru timpul meu trecut
Fără rodul ce l -ai vrut,
Fără dragostea cu jar,
Doamne iartă -mă, Tu, iar!

Iartă-mă, iartă -mă, Dumnezeul meu!
Pentru felul meu firesc
Printre oameni când pășesc,
Pentru traiu -mi în zadar,
Doamne, iartă -mă, Tu, iar!

Pentru nevegherea mea
De-a rămâne -n voia Ta,
Pentru tot ce -a fost murdar,
Doamne, iartă -mă, Tu, iar!

134

Iartă-mă, iartă -mă, Dumnezeul meu!
Doar iertarea ce mi -o dai
Îmi păstrează -al păcii rai
Și mă poartă iar și iar,
Doamne, -n veșnicu -Ți hotar!
Călugărul o asculta din altar și o lăsă să -și spele
sufletul cu lacrimi. O lacrimă i se desprinse și lui și îi
alunecă în barba albă pe care o mângâia cu mâna. Ce
frumos este când ne întoarcem la Doamne. Căci nu toți
suntem, rămânem sau ne întoarcem la Dum nezeu de
bunăvoie și cu toată ființa… mulți avem nevoie de câte
un impuls al vieții.
Asculta această femeie cum se tânguie sub
icoană cu vocea sugrumată de plâns. Și așteptă o
chemare. „Părinte! Părinte, vreau să mă spovedesc!
Sufletul meu trebuie să aibă o întâlnire cu Doamne”. Sub
patrafirul părintelui călugăr curseră cuvintele în cascadă.
El nu o asculta cu atenție, doar se ruga „Doamne,
spune -mi tu ce să îi spun acestei femei. Cum să o ajut?”.
♣

„Așa cum Dumnezeu te iartă pe tine domnește,
așa să ierți și tu la rândul tău. Când vei ierta totul, le vei
câștiga pe toate. Dacă ierți, iartă totul, altfel nu ar mai fi
iertare! ”.

135
Plecă având în minte aceste cuvinte. Și din acel
moment renăscu. Era o altă femeie. Ceea ce conta în
viață era iubirea. Ajuns ă acasă își îmbrățișă și sărută
copiii. Ei erau sânge din sângele ei, părticică ruptă din
ea. Va fi un om mai bun pentru ea și pentru copii. Se
preocupă de casă, de copii, de ea însăși. Începu din nou
să se aranjeze pentru a se simți mai puternică, să își
facă timp să iasă la plimbare cu copiii, să se joace cu ei.
Se comporta față de soț cu cea mai caldă prietenie și
iubire de care putea dispune. A învățat să tacă și să aibă
răbdare. A învățat să asculte pentru a înțelege și nu
pentru a răspunde. A învățat să își muște limba , decât să
își etaleze superioritatea.
– Nu pot spune că soțul nu a fost plăcut surprins de
atitudinea ei, continuă Ștefan. De schimbarea ei. A
început încet, încet să o redescopere și să uite durerea
propriului suflet. Auzea totuși o alarm ă sunând în minte a
avertizare „oare chiar se schimbase sau era numai un
teatru ieftin pe care îl juca acum, când o anunțase că va
pleca ”. Și totuși realiza că o iubește pe această femeie
care îl chinuise atât. S -au apropiat din nou. A început din
nou să a ibă încredere în ea. A început să deschidă ochii
și să i se limpezească privirea. Își dădea seama că iubita
lui nu era așa inocentă cum voise el să creadă, că nu
este chiar victimă în acea relație, că poate soțul ei era
chiar un bărbat extraordinar care ar e propriile motive
pentru care acționa așa cum acționa. Că și pe el îl

136
scosese din minți de câteva ori trimițându -i mesaje false,
doar în scopul de a -l testa, manipulându -l. Își acorda
acum posibilitatea îndoielii în propriile sentimente pentru
acea femei e.
La un moment dat a plecat pentru câteva zile
departe, în munte, pentru a fi acompaniat doar de
propriile gânduri. I -a fost de ajutor această liniște și
pace. Da, fusese bine! Ceea ce nu mai trăise demult, se
materializase acum. Și -a umplut golul din su flet cu acest
episod. Se restabilise chimia din el. Nu îi mai jucau
hormonii în cap ca unui adolescent acneic la vederea
unei fuste sau a unei pulpe dezgolite. Avusese nevoie de
această confirmare că este bărbat.
Dar el nu o iubea nici pe departe pe aceas tă…
iubită. Avusese nevoie de o validare a masculinității, o
primise. Apoi alunecase în dorința de a încerca să o
salveze pe această femeie, încercare în care aproape se
înecase.
S-a întors hotărât să îi spună iubitei că se
terminase. A mers la întâlnir e și pe drum a căutat cea
mai bună modalitate de a -i spune; era conștient acum că
ea are anumite probleme și se temea de ce e mai rău. A
avut norocul că ea, încercând să îl constrângă să aleagă
între ele două, îi spuse că între ei s -a pus punctul final.
Era liber. Pentru el, acel punct pus de ea reprezenta , de
fapt, libertatea. S -a agățat de acel punct cu forța
înecatului căruia i s -a întins colacul de salvare.

137
– Și multe nu mai sunt de spus, a continuat Carmen.
Întors acasă, și -a îmbrățișat soția și au plâns îmbrățișați.
Îmbrățișați în iubire, în iertare. Căci a iubi înseamnă a
ierta.
♣

– Așa cum probabil ți -ai dat seama, acesta a fost
povestea noastră. Încercarea prin care noi am trecut
anul trecut. Cu toții greșim. Cu toții ne lăsăm ispitiți. Și nu
toți reacționăm. Din fericire pentru noi, examenul vieții
l-au dat împreună, l -au luat împreună, pentru că fiecare
dintre noi și -a înțeles propria lecție de viață.
E un dar iertarea. E poarta spre libertatea
sufletului. „Iubește și vei fi iubit, iartă și vei fi iertat”. Așa
am înțeles noi să mulțumim pentru această lecție.
Am mai înțeles să nu ne mai vindem sufletul
pentru binele material pe care îl vedem în jurul no stru.
Fiindcă fericirea stă în lucruri mărunte: zâmbetul unui
copil, brațele lui în jurul gâtului tău, surâsul soțului sau
soției, îmbrățișarea…
De asemenea, că într -o relație destrămată sau
doar „cu probleme” nu există un singur vinovat. Nu
există doar dreptatea unuia dintre ei. Ambii au partea lor
de vină spre care e bine să își aplece privirea și să se
analizeze . Nu aștepta de la celălalt ceea ce nici măcar tu
nu faci.

138
Sunt conștient acum de multe lucruri. Acum știu
că soția mea are nevoie să se simtă apreciată, așa cum
și eu am nevoie să fiu valoros în ochii ei. Că atunci când
ea este stresată are nevoie de îmbrățișarea mea tăcută,
dar implicată, lipsită de solicitarea explicațiilor sau
ținerea de prelegeri. Că ea trebuie să știe că opinia ei
contează, că luăm numai împreună deciziile; că nu o
desconsider, tratând -o ca pe slujnica casei, fiindcă și eu
pot spăla vasele sau cel puțin îmi pot duce șosetele
murdare la coșul de rufe.
– Iar eu, a spus Carmen, am înțeles cât de important
este într -o relație să -ți declari și să îți arăți iubirea, să -ți ții
promisiunile, să respecți libertatea celuilalt, să fii prezent
în propria viață.
Noi, ca femei, suferim transformări uimioare
de-alungul vieții, transformări pe care, dacă ni le -ar
spune cineva înainte, am răspunde „Eu nu o să fac
NICIODATĂ așa ceva” sau „Eu nu o să fiu NICIODATĂ
așa”. Și viața se încăpățânează să ne arate că exact
acel NICIODATĂ devine realitate. Femeia, ca re în
perioada de dinainte își aștepta întotdeauna iubitul cu
câte o surpriza, perfect aranjată și surâzătoare, este
după căsătorie copleșită de lucrurile de zi cu zi, de
curățenie, vase, haine murdare, creșterea copiilor…
neajutată de soț, ea se simte f rustrată și începe să atace
verbal și nu numai. Și amantele așteaptă la început în
aceeași manieră, dar cu timpul se substituie soției, chiar

139
și în lipsa unei căsătorii de fapt, și începe să pună
întrebările „Unde ai fost?”, „Iar întârzii?”, „Iar pleci cu
băieții?”.
Sunt conștientă acum că soțul meu are propriile
lui nevoi… Are nevoie să se simtă admirat, apreciat,
acceptat și încurajat. Și totul sub învelișul iubirii ce i -o
port, iubire care ne împinge să mergem mai departe, ne
alimentează să rezistăm gr eutăților vieții, ne motivează
să trăim.
Aaaa… și încă ceva. Conversația supremă este
tăcere a. Nu vorbesc dacă ceea ce am de spus nu este
mai important decât tăcerea. Iar dimineața am ajuns să
mă rog „Doamne, dă -mi puterea să tac mai mult decât
să vorbe sc!” Un soț nu are nevoie de o soție cicălitoare;
„Ce faci? Unde pleci? De ce pleci? Când vii?”, toate
aceste întrebări nu fac decât să zgândăre.
Nu suntem învățați despre ceea ce este
căsătorie. Nu știm cât de mult se schimbă lucrurile după
ce începe conv iețuirea. Și cât de mult trebuie să luptăm
cu rutina pentru a nu ne monotoniza relația.
Cei căsătoriți tind să își făurească tipicuri, merg la
același restaurant (dacă merg), comandă același fel de
mâncare, se îmbracă cu același stil de haine (chiar dacă
îi avantajează sau nu, ținând cont că în ani silueta se
schimbă și parcă nu mai ești la fel de trandy cu tricoul
din facultate), au același program zilnic și de week -end,

140
uneori chiar își petrec toate concediile în același loc și la
același hotel.
Pentru a energiza relația și pentru a ne păstra
interconectați, este necesar să apelăm la mici trucuri,
mici surprize… o cină diferită, o ieșire la un film, teatru,
sau orice altceva, o plimbare cu mașina, o lenjerie sexy
în dormitor, un „Bună dimineața!” pisic it, un sms sau mail
peste zi (nu de chestionare, ci de dor), o floare din când
în când. Ooo, și câte mai putem inventa…
O căsnicie trebuie clădită și reclădită zi de zi. Iar
o căsnicie este fericită atunci când ambii soți sunt egali;
nici soția nu este s uperioară bărbatului, nici soțul
superior femeii. Când cei doi ajung la acel echilibru
interior în care nu mai simt nevoia să aibă numai ei
dreptate, atunci sunt pregătiți să vadă și să audă pentru
a nu mai fi nevoie ca „soția să fie mută și soțul orb” ca
lucrurile să meargă bine între ei.

♣

Alexandra rămase pe gânduri. Se regăsea în
povestea celor doi și își vedea partea de vină. Așa cum
povestise Carmen mai devreme, reflexia în oglinda
sufletului este cutremurătoare.
Și ea făcuse aceleași greșeli. Oare prima dată
când soțul o înșelase venise ca o primă lecție, iar ea

141
picase examenul? Acum avea certitudinea că da, altfel
nu s-ar repeta povestea cu atât de multe asemănări.
Parcursese o buclă, ciclicitatea greșelilor
aduc ând-o în fața acelorași subiecte la același examen
al vieții. Cât de facilă a fost și atragerea ei în sfera
planului terestru, al banului. „Da, banul e ochiul dracului.
Chiar e. Leul ce -ți prisosește te înrobește și te face
neom. Și mai ales ardoarea cu ca re ceri bani. Am ajuns
să fiu mai atentă la bani , decât la principiile mele de
viață. Am vrut să am bani, să fiu bogată, să îmi permit
lucruri scumpe și concedii extravagante; să fiu
cunoscută, să am un nume, să fiu faimoasă. Faimă! să
am faimă într -o lume efemeră în care, la moartea mea,
va conta doar starea vremii. Am încurcat plasamentul și
am avut banii în inimă în loc să îi am în cap. Am pus pe
primul loc banii și apoi iubirea, mai întâi bunăstarea
financiară și apoi binele sufletului.”

♣

Ajunsă acas ă, își lăsă bagajul pe măsuța din hol.
Se uită absentă la plicurile cu facturi venite prin poștă.
Nu aveau nici o importanță. Altădată ar fi tresărit
înfrigurată la vederea lor, acum nu mai contau.
– Mami, ai venit! își auzi băiețelul chiuind de bucurie în
timp ce își încolăcea brațele în jurul gâtului ei. Mami,
mi-a fost dol de tine. Tale dol. Știi?

142
– Știu, puiul meu. Și mie mi -a fost.
– Hai să -ți alăt ce flumos am desenat! și o trase de mână
spre camera lui.
Încerca să se concentreze la fiul ei și la ceea ce
acesta încerca să îi arate. Încerca să se relaxeze și să
se lase atrasă în lumea copilăriei lui. Dar urechile îi erau
ciulite în depistarea oricărui sunet care să îi certifice
prezența în casă a soțului ei.
– Tati s -a jucat frumos cu tine? l -a întrebat.
– Păi tati nu a venit pe acasă. Am stat doar cu buni cul.
„Deci nici copilul nu mai contează. De parcă nici
nu ar mai exista. Nu numai eu sunt dată la o parte.”
O durea… Această indiferență a bărbatului iubit
durea mai mult decât orice altceva. Simțea o arsură în
tot corpul. Merse spre șifonier să verifice dacă hainele
mai erau la locul lor. Nimic.
Plecase fără un cuvânt, fără nici o privire, ca și
când toți acești 1 3 ani nu ar fi existat.
Zâmbi la imaginea ei, răzbunându -se. Să se ducă
la actuala iubită a soțul ui ei, să o bălăcărească, să o
bată? Ha -ha-ha! Ce glumă de prost gust! O bufni râsul.
Printr -un asemenea comportament ar etala tot ce e mai
mizer în sufletul uman… cum s -ar numi ea? Jeg uman?
Atunci ar trebui să dea dreptate celor care susțin că în
fieca re din noi viețuiesc un demon și un înger pe care îi
scoatem la iveală rând pe rând… Ori demonul ei murise
demult, de epuizare… Din nou zâmbi… Își omagiase

143
demonul prin comportamentul pe care îl avusese cândva
față de soțul ei, atunci când îi vorbea trufaș, când îl
critica din orice, când îl disprețuia și câte și mai câte. Și
tot ea îl ucisese prin conștientizarea monstrului care
fusese și prin plânsul ce îi spălase sufletul de răutate.
Zâmbi din nou. „ Nu, nu o să mai judec. Nu
judeca pentru a nu fi judecat. Și nici nu o să pun
întrebări. Capul sus, pieptu -n față, privirea înainte! Nu o
să stau tânjind după el, nu o să -l sun, nu o să -i scriu, nu
o să verific rețelele de socializare în căutarea detaliilor
despre viața lui. Eu am propria mea viață de t răit !”

♣

În acea seară a privegheat și a plâns relația
tocmai încheiată. S -a rugat pentru iertarea de toate
greșelile trecute. A sunat avocatul și l -a rugat să
demareze procedurile de divorț.
Apoi începu să scrie:
„Te rog să mă ierți. Pentru tot ceea ce eu ți -am
greșit, cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul, cu știință sau
fără să îmi dau seama.
Tot binele să te însoțească! Să fii sănătos și
binecuvântat!”

♣

144
Alexandra a înțeles că o etapă a vieții ei se
încheiase. N u mai căuta explicații și nici nu mai vroia să
învinovățească pe nimeni. Singura vinovată era ea
însăși, dar acum avea pretenția de a -și fi învățat
dureroasa lecție de viață. Dar vinovată era ea cea de
atunci, cu experiența și trăirile din acel moment. Acu m
era alta, renăscută și dornică de noile provocări ale vieții.

♣

Dacă ar fi să dau acum un sfat? Nu sunt în
măsură… Nu pot da sfaturi altei persoane, fiindcă oricât
de mult ar părea că și ea trăiește ce am trăit eu, ne
despart propriile sentimente, c unoștințe și experiențe de
viață. Nu am trăit nici o singură clipă în viața acelei
persoane și în locul ei, nu am plâns eu lacrimile sale și
nici nu am râs hohotele ei. Cum aș putea să dau sfaturi
de viață?
Fiecare om are propriul drum; cu propriile
răspâ ntii. Dacă o dată ai mers în dreapta și drumul a fost
greu sau s -a înfundat, de ce te încăpățânezi ca ajuns din
nou la răspântie să mergi din nou la dreapta? Să ne
oprim în fața troiței din răspântie și să cerem
binecuvântarea gândurilor noastre pentru ca mereu să
fim sub acoperământ.

Zâmbește ! Iubește! Iartă!

145
CAFEA DULCE – AMARĂ

Și iată că după 1 6 ani primea acest mesaj. Își
amintea cum Călin îi făcuse „Propunerea indecentă ” și
cum timp de un an jucaseră acel teatru care se
transformase pentru ea într -o poveste de dragoste. Așa
credea atunci.
După dureroasa seara, îl mai văzuse la facultate,
mereu înconjurat de femei frumoase, dornice de tot ce el
le putea oferi. După termin area facultății însă, nu îl mai
văzuse deloc și nici nu mai auzise nimic despre el.
„Aș vrea să ne vedem mâine dimineață la o
cafea. La Monette, la ora 10. Te voi aștepta !”
Oare omul acesta chiar își imaginează că mă voi
duce să îl văd?
„Stimate domn, dum neavoastră , pentru mine , nu
mai existați.” Considera că mesajul era suficient de
scurt, clar și concis pentru a pune punct oricărui dialog.
Oare cum îndrăznea să o caute după atâția ani și mai
ales după ce îi distrusese visele?
„Și câinii mănâncă firimitur ile care cad de la masa
stăpânilor lor. Tu m -ai învățat asta !”
Nu îi răspunse nimic. De ce să mai continue o
conversație care, cu siguranță nu va aduce nimic bun?
„Iertarea e un atribut al omului înțelept! Nu ierți
pentru că celălalt merită, ci pentru că tu meriți liniștea ”.

146
Ce urmărea ? După atâta timp? Nu, nu îi va acorda
atenție. Știa din experiență că până la urmă va renunța.
„Nici după atâta timp nu reușești să mă asculți
măcar ?”
Ha! La ce i -ar folosi acum justificări și
argumente? Timpul a trecut. Tim pul lor a trecut.
Pierduse sarcina aceea. Se căsătorise și avea acum un
copil minunat . Și divorțase. Viața merge mereu
triumfătoare înainte; și e bine ca noi să ținem pasul cu
ea.
E un timp pentru Da, și -un timp pentru N u.
Un timp pentru Mine, un timp pentru Noi .
Un timp pentru Acum, un timp pentru Atunci.
Un timp pentru Azi, un timp pentru M âine.
Un timp pentru Tăcere, un timp pentru C uvânt .
Un timp pentru Viață, un timp pentru M ormânt.

♣

A doua zi, Rareș a anunțat -o ceremonios, venind
lângă patul ei:
– Uite, mami, ai primit flori! și a așezat pe pat, lângă ea,
un buchet mare de flori de câmp.
– Ai fost deja să îmi culegi flori? i -a zâmbit ea copilului.
– Nu, mami, le -a adus nenea Nemo.
– Curierul? Flori prin curier? De la cine?

147
– Nu știm. Am crezut că o să ne spui tu. Bunicul a spus
că nu sunt de la el. Ai un admirator secret?
– Nu, Rareș. De unde admirator secret? ea căuta un bilet
sau ceva asemănător printre florile multicolore. Dar
nimic.
În regulă. Nu contează de la cine sunt. Important
e să mă pot bucura de frumusețea lor. Într -adevăr, florile
de câmp erau preferatele ei. Deci cine i le trimisese o
cunoștea foarte bine.
După două zile, din nou curierul Nemo îi aduse
un pachet fără nici o mențiune la destinatar. Deschise
cutia, căutând indicii în in terior. 7 cărți motivaționale. C u
siguranță era cineva foarte cunoscut care îi știa ultimele
preocupări. Dar cine? Oare…? Nu, el nu avea de unde
să știe ce citea ea acum.
„Pe femei nu trebuie să le înțelegi, trebuie doar
să le iubești ” scria mesajul. Sigur, Einstain și chiar și
Freud și Jung au spus asta ca să nu pară că au fost
depășiți de situație…
„Ce vrei de la mine?” i-a scris ea.
„Doar să mă asculți ”.
„Atunci spune ce ai de spus!”
„Chiar nu putem sta față în față? Sau măcar la
telefon?”
„Nu. Dacă vrei să scrii, bine. Dacă nu, nu.”

148
În acea zi el nu a mai scris nici un cuvânt. „Mai
bine așa, gândi ea. Ce sens ar fi avut? Și apoi nu era
nici preot și nici psiholog.
„Nu am de gând să îmi ca ut motive sau justificări.
Probabil la asta te -ai gândit. Știu că am fost un neom cu
toate defectele lumii cumulate. Animalul care trăiește în
fiecare din nou a ieșit atunci la atac . Și dacă, poate, nu
și-a arătat plenitudinea instinctelor sale săl batice în acea
seară, cu siguranță le -a etalat în perioada care a urmat.
Îngerul a fost înghițit de diavol. Sau poate că a fost doar
o reiterare a poveștii îngerului care a mai căzut încă o
dată.
Te-am căutat timp de 16 ani în toate fem eile pe
care le -am întâlnit . Sună patetic. Poate chiar sunt un
psihopat de am ajuns să mă explic prin intermediul
versurilor banale ale unui cântec . Dar toa te aceste femei
pe care doar le -am folosit nu mi -au adus ceea ce tu ai
reușit cu doar o simplă privire. Au fost multe femei cu
care să mă culc noaptea, dar nici una lângă care să
vreau să mă trezesc.
Și eu am pierdut în acea noapte totul. Inclusiv pe
mine.
Știu tot ce ai făcut și faci. Știu despre căutarea și
găsirea tatălui tău, știu d espre căsătoria ta, despre copil ,
despre div orț. Atunci când l -ai născut pe Rareș, am fost
să îl văd la maternitate . Am fost și la căsătoria ta și

149
te-am văzut mireasă. Repet, știu că sunt patetic. Așa
cum știu că acum ești singură.
Am întâlnit -o în urmă cu un an pe Cezara. Este,
poate, femeia ideală. Dar știe că nu o iubesc și, poate,
nu voi reuși să o iubesc vreodată. Peste două săptămâni
este fixată nunta. La un singur cuvânt al tău, totul se
anulează, iar eu voi fi cel mai fericit să fac asta.”

♣

Ce erau mesajele astea? Practic el o urmărise
timp de 16 ani? S au pusese pe altcineva să o facă? De
ce? Chiar era diabolic. „ La un singur cuvânt ”… Omul
acesta nu era, cu siguranță, în toate mințile. Ce vroia de
la ea?
„Dacă ceea ce cauți este iertarea mea, o ai de
atunci. Așa cum ai s pus, nu pentru că ai fi meritat să te
iert, ci pentru ca eu să îmi găsesc liniștea. Am lăsat ușa
sufletului meu deschisă, pentru a putea ieși durerea și a
intra bucuria. Fă -o fericită pe Cezara. Bucură -te de
viață! ”
Au trecut zile fără nici un semn de la el. Probabil
îi trecuse criza. T otuși, povestea o răscolise în așa
măsură încât revăzu toată povestea lor de iubire.
În sâmbăta pe care ea o bănuia ca fiind ziua
nunții lui, ceva a îndemnat -o să îi trimită un mesaj. „ Să

150
fiți fericiți!” În felul acesta își lua din nou rămas bun de la
el.
Mesajul lui prompt a întrerupt nostalgia care o
cuprindea. „ Să fim fericiți cu toții! A trecut. ”
Deci se terminase. „ Mâine accepți invitația la
cafea?” Invitație la cafea? Omul abia se căsătorise și îi
stătea mintea la o cafea? Câtă perversitate…
„Nu m -am căsătorit!”
…
„De ce?”
„Pentru că .. tu!”

♣

Pentru că eu? Eu ce? Acum eu sunt vinovată de
neîmplinirea lui? Nu mai răspunse nimic. Și a încercat să
nu se mai gândească până în ziua în care…
– Bună ziua, Roxana!
S-a întors înspăimântată, auzind din nou vocea
aceea care îi zbura înainte flutur i.
– Călin ?
– Te rog, acceptă -mă cât bem o cafea!
– Mă urmărești acum? Nu are nici un rost!
– Te rog! Nu mai cer nimic altceva. Îți promit!
– Bine! Hai să bem acea cafea și să punem punct.

151
Se observau unul pe altul în timp ce se așezau la
terasă. El i -a ținut politicos scaunul, așa cum făcea
întotdeauna.
– Știi, nu te -ai schimbat prea mult. Ești la fel de frumoasă
ca atunci!
– Dacă aceas tă lingușire este tactica ta de sensibilizare,
să știi că nu țin e. Nu am fost niciodată frumoasă și nu,
nu cerșesc complimente. Am vederea bună, știu ce văd
dimineața în oglindă.
– Dar nu știi imaginea ta din ochii unui bărbat care te
iubește.
– Hai, să nu ne întrecem cu gluma. T u nu ești un bărbat
care iubeș te. Ești pur și simplu un bărbat care a
dezvoltat o obsesie pe fondul remușcării, probabil.
– Poate așa este. Dar poate că bestia de altă dată, după
ce a dormitat îndelung, după ce și -a lins rănile, a ajuns la
concluzia că numai Bell îl va putea transforma d in nou în
prince charming.
– Doar să o găsească pe Bell.
– A găsit -o. A găsit -o de multă vreme. Și a așteptat -o în
tăcere, veghind.
– Haide, divagă m prea mult. Ce vrei de la mine? Cu
subiect și predicat. Și fără virgulă între ele.
– Vreau să îmi mai dai o șans ă. Să ne mai dăm o șansă.
Fără așteptări. Să ne cunoaștem din nou, să creștem
împreună. Nu contează ce va fi mâine, contează ce
avem astăzi. Alături de tine am învățat că D umnezeu

152
transformă imposibilul în posibil. Și că doar moartea nu
are soluție .
– Mda!
– Am învățat multe lucruri.
– A fost odată…
– Și de ce nu a r fi din nou? Fără tine mă simt… mic.
Neînsemnat. Nu, nu mă simt gol. Nu aștept de la tine să
umpli golurile mele. Dar știu că alături de tine voi fi o
versiune mai bună a mea. Îți amintești cum te întristai
atunci când eu îi judecam pe alții și îmi spuneai mereu
că sunt lupul moralist? Abia mult timp după am înțeles
ce ai vrut cu adevărat să spui. Și renunțând să mai
analizez viața altora, am avut suficient timp să îmi pun
sub lupă propria existență. ..
– Da, lupul moralist..

153
LUPUL MORALIST

Umblă de străzi flămânzi în căutarea prăzii.
Uneori în haite, alteori singuri în așteptarea haitei. La fel
de însetați de sânge, singurul semn de evoluție fiind
faptul că sunt bipezi.
Cu câtă nonșalanță propovăduiesc aceștia binele
umanității, executând fără ezitare orice comportament
considerat de ei înșiși ca fiind inadecvat regulilor sociale.
Comportament pe care l-ar îmbrățișa sau l -au și
înfăptuit, dar îl ascund sub tăcere.
Nimeni nu își dorește să a jungă la judecata unui
lup, dar cu toții ajungem, mai devreme sau mai târziu.

♣

– Mișcă -te! Ți -am spus să te îmbraci mai repede! Paștele
mamii tale de copil!
– Lasă -l! E mic și el!
– Tu să taci când îți zic! spuse Mircea smucind copilul de
mână și trăgându -l bodogănind spre ușă.
Copilul începu să plângă și încercă să se smulgă
din mâna agresorului – tată.
– Stai cuminte! Te omor, mă, te omor! Îl luă pe copil în
brațe și îl zgudui teribil. Două palme răsunară în cameră,
lăsând urme roșiatice pe obraji. Și adevărat e răni în
suflet.

154
Continuând să îl smucească pe copil, plecă spre
grădiniță. Fără să se oprească din bodogănit până acolo.
– Bună dimineața! o salută pe educatoare cu un zâmbet
larg. A venit și Andreiaș la grădiiiii… Uite, tăticule, ce
frumos se joacă copi lașii. Hai să ne jucăm și noi cu ei,
vrei? Hai, hai cu tati…
Andrei era obișnuit deja cu schimbarea bruscă de
comportament a tatălui. Și știa din experiență că e bine
să nu îl contrazică și nici să nu comenteze ceva.
Bărbatul stătea îngenuncheat lângă o măsuță
mică acoperită cu jucării și încerca să construiască un
lego pentru fiul său.
– Nu știu, doamnă, cum pot fi unii părinți! Auzi, să nu se
joace deloc cu copiii lor. Atunci de ce i -au mai făcut? Eu
stau cu Andrei și acasă și ne jucăm ore în șir. Constru im
lego, facem puzzle, cu mașinuțe.
– Adevărul este că nu l -am mai văzut niciodată pe Andrei
așa liniștit cum este acum.
– Cum? Dar el este foarte liniștit. Tot timpul e cuminte. El
nu se ia la ceartă cu ceilalți copii, îi lasă în pace. Nu
suportă gălăgia și zgomotul.
Educatoarea privea tăcută scena, încercând să
asimileze cuvintele bărbatului. Probabil ea avea
probleme serioase la etajul superior, dacă bărbatul poate
afirma una ca asta. Andrei era cel mai agitat copil al
grădiniței, veșnic pus pe harță, dețin ător al unui bagaj

155
impresionant de injurii și distribuitor al unei largi serii de
răutăți gratuite.
Dar nu îl putea învinui pe copil pentru toate
acestea. Andrei nu era decât produsul familiei care l -a
conceput, problema lui fiind părinții. Părinții care n u au
înțeles sau au înțeles eronat că sunt datori să dezvolte
forța intelectuală și morală a copilului.
Încet Andrei a intrat în atmosfera copilăriei, fiind
captat în jocurile vârstei sale.
Plecă bucuros că a scăpat de copil și se îndreptă
spre serviciu. „Greu, domn’le, cu copiii ăștia. Tot timpul
vor câte ceva. De parcă noi nici nu mai avem voie să
mai trăim decât pentru ei”.
– Săru ’mâinile! Ce faceți?
– Bine, domnule doctor! Cu bătrânețea… răspunse
femeia trecută de prima tinerețe.
– Ei, lăsați, lăsați… Sănătate să fie! spuse
îndepărtându -se spre intrarea în spital. „Peste hoaștele
astea bătrâne dai la tot pasul. Le caută moartea
pe-acasă și ele sunt plecate să se mai caute la doctori”.
Se îndreptă spre cabinetul lui situat la etajul doi al
clădirii. Zâmbi dezarmant asistentelor întâlnite în cale
sau pacienților rătăciți pe coridoare. În cabinet îl aștepta
colegul lui.
– Bună Mircea!

156
– Salutare Costelaș! Ce zâmbești ca mânzul în dimineața
asta? Pe unde ai umblat tu azi noapte ? Ia spovedește -te
tu nițel că prea îți sclipesc ochii a laudă?
– Ei, acasă, cu nevastă -mea! Mai pui și tu paie pe foc!
De parcă pot pleca undeva fără să știe scorpia asta.
– Lasă că știm noi! răspunse Mircea în timp ce își
îmbrăca halatul.
– Băi, ai citit artic olul acela nou? Zice că se legalizează și
la noi homosexualitatea. Poate te pune naș Ionuț de la
ATI.
– Bă, pe ăștia i -aș omorî pe toți cu piere… de papițoi ce
sunt. Animale, dar nici animale nu sunt , că și animalele
au mai mult bun simț. Îmi provoacă grea ță.
– Ce ai măi cu ei? Ei cu ai lor și noi cu ale noastre… De
parcă vin la tine să îți facă avansuri sau invitații obscene.
– Păi să nu îndrăznească. Monștri sunt, frate, pârțarii
dracului! Nu sunt, frate, șapte femei pe cap de bărbat?
Și ăștia să se împerec heze ca iepurii?
– Lasă -i… ia, zi mai bine, ai ceva operații azi?
– Am. Are nenea. Că de…
– Daaa, familie mare, remunerație mică, după buget,
coane Fănică…
– După buget, după buget. Că ăștia ai mei sunt setați pe
butonul „Vreau”. Nevastă -mea vrea genți. Toate
neamurile, din toate pieile, în toate culorile. Copiii v or tot
ce văd la televizor. Și eu trebuie să le fac pe toate. Pe

157
asta a mea, săracă am luat -o și acum, că s -a ajuns, a
uitat de unde a plecat și care îi e locul.
– Cum săracă?
– Săracă, mă, săracă. Stătea într -o garsonieră amărâtă
dintr-un bloc de nefamiliști. Ea cu toată familia ei. Cu
buda la capăt de coridor. Nu avea nici după ce bea apă.
Își cârpea hainele să nu se vad ă că sunt vechi. Dar tata
tot „Ia-o, mă, că e fată bună! Așează -te și tu la cas a ta!”
Azi așa, mâine -așa, decât să -mi taie pensia, mai bine
am luat -o. Mai bine se spăla el pe cap cu ea, cu tot
neamul ei.
– Mă, e frumoasă nevastă -ta! N -ai ce zice! Dă bine în
public. Mai bună a ta decât scorpia mea.
În ușa cabinetului se auziră câteva ci ocănituri
ușoare.
– Cine-o fi acum? Intră, mă!
– Bună ziua, domnule doctor! Am venit să vă întreb dacă
aveți nevoie de ceva! întrebă sfios tânărul rezident,
ascunzându -se, pe jumătate, în spatele ușii.
– Sunt mulți la ușă, Mariane?
– Sunt, domnule doctor. Sunt. Și avem programate și
cinci operații astăzi. Iar soția dumneavoastră vă roagă să
nu uitați că diseară la șapte, aveți o întâlnire importantă.
– Hai să mă pregătesc! Să facem bani, zic! Ne vedem în
sală!
– Cum spuneți, domnule doctor!

158
Tânărul se retrase la fel de discret precum
venise. Mircea începu nominalizarea unei lungi pleiade
de sfinți coborâți și mame ale tuturor celor pe care și -i
aminti: soției sale, a celor pe care urma să îi opereze…

♣

Pus la patru ace, cu soția decorându -i brațul
stâng, intră în re staurantul șic din mijlocul orașului.
– Hai, așează -te odată! Doar nu vrei să îți țin și scaunul
acum?! Sau vrei să îi aștepți în picioare? Te -ai boit toată
pe față. Parcă ai fi o târfă ieftină! Și cu altceva nu găseai
să te imbraci? Că pute dulapul de hain e… Oamenii ăștia
sunt importanți. Puteai să te chinui și tu să îți schimbi
moaca asta…
Paula se așeză tăcută pe scaun și privi pe
fereastră. Erau ani de când nu îi mai lua în seamă
cuvintele de ocară.
Pentru a avea tot ce își dorise, trebuia să suporte
comportamentul lui tiranic. El aducea banii, depindea
întru totul de el. Fusese săracă; atât de săracă încât
mergea la școală cu pantofii rupți în talpă. Atât de
săracă, încât poate mânca doar pâine o dat ă pe zi.
Acum avea totul: o casă mare, bijuterii, haine, pantofi și
genți la care nu le mai știa numărul și pe care, poate, nu
le purtase niciodată. Făcea parte din lumea bună și se
bucura de respectul oamenilor. Avea totul. Tot ce își

159
dorise. Poate mai mu lt decât atât, întrucât soțul dobitoc
nu fusese pe listă. Îl primise bonus pentru bună purtare.

♣

– Sărut mâinile, Alexandra ! Bună seara, domnule Călin !
Poftiți, poftiți! Bine ați venit pe la noi!
– Bună, Mircea! Hai, nu mă mai domni atât că nu se
face. Ne știm de mici, ce Dumnezeu?
– Ei, așa se cade. Cei șapte ani de acasă… Hai, luați loc!
spuse, ridicându -se și ținând scaunul Alexandrei .
Ușor incomodată de această atitudine a
bărbatului, Alexandra luă loc lângă Paula.
Îi cunoștea pe amândoi de când erau c opii și
veneau pe la bunicii lor . Ea – frumoasă, dintr -o familie
modestă de muncitori, el – bogat și arogant, dintr -o
„familie bună”. Combinația explozivă: sex -bomb și
băiatul răsfățat. Nu se schimbaseră prea mult, se pare.
Alexandra știa că sub privirea e i tâmpă se
ascundea multă suferință. La fel cum știa că sub
cavalerismul lui exagerat se afla multă răutate. Și sub
răutate multă durere din copilărie. Hm… oare de ce
acceptase invitația? Ce căuta ea acolo? Era conștientă
că fusese invitată ca să pentru ca ei să fie văzuți în
compania lui Călin . Oamenii… mereu vor să pară altfel
decât sunt în realitate…
– Ce ați mai făcut? Ce fac copiii?

160
– Ei, nimic deosebit! Viața de zi cu zi! Copilașii sunt bine.
Cresc. Cum sunt copiii. Știi cum e…
– Nu, nu știu! Pentru că eu nu am un copil. De asta
întreb. Nu i -am mai vazut demult și cred ca s -au făcut
mari.
– Da, mari. Și cuminți. Cu școala și cu grădinița. Spuneți
mai bine despre voi. Că la voi se întâmpă lucruri
importante. Merge trasportul? Ies bani frumoși de vă tot
plimbați…
– Mircea, sper că nu ne -ai invitat ca să vorbim despre
banii lui Călin . Mai bine comandăm…
Și seara continuă anost… Alexandra și Călin
rugându -se să se termine cât mai repede. Alexandra
privea și observa în liniște prestația artistică a celor doi.
Nu-și credea urechilor ce îi auzea debitând. Practic, cei
doi au trecut în revistă toată protipendada micuței urbe,
cu prezentarea detaliată a vieții fiecăruia.
„Da, categoric m -am înșelat! ” se gândea
Alexandra . „Până nu demult credeam că la fotbal și la
politică ne pricepem cu toții. Greșit! Nu ne pricepem
chiar așa de bine și e suficient să privești în jur ca
realitatea să dovedească acest lucru. Este însă ceva la
care cu adevărat suntem buni și avem rezultate
notabile… judecarea celorlalți. O ju decată rece și
arogantă, pizmuitoare și disprețuitoare. O judecată
venită din adâncul durerii din noi.

161
Până nu demult credeam că oamenii sunt răi.
Greșit! Nu există oameni răi, ci doar oameni foarte răniți.
E atâta durere și atâta suferință în toți acei oa meni care
nu au găsit o altă modalitate de apărare decât atacul…
Injurios. Ostil. Brutal…
Până nu demult credeam că viața e grea. Greșit!
Fiecare suflet aflat pe calea lui primește câte o lecție.
Depinde doar de noi, de fiecare din noi, de evoluția
noastră pentru a ne lua examenul de prima dată. Altfel,
în sesiunea de restanțe experiențele vin cu dificultate
mai mare, tradusă prin „nici acum nu înțelegi?”. Și mai
mare, și mai mare… Unii clachează. Alții se îndârjesc în
îndărătnicie. Alții triumfă z âmbind. Dar cu toții primim
promisiunea unei noi dimineți și binecuvântarea unui
asfințit.
Condamnând paiul cel putred al bătrânului din poartă
Ce în bâtă își așterne gândul ce spre zori îl poartă,
Ne-mbătăm cu deznădejde, cu mânie și cu fală
Care -n sânge se prelinge și în clocot dă năvală.
Comparăm un alb cu negrul și distingem fiecare
Doar ce -a noastră conștiință adunat -a cu sudoare
Dintr -un timp și niște vremuri compilate -n experiențe
Efemere, dureroase, închistate în clemențe.
Las și paiul, las și negru l somnoroase să se culce
Și în mine îmi descopăr și -mi alin sufletul dulce.
Doar mă iert; în acceptare, bucuroasă de -al meu sine,
Eu îmi aflu fericirea și cărarea către bine.

162
Doar în mine sunt răspunsuri, doar în mine -i împăcarea,
Și iertarea, mila, pacea, ‘nțelepciunea și candoarea.
Răstignind omul de astăzi, îngropând a sa mândrie
Răsăritul va renaște omul nou în bucurie.
Doar iertând vom înțelege ale lumii măști impuse,
Doar iubind noi mângâia -vom răni și suflete distruse
Și uniți în bucuria universului etern
Vom clădi o altă lume, de -idealuri, nu de lemn".

♣

Alexandra binecuvântă sfârșitul unei seri de
coșmar. Nu degeaba se spune că pentru a scăpa de
toxicitatea unei persoane, trebuie să eviți acea
persoană. Își amintea că citise undeva niște rânduri care
se potriveau foarte bine momentului și personajului.
Hei, tu! Da , tu! Cel care mă etichetezi și mă
judeci înainte de a mă fi ascultat. Tu, cel care ești veșnic
nemulțumit de orice, care te plângi, care lovești fără să
mângâi, care strivești fără să ridici, care țipi fără a ști
puterea unei șoapte…
Hei, tu! Da, tu! Ce l care a uitat să se bucure de
frumusețea răsăritului. Cel care a uitat să miroasă o
floare și să asculte bâzâitul unei albine. Cel căruia îi este
frică să viseze și strivește visul altora…

163
Hei, tu! Da, tu! Oprește -te! Dă -ți timp să vezi
frumusețea din j ur! Dă -ți timp să ierți! Dă -ți timp să
iubești!
Hei, tu! Da, tu! Viața e o minune!

♣

Acești lupi moraliști îi vedea atât de des. Chiar și
atunci când încerca să se bucure de pauza dintre
gânduri, în jurul ei se auzeau zumzetele legate de
„depozite -credit e”, "asigurāri", "polițe". A deschis un ochi
pe jumātate și l -a închis la loc. Deja mintea ei aștepta
informațiile referitoare la fluctuația monedelor, cotații,
burse, deprecieri. Hm… A deschis ochii și privea oamenii
aceștia închiși în cutia lor de stic lā…
E trist… Doar trist sā vezi cum oamenii au ajuns
atât de sāraci încât tot ce le -a rāmas sunt banii… Trist sā
constați cum tot ce este extern serviciului lor este
"aberant", " prost", "stupid" etc. Trist când vezi cā propriii
lor copii nu sunt, p entru ei, decât niște extratereștrii sau
nevrotici, care nu pot sā facā nici un pas decât ținuți de
mânā, care nu pot mânca singuri și nu se pot îmbrāca
singuri nici la 6 ani… Trist când afli că atâția părinți nu
știu cum să scape cât mai mult și cât mai repede de
prezența copiilor, căutându -le bone sau încărcându -le
programul cu activități extrașcolare pentru a -i ține cât
mai mult timp ocupați, dar în afara casei. Chiar și de

164
sărbători. Trist când te gândești cā aceeași copii,
deveniți adulți, vor trebui tratați de copilārie…
Doar privea… Nici nu se minuna, nici nu spunea
"Doamne ferește !". Privea și se lăsa invadată de soare,
bucurându -se de eliberare…

♣

Vedea în jurul ei oameni blocați în propriul
univers închipuit. Câtă suferință, câtă neîmplinire, câtă
frică poate determina mintea să -și creeze propria
realitate paralelă? Îi apăru brusc în minte imaginea
Ilenei. Câte facultăți, câte cursuri… La câte seminarii de
așa-zisă dezvoltare personală, ezoterism, șamanism,
meditație transcedenta lă nu fusese… Trăia poleind
obscuritatea vieții sale fără a avea curajul de a -și depăși
propriile temeri și de a -și arăta sie însăși ce persoană
minunată este.
♣

Ileana aveaun copil. „Fată de la țară”, știuse de
mică că vrea mai mult decât i -ar fi putut oferi statutul de
om simplu. Deviza ei era „Eu merit”. Se trezise brusc
măritată ca să satisfacă morala colectivă ce condamna
copiii din flori. Și tot brusc se trezise mamă.
– Ileana, faci și tu ceva de mâncare azi?

165
– Eu? Eu care am făcut trei facultăți, cinc i diplome de
expert și multe altele că nu ne ajung pereții casei să le
expunem pe toate, crezi că mă înjosesc să stau la
cratiță? Nu sunt făcută pentru așa ceva…
– Măcar poți băga niște haine la spălat? Nu mai am
cămăși. Sau și asta înjosește o lady ca ti ne care a făcut
un an la Drept, un semestru la ASE și doi ani la
Jurnalism?
– Mă iei peste picior? Tu oricum nu ești în stare de nimic.
Dacă nu te măritai cu mine rămâneai prostul satului.
Măritai, da. Fiindcă eu aduc bani în casă. Tu stai și ai
grijă de plo dul tău. Tu l -ai vrut, tu să -i porți de grijă. Eu
am nevoie de liniște ca să pot crea.
Teodor era obișnuit cu atmosfera tridimensională
în care trăia soția sa. Da, îi plăcea să o ia peste picior.
Iar și iar. Ajunsese să fie dialogul lui preferat. Poate c ă,
de fapt, în adâncul sufletului, spera că într -una din zile
ea se va schimba. Într -adevăr ea aducea bani în casă.
Habar nu avea cum. Și de unde. Se minuna și el. Dar îi
recunoștea forța de manipulare pe care o avea asupra
oamenilor, șantajul emoțional as cuns sub zeci de urzeli
„creative”. Așa cum și el își recunoștea mediocritatea.
De ce -i suporta toate toanele și
desconsiderarea? Pentru că o iubea. Îi iubea sufletul
încarcerat sub măștile pe care ajunsese să i le
cunoască. Sufletul acela generos al copil ei de 12 ani pe
care o întâlnise în parc într -o zi de decembrie și cu care

166
își împărțise sandvichul sărăcăcios. Sufletul acelei copile
zgribulite de frig căreia îi încălzise palmele în mâinile lui
și căreia îi dăruise a doua zi o pereche de mănuși și o
căciulă furate de soră -sa mai mare. Sufletul acelei copile
care îi zâmbise atât de frumos încât parcă și norii se
răspândiseră atunci, eliberând soarele.
Da, o iubea. Și o iubise și atunci când îl anunțase
că va fi tată „Vezi că te -ai ales cu un copil pe cap” . Și
când o rugase să se căsătorească înainte de nașterea
copilului și ea acceptase duios „Am încotro? Tata nu mă
primește acasă cu copilul.”. Și când a plâns în timpul
slujbei religioase de ciudă că trebuise să se
căsătorească cu cineva sub nivelul ei. Și când o născuse
pe Valeria și i -a spus drăgăstos „Prin câte a trebuit să
trec din cauza ta.”
Da, o iubea. Poate că unui om simplu ca el nu îi
este permisă o asemenea dragoste. Dar se mulțumea
cu ce avea .
– E gata masa? Vezi că am primit un telefon și trebui e să
plec.
– Chiar mă întrebam de ce te -ai îmbrăcat așa elegant
pentru o cină în familie.
– Stai liniștit că nu de dragul tău! O știi pe Monica,
prietena mea. E într -un atac de panică. Vrea să renunțe
la tipul cu care este acum și care îi face toate mofturile
pentru că i se pare că e nedreptățită. Ce proastă! Cum

167
să lași să -ți scape așa ceva printre degete? Mă duc să -i
suport istericalele o oră – două.
– Dar tu nu ești psiholog. Nu crezi că ar trebui să îi
recomanzi unul dintre priet enii tăi psihologi ca să o poa tă
și ajuta, nu numai asculta?
– Dar ce? Eu sunt proastă? Ce crezi că fac ei și eu nu
pot să fac? Să las să îi ia altul banii? Nu mai bine îi iau
eu?
♣

Pe Ileana, Alexandra o cunoscuse la un seminar
de dezvoltare personală la care se dusese de dragul
unei colege . Ridicată în slăvi de una, criticată de alta,
era foarte curioasă să întâlnească această persoană mai
mult decât controversată.
Își făcuse atunci apariția cu multă emfază.. Era
Femeia… net superioară tuturor celorlalte casnice. Își
subjuga audienț a cu puterea cuvintelor și modulația
graduală a vocii. Nu spunea nimic, de fapt, dar aveai
impresia că îți spune totul. Și astfel se năștea
dependența. Nevoia de … „mai vreau”.
Persoanele prezente în sală își sacrificau practic
propria identitate în faț a cascadei de idei și informații
primite. Abundență. Fericire. Promisiuni deșarte
ascunse în spatele magiei… Erau femei rănite în sală,
femei pornite în căutarea propriului sine… Bărbați
doborâți de o masculinitate indusă a cărei forță îi

168
sugrumase și îi prinsese între clenciurile ei. Toți căutau
iertarea și iubirea. Toți căutau acceptarea. Și toți căutau
în afară ceea ce, de fapt, era înăuntrul lor.
Erau în sală suflete rătăcitoare ce își implorau
întoarcerea… Le ridica cu o mână pentru a le lăsa ap oi
să cadă din cele mai glorioase abisuri ale promisiunii în
cea mai neagră deșertăciune. Adevăr și minciună. Real
și ireal. Moral și imoral. Totul la doar o secundă distanță.
Acolo, în acea sală a văzut atâtea persoane
suferinde lăsate fără protecție în fața lupilor însetați de
sânge. Oameni cu o carieră de succes, cu o situație
materială remarcabilă, dar cu atâtea răni, încât se lăsau
prădați de bunăvoie de toată suflarea. Oameni care, deși
aveau totul, nu aveau nimic. Trăiau, sau existau, într -o
lume ar tificială a entităților paralele, a pseudopsihologiei
cuantice sau necuantice care îi hrănea. Erau mame care
considerau că rolul lor era de hrănire fizică a copilului, de
îmbrăcare și trimitere la școală. Erau bărbați care își
limitau rolul de om la procur area bunăstării financiare.
Erau oameni care, în afară de profesie, nu știau nici
măcar că laptele provine de la vacă și brânza mai este
făcută și din lapte…
Cât de în siguranță păreau acum copiii din Centrul
pentru copii și tineri aflați în dificultate. Acolo văzuse
pentru prima dată oameni diagnosticați cu boli psihice
mai mult sau mai puțin grave, boli ale căror simptome le
regăsea acum la cei prezență în sala de seminar.

169
Toți cei prezenți păreau abandonați în haosul vieții.
Fără apărare, fără adăpost . Oricine îi putea dărâma și
oricine îi putea lovi fără nici un obstacol.
Învățase demult să lupte cu mintea ei care
permanent încerca să caute și să descopere ce e în
spatele unui țipăt sau ce e ascuns în povestea nerostită
a unei lacrimi. Ca mai apoi, a ceeași minte să caute
soluția și salvarea unui zâmbet.
Acum nu. S -a oprit. Doar privea din locul incomod
al observatorului cum sufletele suferinde își făceau loc
pe tabla de șah a vieții. Unele se împingeau. Altele
ieșeau la bătaie cu pieptul în față. Alte le se fofilau,
bătând din gene. Altele încercau să treacă neobservate,
furișându -se pe lângă peretele privirii.
Ce circ ieftin jucăm de teama de a ne asuma. Căci
în interiorul nostru se află toate resursele de care avem
nevoie… să poți, să vrei, să ai… Abia atunci când
ajungem în punctul în care nu mai trebuie să
impresionăm pe nimeni, abia atunci începe adevărata
noastră libertate. Și totodată acela este momentul
renașterii. Sau reîntoarcerii la eu -l din noi.
Un foarte drag prieten îi spunea „ nu murim când
murim, ci murim atunci când nu mai iubim ”. Sunt atâția
morți vii în jurul nostru… atâția oameni care doar există,
dar nu trăiesc. Căci indiferent în ce postură le stă corpul,
sufletul le este în genunchi.

170
Cât de des am ajuns să ne mințim frumos… N e
îmbrăcăm după cum cere fashion -ul, nu după cum ni se
potrivește. Mâncăm ceea ce ni se spune, nu ceea ce
organismul nostru este dornic să primească. Vorbim
conform conduitei, nespunând ceea ce gândim. Zâmbim
de complezență și nu din simțire. Iubim pentru că… și nu
… pur și simplu. Ne căsătorim și facem copii, fiin dcă
avem o vârstă și doar nu o să rămână părinții cu „vita în
bătătură”. Trebuie… Trebuie… Trebuie… Acest etern
„Trebuie” pe care ni l -am însușit pe deplin datorită
programelor educative induse sau impuse în copilărie.
Ne-am obișnuit să trăim cu această lesă ce ne
asfixiază zi de zi, ceas de ceas, întreaga ființă. Uluitor
este că noi înșine alergăm bucuroși să fim înlănțuiți și
chiar dăm din coadă triumfători: suntem asemenea
celorlalți, în sfârșit, deci putem răsufla ușurați. Câți dintre
noi își mai permit luxul de a trăi în afara haitei, după
propriile reguli, idealuri și pasiuni înfruntând, astfel,
oprobriul public. Outsider -ii sunt, totuși, adevărații
stăpâni ai lumii.
”Trăind în cerc ul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Iar eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”…
De ce vrem lesă? Pentru că am fost învățați să
gândim și să trăim superficial, raportându -ne mereu la
material ca la un reper universal, omnipotent și

171
omniprezent în Univers. Și ajungem să încercăm să
umplem un gol cu un alt gol și noul gol cu un altul… până
când se formează gaura neagră a sufletului… Înnăbușim
bocetul sufletului cu un bănuț aruncat impersonal în
mâna cerșetorului ocazional. Cumpărăm gadget -uri cât
mai futuriste pentru a asigura copiilor “de toate”. Batem
cruci mecanice în fața oamenilor și hulim în noi.
Ajungem să ne răzvrătim împotriva sistemelor pe care
noi le -am impus, dar cineva TREBUIE să fie vinovat de
neîmplinirea noastră.
Între teamă și de presie, uităm să trăim clipa. A
răsărit soarele și astăzi… dar i -am zâmbit?
Vroia să strige „Treziți -vă!”. Dar ar fi fost doar o
vorbă în vânt.
Ne-am obișnuit să așteptăm să primim totul, să
pretindem că ni se cuvine totul. Am început sā îl trăim pe
mâine și să îl negăm și pe azi și pe ieri…să îi trăim pe
alții și nu pe noi înșine… Noi înșine ne -am înmormântat
demult în pământul așteptărilor, experiențele de viață și
dorințelor altora… Până când?

♣

“În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și
întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și
haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu.
De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut

172
însetat opaițul de lumină din orice, din ti ne, din mine, din
ei…” (Hrisostom Filipescu)

173
ACCEPTAREA

– Călin , să fim realiști! Nu cred că voi putea trece
vreodată peste ceea ce s -a întâmplat în acea noapte. Nu
în totalitate. Într -un fel, vezi tu, m -ai înșelat atunci mult
mai dureros decât un bărbat poate înșela o femeie. Tu ai
anulat atunci toată f iința mea, reducându -mă la un
simplu obiect.
Dacă la începutul jocului nostru m -ai transformat
într-o marfă cu un anumit preț, în acea noapte am
devenit o marfă cu un preț, dar fără nici o valoare.
Aveam încredere în tine, fiindcă în lunile
petrecute împreună m -ai învățat să mă pot baz a pe tine
și moral și afectiv. Mi -ai înșelat și trupul și sufletul și
mintea. Lumea mea s -a prăbușit. Am fost în hăul
neputinței și m -am târât pe pământ asemenea șerpilor.
Încet -încet am început să mă ridic pe coate și genunchi,
apoi în picioare, mai potic nit, mai alunecând. Am învățat
să trăiesc din nou.
Dar, fără încredere, ce am putea construi noi?
Dacă am asemăna o relație cu o casă, am spune că
încrederea este fundația. Urmează respectul reciproc,
comunicarea, pentru a termina cu iubirea – ca un
acope riș înălțat spre cer. Cum ar putea exista un
acoperiș fără pereți solizi și temelie consistentă? S pune –
mi, cum?

174
– Încrederea se câștigă…
– Încrederea se câștigă greu și se poate pierde într -o
fracțiune de secundă.
– Așa este. De asta nu am așteptări. Îi las l ui Dumnezeu
rolul de a scrie scenariul și de a regiza filmul vieții mele .
Îmi doresc doar să încercăm. Fără să forțăm cu nimic
lucrurile. Să mergem până acolo unde putem merge.
– Oare eu voi putea uita? Știi cât timp a durat până când
am suportat mângâierea cuiva? Cât de greu s -a oprit
tremurul meu interior , atunci când cineva mă atingea ,
chiar și din greșeală?
Călin nu mai spunea nimic. La un moment dat
și-a îndreptat spre ea ochii neputincioși și triști.
– Cât rău ți -am făcut eu ție!
– Da, Călin , mi-ai făcut! Și încă îmi faci. Pentru că în
prezența ta se trezesc la viață nu numai sentimentele pe
care ți le purtam atunci și pe care le credeam azi moarte,
înmormântate cu lumânare și colivă, ci și frica din
noaptea aceea, ura pe care ți -am purtat -o, nevoia de
răzbunare, resentimentele, disperarea mea.
– Știu!
– După mesajul tău, am realizat că rana pe care o
credeam vindecată, este încă sângerândă… după atâția
ani încă doare.
Se priveau pentru prima dată după 16 ani. Se
priveau fără a -și spune nimic și, totuși, tră ind o întreagă
viață într -o privire.

175
– Uite… Nu pot spune nimic mai mult în apărarea mea.
Nu am circumstanțe atenuante. În schimb, agravante am
putea găsi o mulțime. aștept un semn de la tine. O
simplă virgulă. Și voi ști că mai am o șansă. Ia -ți tot
timpu l de care ai nevoie. Așa cum am așteptat toți ani
aceștia, mai pot aștepta încă pe atât.

♣

Călin … Amintirea zilelor petrecute împreună era
atât de caldă, ca o ispită dulce . Doar că acum ei nu mai
erau singuri. Nu mai erau tineri de douăzeci de ani, „fără
griji și fără bani”. Ea era mamă . Și dacă totuși…
Când fusese în apropierea lui, ea se simțise
liberă, mai liberă decât oricând altcândva. Liberă să râdă
și să plângă, făr ă ca lui să i se pare exagerat sau
neavenit. Liberă să alerge cu copiii, liberă să mângâie un
om al străzii, fără ca cel de lngă ea să se simtă rușinat.
Liberă să spună ceea ce credea, chiar dacă el îi
demonstra uneori, cu argumente, că poate situația era
alta. Simplul joc al contrazicerii era înflăcărat, dar pașnic
în același timp. Dincolo de atitudinea lui de coordonator
al jocului, Călin nu o inferiorizase și nici nu o
desconsiderase vreodată.
Lângă el se simțise iubită, chiar dacă niciunul
dintre ei nu își afirmase sentimentele. Simțise căldura
privirii lui care o învăluia, tihn a din brațele lui atunci când

176
ea plângea și el o mângâia în tăcere. Simțise grija și
preocuparea lui. Mereu a fost cel care o încurajase să
meargă înainte, poruncind uneori să se ridice de la
pământ. Atât de ușor este să cazi în mediocritate și atât
de greu să ieși din anonimat. Sub încurajarea lui, evolua
constant.
Lângă el se simțise și copilă, și femeie, și colegă,
și prietenă, și mamă. Uneori și iubită. Doar atunci fusese
ea în toate culorile ei. Și în plenitudinea valorilor ei.

♣

Era ora 23 când telefonul lui Călin a sunat scurt,
anunțându -și posesorul că a primit un mesaj.
„ ,”
Nici dacă ar fi primit un „Te iubesc” nu ar fi fost
mai fericit. Avea o șansă.
„Te iubesc !”
Nici un răspuns.
„Ne vedem mâine la o cafea?”
„Bine!”
♣

A doua zi de dimineață, Rareș i -a adus
Alexandrei un alt buchet multicolor.
– Mami, ne amețești cu atâtea cadouri. Și ce înseamnă
virgulă?

177
– Virgulă? Da, așa scri a pe bilețelul care, de data
aceasta, e ra frumus aranjat între flori. Ea începu să râdă
spre uimirea băiețelului.
– E un cod secret?
– Da, un cod foarte secret, micul meu detectiv. Nici eu nu
știu încă dacă este un simplu indiciu sau un puzzle
întreg.
– Vai, mami, ești detectiv acum? s -a arătat Rareș foarte
entuziasmat de idee.
– Un fel de det ectiv, dragul meu. Merg să dezle g un
mister! i -a răspuns în timp ce s -a refugiat în baie.
Misterul propriului meu destin…

♣

Gata de plecare, a trecut prin bucătărie unde Eric
aștepta instrucțiunile. Rareș era lângă el și o priveau
amândoi foarte curioși.
– Așa deci, pleci să rezolvi misterul virgulei din florile de
câmp…
– Da, tată, merg să mă întâlnesc cu trecutul!
– Am înțeles! Să fie așa cum e mai bine să fie!
– E doar o simplă cafea, tată…
– O cafea… Dacă aroma cafelei s -a păstrat atâția ani,
merită ca aceasta să fie savurată pe îndelete. Îți
amintești? „Înțelepciunea de a accepta ceea ce nu poate
fi schimbat…”

178
– Da, știu!
– Vreau să fii fericită!
♣

Întâlnirea la cafea a fost urmată de altele, de
ieșiri la film și spectacole. După două luni nu se
atinseseră nici pentru o strângere de mână. Apropierea
fizică rămânea un subiect tabu, dar și o frică a
amândurora.
Într-o duminică, în timp ce Alexandra era cu
Rareș în „parcul mare”, Călin și-a făcut apariția cu o
minge. S-a așezat pe o bancă și urmărea jocul, așa cum
în alte timpuri o privea pe Alexandra, jucându -se cu
copiii de la Centru, copil pierdut printre alți copii . Acum
ea avea propri ul său copil .
– Ei sunt tot ceea ce am. Pe ei doi! i-a spus Eric,
așezându -se alături.
– Tatăl Alexandre i, bănuiesc?
– Bănuiești bine. Tu trebuie să fi … trecutul…
– De data aceasta o să reușesc să o fac fericită! S au voi
pleca pentru totdeauna înainte de a o răni cu un cuv ânt!
– Așa să faci! Pentru binele tău! Pentru că acum ea nu
mai e singură!
– …
– Dar mai întâi încearcați să fiți fericiți! Cred că voi doi
meritați asta!
♣

179

Într-o altă parte a parcului, un băiețel îi șoptea
mamei lui.
– Mami, uită -te la domnul de acolo! Are o minge! Dar e
singur și stă pe bancă! Nu e un ciudat?
– Rareș! De când îi judecăm noi pe ceilalți?
– Dar mami, nu -l judecăm. Doar îmi spuneam și eu
părerea. Era doar o observație.
– Poate domnul acela așteaptă pe cineva!
– Pe mine mă așteaptă, ca să îi iau mingea!
– Rareș!
– Ca să îi solicit politicos să îmi împrumute puțin mingea
dumnealui.
– Așa mai merge.
– O să încerc să nu fiu impertinent dacă mă refuză! Mai
bine îl invit să se joace cu noi, oricum pare puțin trist…
observ! se grăbi să adauge Rareș, ca să nu fie must rat
pentru judecare.
– Domnule, v -am observat de departe! Eu sunt Rareș,
am șapte ani și aș vrea foarte mult să mă joc cu mingea
dumneavostră, dacă se poate. Aceea este mama. Cred
că îi puteți spune pe nume, adică Alexandra , pentru că
„Doamna Alexandra ” nu prea îi place. Și dacă aveți
dispoziția necesară, aș vrea să vă jucați cu mine. Cum
vă numiți?
– Călin !
– Domnule Călin …

180
– Călin …
– Deci cum facem? Vedeți, eu nu am minge, bine nici
tată nu am, dar acum o minge îmi este mult mai
necesară.
– Haide atunci să ne ju căm cu mingea!
Un joc în trei. Ei toți uniți în veselia unei mingi cu
cerculețe. “M-am înșelat dacă am crezut că o vreau doar
pe Alexandra ! Îi vreau pe amândoi ”.
– Prinde -o! Prinde -o! Va ajunge în apă! Mai r epede!
striga Rareș în timp ce Călin alerga să pr indă minge ce
se rostogolea în lac.
Prinzând mingea, teafără, nevătămată și mai ales
uscată, a devenit eroul lui Rareș care îl ovaționa plin de
entuziasm:
– Vezi că ai reușit dacă ți -ai depășit limitele! Alexandra a
bufnit în râs la comentariul legat de depă șirea limitelor.
– Eu spun că după atâta trudă, merităm și noi o
înghețată! Ce spuneți?
– Astăzi nu! Rămâne pentru data viitoare! S -a făcut deja
seară și trebuie să mergem acasă! Alexandre i i se părea
că lucrurile se derulau mult prea repede, fără a le putea
controla. Avea nevoie de timp. C hiar dacă Rareș
acceptase bucuros prezența lui Călin ca partener de
joacă, nu însemna că îi va fi ușor să îl accepte ca
partener al mamei lui.
– Atunci propun să ne vedem… când hotărăște mama ta
și să mergem la înghețată!

181
– Daaa… M âine?
– Când spune mami. Noi, băieții, suntem la ordinele ei!
Înainte de a se despărți, Rareș s -a apropiat de el:
– Să nu fii supărat! Dacă a zis că rămâne pentru data
viitoare, înseam nă că o să existe o dată viitoare și
înseamna că o să ne mai întâlnim. Așa că e de bine!
– Mă bazez pe tine!
Ajuns acasă, Călin reflecta, stâ nd pe canapeaua
din living, asupra celor petrecute. Deja le simțea lipsa.
“Doamne, ce râs molip sitor are! ”. Fără să v rea a început
la rândul lui să râdă copilărește.

♣

– Mami, mie îmi place de Călin . E un om bun. Și îmi
place că te face să zâmbești! îi destăinui Rareș când se
întorceau de la Gelaterie. Fusese o seară minunată în
trei, completată de o înghețată de pepene galben.
– Mă face să zâmbesc?
– Da, mami! Zâmbești! Și dacă tu zâmbești, pot să
zâmbesc și eu mai mult. O să îi spun lui bunicu…
bunicului, că de acum are și el voie să zâmbească. Știi,
dacă tu erai mereu tristă, nu se putea ca noi să râdem
prea mult!
Alexandrei nu îi venea să creadă că avea acea
discuție cu fiul ei de șapte ani. Se maturizase mult în

182
anul de după divorț. Nu era deloc mulțumită la gândul că
Rareș pierduse din inocența copilăriei.
♣

– Alexandra , mă gândeam să ieșim toți trei la o excursie
cu cortul la munte. Două zile.
– Cu cortul? Nu știu dacă este o idee tocmai bună!
– Eu aduc tot ce trebuie și tu doar să te pregătești pe tine
și pe Rareș. Va fi foarte frumos. Vei vedea.
Bagaje. Pachete – pachețele. Corturi. saci de
dormit. Saltele. Perne. P ortbagajul abia putea fi închis.
– Bun! Să pornim acum! C u cântec înainte…! “Podul de
piatră…! a început Călin să fredoneze ve sel. Rareș și -a
acoperit urechile cu palmele în timp se râdea în hoh ote.
– Vai, te rog, nu!
– Cum adică nu? Voi nu cântați când mergeți în excursii?
– Niciodată! Mami trebuie să se concentreze la drum!
– Bine, dar acum ești cu mine! Și eu pot și să conduc și
să cânt și să mă concentrez la drum. Hai, de la capat!
Podul de piatră…
– Mami, te -a luat Călin ! A venit apa și l -a luat…
Văzându -se acum prin prizma comentariilor lui
Rareș, Alexandra a realizat cât de mult se schimbase.
Chiar așa posacă și depresivă era?
După ce primul cort a fost amplasat
corespunzător, vatra focului amenajată și ea, Rareș a
pornit să exploreze împrejurimi le.

183
– Ai un fiu minunat!
– Eu așa îl văd! Cu toate că alții te -ar contrazice. Nu e
crescut după nici un manual de parenting. Iar tata m -a
ajutat foarte mult.
– Ai trecut prin multe! i -a răspuns Călin , încercând să îi
așeze după ureche o șuviță rebelă. La acea si mplă
apropiere, Alexandra a tresărit, retrăgându -se instincliv. –
– Iartă-mă, nu am vrut! a tresărit și Călin .
– Iartă-mă! Vezi! Ți -am spus că nu va merge! Nu pot! și
Alexandra își acoperi fața cu mâinile, începând să
plângă.
– Cineva spunea că răbdarea începe abia atunci când
s-a terminat răbdarea. Eu am de gând să aștept. Cu
răbdare. Ți -am mai spus. O viață dacă este nevoie,
pentru că știu că merită să aștept. Te iubesc!
Alexandra începu să plângă și mai tare. Călin se
așeză în genunchi în fața ei și cu tot riscul îi cuprinse
capul în palme, ridicându -i-l încet și îi spuse privind -o în
ochi.
– Niciodată, absolut niciodată, nu voi mai face cee a ce
am făcut. Și tot niciodat ă nu voi mai face nimic din cee a
ce tu nu vei vrea. Am pierdut în acea noapte toată
încred erea. Toată afecțiunea. Bine. Dar voi clădi din nou,
piatră cu piatră. Te iubesc, femei e. Și oricât de patetic ar
suna, te-am căutat atâția ani în toate femeile pe care
le-am întâlnit. La fel de adevărat este că am căutat -o pe
Alexandra cea de atunci, n u pe cea de azi. Dar știu că

184
acea femeie care îmi lumina zilele este ascunsă undeva
înăuntrul tău și dormitează.
– Călin , uneori iubirea nu este suficientă pentru ca doi
oameni să fie împreună.
– Așa este. Dar nu știm dacă este și cazul nostru. Pentru
că tu e ști asemeni florilor tale preferate; atât de fragilă la
o primă vedere și, totuși, atât de rezistentă la toate
intemperiile vieții. Vreau să ridic norii aceștia negri pe
care eu i -am abătut asupra ta. Și să aduc soarele ca să
poți zâmbi din nou.
– Să zâmbesc ! Asta îmi spunea Rareș zilele trecute. Că
tu mă faci să zâmbesc. Din nou.
– Ah! Vezi unde era aliatul meu de nădejde? Știam eu că
e un copil grozav! Încă o înghețată!
– Haide… spuse Alexandra zâmbind. Mâinile lui Călin îi
susțineau în continuare capul și degetele mari trasau linii
pe obrajii ei.
– De ce plângi, mami? a întrebat Rareș apărând neauzit
lângă ei. Călin te-a făcut să plângi? a adăugat copilul,
aruncându -I lui Călin o privire neîncrezătoare, dar
războinică?
– Nuuu… Mi -am amintit de ceva! i -a răspuns Alexandra ,
știind că replica celebră despre “mi -a intrat ceva în ochi”
nu mai ținea demult.
– Ți-ai amintit de tata? Te -a sunat?
– Nu, nu m -a sunat. Mi -am amintit de cineva drag care
acum nu mai este. Tocmai atunci t elefonul a sunat.

185
Alexandra îl privea și nu știa dacă să răspundă sau nu.
Era Radu. Probabil vroia să vorbească cu Rareș. Uite,
tatăl tău chiar sună.
– Bună, Radu. Da, suntem bine. Nu, nu suntem acasă,
am plecat la munte cu cortul. Nu, nu era vorba de bani,
vroiam ca Rareș să aibă și această experiență. Nu, nu
suntem singuri în pustietate și avem tot ce ne trebuie.
Da, Radu. Bine. Ți -l dau imediat! și îi dădu telefonul lui
Rareș care începu să vorbească cu tatăl lui ,
îndepărtându -se. Alexandra a rămas stingh eră,
nespunând nimic.
– Vorbești de lup…
– E vreo problemă? a întrebat -o Călin , ușor neliniștit.
– Nu. D oar că el nu prea sună. M -a mirat și telefonul și
această grijă exagerată manifestată acum. După atâta
timp…
– Cum nu sună? Nu vine să îl ia pe Rareș în
weekendurile lui?
– Nu prea poate. Are o situație mai … delicată. Are alte
multe preocupări.
– Și Rareș?
– Rareș nu știe adevăratul motiv al despărțirii noastre.
Sau nu îl știa, acum intuiește. Eu i -am spus că uneori
mămicile și tăticii nu mai au puncta comune și atunci e
mai bine ca ei să nu mai locuiască împreună. Dar că
asta nu înseamnă că Radu nu va rămâne tatăl lui. Că o
să îl iubească în continuare la fel de mult ca și mine. Și

186
că dacă este cineva vinovat pentru această situație, eu
sunt singura vinovată, pe ntru că eu l -am alungat și că
sper ca într -o zi să mă ierte.
Când i -am spus asta, Rareș mi -a răspuns că e
bucuros că a plecat, pentru că el mă făcea să plâng.
Apoi a venit timpul să îl ia în primul weekend pe Rareș.
Când s -a întors, Rareș mi -a spus că nu trebuie să mă
prefac în fața lui, că știe că tati a plecat pentru că are o
nouă soție pe care o iubește mult. Că tati nu ne mai
iubește. Orice discuție de atunci pe această temă a fost
blocată. La ziua lui Rareș nu a venit și nu a telefonat. De
Crăciun sau de Paști, la fel. Odată Rareș mi -a spus că îi
e dor de tati și să îl sun. L -a repezit la telefon,
spunându -i că nu are timp de copilăriile lui. De atunci
nimic. Și acum acest misterios telefon.
– Bănuiesc ce ar putea fi. Să vedem întâi dacă Rareș ne
spune ceva sau nu.
Îl așteptau pe Rareș și nici unul dintre ei nu
realiza că se țineau de mână.
– Uite, vrea să vorbească cu tine din nou, i -a înmânat
Rareș telefonul, dar nu înainte ca Alexandra să îi vadă
lacrimile din ochi.
– Ce ai de gând să faci? Tu ești chiar proastă? Ai uitat că
te-a violat? Îmi expui copilul la un pericol și asta s -ar
putea să te coste.
– Te rog să te liniștești. Nu expun pe nimeni.
– Este acel Călin din facultate, nu e așa?

187
– Da, așa este. Suntem toți trei în această excursie.
– Ce frumos. Acum te c ulci cu amanții tăi în fața
copilului? Nu ai pic de rușine. Ce o să faci, o să aștepți
să adoarmă Rareș ca să ți -o poți trage tu în voie?
– Închid să știi dacă continui să folosești acest ton.
– Închizi pe dracu! Spune exact unde su nteți și vin să vă
iau acas ă.
Alexandra a închis telefonul și a rămas privind în
gol. Apoi îl sună pe Eric.
– Tată, noi am ajuns bine și ne -am instalat.
– Bănuiam că sunteți bine. Nu îmi făceam griji. Altceva
mă preocupă. A stăzi te -a căutat Radu. A venit cu brațul
plini de trandafiri. Cred că a fost o indiscreție din partea
mea, dar i -am spus că ești plecată în excursie cu Rareș.
Nu am spus nimic de Călin .
– A sunat și aici puțin mai devreme. Te rog mult să nu îi
spui unde suntem exact plecați. Mă tem să nu ne facă
vreo surpriză. Chiar da că câinele care latră nu mușcă, e
posibil să vină aici.
– Nu aș face așa ceva! Stai liniștită! Treceți peste asta și
bucurați -vă de excursie.
– Rareș, nu vrei tu să ne pregătim să facem focul? Uite,
aș avea nevoie de niște lemne mai subțiri ca să se
aprindă ma i repede.
– Dacă vrei să vorbești între patru ochi cu mami, e
suficient să îmi spui. Nu sunt prost!.i -a răspuns copilul
îndepărtându -se.

188
– Mulțumesc de înțelegere, partenere! îi răspunse Călin
zâmbind, în timp ce Rareș a plecat vessel să caute
vreascuri.
– S-a confirmat feelingul tău? l -a întrebat Alexandra .
– Da, întru totul. Așa se întâmplă mereu. Câtă vreme ai
fost singură, nu ai mai prezentat nici un interes pentru el.
E ca și când i -ai fi stat la dispoziție. Te putea avea
oricând. Cumva a aflat despre existenț a mea și
realizează ce prost a fost că te -a lăsat să pleci.
– El a plecat!
– Sau că a plecat. Și te vrea înapoi.
– Bărbații!
– “E porci” ca să cităm un clas ic în viață.
– Nu, niciodată nu am spus asta. Sistemele noa stre de
gândire…
– Și simțire …
– Da, mai ales… sunt atât de diferite. Ce e foarte
interesant este felul în care ambele sisteme, și al
bărbatului, și al femeii, converg uneori către aceeași idee
și același obiectiv. De asta m -a nedumerit oarecum când
s-a spus că dragostea nu constă în a ne privi unul pe
celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție. Bărbatul și
femeia mereu privesc din direcții diametral opuse,
convergând spre un punct comun. Cumva, dacă privim
in aceeași direcție, nu vom vedem același lucru pentru
că unul va vedea mai departe și unul mai aproape.

189
– Doar că ceea ce s-a spus a avut î n vedere idealurile și
scopurile comune.
– Accept. Doar că nu mi se pare un motto de succes.
– Noi cum privim Alexandra ?
– Noi… Noi am privit mereu lucrurile nu numai din două
direcții opuse, ci din două lumi total diferite. Dar cumva,
atunci, aveam aproape aceleași idealuri.
– Femeie, gândirea ta analitică mereu m -a dat gata.
Dacă este cineva pe care să mă bazez pentru o ana liză
obiectivă și rațională, știu persoana potrivită.
Alexandra îl privi întrebătoare să vadă dacă era
în glumă sau vorbea serios. Rememoră situațiile
divergente de opinie când fiecare își susținea punctul de
vedere. Învățase multe lucruri de la Călin . În prumul rând
faptul că , sub aparența lui de băiat superficial , se
ascundea un foarte fin observator. Apoi capacitatea lui
de a analiza o problem ă din cât mai multe unghiuri,
creând scenarii elab orate doar pentru a întregi tabloul
cazului respe ctiv. Jucau de multe ori jocuri de strategie,
iar ea învăța din mers analiza și sinteza de care avea
nevoie la concursurile de dezbateri studențești.

♣

– Cum ți se pare Rareș casa noastră? l -a întrebat Călin
după ce se aranjaseră pentru somn?
– Mi se pare minunat! Păcar c ă nu putem vedea stelele.

190
– Da. o să îi facem data viitoare o fereastră deasupra.
– Călin , știi ce îmi place? Că eu sunt aici cu mami și cu
tine. Ca o familie.
Călin a mângâiat capul copilului , căutând privirea
Alexandrei, în timp ce se gândea la rănile încă
nevindecate care se intuiau în sufletul copilului . Bănuia
că nu fusese în multe excursii cu părinții lui. Stătea și îi
urmărea pe amândoi, mult după ce Rareș și Alexandra
adormiseră. Căldura pe care o simțea acum în suflet îi
răsplătea oarecum așteptarea… Lunga lui așteptare.

♣
Ajunși acasă, au trebuit să înfrunte un Radu
furios care îi aștepta.
– Ce faceți, porumbeilor? Folosiți copiii ca paravan?
Parcă era weekendul pe care băiatul trebuia să îl
petreacă cu mine. E ra obligația ta să mă anunți.
– Poate că așa este. De peste un an, poate acesta era
weekendul. Vina mea că am uitat să te anunț. Dar puteți
fi împreună weekendul viitor.
– Sigur, acum vrei să scapi de Rareș ca să ai timp de
escapadele tale amoroase. Nu , mulțum esc, weekendul
viitor am program. Așa că doamna stă acasă. Vino, tati,
să vezi ce lego ți -am luat! a spus el, luându -l de mână pe
băiat și trăgându -l spre mașină.
– Stai puțin să îmi iau la revedere de la Călin ! i-a răspuns
copilul, încercând să își retragă mâna, dar fără a reuși.

191
– Lasă -l pe Călin să își ia singur rămas bun!
Călin nu spusese nimic și încerca să nu
explodeze pentru a nu agrava situația și mai mult. Era
principalul vinovat de această izbucnire a lui Radu, dar și
de bruscarea lui Rareș. A prefer at să scoată tăcut
bagajele din mașină, să o salute scurt pe Alexandra și să
plece. Un scandal nu era deloc pe gustul lui.
Ajuns acasă, măsura nervos livingul, așteptând
să treacă timpul pentru a o putea suna. Prezența lui Eric
acasă îl liniștea într -o oarecare măsură, știind că ea nu
rămăsese singură.
„Ești bine ?” i-a trimis un mesaj scurt pentru a
tatona terenul.
„Da, a plecat. Mulțumesc că nu ai intervenit. A ltfel
situația putea degenera urât ”
„Ce face Rareș ?”
„S-a liniștit. D upă ce i -a explicat tatălui lui că el
are șapte ani și că un le go cu fermă și animale pentru
copii de trei nu mai prezintă interes. El îl iubește și îl
doare ceea ce vede, chiar dacă nu spune nimic .”
„Cum a reacționat Radu la remarca copilului ?”
„Urât. I -a spus „atunci să îți cumpere mă -ta ce
vrei”. Și a plecat ”.
„Îmi pare rău! Dacă nu apăream în peisaj probabil
nu treceați prin asta ”.
„Nu știm asta. E doar o presupunere. Vom
vedea .”

192
„Dacă îmi spui să plec, plec. Vreau să fii liniștită ”
Alexandra nu i-a răs puns. Iar Călin simțea cum
pulsul crește și gândurile negre îi invadează toată ființa.
„Nu, am jurat să nu mai las impulsivitatea să îmi
conducă viața. Plec să alerg”.

♣

Alerga în jurul lacului, așteptând cel mai mic
semn de la Alexandra . Dar numai tăcer e. Când deja
pierduse orice speranță, a venit recompensa.
„Nu vreau să mai pleci .”

♣
Așa cum lumea ne pupă sau ne înjosește cu
aceeași gură, așa și viața ne coboară spre a ne înălța
mai apoi pe culmi nebănuite. Cine coboară o dată în iad,
știe mai apoi să binecuvinteze mugurii luminii care apar
în răsărit.
Fusese ani de zile cerșetorul unei iubiri pe care el
o ucisese. Stătuse cu inima întinsă spre fericire și
primise doar firimituri uscate. Acum avea sufletul plin.

♣

193
– Peste două săptămâni, colegii noștri de facultate
organizează o reuninune. Nu s -a organizat la împlinirea
a zece ani și s -au hotărât să o facă acum.
– Minunat! Nu i -am mai văzut de atâta timp! Doar cu unii
dintre ei m -am mai întâlnit accidental pe ici, pe a colo.
– Nici măcar cu Lucian?
– Ba da, cu el, da. A fost prezent și la înmormântarea
bunicilor. Și la nunta mea. El era prietenul meu… până
când a trebuit să rup toate relațiile cu foștii prieteni din
cauza lui Radu.
– Mă gândeam eu că l -ai mai văzut!
– Vei înce pe din nou cu gelozia?
– Nu… Gelozia mi -a ucis viața. Acum o recunosc, o salut
și o las să treacă mai departe.
– Știi că Diana nu mai este printre noi, nu?
– Nu, nu știam. De ce?
– Pentru că…

194
RĂM ÂI CU BINE !

– Asta înseamnă că voi muri?
– ….
– Că voi muri curând?
– Din nefericire în acest caz vorbim de cel mult 3 luni.
Este foarte avansat!
– 3 luni… Mult timp. Suficient.
Medicul nu spuse nimic. Știa că la comunicarea
verdictului necruțător pacienții au comportamente dintre
cele mai diverse. Unii începea u să țipe. Alții aveau
atacuri de panică. Alții izbucneau în lacrimi. Se uita la
femeia tânără din fața lui cu cât calm și liniște primise
vestea.
– Întrebați -mă tot ceea ce doriți să știți. Încerc să vă
răspnd.
– Ce v -aș putea întreba, doctore? Nu aș fi egoi stă să
întreb de ce? Sunt copii mici care au cancer. Să întreb
eu … spuse, privind medicul din fața ei și îi zâmbi tăcut.
– Bineînțeles, puteți începe tratamentul cu citostatice.
– Un pic de oravă picurată în vene. Pentru ce?
– Nu ca însănătoșire. Doar pentru ameliorarea durerilor
și pentru…
– Doctore, știm amândoi că este de prisos. Am trei luni
pentru a -mi pregăti plecarea. Credeți că voi risipi clipele
acestea făcând lucruri inutile?

195
Se ridică de pe scaun și ieși tăcută din cabinet,
îndreptându -se spre salo n.

♣

Diagnosticul se confirmase așadar. Trei luni.
Prima dată când s -a adus în discuție ideea cancerului,
țipase.
– Sunteți nebuni. Sunteți nebuni cu toții. Eu nu pot fi
bolnavă de cancer. V -ați vorbit între voi? Eu sunt
sănătoasă, înțelegeți? Să-nă-toa-să! Vreți să mă omorâți
cu zile?
– Doamnă, vom vedea dacă se confirmă sau nu
diagnosticul. Deocamdată am spus doar că sunteți
suspectă de cancer.
– Eu nu am cancer! Înțelegeți ce vă spun?
Plecase din cabinet trântind ușa. Mai mult, spre
ieșire, dărâm ă tot ce îi stătea în cale, răzbunându -se pe
ghivecele de flori, asistente sau alți pacienți.
– Plecați acasă! Acești medici sunt nebuni!
Mintea ei se contorsiona grotesc pentru ca apoi
să țâșnească cu și mai mare forță. De ce eu? De ce să
fiu bolnavă? De c e să mor? Nu exiști, Dumnezeule, nu
exiști. Te urăsc din tot sufletul. Nu exiști! De ce mă
condamni la moarte? Ce Ți -am făcut eu Ție? Că n -am
venit la biserică? Parcă nu erai răzbunător. Pe cine am

196
omorât eu ca Tu să mă omori pe mine? Spune!
Spuuuuneeeeeee !
Conducea haotic pe străduțele înguste nevăzând
nimic în fața ei. Până în momentul în care mașina
rămase înfiptă într -un stâlp de beton. „Da, asta e! O să
mă duc să mă arunc în baraj. Doar nu o să stau să mă
transform în cobai pentru strudenți. Poate apoi o să vrea
să mă și împăieze”.
Băgă mașina în manșalier și se îndreptă în
trombă spre barajul aflat la 10 kilometri de oraș.
O să mor așa cum vreau eu, nu cum vrei Tu.
Înțelegi? Nu vreau să mă chinui. Apăs pe accelerație și
gata. Mare chestie! Atunci eu vo i râde ultima. Nu Tu.
Dacă mașina nu s -ar fi înțepenit pe marginea
șoselei, probabil gândul ei ar fi fost faptă. Rămăsese
prinsă între airbag și scaun și lacrimile curgeau. Plângea
pentru tot. Plângea pentru ea însăși. Pentru copiii ei.
Pentru părinții săi . Plângea.

♣

Crescuse într -o familie în care avea totul, fără a
avea, de fapt, nimic. Mult mai târziu, când viața o
adusese în anumite întâmplări, punând -o să se
contemple în oglinzi mai mult sau mai puțin
întâmplătoare, realizase că trăise o iluzie încă din
copilărie.

197
Crezuse că avea familia perfectă, în care părinții
se iubeau în felul lor și în care copiii se dezvoltau
armonios. Greu să înțelegi și să identifici din interior o
familie… „disfuncțională”. Greu să cuprinzi că ai preluat
rănile mamei tale și le -ai dus mai departe. Că ai suferit
din cauza tatălui alcoolic pe care nu ai reușit să îl
îndrepți, devenind o femeie căreia îi era foame de iubire.
Crezuse că este capabilă de iubire, când, de fapt,
nu trăise niciodată iubirea. Se aruncase plină de patimă
în brațele oricărui bărbat nepotrivit, nepăsător sau
indisponibil pentru a -și anestezia propria durere. Un
bărbat capricios sau instabil era un bărbat interesant și
misterios. Un bărbat imatur era fermecător, iar cel
imprevizibil, romantic.
Nu, foamea ei de iubire nu se putea contoriza în
numărul bărbaților, ci în înverșunarea cu care încercase
că înțeleagă un bărbat furios, să aline un bărbat nefericit
sau să încurajeze un bărbat incompetent, doar pentru a
fi … necesară.
Foamea ei se anestez ia singură prin toate
relațiile instabile în care intrase. Fără această anestezie,
depresia era la o clipire de pleoape distanță.
Unde să mai găsești astăzi o familie funcțională?
Și bunicii ei avuseseră tot o asemenea familie, apoi
părinții moșteniseră ac eleași comportamente de la
bunici, aprofundându -le și transmițându -le mai departe.
O familie disfuncțională nu este doar o familie în care

198
există un părinte alcoolic sau dependent de droguri. O
familie disfuncțională era, pentru ea, familia în care inima
nu era ascultată. Inima care plânge după o mângâiere.
Mintea vrea și ea să se exprime, dar e redusă la tăcere.
Fiindcă nimeni nu are timp să sărute sufletul.
Nu avem timp să ascultăm prelegerile copiilor
noștri, admonestându -i cu „Ce știi tu?”. Nu suntem
interesați de felul lor de a gândi și de a se exprima. Când
autenticitatea lor iese la iveală, le frângem aripile cu acel
„Stai în banca ta!”. Avem subiecte tabu. Nu discutâm
despre ce ne afectează, fiindcă „E rușine” sau „Despre
așa ceva nu se vorbește”. D e mici îi devalorizăm moral
și psihic, așezându -i în fața televizorului sau dăruindu -le
tablete și smartphone -uri. Nu înțelegem că refuzând să îi
încurajăm în propriile explorări și percepții, îi
condamnăm la o viață trăită într -o realitate falsă,
imaginar ă în care adevăratul eu este negat. Bolile
copilăriei… oare nu sunt doar efectul incertitudinilor,
nesiguranței, lipsei de echilibru și inadaptabilității care îi
macină de la cele mai mici vârste? Ajungem femei,
ajungem mame și perpetuăm același sistem d eficitar
care pe noi înșine ne -a îmbolnăvit. Doctore, cum să mă
tratez de copilărie?

♣

199
Intră în prima biserică întâlnită în cale. Sub turla
bisericii, în locul acela în care se simțea cel mai aproape
de Doamne, în fața icoanei, se simți puternică. Simți
energia invadând -o. Și o dată cu ea, pacea.
Nu, nu îi mai era frică de moarte. Era doar un
episod al vieții. A junsese la capăt de drum. Sfârșitul nu e
decât un nou început. Plângem când venim în această
lume, plângem când plecăm spre o alta. Nu știm să ne
bucurăm nici de început, nici de sfârșit de teama
necunoscutului.
Era calea ei…

♣

Doamne… pe toate le -am făcut în viața asta.
Tu ai spus „ Să nu ucizi! ”. Dar am ucis. N -am ucis
nici om, nici prunc nu am lepădat din pântec. Mâna mea
nu s-a ridicat as upra niciunui seamăn de -al meu. Dar,
Doamne, vorba mea? Sau privirea mea care îngheață?
Câți oameni nu am secerat cu cuvintele mele…
Câți oameni nu au căzut sub insultele și ocările spuse…
Câte vise nu am oprit înainte de înfăptuire… cu un singur
cuvânt. Căci dacă le -am omorât oamenilor speranța, nu
i-am omorât, de fapt, pe ei înșiși?
Chiar dacă crimele mele nu sunt condamnate de
societate, Tu vezi, Doamne, și știi…

200
Tu spui „ Să nu minți! ”. Din minciună albă și
minciună neagră s -a țesut viața mea. Mi nțeam pe unul
ca să mă accepte, ca să mă iubească, să mă ajute sau
să mă ocrotească. Mă mințeam pe mine ca să nu mă
mai știu. Să nu mă mai aud. Mă mințeam justificând în
atom și moleculă fiecare cuvânt strâmb.
Suntem mințiți din primii ani de viață. Conșt ient
sau inconștient. Intenționat sau fără voie. Dar suficient
de convingător pentru a pune sistemul la punct și a -l
transmite și noi mai departe. Uneori e prea târziu să
ieșim din urzeală. Uneori urzeala e atât de rezistentă,
încât, cu fiecare zbatere, ne încleștăm și mai mult, ca o
insectă în pânza lacomului păianjen. Alteori nu realizăm
absolut deloc că trăim mințindu -ne și mințind.
E mult mai dureros să îți dai seama că ani de zile
nu ai făcut decât să te minți pe tine însăți. Să îți creezi
un alt chip și un alt trup. Să percepi realitatea printr -un
sită de falsuri. Mințindu -te, îi minți și pe alții. Și chiar
când nu pronunți un fals adevăr, minți prin omisiune,
ascunzându -ți faptele.
Am mințit. Tu auzi, Doamne, și știi…
Tu spui „ Să nu fii desfrânat !”. În lumea în care eu
trăiesc, cei cuceriți sunt trofee de etalat în fața celorlalți.
Și femei și bărbați ne mândrim cu cuceririle noastre. Nu
mulți bărbați mi -au întinat așternuturile. Dar atâția bărbați
mi-au dezmierdat mintea. Chiar și atunci când era m sub
Taina C ununiei Bisericii Tale, trupul meu tânjea după

201
mângâierea unui bărbat oferit de hazard. Era foc în
carnea mea. Era vâlvătaie în mintea mea. Fugeam de
acasă, noaptea târziu, după ce soțul meu adormea,
lăsând copiii în grija sorții. Fugeam să re trăiesc , într-un
hotel ieftin sau pe bancheta mașini ,i pasiunea…
Neiubindu -mă eu pe mine însămi, căutam utopic
în afară pe cineva care să mă iubească. Și ajunsesem
să confund iubirea cu pasiunea. Încercam să liniștesc
trupul, înrobind și mai mult sufletu l. Înlocuiam lipsa
afecțiunii din relația de cuplu cu satisfacția sexuală din
afară. Clipa de extaz ieftin mă propulsa în optimism și
entuziasm. Era supapa mea. Pasiune versus romantism.
Fizic versus spirit. Și câștigătoare la puncte… pseudo –
amorul!
Tu spui „Să nu furi! ”. Am furat. Am furat bani. Am
furat iluzii. Am furat idei. Și am făcut -o egoist, fără nici un
regret. Pentru ca mie să îmi fie bine. Am furat bani de
acasă, trădând încrederea lor și lăsându -i să se
bănuiască unul pe altul. Am furat pentru a nu părea
săracă. Pentru ca alții să nu mă strige „Sărăntoaco!”.
Devenind săracă la suflet. Am furat pentru ca alții să nu
mă desconsidere. Desconsiderându -mă în propriii ochi.
Să nu fiu bătaia de joc a nimănui. Alteori am furat ca să
cumpăr oameni. C rezând că așa îi voi ține lângă mine.
Le-am cumpărat sufletul pentru ca eu să nu mă mai simt
singură. Da, mi -am cumpărat parteneri de singurătate…

202
Am furat ca să… și pentru ca… Deșertăciuni sunt azi. Am
furat și mi -am văndut, astfel, sufletul…
Tu spui „Cinstește pe tatăl și pe mama ta !” Mulți
ani am crezut, sau poate doar am vrut să cred, că mi -am
venerat părinții. Am crezut asta cu infatuarea copilăriei,
adolescenței sau tinereții. Apoi, trezindu -mă, am realizat
de câte ori i -am judecat și condamnat î n mintea mea. de
câte ori i -am blamat pentru deciziile luate, referitoare la
mine sau separat.
Nu l-am cinstit pe tatăl meu când trebuia să merg
să îl conving să vină acasă, beat fiind. Nu l -am cinstit
când, de atâtea ori, privindu -l în somnul beției sale, îți
spuneam Ție că decât așa, mai bine lipsă. Nu l -am
cinstit când i -am țipat în față „Nu ești tatăl meu! Eu nu
am tată!” Nici atunci când l -am mințit sau i -am ascuns
lucruri. Nici atunci când îi desconsideram povețele.
Nu am cinstit -o pe mama mea atunci când
concuram cu ea pentru dragostea tatălui meu. Nu am
cinstit -o atunci când am judecat -o că e rea și nu știe să
se poarte cu propriii copii. Nici atunci când am hotărât că
mama e îngustă la minte. Nici când îi evitam privirea sau
mă strecuram pe furiș în casă.
Nu, nu mi -am cinstit părinții. Nu am ratat nici un
singur prilej de a -i contrazice. De a ridica tonul vocii.
„Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui
tău”. Nu numai că am poftit, dar am și luat. Și cu
dobândă, pentru a nu fi la fel, ci mult deasupra lui.

203
Tot ce altul avea, consideram că mi se cuvine.
Chiar de îmi era folositor sau nu. Mi -am hrănit atât de
mult timp sufletul cu dulcea otravă a invidiei , fără a putea
înțelege că ori de câte ori invidiam, făceam declarații
gratuite de inferiorit ate. Nu, nu mă cunoșteam. Sub
sutele de măști de apărare, eu -l meu gârbovit se tânguia
în surdină. Mare taină să îți poți asculta sufletul căzut în
propria isihie. Și mare har.
„Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește! ”.
Nu am fost învățată să merg la Sfânta Liturghie. Mama
nu avea asemenea preocupări religioase. Iar tata era
ateu convins. Acum cred că el doar se declara ateu.
Probabil că dacă ar fi admis existența Ta, l -ai fi mustrat.
Sau el s -ar fi simțit rușinat. De altfel, nu cred în ateism.
Toți credem în tine, chiar dacă numele pe care Ți -l dăm
este diferit. Toți credem într -un Creator al tuturor
lucrurilor, modalitatea și instrumentele prin care ajungem
la Tine sunt diferite.
Duminica era de dormit până târziu. Sau pentru
curățenie. Sau pentru spălatul rufelor ori tăiatul lemnelor.
Mers la biserică? Pierdere de vreme. Nu este
Dumnezeu în noi? Nu ne putem ruga la fel de bine
acasă, eventual stând în vârful patului? Că doar și de
acolo ne auzi. De ce să merg la biserică? Să mă ia toate
acele doam ne onorabile ajunse la o anumită vârstă la
sfaturi sau mustrări „Nu se merge pe acolo!”, „Du -te și te
închină la icoană!”, „Nu sta pe scaunul acela, e al

204
doamnei…!”. Apoi privirile lor care numai spre sfinți nu
erau înălțate și nici privirii tale nu i se mai permitea
nimic.
Se merge la biserică ca la un eveniment monden,
gratuit, singurul la dispoziția persoanelor mai ales în
vârstă, investite cu șefii efemere. Mă deranja inițial
această atmosferă pe care o găseam în orice biserică.
Mai apoi m -a durut. Ș i am căutat bisericile goale. În care,
îngenuncheată la icoană, să pot plânge în hohote.
Târziu am descifrat semnificația zilei Tale. Și
umilită , mi-am plecat atunci fruntea și am plâns…
Doamne, e greu ca eu să mă pot ierta. Chiar
dacă sunt încredințată că tu o faci. Dar eu nu sunt Tu.
Cu toate că Tu ești eu…
Simt că am renăscut atunci când te -am readus în
viața mea deșartă. Atunci când cuvintele psalmistului
David îmi răsunau în suflet și nu în minte „… atunci când
vei judeca T u!”
Mi-ai dăruit acum at âtea răsărituri de soare și tot
atâtea asfințiri. Îți mulțumesc!

♣

Ajunsă acasă , merse ușor în căutarea copiilor.
– Bună, mamă! Ce faci?
– Hei, ai ajuns! Cum a fost? Greu? Arăți epuizată.

205
– Mereu e obositor când sunt treburi de rezolvat. A
trecut! spuse îmbrățișându -și mama.
În timp ce a cuprins cu brațele trupul mamei,
realiză că mai avea atât de puține ocazii în care va mai
putea face acest lucru. O mai îmbrățișă încă o dată. Cu
tot dorul îmbrățișării din copilărie. Cu toată neîmplinirea
viitorului.
– Te iubesc, mamă! Și se retrase din îmbrățișare,
făcându -și de lucru cu un pahar cu apă pentru a nu i se
vedea lacrima. Unde sunt copiii?
– Au ieșit cu Mihnea în parc. Nu mai aveau stare și i -a
scos să se ventileze. Ai timp să îți faci un duș până se
întorc ei.
„Am timp…” Zâmbi. De acum tocmai timp nu mai
avea. Erau atâtea de făcut… Dar, totuși, un duș în
așteptarea lor…

♣

Avea doi copiii minunați, Ela și Sebi. Doi copii
care erau miracolul ei. Bucuria ei. Motivul pentru care se
trezise la viață.
Intră în cameră și privi zâmbind fotografia celor
doi. Ce repede creșteau. Mâine – poimâine intrau la
școală. Dar ea nu va mai fi acolo.

206
Nu va mai fi nici în prima zi de școală, nici la
serbarea cu coroniță de la finalul anului. Și nu va mai fi
nici mai târziu.
Gata! Nu e timp pentru lacrimi. Doar pentru un
duș…

♣

Nimeni nu trebuia să știe că finalul era atât de
aproape. Cum să îi spună mamei: „Mamă,eu peste trei
luni, mor!” Cum să îi spui unei mame că îi moare copilul?
Cum să le spui copiilor că mama lor nu va mai fi?
Liniște! Avea nevoie de liniște ca să își ordoneze
gândurile!
♣

Doamne, mai am puțin. Încă nu am terminat totul.
Mai dă -mi o zi!
♣

Dragii mei, Ela și Sebi,

Vă iubesc și v -am iubit din clipa în care am aflat
că sunteți două boabe de orez la mine în burtică.
Așteptam fiecare ecografie lunară ca pe o întâlnire de
suflet, o întâlnire la care vă număram bătăile inimii și

207
mângâiam cu privirea liniile de pe monitor. Fără să
încerc să vă identific, mulțumindu -mă să vă știu acolo.
Vă iubesc! Când v -ați născut, cu siguranță
hohotul vostru de râs a născut o zână. Poate chiar pe
Tinkerbell. Clopoțica. Iar veselia voastră a umplut viața
mea.
Am fost împreună cănd vă legăna m în brațe.
Când vă fugăreați în casă, mergând pe palme și
genunchi. Când ați făcut primul pas. Când ați spus
„Mama”, eu am fost acolo.
Azi mama a plecat într -o lungă călătorie la
Doamne. Acolo, sus, de unde vă voi privi și ocroti cu
toată dragostea mea. Ț ineți minte ? Cândvă spuneam că
vă iubesc până la cer și înapoi? La cerul acela pleacă
azi, mami.
Mereu voi fi acolo unde voi veți fi. Și în prima zi
de școală, voi sta lângă voi în bancă. Și când veți învăța
să scrieți bastonașe, mâna mea va îndrepta stilo ul
buclucaș , dacă acesta nu va vrea să scrie. Și când veți
aduna doi cu doi.
Vă iubesc! Să zâmbiți! Viața este frumoasă! Voi
sunteți minunile mele!
Mama

♣

208
Dragă Mihnea,

În sfârșit, liber de -acum. Nici eu, nici tu nu am
avut curajul de a ne desprinde di n acest pamflet hilar în
care ne -am înmormântat amândoi. Ne -am complăcut
într-o codependență reglementată de valorile sociale,
fără să fi încercat măcar să accedem spre propria
fericire. După care amândoi tânjeam.
Știu că nu m -ai iubit. Nu -ți reproșez nimi c, nu te
teme. Aveai nevoie de mine, iar eu eram mai mult decât
încântată să fiu de ajutor. Ne -am jucat rolul distribuit și
poate chiar am putea primi un Oscar. Dar cât de puțin
autentici am fost în propria viață.
De multe ori am încercat să scriu Povestea mea.
Lucrurile nu se legau. Mâna se împotrivea să scrie.
Mintea nu vroia nici să își amintească, nici să creeze.
Până în clipa în care am înțeles că eu nu sunt decât o
pagină a acestei povești. Restul este despre oamenii pe
care i -am întâlnit. Ca lecție. De iubire. De prietenie. De
deznădejde. De înțelegere. De toleranță. De minciună.
De perfidie. De aroganță. De superficialitate. Pentru că
toți acești oameni, cu un singur cuvânt sau cu o singură
privire, au cioplit cu propria daltă pentru a fi eu cea car e
sunt astăzi.
De la fiecare om pe care l -am întâlnit în calea
mea am învățat Viața. Viața… o înșiruire de pași, de
bifurcații, de lecții…

209
Sunt o simplă femeie. Nimic nu mă ridică și nimic
nu mă coboară. Chiar dacă trăim o lungă înșiruire de
comparații . Și prima comparație apare la naștere: nota
10. Nota 9. Nota 8. Nota 7. Note dintr -un catalog Appgar
al șablonării umane. Apoi urmează e grasă – e slabă, e
albă – e neagră, e înaltă – e scundă, e fată – e băiat.
Urmează etichetele familiei. Ale școlii. Al e societății. Și
învățăm să ne pierdem de mici sub garderoba de
identități false ale lumii, tânjind după … CEVA.
Vine vremea când credem că CEVA -ul este
material, că stabilitatea financiară ne va face să ne
simțim în sfârșit împliniți. Ne bucurăm de gen ți și pantofi.
De bijuterii nobile. De o mașină scumpă. De mesele
sofisticate la restaurantele cu stele Michelin. De excursii
extravagante în destinații exotice. Și CEVA -ul e tot
acolo…
Învățăm de mici că noi, ca femei, nu suntem
împlinite decât în prez ența unui bărbat. Sufletul –
pereche. Suflet -pereche ce ne este inoculat prin toate
basmele cu Feți -Frumoși și Ilene Cosânzene care, după
ce s-au căsătorit, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Și așteptâm prințul pe calul lui alb până când, într -un
final, ne căsătorim pentru că TREBUIE să ne căsătorim,
devenim mame, pentru că TREBUIE să devenim mame.
Așa am învățat că vom fi împlinite. Dar CEVA -ul… tot
acolo.

210
Ajungem să alergăm într -o cursă cu obstacole în
căutarea fericirii… Căutăm fericirea în afara noastră. Așa
cum și pe Dumnezeu îl căutăm tot în afară…
Căutam naivă acel CEVA pe care nu -l găseam
nicăieri. Simțeam că e undeva în urma mea, dar pași -mi
alergau prea repede, rătăcindu -mă. Îl strigam
întorcându -mi mereu capul, dar nu -mi răspundea nimic.
Râdea mereu, aninându -se de ciulinii drumului.
La o răspântie m -am împiedicat de propria
fericire și drumurile noastre s -au unit. I -am văzut chipul
și sufletul mi -a tremurat amuțit. Nu i -am spus să rămână,
nu l-am întrebat cum îl cheamă. Răspântia s-a terminat
și unul a plecat la stânga, celălalt la dreapta.
Nu știam cine e și de unde vine. Dar era CEVA -ul
meu. Îl căutam mereu în toate răspântiile, dar îmi
răspundeau doar câinii singuratici.
Viața nu e decât o lungă căutare. E un păcat să
te oprești . E o durere să continui. Cauți iluzionat toată
viața și pleci Dincolo fără să găsești altceva decât
nimicul din jur.
Am căutat mereu în afară; până într -o zi când am
început să cred că nu există. Dar speram, în sufletul
meu, să apară și să alunge acel în tuneric ce mă învăluia.
Am învățat de mică să mă ridic și să merg mai departe
după fiecare căzătură. Dar zgârieturile au rămas și s -au
adâncit cu fiecare nouă lovitură. Eram într -o prăpastie
ale cărei margini nu le cunoșteam și nici nu știam că

211
există. O p răpastie în care mă aruncam singură zi de zi.
Dar în momentul acela cineva m -a strigat de sus și am
ieșit târându -mă pe coate, în căutarea strigătului, în
căutarea numelui meu rostit.
Am căutat mereu în fericirea altora propria mea
fericire. Și n -am înțele s că nefericirea constă tocmai în
faptul că nu o măsuram pornind de la mine, ci de la alții
pe care eu îi consideram fericiți.
Acum ceva vreme am aflat ce urma să se
întâmple. Iar astăzi a fost ultimul meu răsărit de soare.
Bucură -te de viață! Iubește! Iu bește -te!
Rămâi cu bine!

♣

Dragă mamă,

îmi e atât de greu să îți scriu. Și în minte îmi apar
versuri întregi din poeziile pe care ți le recitam când
eram mică.
„Măicuță dragă, cartea mea
Găsească -mi-te-n pace!”
Îți amintești, nu -i așa?
Cu trei luni înainte de momentul în care tu citești
aceste rânduri, s -a confirmat diagnosticul: cancer. Nu -ți
puteam spune. Te -aș fi rupt în bucăți și tot acest răgaz
care mi -a fost dăruit s -ar fi transformat într -un coșmar.

212
De cancer am murit, mamă, nu de infarct. Așa
i-am rugat pe medici să spună. Îți amintești cum toți mă
felicitau pentru că am slăbit și mă întrebau ce cură de
slăbire urmez? Cancerul… În ultimele mele zile am fost
așa cum dintotdeauna mi -am dorit să fiu: slabă. Datorită
cancerului care mânca din mine în fiecare zi. Am fost
fericită, fiindcă, în sfârșit, am putut îmbrăca orice
doream. Mă uit la fotografiile în care eram îmbrăcată în
costum de piele și arătam perfect. Câți ani nu am irosit
visând la o asemenea siluetă.
Îți amintești mania mea din ultima vreme pentru
parfumuri? Nu era un moft, mamă. Nu aruncam banii pe
fereastră. Era necesitate. Nevoia de a acoperi cumva
mirosul de carne putredă pe care începeam să îl
răspândesc. Sebi a spus într -o zi, întorcându -se de la
grădiniță: „Miroase a om mo rt!” Copiii nu mint. Eram doar
eu. Un mort încă în viață.
În ultima lună nu am fost la nici un curs de
specializare. Durerile erau tot mai mari. Și urletul se
zbătea să răzbată. A m fost la mănăstire. Fii pe pace!
Maicile au făcut tot ce au putut ca să mă a line, stând
mereu la căpătâiul meu, zi sau noapte. Iar împărtășania
mi-a fost cel mai de preț medicament. Doar ea ar mai fi
putut acum să îmi spele sufletul.
O singură dată am fost la spital.
„Să vezi pe -aici și ciungi, ș -ologi
Hristos să -i miluiască.

213
Tu mergi la popa -n sat să -l rogi
O slujbă să -mi cetească”.
Doar asta îmi răsună și acum în minte,
gândindu -mă la acel moment.
Am fost ferită de boli cumplite sau de o moarte
fulgerătoare. Mi s -a dăruit cancerul ca binecuvântare a
regăsirii mele. Am avut p rilej să mă împac cu tot și toate.
Să pregătesc totul. Să vă mai iubesc un pic. Acum sunt
eu, mamă! Cu sufletul liniștit ca atunci când am pășit în
această lume. Și sunt bine!
Eu nu am fost femeie. Am fost doar un om existat
de clipele care treceau în goan a lor. Un om respirat de
ceilalți.
Am devenit ceea ce tu ți -ai dorit să fiu. De mică
mi-am însușit trăirile tale. Simțirile tale. Privirile și fricile
tale. Pentru că, mamă, cum aș fi putut fi veselă când tu
erai mereu tristă? Cum aș fi putut cânta de buc urie și să
râd în hohote când tu plângeai în tăcere, în spatele
zâmbetului, crezând că nimeni nu te știe? Cum puteam
să nu te ascult și să nu merg la liceul la care tu ai vrut să
merg, să urmez facultatea pe care tu ți -ai dorit -o pentru
mine – pentru tine, să dobândesc poziția socială pe care
tu ți-ai atins -o prin mine? Când tu mi -ai dat totul, cum
puteam să nu te ascult?
Terapeuții ar spune că astfel mi -am anihilat
copilul interior. Se vorbește atât de mult de acesc copil
interior, încât, luând lucrurile m ot a mot așa cum facem

214
de obicei, vom ajunge la dedublare de personalitate.
Copilul interior în sus, copilul interior în jos. În fapt, de ce
ne ferim atât de tare să vorbim de eu -l nostru în forma lui
cea mai pură? Eu-l nostru, schingiuit de mentalități și
superstiții deșarte…
Eu din copilărie mi -am înmormântat eu -l. Fără
bocitoare. Fără ritualuri. Fără un rămas bun conștient și
asumat. Conform turmei pe care am urmat -o docilă și
mândră că fac parte din ea.
Sau poate că nu l -am înmormântat. Poate doar
m-am dar de trei ori peste cap și m -am transformat, rând
pe rând, într -o succesiune de personaje de poveste. Am
fost și Ileana Cosânzeana, dar și Rățușca cea urâtă. Am
fost și Cleopatra, dar și vipera ce și -a înfipt colții în gâtul
ei delicat, spălat în la pte. Și Lucreția Borgia. Și Xena,
marea amazoană, luptând pentru oameni. În fapt, nu am
fost cu nimic diferită de toate celelalte femei, fiind, ca și
ele, și eroină, și curtezană, și mamă și preoteasă. Doar
că spre deosebire de o femeie asumată, eu nu am j ucat
toate aceste roluri din propriile convingeri, ci potrivit
scenariilor altora; așa se cuvenea, așa era bine, așa se
cerea.
La întâlnirea cu dragul meu prieten cu barba
lungă și neagră, după ce m -a ascultat, mi -a pus o
singură întrebare: „Și Diana, ce vrea Diana ?”
Am rămas uitându -mă fix în ochii lui. A fost,
poate, tunetul de care aveam nevoie că să realizez ce

215
sunt și cine sunt. Am clipit de câteva ori, încercând să
mă adun. Dar min tea își cumpărase bilet la monta gne
russe și se rotea amețitor.
După ac ea întrebare, m -am tot căutat. Pe mine.
Ce vrea Diana ? Ce vrea? Păi de unde să știe Diana ce
vrea, câtă vreme eu nu o cunoșteam?
Mi-am amintit atunci de o poveste citită
întâmplător și cu care, multă vreme , m-am asociat.
„A fost odată ca niciodată un uri aș cu ochi
albaștri îndrăgostit de o femeie mărunțică, ce visa să
aibă o casă mică, cu o grădină sub fereastră și în
grădină mulți cafrifoi cu flor ile-n lumină. Dar uriașul, cu
mâinile lui de uriaș, menite să înalțe un întreg oraș, nu
putea îndeplini visul femeii. Adică nu putea construi o
căsuță mică, cu o grădină sub fereastră și în grădină
mulți caprifoi cu florile -n lumină. Iar într -o zi, când
soarele -a apus, ea ochilor albaștri le -a spus „Rămâneți
cu bine!”. Și a venit un oarecare, cu avere și stare și a
dus-o pe femeia mărunțică la visul ei. Adică, la o căsuță
mică, cu o grădină sub fereastră și în grădină mulți
caprifoi cu florile -n lumină. De atunci uriașul cu ochi
albaștri e singur pe lume. Singur de tot. Dar și -a dat
seama că dragostea lui de uriaș nu ar fi putut încădea
într-o căsuță mică, cu o grădină sub fereastră și în
grădină mulți caprifoi cu florile -n lumină.”
Mult timp, ca și alții , am considerat -o o poveste
de dragoste neîmplinită. Abia în contextul întrebării „Ce

216
vrea Diana ?” am realizat de ce vibram atât de tare la
auzul ei… fiindcă era propria mea poveste de dragoste.
Eu, adevărata eu, eram uriașul cu ochi albaștri… iar
femeia mărunțică, produsul societății, femeia în care eu
mă transformasem.
Uitarea de sine și asimi larea unei false identități,
ruinează sufletul. Sufletul plânge, trupul somatizează. Iar
cea mai înaltă și mai nobilă somatizare este cancerul.
Sau ultima frontieră a suferinței interioare.
Privind în urmă, realizez că am primit multe
mesaje de avertizare. Oprește -te! Dacă m -aș fi oprit la
timp… Dacă deschideam ochii.. Dacă mă recunoșteam
la timp, viața mea întreagă ar fi fost alta. Nu vorbim
acum despre o greșeală, ci despre o alegere personală.
Da, îmi asum. Prin toate deciziile mele, eu am ales să
dezv olt cancerul.
Nu facem cancer pentru că mâncăm prea mult.
Nici datorită consumului de sare. Sau pentru că nu bem
doi litri de apă pe zi. Sau pentru că nu facem sport.
Facem cancer pentru că în loc să fim preocupați de
adevăratul „eu”, suntem preocupați de trendul măștilor
pe care le purtăm. Uităm să îl trăim pe eu. Suntem atât
de preocupați de statul la cozi pentru a obține bilet la
teatru, încât uităm să privim cerul. Să ne lăsăm fața
mângâiată de bucuria stropilor de ploaie. Să îmbrățișăm
un copac. Să mân gâiem o pisică. Atât de preocupați de

217
număratul banilor ce ne curg printre degete, încât
foșnetul frunzelor rămâne necunoscut.
Facem cancer pentru că ne lăudăm că iubim.
Spunem „Te iubesc!” cu aceeași ușurință cu care urăm
”Bună dimineața!” Ne mândrim cu i ubirea necondiționată
pe care, nu -i așa, cu toții o avem. Și ne trezim
judecându -i pe ceilalți și iubindu -i necondiționat în
același timp. Îi omorâm cu pietre în timp ce, de la
tribună, le declarăm iubirea. Eu sunt unul dintre acești
oameni. Iar pentru dev alorizarea dragostei, merit ce am
acum. Căci dacă „dragoste nu am, nimic nu sunt” și dacă
„dragoste nu am, nimic nu -mi folosește”.
Am trăit o viață superficială, în tr-o lume
superficială, cu iubire superficială. Prizonieră a propriilor
decizii. Victimă a propriilor hotărâri.
Cât de frumos se țese viața unui om rămas Om.
Dar câți rămânem oameni? Câți rămânem vii? Abia în
momentul în care mi s -a pus întrebarea „Ce vrea
Diana ?” am devenit vie. Vie într -un corp mort. Până
atunci eram moartă într -un corp viu.
Cancerul a fost încercarea supremă de salvare a
sufletului meu. Voi, cei care încă sunteți liberi, nu
așteptați momentul acesta. Treziți -vă! Iubiți -vă pe voi
înșivă ca, mai apoi, să îi puteți iubi și pe ceilalți. Cu multă
dăruire. Nu degeaba se spune că at unci când m -am
îndrăgostit de mine a fost începutul unei iubiri de o viață.

218
Bucurați -vă de tot ceea ce aveți și de tot ceea ce
iubiți. Trăiți pentru azi și nu pentru ieri sau pentru mâine.
Lăsați trecutul să se odihnească în pace și viitorul să
vină la tim pul cuvenit. Trăim o viață fără să ne dăm
seama și ajungem să cerșim clipe. Nu fiți egoiști. Pentru
unii dintre noi, soarele mâine va răsări -n zadar.
Refuzăm să trăim prezentul și ne lăsăm târâți în
mlaștinile trecutului. Nu e ușor prezentul. De multe ori
preferăm să ne anesteziem cu orice pentru a face față
realității. Mergem la săli de fitness sau ne înscriem la
lungi probe de maraton , nu numai în încercarea de a ne
lăuda în fața celorlalți, dar și pentru a ne anestezia
mintea care țipă și țipă. Cu transp irația șiroindu -ne pe
față, avem un moment de libertate, un moment în care
gândurile gata, s -au oprit. Ce dulce e tăcerea. Sunt bine.
Când nu facem sport, socializăm pe rețele cu
prieteni mai mult virtuali, prieteni pe care nu îi vom avea
niciodată alături, dar din ale căror comentarii sau trăiri ne
hrănim orgoliul într -un sens sau altul.
Tu, mamă, să mă ierți! Pentru tot și pentru toate.
Pentru toate nopțile în care nu ai dormit ca să îmi
veghezi somnul. Pentru toate stricăciunile pe care le -am
făcut. Pentru toate momentele în care buzele mele nu au
rostit cuvânt. Pentru toate zilele în care nu te -am
îmbrățișat și nu ți -am spus cât de mult te iubesc.
Iartă-mă, mamă, te rog, iartă -mă!

219
Spune -mi, dacă ai ști că pământul suferă sub
greutatea pasului tău, ai continua să mergi sau ai învăța
să zbori? De azi am început să zbor spre lumină!
Încearcă să nu mă plângi, mamă! Sunt la
Dumnezeu acum. Sunt Acasă.

♣

O cruce simplă de lemn se ridica spre cer.
Momentul desprinderii de lut a fost momentul eliber ării
ei. A dat lutului ce se cuvenea lutului și universului ce se
cuvenea universului… Iubirea ei.

220
DANSÂND ÎN PLOAIE

În seara reuniunii, Alexandra a intrat în sală la
brațul lui Călin care nu s -a putut abține de la comentariul
„ca în vremurile bune”. Surpriza colegilor a fost însă
repede dată uită rii, preferând să rememoreze împreună
întâmplări din anii studenției, atunci când ei toți erau
tineri și frumoși.
– Bună seara, Alexandra ! Se p are că te -ai întors la
vechile iubiri.
– Bună, Lucian! Putem spune și așa! i -a răspuns ea
sărutându -l pe obraz cu afecțiune, simțind în ceafă
privirea lui Călin . De la discuțiile și dansul cu Lucian se
supărase în acea seară Călin și se întâmplase ceea ce
se întâmplase.
– Nu știam că voi doi sunteți iarăși împreună!
– Se pare că așa se așează lucrurile în viață!
– Mă scuzați că vă inoportunez, dar aș vrea tare mult să
dansez cu regina balului! îi întrerupse Călin .
– Și îmi ceri mie permisiunea de dans?
– Văd că începi să te șmecherești, i -a răspuns Călin în
timp ce îi îndruma pașii în direcția ringului.
– Te iubesc, Alexandra mea! acum 16 ani, în această
încăpere, eu mi -am semnat sentința la moarte. Tot în
această sală îți mai cer încă o dată iertare.
– Te-am iertat de atunci, i -a răspuns, asc unzându -și fața
la pieptul lui.

221
– Tangoul în brațele persoanei iubite se dansează cu
trupul, cu mintea și cu sufletul. Nu mai este un simplu
dans, este viața însăși. sau poate că viața este un
tangou. Căci și viața se trăie ște între extreme; între
suburbie și luxuriant, între durere și extaz, între
monotonie și emoție, între depravare și sfințenie. ca și
viața, tangoul se trăiește clipă de clipă, cu răsuflarea
tăiată. În viață și în tangou nu există nimic greșit; mereu
adapt ezi, improvizezi.
E un privilegiu să fii acum în brațele mele. Și un
supliciu să te am atât de aproape, fără să te pot săruta.
Aproape îmi doresc să ne întoarcem în vremea jocului,
atunci când pretextam că mă contrazici și puteam să îți
fur un sărut.
– Vrei să te contrazic? l -a întrebat ea zâmbind.
– Mi-e teamă să spun da. Teamă că dacă te -aș săruta,
totul va dispare și se va dovedi doar imaginația unui om
nebun. Mergem? Aș prefera să stau cu tine undeva
afară și să numărăm stelele, decât aici.
– Mergem.

♣

Stăteau în fața casei, pe pătură, privind spre
nicăieri. Era călduț și doar cțte o adiere de vânt le
întrerupea tihna regăsirii.

222
– Îți amintești excursia aceea la mare? a întrebat -o Călin,
aproape sfios, rupând un fir de iarbă.
– Crezi că aș putea să o uit? ai un talent nebun de a
convinge oamenii să facă cele mai năstrușnice gesturi.
Cât era ceasul când ai spus….? 4? 5 dimineața?
– Da, tuturor li s -a părut minunată ideea. La 8 eram deja
pe plajă.
– Doamne, atunci am dormit 4 într -un pat. Ca să îți
schimbi poziț ia, trebuia ca toți să se întoarcă după tine.
ca după soare. Cine a căzut atunci?
– Marian… Evident. Eu eram puternic ancorat de tine.
aproape că îmi doream să te miști, chiar dacă era
chinuitor. Dar tu dormeai cuminte ca o pisică.
– A fost haios! Cred că ap rindeam lumina din oră în oră
ca să îl adunăm pe Marian de pe jos. Și mai dura o
veșnicie să ne potolim râsul.
– Râsul nu mi -l prea amintesc, dar îmi amintesc nisipul
de sub pașii tăi, apa mării învăluindu -ți gleznele goale.
Păstrez și acum imaginea ta alerg ând pe plajă, parcă
plutind, în timp ce briza îți răvășea părul. Of, ce dor, ce
chin, ce jale… a mai adăugat Călin, cuprinzând -o în
brațe.
– Dacă ai ști tu ce gânduri aveam pe atunci… Aproape
roșesc și acum…
– Cam ce gânduri aveați, domnișoară?
– Chiar int enționam să te provoc, doar – doar m -ai fi
sărutat… Și țin minte că am încercat asta, dar tu erai

223
teribil de detașat; așa credeam eu. O singură dată părea
că îmi îndeplinesc visul, am crezut că o să mă săruți.
După ce te -ai apropiat încet, drăgălaș, și î n mintea mea
se derula melodia „J e t'aime ” al Larei Fabian și lumea se
oprise, în locul sărutului am primit doar o aranjare a
părului și un pupic pe vârful nasului. Brusc melodia a
încetat, s -a auzit sunetul de crash și simțeam nevoia
unei perechi de palme ca să mă aducă la realitate.
– Nu știam! Tocmai de teama unei perechi realiste de
palme, m -am abținut atunci să nu te sărut.
– Hm… chiar eram copii…
– Da. și copii am fost și mai târziu când am vizitat
Constanța și ție ți s -a năzărit brusc că îl vezi pe tat ăl tău
și am plecat în căutarea lui. Fără folos…
– Nu mi se năzărise, să știi. Chiar l -am găsit pe tata, doi
ani mai târziu, în Constanța.
Rămaseră tăcuți, privindu -se. Privirea lui Călin se
oprise pe buzele ei, sărutându -le imaginar.
– Aș vrea atât de mult să îți șterg rujul..
– Atunci șterge -l… i-a răspuns în șoaptă.
Călin s -a aplecat ușor spre ea și întreaga lume a
fost învăluită în uitare. Mâna lui i -a răsfirat părul,
oprindu -se acolo, în încercarea de a o aduce mai
aproape. I -a atins obrazul stâng cu nasul, alintându -se,
apoi i -a depus un sărut scurt pe vârful nasului, ca unui
copil cuminte. Amâna întâlnirea buzelor și ea simțea
cum nu mai are aer, cum fiorii urcă și coboară de -a

224
lungul trupului , cuprinzându -i întreaga ființă. Tremurul
ființei sale prevestea abandonul sufletului. Buzele s -au
atins încet, mișcându -se suav unele lângă celelalte , ca
într-o șoaptă. Gust. Tachinare. Asalt. Pasiun e. Dans.
Copilărie. Adolescență. Maturitate. Cumva buzele
desenau existența lor de până atunci, dar și viitorul.
Călin s -a retras reconvins, dar hotărât. Își ținea
ochii închiși pentru a păstra amintirea acelui moment.
Când i -a deschis și a privit -o, involuntar, ea și -a mușcat
buza de jos.
– Mă omori de -a dreptul când faci asta!
– Când fac ce anume?
– Când mă inviți să te sărut iar și iar!
– Cred că mai bine aș pleca acasă. Altfel nici eu nu sunt
convinsă că mă pot opri aici.

♣

– Călin , m-am gândit mult și aș vrea să îți spun ceva!
– Orice!
– Hai să ne așezăm puțin!
– Așa de grav este?
– … Nu știu cum și de unde să încep. În noaptea aceea…
Nu! La două luni dup ă noaptea aceea, un banal test ,
făcut în baie , a confirmat că eram însărcinată.
– Poftim? a tresărit Călin ridicându -se de pe canapea și
rămânând în picioare.

225
– Eram foarte speriată. Nu știam ce să fac.
– De ce nu mi -ai spus?
– Pentru că tu nu mai existai. Urma să fie copilul meu și
atât!
– Alexandra !
– Ascultă -mă! M -am angajat din nou la acel bar unde
lucrasem și înain te. Aveam mare nevoie de bani, eram și
în anul patru de facultate, cu licența și absolvirea…
– Alexandra !
– Am fost speriată. Frica m -a paralizat în totalitate. Chiar
mă gândesc acum cum frica ne inundă întreaga ființă, ne
anesteziază sufletul și ne învăluie în pânze de întuneric.
Am făcut programare pentru avort și m -am certat cu
Dumnezeu. Eram oarbă pe dinăuntru. Dar providența
m-a dus la locul potrivit, în momentul potrivit și am
întâlnit oameni care au împiedicat crima. În momentul în
care am auzit inima fetiței bătând, am conștientizat de
fapt că voi fi mamă și că ea urma să fie minunea mea.
Dar fericirea nu a durat prea mult. Într -o zi, în timp ce mă
grăbeam spre bar, am traversat strada în grabă și nu
m-am asigurat. Impactul a fost frontal, am zburat în aer
și am ajuns la spital. Acolo, după ce medicii au făcut tot
ce au putut să ne salveze, fetița mea a plecat la
Doamne. Iar eu am mai murit încă o dată și am înviat.
– Alexandra , tu… a răspuns Călin așezându -se din nou
pe canapea. Noi doi am avut un c opil? Am avut o fetiță?

226
– Da, noi doi avem o fetiță care este acum Sus și are
grijă de noi. Și ne așteaptă.

♣

Șocul fusese prea puternic. „Avusese un copil?
Fetița lui?”. Călin încerca să se concentreze la respirație,
fără să reușească. Cuvintele Alexandrei îl izbiseră direct
în piept, având un impact năucitor. Au fost timpuri când
ei au fost împreună, dar separați. Apoi ani întregi au fost
separați, dar împreună. Acum, când credea că vor fi în
sfârșit împreună și împreună, iată că apărea această
amintire dureroasă.
Fetița lui… Atât de mult visase la un copil al lui.

♣
– Mami, Călin nu mai vine pe la noi? a întrebat -o într -o
dimineață Rareș, după câteva săptămâni în care nu își
mai vorbiseră.
– Nu știu, Rareș. Călin este o persoană foarte ocupată.
El conduce o firmă cu foarte mulți angajați și trebuie să
aibă grijă de ei. Nu îi poate lăsa la voia întâmplării, nu
crezi?
– Dar mami, mi -e dor de el. Aveam ceva important să îi
spun.
– Și nu îmi poți spune mie?
– Nu, e între noi… Știi, ca între bărbați.

227
Se g ândea la apropierea dintre Călin și Rareș și
cât de frumos decurseseră lucrurile. Rareș îl acceptase
în totalitate și chiar prefera să aibă momentele lui
personale cu Călin, din care ea era exclusă.
Realiza că bărbatul avea nevoie de timp pentru a
asimila vestea. Iar ea era decisă să îi acorde timpul
necesar la capătul căruia se va decide dacă ei vor
continua împreună sau separat. Știa că informația aceea
îi va sfâșia sufletul, dar se simțea eliberată de povara de
a ascunde mereu lucruri. Minciună nu este numai
distorsionarea adevărului, ci și omiterea anumitor fapte .
Ca să plece pe un nou drum, vroia să plece curată, fără
ascunzișuri și cotloane din care monștri să pândească la
fiecare pas.
Călin nu o sunase și nici nu îi trimisese vreun
mesaj. Îi va respecta tăcerea.
♣

– Bună dimineața, tată! Pleci undeva? Ești tare matinal
astăzi!
– Da, merg. Cu tine. La shopping.
– Tu la shopping? Cu ce ocazie?
– Trebuie să îți schimbi garderoba. Nu vezi cum îți stau
hainele? Îți curg. Când te -ai uitat ultima dată în oglindă?
– Haide, tată!

228
– Draga mea, preferi o minciună frumoasă sau un adevăr
dureros? Parcă ai fi o moartă vie. Așa că hai, schimbăm
decorul. Mergem la shopingo -terapie!
– Bine!
♣

– Iartă-mă! Am avut nevoie de timp! a fost primul lucru pe
care Călin îl spuse atunci când a sunat -o.
– Ce aș avea de iertat?
– Faptul că am fugit… am fugit eu de mine, de tine, de
toți… Dar am fugit în mine. Ne putem vedea? Poți veni
aici?

♣

– Ne doare fuga celuilalt, dar cât de tare ne urlă propria
fugă. Cerem timp pentru vindecare, cerem timp ca pe un
plasture pe care îl lipim pe rană înainte de a dezinfecta
și trata. Așteptăm să se vindece, să vindece timpul
rănile, nu așa spunem?
De data asta am avut curajul de a mă ierta întâi
pe mine pentru ca mai apoi să pot cere iertarea celorlalți.
Mi-am asumat persoana mea din noaptea aceea, eram
tot eu. Și chiar dacă nu sunt fericit cu ce am făcut, așa
am acționat atunci, în funcție de cum era m și ce știam și
ce simțeam atunci. Ti mpul nu se mai întoarce pentru a
șterge trecutul. Dar nici nu vreau să îl mai păstrez negru

229
în existența mea, pentru a -i da ocazia să mă scufunde în
ceea ce eu nu mai sunt.
Te iubesc, Alexandra ! Mi-ai fost dragă din ziua în
care am am susținut examenul de adm itere la facultate.
Înger și demon în același timp. Femeie și copil. Veselie
și tristețe. Și în toată această dualitate, erai miracolul
meu, promisiunea mea că în viață nu totul este fals, că
dincolo de copii mai bine sau mai slab realizate,
originalul înc ă există.
În tot acest timp, mi -am dat seama că noi,
oamenii iubim egoist. Îi iubim pe ceilalți pentru că ne
împlinesc pe noi înșine. Îi iubim pentru că o parte a
celuilalt este, de fapt, propria bucățică .
Regăsindu -te, acum știu că pot să trăiesc cu
adev ărat. Rămânând eu.

♣
– Călin, ce îți dorești tu de la o relație? Sau cum vezi tu o
relație?
– În general sau relația noastră?
– Și una și alta.
– Așa cum ai spus și tu, orice relație are la bază
încrederea în celălalt, dar și în tine însuți. Încrederea în
ei doi sau în noi doi. Încrederea că orice s -ar întâmpla,
vom reuși să mergem înainte. Încrederea că atunci când
lucrurile par fără ieșire, vom putea găsi împreună soluția
adecvată. Dacă tot ai asemănat tu relația cu o casă care

230
are încrederea ca fundație, mai adaug și eu ceva aici; nu
merg pe premisa că dacă s -a ars un bec sau s -a stricat o
ușă, trebuie să schimb casa. Pot să schimb becul sau să
repar ușa. În zilele noastre despărțirile și divorțurile sunt
la ordinea zilei. Nu fac nici o referire la tine, acum.
aproape că nu ești în trend dacă nu ești divorțat, dacă nu
te plângi că te -a înșelat soțul sau soția. Părerea mea
este că am devenit atât de superficiali, încât nici măcar
nu căutăm soluții. Pur și simplu fugim. E mai ușor.
Vezi tu, noi nu mai sunte m doi puști care
consideră că fluturii din stomac sunt eterni și nici că
hormonii dezlănțuiți ne vor ține de foame. Cei 16 ani
care ne despart, ne -au adus și darul de a ne maturiza
frumos. Da, prin suferință, căci suferința este cea care
ne înalță dincolo de normalitatea din noi.
Nu intrăm acum într -o relație având așteptări pe
care să nu ni le comunicăm și pe care să le considerăm
adevăruri universale. Nu mai aducem acum nici măcar
experiențele păstrate din copilărie, nu mai aducem nici
viața de cuplu a pă rinților noștri pe care să vrem să o
copiem sau, din contră, să o evităm.
Maturizarea ne -a adus și responsabilizarea
fiecăruia, angajamentul și respectul care sunt
ingrediente absolut necesare unei relații. Pe de altă
parte, eu nu te iubesc pentru că mă i ubești, te iubesc pur
și simplu, fără a -ți cere nimic în schimb.

231
Nu consider că dacă simt ceea ce simt pentru
tine am anumite obligații. Nu sunt obligat nici să îți spun
în fiecare zi aceste cuvinte, nici să îți aduc flori în fiecare
zi, nici să te scot l a restaurant o dată pe săptămână. Așa
cum nici tu nu ești obligată să faci absolut nimic pe ntru
a-mi demonstra ceva. De aici se nasc multe frustrări, din
nevoia de a demonstra celuilalt, fără a te lăsa să
acționezi doar prin ceea ce simți.
Și mai cred că putem discuta despre orice. C hiar
dacă uneori în contradictoriu. Nu mă simt lezat când tu
îmi arăți că ai dreptate, nu mă simt mai puțin bărbat.
Sunt chiar mândru de tine. Prefer să îmi spui direct ceea
ce te nemulțumește, ceea ce te doare, căci nu spunea
Shakespeare că durerea care nu vorbește macină inima
împovărată și o frânge?
Asta e părerea mea. De exemplu, te -aș întreba
deschis acum, fiindcă tot ai ridicat mingea la fileu; ce nu
știi despre mine și ai vrea să afli. Ce nu îți place la mine?
Și ce îți pl ace?
– Hm… Alexandra tăcu și continuă să îl privească.
Referitor la ce ai spus, și înainte să îți răspund, aș vrea
sa adaug ceva. Mi -e teamă că tu cauți în mine acel copil
pe care l -ai cunoscut cândva. Acea fată , cozi împletetite,
care a acceptat Provocarea indecentă, a murit în
accident. Poate că rămășite din ea sunt încă în mine, nu
știu. La fel cum nu știu dacă vreau sau nu să le readuc la
viață.

232
Referitor la cum te văd eu pe tine, simt o
dualitate. Dualitatea poate fi la mine sau la tine. Pe de o
parte, sufletul meu simte că știe tot ceea ce trebuie să
știe, pe de altă parte, sunt conștientă că mintea mea va
fi machiavelică, că mă va lua la întrebări și va crea
scenarii atunci când nu vei răspunde la un telefon sau
vei întârzia într-o seară. Dar aici este provocarea mea –
de a nu asculta decât cu sufletul.
În ce te privește, parcă ar exista doi Călini. Unul
snob, trufaș, superficial, arogant, aflat într -o permanentă
competiție pentru supremație. Altul tandru, cald, modest,
timid și total detașat de circul social cotidian. Primul este
orientat spre câștigul material imediat, al doilea spre
binele angajaților, prietenilor, colegilor și familiei. În
prezența mea, există numai al doilea, în prezența altora,
acest al doilea este anihi lat în totalitate.
– Știu, dar nu purtăm cu toții măști? Nu avem un întreg
arsenal de măști pe care le purtăm adaptate la situație în
încercarea de a ne proteja? De suferință, de durere…
– Sau din dorința de a fi acceptați..
– Cam așa…
– Cred că nu vreau mult de la tine. Sau poate că în acest
puțin ce -l cer este totul. Vreau să nu mă minți. Vreau să
contez pentru tine. Vreau să mă ții în brațe și vreau să
mă faci să râd în hohote. Vreau să vorbești cu mine,
atunci când ceva nu merge așa cum ar trebui, și să
găsim împreună soluția.

233
– Așa să fie! Dacă nu aș face toate aceste lucruri, atunci
cele două cuvinte nu ar fi decât vorbe -n vânt.

♣

Alexandra s-a ridicat de pe fotoliu și s -a apropiat
tăcută de bărbatul așezat turcește pe podea, pierdut în
gândurile sale. I s -a așezat alături și i -a luat mâna
într-ale sale. Avea mâna rece, cu toate că fru ntea îi era
ușor acoperită de transpirație.
– Nu pot face promisiuni! Ar fi așa usor să îți spun acum
că vom fi împreună până când moartea ne va despărți.
Dar nu mai cred în promisiuni, așa cum nu mai cred nici
în clișee. Așa cum nu știm c âtă ață are mosorul vieții
noast re, nu știm nici cât timp are povestea noastră. Nu
știm ce vom avea de înfruntat împreună, cum va răsări
soarele sau dacă va ploua. Nu știm nimic.
– Și atunci?
– Atunci vreau să trăiesc astăzi ca și când ar fi ultima
mea zi. Și dacă e îngăduit un mâine, voi trăi la fel.
– Ultima zi? Ce vrei să fac em acum, în ultima zi?
– Vreau să faci dragoste cu mine. Aici și acum.
Călin a privit -o tăcut. Surpins , încântat, trist și
bucuros de opotrivă. Se simțea stângaci. Dincolo de
proverbiala lui masculinitate, acum era diferit, era cu
persoana pe care o iubea. S -a ridicat de pe podea și i -a
întins mâna pentru a o ridica. Apoi a ridicat -o în brațe și

234
a pornit spre dormitor. Ușa s -a închis încet, ca un alint al
poveștii din spatele ei.
Dar asta este o altă poveste, pentru oamenii
mari…

235
EPILOG

A-ți găsi propria cale de urmat nu este un lucru
ușor. Cine afirmă contrariul, fie „vorbește din cărți”,
într-un elan debordant de superficialitate, fie analizează
acest aspect la nivel pur teoretic.
Știm că puterea de a schimba ceva, de a NE
schimba, este în noi. Dar identificarea cheii,
decodificarea algoritmului de autovindecare este, poate,
esența întregii noastre existențe.
Trăim într -un matrix degenerativ, perpetuat cu
conștiință sau la nivel subconștient de la o generație la
alta. Vom fi capabili să ieșim din această rețea? Vom fi
capabili să rupem lanțul slăbiciunilor și să oferim altceva
copiilor noștri?
Copil fiind, afirmam cu tărie că nu voi repeta
comportamentul părinților mei, considerat greșit la vârsta
respectivă. Aflată în fața p ropriilor copii, reinterpretez
„greșelile” lor. „Stai cuminte!”, „Stai în banca ta!”, „Ce știi
tu!” și câte și mai câte… Sunt un mim genial al gesturilor
și expresiilor memorate la vârstă fragedă. Și cu atâta
ușurință și aplomb inoculez urmașilor mei ace leași răni
sufletești…
Acum văd. Am deschis ochii și văd într -adevăr
realitatea. O realitate crudă, vulgară uneori, brutală și
lacomă, agresivă și imorală. Dar sub atâtea fațete, se
ascunde atâta veche suferință și atâta durere… Iar sub

236
suferință , atât de multă iubire încă nemanifestată. De
teamă. Frica ne paralizează uneori, împiedicându -ne să
fim noi înșine.
Vreau să îmi deschid aripile și să zbor. Spre
mine. Spre ceea ce eu acum știu că sunt. Și voi zbura
atât de sus și cu atâta integritate în adevă rul meu, încât
se va coborî lumina în lumea mea mică.
Prietenul meu cu barba lungă și neagră, invocat
în paginile cărții, mi -a spus cândva că atunci „ Când
inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei.
Încălzește -te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe
rotunde și calde, de drag. Zâmbește , mâine va fi mai
bine! Vezi -ți de drumul tău, curat, demn și fericit.
Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele,
mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează.
Fii împăcat și rămâi în pace ”.
Să punem așadar lemne pe focul dragostei. Al
dragostei de sine, al dragostei de ceilalți. Așa vom face
primul pas pe Cale. O Cale a toleranței, a echilibrului. A
Adevărului și Luminii…
♣
Mă bucur de liniștea ce se coboară în mine,
învăluindu -mă cu flut urii pe care nu -i tulbură.
„Noi nu vom ști vreodată ce ne așteaptă mâine.
Tu bucură -te astăzi. Atâta îți rămâne.
Ia cupa și te -așează sub luna de cleștar,
Căci mâine poate luna te va căta -n zadar.”

237
CUPRINS

Prolog ………………………….. ………………………….. ………… 1
Primul pas ………………………….. ………………………….. ….. 3
Te-aș fi iubit, mamā! ………………………….. ……………….. 41
Eric, întoarce -te din Iad ………………………….. …………… 63
Cealaltă Ea… ………………………….. ……………………….. 100
Cafea dulce – amară ………………………….. ……………… 145
Acceptarea ………………………….. ………………………….. 173
Dansând în ploai e ………………………….. ………………… 220
Epilog ………………………….. ………………………….. …….. 235