Dăbală Victor – Horea [612053]

1
Universitatea de Medicină și Farmacie “Iuliu Ha țieganu ’’
Cluj-Napoca
Facultatea de Medicină

LUCRARE DE LICENȚĂ

Diabetul Zaharat și Stresul Oxidativ

Îndrumător:
Dr. Tiberiu Nistor

Absolv ent:
Dăbală Victor – Horea

2020

2
Cuprins

CAPITOLUL 1. PARTEA GENERALĂ …………… …….. ……….. …………. ………. 4
1. Diabetul Zaharat …………………………………………………………….. ……….. .4
1.1. Aspecte generale ……… …………… ………… ………. ………………………….. 4
1.2. Clasificare …………………………………………………………………….. ………. 6
1.3. Diabetul Zaharat de Tip 1 …………………………………………… ……… …..8
1.4. Diabetul Zaharat de Tip 2 ………………………………… …………. ……….. 12
1.5. Diabetul gestațional …………………………………….. ………… …………….1 7
1.6. Tipuri specifice de diabet ………………………………… ……………………1 7
2. Stresul Oxidativ …………………………………………………………. ………. ……19
2.1. Introducere ……………. ………………………………………………….. ……… .19
2.2. Asocier i între stresul oxidativ , diabetul zaharat și procesul
inflamator ………………………………………………………………………….. …………. .21
2.3. Apărarea antioxidantă ………………………………………………………….2 6
2.4. Dualitatea radicalilor liberi ……………………………………. ……………..2 8
2.5. Sisteme de apărare împotriva radicalilor liberi …………………. …..31
2.5.1 . Sisteme de apărare enzimatice ……………………….. ……………. 31
2.5.2. Sisteme de apărare non-enzimatice ………………………………. 36

CAPITOLUL 2. PARTEA SPECIALĂ. …………………………………………………3 9
3. Contribuții Personale ………………………………………….. ………….. ……… 39
3.1. Ipoteza de lucru …….. …………………………. ……… …………………………3 9
3.2. Material e și Metode ……………… ……… …………………… ………………… 40
3.2.1. Material clinic…….………… ………………… …….………… …40
3.2.2. Analiza s tatistică ………. …………………. …………….. ……………… 41
3.2.3. Metode de lucru ……………… .…….……………….. ……… ……41
3.3. Rezultate …………… …………………………………………………………….. ..65
3.3.1. Analiza statistică a datelor demografice ale grupurilor ….65

3
3.3.2. Analiza statistică a datelor biochimice obținute în studiul
grupurilor ………………………………………………………………………………………. 66
3.4. Discuții ………………………………………………………….. ………………. ……75
3.5. Concluzii ………. ……………………………………………………. …………… ….77
4. Referințe ………………… ……..………… ……………………… ……………79

4
Capitolul 1. Partea generală

1. Diabetul Zaharat
1.1. Aspecte generale
Diabetul zaharat este o patologie cronic ă sistemică debilitant ă heterogenă ,
caracterizat ă ca și un complex de boli metabolice , în cadrul căruia
mecanismele fiziopatologice principal e sunt afectarea secreției insulinice a
celulel or pancrea tice de tip B și limitarea efectelor hormon ului
hipoglicemiant , rezultatul acestor modificări fiind instalarea hiperglicemi ei
cronice precum și scăderea toleranței celulelor la glucoză . Procesele
respective sunt caracteristic e ambelor tipuri majore – diabetul de tip 1
(DZT1) și diabetul de tip 2 (D ZT2). În funcție de etiologia bolii , între factorii
ce contribuie la apariția hiperglicemiei se regăsesc scăderea secreției de
insulină, rezistența celulară la glucoză cu scăderea utilizării acesteia precum
și producția excesi vă a glucozei . Datorită unor determinanți precum
industrializarea, obezitatea, sedentarismul și creșter ea demografic ă, cu
preponderență în cadrul țărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare,
prevalența și incidența diabetului sunt în continuă creștere , în special în
rândul populației vârstnice, aproximativ 400 de mili oane de persoane fiind
afectate în prezent , cu o creștere de 350 de milioane din anul 1985 până in
2013 – predicți a Federației Internaționale a Diabetului fiind de aproximativ
600 de milioane de cazuri până in anul 2035 . Astăzi, OMS și FID atrag
atenția asupra asocierilor multiple între obezitate și diabet , termenul de
„diabezitate” fiind tot mai frecvent folosit pentru a descrie aceast ă afecțiune
cu creștere exponențială la nivel global . Se observă un impact major și
asupra factorului economic, costurile fiind de patru ori mai ridicate pentru
populația diabetică comparativ cu persoanele sănătoase ( aproximativ 548
de miliarde de $ fiind cheltuiți l a nivelul anului 2013 pentru îngrijir ile și

5
tratamentele pacienților ). Diabetul este de asemenea o cauză majoră de
morbiditate si mortalitate, fiind considerat ca subraportat c a număr total de
decese . Riscul general de mortalitate în rândul persoanelor cu diabet este
cel puțin dublu față de riscul indivizilor fără diabet (1, 2, 3, 4, 5 , 6).
Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces și dizabilitate în
rândul diabeticilor , incidența bolilor cardiovasculare fiind de trei p ână la
patru ori mai mare decât la persoanele non -diabetice . Într-un studiu
multinațional, 50% dintre persoanele cu diabet zaharat au decedat datorită
bolilor cardiovasculare , cu o dubl are a riscului de insuficiență cardiacă la
pacienții de sex masculin și o creștere de cinci ori la cel feminin . De
asemenea, diabetul determină creșterea inciden ței bolilor coronariene și
dezvoltarea leziunilor aterosclerotice la vârst e tinere , acestea din urmă
implicând o afectare multivascular ă, inclusiv a segmentelor coronariene
distale. Diabetul poate provoca modificări patologice distincte la nivelul
miocardului, condiție denumită „cardiomiopatie diabetică” (DMC) .
Hipertensiunea arterială este frecvent întâlnită atât în diabetul de tip 1 cât și
în tipu l 2. Complicațiile vasculare sunt de asemenea o problemă importantă
în diabet și duc la deteriorarea funcțională suplimentară a mai multor
organe , provoc ând complicații micro și macroangiopati ce. Disfuncția
endotelială și dispariția echilibru lui între factorii vasodilatatori și cei
vasoconstrictori sunt în mare parte asociate în cadrul afect ării vasculare la
pacienții cu DZ T2. În combinație cu fluxul sanguin redus, neuropatia la
nivelul membrelor inferioare crește șansele apariției ulcerațiilor piciorului,
riscul de infecții și eventuala necesitate de amputație a membrelor, afectând
30% până la 50% din pacienții cu diabet. Un procent din orbirea globală
este atribuit retinopatiei diabetice , datorită afectării cronice a vasele
retiniene. Nefropatia diabetică , o altă complicație microvasculară
importantă, determină un risc de nouă mai mare la pacienții cu diabet de
evoluție spre insuficiență renală, cu necesit atea asigurării dializ ei și a
transplant ului renal în stadiul terminal . În ceea ce privește complicațiile din

6
spectrul acut ale pacienților cu DZ, cele mai frecvente sunt reprezentate de
cetoacidoza diabetică și instalarea comei hiperglicemice hiperosmolare.
Conf orm unor numeroase studii , suferința pacienților diabetici este p uternic
accentuată datorită stres ului oxidativ cronic, în special din cauza
hiperglicemiei. Stresul oxidativ poate iniția modificări patologice la nivelul
sistemului cardiovascular , cum ar fi alterarea funcționalității endoteliale,
hipertrofie și fibroză cardiacă și apariția disfuncție i contractil e ventricular e.
(1, 4, 7-10)
Există numeroși factori care pot influența sau determina aparița acestei
patologii . Obezitatea și lipsa activității fizice regulate au fost incriminate în
apariția rezistenței celulare la insulină, care la rândul ei precede instalarea
DZT2 și este constant însoțită de factori de risc cardiovasculari precum
hipertensiunea , statusul procoagulant sau dislipidem ia. Alimentația joacă de
asemenea un rol important, în special consumul crescut de hidrați de
carbon , datorită influențării asupra nivelurilor postprandiale de glucoză. S-a
constatat rolul susceptiblități i genetice în instalarea mecanismelor
fiziopatologic e (în special în DZT2) , aceasta fiind strâns legată de scăderea
toleranței tisulare la glucoză . (1, 4)

1.2. Clasificare
Clasificarea modern ă a diabetului zaharat se realizeaz ă pe baza proceselor
fiziopatologice care au ca rezultat instalarea hiperglicemiei, în contrast cu
alte criterii utlizate în trecut precum vârsta de debut sau tipul medicației
utilizate .
În afara celor două mari categorii ale patologiei, și anume diabetul zaharat
de tip 1 si diabetul zaharat de tip 2 , există anumite forme specifice precum
diabetul gestațional sau diferite disfuncții ce pot determina apariția
diabet ului, considerate parte a noii clasificări:

7
– Defecte genet ice ale acțiunii insulinei sau ale dezvoltării și funcționării
celulelor B ale pancreasului
– Patologii ale pancreasului exocrin – pancreatită, neoplasm pancreatic
– Diabet indus de medicație – glucocorticoizi, agoniști beta adrenergici
– Diabet indus datorită unor i nfecții
– Forme rare de diabet imunomediat sau diferite sindroame genetice
Multe dintre formele de diabet datorate acestor patologii sunt asemănă toare
cu DZT1 sau DZT2 , dar nu sunt precedate de o alterare inițială în
metabolismul glucozei (fig. 1), ce indică apariția procesului patologic și
evoluția lui , precum în cele două forme principale. (4)

Fig.1. Procesul de utilizare fiziologică a glucozei.
https://www.kindredhealthcare.com/resources (12)

8
1.3. Diabetul Zaharat de Tip 1
Introducere
Diabetul z aharat de tip 1 este rezultatul unei interacțiuni complexe între
factori genetici, imunologici și de mediu, fiind caracteri zat prin apariția unei
depleții sau a unei epuizări aproape totale a depozitel or de insulină (fig 2) .
Procesul este datorat unor fenomene autoimune declanșate de un stimul
extern specific (ex. diferite infecții ), în urma căr uia are loc distrugerea
celulelor beta ale pancre asului. Deși autoimunitatea este factorul primar
incriminat în fiziopatologie, acțiunea directă asupra celulelor beta nu poate fi
obiectivată la toți pacienții diagnosticați cu DZT1 , o parte neprezentând
markerii imunologici specifici procesului . Predispoziția genetică joac ă un rol
extrem de important, deoarece în lipsa acesteia , stimulul declanșator al
fenomenelor autoimune nu ar determina efectul de distrugere celulară
pancreatică. Manifestările specifice DZT1 sunt evidente în momentul în care
aproximativ 70 -80% din celule au fost distruse , procent la care cele rămase
sunt insuficiente în a menține homeostazi a glucoz ei în parametrii normali .
Rata de distrugere a celulelor variază individual, în unele cazuri trecerea
spre diabet fiind brutală, in t imp ce în altele acesta se instal ează lent, fiind
raportate situații în care la pacienți diagnosticați cu DZ T1 au fost identificate
celule de tip beta cu activitate secretorie păstrată pentru o perioadă
îndelungată de timp (obiectiva re prin nivelurile seri ce de peptip C) .
Evenimentele ce marcheaz ă trecerea propriu -zisă spre diabetul clinic
manifest sunt frecvent asociate unor perioade în care necesarul de insulină
este crescut, precum infecțiile sau instalarea pubertății. Caracteristic unor
pacienți cu acest tip de diabet este prezența la scurt timp de la instalarea
simptomelor a unei perioade de minime modificări în metabolismul gluci dic,
în cadrul căreia aceștia își pot controla cu ușurință nivelurile de glucoză,
necesitând cantități reduse de insulină, sau foarte rar, lipsa totală a terapiei.
Această perioadă este însă temporară , depleția depozitelor i nsulinice fiind
etapa imediat ur mătoare . (4)

9
Epidemiologie
Diabetul zaharat de tip 1 nu este specific unei anumite grupe de vârstă,
putând să se instaleze în orice perioadă a vieții, fiind mai frecvent înainte de
30 de ani. Aproximativ 5 -10% din pacienții ce dezvoltă patologia după
această vârstă sunt diagnosticați cu tipul 1. Incidența acestei forme de
diabet crește anu al cu aproximativ 3 -4%, zonele cu cele mai multe cazuri
raportate fiind Europa de Nord si SUA , la polul opus fiind localizate statele
din zona Oce anului Pacific . (4)
Rolul factorilor genetici
La baza susceptibilității genetice a pacienților de a dezvolta DZT1 stau
multiple gene, cea mai important ă dintre acestea fiind localizată la nivelul
regiunii HLA (Antigen Leucocitar Uman) d in cadrul cromozomului 6.
Regiunea respectivă prezintă diferite gene c e contribuie la definirea
Complexului Major de Histocompatibilitate, cu rol în inițierea răspunsului
imun. Polimorfismele genetice de la nivelul regiunii HLA sunt responsabile
de aproxim ativ jum ătate din riscul genetic total de a dezvolta DZT1 .
Haplotipu rile specifice în această patologie sunt HLA DR3 și/sau HLA DR4 ,
dar corelația între aceste entități predispozante de haplotip și apariția bolii
este considerată redusă. În schimb, s -a semnalat absența unor haplotipuri
protective (ex. DQA1* 0102) la pacienții cu patologia respectivă. Alte regiuni
ce contribuie la susceptibilitatea genetică prin apariția polimorfismelor se
regăsesc la nivelul genei CTLA -4, gena receptorul ui interleukinei 2 și
regiunea promoter din cadrul genei insulinei. Riscul genetic de apariție al
bolii la alți membrii ai familiei este relativ mic, majoritatea pacienților
neprezentând o rudă de gradul 1 cu patologia respectivă . (4)

10
Fiziopatologie

Fig. 2 – Fiziopatologia diabetului zaharat tip 1: Secreție insuficientă de insulină
https://www.kindredhealthcare.com/resources (12)

Deși alte tipuri de celule de la nivelul pancreasului ( alpha – producătoare de
glucagon, delta – producătoare de somatostatină sau celulele PP ce secretă
polipeptidul pancreatic ) sunt într -un procent crescut similare din puncte de
vedere funcțional sau e mbriologic cu celulele beta și exprimă multe dintre
aceleași proteine, acestea nu sunt afectate de procesul de distrucție
autoimun specific celor din urmă . Caracteristic insulelor pa ncreatice este
prezența unui infiltrat inflamator limfocitar mode rat, entitate de numit ă
insulită . După distrucția celulelor beta, se observă regresia procesul ui
respectiv , având loc instalarea atrofiei pancreatice progresive. În urma
efectuării unor studii asupra implicației autoimunității în DZ de tip I (atât pe
animale cât și umane), au fost identificate următoarele anomalii ale
sistemului imun: Prezența anticorpilor îndreptați împotriva insulelor
pancreatice , cu activarea limfocite lor la nivelul acestora , precum și în
ganglionii limfatici peripancreatici și în cadrul circulației sistemice ;
proliferarea limfocitelor T de la acest nivel în momentul stimulării prin

11
proteine insulare specifice ; eliberarea de citokine care întrețin procesul
inflamator (insulită). Celule beta sunt particular sensibile la efectu l unor
anumite citokine , precum factorul de necroz ă tisular ă alfa (TNF a),
interferonul y și interleukina 1 (IL -1). Alte p rocese ce caracterizează
afectarea celulelor beta sunt formarea metaboliților oxidului nitric, apoptoza
și toxicitatea datorată limfoc itelor CD8, toate acestea fiind elemente
principale ce mediază distrucția insulară pancreatică. Tentativele de stopare
a avansării procesului autoimun au fost fără succes până în prezent . (4)
Moleculele considerate ținte ale autoimunității sunt insulina, decarboxilaza
acidul ui glutamic (cu rol în biosinteza neurotransmițătorului GABA – acidul
gama -aminobutiric ), ICA -512/IA -2 (autoantigen homolog cu tirozin
fosfataz ele de tip proteine receptor ) precum și un transportor al moleculei de
zinc, ZnT -8. Acești autoantigeni nu au specificitate pentru celulele beta,
existând multiple teorii care explică modul în care are loc distrugerea
selectivă a celulelor respective, cea mai cunoscută fiind existența unei
singure ținte moleculare inițiale a procesului autoimun, care pe măsură ce
se extinde la restul insulelor pancreatice va determina apariția unor
autoantigeni de ordin secund. (4, 5, 6).
Markeri Imunologici
Autoanti corpii orientați împotriva celulelor insulare pancreatice sunt compuși
care p ot fi utilizați ca markeri ai evaluării procesului autoimun. Aceștia sunt
de asemenea folosiți și pentru stabilirea diagnosticului de DZT1 precum și
pentru identifi carea pacienților non -diabetici cu risc în dezvoltarea patologiei
respective. În ceea ce privește prezența autoanticorpilor în funcție de tipul
de diabet zaharat, aceștia sunt identificați la majoritatea pacienților cu DZT1
cu debut recent ( >85%), un procent redus la cei cu DZ T2 (5 -10%) și
ocazional la pacientele cu DZG ( <5%). În co mbinație cu testul pentru
toleranță la glucoză (prin administ rare de glucoză intra -venos) aceștia au o

12
capacitate de predicție de >50% a riscului instalării DZT1 în decurs de 5 ani.
(4)
Factorii de mediu
Numeroși factori de mediu au fost luați în considera re în ceea ce privește
posibilitatea declanșării componentei autoimune, precum virusuri
(Enterovirusuri, dar și virusul Coxsackie și al rubeolei ), proteinele din laptele
bovinelor, derivații de nitrozuree și recent, microbiomul uman , fără a fi
stabilită o legătură certă între elemente, datorită faptului că expunerea poate
precede debutul DZ cu câțiva ani. ( 4)
Prevenția DZ T1
O serie de trialuri pe modele animale au avut succes în preve nirea instalării
acestui tip de DZ, dar cu lipsa apariției unui precedent favorabil pentru
cazurile de pacienți umani. Un astfel de trial, Diabetes Prevention Trial -Type
1, a subliniat faptul că administrarea insulinei (per os sau IV) la pacienții cu
risc crescut de dezvoltare a DZT1 nu a determinat stoparea instalării
patologiei. (4)

1.4. Diabetul Zaharat de Tip 2
Introducere
Entitate cu o prevalență mult mai mare decat cea a diabetului de tip 1 , DZT2
are la bază două procese primordiale în apariția sa : secreția anormală și
rezistența celulară la insulină . Majoritatea studiilor efectuate au demonstrat
că rezistența la insulină precede etapa modificărilor secretorii ale
hormonului hipoglicemiant, dar acest tip de diabet zaharat începe să se
instaleze doar c ând această fază de secreție inadecvată este atinsă. DZT2
este o patologie multifactorială, susceptibilitatea genetică fiind asociată cu

13
factori de mediu precum nutriția, activitatea fizică efectuată și gradul de
țesut adipos prezent, un rol confirmat av ându-l și condițiile mediul ui
intrauterin și greutatea la naștere (4)
Epidemiologie
DZT2 și starea predecesoare a acestuia , scăderea toleran ței la glucoză
(Prediabet), a u o incidență crescută în cadrul anumitor insule din Pacific (în
contrast c u DZT1) , dar și în Orientul Mijlociu, India și SUA. În ceea ce
privește grupurile etnice, debutul său a fost observat la o vârstă mult mai
înaintată la albii non-hispanici comparativ cu restul populațiilor (ex.
amerindienii sau locuitorii nativi din Alaska). Mai mult, în timp ce rezistența
la insulină este mai pronunțată în țările din Asia de Est, în partea de sud a
continentului disfuncția celulelor beta este mai frecventă. Popoarele din
regiuni le incriminate dezvoltă tipul 2 mai precoce și la un IMC (indice de
masă corporală) mai scăzut în raport cu pacienții din alte zone geografice.
(4)

Rolul factorilor genetici
Componenta genetică joacă de asemenea un rol important în ceea ce
privește fiziopatologia DZT2. Riscul ca un pacient cu ambii părinți cu
această patologie de a dezvolta tipul 2 este de aproape 40%. În cazul
gemenilor monozigoți, posibilitatea ca amândoi să dezvolte DZT2 este
cuprinsă între 70 -90%. Rezistența la insulină (demonstrată prin reducerea
utilizării acesteia la nivelul musculaturii scheletale ) este prezentă și la rudele
de gradul întâi ale un pacient care a dezvoltat patologia . Genele care
determină predispoziț ia nu sunt complet cunoscute, fiind identificate
numeroase exemple care contribuie fiecare într -un procent redus la
instalarea bolii ( peste 70 , cea mai importantă fiind gena ce determină
transcripția factorului 7 -like, asociată inclusiv cu alterarea toler anței la
glucoză). În ceea ce privește polimorfismele genetice specifice DZT2,

14
acestea se regăsesc la nivelul unor gene ce codifică structuri de tipul
calpainei 10, canale lor de potasiu cu rectificare internă sau unor transportori
ai moleculei de zinc. Deși s-au efectuat numeroase cercetări asupra
componentei genetice, nu este posibilă la momentul actual predicția
instalării DZT2. (4,19)
Fiziopatologie
Procesele patologice caracteristice sunt secreția anormală de insulină,
rezistența la insulină, producerea excesivă de glucoză la nivelul ficatului și
alterarea metabolismului lipid ic. Obezitatea, în special cea centrală sau
viscerală, este prezentă la mai mult de 80% din pacienții ce prezintă tipul 2
de diabet. Referitor la toleranța la glucoză, ace asta este normală sau
aproape normală în fazele incipiente, în contrast cu instalarea rezistenței
celulare la insulină. Acest me canism compensatoriu este explicat prin
creșterea sintezei de insulină, cu apariția hiperinsulinemiei. Pe măsură ce
rezistența l a hormonul respectiv progresează, celulele nu vor putea să
mențină o perioadă îndelungată această stare, rezultatul acestui
dezechilibru fiind scăder ea toleranței la glucoză , decelabilă prin creșterea
nivelelor postprandiale ale moleculei . Diabetul zaharat propriu zis se
instalează în momentul în care reducerea progresivă a producției de
insulină se asociază cu secreția crescută de glucoză la nivel hepatic, etapa
finală fiind reprezentată de insuficiența celulelor beta datorită hiperfuncției
prelungite .

15

Fig.3 – Fiziopatologia tipului 2 de diabet zaharat: Insulinorezistenta
Insulin Resistance and Type 2 Diabetes,Roy Taylor ,diabetesjournalsorg,2012 (13).

La baza fenomenului de rezistență la insulină se regăsește acțiunea
comună a factori lor genetici alături de obezitatea caracteristică din DZT2
(fig. 3). Este alterată astfel utilizarea glucozei de către țesuturile țintă (în
special ficatul, musculatura scheletică și țesutul adipos). La nivel muscular
(țesut afectat înaintea ficatului) , princ ipala modificar e se produce în cadrul
utilizării non-oxidativ e a glucozei , cu alterarea formării glicogenului și
scăderii depozitelor acestuia, fenomen observat și la nivel hepatic, unde
gluconeogeneza accentuată, neinfluențată de hiperinsulinemie , însoțeș te
această anomalie. Caracteristic, se observă acumularea de lipide la nivelul
fibrelor musculare striate , cu afectarea fosforil ării oxidativ e și producți ei de
ATP, procese ce se desfășoară la nivelul mitocondriilor. Decelabilă de
asemenea la nivelul musculaturii scheletice ( datorită oxidării anormale a
acizilor grași ) este și formarea de specii reactive de oxigen, precum
peroxizii lipidici. (4)
Obezitatea din cadrul DZT2 , de tip visceral sau central, este apreciată ca și
o parte importantă a întregului proces patologic. Țesutul adipos în exces
determină creșterea acizilor grași liberi circulanți și a altor produși ai

16
adipocitelor, precum leptina, rezistina, IL-6, TNF -alfa sau proteina 4 de
legare a retinolului. Anumite adipokine, pe lângă efectele specifice de
modificare a greutății corporale, a apetitului și a consumului general de
energie, interferează cu homeosta zia insulinei, favorizând apariția
rezisten ței celulare la nivelul ficatului și musculaturii striate, precum și
disfuncții ale celulelor beta. Reducerea datorită obezității a nivelelor de
adiponectină, care în mod normal sensibilizează celulele la efectele
insulinei, stimulează mai departe rezisten ța hepatică la insulină . Efectele
sunt vizibile și la nivelul țesutului adipos, fiind intensificată lipoliza și, în urma
acesteia, hepatocitele vor accentua sinteza de lipoproteine de tip VLDL,
precum și de trigliceride, instalându -se progresiv steatoza he patică. Testele
de laborator vor fi afectate, cu scăderea HDL -ului, amplificarea valorilor
LDL-ului și anomalii ale funcției hepatice. Adipokinele sunt responsabile și
de întreținerea unei stări inflamatorii continue, ceea ce explică creșterea
anumitor mar keri inflamatori (ex, p roteina C reactivă ) în DZ T2. (4)
În cadrul diabetului zaharat de tip 2, secreția de insulină este inițial
amplificată, pentru a contrabalansa rezistența celulară și a menține glicemi a
în limite normale. La început, afectarea este minimă, dar pe măsură ce
patologia avansează, funcționalitatea și numărul de celule scade, fiind sub
50% î n momentul debutului diabetului. Nu doar can titatea, ci și calitatea
hormonului este incriminată, fiind observate nivele crescute de proinsulină
în evoluți a bolii. Pe lângă insulină , și alți hormoni pancreatici pot fi parte a
procesului fiziopatologic. Spr e exemplu, amilina, secretat ă de către aceleași
celule, formează depozite de amiloid de tip fibrilar, ce se găsesc la nivel
celular la pacienții cu tipul 2. Afectarea homeostaziei glucozei amorsează un
mecanism vicios , în cadrul căruia hiperglicemia cronic ă determină scăderea
capacității secretorii a insulelor pancreatice (toxicitate glicemică) , efect
dovedit a fi întreținut și de acizii grași liberi în exces (lipotoxicitate). (4)

17
Prevenția DZ T2
Datorită entității ce precede DZT2 , și anume scăderea toleranței la glucoză,
o serie de modificări ale stilului de viață, axate pe redresarea obiceiurilor
alimentare și introducerea activității fizice în rutina personală , pot amâna
sau chiar preveni debutul patologiei. Un studiu derulat de către Programul
de Prevenire al Diabetului (PPD) asupra un anumit număr de pacienți,
împărți ți în 2 grupuri, pentru care v ârsta, sexul sau etnicitatea nu au
reprezentat factori de selecție, a relevat o reducere a instalării DZT2 cu
58%, în cadrul grupului care a implement at modificăril e respective ale
modului de viață, comparativ cu grupul placebo. Tot în cadrul aceluiași
studiu, administrarea de metformin a amânat /prevenit cu doar 31% debutul
diabetului zaharat tip 2, de asemenea în comparație cu placebo. În ceea ce
privește prevenția farmacologică , există anumite controverse , singurul
preparat considerat util fiind metforminul, pentru o categorie restrânsă de
pacienți (stadiu de prediabet cu risc crescut de progresie spre DZT2, IMC
>35, vârsta sub 60 de ani , cu istoric familial al patologiei la rudele de gradul
I, precum și pentru gravidele cu diabet gestațional) . (4)
1.5. Diabetul Gestațional
Diabetul gestațional reprezintă consecința intoleranței celulare la glucoză ce
se instalează în ultimul trimestru de sarcină . Majoritatea pacientelor revin la
nivelurile normale de glucoză în urma nașterii, dar prezintă un risc
suplimentar de a dezvolta diabet zaharat de tip 2 în următorii 10 -20 de ani.
Datorită incide nței tot mai mari a obezității de la an la an, și incidența
diabet ului gestațional este în creștere la nivel mondial . (4).
1.6 Tipuri specifice de diabet
Există o serie de etiologii specifice de diabet, cu determinism monogenic.
Una dintre cele mai repre zentative patologii ale acestui grup este diabetul

18
MODY (Maturity Onset Diab etes of the Young), a cărui cauză este
reprezentată de modificări ale unor factori de transcripție implicați în
dezvoltarea celulelor pancreatice, unele forme având punct de plecare
mutații genice cu codificare la nivelul altor organe (ex. formele MODY 1 și
MODY 3, datorate disfuncțiilor unor factori de transcripție nucleari
hepatocitar i). Majoritatea formelor au o transmitere autozomal dominanată.
Datorită prezenței de mutații și în cadrul glucokinazei, metabolismul
glicemiei suferă o serie de modificări, ce duc la creșterea cantității de
glucoză necesare pentru a stimula secreția insulinei . Asocierea diabetului
MODY cu DZ tipul 2 este rară, fiind observată la mai puțin de 5% din tot alul
cazurilor.

O altă formă monogenic ă este d iabetul neonatal (DN) tranzitoriu , cu debut
sub 12 luni. Acesta poate îmbrăca însă două forme, cea d e a doua fiind
permanentă, cu un determinism multigenic, genele țintă fiind cele ce codifică
insulina și anum ite subunități ale canalelor de potasiu ATP -sensibile . Forma
permanentă este asemănătoare cu DZT1, este tratată cu insulină și deseori
implică afectare neurologică. O formă specială de DN cu severitate crescută
este rezultatul unor mutații homozigot e ale glucokinazei.
Anumite defecte genetice în acțiunea insulinei determină o serie de
sindroame specifice, considerate ca forme speciale de DZ: Sindroamele de
rezistență la insulină (A și B), lipodistrofia, sindromu l Donohue (numit și
leprechaunism) sau sindromul Rabson -Mendenhall (ultimele două fiind
datorate unor anomalii ale receptorilor insulinei) . (4, 8, 9)

19
2. Stres ul Oxidativ
2.1. Introducere
Stresul oxidativ reprezintă rezultatul unui dezechilibru produs între
echipamentul antioxidan t al organismului (enzime, vitamine, proteine etc.) și
factori pro-oxidanți ( ex. radiații UV, alcool ul, substanțele din compoziția
fumului de țigară etc.) care acționează asupra acestuia . Termenul de
antioxidant se referă la o serie de compuși specific i ce întârzie sau inhibă
semnificativ oxidarea unui anumit substrat. Organismul are o serie de
sisteme de apărare antioxidante eficiente pentru a reduce conc entrația de
radicali liberi prezenți , dar natura acestora diferă în funcție de tipu l de celule,
țesuturi, localizarea în mediul intracelular sau extracelular sau după
activitatea lor specifică . (11, 13, 15)

Oxigenul, care a apărut pentru prima dată în urmă cu trei miliarde de ani în
atmosfera Pământului, este o moleculă esențială pentru viață. Prin
mecanisme le redox, oxigenul, acceptorul final al electronilor, este
transformat de lanțul respirator mitocondrial în molecule de apă . Această
reacție reprezi ntă o sursă de energie prin producția de ATP (Adenozin
trifosfat) și, de asemenea, formarea de 2% până la 3% din speciile reactive
de oxigen (SRO), molecule deosebit de instabil e. Astăzi, mult iple studii
epidemiologice și clinice sugerează puternic implicarea speciilor reactive de
oxigen în geneza și evoluția bolilor cronice, inclusiv în cea a diabetul ui
zaharat și a complicațiil or sale. (16-20)

În 1954, Gerschman a publicat teoria toxici tății oxigenului, datorată formelor
parțial reduse ale moleculei, iar după doi ani Harman propu ne conceptul de
implicare a l radicalilor liberi în procesul de îmbătrânire . În 1969, McCord și
Fridovich a u descoperit enzima superoxid dismutaz ă (SOD) oferi nd dovezi
convingătoare despre importanța radicalilor liberi în diverse patologii. Strict,
conceptul de antioxidan t este raportat pentru prima dată de Dufraisse și

20
Moureu , în anii 1920, aceștia descoperi nd inhibarea polimeriz ării acroleinei
de către hidrochinonă, în ca drul unui mecanism dependent de oxigen.
Denumit inițial „antioxigen”, termenul respectiv a fost înlocuit cu cel anglo –
saxon „antioxidant” , preferat față de precedentul . Numeroase studii sunt în
prezent orientate asupra echilibru lui delicat în care se regăsesc radicali i
liberi, asigurat de reglarea redox , cu menținerea homeostaziei organismelor
vii. (16-20)

Fig. 4 Balanța antioxidanți -oxidanți (16)

Pe lângă oxidările fiziologice, mult iple procese d in mediu pot induce
formarea radicalilor liberi: poluanți ai aerului , fumul de țigară , radiații le UV
sau stilul de viață specific țărilor industrializat e. Diferite enzime endogene
pot forma de asemenea radicali liberi , la concentrații fiziologice: NADPH
oxidaz ele, xantin oxidaz a, ciclooxigenaze le (COXs) , lipooxigen azele
(LPOs), nitricoxid sint etazele (NOS), citocrom ul P450 , precum și lanțul
respirator mitocondrial. Radicali liberi includ specii reactive de azot (SRN) și
specii reactive de oxigen (SRO). Cel mai important reprezentant este
anionul superoxid (O2.−), care este rapid dezmutat în oxigen și peroxi d de
hidrogen (H2O2) , prin intermediul superoxid dismutaz ei (SOD). Catalaza
(CAT) transform ă H2O2 -ul în apă și oxige n, iar glutation peroxidaza (GPx)

21
reduce atât H2O2 cât și hidroperoxizii organici (ROOH). Cu toate acestea,
în prezența metalelor de tranziție, cum ar fi fierul sau cupru l, O2 și H2O2
formează radical ul hidroxil (OH) prin reacți ile Fenton și Haber -Weiss , iar prin
ionii de clorură și H2O2, mieloperoxidaza produce acid hipocloros (HOCl).
Mono xidul de azot (NO) rezultă din oxigen prin diferite sint etaze ale oxidului
nitric (SNO) , iar prin reacția cu anionul superoxid determină un compus
numit peroxinitrit (ONOO -), SRN cu un puternic efect oxidan t. Nici un proces
enzimatic nu poate degrada peroxinitritul , deși în prezen ța CO2 acesta
formeaz ă anionul nitrat (NO3 – ) și dioxid ul de azot (NO2). (21-25)
2.2 Asocieri între stresul oxidativ , diabetul zaharat și procesul
inflamator
Implicații enzimatice
În diabet, modificarea primelor situri din membrana mitocondrială duce la
activarea complexului II (reductaza succinat -coenzima Q, complex
enzimatic cu potențial oxidativ crescut), c e contribuie la formarea de O 2
excesiv prin pierdere a electroni lor. Oxidazele NADPH (parte a familiei de
enzime Nox) sunt implicate în fiziopatologia diferitelor boli, reprez entând
sursa principală a producției induse de glucoză de SRO, confirmând
aceast e enzim e ca mediator i ai complicațiilor diabetice. Recent, Brandes și
colab. au descris mecanisme moleculare de activare a oxizdazelor Nox și
au susținut implicațiile lor în apariția hiperglicemie i și a hiperinsulinemie i.
Xantin oxidaza este o altă enzimă implicată în fiziopatologia DZ și a
complicații lor vasculare , fapt demonstrat prin tratamentul cu Allopurinol ,
inhibitor al XO, medicament ce reduce nivelul lipidelor oxidate din plasmă și
îmbunătățește fluxul sanguin la pacienții cu DZT2 . De asemenea, glucoza în
sine (precum și metaboliții săi ), în prezența ionilor de fier și cupru ,
reacționează cu peroxidul de hidrogen pentru a forma radicalul hidroxil în
timpul autooxidării, proces descris de catre Wolff și Dean în 198 7. (23-25)

22

Stresul oxidativ este astfel un dezechilibru c are favorizează prooxidanții /
defavorizează antioxidanții, amorsând un potențial efect distructiv (conform
lui H. Sies). Un posibil mecanism de acțiune patogenetic ă în cadrul
diabetului zaharat este reprezenta t de formarea radicalilor liberi în celule (
prin reacți ile Fenton – Haber -Weiss), care întrețin astfel stresul oxidativ .
Radicalii liberi ar interveni în dereglarea mecanismelor celulare prin
distrugerea unor macromolecule precum ADN -ul, anumite proteine dar și
membrana celulară. Anumite m odificări specifice DZ activează ioni metalici ,
precum Fe2+ , parte a celor două reacții incriminate (Fe poate fi transformat
și pe calea altor reductan ți, ca GSH, ascorbat ul, hidrochinone le).

Fenton O2.- + Fe3+ O2 + Fe2+
H2O2 + Fe2+ OH – + .OH + Fe3+
Haber -Weiss O2. – + H2O2 OH- + O2 + .OH

În mod fiziologic , aceste transformări sunt limitate de enzime de epurare ale
SRO . precum superoxid dismutaza , catalaza și glutationperoxidaza sau de
către substanțe antioxidante non -enzimatice (glutation, chelatori de fier,
vitamina E, vitamina C, ceruloplasmina). (26-28)
Implicații în dezvoltarea complicațiilor DZ
Este cunoscută astfel influența stresul ui oxidativ în ceea ce privește
dezvoltarea complicații lor diabet ului la nivelul anumitor structuri ale
organismului. Producerea de peroxid de hidrogen de către celulele
mesangiale și procesul de peroxidare lipidică, precum și activarea protein
kinazei C (PKC) și a protein kinazei mitogen activate (MAP) duc la apariția
de leziuni la nivel renal . Acumularea de produ și finali de glicare avansată
(AGE – asociați cu apariția stresului oxidativ ) și activarea factorului
transcripțional NF – kB, în retină și la nivel microvascular , determină

23
asocierea cu retinopati a diabetic ă, precum și cu apariția cataractei . AGE –
urile inhibă de asemenea regenerarea axonal ă, determină creșterea ratei
leziunilor ADN -ului și stimulează activarea căilor PKC, NF – kB și a TGF
(factorul de creștere transformat) , cu implica ții în neuropati a diabetică .
Hemoglobina glicozilată HbA1c, un biomarker al expunerii glicemice
generale, este cel mai cunoscut parametru în leg ătură cu stresul oxidativ
(rezultat în urma glicării hemoglobinei ). Cre șterea variabilit ății Hb1Ac indică
riscul crescut de complicații microvasculare în DZT1 și riscul de nefropatie și
boli cardiovasculare în DZT2 . (26-28)

În afara stresul ui oxidativ, inflamația se eviden țiază ca un proces
determinant în dezvoltarea complicațiilor diabetice . Este dificil de înțeles
impactul acestor factori unul fără celălalt, deoarece există numeroase
interpuneri între inflamație și stres ul oxidativ și invers . Numeroase studii au
expus prezența stres ului oxidativ cronic la pacienții cu diabet zaharat , în
special d atorită hiperglicemiei prelungite . Hiperglicemia determină o
crește re a nivelul ui proteinelor pro -inflamatorii și a citokine lor secretate de
macrofage (IL-6, IL-8, MCP -1), gener ând astfel inflamație atât locală cât și
sistemică. Producția crescută de TNF -alfa este asociat ă pe scară largă cu
rezistența la insulină , obezitate și reactivitate a vascular ă anormal ă. [2, 25 –
26, 28-31].

Abilitatea antioxidanților de a proteja ADN -ul uman de distrugerea oxidativă
are implicații și pentru unele tipuri de cancer, (ex. Leucemia ) considerând că
distrugerea ADN -ului prin efectele radicali lor liberi este procesul inițial în
majoritatea cancerelor umane. În afara patologiei oncologice , distru cția
produsă prin SRO la nivelul SNC este o altă componentă semnificativă a
afectării stării de sănătate și a apariției un ei varietăți de boli cronice,
degenerative, imune etc. În mode le experimentale pe animale ale acestor
condiții patologice, scavengerii (substanțe cu potențial antioxidant ) s-au

24
dovedit a fi foarte eficace în încetinirea evoluției și reducerea severității
acestora. (31-33)
Rolul stresului oxidativ în ateroscleroz ă
Stresul oxidativ (SO) este considerat în prezent un inițiator și un promot or al
lezării celulei endoteliale. Radicali i liberi implica ți în acest proces au o
importan ță major ă în oxidarea lipoproteinelor și în placa aterosclero tică.
Celule endotel iale, celule musculare netede si macrofagele sunt s urse de
radicali liberi și particip ă la procesul aterogen. Endoteliu l vascular este
bogat in xantin ă (o sursă important ă de anion superoxid fiind genera tă prin
metabolizarea xantinei sub ac țiunea xantin oxidazei ).

Fig.5. Rolul endoteliului în homeostazia vasculară (32).

Într-o arteră sănătoasă, factorii vasodilatatori cum ar fi oxidul nitric ( NO), factorul
hiperpolarizant derivat de endoteliu (FHDE) și prostaciclin a (PGI2) joacă un rol
cheie în homeostaz ie. Într-o arteră afectată , ei scad în favoarea unor compuși
precum factorul de contractare derivat din endoteliu (FCDE), prostaglandina
(PGH2), endotelina -1 (ET-1) și tromboxan ul A2 (TXA2) în prezența stresului
oxida tiv și a anionilor superoxid (O2.). AA: acid arahidonic, eSNO: sintetaz a oxidului
nitric endotelială, sGC: guanil ciclaz a solubilă; AC: adenil at ciclază; K+: potasiu.

25
Activarea lan țului metabolic al acidului arahidonic în prezența SO și a
anionul ui superoxid contribuie l a disfuncția endoteliului lezat (Fig. 5). Factorii
de risc pentru ateroscleroz ă (hiperlipoprotein emia, hipertensiunea arterială,
fumatul, diabetul zaharat , obezitatea ) favorizeaz ă constituirea unei zone d e
stres la nivelul endoteliulu i. Atât hiperlipemia, cât și hipertensiunea arterial ă
au efecte aditive, agrav ând aterosleroza prin alterarea statusului redox din
peretele vascular (27, 31-34).
Leziunea aterosclerotică este dependent ă de interacț iunea dintre celul ele
endotelial e și LDL ( lipoproteinele c u densitate joasă d in circulație ). Oxidarea
LDL este o reac ție guvernat ă de radicali liberi cu o înaltă toxicitate. Produ șii
citotoxici rezulta ți prin peroxidarea lipidelor reprezint ă un factor iritativ
constant pentru endoteliu și con tribuie la dezvolt area unei cascade de
evenimente c e determină lezarea endoteliului , agreg area trombocitelo r,
eliberarea factorilor de creș tere stimulatori ai prolife rarii celulelor muscular e
netede , acumularea celulelor inflamatorii și dezechilibre ale metabolismului
eicosanoizilor. Produ șii finali ai peroxid ării lipid elor sunt aldehide citotoxice ,
hidrocarburi gazoase precum și malon dialdehida. Unele aldehide rezultate
din peroxidare declan șează eliberarea de IL -1. Produ șii de degradare pot
difuza de la locul de formar e si pot determina apariția edem ului celular ,
creșterea permeabilit ății vasculare și eliberarea de factori chemot actici
pentru polimorfonucleare . De asemenea, altereaz ă activitatea fosfolipazei
A2, favoriz ând cascadei acidului arachid onic, cu formar ea consecutiv ă de
prostaglandină si endoperoxizi (33-36)
Astfel, stresul oxidativ, inflamația și alterarea metabolismului lipidic
interac ționeaz ă complex î n procesul de aterogenez ă, cu efecte agravante în
diabetul zaharat ( Fig. 6).

26

Fig.6. O schemă simplificată a conexiuni lor fiziopatologice dintre diabetului zaharat
și ateroscleroz ă (36).
Dislipidemia, hiperglicemia și rezistența la insulină au ca rezultat un spectru de
modificări fizio patologice, precum formarea lipoproteinelor cu densitate joas ă (LDL),
a produ șilor finali de glicare avansată (PGA) și activarea semnalizării
proinflamatorii , ce afectează diferite tipuri de celule din peretel e arterial, cu
dezvoltarea leziunii aterosclerotice.

2.3 Apărarea antioxid antă
Prima linie de apărare împotriva radicalilor liberi grupează sisteme le
enzimatice ale superoxid dismutazei ( SOD ), catalazei (CAT) și cel al
glutation peroxidazei (GPx) (Fig . 7), alături de micronutrienți de tipul
cupru lui, zinc ului sau seleniu lui, cu rol de cofactori. Sunt trei izoforme pentru
SOD descrise la mamifere: 1) SOD -ul de mangan (MnSOD) , localizat ă în
mitocondrii , 2) SOD -ul de cupru (Cu) și zinc (Zn) , forma intracelulară, în
citoplasmă și mitocondri i, dar și forma extracelular ă, ca re este localiza tă în
spațiile interstițiale ale țesuturilor și în fluidele extracelulare , reprez tând
majoritatea activității SOD în plasmă, limfă și lichid sinovial și 3) SOD -ul de
fier (Fe). GPx este prezent ă în lichidul extr acelular ( plasmă ), în citoplasmă
și pe membranele celulelor , formând un cuplu cu glutation reductaz a (GR) ,

27
furnizând astfel glutation ul (GSH) . CAT este prezent ă în esență în
peroxi zomi și în eritrocite. [37-39]
A doua linie de apărare implică antioxidanți non -enzimatici, precum nutrienții
naturali , asigura ți de hrană, cu efect e de spălare (captarea electronilor liberi
și formarea de entit ăți stabile), efect e stimulato are asupra enzimelor
antioxidante endogene sau ambele tipuri . Principalele molecule sunt GSH –
ul, vitamina E (forma cea mai activă fiind α-tocoferol ul), vitamina C (acid ul L-
ascorbic), vitamina A (carotenoizi), dar și acizi i grași polinesaturați sau
flavonoiz ii exogeni (quercetină, rutină, resveratrol etc.), care po t întări
apărarea antioxidant ă a organismului . Un exemplu notabil este efectul
protectiv al concentrați ei crescute de GSH împotriva dezvoltării
complicațiilor diabeti ce sau unor tipuri de malignități . Celulele beta ale
pancreasulu i sunt deosebit de sensibile la SRO, deoarece au o concentra ție
scăzută a enzimelor antioxidante precum CAT, SOD și GPx , și un nivel mai
scăzut de GSH . Echilibrul dintre radicalii liberi și sistemele de apărare a le
antioxidanților este crucial pentru menți nerea homeostaziei; dacă echilibrul
este rupt în favoarea entităților prooxidante, apare stresul oxidativ patologic .
(22, 40-41)

Fig.7 . – Apărarea antioxida ntă – complicații. PGA: produ și finali de glicare avansat ă;
COX: ciclooxigenaza ; H2O2: peroxid de hidrogen; LOX: lipoxigenaza; N O: oxid
nitric; SON: Sintetaza oxidului nitric; Oxidaz a NADPH: nicotinamidă adenină
dinucleotid oxidază; MDA: malondialdehidă (lipoperoxidare); SOD: superoxida
dismutaza; GPx: glutationperoxidază; GSH: Glutation; O2. -: anion superoxid;
ONOO. – : peroxinitrit; OH. – : radical hidroxil; 8-OHdG: 8 -hidroxi -2-deoxig uanozină
(distruc ții ale ADN).

28
2.4 Dualitatea ra dicali lor liberi
ROS și RNS (speciile reactive de oxigen / nitrogen) sunt recunoscu te pentru
rolul lor dublu, având unele implicații pozitive pentru sistemele vii . Un fapt
cunoscut este capacitatea celulel or de a gener a endogen și constitutiv
specii reactive de oxigen .
Roluri fiziologice
În condiții le homeostaziei organismului , efectele benefice ale radicalilor liberi
apar la concentrații mici sau moderate și implică roluri precum reglarea
semnalelor celulare implicate în proliferare a și aderența celulară, apoptoz ă,
răspunsu l inflamator precum și reglarea anumitor factori de tr anscripție .
Speciile reactive de oxigen , în concentrație scăzută, sunt genera te atunci
când celulele sunt stimulate de diverse citokine, factori de creștere sau
hormoni . SRO p ot avea astfel un rol de mesageri secundari , asemănător
căii protein kinaz ei mitogen activat ă (MAPK). Aceasta implică activarea
factorilor de transcripție nucleară și controlul expresiei genelor protectoare
care asigură repar area ADN -ului deteriorat, intensific area funcțiilor
sistemul ui imunitar, stoparea prolifer ării celulelor lezate, induc erea
apoptoz ei sau roluri în adeziunea celulară . Într-un mediu inflamator,
neutrofilele activate și macrofagele produc o cantitate mare de SRO prin
NADPH oxidaz e și mieloperoxidază. Această „explozie oxidativă” joacă un
rol cheie în apărarea împotriva agenților patogeni d in medi u. Prin urmare,
nivelurile moderate ale SRO joacă roluri importante în reglarea autofagiei și
apoptozei, controlând astfel supraviețuir ea celular ă. SRO generat e în timpul
precondiționării ischemice (alternarea unor perioade scurte de ischemie și
reperfuzie) conferă protecție cardiacă prin reducerea necrozei miocardice și
severității aritmiilor, îmbunătățind recuperarea funcțională atunci când există
riscul unei perioade mai lung i de ischemie. Acest mecanism este foarte
complex și implică diferite molecule declanșatoare, mediatori și mai multe

29
căi ale mesagerilor secundari, fiind un proces de adaptare fiziologic
înnăscut împotriva afectări i ischemice potențial letale .Oxidul nitric (N O)
stimulează guan il ciclaza s olubilă, ceea ce duce la relaxarea mușchiului
neted vascular și inducerea relax ării endoteliului ( descoperit în 1980 de
Furchgott și Zawadzki ). SRO joacă de asemenea un rol important în
activarea mecanotransducției la nivelul musculaturii scheletale cât și în
contracți a și relaxare a cardiacă . SRO intervin în calea de semnalizare a
insulinei , cu legarea moleculel or acestora de hormonul hipoglicemiant (
H2O2 induce tipic efecte metabolice ale insulinei, precum crește rea
absorbți ei de glucoză în adipocite și mușchi, este implicată în modularea
funcției endoteliale vasculare , stimulează translocarea GLUT4 și sinteza
lipidelor la nivelul adipocite lor). Cu toate acestea, nivelurile SRO sunt
determinanți majori ai echilibrului în ceea c e privește sensibilitatea la
insulină, datorită intensificării semnalizării căii intracelulare PI3K / Akt /
mTOR . [19, 21, 22, 41, 42, 44-47]

Roluri patologice
Cu siguranță necesară în mult iple procese fiziologice, producția excesivă de
SRO determină deteriorarea diferiților compuși biologic i (oxidare a ADN,
proteine, lipide și carbohidrați) prin leziuni produse direct, precum și leziuni
secundare datorate caracterului citotoxic și mutagen al metaboliților
eliberați , în special în timpul oxidării lipidelor. De asemenea, organismul
poate reacționa împotriva acestor compuși anormali prin producerea de
autoanticorpi, c are pot fi astfel responsabili de a trei a modalitate de
afectare .

30

Fig. 6. Impactul ROS asupra ADN -ului, proteinelor, lipidelor, glucoz ei și vase lor
sanguine .

ADN -ul fiind molecula în cadrul căreia se regăsește memoria tuturor
compozițiilor vii biochimice, acesta este foarte sensibil la agresiunea
radicalilor liberi, p utând fi astfel generate cel puțin cinci clase principale de
daune oxidative mediate de către radicalul hidroxil ( OH). Leziunile sunt
reprezentate de producția de baze oxidate, situri abazice, aducții intra –
catenare, rupturi catenare și formarea de punți ADN -proteine . În plus ,
anumite specii de SRN, cum ar fi peroxinitriții și oxidul nitric , sunt și e le
implica te în afectarea ADN -ului. Cea mai intens studiată leziune ADN este
formarea de 8 -OH-G (8-hidroxiguanozina) , aceste modificări fiind printre
primele etape ale carci nogenezei (nefiind o coincidență caracterul agenți lor
cancerigeni de generatori p otenți de radicali liberi – radiații UV și ionizante,
fumul de țigară , alcool ul, fibre de azbest, metale cancerigene, hidrocarburi
policiclice etc.) (Fig. 6). (48)
Compușii carbonreactivi (CCR), cum ar fi malondialdehida (MDA) și 4 –
hidroxinonenal ul (2-HNE), sunt formați endogen în timpul peroxidării
lipidelor și glicoxidării carbohidraților. Aceștia r eacționează cu proteinele

31
celulare pentru a forma PPLA (produ și de peroxidare avansată ai lipidelor)
și PGA (produ și de glicare avansată ), care induc disfuncții proteice
(pierderea activit ății, sensibilitate crescută la proteaze) și deteriorarea
răspunsurilor celulare – în special în procesele inflamatorii și apoptoză .
Lipidele, în principal acizii grași polinesaturați , sunt ținta principală a
agresiunii OH, formând radicalul dien conjugat .
Derivați i respectivi sunt adesea hidrofobi și vor duce la apariția unor grupuri
de celule endoteliale grevate de multiple anormalități . Astfel, CCR, MDA, 4 –
HNE sau LDL oxidat e au fost găsiți în cantități crescute în cadrul
fiziopatologiei carcinogenezei în diferite afecțiuni cardiovasculare , cum ar fi
ateroscleroza , sindromul metabolic, diabetul și complicații le sale , obezit atea
și rezistenț a la insulină și în boli inflamatorii cronice, precum lupus ul
eritematos sistemic , astm ul bronșic , anumite afecțiuni inflama torii cronic e
ale plămânilor și alergii respiratorii , dar și în patologii degenerative (21, 49-
51).
2.5 Sisteme de apărare împotriva radicalilor liberi
2.5.1 Sisteme de apărare enzimatice
Numeroase mecanisme de apărare celulară împotriva speciilor reactive au
fost identificate până în prezent . Ca și primă categorie regăsim enzime le
antioxidante: superoxid dismutazele (tipurile 1, 2 și 3), catalaz a,
lactoperoxidaza, glutation peroxidaza dar și peroxiredoxina. Acestora li se
adaugă un număr mic de molecule antioxidante: acidul ascorbic (vitamina
C), tocoferolul (vitamina E), acidul ur ic, bilirubina sau glutationul. Dintre ele ,
glutationul este elementul cel mai activ și important, fiind regenerat de
glutation reductaz ă și NADPH. De asemenea, glutationul p oate fi regenerat
și de către acidul lipoic. Când sistemele endogene ale antioxidanți lor
eșuează în restabilirea balanței red ox, are loc scăderea niveluril or de
glutation , cu instalarea stresul oxidativ. Acidul uric, u n antioxidant adesea

32
trecut cu vederea, reprezintă un mijloc semnificativ de apărare față de
reacțiile de nitro zare date de peroxinitri ți în procesul de hipoxie miocard ică.
Nivelul de acid uric seric este și un marker semnificativ al stres ului oxidativ.
Sistemul de apărare antioxidantă al organismului cuprinde astfel toate
aceste substan țe ce neutralizează efectele negative ale radicalilor liberi .
Elemente le conținute sunt la fel de divers e precum radicalii liberi, această
varietate de compuși existând special pentru epurarea numeroaselor specii
radicalice și asigura rea unei protec ții cât m ai variat e. Cu toate progresele
considerabile realizat e în observarea și întelegerea modulu i în care
acționează unele enzime și unii componenți ai apărării antioxidante,
complexitatea antioxidanților intracelulari face în să imposibilă explicarea
întregului proces de apărare în prezent . (14, 37 -39)

Fig. nr. 7 Rețeaua de antioxidanți: SOD= superoxid dismuta ză; CAT= catalază;
GPx= glutation peroxidază; GR= Glutation reductază; L -Arg= L arginină; L -Cit= L
Citrulină; ONOOˉ= peroxinitrit; NO= Oxid nitric; O2= superoxid; H2O2= Peroxid de
hidrogen. (52)

33
Superoxid dismutaza (SOD )
Superoxid dismutaza amplifică de aproximativ 1000 de ori, prin funcția sa,
viteza de dismutare a superoxidului în peroxid de hidrogen, împiedic ând
creerea radicalul ui HO￣. Enzima este localizată în toate celulele ce
îndeplinesc condițiile de aerob ioză, dar și în bacteriile anaerobe sau
facultativ aerobe. Iniția l interpretată ca și o formă de depozitare a cupru lui
(datorită metalului din situsul catal itic), ulterior, pe baz a aceluiași
considerent , s-au identificat 3 forme diferite ale enzimei:

➢ Fe 2+ –– SOD, caracteristică bacteriilor anaerobe.
➢ Mn 2+ –– SOD, evidențiată în mitocondrii .
➢ Cu 2+, Zn 2+ –– SOD, prezent ă în citoplasma celulelor eucariote. (În
structura acestei izoforme, cuprul are rol în cataliza propriu zisă iar
zincul în stabilitatea centrului catalitic)

Rolul SOD este astfel cataliza rea reacți ei de dismutare a anionului
superoxid, rezultând următorii produși de reacție :
➢ O2•￣ ￣ + O2•￣ ￣ + 2H + O2 + H2O2

Alte funcții ale superoxid dismutazei constau în inhiba rea producer ii de
oxigen singlet , precum și a procesului de peroxid are al acizilor grași
polinesaturați . Sinteza SOD este reglată în raport cu anumiți factori, fiind
favorizată de concentrația cr escută a O2 și represată de excesul ionilor de
Fe. Exceptând rolul enzimei de marker al procesului oxidativ, SOD este în
prezent testată și ca un potențial agent terapeutic în anumite disfuncții în
care stresul oxidativ are o implicație binestabilit ă, precum diabetul zaharat ,
diverse neoplazii, poliartrita reumatoidă, cataracta sau afecțiuni ischemice .

34
Glutation peroxidaza (GPx)
Enzima asigur ă cataliz area degrad ării hidroxiperoxizilor organici rezultați din
procesele metabolice fiziologice, asigurând și protecția proteinelor, lipidelor
și acizilor nucleici faț ă de efectele moleculelor oxidante, utilizând ca donator
de electroni glutationul sau, în diferite cazuri, glutaredoxina sau tioredoxina .
Glutation peroxidaza este selenium dependentă (atomii de seleniu de la
nivelul situsului activ particip înd direct la procesul de reducere a
peroxidului ), cu localizare în citosol ( în proporție de 70%) și în mitocondrii
(în procent de 30%). GPx este vitală pentru funcția antioxidantă, în spe cial
în cadrul mitocondrii lor, datorită absenței catalazei din cadrul
echipamentului enzimatic al acesto ra. Odată cu îmbătrânirea , dar și într -o
varietate de afecțiuni precum diabetul zaharat, neoplaziile sau bolile
cardiovasculare , nivelele normale de GPx sunt afectate, cu dereglarea
activității enzimei . De asemenea, deficitul de seleniu, indiferent daca este
neînsemnat sau sever, reprezintă o cauza importantă de afectare a funcției
enzimatice.

Glutation peroxidaza catalizează următoarele reacții :
GPx
1) 2GSH + H2O2 → GSSS + 2H2O
2) R-OOH + 2 GSH → R -OH +GSSG + H2O

R-OOH = H2O2 sau orice tip de peroxid care rezultă din metabolismul
acizilor nucleici, acizi lor grași polinesaturați sau al steroizi lor.

Particularitățile GPx în raport cu alte sisteme antioxidante :
• Folosește ca și substrat secundar glutationul redus, cel mai mobil
compus tiolic , regenerat facil prin calea pentozo -fosfaților .
• Combină capacitățile antioxidante ale tiolului și seleniului.
• Descompune peroxidul de hidrogen mai eficient decât catalaza .

35
• Poate detoxific a orice tip de peroxi d de la nivelul mediil or biologice
(GPx este o enzimă care are un potențial antioxidant mai mare
datorită specificității înalte de substrat )
• Determină inhibarea lipooxigenazei
• Alături de glutation reductaz ă contribuie la refacerea nivelelor de
glutation redus. [6]

Catalaza
Funcția majoră a c atalaz ei constă în conversia peroxidului de hidrogen
(descompuner ea H2O2 în H2O ), utilizându -l de asemenea și pentru
oxida rea unor substanțe nocive precum alcoolii, fenolii, acidul formic sau
formaldehida sau alcooli . Enzima este localizată aproape exclusiv în
peroxizomii celulelor , dar și în microzomi și citosol (activitate redusă), nivele
crescute fiind întâlnite în organe precum ficatul și rinichi i, dar și în hematii.
Procesul de cataliză este realizat de fiecare dată când enzima
interacționează cu o molecul ă de sulf.

Reacția de descompunere a peroxidului de hidrogen :
H2O2 + H2O → O2 +2 H2O

Peroxidul de hidrogen este recunoscut pentru rolul său de oxidant nucleofilic
foarte puternic. Este implicat în inhibarea enzimelor din ciclul Calvin, iar
toxicitatea sa este potențată în prezența metalelor de tranziți e (de
aproxima tiv 1000 de ori ). Prin prisma acestor caracteristici ale H2O2,
funcțiile catalazei (și ale GPx) sunt vitale pentru funcționarea unui sistem
viu.

36
2.5.2 Sisteme de apărare non-enzimatice
Glutationul (GSH)
Polipeptid cu funcție de coenzimă, glutationul este sintetizat la nivel hepatic
din 3 aminoacizi : glutamină, glicină și cisteină . Organele unde se găsesc
concentrații crescute ale enzimei sunt f icatul (depozitul principal), rinichii,
pancreasul, splina și corneea. O serie de molecule contr ibuie la menținerea
constantă a nivelului celular de glutation , precum seleniul, acidul alfa lipoic
sau vitaminele B 2, B6 și C . La rândul său, GSH este răspun zător de
asigurarea rolurilor normale ale vitaminelor C, E și a le coenzimei Q10 (prin
concentrația sa optimă ). Forma cea mai activă a GSH este g lutationul
redus .

2GSH + H2O2 → GS−SG +2 H2O2

Principalele roluri ale glutationului :
• Antioxidan t, fiind unul din cei mai importanți astfel de reprezentanți ai
organismului uman, d eficitul de glutation și stresul oxidativ
consecutiv fiind implicate în fiziopatologia proceslor tumorale, a unor
importante patologii respiratorii ( astm bronșic, BPOC, fibroz ă
chistic ă), și a unor afecțiuni neurologice degenerative ( boala
Parkinson, demența Alzheimer ) și psihice (s chizofrenie, ADHD,
autism ).
• Antitumoral , fiind implicat în scăderea incidenței mutațiil or ADN -ului
determinate de diferiți agenți cancerigen i.
• De epurare din organism a metalelor grele, a fumului de tigară și a
componentelor acestuia , pesticidelor, coloranților alimentari și a
concentrațiilor de medicament e în exces, modificând și absorbția
acestora cu favorizarea eliminării. (41, 46)

37
Vitamina C (acidul ascorbic)
Sinteza v itamin ei C este reprezentativă pentru majoritatea sistemelor vi i, de
la organisme unicelulare la cel uman . Efectul antioxidant al vitaminei C are
la bază reacția compusului cu diferiți radicali liberi de tip hidroxil, ce prezintă
un număr total impar de electroni , rezultatul fiind acidul
monodehidroascorbic în primă etapă și acid dehidroascorbic ca și produs
final. Formele respective de acid ascorbic (forme oxidate) sunt relativ stabile
și nu prezintă toxicitate celulară.
Organele în care distribuția vitaminei C este crescută sunt glanda
suprarenală și hipofiză, iar nivele mai reduse fiind prezente în creier, ficat,
pancreas sau splină. Acidul ascorbic este un compus hidrofilic care, î n
comparație cu alți antioxidanți de aceeași natură , oferă o protecție mai
însemnată împotriva radicalilor liberi .
Alte roluri ale vitaminei C sunt:
• Rol de transportor al electroni lor, compusul fiind implicat în diferite
reacții de hidroxilare: biosinteza glicogenului și carnitinei,
hidroxilarea dopaminei și a noradrenalinei (sub acțiunea enzimei β-
dopamin hidroxilaz ă)
• Favorizează efectele antioxidante ale vitaminei E
• Intervine în optimă intestinală optima a Fe
• Reduce methemoglobina la hemoglobină
• Inhibă sinteza nitriților în organism

Cantitatea excesivă de acid ascorbic sau interacțiunea cu metale
tranziționale poate determina o modificare a comportamentului vitaminei,
aceasta acțion ând în situația respectivă ca și prooxidant .

Tocoferol ul (vitamina E)
Vitamina E este reprezentată prin 4 specii de tocoferoli , având ca și
structur ă de bază tocolul. Tocolul conține un nucleu cromanic substituit în

38
poziția 2 cu un metil și în poziția 6 cu un hidroxil precum și un radical saturat
ce cuprinde 16 atomi de carbon. Prin metilări în poziții specifice (5, 7 sau 8) ,
din compusul de b ază vor deriva următorii tocoferoli naturali :
• tocoferolul (5, 7, 8 trimetiltocol)
• β tocoferolul (5, 8 dimetiltocol)
• γ tocoferolul (7, 8 dimetiltocol)
• Δ tocoferol (8 metiltocol)

Efectul antioxidant a l tocoferolilor este maxim la concentrații crescute ale
oxigenului. Pe baza acestui fenomen , tocoferolii au tendința să se
acumuleze în special în cadrul structuril or lipidice expuse la presiuni ridicate
ale O2 (ex. membrana hematiilor sau epiteliul arborelui respirator). O serie
de factori condiți onează această acumulare, precum dieta zilnică, cantitatea
de seleniu , nivelul de aminoacizi tiolici precum și raportul pro -oxidan ți / anti-
oxidan ți din organism ul uman. (41, 46)

Vitamina A
Datorită rolului în neutralizarea oxigenului singlet, dar și a altor radicali liberi,
carotenoizii reprezintă o parte a categori ei antioxidanți lor, cu implicații în
procesul de protecție față de efectele peroxid ării lipidelor (LPO) . Principalul
reprezentant este β-carotenul , ce determină inhibarea LPO indusă de către
sistemul xantin oxidaz ei. Funcți a de îndepărtare a radicali lor liberi reiese din
aranjamentul structural al β-caroten ilor, molecul ele fiind dispusă în lanțuri
lungi cu multiple legături duble , precum și din modificarea culorii acestora în
cursul oxidării. Un aspect special al β-carotenul ui este rolul dual pe care
acesta îl posedă , acționând ca oxidant la presiuni parțial e crescute ale
oxigenului. (19)

39
Capitolul 2: Partea specială

3. Contribuții Personale
3.1. Ipoteza de lucru
Diabetul zaharat de tip 2 este cunoscut ca o afecțiune metabolică care
atinge proporții epidemice la nivel global . Evidența științifică sugerează
existența nivelelor crescute de stres oxidativ în cadrul DZ T2, din cauza unei
producții excesive de specii reactive de oxigen (SRO), precum și a
mecanismelor antioxidante de ficitare . Stresul oxidativ indus de SRO, la
rândul lor generate de hiperglicemie, contribuie în mod semnificativ la
progresia diabetului și a complicațiilor acestuia. Cu toate acestea, corelația
între nivelul glucozei serice și parametr ii stresului oxidativ nu este pe deplin
înțeleasă. Literatura de profil semnalează faptul că nivelul plasmatic crescut
al malondialdehidei (MDA) poate fi un marker al deterioră rii lipidice
accentuate în diabet. De asemenea, dislipidemia poate contribui la elevarea
stresului oxidativ, crescând semnificativ riscul de afectare cardiovascular ă
din cadrul DZT2 . De asemenea , deficiența mecanismelor antioxidante
reprezintă un factor de risc care poate duce la apariția complicațiilor DZ.
Prin prisma celor expuse, studiul descris în această teză vi zează
următoarele aspecte :
1. Investigarea lipoperoxidării plasmatice ca marker al stresului oxidativ
în diabetul zaharat tip 2 , în acest sens am determinat nivelul
malondialdehidei plasmatice (MDA).
2. Evidențierea unor corelații între nivelul plasmatic al MDA și nivelul
glicemiei, al hemoglobinei glicozilate (HbA1c), precum și al profilului
lipidelor serice (Trigliceride, Colesterol total, Colestero l HD L,
Colesterol LDL, Colesterol VLDL).
3. Identificarea unei corelații între indicatorii de risc ai complicațiilor
aterogene ale diabetului zaharat de tip 2 și nivelul plasmatic al MDA.

40
În sensul acesta s -au calculat indicatori de risc din cadrul profilul ului
lipidic ( Rapoartele Colesterol total/Colesterol HDL,
Trigliceride/Colesterol HDL, Colesterol LDL/Colesterol HDL, precum
și indicele aterogen al plasmei [IAP]).
4. Analizarea comportamentului sistemului de apărare antioxidant prin
dozarea superoxiddismutazei (SOD) serice, și cercetarea corelației
acesteia cu hiperglicemia și stresul oxidativ.

3.2. Material e și Metode
3.2.1. Material Clinic
În studiul efectuat a fost recruta t un grup de 48 de pacienți ai unei
secții clinice de profil (29 de bărbați și 19 femei), cu vârsta cuprinsă între 45
și 62 ani, recent diagnosticați cu diabet zaharat de tip 2 între septembrie
2016 și aprilie 2017.
Includerea acestora în studiu s -a realizat pe baza următoarelor
criterii: valoarea glicemie i peste 125 mg/dl (între 130 -205 mg/ dl) și faptul că
nu aveau stabilit nici un tratament pentru hiperglicemie. Au fost excluși din
studiu pacienți cu diabet zaharat și boli coronariene, cerebrovasculare,
afecțiuni endocrine, climax, graviditate, infecții v irale sau bacteriene
manifeste, boli renale, tratamente hipolipemiante sau cu suplimente de
antioxidanți.
Grupul de control a fost constituit din 48 de adulți sănătoși (31
bărbați și 17 femei) cu vârsta cuprinsă între 47 și 61 de ani, normotensivi și
norm oponderali. Datele au fost colectate din fișele de observație aferente
pacienților incluți în studiu. A fost obținut un consimțământ informat de la toți
participanții, după ce li s -au explicat detaliile studiului. Sângele venos a fost
recoltat pe EDTA de l a toți participanții, dimineața, în condiții bazale, în
absența administrării oricărei terapii.

41
Nu au fost incluse în studiu persoane cu afecțiuni hepatice, fumători,
consumatori de alcool, hipertensivi sau/și obezi, din cauza efectului
derutant al acesto r factori asupra profilului lipidic și stresului oxidativ.

3.2.2. Analiza s tatistică
Pentru analiza datelor s -au utilizat:
1) Metode de statistică descriptivă, urmărindu -se indicatori de
tendință centrală și de dispersie: media, deviația standard, mediana,
intervalul dintre cuartile le grafice.
2) Corelația parametrilor a fost determinată prin aprecierea
coeficienților de corelație: al lui Pearson pentru variabilele cantitative cu o
distribuție normală .
3) Ca metode statistice de calcul au fost utilizate: testul T Student .
Pentru a considera diferențele semnificative statistic am ales pragul de
semnificație α cuprins între 1% și 5% (valorile p<0,05).
Analiza statistică a fost efectuată computerizat cu ajutorul program ului
informatic SPSS V25, Windows 10. Pentru statistica descriptivă s -a utilizat
programul Microsoft Excel 2019 .

3.2.3. Metode de lucru
1. Dozarea glucozei sanguine – Metoda enzimatic ă cu glucozooxidaz ă
și peroxidaz ă
Principiu:
Glucooxidaza (GOD) catalizează reacția glucoz ei, în prezența oxigenului
atmosferic: Glucoza + O2 + H2O GOD Gluconolactona + H2O2
Apa oxigenată rezultată formează împreun ă cu aminoantipirina și fenolul , în
prezența peroxidazei (POD) un compus colorat în roșu, a cărui intensitate
este direct proporțională cu concentrația glucozei. Aceasta se măsoară
fotometric.

42
2H2O2 + 4-Aminoantipirin ă +Fenol POD Chinona (roșie) + 4H2O2

Reactivi:
R1 Tampon fosfat pH=7,4 100 mmol/l
Fenol 0,62 mmol/l
R2 GOD 12000 Ul
POD 660 Ul
4-Aminoantipirina 0,4 mmol/l
R3 Standard glucoză 100 mg/dl (5,56 mmol/l)

Prepararea soluției de lucru:
Se dizolvă enzima din sticluța R2 cu flaconul de tampon R1 ( 250 ml) .Se
amestecă ușor, apoi se toarnă înapoi în R1.
Condiții de lucru:
Lungime de undă : 505 sau 54 6 nm
Temperatura de incubare: 37°C sau temperatura camerei ( 20 -25°C)
Tehnica de lucru : se recoltează sânge venos, dimineața, în condiții bazale,
pe fluorura de sodiu ca stabilizator.
Procedeul de lucru
Se pipe tează în eprubete:
Martor Standard Probă
Reactiv
cromogen 1ml 1ml 1ml
Standard – 10µl –
Proba – – 10 µl

După realizarea amestecurilor în fiecare din cele 3 eprubete. acestea se
introduc la incubare la 37°C ( sau la temperatura camerei): d upă trecerea a
15 minute (sau 30 min la temperatura camerei) permitem soluțiilor să
finalizeze reacția. Apoi se citește densitatea optică (DO) a probei și a
standardului față de martor.

43
Calcul DO probă x Concentrația standard = mg/dl
DO Stan dard
unde concentrația standard =100 mg/dl (sau 5,56mmol/l)

Semnificație:
1. În general, sub vârsta de 40 -45 de ani, glicemia care depășește
constant valorile se consideră a fi indicatoare a unui DZ .
2. Peste 45 de ani, glicemia care depășește valorile normale cu 10%
trebuie repetat ă, eventual se va efectua testul toleranței la glucoză
pe cale orală (TTGO) pentru confirmarea diagnosticului de DZ.
3. O glicemie bazală normală nu exclude DZ.
4. Valorile glicemiei determinate prin metoda GOD -POD trebuie
interpret ate în felul următor:
– valori normale a jeun >70 mg/dl și <110 mg/dl
– valor ile a jeun constant e >110 mg/dl și <130 -140 mg/dl po t susține
diagnosticul de DZ, în această situație fiind necesară efectuarea
TTGO.

2. Dozarea trigliceridelor serice
Principiu:
Trigliceridele formează glicerol și acizi grași în prezența lipoprotein -lipazei;
glicerolul format sub influența glicerol -kinazei (GK) trece în glicerol -3-fosfat,
care î n prezența oxigenului, sub acțiunea glicerol -fosfat oxidazei (GPO)
formează dihidroxiacetonfosfat și apă oxigenată . În continuare, în prezența
peroxidazei (POD), apa oxigenată formată se cuplează oxidativ cu 4 –
clorfenol și 4 -aminofenazona, formând un compus colorat în roșu, a cărui
intensitate este direct proporțională cu concentrația trigliceridelor:
Trigliceride + 3H2O lipaza Glicerol +3R -COOH
Glicerol+ATP GK Glicerol -3-fosfat +ADP
Glicerol -3-fosfat + O2 GPO Dihidroxinaceto nfosfat + H2O

44
H2O2+ 4 -Aminofenazona +4 -Clorfenol POD 4 -(p-benzochinon –
monoimino) -fenazona (compus colorat în roșu) +2H2O + HCl

Reactivi:
Conținut Prepararea soluțiilor
de reactivi
Flacon 1
Tampon 5×100 ml Conținutul flaconului 1
se introduce în flaconul
1a pentru a dizolva
liofilizatul în tampon Flacon 1a
(Enzime/4 –
aminofenazon ă) Liofilizat la 5 x100 ml

Condiții de lucru:
Lungimea de undă: 546 nm sau 500 nm
Temperatura de incubare: 20-25°C (temperatura camerei) sau 37°C
Tehnica de lucru:
Se pipetează în eprubete:
Martor Probă
Ser sau plasmă – 0,02 ml
Soluția de reactiv 2,00 ml 2,00 ml

Se agită conținutul eprubetelor și se incubează proba și martorul 10 minute
la 20 -25°C (temperatura camerei) sau 5 minute la 37°C.
Se citește densitatea optică (DO) sau extincția (E) a probei față de martor în
decurs de 60 de minute ( la 37°C în 30 minute) = E probă
Metoda de calcul a concentrației (C) trigliceridelor în probă:
Lungimea de undă C(mmol/l) C(mg/dl)
546 nm 11,9 x E probă 1000 x E probă
500 nm 8,66 x E probă 760 x E probă

45
Dacă se folosește un standard, concentrația (C) trigliceridelor se va calcula
astfel:
C (mmol/l) = 2,29 x E probă/E standard
C(mg0dl) = 200 x E probă/E standard

Interpretarea valorilor :
50-150 mg/dl – valori normale
150-200 mg/dl – interval limită
>200 mg/dl – valori crescute

Semnificație medicală :
Valori crescute ale trigliceridelor se întâlnesc în hipertrigliceridemii familiale,
diabet zaharat de tip 2, obezi tate, sindrom metabolic, consum de alcool în
exces, patologii endocrine, sindrom nefrotic, boli autoim une, consum de
betablocante, corticosteroizi, etc.

3. Dozarea colesterolului seric

Principiu:
Colesterolul esterificat în prezența colesterol -esterazei (CE) trece în
colesterol și acizi grași; cu oxigenul, în prezența colesterol oxidazei (CO),
colesterolul trece în A4 -coleston și apă oxigenată; în prezența peroxidazei
(POD), apa oxigenată realizează o cuplare oxidativă cu fenolul și 4 –
aminofenazona, realizând un compus de culoare roșie, a cărui intensitate
este direct proporțională cu concentrația colesterolului.

Esteri ai colesterolului + H2O CE Colesterol + R-COOH
Colesterol + O2 CO Δ ⁴-coleston + H2O2
2H2O2 +4 -Aminofenazona + Fenol POD 4 -(p-benzochinon -monoimino) –
fenazona + 4H2O (compus colorat în roșu)

46
Reactivi:
Conținut Prepararea soluțiilor de
reactivi
Flacon 1 10 Se dizolvă conținutul unui flacon
1 adăugand 100 ml apă distilată
(soluția de reactiv este gata de
utilizare după 10 minute)
Reactiv colesterol

Condiții de lucru:
Tehnica de lucru:
Martor Probă
Ser sau plasmă – 0,02 ml
Soluția de reactiv 2,00 ml 2,00ml

Se agită conținutul eprubetelor și se incubează proba și martorul 10 minute
la 20 -25°C (temperatura camerei) sau 5 minute la 37°C.
Se citește densitatea optică (DO) sau extincția (E) a probei față de martor la
interval de 60 de minute = E probă

Metoda de calcul a concentrați ei (C) colesterolului în probă:
Lungimea de undă Mg/dl Mmol/l
546nm C=853 x E probă C=22,1 x E probă
500 nm C=575 x E probă C=14,9 x E probă

Colesterolul plasmatic crescut se corelează în mod obișnuit cu
hipertrigliceridemia . Factori i dislipidemici, împreună cu diabetul, obezitatea,
hipertensiunea arterială (HTA), hiperuricemia, hiperfibrinemia și posibil alte
tulburări metabolice se încadrează în sindromul metabolic (sau sindromul X –
metabolic).

47
Interpretarea valorilor obținute pentru c olesterolul seric se face în
felul următor:
150-200 mg/dl – valori normale
200-250 mg/dl – interval limită
>250 mg/dl –valori crescute

4. Dozarea Colesterolului din lipoproteine cu densitate ridicat ă (HDL)
Principiu:
Această metod ă ce se folose ște pentru cuantificarea colesterolului în
lipoproteine le cu densitate mare (HDL) este un test enzimatic omogen în
care precipitarea diferențiată și sedimentarea restului de lipoproteine ș i de
chilomicroni este evitată . (53-54)
Procedura constă î n doua etape :
În prima etapă colesterolul din lipoproteine (altul decât HDL -ul) este
descompus de acțiune a simultană a colesterol esterazei (CE) și colesterol
oxidazei (CO) , la un pH de 7.0 av ând ca produși finali colestenon ul și
peroxid ul de hidrogen , ultimul fi ind descompus mai departe prin cataliz ă in
apă și oxigen.
În a doua etapă , surfactantul, care acționează specific asupra HDL -ului, se
adaugă la reacția produsului final din prima etapă, acesta fiind compus din
resturi de colesterol cuantificat de o reacție de tip Trinder în care derivatul
de anilin ă, HDAOS*, și 4-aminoantipirina (4 -AA) (ca agent de legatură ) sunt
condensați de către H2O2 în prezenț a peroxidazei (POD) , formând astfel
quinonimi nă de culoare roșie , propor țională cu concentrația de colesterol
HDL prezent în probă.
*N-(2-hidroxi -3-sulfopropil) -3,5-dimetoxianilina.
Constituenți și Compozit:
R1 Reactiv enzim ă. Soluție tampon GOOD 100 mmol/L – pH 7.0, MgCl 2

48
18 mmol/L, CE 800 U/L, CO 500 U/L, catalază 100 KU/L, HDAOS 0.7
mmol/L.
CAL PO D/4-AA reactiv. POD 4 KU/L, 4 -AA 4 mmol/L, N3Na <0.1%,
surfactanți specifici < 1.5 % (v/v) .
R2 Apo -A1 / Apo-B / HDL Calibrator . Optativ REF 1972005.

Probe
Ser, EDTA sau plasmă heparinizată ob ținută de la pacient dupa ce nu a
mâncat pe perioada nopții. Se separă de hematii într-un interval de 3 ore de
la puncția venoasă . Probele pot fi p ăstrate la 4 -8°C timp de 2 săptămani sau
la -20°C timp de 3 luni.

Prepararea Reactivului
Reactivii R1 și R2 sunt pregătiți pentru a fi folosiți. Stabilitatea reactivilor în
analizor este de o lună (la 2-12°C ).
Calibrator. Se reconstituie o eprubet ă adaugand un 1.0 mL de ap ă distilat ă.
Se agită u șor și se lasă timp de 5 minute înainte de folosință. Materialul
reconstituit este stabil timp de 7 zile la 2-8°C sau timp de 1 lună la -20°C.
Materialul este îndepărtat dacă devine tulbure sau dacă sunt prezente
semn e de contaminare bacteriană.
Calibratorul a fost preparat din ser uman negativ la HbsAg, HCV si nereactiv
la anticorpii HIV.

Interferen țe
Testul nu este afectat de hemoglobină (>500 mg/dL), bilirubin ă (>30 mg/dL)
si lipide (>5g/dL).

Materiale de lucru
Fotometru sau spectrofotometru cu un compartiment de citire, termostatat
setat la 37°C, cu citire la 600±1 nm.

49
Ceas de laborator .
Cuvete cu drum optic de 1 cm .
Pipete pentru m ăsurarea reactivilor și a probelor.

Metoda de lucru
1. Se aduc reactivii și probele la temperatura camerei.
2. Se pipetează în tuburile test:
Cuvete Blanc Probă Calibrator
R1 300 μL 300 μL 300 μL
Proba – 4 μL –
CAL – – 4 μL
H2O 4 μL – –
3. Se amestecă și se incubează 5 minute la 37°C.
4. Se adaugă:
R2 100 μL 100 μL 100 μL
5. Se amestecă din nou .
6. Se citește la 37°C (dupa 30 secunde ) absorban ța probei (A 1 S) și a
calibratorului (A 1 C) la 600 nm fa ță de reactivul blanc, dup ă 3 minute
citindu -se a dou a oară absorban ța probei (A 2 S) și a calibratorului (A 2 C).
Metoda de calcul :
A 2S – A 1S x C Calibrator = mg/dL HDL colesterol
A 2C – A 1C

Valori de referin ță
Valori cl inice ale HDL folosite în diagnosticarea grupurilor de risc.
Colesterol din lipoproteine cu densitate ridicată Risc
Bărbați >55 mg/dL (> 1.42 mmol/L ) Scăzut
35-55 mg/dL (0.90 -1.42 mmol/L ) Moderat
<40 mg/dL (<1.04 mmol/L) Ridicat
Femei >65 mg/dL (>1.68 mmol/L) Scăzut

50
45-65 mg/dL (1.16 -1.68 mmol/L) Moderat
<45 mg/dL (<1.16 mmol/L) Ridicat

Semnificația medicală:
Nivelul de colesterol HDL scăzut este un indicator de afecțiune coronariană.
HDL-ul este utilizat în estimarea riscului de apariție a l afecțiunilor
coronariene într -un interval de 10 ani, și are ca și cauze: nivel ul crescut de
trigliceride, sup raponderabilitatea și obezitatea, activitatea fizică redusă și
DZT2. Alte cauze sunt reprezentate de fumat, consumarea unor cantități
foarte mari de carbohidrați (> 60% de calorii) și anumite medicamente
(progestative).

5. Determinarea Colesterolului LDL
LDL sunt lipoprotein ele ce conțin cea mai mare cantitate de colesterol (60 –
70% din colesterolul seric total). LDL rezultă în principal din degradarea
VLDL, transportorul major al trigliceridelor. Deoarece LDL a u un timp de
înjumătățire mai mare (3 -4 zile) decât precursorul său VLDL, este mai
prevalent în circulație decât acesta.
Acizii grași liberi circulanți formează în ficat trigliceride, ce sunt mai departe
cuplate cu apoproteine și colesterol, urmând a fi exportate în sânge ca
VLDL.
LDL colesterol ul este implicat în transportul colesterolului către țesuturi, în
principal în sistemul arterial, ceea ce explică incidența cresc ută a
aterosclerozei și a bolii coronariene la pacienții cu niveluri serice crescute
ale lipoproteine lor în cauză . Determinarea LDL este specifică pentru
estimarea riscului cardiovascular și stabilirea terap iei.
În condiții fiziologice, raportul LDL -colest erol / HDL -colesterol are valoarea
de 2.9 la femei și 3.3 la bărbăți. Riscul apariției bolilor coronariene crește
semnificativ dacă valoarea acestui raport este > 3.5 la femei >3.8 la bărbați.
Sunt utilizate două metode pentru determinare a LDL (55-56):

51

a. Metoda directă enzimatică colorimetrică
Această metodă automată se bazează pe solubilizarea micelară selectivă a
LDL-colesterolului , (utilizând un detergent neionic ) și a interacțiunii dintre un
compus de natură zaharidică și lipoproteine (VLDL și chilomicroni). Atunci
când un detergent este inclus în metoda enzimatică de determinare a
colesterolului ( ce include colesterol esteraza, colesterol oxidaza și reacți i de
cuplare) , reactivitățile relative ale colesterolului din fracți unile de lipoproteine
cresc în tr-o anumită ordine : HDL < chilomicroni < VLDL < LDL. În prezența
ionilor de Mg 2+, compusul zaharidic determină o reducere marcată a
reacției enzimatice de măsurare a colesterolului in VLDL și chilomicroni.
Astfel, utilizarea combinată a unui compus zaharidic și a unui detergent
neionic facilitează determinarea selectivă a LDL în ser.
Metoda respectivă a fost standardizată față de metoda de beta -cuantificare
a LDL -colesterolului (ultracentrifugare combinată cu precipitare) con siderată
gold-standard. Aceasta îndeplinește cerințele NCEP (National Cholesterol
Education Program) de a avea o eroare analitică totală ≤ 12%.

b. Metoda indirectă
LDL-colesterol ul este determinat din valoarea colesterolului total, a
trigliceridelor și a HDL-colesterolului conform formulei lui Friedewald:
LDL-colesterol = Colesterol total – (HDL -colesterol) – (VLDL -colesterol)
VLDL -colesterol = trigliceride (TG) /5
Formula nu se aplică în cazul unor valori ale trigliceridelor >400 mg/d L; în
aceste situații se recomandă dozarea apolipoproteinelor A1 și B sau
determinarea directă a LDL -colesterolului pentru cuantificarea riscului de
apariție a l bolilor cardiovasculare
Valori de referință :
Adul ți:
Optim <100 mg/dl

52
Optim la limită 100-129 mg/dl
Borderline crescut 130-159 mg/dl
Crescut 160-189 mg/dl
Foarte crescut ≥190 mg/dl
Copii și adolescenți (12-18 ani):
Optim <110 mg/dl
Borderline crescut 110-129 mg/dl
Crescut ≥ 130 mg/dl
Factor de conversie: mg/dL x 0.026= mmol/L
mmol/L x 38.66= mg/dL.

Interpretarea rezultatelor :
Creșteri: hipercolesterolemie f amilială (tip II a), hiperlipoproteinemiile II -b și
III, dieta bogată în colesterol și grăsimi saturate, hipotiroidism, sindrom
nefrotic, diabet zaharat .
Scăderi: hipo/abetalipoproteinemie, hipertiroidi sm, anemii cronice, afecțiuni
hepat ice, condiții de stres acut, boli inflamatorii articulare .

5. Calculul unor indicatori de risc ai ateroscleroze i din profil ul lipid ic:
Anumite studii recente din literatura de specialitate evidențiază rolul
predictiv al riscului aterogen la diabetici al unor indicatori specifici. Aceștia
se pot calcula din profilul lipidic (57-58):
a. Colesterol non HDL (non HDL -C) = Colesterol total (CT) – Colesterol
HDL (C-HDL)
b. Trigliceride (TG) / Colesterol HDL (HDL -C),
c. Colesterol total (CT) / Colesterol HDL (HDL -C)
d. LDL / HDL -C și non -HDL-C / HDL -C:
e. Indicele aterogen (IA) a fost calculat ca logaritmul raportului
concentrațiilor molare de TG și HDL -Colesterol (HDL -C): [IA = log
(TG / HDL -C)].

53
6. Determinarea cantitativă a hemoglobinei glicozilate ((HbA1c) din
sânge le uman
Utilizare
Determinarea HbA1c este cel mai frecvent efectuată pentru evaluarea
controlului glicemic în diabetul zaharat. Nivelurile HbA1c oferă o privire de
ansamblu asupra glicemiei în ultimele 4 -8 săptămâni , o valoare a HbA1c
indicând un control glicemic mai slab. Pe toată durat a de viață a eritrocitelor ,
HbA1c este formată continuu prin adăugarea moleculelor de glucoză la
capătul N-terminal al lanțului beta de hemoglobină. Acest proces non-
enzimatic reflectă astfel expunerea medie a hemoglobinei la glucoză într-un
interval temporal prelung .
HbA1c reprezintă fracțiune a hemoglobinei care se separă prima dată în
timpul cromatografiei pe coloană cu rășini schimbătoare de cationi.
Principiu
Această metodă utilizează interacțiunea antigen -anticorp pentru a determina
direct HbA1c în sângele integral . Hemoglobina totală și HbA1c au aceeași
rată de absorbție nespecifică a particulelor de latex (R1). Când se adaugă
anticorp ul monoclonal anti -uman HbA1c de șoarece (R2), se formează
complexul de anticorpi HbA1c – anti-human HbA1. Aglutinarea se formează
atunci când anticorpul policlonal de capră IgG anti -șoarece interacționează
cu anticorpul mono clonal. Cantitatea de aglutinat este proporțională cu
cantitatea de HbA1c din probă și este măsurată ca absorbție. Valoarea
HbA1c este obținută dintr -o curbă de calibrare prin turbidimetrie latex .
Reactivi
R1: latex 0,13%, tampon, stabilizator.
R2 (când este combinat): anticorp monoclonal de șoarece -anti-HbA1c uman
0,05 mg / ml, anticorp de capră policlonal anti IgG de șoarece 0,08 mg / dl,
tampon, stabilizatori.

54
Reactiv de hemoliză: apă și stabilizatori.

Colectarea și pregătirea eșantioanelor
Pregătirea specială a pacientului nu este necesară .
Nu sunt necesari aditivi speciali sau conservanți, în afară de anticoagulante.
Se colectează sânge venos cu EDTA folosind tehnica aseptică.
Toate eșantioanele umane trebuie considerate potențial pericu loase.
Prin urmare, precauțiile universale trebuie utilizate în manipularea
eprubetelor (mănuși, echipament de laborator, evita rea producți ei de
aerosoli etc.).
Pentru a determina HbA1c, trebuie pregătit un hemolizat pentru fiecare
probă:
1. Pipeta rea unui ml de reactiv lizare în tuburi etichetate (Control sau Probă
pacient ).
2. Pipeta rea a 200 μ l de sânge al pacien ților bine omogenizat în fiecare tub.
3. Incuba ți 5 minute la temperatura camerei (după amestecare) până la
observarea liz ării complete. Lizatul este stabil 10 zile la 2 -8șC.
Depozitare și stabilitate
1. Toți reactivii sunt stabili până la data de expirare înscrisă pe etichete.
2. R1 și R2 sunt stabili cel puțin o lună după deschiderea depozitată la 2 -8
°C.
3. Hemoglobina A1c în sângele întreg colectat cu EDTA este stabilă timp de
o săptămână la 2 -8°C.

Interferențe
Rezultatele pot fi inconsistente la pacienții care au următoarele condiții:
dependență de opiacee, intoxicație cu plumb, alcoolism, ingerarea unor
doze mari de aspirină .

55
Materiale necesare
1. Pipete pentru distribui rea a 20 μl și 1 ml și tuburi de testare pentru a
conține 1,02 ml.
2. Set calibrator HbA1c, set de control hemoliză pentru kit de 120 ml.
3. Baie termostatat ă la 37șC. – Spectrofotometru sau fotometru termostat la
37șC cu filtru de 600 ± 20 nm.

Procedura preliminar ă
Se preîncălze sc reactivul și fotometrul (suportul cuvetei) la 37șC .

Procedura analitică
1. Folosind apa distilat ă, se aduce aparatul la absorban ța zero la 600 nm
2. Se pipetează într -o cuvetă :
Suspensie de latex (R1) 0.7 ml
3. Se incubează 3-5 minute la 37șC.
4. Se pipetează:
Proba / Calibrator / Apa (Blank) 20 μ l
5. Se incubează 5 minute la 37șC.
6. Se pipetează :
Anticorp (R2) 0.250 ml
7. Se amestecă bine și se incubează la 37șC pentru 5 minute. La sfar șitul
acestui interval, se citește absorbanț a (A) la 600 n m.

Calcule / Rezultate
Rezultatele HbA1c sunt determinate folosind curba de calibrare pregătită.
Se calculează diferen ța absorban țelor: (A Probă – A Blank) pentru fiecare
punct al curbei de calibrare și trece ți pe h ârtie milimetric ă valorile ob ținute,
față de concentra ția HbA1c a fiec ărui calibrator.
Concentratia HbA1c a probelor necunoscute es te calculat ă prin interpolarea
valorii (A Probă – A Blank) pe curba de calibrare.

56
Interval de referință (% HbA1c):
<6,5 normal
6,5 – 7,5 crescut
>7,5 mare ( se recomandă măsuri )

Valori recomandate: mai puțin de 6% pentru un non -diabetic, mai puțin de
7% pentru controlul glicemic al unei persoane cu diabet zaharat. Există un
interval de 3 -4 săptămâni înainte ca H bA1c să reflecte modificările nivelului
glicemiei. (59-60)

8. Determinarea malondialdehidei (MDA) în ser uman
Semnificația metodei
Organismul produce radicali liberi ai oxigen ului prin sistem ele enzimatic și
non-enzimatic , ducând astfel la peroxidarea lipidelor cu formarea de
lipoperoxizi , cum ar fi anumite aldehide (MDA), compuși ceto, hidroxil,
carbonil, etc. Radicalii liberi ai oxigenului pot cauza deteriorări atât prin
peroxidare, cât și prin produ și de descompunere a i lipidelor (hidroperoxid ).
Detectarea conținutului de MDA poate reflecta nivelul peroxidării lipidelor din
celule și reflectă indirect nivelul de deteriorare celulară .

Principiu :
Evaluarea cantitativă a nivelului de malondialdehidă ( MDA ) ca marker al
peroxidării lipidice se bazează pe reacția dintre MDA și acidul tiobarbituric
(TBA), care produce un aduct MDA -TBA2 (compus colorat în roșu ), cu un
vârf maxim de absorbție la 532 nm :
Compoziția kitului reactiv:
Tampon de liză MDA 25 ml
Soluție de acid fosfotungstic 12,5 ml
BHT (100X) 1ml (roșu purpuriu)
TBA 4 flacoane

57
MDA standard (4,17M) 100 ml (galben)

Depozitare și manipulare :
Se depozitează la -20 C, ferit de lumină.
Se lasă toate componentele să se încălzească la temperatura camerei
înainte de utilizare. Se centrifughează scurt flacoanele înainte de
deschidere.

Reconstituirea reactivului:
Se ia un flacon de TBA și se adaugă 7,5 ml acid acetic glacial și se
amestecă. Se transferă suspens ia într -un alt tub și se adaugă H2O distilată
la un volum final de 25 ml. Se amestecă bine pentru a se dizolva. A se
păstra la 4 ° C. Stabil itatea este asigurată timp de 1 săptămână.

Procedura:
Preg ătire pacient – preferabil à jeun .
Specimen recoltat – sânge venos.
Recipient de recoltare – vacutainer ce con ține EDTA ca anticoagulant .

Pentru probele de plasmă, se amestecă 10 μl cu 500 μl de 42 mM H2SO4
într-un tub de microcentrifugă. Se adaugă 125 μl de soluție de acid
fosfatungstic și se centrifughează . Se incubează la temperatura camerei
timp de 5 minute, apoi se centrifughează timp de 3 minute , la 13.000 x g. Se

58
colectează peletele și se resuspend ă pe gheață cu 100 μl H2O dublu
distilată (dd) (cu 2 µl BHT). Se reglează volumul final la 200 µl cu H2O dd.

Curba standard MDA :
Se diluează 10 µl din standardul MDA cu 407 µl dd H2O pentru a pregăti o
soluție de 0,1 MMDA, apoi se diluează 20 µl din soluția MDA de 0,1 M cu
980 µl de dd H2O dd pentru a pregăti un standard MDA de 2 mM.

Procedura analitică :
Se adaugă 600 μl de reactiv TBA în fiecare flacon care conține etalon și
probă.
Se incubează la 95°C timp de 60 min.
Se răcește la temperatura camerei într -o baie de gheață timp de 10 min.
Se pipetează 200 µl într -o placă cu 96 de godeuri pentru analiză.
Ocazional, prob ele pot avea o turbiditate c e poate fi eliminată prin filtrare ).
TBA poate reacționa cu alți compuși în eșantioane producând alți compuși
colorați.

Măsur are:
Pentru analiza colorimetrică, se citește absorbanța la 532 nm.
Pentru analiza fluorometrică, se citesc supernatanții (Ex / Em = 532/553
nm).

Calcul:
Se face diagrama curbei standard MDA și se determin ă cantitatea de MDA
în proba testată î n nmol i prin interpolare din curba standard. Se corectează
valorile eșantionului pentru orice alte diluări efectuate în timpul pregătirii
eșantionului.

59
unde :
A: cantitatea probei standard din curba standard (în nmol i)
ml: volumul original de plasma (ser) utilizat
4: factor de corecție la utilizarea a 200 µl din 800 µl mix de reactiv i
D: factor de diluție

Valori de referin ță – 0.36-1.24 µmol/ l

Semnificație :
Peroxidarea lipidic ă este un mecanism major de apari ție al leziunilor
celulare și presupune oxidarea acizilor gra și polinesatura ți cu formarea de
specii reactive și produ și toxici. Într-o celul ă în care se acumuleaz ă radicalii
liberi, acizii gra și, care în mod normal ar fi supu și β-oxidării în mitocondrii,
vor urma calea peroxid ării lipidice , rezult ând ca produs final
malondialdehida (MDA). Deși MDA poate fi inactivat ă de aldehid –
dehidrogenaze, produc ția sa este accelerat ă de stresul oxidativ și, atunci
când concentra țiile ating niveluri critice, malon dialdehida poate sc ăpa
procesului de detoxifiere. MDA este un compus toxic implicat î n proces ele
de mutagenez ă la persoanele v ârstnice, carcinogenez ă, nefropatie diabetic ă
sau în leziuni determinate de radia ții Unele studii au raportat un nive l seric
crescut de MDA și în bol i parazitare. (61-62)

60
9. Determinarea superoxid dismutazei (SOD) serice
Superoxid dismutazele (SODs) sunt metaloenzime c e catalizează
dismutarea anionului superoxid la oxigen molecular și peroxid de hidrogen ,
formând o parte crucială a mecanismului de apărare antioxidant celular :
2O2- • + 2H + SOD H2O2 + O2
Trei tipuri de SOD -uri au fost caracterizate în funcție de metal ul conținut :
cupru / zinc (Cu / Zn), mangan (Mn) și fier (Fe). SOD este distribuit ă pe
scară largă atât la plante, cât și la animale. Apare în concentrații mari la
nivelul creier ului, ficat ului, inim ii, eritrocite lor și rinichi lor. Cantitatea de SOD
prezentă în mediile celulare și extracelulare este esențială pentru prevenirea
bolilor legate de stresul oxidativ (63-64).
Princip iu
Metoda colorimetrică utilizează o sare W ST-1 de tetrazoliu care produce
coloranți de formazan solubili în apă la reducerea cu anion ul superoxid.
Rata de reducere a WST -1 este legată liniar de activitatea de inhibare a
xantin oxidaz ei (XO) de către SOD. SOD catalizează d ismutarea anion ului
superoxid în peroxid de hidrogen și oxigen molecular , determinând
scăderea reducerii WST -1. Această activitate de i nhibare a SOD se
măsoară prin metoda colorimetrică la DO (densitate a optică) de 450 nm.

Item Cantitate Depozitare
Soluție WST 1 mL +4°C
Soluție enzimă SOD 20 μL +4°C
Tampon SOD Test 20 mL +4°C
Tampon SOD Diluție 10 mL +4°C

61
Xantină 2O2 WST -1
O2

H2O2 2O2 – WST1 F ormazan
Acid uric

O2+H2O2
Materiale necesare
− PBS sau 150 mM KCl (dacă se utilizează probe de țesut)
− Omogenizator de abandon (dacă se utilizează probe de țesut )
− Cititor de pl ăci capabil să măsoare absorbția la 450 nm
− Placă cu 96 de godeuri: plăci cu fund plat clar pentru test
colorimetric
− 0.1M Tris / HCL, pH 7,4 care conține 0,5% Triton X -100, 5 mM β –
ME, 0,1mg / ml PMSF (dacă se utilizează probe de țesut)
− Opțional: standard uman SOD – care se utilizează pentru curba
standard

Pregătirea reactivilor
Flacoanele sunt centrifugate scurt, cu viteză mică înainte de deschidere.

Soluție WST :
− Se diluează soluția WST de 1 ml cu 19 ml de soluție tampon SOD.
− Eșantionarea se face astfel încât să existe o cantitate suficient ă
pentru a efectua numărul dorit de analize.

SOD soluție enzimatică: SOD XO

62
− Soluția de enzimă este centrifugată timp de 5 secunde și amesteca tă
prin pipetare, deoarece aceasta are 2 straturi. Se diluează 15 µl cu
2,5 ml SOD de dilu ție.

Probele de sânge și plasmă :
1. Sânge le este colectat folosind citrat sau EDTA.
2. Centrifuga rea se realizează la 1.000 x g timp de 10 minute la +4° C.
3. Stratul de plasmă este transferat într-un tub nou, fără a deranja
stratul tampon. Plasma poate fi păstrată la -80 ° C până la analize
suplimentare.
4. Stratul tamp on este îndepărtat din peleta de celule roșii.
5. Eritrocitele sunt resuspendate în 5 x volume de apă distilată la rece
6. Se centrifughează la 10.000 x g timp de 10 minute (pentru a granula
membran a eritrocitul ui).
7. Supernatantul este depozitat la -80 ° C până c ând este gata de
analiză.
8. Plasma poate fi diluată de 3 -10 ori iar lizatul de celule roșii de 100 de
ori înainte de analiza SOD.

Procedura
Godeuri le de reacție realizate :
Blank 1 = 20 µL H2O dd
Blank 2 = 20 μL
Blank 3 = 20 µL H2O dd
Sonde de probă = 20 µL
Component e Probă (μl) Blank 1 (μ l) Blank 2 (μ l) Blank 3
(μl)
Solu ție Probă 20 0 20 0
ddH 2O 0 20 0 20
Soluție de lucru WST 200 200 200 200

63
Enzimă Soluție de lucru 20 20 0 0
Tampon dilutie 0 0 20 20
1. Se adaugă 200 μ l de soluție de lucru WST în fiecare godeu.
2. Se adaugă 20 μl de tampon de diluare la Blank -urile 2 și 3.
3. Se adaugă 20 μl de soluție de lucru enzimatic la fiecare probă și Blank 1.
4. Se amestecă și se incubează la 37° C timp de 20 de minute.
5. Se măsoară ieșirea ( la DO 450 nm) pe un cititor cu placă.

Analiza datelor
−Probele care produc semnale mai mari decât ale celor mai mari standard e
trebuie diluat e în continuare în tampon adecvat și reanalizat e, apoi înmulți tă
concentrația găsită cu factor ul de diluare adecvat.
Calcula rea activit ății SOD ( rata de inhibi ție %) folosind ecuația următoare:
Activitatea SOD ( rata d e inhibiție %) =
(A Blank1 – A Blank 3) – (A Probă – A Blank 2) X 100
(A Blank 1 – A Blank 3)
A = absorbanța

Valori de referinta – 1200 -1800 U/g Hb

9. Indicatori antropometrici
Indicatorii antropometrici cei mai studiați și utilizați în definirea obezității și
modalitatea de calcul a acestora sunt redați mai jos:

1. Formula lui Broca*: înălțimea (I) în cm -100 = greutatea recomanda tă
2. Indicele de M asă Corporal ă (IMC) sau Body Mass Index (BMI) :
Greutate (G) în kg / Înălțime (m2)
Obezitate > 25 la femei și >21 la b ărbați
3. Formula Lorentz **

64
Bărbați: Greutatea ideală (kg)= Înălțimea (cm) – 100 – [Înălțimea (cm) – 150)]
/4
Femei: Greutatea ideală (kg)= Înălțimea (cm) – 100 – [(Înălțimea (cm) –
150)] /2,5
4. Formula MLI (Metropolitan Life Insurance) **
Bărbați: G ideală (kg) = 50 + 0,75 (Înălțimea în cm – 150) + (vârsta -20) /4
Femei: Formula pentru bărbați se înmulțește cu 0,9
5.Raportul talie / șold (T/S) ***
Circumferința taliei (cm) / circumferința șoldului (cm)
Normal <0,9 la bărbați și <0,8 la femei
Obezitate abdominală T/S >0,9
* Indice util pentru înălțimile medii (155 -175 cm), la extreme fiind inaplicabil .
** Formul ele țin cont de sex și vârstă .
*** Indicator pentru definirea tipului obezității (android sau ginoid).

65
3.3. Rezultate
3.3.1. Analiza statistică a datelor demografice ale grupurilor
La grupul cu diab et zaharat tip 2 m edia de vârstă a fost de 53,24 ani.
Proporția bărbaților în grup reprezintă 6 0,42% (29/48), iar a femeilor 39,58%
(19/48). La grupul de control , media de vârstă a fost de 52,14 ani. Proporția
masculină în acest grup a fost de 64,68% (31/48) , iar cea feminină de
35,32 % (17/48).
Valorile descrise sunt redate grafic în tabel 1/ figura1 și tabel 2/ figura 2.

Tabel 1
Grup Număr Vârsta
medie (ani) Deviația
standard
DZT2 48 53,24 6,865
Control 48 52,14 6,78

Fig.1.Media de vârstă (ani) pe grupuri

Tabel 2
Grup Bărbați Femei Total
DZT2 29 19 48

66
Control 31 17 48
Total 60 36 96

Fig.2. Repartiția pe sexe în grupul control și cel cu DZ tip 2

3.3.2. Analiza statistica a datelor biochimice obținute în studiul
grupurilor
Datele parametrilor studiați analizate statistic sunt redate în tabelul de mai
jos:

Tabel 3
Variabile Grup diabetic
(48)
Media±SD Grup control (48)
Media±SD Semnificație
statistică (p)
Vârsta 53,24±6,865
(45-62) 52,14±6,78
(47-61) 0,14
IMC (kg/m2) 24,92±0,29
(23-26) 23,36±0,41
(20-24) 0,22
Glicemie (mg/dl) 167,31±5,9
(130-251) 97,12±9,3
(78-125) 0,000**
HbA1c % 9,73±2,41
(6,8-16,1) 5,84±1,2
(3,2-6,4) 0,01*

67
CT (mg/dl) 180,87±4,97
(161,5 -253,2) 175,32±4,64
(189,4 -238,4) 0,29
HDL (mg/dl) 47,5±2,42
(35,2 -51,5) 49,31±1,45
(44,2 -57,3) 0,56
LDL (mg/dl) 89,22±4,82
(79,3 -99,1) 84,24±5,07
(69,1 -88,4) 0,59
VLDL (mg/dl) 32,14±3,1
(27,2 -37,12) 25,23±1,02
(20,3 -31,45) 0,01*
Non-HDL (mg/dl) 120,14±4,68
(109,61 -139,22) 111,21±4,84
(98,7 -120,1) 0,31
TG (mg/dl) 178,23±9,88
(126-254) 135,09±5,76
(66- 142) 0,01*
TG/HDL 3,80±0,29
(2,8-4,1) 2,74±0,16
(2,35 -2,99) 0,0058**
CT/HDL 3,75±0,21
(3,13 -3,98) 3,55±,14
(2,79 -3,78) 0,08
LDL/HDL 1,88±0,13
(1,023 -1,97) 1,71±0,11
(0,98 -1,85) 0,57
Non HDL/HDL 2,53±0,11
(1,79 -2,66) 2,25±0,10
(2,04 -2,49) 0,09
IA 0,17±0,02
(0,08 -0,22) 0,075±0,03
(0,032 -0,091) 0,023*
MDA (µmol/l) 3,52±0,11
(1,8-5,8) 0,91±0,08
(0,33 -1,25) 0,000**
SOD (U/gHb) 798±112
(745-1212) 1368±143
(950-1452) 0,000**

Tabel 3 – Semnificați a parametri lor:
IMC=indice de masă corporală; HbA1c=hemoglobină glicată; CT -colesterol total;
HDL-colesterol HDL; LDL-colesterol HDL; VLDL -colesterol VLDL; non HDL-
colesterol non -HDL; TG-trigliceride; TG/HDL -raport trigliceride/colesterol HDL;
CT/HD L-raport colesterol total/colesterol HDL; LDL/HDL -raport colesterol
LDL/colesterol HDL; non HDL/HDL -raport colesterol non HDL/colesterol HDL; IA-
indice aterogenic; MDA -malondialdehida serică; SOD -superoxid dismutaza serică.

68

Rezultate la aplicarea testului t -Student :
*diferență semnificativă în raport cu grupul de control ( p<0,05 ) pentru următorii
parametr ii: HBA1c, VLDL, TG, IA
**diferență înalt semnificativă ( p<0,01 ), pentru parametri următori: Glicemie,
TG/HDL, MDA , SOD

Din tabelul 3 d eprind em faptul că la grupul cu DZ tip 2:
-Colesterolul total, colesterolul HDL, colesterolul LDL, colesterolul non HDL
nu au valori crescute semnificativ statis tic la testul t student.
-Hemoglobina glicată , colesterolul VLDL, trigiceridele și indicele aterogen au
semnificație statistică semnificativă (p<0,05).
-Nivelul glicemiei, raportul molar trigliceride /colesterol HDL,
malondialdehida și superoxiddismutaza au valori înalt semnificativ statistic
față de grupul de control (p<0,01).

În continuare , rezultatele obținute sunt redate grafic prin statistică
descriptivă. S-a evidențiat astfel o valoare medie a glicemiei a jeun de
167,31 ±59 mg/dl la grupul cu DZ T2 și de 97,12 ±9,3 mg/dl la cel de control
(p<0,05). (Fig. 3)

Fig. 3.Valorile glicemiei la lotul diabetic și lotul de control sunt semnificative
statistic (p<0,05) Media±SD

69

Valoarea HbA1c înregistrată a fost semnificativ mai mare la grupul diabetic
(9,73±2,41) față de grupul de control format din subiecți sănătoși (5,84±1,2)
(p<0,01 ) (Fig. 4). S-a identificat o relație semnificativă statistic între
concentrația de HbA1c și glicemie , atât la grupul cu DZ T2 cât și la cel de
control (P <0,05) .
Pe lângă această constatare, s-a găsit o corelație Pearson pozitivă
semnificativă statistic între HbA1c și valoarea colesterolului LDL ( r=0,271,
p<0,0001) la grupul cu DZ T2, față de grupul de control unde această
corelație nu a fost găsită ( r=0,075, p=0,518).

Fig.4. Valori le serice ale HbA1c la diabetici și grupul de control
sunt semnificative statistic (p<0,05) Media±SD

În ceea ce privește IMC , nu a existat o diferență semnificativă între grupuri.
Pacienții cu DZT2 au avut un nivel semnificativ ridicat de trigliceride (TG)
(p<0.05). Valoarea colesterolui VLDL ( p<0.05) a fost de asemenea mărită la
grupul diabetic . Pentru colesterolul total, colesterolul LDL și colesterolul
HDL nu a existat nici o schimbare semnificativă în comparație cu grupul
control ( Fig. 5).

70

Fig.5. Valorile lipidelor seri ce la grupul DZ și martor : CT-colesterol total; HDL-
colesterol HDL; LDL-colesterol HDL; VLDL -colesterol VLDL; non HDL-colesterol
non-HDL; TG-trigliceride . Valorile sunt semnificative statistic (p<0,05) p entru
TG și VLDL; Media±SD

Fig.6. Nivelul factorilor calculați din profilul lipidic (rapoarte molare și indice
aterogenic) la lotul diabet ic comparativ cu cel martor; TG/HDL -raport
trigliceride/colester ol HDL; CT/HD L-raport colesterol t otal/ colesterol HDL;
LDL/HDL -raport colesterol LDL/co lesterol HDL; non HDL/HDL -raport colesterol non
HDL/ colesterol HDL; IA-indice aterogenic; date exprimate ca medie±SD
*diferență semnificativă în raport cu grupul de control (p<0,05) pentru IA -indice
aterogenic.
**diferență înalt semnificativă (p<0,01) pentru TG/HDL
Valori nesemnificative statistic: CT/HDL, LDL/HDL, non HDL/HDL.

71
Calcularea nivelului unor factori lipidici cu risc aterogen, de exemplu TG /
HDL ( p<0.01) și a indicelui aterogen ( IA) (p<0.05) s -a dovedit a fi
semnificativ crescut ă la pacienții diabetici comparativ cu grupul control (Fig.
6).

Fig. 7. Nivelul malondialdehidei serice (MDA) la lotul cu DZT2 față de lotul martor.
**diferență înalt semnificativă statistic ( p<0,01 )

S-a înregistrat de asemenea o creștere semnificativă a nivelului de
malondialde hidă (MDA ) plasmatic ă în grupul DZT2 comparativ cu grupul de
control ( p<0,01). ( Fig. 7)
În tabelul 4 sunt redate corelațiile bivariate Pearson între malondialdehidă
ca marker al lipoperoxidării și , implicit , al stresului oxidativ și diferite
variabile studiate, respectiv glicemie, lipide și factor ii lipidici de risc
aterogen:
Tabel 4
Parametr u MDA cu
parametri i

Corelația
Pearson
Valoare a r MDA cu lipide

Corelație parțială
Valoare a r MDA cu glucoza
serică
Corelație parțială
Valoare a r

72
Glucoza ser ică 0,71**
CT -0,27 NS -0,14 NS 0,38**
HDL -0,19 NS -0,18 NS 0,35**
LDL -0,31* -0,22 NS 0,31*
VLDL -0,16 NS 0,39** 0,33*
NonHDL 0,37** -0,13 NS 0,36**
TG 0,38** 0,41** 0,35**
TG/HDL 0,42** 0,43** 0,31**
CT/HDL 0,03 NS 0,02 NS 0,37**
LDL/HDL -0,25 NS -0,22 NS 0,35**
nonHDL/HDL 0,02 NS 0,03 0,38**
IA 0,41** 0,37** 0,35**

CT-colesterol total; HDL-colesterol HDL; LDL-colesterol LDL; VLDL -colesterol
VLDL; non HDL-colesterol non HDL; TG-trigliceride; TG/HDL -raport
trigliceride/colesterol HDL; CT/HDl -raport colesterol total/colesterol HDL; LDL/HDL –
raport colesterol LDL/colester ol HDL; non HDL/HDL -raport colesterol non
HDL/colesterol HDL; IA-indice aterogenic; MDA -malondialdehida serică; r-coeficient
de corelație; p (two tailed significance – test cu două cozi ) *p<0,05 , **p<0,01 ; NS-
nesemnificativ statistic

Nivelul seric al malondialdehidei s -a corelat pozitiv cu cel al glucozei serice,
colesterolului non HDL, trigliceridelor și cu indicele aterogen. Analiza
corelațiilor parțiale evidențiază o corelație pozitivă a MDA cu TG, TG/HDL,
VLDL și IA. Corelația nega tivă semnificativă statistic a MDA cu LDL a fost
anulată după analiza corelațiilor parțiale. Corelația pozitivă cu nivelul
glicemiei s -a păstrat și după analiza corelațiilor parțiale. În figura 8 este
redată corelația Pearson dintre MDA și glucoza serică l a grupul diabetic.

73

Fig. 8. Corelația pozitivă între malondialdehidă (MDA) și glicemie la lotul cu DZ tip 2
**diferență înalt semnificativă ( p<0,01 ) față de lotul de control .

Fig. 9. Activitatea serică a superoxid dismutazei (SOD) , mult scăzută la grupul
diabetic comparativ cu cel de control. **diferență înalt semnificativă statistic
(p<0,01 )

Activitatea superoxid dismutazei serice (SOD) a fost găsită semnificativ
scăzută la lotul diabetic, comparativ cu lotul martor ( p<0,01) (Fig. 9).

74

Fig. 10a. Corelație nesemnificativă statistic între glicemie și activitatea SOD la
grupul de control

Fig. 10b. Corelație negativă puternic semnificativă între glicemie și activitatea SOD
la grupul cu D Z tip 2

În figur ile 10a și 10b se reflectă grafic corelațiile Pearson între activitatea
serică a superoxid dismutazei (SOD) și glicemie la cele două grupuri.

75
Observăm o corelație negativă puternic semnificativă statistic la grupul
diabetic între activitatea plasmatică a SOD și valoarea glicemie i, sugerând
astfel depleția antioxidanților în DZ tip 2. La grupul de control corelația între
cei doi parametri i nu e semnificativă statistic.

3.4 Discuții

În studiul de față a m urmărit evalu area unor parametri ai stresul ui
oxidativ (SO) , la pacienți cu diabet zaharat de tip 2 (DZ T2) recent
diagnosticat și relația acestora cu nivelul glicemiei, al hemoglobinei
glicozilate, precum și al profilului lipidelor serice. Am urmărit de asemenea o
eventuală corelație între anumiți in dicatori de risc aterogen din profilul lipidic
și malondialdehida serică (MDA), precum și modificările activit ății
antioxidant e plasmatic e. Rezultatele studiului relevă o creștere
semnificativă a nivelu lui de MDA, markerul principal al peroxidării lipidelor și
al stresului oxidativ , la grupul de pacienți cu diabet zaharat tip 2 recent
diagnosticați comparativ cu cei din grupul de control. Dozarea superoxid
dismutazei (SOD) plasmatice a evidențiat o scădere a activității
antioxidante, probabil prin depleție, la grupul cu DZ T2. Astfel, am găsit o
corelație negativă puternic semnificativă statistic cu nivelul glicemiei la acest
grup. În acord cu constatările noastre, există observații științifice similare
(65, 66).
Nivelul seric al MDA s -a corelat pozitiv cu cel al glicemiei la acest
grup, indicând asocierea hiperglicemiei cu stresul oxidativ. Se pare că o
concentrație mai mare de glucoză poate duce la generarea excesului de
radicali liberi. Unii cercetători au observat faptul că hiperglicemia cronică
poate influența generarea radicalilor liberi, ceea ce poate duce în cele din
urmă la o peroxidare lipidică crescută și la epuizarea antioxidanților și, prin
urmare , accentuarea stresului oxidativ la subiecții diabe tici. (67)
Cercetarea noastră evidențiază un nivel de peroxidare lipidică
semnificativă, niveluri mai ridicate semnificativ statistic ale unor lipide (TG și

76
VLDL) și a unor factori de risc ai lipidelor (cum ar fi TG / HDL -C și I A) care
pot indica modificări aterogene. Nivelul crescut al trigliceridelor serice poate
duce în opinia unor cercetători, la creșterea producției de colesterol LDL și
la reducerea transportului HDL al colesterolului înapoi la ficat . Rapoartele
molare ale unor factori lipidi ci (de ex. TG/HDL) ar putea fi markeri mai buni
ai procesului de ateroscleroză decât parametr ii lipidici individuali ( 68, 69). În
studiul nostru indicele aterogen (IA) a fost semnificativ statistic crescut la
grupul diabetic comparativ cu cel de control . Aceste constatări sunt în
concordanță cu alte observații științifice, sugerând faptul că acesta poate fi
un indicator al riscului de aterogeneză la pacienții cu diabet zaharat de tip 2
nou depistat ( 70, 71).
Rezultatele au mai evidențiat un nivel seric crescut al
hemoglobinei glicate (HbA1c) la pacienții diabetici , semnificativ statistic față
de grupul martor. Pe de altă parte a fost observată o corelație pozitivă
semnificativă statistic între HbA1c și LDL. Co nform acestei constatări ,
HbA1c ar putea fi utilizat ă ca un biomarker al prezicerii profilului lipidic seric
la pacienții diabetici și, prin urmare, al riscului crescut de complicații
cardiovasculare.
SO cronic la diabetici poate fi legat de metabolismul excesului de
glucoză și de acizi grași prezenți în starea hiperglicemică. Hiperlipidemia
este foarte frecventă în DZT2 , iar peroxidarea lipidel or crește proporțional
cu aceasta ( 72). În studiul de față, au existat corelații semnificativ statistice
pozitive ale glicemiei , lipidelor și factorilor de risc lipidici cu MDA, indicând
coexistența factorilor de risc aterogen și a stresului oxidativ.
Observația privind corelația negativă într e MDA și LDL sugerează
un exces de peroxidare lipidică al LDL și, așadar , creșterea MDA. Am anulat
statistic efectul hiperglicemiei asupra asocierilor semnificative dintre
variabilele MDA și cele lipidice. Astfel, hiperglicemia poate juca un rol
semnificat iv în creșterea stresului oxidativ prin oxidabilitatea crescută a LDL.
În studiul nostru semnificația corelației pozitive a MDA cu nivelul glicemiei a
fost păstrată chiar și după anularea efectului parametrilor lipidici . Analiza

77
acestor corelați i sugerează de asemenea că hipergl icemia este profund
implicată în SO la diabetici , ceea ce duce la creșterea peroxidării lipidelor,
care este asociată în principal cu nivelul glicemiei . Din aceste observații
reiese că hiperglicemia în D Z de tip 2 are ca și rezultat e o peroxidare
lipidică crescută precum și valori ridicate ale MDA plasmatic, care pot fi
responsabile și de un nivel mai crescut al riscului de afectare
cardiovasculară.

3.5. Concluzii
1. Cercetarea noastră evidențiază o creștere semnificativă a nivelului
de malondialdehidă serică (MDA) la grupul cu diabet zaharat de tip 2
(DZT2). Astfel se sugerează că în DZ T2 hiperglicemia se asociază
cu generarea unui exces de radicali liberi, ceea ce poate duce la o
peroxidare lipidică crescută și, consecutiv, la accentuarea stresului
oxidativ (SO).
2. În studiul nostru , grupul cu DZ de tip 2 cu indice de masă corporală
în limite normale, a prezentat nivel e mai ridicate semnificativ statistic
ale unor lipide precum trigliceride le (TG) și colesterol ul VLDL ( VLDL)
și ale unor factori de risc lipidici cum ar fi trigliceride /colesterol HDL
(TG / HDL -C) și indicele aterogen ( IA). Rapoartele molare ale unor
factori lipidici, precum și IA ar putea fi ind icatori al riscului de
aterogeneză la pacienții cu diabet zaharat de tip 2 nou depistat.
3. Rezultatele au mai evidențiat un nivel seric crescut al hemoglobinei
glicate (HbA1c) la pacienții diabetici , semnificativ statistic față de
grupul de control, dar și o corelație pozitivă semnificativă a acesteia
cu colesterolul LDL. Astfel, HbA1c poate fi utilizat ă ca un biomarker
al anticipării valorilor profilului lipidic seric la pacienții diabetici și, prin
urmare, al riscului crescut de complicații cardiovasculare.
4. În studiul de față, au existat corelații semnificativ statistice pozitive
ale glicemiei , lipidelor și factorilor de risc lipidici cu MDA, indicând

78
coexistența factorilor de risc aterogen și a stres ului oxidativ. Astfel ,
în DZT2, hiperglicemia are ca rezultat o peroxidare lipidică crescută
precum și valori ridicate ale MDA plasmatic e, care pot fi corelate cu
un risc înalt pentru afectare coronariană.
5. Nivelul superoxid dismutazei (SOD) plasmatice la grupul cu DZ T2 a
înregistrat în studiul nostru o scădere semnificativ statistică prin
depleție, indicând astfel o activitate antioxidantă dezechilibrată, în
favoarea unui SO crescut. Din acest motiv se poate lua în
considerare tratamen tul cu antioxidanți în managementul bolii și al
complicațiilor la pacienții recent diagnosticați cu diabet zaharat de tip
2.

79
4. Referințe

1. Tiwari BW, Pandey KB, Abidi AB, Rizvi SI. Markers of Oxidative
Stress during Diabetes Mellitus . Journal of Biomarkers. 2013 ;2013:
1-8
2. P. Goycheva, V. Gadjeva, B. Popov . Oxidative Stress And Its
Complications In Diabetes Mellitus. Trakia Journal of Sciences .
2006; 4(No.1 ): 1-8
3. Sumaira ZH , Prins JB , McGuckin MA. Oxidative and endoplasmic
reticulum stress in β -cell dysfunction in diabetes. Journal of
Molecular Endocrinology 2016 Feb;56(2): 33-54
4. Kasper DL, Fauci AS, Hauser S, Longo D, Jameson JL, Loscalzo J.
Endocrinology and Metabolism.Section 3, Diabetes Mellitus.
Harrison's Principles of Internal Medicine ,19th Edition , 2015 . p.
2399 -449.
5. IDF Diabetes Atlas, 7th ed.; IDF: Brussels, Belgium, 2015 , Available
from: http://www.idf.org/
6. Solimena M, Dirkx R Jr, Hermel JM, Pleasic -Williams S, Shapiro JA,
Caron L et al. ICA 512, an autoantigen of type I diabetes, is an
intrinsic membrane protein of neurosecretory granules .European
Molecular Biology Organization Journal. 1996 ;May, 15(9): 2102 –
2114.
7. Available from: https://en.wikipedia.org/wiki/Donohue_syndrome
8. Available from: https://prezi.com/mv8ojrztmfil/rabson -mendenhall –
syndrome/
9. Orasanu G , Plutzky J. The pathologic continuum of diabetic vascular
disease . J. Am. Coll. Cardiol. 2009 ;53 (Suppl. S5), 35 –42.
10. Valko M, Leibfritz D , Moncol J , Cronin MT , Mazur M , Telser J. Free
radicals and antioxidants in normal physiological functions and
human disease. Int. J. Biochem. Cell Biol. 2007 ;39: 44–84.

80
11. Available from : https://www.kindredhealthcare.com/resources/blog –
kindred -continuum/2013/11/07/ pathophysiology -of-diabetes -mellitus
12. Taylor R. Insulin Resistance and Type 2 Diabetes . American
Diabetes Association, DiabetesJournalsOrg. 2012 Apr;61(4): 778 –
779.
13. Halliwell B , Gutteridge JM. Role of free radicals and catalytic metal
ions in human disease : An overview. 1990 ;186: 1–85.
14. Evans P , Halliwell B. Micronutrients: Oxidant/antioxidant status. Br.
J. Nutr. 2001 ;85 (Suppl. 2) : 67–74.
15. Sies H. Role of reactive oxygen species in biological processes.
Klini. Wochenschr. 1991 ;69: 965–968.
16. Rolfe DF , Brown GC . Cellular energy utilization and molecular origin
of standard meta bolic rate in mammals. Physiol. Rev. 1997 ;77: 731–
758.
17. Koppenol WH. The Haber -Weiss cycle –70 years later. Redox Rep.
2001 ;6: 229–234.
18. Nolan CJ , Damm P , Prentki M. Type 2 diabetes across generations:
From pathophysiology to prevention and management. Lanc et
2011 ;378: 169–181.
19. Droge W. Free radicals in the physiological control of cell function .
Physiol. Rev. 2002 ;82: 47–95.
20. Yubero -Serrano EM , Delgado -Lista J , Pena -Orihuela P , Perez –
Martinez P , Fuentes F, Marin C. et al. Oxidative stress is associated
with the number of components of metabolic syndrome : LIPGENE
study. Exp. Mol. Med. 2013 ;45: e28.
21. Valko M , Rhodes CJ , Moncol J , Izakovic M , Mazur M. Free radicals,
metals and antioxidants in oxidative stress -induced cancer .
Chemico -Biol. Interac t. 2006 , 160, 1 –40.
22. Pietta PG. Flavonoids as antioxidants . J. Nat. Prod. 2000 ;63: 1035 –
1042.

81
23. Ducrocq C , Servy C , Cudic M , Blanchard EB . Intervention by nitric
oxide, NO, and its oxide derivatives particularly in mammals. Can. J.
Physiol. Pharmacol. 2001 ;79: 95–102.
24. Selemidis S , Sobey CG , Wingler K , Schmidt HH. Drummond, G.R.
NADPH oxidases in the vasculature: Molecular features, roles in
disease and pharmacological inhibition . Pharmacol. Ther. 2008 ;120:
254–291.
25. Giacco F , Brownlee M. Oxidative stress and diabetic complications .
Circ. Res. 2010 ;107: 1058 –1070.
26. Wellen KE , Hotamisligil GS. Inflammation, stress, and diabetes. J.
Clin. Investig. 2005 ;115: 1111 –1119.
27. Touyz RM. Molecular and cellular mechanisms in vascular injury in
hypertension: Role of angiot ensin II . Curr Opin Nephrol Hypertens.
2005 ;14: 125–131.
28. Brownlee M. Biochemistry and molecular cell biology of diabetic
complications . Nature 2001 ;414: 813–820.
29. Derosa G , Fogari E , D'Angelo A , Bianchi L , Bonaventura A , Romano
D et al. Adipocytokine levels in obese and non -obese subjects: An
observational study . Inflammation 2013 ;36: 914–920.
30. Zhang L , Wheatley CM , Richards SM , Barrett EJ , Clark MG ,
Rattigan S. TNF-alpha acutely inhibits vascular effects of
physiological but not high insulin or contraction. Am. J. Physiol.
Endocrinol. Metab. 2003 ;285: 654–660.
31. Moriwaki Y , Inokuchi T , Yamamoto A , Ka T, Tsutsumi Z , Takahashi
S et al. Effect of TNF -alpha inhibition on urinary albumin excretion in
experimental diabetic rats. Acta Diabetol . 2007 ;44: 215–218.
32. Griendling KK , FitzGerald GA . Oxidative stress and cardiovascular
injury: Part II: Animal and human studies. Circulation 2003 ;108:
2034 –2040.
33. Cai H , Harrison DG. Endothelial dysfunction in cardiovascular
diseases: The role of oxidant stress. Circ. Res. 2000 ;87: 840–844.

82
34. Lankin VZ , Lisina MO , Arzamastseva NE , Konovalova GG ,
Nedosugova LV , Kaminnyi AI et al . Oxidative stress in
atherosclerosis and diabetes. Bull Exp Biol Med. 2005 Jul;140(1):
41-3.
35. Cecilia C , Low W , Connie N H, William R H, Allison B G. Clinical
Update: Cardiovascular Disease in Diabetes Mellitus. Atherosclerotic
Cardiovascular Disease and Heart Failure in Type 2 Diabetes
Mellitus – Mechanisms, Management, and Clinical Considerations
Circulation . 2016;133: 2459 –2502. DOI: 10.1161/
CIRCULATIONAHA. 116.022194 .
36. Poznyak A, Grechko AV, Poggio P, Myasoedova VA, Alfieri V,
Orekhov AN. The Diabetes Mellitus –Atherosclerosis Connection:
The Role of Lipid and Glucose Metabolism and Chronic
Inflammation, International Journal of Molecular Sciences 2020
March ;21(5) : 1-13.
37. Fukai T , Ushio -Fukai M. Superoxide dismutases: Role in redox
signaling, vascular function, and diseases . Antioxid Redox Signal.
2011 ;15: 1583 –1606.
38. Alfonso -Prieto M , Biarnes X , Vidossich P , Rovira C. The molecular
mechanism of the catalase reaction . J. Am. Chem. Soc. 2009 ;131:
11751 –11761.
39. Prabhakar R , Vreven T , Morokuma K , Musaev DG Elucidation of the
mechanism of selenoprotein glutathione peroxidase (GPx) -catalyzed
hydrogen peroxide reduction by two glutathione molecules:A density
functional study. Biochemistry 2005 ;44: 11864 –11871.
40. Yamagishi S , Maeda S , Matsui T , Ueda S , Fukami K , Okuda S. Role
of advanced glycation end Products (AGEs) and oxidative stress in
vascular complications in diabetes. Biochimica et Biophysica Acta
2012 ;820: 663–671.
41. Evans P , Halliwell B. Micronutrients: Oxidant/antioxidant status . Br.
J. Nutr. 2001 ;85 (Suppl. 2) : 67–74.

83
42. Tiganis T. Reactive oxygen species and insulin resistance: The
good, the bad and the ugly. Trend s Pharmacol. Sci. 2011 ;32: 82–89.
43. Thannickal VJ , Fanburg BL . Reactive oxygen species in cell
signaling . Am. J. Physiol. Lung Cell. Mol. Physiol. 2000 ;279; 1005 –
1028.
44. Sun Y , Oberley LW Redox regulation of transcriptional activators .
Free Rad. Biol. Med. 1996 ;21: 335–348.
45. Keisari Y , Braun L , Flescher E. The oxidative burst and related
phenomena in mouse macrophages elicited by different sterile
inflammatory stimuli. Immunobiology 1983 ;165: 78–89.
46. Scherz -Shouval R , Elazar Z. Regulation of autophagy by ROS:
Physiology and pathology . Trends Biochem. Sci. 2011 ;36: 30–38.
47. Loh K , Deng H , Fukushima A , Cai X , Boivin B , Galic S. et al.
Reactive oxygen species enhance insulin sensitivity. Cell Metab.
2009 ;10: 260–272.
48. Cadet J , Bellon S , Berger M , Bourdat AG , Douki T , Duarte V . et al.
Recent aspects of oxidative DNA damage: Guanine lesions,
measurement and substrate specificity of DNA repair glycosylases .
Biol. Chem. 2002 ;383: 933–943.
49. Valko M , Rhodes CJ , Moncol J , Izakovic M , Mazur M. Free radicals,
metals and antioxidants in oxidative stress -induced cancer.
Chemico -Biol. Interact. 2006 :160: 1–40.
50. Dalle -Donne I , Giustarini D , Colombo R , Rossi R , Milzani A. Protein
carbonylation in human diseases. Trends Mol. Med. 2003 ;9: 169–
176.
51. Fraley AE , Tsimikas S. Clinical applications of circulating oxidized
low-density lipoprotein biomarkers in cardiovascular disease . Curr.
Opin. Lipidol. 2006 ;17: 502–509.

84
52. Vertuani S , Angusti A , Manfredini S . The antioxidants and pro –
antioxidants network: an overview . Curr Pharm Des. 2004;10(14):
1677 -94.
53. Sachiko Izawa. J.Med. and Pharm. Sci. 1997 ;37: 1325
54. Executive Summary of the Third Report of the National Cholesterol
Education Program (NCEP) Expert Panel on Detection, Evaluation,
and Treatment of High Blood Cholesterol in Adults (Adult Treatment
Panel III). JAMA. 2001 ;285.
55. Fischbach F. Chemistry Studies . In A Manual of Laboratory and
Diagnostic Tests. Lippincott Williams &Wilkins, USA, 8 ed., 2009 . p.
452-55.
56. Atanasiu V, Mohora M. Compuși lipidici . În Biochimie Medicala, Ed.
Niculescu, 2004 .
57. Khazaal MS. Atherogenic index of plasma as a parameter in
predicting cardiovascular risk in males compared to the conventional
dyslipidemic indices , Karbala Journal of Medicine , vol. 6, 2013 . p.
1506 –31
58. Dobiásová M, Urbanová Z, and Samánek M, “Relations between
particle size of HDL and LDL lipoproteins and cholesterol
esterification rate,” Physiological Research , vol. 54, 2005 ;54: 159–
65,
59. Tietz NW . Textbook of Clinical Chemistry , Philadelphia, W.B.
Saunders Company, 1999 . p. 794-95.
60. Ceriello A. Diabetologia 22, 1982 . p. 379.
61. Janero DR. Malondialdehyde and thiobarbituric acid -reactivity as
diagnostic indices of lipid peroxidation and peroxidative tissue injury ,
Free Rad. Biol. Med . 1990 ;9: 515-540.
62. Jentzsch AM. Improved Analysis of Malondialdehyde in Human Body
Fluids , Free Rad. Biol. Med 1996 ;20: 251-256;
63. Genova Diagnostics. Test Catalog. Oxidative Stress Analysis .
Available from: www.genovadiagnostics.com

85
64. Seguí J, Gironella M, Sans M, Granell S, Gil F, Gimeno M et al.
Superoxide dismutase ameliorates TNBS -induced colitis by reducing
oxidative stress, adhesion molecule expression, and leukocyte
recruitment into the inflamed intestin e. In J. Leukoc. Biol. 2004 ;76(3):
537–44.
65. Pasaoglu H, Sancak B, Bukan N. Lipid peroxidation and resistance
to oxidation in patients with type 2 diabetes mellitus . Tohoku J Exp
Med. 2004; 203: 211–8.
66. Srivatsan R, Das S, Gadde R, Kumar KM, Taduri S, Rao N et al.
Antioxidants and lipid peroxidation status in diabetic patients with
and without complications. Arch Iranian Med. 2009; 12: 121–127.
67. Whiting PH, Kalansooriya A, Holbrook I, Haddad F, Jennings PE.
The relationship between chronic glycaemic control and oxidative
stress in type 2 diabetes mellitus . Br J Biomed Sci. 2008; 65: 71–4.
68. Fatima A, Jammal H, Anwar SS, Nadia W. Characterization of lipid
parameters in diabetes and non -diabetic atherosclerotic pa tients. J
Geriatr Cardiol. 2015;12: 37- 43.
69. Garg N, Agrawal YB, Gupta SA. Study of lipid profile levels in
diabetics and nondiabetics taking TC/HDL ratio and LDL/HDL ratio
into consideration . J Indian Assoc Clin Med. 2014;15(3 -4): 192-95.
70. Dobiasova M. Atherogenic Index of Plasma [Log (Triglycerides/HDL –
C Cholesterol)]: Theoretical and Practical Implications. Clin Chem.
2004; 50: 1113 –5.
71. Rao BR, Parineetha PB, Raman VV. Study on Correlations Between
Glycated Haemoglobin, Lipid Profi les and Blood Glucose Leve ls in
Type 2 Diabetics Living at Moderate High Altitude. International
Medical journal Malaysia. 2010; 9: 39–44.
72. Vinod Mahato R, Gyawali P, Raut PP, Regmi P, Singh KP, Pandeya
DR et al . Association between glycaemic control and serum lipid
profile in type 2 diabetic patients: Glycated haemoglobin as a dual
biomarker. Biomedical Research. 2011;22: 375 -380.