C.Z.U.:342.22.(0432)135.1 lu de manuscris [617091]

Universitatea Liber ă Interna țională din
Moldova

Cu tit
C.Z.U.:342.22.(0432)=135.1 lu de manuscris

TUTUNARU MIRCEA

PROBLEME TEORETICE
ȘI PRACTICE ÎN EDIFICAREA STATULUI DE DREPT

Cifrul și denimirea specialităț ii: 12.00.02 – Drept
public (constitutional, administ rativ, politienesc, militar,
financiar, vamal, informational, ecologic); organizarea si
functionarea institutiilor de drept.

TEZA DE DOCTOR IN DREPT
Conduc ător științific:
Victor Popa, profesor universitar,
doctor habilitat în drept

Autorul:
Tutunaru Mircea

Chișinău
2005

CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………….4
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚ II TEORETICE PRIVIND STATUL DE DREPT …………………………….10
1.1. Noțiuni generale privi nd statul de drept și relațiile sale cu dr eptul natural……………………10
1.2. Evolu ția spre un stat de drept………………………………………………….……………….15
1.3. Statul Poli țist (polizeistaat)…………………………………………………………………….20
1.4. Statul bună stării (Welfare state)………………………………………………………………..23
1.5. Statul legal și statul constitu țional……………………………………….…………………….24
1.6. Premisele ideologice și juridice ale stat ul de drept ……………………………………………25
1.7. Componentele ș i caracteristicile stat ului de drept….…………………….……………………29
CAPITOLUL II
PRINCIPII ÎN ORGANIZAREA STATULUI DE DREPT ……………………………………34
2.1. Noțiuni generale priv ind principiile……………………………………………………………34
2.2. Principiul legalităț ii…………………………………………………………………………….37
2.3. Conceptul de lege și suprema ția legii………………………………………………………….38
2.4. Suprema ția constitu ției…………………………………………………………………………39
2.5.Controlul constitu ționalității legilor exercitate prin tr-un organism jurisdic țional………………42
2.6. Principiul egalit ății în drepturi și îndatoriri a tuturor cet ățenilor fără nici o discriminare……..43
2.7. Principiul accesului liber la justi ție………………………………………………………… ..47
2.8. Principiul prezumpț iei la nevinov ăție………………………………………………………….49
2.9. Principiul democra ției și pluralismului într-un stat de drept…………….…………………….50
2.10 Principiul separa ției (echilibrului) puterilor într-un stat de drept……………………………..67
2.11 Principiul descentraliz ării administrative și al autonomiei locale în statul de drept………….78
2.12 Principiul independen ței justiției în statul de drept………………………………………….85
2.13 Principiul protec ției drepturilor și libertăților fundamentale în st atul de drept………………90
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ȘI ÎNFĂPTUIREA PUTERII ÎNTR-UN STAT DE DREPT ………………94
3.1.Puterea politic ă și puterea de stat……………………………………………………………….94
3.2. Puterea de stat – form ă instituționalizată a puterii politice…………………………………… 96
3.3. Constrângerea – metod ă a puterii………………………………………………………………99
3.4. Suveranitatea calitate a puterii de stat…………………………………………………………101
3.5. Integrarea european ă și suveranitatea de stat ………………………………….……………..105
3.6. Autorit ățile publice în exercitarea suveranit ății………………………………………………107
CAPITOLUL IV

3
GARANȚII PRIVIND SATISFACEREA EXIGEN ȚELOR STATULUI DE DREPT …….114
4.1. Garanț ii interne ………………………………………………………………………………114
4.2. Controlul general al aplic ării constitu ției ……………………………………………………117
4.3. Controlul jurisdic țional al actelor administrative normative într-un stat de drept……………122
4.4. Garanț ii externe privind statul de drept………………………………………………………126
ÎNCHEERE ………………………………..………………………………………………………….…139
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………144
CUVINTELE-CHEIE, LISTA ABREVIATURILOR ……………… ……………………………………… …….144

3

Întroducere
Actualitatea temei.
Lucrarea propune o tem ă al cărei subiect este de o mare importan ță politico-juridic ă și
filosofică , deoarece problematica statului de drept este mereu actual ă și în dezvoltare.
Creaț ie a spiritului ra ționalist și iluminist al epocii moderne, statul de drept a îmblânzit for ța
statului leviathanic, a disciplinat și normativizat activitatea politic ă. Diferitele forme concret-
istorice ale statelor secolelor XIX și XX s-au apropiat mai mult sau mai pu țin de idealul statului de
drept. Nevoia concilierii celor dou ă forme ale existen ței de facto și de jure (statul și dreptul), a
eliminării abuzurilor statelor nedemocratice despotice, a generat ideea statului de drept, a statului ce
trebuie să-și subordoneze con ținutul și finalitatea normelor și legilor dreptului universal.
Există opinii, care sus țin că ideea statului de drept este mult mai veche decât elaborarea
teoriei statului de drept la sfâr șitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în diferite
variante exprimate de doctrinele german ă, franceză , anglo-saxon ă etc. Instaura rea “precoce” a
statului de drept în Anglia vizeaz ă Magna Charta din 1215 și principiile sale: “nimeni nu este mai
presus de lege”, sau “domnia legii” și sancționarea pe baza unor reguli dinainte stabilite, aspecte
prezentate cu ocazia expune rii lui “rule of law”.
Ideea de stat de drept este chiar mai veche decât propriul s ău nume, c ăci nu este deloc greu
să se regăsească diversele elemente individuale ale statului de drept modern în diversele etape ale
istoriei. Referitor la afirma țiile cu privire la originea milenar ă a statului de drept sunt și diverse
păreri care sus țin că ideea statului de drept este mult mai veche și își află sorgintea antic ă în dreptul
natural. Opinia c ă ideea statului de drept se afl ă chiar în Biblie este identificat ă de unii dintre autori
în diverse lucr ări privind esen ța statului de drept ( Cohen-Tanugi, Kriegel ș.a.) atunci când citeaz ă
pasajul din Biblie unde se afirm ă că “Omul tr ăiește nu numai cu pâine, ci de asemenea și cu legi” .
La o analiz ă mai aprofundat ă, problema statului de drept apare îns ă mult mai complicat ă ca
urmare a faptului c ă statul ca organiza ție instituționalizată, înzestrată cu suveranitate a popula ției
unui teritoriu determinat, nu ac ționează niciodată ca atare în rela țiile interne și externe, ci prin
intermediul diferitelor lui organe care exercit ă sau particip ă la exercitarea suveranit ății naț ionale.
România și Republica Moldova sunt st ate de drept democratice și sociale în care demnitatea
omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalit ății umane, dreptatea și
pluralismul politic reprezint ă valori supreme, în spiritul tradi țiilor democratice ale popoarelor și
sunt garantate. România si Re publica Moldova sunt state na ționale, suverane și independente,
unitare și indivizibile, cu o democra ție specific ă statului de drept în care poporul ca de ținător al
puterii suverane trebuie s ă o exercite cât mai efectiv în scopul realiz ării binelui comun. Statul de

5
drept trebuie considerat ca un simplu instrument în folosul oamenilor ce-l alc ătuiesc. Pentru a fi în
prezența unui stat de drept, pe care și Constitu țiile celor dou ă state îl proclam ă este necesar s ă existe
un sistem legislativ c ălăuzit de preocuparea constant ă de a ocroti personalitatea uman ă în
integralitatea ei și de a-i crea condi ții optime de dezvoltare.
Pentru a exista un stat de drept consider ăm că nu este suficient s ă se instituie un mecanism
juridic care s ă garanteze respectarea riguroasa a legii, ci este necesar, totodat ă ca acestei legi s ă i se
dea un anumit con ținut, inspirat de ideea promov ării drepturilor și libertăților umane în cel mai
autentic spirit liberal și al unei largi democra ții.
Scopul si obiectivele tezei.
Specificând obiectul și sarcinile lucr ării am pornit de la studierea în doctrina juridic ă a diferitelor
aspecte teoretice și practice privind edificarea și funcționarea statului de drept. Obiectivele principale ale
tezei sunt v ăzute în faptul c ă pe baza studiilor în literatura de sp ecialitate autohton ă și european ă să se
efectueze un studiu complex asupra multiplelor probleme teoretice și practice privind edificarea statului
de drept.
Pentru atingerea obi ectivelor e necesar ă realizarea urm ătoarelor sarcini generale și particulare:
– a prezenta considera țiile teoretice privind statul de drept, istoria evolu ției conceptului de stat de
drept, premisele ideologice și juridice și componen țele și caracteristicile statului de drept;
– a eviden ția principiile necesare în or ganizarea statului de drept și înfăptuirea puterii într-un stat
de drept;
– a eviden ția faptul c ă separaț ia și echilibrul puterilor c onstituie mecanismul esen țial al statului de
drept, a specifica activitatea autorit ăților publice într-un stat de drept, suveranitatea și controlul legalit ății,
a specifica dificultăț ile existente în pe rioada de tranzi ție spre un stat de drept;
– a eviden ția faptul c ă voința și puterea politic ă a poporului nu pot fi exprimate decât prin
reprezentare, fiecare reprezentant al poporului exercitând puterea delegat ă numai în numele acestuia;
– a specifica garan țiile interne și internaționale privind satisfacerea exigen țelor statului de drept, în
protecția și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în conformitate cu documentele
și legile interne și internaționale;
– a demonstra necesitatea edific ării statului de drept care se legitimeaz ă prin garant area valorilor
consacrate înainte și în vremea lui;
-a învedera rolul statul ui de drept în contextu l contemporan al globaliz ării și extinderii economiei
de piață.
Noutatea ș tiintifică a rezultatelor ob ținute.
5

6
S-a argumentat din punct de vedere științific evoluția statului spre un stat de drept, s-a ar ătat că
națiunile nu apar odat ă cu apariția statelor, procesul de constituire al lor și al statului de drept fiind unul
îndelungat. S-a demonstrat c ă statul de drept î și bazează încrederea în drept și caută să evite violen ța.
Statul de drept necesită o gândire sofisticat ă și prin aceasta hr ănește ideea unui proces continuu al
conștiinței și se bazeaz ă pe necesitatea unei educa ții populare.
Statul de drep t se organizeaz ă potrivit principiului separa ției și echilibrului puterilor – legislativ ă,
executivă și judecătorească în cadrul democra ției constitu ționale. Se argumenteaz ă că statul de drept nu
poate constitui o realitate atâta vreme cât prin constitu ție se consacr ă absolutismul unuia dintre organele
statului, fie acesta legislativ sau execu tiv. Statul de drep t presupune existen ța unei așezări politice ce se
bazează pe separa ția și echilibrul puterilor în st at pe un sistem capabil s ă împiedice organele publice s ă
abuzeze de atribu țiile cu care au fost investite.
Se învedereaz ă faptul că în țările ce se află în tranziție către un stat de drept, exist ă încălcări ale
drepturilor omului ș i corupție în sferele înalte ale societ ății.
Se argumenteaz ă că pluralismul și democra ția sunt specifice statului de drept, iar reprezentan ții
aleși ai poporului și guvernan ții trebuie s ă respecte legea și să se supună acesteia. Parlamentul odat ă
constituit ca organ repr ezentativ al statului de drept trebuie s ă se manifeste ca un ex ponent al intereselor
politice ale întregul ui popor, astfel fiecare parlamentar î și îndepline ște mandatul ca un reprezentant al
poporului nefiind îndrept ățit să protejeze interesele personale, particul are, locale sau de grup care ar intra
în contradic ție cu interesele generale ale societ ății.
Se eviden țiază faptul că principii precum, a ccesul liber la justi ție, egalitatea în drepturi,
democrația și pluralismul politic, des centralizarea administrativ ă și autonomia local ă sunt principii
inerente edific ării unui stat de drept și alături de alte principii constituie structura și esența statului de
drept.
Sau demonstrat principalele mecanisme juridice de înf ăptuire a statului de drept, cum ar fi:
– controlul constitu ționalității legilor;
– controlul jurisdic ționalizat al legalit ății actelor administrative;
– organizarea unei justi ții independente.
S-a argumentat rolul de garant al statului de dr ept pentru protec ția juridică a drepturilor omului ș i
necesitatea integr ării României ca stat de dr ept în organismele europene și în procesul de globalizare.
Noutatea științifică se explic ă și prin viziunile , concluziile și recomand ările făcute pentru
optimizarea activit ății instituțiilor statului de drept, prin scoaterea în eviden ță a diferitor as pecte pozitive
și negative în edificarea statului de drept.
Semnifica ția teoretica si valoarea aplicativa a lucrarii.
6

7
Tema investigat ă abordeaz ă cele mai pertinente probleme și aspecte care se cer a fi explicate pentru a
pune în eviden ță importanța edifică rii statului de drept. Au fost eviden țiate problemele și carențele care
există în activitatea practic ă și în doctrina de specialitate, atât în România, cât și în Republica Moldova.
Promovând o astfel de a bordare s-a încercat s ă se avanseze și idei, opinii, suge stii sau propuneri,
unele chiar de “lege ferenda”, utile pentru:
– partidele politice;
– funcț ionarii publici din administra ția publică centrală și locală;
– reprezentan ții aleș i în autorit ățile reprezentative ale statului;
– to ți cei interesa ți in organizarea st atala a puterilor.
Rezultatele, concluziile și recomand ările pot fi utilizate în pr ocesul de instruire juridic ă și în
popularizarea cuno ștințelor juridice.
Aprobarea rezultatelor. Teza a fost prezentat ă Seminarului științific de profil în cadrul
Universității Libere Interna ționale din Moldova și recomandat ă spre sus ținere public ă. Rezultatele
investigației au fost prezentate la Simpozioanele și Conferin țele teoretico- științifice pe probleme de drept
din țară și de peste hotare, în anii 2001-2004, cum ar fi:
1. Comunicarea “Statul de drept”, Sesiunea de comunic ări științifice – Universitat ea Jiul de Sus din
Târgul-Jiu, România,2001,
2. Comunicarea “Rolul partidel or politice în organizarea și desfășurarea alegerilor”, Conferin ța
“Reforma economic ă și juridică în contextul procesului de integrare european ă”, municipiul Târgul-Jiu,
22 aprilie 2002.

7

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚ II TEORETICE PRIVIND STATUL DE DREPT

§ 1.1. No țiuni generale privind statul de drept și relațiile sale cu dreptul natural
Termenul de stat în sens politico-juridic desemneaz ă organizarea politică de pe un anumit
teritoriu, format ă din totalitatea organelor de stat. Statul este ceea ce în limbajul juridic se exprim ă
prin sintagma putere politic ă, este o societate organizată având o ordine juridică în interiorul lui
care să-l organizeze și să-l conducă.
Statul de drept este o form ă ideală de organizare statal ă în care este asigurat ă supremaț ia
legii, chiar și asupra organelor legiuitoare și în care toate subiectele de dr ept inclusiv factorii politici
se subordoneaz ă legii, este o noț iune ce include domnia legii, care este adoptat ă de un parlament ce
exprimă voinț a suveran ă a naț iunii, este o replic ă socială față de abuzul de putere.
Statul de drept este definit de juristul francez Jacques Chevallier ca fiind „tipul de regim
politic în care puterea statului se afl ă încadrată și limitată de că tre drept” [32, p.3].
Corespondentul expresiei, „stat de drept” este Rechtsstaat în german ă, Etat de droit în
franceză, Stato di diritto în italian ă, Estrado de dereche în spaniolă , State Law în englez ă. Trebuie s ă
preciză m că dacă în englez ă corespondentul expresiei stat de dr ept este „State Law”, anglo-saxonii
nu folosesc această expresie ci pe aceea de „Rule of Law” care înseamn ă domnia Legii și este
echivalentul expresiei stat de drept [83, p.24].
Profesorul Bobos Gheorghe arat ă că denumirea teoriei statului de drept vrea s ă sugereze
ideea că statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngr ădit de autoritatea dreptului.
De asemenea arat ă că teoria statului de drept se contureaz ă în perioada liberalismului din
secolul al XIX-lea, fiind în strâns ă legătură cu teoria separa ției puterilor în stat. În lipsa unei
autorități internaționale care s ă garanteze drepturile omului statul însu și trebuie s ă facă acest lucru și
el îl poate realiza cu ajutorul separa ției puterilor în cadrul celor trei puteri ale sale: legislativ ă,
executivă și judecătorească, care se controleaz ă reciproc în a șa fel încât s ă nu poată avea loc
abuzuri.
Puterea judiciar ă ar avea ca principal rol protejarea drepturilor individului, îns ă poziția
puterii nu este aceea și în diferite state. De exemplu: Anglia a creat o mare autoritate dreptului,
supunând atât organele de stat cât și pe cetățeni aceleia și autorități: “dreptul cutumiar aplicat de
către tribunale”.
În țările Europei occidental e, principiul separa ției puterilor a dus la dezvoltarea unei teorii a
drepturilor subiective ale indivizilo r în raportul lor cu statul, prin sistemul „dreptului public”.

9
Acesta este conceput ca un grup de norme care au ca scop s ă protejeze individul împotriva
arbitrarului organe lor administrative.
În ceea ce prive ște fundamentarea teoretic ă a statului de drept profesorul Bobo ș arată că așa
cum susț ine juristul german Jellinek, ea porne ște de la teoria autorit ății puterii de stat potrivit c ăreia
statul acord ă drepturi subiective cet ățenilor, drepturi care se îndreapt ă uneori împotriva sa, iar în
relațiile externe trebuie s ă respecte normele de drept interna țional [25,p.51].
Statul de drept se opune oric ărei legalit ăți instaurate în alt mod d ecât prin intermediul unui
parlament ales prin vot universal și care acționează în deplin acord cu principiile constitu ționale.
Caracterizarea unui stat de drept este dependent ă totodată de manifestarea r ăspunderii
membrilor guvernului, de independen ța instanțelor judec ătorești și de respectarea drepturilor și
libertăț ilor cetățenilor.
Simbioza stat-drept apare cu deosebit ă pregnanță în ceea ce prive ște statul de drept, concept
deosebit de actual mai ales pentru societ ățile de tranzi ție spre democraț ie cum este și cazul
României, Republicii Moldova și al celorlalte state din Europa de Est [108, p.219-233 etc.].
Statul de drept este rezultatul dezvolt ării istorice a coexisten ței celor dou ă fenomene sociale
– statul și dreptul, indisolubil și organic legate unul de cel ălalt, ambele având de îndeplinit func ții
esențiale în organizarea și guvernarea societ ății. Statul de drept reflect ă coexisten ța celor dou ă
entități sociale distincte, dar nedi sociabile care sunt statul ș i dreptul , a raport urilor lor reciproce
manifestate ca rela ții dintre putere și normativitate – prima cu tenden țialitate spre dominare și
supunere, cealalt ă cu cea de frânare ș i ordonare.
Relevând aceast ă interdependen ță L Duguit spunea: “Dreptul f ără forță este neputincios, dar
forța fără drept este o barbarie” [31, p.117].
Chiar de la originea sa statul de drept se situeaz ă la mai multe nivele diferite între care
interferen țele și alunecările sunt constante.
Mai întâi statul de drept trimite la o anumit ă concepție a ordinii etatice : prin supunerea
guvernanților față de lege, corelată cu garanția unui posibil recurs în fa ța judecătorului independent,
se instituie ceea ce constituie principiul ierarhiei normelor, diversele organe ale statului legate și
obligate s ă respecte normele superioare și statul de drept va fi cu atât mai dezvoltat cu cât aceast ă
dependen ță va fi mai bine asigurat ă [83, p.43].
În al treilea rând, statul de drept a șa cum precizeaz ă Petru Miculescu și a cărui opinie o
împărtășim, se caracterizeaz ă printr-un con ținut al dreptului în vigoare, caracterizat printr-un
ansamblu de valori ș i principii vizând s ă asigure cet ățenilor garan ții efective împotriva statului
[83,p.43]. Astfel în statul de drept sunt integrate: garan ția fundamental ă a libertăților publice,
9

10
protecția ordinii democrat-liberale, ordonan țarea juridic ă, controlul constitu ționalității legilor,
găsindu-și principiul, scopul și determinarea în individul concret.
Statul de drept nu este reductibil la un simplu dispozitiv tehnic de organizare a ordinii
juridice și orice progres în ap ărarea și protecția drepturilor omului trebuie s ă fie asimilat cu o
întărire a statului de drept. Cele trei dimensiunii ale statului de drept : principiul ierarhiei normelor,
principiul supunerii statului fa ță de drept și principiul con ținutului dreptului în vigoare, adic ă
ansamblul valorilor și principiilor apă rate au condus la inserarea pr oblematicii statului de drept
într-o dinamică socială și politică de care statul de drep t este strâns legat[83,p.44].
Selectând circa 12 idei și definiții ale statului de drep t, autorii Ion Deleanu și Marian Enache
într-un articol publicat în re vista Dreptul nr.12 din 1993 arat ă că statul de drept se poate instaura
prin valorizarea în condiț ii adecvate a ra țiunilor și mecanismelor principiului separa ției puterilor în
stat, prin instaurarea și aprofundarea unei reale și autentice democra ții, care să aibă ca scop
primordial, institu ționalizarea și garantarea drepturilor ș i libertăților fundamentale ale omului și
cetăț eanului, bazat ă pe o ordine juridică concretă și ierarhizat ă, cu o clar ă și fermă definire a
conceptului de lege și a domeniului legii, în baza că reia să se organizeze sistemul de reglare în
interiorul statului de drept pentru garantarea drepturilor și libertăților, cum sunt : controlul politic,
controlul administrativ, controlul jurisdic țional asupra legalit ății actelor administrative, controlul
constituționalității legilor, procedura de conciliere organizat ă prin institu ția « ombudsmasmului »
(în România – Avocatul poporului ), accesul liber la justi ție și organizarea activit ății de judecat ă în
mai multe grade de jurisdic ție[39,p.32-41].
Conform teoriei statului de drep t, statul de drept constituie unitatea unui sistem de norme
juridice, personificarea ordinii de drept inclusiv a celei constitu ționale.
Autorul francez Claude Emeri apreciaz ă că originile statului de drept trebuiesc c ăutate în
constituționalism[55,p.44], iar profes orul Ion Deleanu arat ă că dreptul constitu țional se afl ă la
joncțiunea dreptului cu politica și abordând problema determin ărilor, statului de drept, arat ă că
acesta apar ține de normativitate și ideologie[38,p.100]. De asemenea profesorul Deleanu arat ă că
statul de drept este no țiune de răscruce, motiv pentru care este și greu de definit. El s-a format și
răspândit în jurul a trei modele :
1. versiunea englez ă « Rule of Law », care s-a im plantat progresiv în ambian ța suveranit ății
monarhului “de legibus solutus” ș i ca încercare de limitare a acestuia, iar în cele din urm ă de
consacrare a suveranit ății Parlamentului. Rezultatel e s-au manifestat în dou ă direcț ii :
a) restrângerea preroga tivelor monarhului și recunoașterea lor din normele dreptului pozitiv;
b) necesitatea fond ării actelor executivului di rect sau indirect pe autoritatea parlamentului.
10

11
« Rule of Law » implic ă mai degrab ă principiul egalit ății decât cel al legalit ății, obligația
tuturor în egal ă măsură de a se supune legii și jurisdicției.
2. în versiunea german ă accentul cade pe necesitatea de a asigura legalitatea în administra ție
și controlul jurisdic țional al acesteia.
3. în versiunea francez ă statul de drept a fost un « stat legal » care cultiv ă principiul
legalităț ii.
În expresia « stat de drept » sunt implicate dou ă aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare : normativitatea și ideologia.
În planul ideologiei conc eptul de stat de drept î și demonstreaz ă fecunditatea, constituind un
instrument pentru a ve hicula valori care confer ă statului legitimita te. Aici conceptul îș i regăsește
elementul pe care în unele societ ăți sau în unele perioade l-a pierdut : legitimarea puterii și limitarea
ei. Astfel statul de drept dobânde ște multiple semnifica ții, mai ales cre șterea fiabilit ății statului care
nu mai apare doar ca posibil agent de opresiune dar și ca instrument al securit ății colective și
individuale. În rapor turile dintre putere și individ, centrul de greutate trece asupra individului : un
oarecare « reflux de la logica democratic ă », în sensul c ă primează adeseori ap ărarea drepturilor și
libertăț ilor individului, chiar în fa ța unei majorit ăți democratice, redescoperirea sau
redimensionarea func țiilor dreptului, dreptul devenind un vector al legitim ării puterii, puterea se
exercită nu numai sub cau țiunea dreptului, dar și sub veghea acestuia[38,p.101-102].
În raport de natura dreptului în vigoare doct rina statului de drept a identificat diferite
niveluri sau forme de edificare și de evolu ție a acestuia : statul poli țienesc (Politzei staat), statul
legal și statul constitu țional, statul legal fiind de fapt o form ă a statului de drept. Dac ă inima teoriei
statului de drept o constituie ideea limit ării statului prin drept, cu privire la originea dreptului și ca
atare cu privire la ra portul dintre stat și drept s-au emis trei teor ii spune profesorul Deleanu :
1. teoria heterolimită rii sau a unui drept care vine din afara statului și se impune statului;
2. teoria autolimit ării care sus ține că dreptul este propria crea ție a statului;
3. teoria dreptului natural, teorie pe care o apreciem ca cea mai adecvat ă deoarece este teoria
care susține că dreptul își are originea atât în interiorul cât și în exteriorul statului[38,p.102-103].
Teoria dreptului natural a ap ărut în antichitatea greco-roman ă și ar putea aduce un prim
răspuns despre un drept natural nescris a șa cum reiese din opera lui Sofocle sau din Etica
nicomahic ă a lui Aristotel. Filosofia platonician ă consideră și ea că sorgintea legii este Natura, dar
Natura omului, ceea ce este divin în fiecare individ.
Fondatorul dreptului natural r ămâne însă Hugo Grotius dup ă care dreptul se întemeiaz ă
pe natura omului și pe principiile ra țiunii. Grotius consider ă că dreptul natural este dat de totalitatea
principiilor pe care raț iunea le dicteaz ă pentru satisfacerea înclin ării noastre naturale pentru via ța
11

12
socială [61,p.762 și urm]. Începând cu Grotius concep ția dreptului natural dobânde ște orientare
individualist ă, urmând a se vorbi nu despre un drept natural ci despre « drep turile individuale
naturale ». Oferind îns ă soluții apriorice, universale și imuabile, concep ția dreptului natural r ămâne
doar una dintre sursele inspiratoa re ale romantismului filozofic, ia r uneori ea a condus la excese
ideologice și la consecinț e practice condamnabile (precum arbitrajul judiciar)[38,p.110-111].
Drepturile omului nu decurg numai din natura lui ci din situa ția individului în societate.
Alungarea dreptului natural de c ătre pozitivismul juridic din știința și arta dreptului a fost
păguboasă căci s-a pierdut unul din termenii care ajut ă la stabilirea justului și a relației dintre
politic și juridic. Nu s-a ținut cont de afirma ția lui Aristotel c ă «dreptul politic» cuprinde dou ă
specii: dreptul natural și dreptul pozitiv (Aristotel , Etica, V, VII, 20). Ast ăzi există un curent
filosofic – politic ce caut ă să refacă relația dintre dreptul politic, dreptul natural și dreptul pozitiv.
Doctrina statului de dr ept s-a afirmat la sfâr șitul secolului XIX odat ă cu scrierile lui Gerber, Ihering
Laband, Jellinek, înainte de a fi dezvoltate în Fran ța de Renè Carrè de Malberg ș.a.m.d..
Termenul de stat de drept s-a consacrat prin uz, el fiind utilizat în constitu ții ca de exemplu :
în art. l, alin.3 din Constitu ția României, în art.28 din Constitu ția Republicii Federale Germania, în
art.11, din Constitu ția Spaniei, în art. l din Constitu ția Republicii Moldova, etc.
La o analiz ă mai aprofundat ă constatăm că problema statului de drept apare mult mai
complicată ca urmare a faptului c ă statul ca organiza ție instituționalizată, înzestrat ă cu suveranitatea
populației unui teritoriu determinat, nu ac ționează niciodată ca atare în rela țiile interne și externe, ci
prin intermediul diferitelor lu i organe[48,p.228]. În cazul democra țiilor reprezentative moderne,
aceste organe sunt în mod obiș nuit următoarele : parlamentul, organele executive și organele
judecătorești. Organele executive și cele judec ătorești pot fi nu numai alese ci și numite (exemple:
numirea prefectului de c ătre Guvern conform art.123 din Constitu ția României, numirea
judecătorilor de că tre Președintele României conform art.125 din Constitu ție, numirea judecă torilor
de că tre Președinte conform art. 116 fin Constitu ția republicii Moldova, etc.). Aceast ă structură de
ansamblu a statului este întâlnit ă chiar ș i atunci când democraț ia reprezentativ ă este întregit ă cu
unele institu ții specifice democra ției directe cum este referendumul, ini țiativa popular ă, etc.
Aceasta fiind structura de bază care îmbrac ă forma democra ției reprezentative consider ăm că
este important s ă se reț ină faptul că pentru a putea fi vorba de un stat de drept în ipoteza unei
asemenea democra ții, nici unul dintre aceste organe nu va putea s ă – și desfășoare activitatea dup ă
bunul plac, ci numai în c onformitate cu normele pr estabilite de lege (a șa cum se prevede în art. 16
din Constitu ția României „ nimeni nu este mai presus de lege).
12

§ 1.2.Evolu ția spre un stat de drept
Implementarea în con știința civică a convingerii c ă există drepturi inerente naturii umane
opozabile statului a constituit una din principalele premise istorice ale statului de drept. Acest lucru
s-a petrecut îns ă mai târziu. În antichitate cet ățeanul nu avea nici un drept în faț a statului. În statele
sclavagiste cum au fost de exemplu Sparta sau Roma imperial ă, subordonarea indivizilor fa ță de stat
era totală. Cetățenii existau pentru a sluj i statul. Întotdeauna stat ul era scopul, iar cet ățeanul era
mijlocul de realizare a obiectivelor statului. Cet ățenii erau desigur oameni liberi, c ăci sclavii nu erau
persoane în sens juridic, ci bunuri.
Aceeași situație a existat ș i în regimurile absolutiste de mai târziu. Peste tot, o minoritate
constituită pe criterii de putere economic ă, religioas ă sau pe for ța armatelor ori pe toate aceste
criterii la un loc domina marea majoritate a cet ățenilor. Mecanismul prin care o minoritate îș i
subordona întreaga societate îl constituia de fapt statul în care toate prerogativele de legiferare de
aplicare a legilor și de jurisdic ție erau întrunite în mâna unui grup social restrâns sau chiar a unei
singure persoane monarhul absolut.
Statele totalitare din toate ti mpurile – cele absolutiste, dominate de grupuri sociale,
constituie pe criterii militare, religioase ori de avere[100, p.762] și cele din epoca contemporan ă,
constituite pe ideologii s-au îndep ărtat de societatea civil ă, iar în raport cu acestea se afl ă pe poziții
autoritare și antagoniste.
Hannah Arendt în lucrarea sa Originile totalitarismului considera c ă esența regimurilor
totalitariste este teroarea total ă. Alți cercetători precum Friederich sau Brzezinschi au definit
totalitarismul prin tră sături ca : o ideologie unic ă, un singur partid – stat, hegemonia unei poli ții
secrete, monopolul statului aspra structurilor econo mice, culturale și informa ționale ale societ ății.
Ideea care s-a impus a fost aceea c ă regimurile totalitare, fie de dreapta (Germania nazist ă), fie de
stânga (Rusia stanilist ă, țările comuniste satelite) se caracterizeaz ă prin anihilarea graniț elor dintre
stat și societatea civil ă prin înc ălcarea drepturilor omului, prin abolirea tuturor formelor de
organizare social ă a căror coerci ție nu se poate realiz a de sus în jos[85,p.89].
Primul pas spre statul de drept a fost f ăcut în Anglia, în secolul al XVII lea, prin Peti ția
drepturilor ( Petition of Right, 1628). Peti ția drepturilor impus ă regelui Carol I de c ătre Parlament –
avea un caracter mai larg, pentru prima dat ă subiect al drepturilor ap ărând omul liber. Printre marile
idei pe care le con ține „Petiția drepturilor” sunt de remarcat urm ătoarele: omul liber nu poate fi
obligat la impozite f ără consimțământul Parlamentului, omul liber nu poate fi citat f ără un temei
legal, solda ții nu pot p ătrunde în case particulare în timp de pace, solda ții și marinarii nu pot fi
pedepsiți. Concluzionând putem eviden ția faptul c ă prin Petiția Drepturilor s-a încercat stabilirea de

14
garanții împotriva perceperii de impozite f ără aprobarea Parlamentului a arest ărilor și a confisc ărilor
fără respectarea proce durii de judecat ă și a legii.
Al doilea pas a fost f ăcut prin Habeas Corpus Act (1679) prin care s-a încredin țat
tribunalelor controlul asupra re ținerii și arestă rii cetățenilor. Conform acestui document, la cererea
arestatului sau a oric ărei alte persoane, tribunalele au fost obligate s ă emită un mandat de aducere a
arestatului, pentru a hot ărî fie retrimiterea lui la închisoare , fie punerea lui în libertate. Acest
document a fost emis pentru a pune cap ăt încălcărilor masive ale libert ăților personale efectuate de
puterea regal ă absolutist ă.
„Habeas Corpus Act „prevedea sanc țiuni pentru funcț ionarii justi ției care nu respectau
regulile procedurale ce priveau garan țiile persoanei.
Bilul drepturilor (Bill of Right- 1628) a stabilit c ă regele nu poate sub nici un pretext s ă
aducă atingere legilor fundamentale ale statul ui, iar pentru a face ca acest principiu s ă fie respectat
în practic ă a prevăzut ca Parlamentul s ă voteze în fiecare an impozitele și solda militarilor.
Libertatea cuvântului și a dezbaterilor în Parlament, ca și dreptul cet ățenilor de a adresa
petiții regelui au fost reafirmate.
Profesorul Tudor Dr ăganu sus ține că prin aceste reglement ări succesive, un num ăr de
libertăț i individuale, ca dreptul de a nu fi arestat sau re ținut în absen ța unei hotă râri judec ătorești
pronunț ate într-un termen scurt, libertatea de exprimar e a gândirii, dreptul de proprietate, sistemul
juriului etc., au fost garantate, accentuând c ă în reglementă rile menț ionate nu era vorba de declara ții
abstracte, ci de formularea de drepturi indivi duale concrete, opozabile put erii executive, pentru
ocrotirea c ărora legea organiza proceduri practice chemate s ă împiedice comiterea de acte arbitrare
sau dacă acestea au intervenit totu și să asigure repararea prejudiciilor cauzate.
Aceste m ăsuri însoțite de separarea puterii ex ecutive de cea legiuitoare și de organizarea
unei justiț ii independente, au constituit f ără îndoială un prim pas spre instaurarea unui stat de
drept[47,p.14-15]. În timpul Revolu ției Franceze (1789) publici știi francezi au pus accentul pe lege
ca manifestare a voin ței suverane a poporului. Declara ția francez ă a drepturilor omului și
cetăț eanului din 1789, cuprinde concep ția de bază a statului de drept. Ea a fost formulat ă prin art.
16 astfel: „Orice societ ate în care garan ția drepturilor nu este asigurat ă și nici separa ția puterilor
determinat ă, nu are Constitu ție”. Lista libert ăților și drepturilor omului s-a amplificat prin
Declarația francez ă a drepturilor omului și cetățeanului din 29 mai 1793, care con ținea „ garan ția
socială” adică posibilitatea de a recurge la ac țiunea tuturora în scopul de a asigura fiec ărui individ
folosința și păstrarea drepturilor sale. Principiile Declara țiilor franceze privind drepturile omului și
cetăț eanului stau la baza mai multor documente interna ționale, între care:Declara ția universal ă a
drepturilor omului adoptat ă de Adunarea General ă a ONU la 10 decembrie 1948, Pactul
14

15
internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea General ă a ONU în
1966, Declaraț ia asupra drepturilor copilulu i din 20 noiembrie 1959, Declara ția asupra elimin ării
tuturor formelor de discriminare rasial ă din 20 noiembrie 1963, Declara ția privind eliminarea
discrimin ărilor față de femei din 7 noiembrie 1963, Declara ția drepturilor pers oanelor handicapate
din 9 iulie 1975, Actul final al Conferin ței pentru Securitate și Cooperare în Europa, încheiat la
Helsinki la 1 august 1975 de statele eu ropene, de Statele Unite ale Americii și Canada, precum și
documentele adoptate ulterior de acelea și state la Belgrad (1978), Madrid (1981), Viena (1991) și
Praga (1992).
Libertăților proclamate de Declara ția francez ă din 1789 li s-au ad ăugat o serie de drepturi
fundamentale din genera ția a doua, cum sunt cele social – economice (dreptul la munc ă, libertatea
sindicală, libertatea de asociere, dreptul la înv ățătură, la asigurare medical ă pentru caz de boal ă,
bătrânețe, invaliditate, drepturi speciale ale femeilor, copiilor, adolescen ților sau handicapa ților
etc.), iar mai recent cele din genera ția a treia care au fost numite „drepturi ale solidarit ății” printre
care enumer ăm: dreptul popoarelor la autodetermin are, dreptul la ocrotire interna țională împotriva
genocidului, dreptul la pace, la dezvoltare, la asisten ță umanitar ă, la protec ția mediului ambiant,
etc.[35,p.16-17].
În secolul al XIX – lea, juri știi prusaci R. von Mohl și F. J. Stahl opun statul de drept
statului poli țist. După opinia lor statul de drept în raporturile sale cu cet ățenii trebuie s ă se supun ă
regimului de drept. Desigur, teoria statului de drept este continuat ă în Germania de c ătre
teoreticienii Gerber, Jhering, Laband și Jellinek, ea îmbog ățindu-se în secolul al XX – lea atât la
nivel formal cât și material.
Astfel juristul austriac Hans Kelsen define ște statul ca structurare a unei ordini juridice și
piramidale în care normele juridice se articuleaz ă într-un tot organic prin intermediul Constitu ției,
legislaț iei și regulamentelor, as igurând drepturile și libertățile individului. Kelsen define ște statul de
drept ca o ordine de constrângere și nu ca ordine contractual ă, ceea ce a permis și interpret ări ce
justifică statul poli țist.
Statul se identific ă cu dreptul spune Kelsen, pentru c ă el nu este altceva decât un sistem
juridic, un sistem de conduit ă umană și o ordine de constrângere social ă. Statul nu poate ac ționa
decât în virtutea normelor juridice îl calific ă ca atare. Încercarea de a se legitima un stat, ca stat de
drept este în realitate perfect inadecvat ă susține Kelsen, pentru simplul motiv c ă orice stat trebuie s ă
fie un stat de drept[75,p.72-73].
În secolul al XX-lea, în statele democratice ale lumii, s-a perfec ționat ideea de stat de drept
prin perfec ționarea controlului jurisdic țional asupra actelor administrative și s-a generalizat
controlul constitu ționalității legilor.
15

16
Statul de drept „intrat în umbr ă” în deceniile treizeci – cincizeci ale secolului al XX – lea,
revine în actualitate ulterior, dar sub forma doc trinei drepturilor indivi duale ale omului, fiind
interpretat ca un stat suveran, limitat în ac țiunile sale prin lege.
Reflectarea în numeroase documente interna ționale a concep ției că există drepturi inerente
naturii umane, opozabile st atului, a contribuit la a șezarea multor țări pe regimuri de guvernare
democratic ă, pe postulatele statului de drept, dar pr oclamarea conceptelor statului de drept în
Constituții nu înseamn ă încă realizarea în practică a cerințelor statului de drept.
Gânditorul Jean Bodin în lucrarea sa „Cele șase că rți ale republicii (Le six livres de la
Republique, 1576) consider ă că statul exist ă acolo unde dreptul de guvernare (ordinea juridic ă) și
autoritatea se definesc prin suveranitate.
După concepția juristului francez, statul se întemeiaz ă pe separarea dintre principe (unul) și
popor (cei mul ți). Distinc ția menționată reprezint ă temeiul guvern ării. El dezvolt ă importan ța
adaptării guvern ării și legilor la condi țiile concrete.
Thomas Hobbes, filosof englez, în opera sa Leviathan a ajuns la concluzia c ă omul nu este
un „animal politic”, a șa cum sus ținea Aristotel, iar corpul politic al societ ății nu este un corp
natural. Dup ă Hobbes, organizarea politic ă este gândit ă ca un artificiu, ca un lucru construit
deliberat de oameni. Contractul este gara ntat de stat (Leviathan –ul ), care dă legile necesare
stabilirii ordinii și păcii civile.
Puterea politic ă în viziunea lui Hobbes are autori tate de necontestat, care îș i are originea în
popor, dar organele reprezentative nu dau socoteal ă pentru activitatea lor. Maniera autoritar ă în
care este prezentat ă activitatea statului se întemeiaz ă la Hobbes pe ideea c ă exercițiul ferm al puterii
este garan ția îndeplinirii scopurilor comunit ății[119,p.310-373] .
În cartea sa Tratatul politic (1677) olandezu l Baruch Spinoza a elaborat o fundamentare a
gândirii politice democratice în epoca modern ă. El a promovat ideea de unitate între democra ție și
dreptul natural. Societatea modern ă în concep ția filosofului Spinoza este o societate de mase în care
indivizii sunt egali din punc t de vedere al dreptului și inegali din punct de vedere al
puterii[119,p.372-373].
Teoreticianul englez John Lo cke, în opera sa „ Dou ă tratate despre guvern ământ (Two
Treatis of Government, 1689) a sus ținut ideea c ă ființele umane sunt egale de la natur ă și deci nu
pot fi supuse unei autorit ăți fără consimțământul lor[77,p.372-373].
În primul tratat, el respinge într-o manier ă polemică guvernarea absolut ă. În cel deal doilea
tratat sunt clarificate originea, limitele și obiectivele puterii civile. În opinia sa oamenii sunt crea ți
de Dumnezeu, egali și liberi. În stare natural ă, ei aveau o libertate neîngr ădită. Pentru a evita
arbitrarul, ei au hotă rât, în mod voluntar, s ă constituie societatea politic ă.
16

17
Oamenii au c ăzut de acord s ă se supună constrângerilor legii, pentru a g ăsi o solu ție
problemelor conflictuale și nesiguran ței personale. Scopul legisla ției umane este de a preciza
drepturile și nu de a înlocui drepturile naturale. În consecin ță oamenii se nasc liberi și se supun fa ță
de lege și guvernare prin consim țământ tacit. Pentru ca cet ățenii să fie proteja ți împotriva abuzului
de putere, Loke recomand ă separarea legislati vului – puterea suprem ă – de puterea executiv ă.
Concepția sa se deosebeș te de cea elaborat ă de Hobbes. În timp ce Hobbes identific ă contractul
social cu formarea puterii suverane, Locke consider ă că poporul nu e subordonat guvern ării.
Poporul r ămâne instan ța supremă, iar puterea legislativ ă este delegat ă. Puterea politic ă garanteaz ă
aplicarea corect ă a legilor[119,p.372-373].
Conceptul de drept și-a găsit o fundamentare teoretic ă în lucrarea marelui filosof francez
Montesquieu numită Scrisori persane (1721) în care atac ă despotismul și apare ca un admirator al
monarhiei parlamentare din Anglia. Dup ă opinia sa, regimul politic al societ ății engleze a reu șit să
realizeze separarea puterilor între executiv, legislativ ș i instituțiile juridice, fiecare contracarând
tendința spre despotism a celeilalte. Dup ă Montesquieu, liberta tea este asigurat ă printr-un mecanism
al verific ării reciproce și al unui echilibru între puteri. De altfel în lucrarea Spiritul legilor
(L`Espirit des lois, 1748) Montesquieu fundamenteaz ă teoria formelor de guvernare:
• Forma republican ă (puterea este de ținută de întregul popor sau de o parte a acestuia);
• Forma monarhic ă (guvernare de unul singur în temeiul unor legi stabilite);
• Forma despotic ă (unul conduce fă ră lege și reguli).
Montesquieu este cunoscut ca un ad ept învederat al teoriei separ ării puterilor în stat, la baza
căreia pune dou ă principii: al separ ării și al independen ței.
Conform primului prin cipiu, puterea suprem ă în stat se specializeaz ă în : legislativ ă,
executivă și judecătorească după cel de al doilea, organismel e de guvernare sunt independente și cei
ce le conduc nu pot fi destitui ți de celelalte dou ă. Montesquieu mai subliniaz ă că o separare a
puterilor duce la izolarea lor. El pledeaz ă pentru o separare moderat ă și suplă. După Montesquieu,
executivului i se recunoa ște o participare la func ția legislativ ă (inițiativa legislativ ă) iar puterea
legislativă poate controla puterea executiv ă. Montesquieu în țelege separarea puterilor ca o separare
de competen țe prin legea fundamentală , deci prin Constitu ție.
Este elocvent faptul c ă spre deosebire de Rousseau care a sus ținut separarea absolut ă a
puterilor, Montesquieu a pledat pentru o balan ță a puterilor capabile a conlucra a se controla
reciproc la guvernare[119,p.341-342]. El spune c ă nu există libertate dac ă puterea judec ătorească
nu este separat ă de puterea legislativ ă și de acea executiv ă.
Conceptul statului de drept s- a dezvoltat în cadrul preocup ărilor de determinare a unei rela ții
între stat și drept, care s ă garanteze exercitar ea drepturilor cet ățenilor la ad ăpost de abuzul celor de
17

18
la putere. În țelegând prin stat institu ția politică ce îș i exercită autoritatea suveran ă asupra unui
teritoriu și asupra unei popula ții, statul este mai pu țin definit și mai mult calificat ca stat de drept,
stat al bunei st ări, etc..
În teoria statului de drept r ămâne deschis ă și nesatisfăcător rezolvat ă problema asigură rii
democrației și a evitării alunec ării spre anarhie. O democra ție poate corespunde esen ței sale doar
dacă dispune de un stat puternic, în stare s ă reglementeze și să mențină ordinea democratic ă.

§ 1.3. Statul poli țist ( polizeistaat)
În epoca clasic ă, în cetățile clasice, statul era considerat valoarea suprem ă, iar interesele
drepturile și libertățile persoanei nu valorau nimic în fa ța statului. Este cunoscut faptul c ă marele
filosof Socrate a fost condamnat la moarte pentru sus ținerea ideilor, iar câteva secole mai târziu în
Franța siguranța personal ă și proprietatea privat ă erau la discre ția monarhului ca re putea oricând
să o răpească prin asa numitele „ lettres de cachet”.
Statul Poli țienesc este acela în care autoritatea, în mod discre ționar poate s ă aplice
cetăț enilor toate m ăsurile pe care le consider ă ca utile s ă le ia el însu și, în vederea faptului de a face
față circumstanț elor și de a-și atinge în fiecare mome nt scopurile propuse[83,p.67].
Există o diferență totuși în ceea ce prive ște caracterizarea statului poli țist, stabilit ă prin
Sub acest aspect „ statul poli țai” poate fi conceput sub dou ă aspecte convergente. Primul
aspect reprezint ă o concep ție polițistă a politicii: Statul poli țist este acel stat în care opozi ția
politică este considerat ă și tratată ca o form ă de delincven ță, ceea ce indic ă elemente ce țin de
domeniul poli ției în varianta consideră rii opoziției ca o nebunie, boal ă psihică care indic ă și
sugerează terapia psihiatric ă.
Acesta este sistemul în care politica primeaz ă justiț ia: este vinovat cel care a fost arestat,
reținut sau care este cercetat. Hot ărârea judec ătorească se reduce la un simplu act de omologare a
activității poliției. A doua variant ă o reprezint ă statul liberal și democratic, care dispune și el de
toate elementele susceptibile de a- l antrena pe panta unui stat poli țienesc în sensul primei variante
datorită circumstan țelor, dar mai ales datorit ă anumitor oameni politici care favorizeaz ă această
evoluție[116,p.73].
Este evident c ă alunecarea statului spre latura sa represiv ă a avut loc în cadrul regimurilor
absolutiste din secolele XVII – XVIII din Europa . În acest sens originea lui Polizeistaat o g ăsim în
Germania, dar a avut aplica ții importante și în restul Europei[99,p.77]. În statul poli țist puterea
executivă tinde să devină din ce în ce mai considerabil ă, iar instrumentul de realizare a acestei
puteri, poliț ia, dobândeș te un rol determinant în administrarea țării. Susț inătorul acestei doctrine
este Christian Wolff, filosoful oficial de stat al lui Frederic cel Mare, Regele Prusiei. În concep ția
18

19
statului poli țai statul apare ca factorul hot ărâtor în via ța oamenilor. Prin țul cere cea mai des ăvârșită
supunere, nu în numele s ău personal, ci în numele statului pe care îl serve ște. Formula lui Frederic
cel Mare este c ă „ regele este cel dintâi servitor al statului” corespunde cu cea a lui Ludovic al XIV
– lea: „L`etat c`est moi” (statul sunt eu).
El domne ște în numele statului suveran, suveran itate pe care monarhul pretinde c ă în baza
dreptului divin o de ține de la Dumnezeu care l-a investit cu ea. Monarhul guvernează (conduce)
după anumite reguli prestabilit e de el, dar pe care le poate modifica, oricând dup ă voia sa. Situa ția
devine mai rea decât în antichita te, deoarece dispar acele adun ări populare care hot ărau în numele
statului[99,p.77]. Aceast ă doctrină de origine medieval ă, pe care s-a stabilit statul despotic al
secolelor XVII și XVIII, î și găsește reminiscen țe și la începutul sec al XX –lea, când împ ăratul
Wilhelm al II– lea, într-un discurs ținut la Koblenz, repet ă vechea formul ă medieval ă, că el deține
puterea de la Dumnezeu și de la sabia sa și că nu are să dea socoteal ă nimănui aici pe p ământ de
modul cum a exercitat pute rea, ci numai divinit ății care l-a investit[99,p.74].
Așadar această concepție era puternic înr ădăcinată în mentalitatea monarhilor încât o g ăsim
și la monarhul Germaniei la începutul sec XX, ce l mai puternic stat din Europa acelui moment și
poate cu cele mai democratice realiz ări ale perioadei respective.
Sub regimul statului poli țai statul nu are nici un fel de limită și ordinile sale pe care le d ă
prințul, fie că sunt ordine de poli ție (administrare), fie c ă au caracterul unor legi de drept civil, nu
pot găsi nici-o împotrivire sau limit ă de drept. Singura limit ă este buna ra țiune și buna chibzuin ță a
prințului este deci o reînviere a mona rhiei despotice din antichitate[99,p.78].
În realitate „statul poli țienesc„ constituie una din formel e statului de drept, numai c ă într-un
astfel de stat dreptul aplicabil este cel al guvern ământului, al executivului, mai ales prin
regulamente și măsuri individuale, dreptul este impregnant de ideea inegalit ății părților în raportul
juridic.
Spre deosebire de guvern ământul despotic sau arbitrar, statul poli țienesc acord ă un mare rol
dreptului, dar acesta este lipsit de orice element de ambivanlen ță, de orice caracter de reciprocitate.
Plasat sub semnul unilateralităț ii, el nu este decât expresia suprema ției etatice acoperit de puterea
sa. Ori în statul de drept, dreptul nu este numai un mijloc de ac țiune al statului, dar și un vector de
limitare a puterii lui. El are deci un caracter ambivalent pentru administra ție în sensul că permite
acesteia s ă acționeze, dar în acela și timp se oblig ă să acționeze în cadrul și în limitele pe care
dreptul le prescrie. Statul de drept trebuie în țeles ca un stat, care, în raporturile sale cu supu șii săi și
pentru garantarea statutului lo r individual, se supune el însu și unui regim de drept, ale c ărui norme,
unele prev ăd și determin ă însuși drepturile de care cet ățenii se bucur ă iar altele fixeaz ă căile și
mijloacele ce vor fi folosite de c ătre agenții administra ției, în vederea realiz ării scopurilor
19

20
statale[32,p.330]. Statul de drept implic ă în același timp supunerea față de drept și folosirea unui
judecător independent. Primele încerc ări de fundamentare teoretică a statului de drept au fost
întreprinse cu scopul de a oferi o alternativ ă la regimul absolutist, aflat în secolul al XVII –lea și al
XVIII –lea pe diferite trepte de evolu ție.
Gândirea politic ă și socială occidentală reprezentată de Locke, Montesquieu, Kant, Hegel,
Tocqueville, etc. a preluat și transpus în alte condi ții istorice, geografice și politice, concepte și
practici folosite în antichitatea greac ă și practica constitu țională britanică. Fundamentarea no țiunii
statului de drept a fost sus ținută și de necesitatea de a se crea formele de ie șire a clasei noi pe
atunci burghezia, pe arena politic ă și social – economic ă. Tendința de a cerceta limitele autorit ății
statului s-a asociat cu mai multe teorii printre care men ționăm teoria contractului social și teoria
distincției dintre drept și morală, care urm ărea scopul de a rezerva omului o activitate liber ă de orice
dominaț ie din partea statului. În revolu ția franceză , care a fost animat ă în primele sale faze de un
pronunț at spirit individualist, tendin ța de a pune stavil ă atotputerniciei statului și-a atins apogeul.
O tendință asemănătoare o g ăsim exprimat ă și în teoria lui Kant despre esen ța statului,
potrivit căreia unicul scop al statului este ocrotirea dreptului și garantarea libert ății. Statul în opinia
lui Kant, nu trebuie s ă se ocupe de binele general, de fericirea sau de utilitatea comun ă, el are o
sarcină de păzitor al ordinii juridice cu unica mi siune de a asigura aplicarea dreptului și de a
împiedica violarea lui . Acest concept al lui Kant se exprim ă prin formula „stat de drept” în opozi ție
cu cea a tipului precedent de stat „ statul providen ță” sau „stat poli țist”. Kant sus ținea că în
reglementarea rela țiilor reciproce dintre oameni „puterea legală din întregul care se nume ște
societate civil ă se opune înc ălcării libertăților naturale[74,p.329].
Kant definea partea din societatea civil ă prin putere legal ă adică prin stat. Statul trebuie s ă
recunoasc ă valoarea personalit ății și să limiteze ac țiunea sa acolo unde ar distruge aceast ă valoare,
care de asemenea este un drept. Statul nu trebuie s ă violeze intimitatea con științei prin interziceri
arbitrare, nici s ă elimine ini țiativa și concuren ța rodnică a particularilor, momente ce au fost
confirmate de dezvoltarea istoric ă. Statul modern î și extinde în activitatea sa, func țiile după cum
individul î și exercită activitatea cuprinzând noi sfere de activ itate. Statul fiind un regulator al
activităților individuale, trebuie s ă cuprindă toate domeniile noi de activitate ale omului. Statul
poate și trebuie s ă cuprindă în sfera sa orice activitate și trebuie s ă încurajeze binele peste tot, dar
întotdeauna în forma dreptului, în a șa fel încât fiecare act al s ău să se întemeieze pe lege, care e
manifestarea voin ței generale.
Așa cum precizeaz ă Giorgio del Vecchio, statul este supremul organ al dreptului, iar dreptul
e o emana ție a naturii umane. Statul este însu și omul privit ca specie juris[58,p.292] . Suveranitatea
legii și legalitatea cetăț enilor ei r ămân în realitate pivo ții statului modern care este prin urmare ș i
20

21
vrea să fie stat de drept, ia r nu stat absolut sau poli țist. Statul de drept este un stat în care se
profeseaz ă cultul dreptului. Esen ța statului de drept este normativismul.

§ 1.4.Statul bun ăstării ( Welfare state)
Welfare state – Statul bun ăstării, este o sintagm ă prin care se în țelege că statul își asumă
responsabilitatea politic ă pentru asigurarea necesit ăților economice și sociale de baz ă ale
cetăț enilor. Din punct de vedere istoric, o prim ă încercare în acest sens a f ăcut Bismark, primul
ministru al Prusiei care ducea pe plan intern o politic ă de înăbușire a miș cării socialiste. El a c ăutat
să o contrabalanseze printr-o politic ă de rezolvare și asigurare a bun ăstării cetățenilor din partea
statului. Termenul a intrat în limbajul politic dup ă 1940, îndeosebi în Anglia unde rolul Guvernului
în domeniul securit ății sociale a cunoscut o cre ștere rapid ă, după cel de al doilea r ăzboi mondial în
condițiile unui puternic avânt economic al țărilor dezvoltate industrial. Ideea „ statului bun ăstării
generale” ca protector al securit ății individuale și al bunăstării, prin programe guvernamentale
economice și sociale s-a impus tot mai mult în practica social ă.
Criticii „statului bun ăstării” consideră că acesta are un rol nefast asupra cet ățenilor deoarece
distruge ini țiativa individual ă a întreprinz ătorilor și constituie un mod de a promova
iresponsabilitatea, dublat ă de o scă dere a interesului pentru productivitatea muncii din partea
salariaților. Guvernele angajate în asemenea practici apar țin unor na țiuni bogate, care îș i pot
permite ample programe de bun ăstare.
Problema central ă cu care se confrunt ă astăzi aceste state const ă în faptul c ă lista nevoilor
de protec ție crește continuu. Deci dezbaterea privind perspe ctivele acestui tip de stat se refer ă la
modul de asigurare a bun ăstării prin stabilirea unui nivel minim de bun ăstare sub care nu este
permis să se ajungă sau pe calea unei redistribuiri a bog ăției de la cei boga ți la cei s ăraci pentru a
obține o mai mare egalitate social ă. Această alternativ ă este expresia diferen țelor tradiționale dintre
viziunea liberal ă și opțiunea social – democrat ă.
Jaques Chevallier sus ține că încă de la constituirea teoriei statului de drept esenț a acestuia
constă în principiul după care organele statului nu pot ac ționa decât în virtutea unei abilit ări
juridice, utilitatea for ței materiale, trebuie s ă se bazeze pe o norm ă juridică , exercițiul puterii se
transform ă în competență instituită și limitată prin drept[32,p.11].
Teoria statului de drept postuleaz ă mai întâi supunerea administra ției față de drept,
executivul trebuie s ă asculte de normele ce constituie fundamentul, cadrul și limitele ac țiunii sale
supunerea garantat ă prin existen ța unui control jurisdic țional exercitat fie de c ătre judecătorul
obișnuit, fie de tribunalele speciale.
21

22
Rădăcinile profunde ale statului de drept s-au format ini țial în cadrul cutumei constitu ționale
engleze, în care legalitatea și domnia legii erau princi pii fundamentale ale vie ții sociale. Cutuma
engleză obliga deopotriv ă organismele ș i structurile puterii, dar și pe cetățeni individual și în grup .
Statul de drept presupune nu numai existen ța unei ordini juridice ierarhizate ci ș i un
ansamblu de dispozitive de garantare a drepturilor și libertăților individuale, el tinde la dobândirea
unui caracter substan țial care îl apropie de concep ția britanic ă „ Rule of Law”.

§1.5. Statul legal și statul constitu țional
Statul legal și-a găsit exprimare mai ales în Fran ța celei de-a III-a și a IV-a Rebublici, el
corespunzând ideii le gicentrismului, mo ștenire de la Rousseau : legea – ca expresie a voin ței
generale – este, prin structura sa, liberatoare. În esen ță, statul legal este acel stat în care se asigur ă
“domnia legii (rule of law) sau “suveranitatea legii”. Ar rezulta de aici câteva consecinț e :
a) În profida faptului c ă există și o “putere de reglementare autonom ă”, ca și în statul
polițienesc, principiul legalit ății implică necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor
executive, dar și condiția acesteia, organele administrative m ărginindu-se la executarea legilor.
“Executivul poate face tot ceea ce nu este explicit interzis;
b) separa ția puterilor este – cum de altf el s-a considerat în 1789 – condi ția necesar ă a
libertăț ii. Principiul este, desigur, generos, în condi țiile unei “dictaturi a majorit ății” . În poliarhii –
spunea Robert Dahl – tot ceea ce este necesar r ămâne evitarea dictaturii majorit ății și garantarea
pluralismului; aplicarea “regulilor jocului” prin care este proteguit ă opoziția minoritar ă și
consacrarea principiului alternan ței la putere;
c) Perfec ționarea statului lega l trece prin perfec ționarea institu țiilor reprezentative.
“Reprezentarea propor țională și Parteienstaat sunt fr uctele naturale ale statului legal”. Dou ă
fenomene contradictorii și la fel de îngrijor ătoare pot îns ă rezulta de aici : fie accentuarea
suveranităț ii parlamentului și alunecarea sistemului spre un guvern ământ de adunare, fie criza
statului legal, determinat ă de criza parlamenta rismului; ceea ce s-a și întâmplat în Italia, începând
cu anul 1924, în Germania dup ă 1933, în Spania din 1936, ș.a.m.d..
Statul constitu țional încearc ă să răspundă incapacit ății parlamentului de a- și surmonta criza.
La început, statul constitu țional a ap ărut nu atât pentru a proteja libert ățile individuale, cât mai ales
ca reflex la necesit ățile inerente ale federalismului, determinate de suprapunerea a dou ă ordini
juridice susceptibile s ă creeze conflicte. Arbitrajul între ele nu putea fi – și nu poate fi – decât de
natură juridică, pornind de la competen țele atribuite prin normele constitu ționale . Mai târziu, statul
constituțional s-a cristalizat ca form ă modernă a statului de drept, prin postularea și aplicarea unor
22

23
mecanisme adecvate de sanc ționare a suprema ției legii și în primul rând a celei fundamentale.
Astfel teoria statului de drept a devenit o veritabil ă axiomă a dreptului public, iar ca instrumente
eficace de realizare a lui s-au instituit controlul judec ătoresc asupra actelor administrative și
controlul constitu ționalității legilor.

§ 1.6.Permisele ideologice și juridice ale statului de drept
Statul de drept reflect ă coexisten ța celor dou ă entități sociale ș i indisolubil legate între ele,
care sunt statul și dreptul, a raporturilor reciproce manifestate ca rela ții între putere ș i normativitate;
prima cu tendin ță spre dominare ș i supunere, iar cealaltă cu cea de stopare ș i ordonare. Ideea
statului de drept s-a sprijinit întotdeauna pe dualismul statului și dreptului și în același timp ea s-a
bazat pe viziunea filosofic ă despre drept ca o valoare suprem ă, care dispune de un con ținut propriu.
Pentru existenta statului de drept procesul de legiferare ca și suprema ția legii este esential.
Legea trebuie s ă fie legitim ă, conform ă cu echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul uman
universal despre ideea de justi ție.
Putem afirma c ă statul de drept s-a creat ca o sintez ă superioar ă a celor dou ă componente –
statul și dreptul- , devenind o nou ă entitate caracteristic ă epocii moderne, în special celei
contemporane, unde s-a atins o armonizare a acestor raporturi, la st ăpânirea, organizarea și controlul
puterii prin intermediul dreptului. Plasate pe o anumit ă treaptă a evoluției istorice, în contextul
pregătirii și apoi al desf ășurării revoluțiilor democratice din Anglia, Statele Unite ale Americii și în
mod deosebit a Revolu ției Franceze din 1789, concep țiile referitoare la statul de drept se reg ăsesc în
lupta împotriva arbitr ajului, privilegiilor și dependen ței personale din feudalism, pentru substituirea
lor cu principiile legalit ății, egalității, libertății și propriet ății, valori ce ofereau câmp de afirmare
vastă a individului absolvit de domina ția puterii.
Statul de drept în opinia noastr ă, constituie o replic ă socială față de abuzul de putere și o
soluție viabilă pentru împiedicar ea acestuia. Statul de drept revendică o ordine de drept în care locul
suprem revine Constitu ției, existând obliga ția tuturor organelor de st at, a organismelor sociale și a
cetăț enilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drep t legalitatea ca respectare a normelor
juridice, a principiilor și procedurilor prev ăzute de lege se fundamenteaz ă pe legitimitate, pe
respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale cet ățenilor la nivelul standardelor
internaționale. Statul de drept este o concep ție a libert ăților – limit ă ale puterii, o concep ție despre
democrație și despre rolul minimal al st atului. Statul de drept lupt ă pentru adev ăr, pentru libertate,
pentru dreptate, pentru siguran ță juridică , pentru binele public.
23

24
Statul de drept trebuie s ă constituie prin climatul s ău normativ specific la protejarea și
dezvoltarea omului ca fiin ță bio-psiho-socială , la normalitatea asigur ării satisfacerii nevoilor
fiziologice, la realizarea siguran ței civice. El trebuie s ă asigure instituirea și dezvoltarea climatului
social în care fiecare este egal cu al ții și libertățile trebuie s ă coexiste oferind posibilitatea
participării tuturor la constituirea voin ței colectivit ății și pentru afirmarea personalit ății umane.
Aceste repere legitime în competi ția pentru afirmarea personalit ății umane asigură climatul juridic
necesar realiz ării de către fiecare a drepturilor sale legitime, adică a acelora care nu reprezintă
încălcarea libert ății celorlal ți.
Din aceast ă perspectiv ă axiologic ă statul de drept ca realizare practic ă este condi ționat și
implică un anumit stadiu de cultur ă și civilizație.
În opinia noastr ă aceasta semnific ă, cultură juridică pătrunsă în toate celulele vie ții sociale,
exprimată în conștiința juridică, în cultul drept ății, în formarea opiniei publice în acest sens. În lupta
împotriva înc ălcărilor de lege, în cultivarea valorilor juridice. Dreptul și puterea politic ă în
contextul statului de drept pot dep ăși disfuncționalitățile sociale dac ă se controleaz ă reciproc și
funcționează unit în solu ționarea problemelor sociale
Conceptul statului de drept s- a conturat printr-un îndelungat proces istoric de interferen ță a
diferitelor teorii privind nu numai raporturile dintre stat și drept, dar și raporturile între puterea de
stat, societate și individ. O problem ă primordial ă a statului de drept a fost cea a limit ării acțiunii
statului în raporturile dintre stat și cetăț ean, în care ambii termeni sunt lua ți în considera ție ca
subiecte de drept. Un aspect al rela țiilor dintre cet ățean și stat este cel al libert ății, al limit ării
acțiunilor la grani ța de la care începe libertatea cet ățeanului. condi ție necesară a exercitării de către
acesta din urm ă a drepturilor sale.
Este cunoscut faptul că principiul libertăț ilor a fost consacrat pentru prima dat ă în art. 4 al
Declarației drepturilor omului și cetățeanului, adoptat ă la 26 august 1789 de c ătre Adunarea
Națională a reprezentan ților poporului francez . Libertatea const ă în puterea de a face tot ce nu
dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiec ărui om nu are alte limite decât cele
care asigur ă celorlalț i membri ai societ ății posibilitatea de a se bucura de acelea și drepturi. Aceste
limite nu pot fi determinate decât prin lege. A șadar libertatea fireasc ă a unei persoane este strâns
legată de libertatea celorlalte persoane. Pentru ca o persoan ă să își poată exercita libertatea de
acțiune fără a aduce atingere libert ății de acțiune a altor pers oane trebuie s ă respecte normele
juridice. Normele de drep t sunt reguli de conduit ă generală, obligatorii și se adreseaz ă tuturor
oamenilor ca de exemplu Constitu ția, sau doar unor categorii, cum este de exemplu Legea
învățământului, Legea partidelor politice, etc. Normele de drept sunt reguli juridice care formeaz ă
conținutul dreptului și se referă la comportarea impus ă tuturor membrilor societ ății. Pentru ca viaț a
24

25
socială să prospere rela țiile dintre oameni trebuie s ă fie coordonate de reguli de conduit ă. Atunci
când grupul social con știentizeaz ă necesitatea respect ării acestor reguli și când pe aceast ă bază sunt
sancționate de c ătre stat ele devin no rme juridice[26,p.29-30].
Indivizii, sunt supu și numai voin ței generale, la formarea c ăreia ei înșiși conlucreaz ă, spunea
J.J. Rousseau. În esen ță el observ ă că cea ce constituia fericirea primitiv ă a oamenilor era bucuria
libertăț ii și egalității, ceea ce intereseaz ă, deci este g ăsirea unui mod pentru a restitui omului
civilizat posedarea drepturilo r naturale pentru a alc ătui după norma lor constitu ția politică. In acest
scop el recurge la ideea contractul ui social care era în timpul s ău în mod general admis ă. După
Rousseau, contractul social trebuie s ă fie conceput în felul urm ător : este necesar ca indivizii s ă
confere pentru un moment drepturile lor statului care apoi le red ă tuturor cu nume schimbat (nu vor
mai fi drepturi naturale ci drepturi civile).
În acest mod actul fiind îndeplinit în chip egal de to ți, nici unul nu va fi privilegiat,
egalitatea, deci este asigurat ă. In afară de aceasta fiecare î și păstrează libertatea sa, pentru c ă
individul se supune numai fa ță de stat care este sinteza libert ăților individuale. Contractul social
reprezintă numai procedeul dialectic prin care dr epturile individuale converg în stat și de la el
emană din nou, reânt ărite și oarecum consacrate. Efectul este c ă toți oamenii r ămân liberi și egali
ca și în stare natural ă, în timp ce drepturile lor cap ătă o garanție protectoare care în acea stare lipsea.
Astfel oamenii se supun numai legii car e nu este altceva decât expresia voin ței generale, prin
urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate[36,p.44].
Pentru a se reglementa rela țiile dintre membrii societ ății se recurge la for ța de coerci ție a
statului în caz de necesitate. Georges Burdeau arat ă că statul este o form ă de putere, iar puterea nu
este stră ină dreptului. Atunci când o comunitate social ă ia cunoștință de un scop care înt ărește
solidaritatea membrilor s ăi, atunci când a devenit suficient de coerent ă pentru a desprinde din
aspirații individuale reprezentarea unui mod de via ță dezirabil pentru to ți, ea are în vedere un
anumit tip de organizare social ă, ca fiind susceptibil de a satisface exigen țele sale.
Acest tip de organizare social ă exprimă ideea de drept, cu alte cuvinte o anumit ă organizare
a raporturilor sociale din care izvor ăsc reguli de convie țuire social ă[30,p.33].
„Puterea este energia ideii de drept, este for ța care tinde s ă se încadreze în ordinea juridic ă
pozitivă”. Statul este limitat prin drept întrucât func ția guvernan ților este „de a pune în forme
juridice diversele principii cuprinse în ideea de drept”. Aceasta nu însemn ă o barieră care ridicat ă
odată pentru totdeauna s-ar opune oric ărei inițiative statale. Rezult ă numai că guvernan ții nu pot
acționa împotriva ideii de drept admis ă în grupul social, lor îns ă nu le este interzis s ă uzeze de
prestigiul și de înțelepciunea lor pentru a-i ridica pe cei guverna ți la înțelegerea mai exact ă și mai
fecundă a vieții politice[30,p.33].
25

26
In concep ția lui Hans Kelsen problema limit ării statului prin drept ni ci nu se pune, întrucât
statul nu este altcev a decât o ordine normativ ă, adică dreptul. „Statul, spune Kelsen este o ordine de
conduită a oamenilor. Atunci când se spune c ă statul este o grupare sau o asociaț ie de oameni, se
subînțelege că această grupare sau asocia ție pe care o numim stat const ă în aceea c ă raporturile
dintre oameni sunt supuse unei anumite reglement ări”, și mai departe „satul este personificarea
totală a dreptului”[35,p.33-34]. Ideea limit ării statului prin drept constituie cum metaforic s-a spus
– „inima statului de drept”. Credibilitatea acestei axiome depinde de rezolvarea ecua ției stat –
drept”, sau dreptul este o entitate exterioar ă statului și îi circumscrie acestuia. formele de
manifestare sau statul însu și ca autor al dreptului în țelege să se cenzureze pe sine autolimitându-se.
„Statul, scrie Ih ering, trebuie s ă fie legal prin drept. Numai în aceste condi ții arbitrarul este înlocuit
prin legalitate, prin siguran ță, prin legitimitate. Statul se supune dreptului, fiindc ă a înțeles el însu și
că este mai conform cu interesul general s ă procedeze potrivit legii[ 64,p.102]. „Un alt autor, G.
Jellinek sus ține că este imposibil ca statul s ă nu fie limitat în ac țiunile sale prin legea pe care o face
el însuși, căci nu este posibil ca ceea ce este drept pentru un particular s ă nu fie socotit ca drept și
pentru stat[64,p.103].
Doctrina autolimit ării statului este criticat ă pentru ineficacitate: dinamica natural ă a
oricărei puteri are ca unic sens abuzul: nici-o putere nu se autolimiteaz ă, ci este limitată prin altă
putere. Încerc ările mai noi de a fundamenta limitarea statul ui prin drept, de a admite într-o form ă
sau alta statul de drept, denumit adeseori stat legal sau stat constitu țional , valorifică , idei din
doctrina lui Leon Duguit despre gene za dreptului sau idei descinzând din teoria contractului social
cu privire la originea contractual ă a statului[39,p.34].
Principiul fundamental al teor iei statului de drept este c ă statul poate fi legal prin drept ,
adică organele și funcționarii statului, statul însu și, pot fi limita ți, în acțiunea lor prin norme
juridice, pe care nu le pot înc ălca fără să răspundă , adică fără să suporte sanc țiunea ce se aplic ă
oricărui subiect de drept atunci când încalc ă legea. Statul fiind singurul creator al dreptului, dreptul
în forma lui obiectiv ă este constituit ca factor de limitare a puterii statului. Pornind de la realitatea
că dreptul este opera statului, produsul imanent al manifest ării statului pe planul impunerii și
realizării unei voin țe general obligatorii, pentru gara ntarea”binelui comun” trebuie s ă admitem c ă
dreptul odat ă creat se impune statului, el însu și subiect de drept asemenea tuturor altor subiecte. Sub
amenințarea pedepsei, statul, organele sale și funcționarii săi, vor fi mai re ținuți în decizia de a
abuza de prerogativele lor, adic ă de a încălca legea.

26

§ 1.7. Componentele ș i caracteristicile statului de drept
Conceptul de stat de drept condenseaz ă o viziune a raporturilor dintre stat și drept, care în
ochii filosofilor prinde imaginea unui stat care se supune el însu și legii, organizeaz ă bine
societatea într-un cadru juridic și protejeaz ă drepturile omului. Statul de drept este „anti –
Leviathanul” în care pute rea statului este legat ă și obligată prin exigen ța respectării drepturilor
individului. Această viziune dep ășește vechea teorie a statului de drept de la începutul secolului
XX, ea este prelungirea concep ției substan țiale care s-a impus dup ă al doilea r ăzboi mondial.
Statul de drept este exprimat din perspe ctive diferite, sugerâ nd astfel premisele ș i
mecanismele fenomenului statal pe care acest concept îl identific ă.
Statul de drept are diferite conota ții dictate de raporturile și realitățile sociale, politice,
economice, culturale și de tradiț iile din diferite țări.
Doctrina juridică a statului de drept se bazeaz ă pe tradiția engleză și american ă, pe școala
juridico – filosofic ă din Germania și pe teoria dreptului din Fran ța. Statul de drept este un sistem de
organizare în care ansamb lul raporturilor sociale și politice sunt subordonate dreptului, este statul în
care puterea este subordonat ă dreptului, este ordinea juridic ă ierarhizat ă și sistematizat ă.
Mai recent în doctrina noastr ă, cu referire doar la statul care îmbrac ă forma democra ției
reprezentative, statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separa ției
puterilor statului, în aplicarea c ăruia justi ția dobândeș te o reală independen ță și urmărind prin
legislaț ie să promoveze drepturile inerente naturii umane asigur ă respectarea strict ă a
reglementă rilor sale de c ătre ansamblul organelor lui în întreaga lor ac tivitate[47,p.9-10].
Preocuparea pentru stabilirea exigen țelor statului de drept a demarat odată cu închegarea
teoriei și continuă și astă zi. Primul imperativ, formulat este cel privind subordonarea statului fa ță
de drept și organizarea autorit ăților publice astfel încât statutul lor juridic s ă fie foarte clar, strict
determinat de lege, competen ța lor exercitându-se în limitele st abilite de drept[127,p.47]. Credem c ă
ar fi justificate câteva constat ări:
a) datorită complexităț ii și implicațiilor sale statul de drept nu se las ă „ constrâns” într-o
definiție rigidă și exhaustiv ă. Accentul în unele dintre defini țiile statului de drep t este pe premisele
acestuia, în altele îns ă pe mecanismele lui.
În definirea statului de drept este evocat ă relația acestuia cu „legea” în sens restrâns sau în
sens larg, uneori este evocată relația acestuia cu con știința. Statul de drept este definit ca stat
formal, alteori îns ă e identificat cu statul liberal.
b) în orice caz dou ă elemente sunt totdeauna prezente: rela ția dintre stat și drept;
subordonarea statului fa ță de drept.

28
Nici o ț ară nu-și poate atribui prioritatea absolut ă și monopolul exclusiv al fundament ării
conceptului statului de drept, în fizionomia pe care acesta o are ast ăzi. Așa cum susț ine profesorul
Cristian Ionescu „con ținutul actual al acestui c oncept include într-o sintez ă filosofic ă, juridică,
politologic ă, trăsăturile esen țiale ce i s-au conferit în diverse școli naționale de drept pe parcursul
unui îndelungat proces istoric[68,p.227].
Statul de drept este o concep ție globală cu privire la organizarea societăț ii civile și a statului,
cu privire la raporturile dinte ele, precum și dintre stat și drept, o rela ție univocă de subordonare. În
Documentul Final al Reuniunii de la Copenha ga, finalizat la 29 iunie 1990, s-a precizat c ă statul de
drept nu înseamn ă pur ș i simplu o legalitate formal ă, iar în Carta de la Paris din 21 noiembrie
1990, statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci și cu democra ția „ ca
unic sistem de guvern ământ al na țiunilor semnatare”.
c) concep ția cu privire la geneza statului și a rolului acestuia în societatea civil ă constituie
una din premisele stat ului de drept.
Ideea cea mai generoas ă și mai fertil ă pentru a explica statul de drept pare a fi aceea cu
privire la natura voluntar ă a fenomenului statal.
Ideea asigur ării conven ționale a statului implic ă, de asemenea rezolvarea într-un alt mod a
originii suveranit ății, valoarea drepturilor individuale, situa ția individului în raport cu statul etc.
Indiferent de nuan țele ei doctrina originii consensuale a st atului are meritul de a face din stat un
produs al voin ței umane și mai ales de a-l f ace responsabil în fa ța acelora care l-au produs. Statul nu
se identific ă cu societatea civil ă, societatea civilă nu se reduce la stat și nici nu se exprim ă prin
intermediul acestuia. Pentru societatea civil ă statul este o institu ție exterioară și superioar ă ei. Pe de
altă parte statul, este scopul imanent al societ ății civile indivizii având datorii și drepturi în
raporturile lor cu statul. Societatea civil ă este entitatea în care preponderen ța drepturilor aparț ine
individului și nu „societăț ii politice”.
Statul, odat ă creat nu poate s ă rămână un simplu decor pentru societatea civil ă, el
trebuie să intervină în societate îns ă numai în m ăsura necesit ății și prin mijloace adecvate
susceptibile de control în condi țiile dreptului. Existen ța statului și manifestarea lui implic ă un statut
al puterii, care s ă-i creeze limite , s ă o împiedice s ă devină o prerogativ ă la discre ția celor care o
exercită . Formele statului de drept diferă de la o ț ară la alta și de la o etapa de dezvoltare a societăț ii
la alta. Caracteristicile concret istorice și formele de manifestare ale statului de drept în viziunea lui
Cristian Ionescu[70,p.228-229] pot fi sintetizate în urm ătoarele componente: componenta politic ă,
componenta economic ă, și componenta social ă.
Pe plan politic statul de drept se manifest ă prin:
a) institu ționalizarea prin norme constitu ționale a principiului separa ției puterilor și funcționarea
28

29
eficientă și controlat ă a acestuia, factorii de control fiind îns ăși structurile celor trei puteri, precum
și partidele și formațiile politice, sindicatele, presa ONG-urile, cet ățenii;
b) exercitarea completă , de către fiecare putere a prerogativel or cu care a fost investit ă;
c) crearea unui mecanism de sanc ționare a puterii, care și-ar depăși prerogativele, încercând s ă
și subsumeze atribute ale altei puteri;
d) func ționarea legal ă, corectă a opoziției în Parlament;
e) stabilirea ș i funcționarea unui sistem electoral democratic, care s ă permită votul universal și
egalitatea de șanse partidelor și celor afla ți în competi ție;
f) formarea guvernelor ca rezult at al alegerilor electorale;
g) crearea mecanismului prin care cet ățenii să aibă acces la informa ții privind modul de aplicare
a programului guvernamental;
h) stabilirea duratei mandatului încredin țat fiecăruia dintre membrii celor trei puteri ;
i) crearea și aplicarea unui sistem ju ridic corela t cu cerințele și realitățile social-istorice
existente în societate și asigurarea suprema ției legii.
Pe plan economic statul de drept î și propune :
a) aplicarea corect ă a mecanismelor economiei de pia ță;
b) respectarea și garantarea propriet ății private;
c) stimularea întreprinz ătorilor particulari și a inițiativei private.
Pe plan social statul de drept presupune:
a) garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenilor, libera dezvoltare a personalit ății
umane;
b) lichidarea privilegiilor sociale și instituirea unei reale egalit ăți între toți indivizii
c) asumarea de că tre stat a responsabilit ății față de cetăț eni și ocrotirea de c ătre acesta a
drepturilor și intereselor lor legitime;
d) înf ăptuirea principiului conform c ăruia în via ța socială este permis tot ceea ce nu este
interzis expres de lege;
e) înf ăptuirea justiț iei în numele legii ș i elaborarea unei legisla ții penale care s ă garanteze
exercitarea principiului apă rării persoanelor în toate fazele procesului penal și a prezum ției de
nevinovăție.
f) asigurarea respect ării constitu ției în activitatea de adoptare a actelor normative prin
controlul constitu ționalității legilor.
g) sanc ționarea înc ălcării de către organele executive a drepturilor și intereselor persoanelor
fizice și repunerea acestora în drepturile înc ălcate(prin contenciosul administrativ);
29

30
h) garantarea exercit ării căilor de atac împotriva hot ărârilor instan țelor judec ătorești nelegale
sau netemeinice;
i) obligarea constitu țională a organelor de stat precum și a tuturor cet ățenilor, la respectarea
strictă a legilor în vigoare;
j) consolidarea autorit ății organelor statului, îndeosebi a celor abilitate s ă asigure și să apere
stabilitatea, ordinea social ă, drepturile și libertățile cetățenești;
Începând cu decembrie 1989, România a p ășit pe o cale nou ă, democratic ă, iar
Constituția elaborată și intrată în vigoare din 8 decembrie 1991 garanteaz ă tuturor cet ățenilor săi
egalitatea în fa ța legii, precum și exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Scopul
principal al societ ății române ști, al procesului de democratizare este constituirea statului de drept,
care să respecte demnitatea uman ă și alte valori perene ale acestuia. De și au întâmpinat o serie de
greutăți în tranzi ția spre edificarea statului de drept (func ționarea greoaie a economiei, cre șterea
numărului de șomeri, etc.) atât România cât și Republica Moldova s-au înscris pe traiectoria ță rilor
cu un regim democratic unde func ționează pluralismul politic, pluripartidismul, separa ția
(echilibrul) puterilor în stat, economia de pia ță. Chiar dac ă nivelul de trai al oamenilor din cele dou ă
state este mai sc ăzut în compara ție cu țările occidentale, totu și au loc o serie de prefaceri structurale
economice și politice. Prin urmare pentru a exista un stat de drept nu este suficient s ă se instituie un
mecanism juridic care s ă garanteze respectarea riguroas ă a legii, ci este totodat ă necesar ca acestei
legi să i se dea un anumit con ținut, inspirat de ideea promov ării drepturilor și libertăților umane.
Despre perioadele grele prin care trec popoare le, P.P. Negulescu spunea:”prefacerile mari
politice și sociale prin care trec uneori popoarele, trezesc în conș tiința lor nevoi puternice de
lămurire teoretic ă. Ele voiesc să înțeleagă cum au ajuns unde se afl ă și mai ales, s ă știe pe ce că i mai
bune urmează să-și îndrepte pa șii fie spre a împlini cât mai repede lipsurile trecutului, fie spre a
clădi cât mai temeinic viitorul[98,p.3]. Democraț ia statului de drept în România nu s-a manifestat
în deplină măsură nu ș i-a demonstrat pe deplin avantajele. Democra ția este forma, de guvernare
care asigură fiecăruia nu numai dreptul și posibilitatea de a- și exprima opinia, dar ș i garanția că
această opinie va fi auzit ă și luată în considera ție.
Așa cum opineaz ă Cristian Ionescu, la a c ărui opinie ne raliem, conceptul statului de drept,
transpus la noile condi ții de dezvoltare politic ă a statelor reprezint ă în prezent forma de organizare
statală , întemeiat ă pe principiul suprema ției legii, al separa ției celor trei puteri (legislativ ă,
executivă și judecătorească), pe asumarea de c ătre stat a responsabilit ății față de drepturile și
libertăț ile fundamentale ale cet ățenilor, concretizat ă în consfin țirea constitu țională a drepturilor
omului și în garantarea juridic ă a exercită rii neîngrădite a acestora).
30

31
Conceptul statului de drept este un concept complex cu note definitorii între care exist ă
relații de determinare, supradeterminare, conexiune invers ă, interdependen ță, complementaritate și
deschidere cu o anumit ă dinamică și finalitate, care solicit ă o anumit ă coerență și concentrare a
părților sale componente și care exprim ă un fenomen de simbioz ă ireductibil la p ărțile sale
componente, statul și dreptul.
În condi țiile contemporane, ale r ăsturnării și înlăturării regimurilor totalitare, care au durat
cîteva genera ții și care au introdus modific ări radicale în toate structurile societ ății (economice,
politice, ideologice, culturale) și în viața oamenilor, reorganizarea acestor societ ăți pe baze
democratice a reactualizat în mod deosebit conceptul statului de drept care s ă orienteze evolu ția
fostelor țări socialiste în conformitate cu valorile au tentice din statele demo cratice dezvoltate. În
acest context și în doctrina românească s-au propus diverse defini ții, care într-o form ă sau alta
încearcă să releveze nucleul conceptual al statului de drept.

31

CAPITOLUL II
PRINCIPII ÎN ORGANIZAREA STATULUI DE DREPT

§ 2.1. No țiuni generale privind principiile
Noțiunea de principiu a fost intuit ă și chiar enun țată încă din antichitate, cu în țelesul de
sursă, esență, principiu întemeietor, fundamental pe ntru un anumit domeniu de activitate.
Schimbându-se în mod esen țial domeniul de activitate la care ne raport ăm se modifică în mod
corespunz ător și principiile sale directoare. Aceasta este și concluzia lui Mircea Djuvara care
observa că nu pot exista principii de drept imuabile care s ă valoreze pentru orice timp și orice
loc[44,p.11]. În domeniul exercit ării puterii politice, ideile de c onducere, legitimitate, autoritate,
reprezentativitate, subordonare, constrânge re, întrunite în activitatea de institu ționalizare, organizare
și funcționare a structurilor de putere cap ătă fiecare în parte valoarea de principiu politic. În m ăsura
în care acesta cap ătă și un conținut juridic, în sensul că este impus întregii comunit ăți de către forța
publică prin modalit ăți și instrumente specifice, se poate spune despre principiul respectiv c ă este și
nu principiu de drept aflat la confluen ța politicului cu juridicul.
Odată formulate și consacrate ca atare într-un limbaj conven țional, principiile dreptului
sunt transpuse și în texte legislative, mome nt din care se poate admite și faptul că au forță general –
obligatorie, fiind integrate în cadrul sistemului general de drept. Dac ă dreptul apare, a șa cum spune
Eugeniu Speran ția ca un total de norme sociale ob ligatorii, unitatea acestei totalit ăți există datorită
consecven ței tuturor normelor fa ță de un num ăr minim de principii fundamentale, ele însele
prezentând un maxim de afinitate logic ă între ele[117,p.7]. Este important de re ținut că principiile
constituționale ca ș i orice alte principii de dr ept, nu sunt rodul unei elabor ări pur teoretic e, abstracte,
fiind cristalizate pe baza studierii sociale, a cerin ței procesului de dezvoltare a unei societ ăți umane.
Fiind consacrate în norme f undamentale principiile constitu ționale, ca de altfel, orice
principiu de drept, reflect ă realitățile social-economice și politice din momentul adopt ării
Constituției. Ulterior dinamica vie ții sociale, cerin țele noi ale organiz ării și conducerii statale impun
schimbări legislative.
Principiile constitu ționale la fel ca si celelalte principii juridice nu sunt imuabile,
cantonate la anumite realit ăți social – politice. Pe b aza principiilor constitu ționale, aflate ele însele
și fiecare dintre ele într-o dinamic ă proprie ca orice mi șcare social ă de altfel se stabilesc noi
orientări privind reglementarea rela țiilor sociale în leg ătură directă cu formele democratice de
exercitare a puterii[117,p.7]. Consider ăm că trebuie re ținut că sfera de cuprindere a principiilor
constituționale dep ășește structurile statale propriu – zise, deoarece ele se aplic ă tuturor corpurilor

33
intermediare. Fiind consacrate în primul rând în Constitu ție sub forma unor norme juridice cu
valoare general ă, cum este de pild ă art. 2, alin 1, potrivit c ăruia „ suveranitatea na țională aparține
poporului român, care o exercit ă prin organele sale reprezentative , constituite prin alegerii libere,
periodice și corecte și prin referendum” sau art. 8,alin 1, care consacr ă pluralismul ca o condiț ie și o
garanție a democra ției constitu ționale, – aceste pr incipii generale, co ordonatoare ale func țiilor
diferitelor componente ale si stemului politic, sunt esen țiale atât pentru întregul sistem de drept, care
trebuie să se orienteze potrivit sensului acestora, cât și pentru activitatea structurilor de guvernare
ale statului de drept.
Din rolul conduc ător al normelor și principilor constitu ționale în ansamblul unitar al
sistemului de guvernare și al sistemului de drept, rezult ă și caracterul institu țiilor juridice înscrise
în Legea fundamental ă. Poziția suprem ă a Constitu ției în sistemul izvoarelor dreptului atribuie
normelor și principiilor constitu ționale o for ță superioar ă față de legile organice și ordinare, acestea
din urmă neputând s ă deroge de la con ținutul lor.
Într-o încercare de definire a conceptului de principiu constitu țional ne raliem opiniei
profesorului Cristian Ionescu care spune c ă acesta reprezintă o prescrip ție general – obligatorie
înscrisă în Constitu ție, care stabile ște o direc ție fundamental ă a organiz ării și exercitării puterii, a
funcționării sistemului politic, potrivit c ăreia se formeaz ă și funcționează autoritățile publice
investite cu puterea de stat, se stabilesc raporturile între acestea, ca și raporturile generale între stat
și drept[68,p8].
În opinia noastră aceste principii sunt:
a) Principiul legalit ății;
b) Principiul egalit ății în drepturi și îndatoriri a tuturor cet ățenilor fără nici-o
discriminare;
c) Principiul accesului liber la justi ție;
d) Principiul prezum ției de nevinov ăție;
e) Principiul democra ției și pluralismului politic;
f) Principiul autonomiei locale și al descentraliz ării serviciilor publice;
g) Principiul independen ței justiț iei;
h) Principiul ap ărării drepturilor și libertăților fundamentale ale cet ățenilor.
În afara acestor princi pii pe care le consider ăm clasice și care se g ăsesc în diferite formul ări
în toate Constitu țiile moderne, pot fi asimilate principiilor constitu ționale și alte drepturi imperative,
înscrise în constitu ții, cum ar fi de exemplu dispozi ția cuprins ă în art. 15, alin.2 din Constitu ția
României(neretroactivitatea legii) . Textul evocat prevede c ă legea dispune numai pentru viitor cu
excepția legii penale, mai favorabile. Referitor la acest text Curtea Constitu țională a apreciat c ă
33

34
după intrarea în vigoare a Constitu ției din anul 1991 neretroactiv itatea a devenit un principiu
constituțional, de la care nici legiu itorul nu poate deroga[102,p.117-178].
Includerea expres ă în Constitu ție a principiului neretroactivit ății legilor și stabilirea unei
singure excep ții de la aceasta, face imposib il recursul la vechea doctrin ă , potrivit c ăreia legile cu
caracter politic sau cele privind ordinea public ă ar putea avea efect retroactiv în domeniul
circumscris în art. 11, din Codul penal. Soluția contrar ă ar da na ștere la o stare de haos juridic,
incompatibil ă cu rigorile statului de drept.
În opinia Curț ii Constitu ționale a României, ridicare a la rang de principiu a
neretroactivit ății legii se justific ă prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridic ă și
încrederea cet ățenilor în sistemul de drept și că blocheaz ă nesocotirea separa ției între puterea
legislativă, pe de o parte și puterea judec ătorească sau cea executiv ă, pe de alt ă parte, contribuind în
acest fel la consolidarea statului de drept( dec. nr.9/7.03.1994 – M.O.326/1994).
Ridicarea neretroactivit ății legii la rangul de principiu constitu țional este un exemplu al
formării principiilor constitu ționale ca expresie a experien ței și cerințelor dezvolt ării sociale. Ne
alăturăm opiniei profesorului Cris tian Ionescu, care consider ă că și „ nulitatea mandatului”
imperativ prev ăzută în art. 69, alin. 2 din Constitu ția României aspir ă la calitatea de principiu
constituțional ca de altfel și alte norme imperative înscrise în Constitu ție, care au o valoare
fundamentală pentru sistemul de drept sau pentru si stemul politic[68,p.10]. Apreciem de asemenea
că în ridicarea la rangul de principiu constitu țional al oric ărei dispozi ții constitu ționale trebuie s ă se
manifeste o riguroas ă atenție, pentru a nu se analiza ideea de principiu constitu țional prin includerea
facilă în această categorie a tuturor dispozi țiilor constitu ționale care, f ără îndoială au o deosebit ă
importanță socială.
În ceea ce prive ște conținutul principiilor constitu ționale acesta este deopotriv ă politic și
juridic . Ele au un con ținut politic întrucât fixeaz ă direcț iile generale de exercitare a puterii politice.
Conținutul juridic este determin at nu numai de faptul că se regăsesc în Constitu ție, ci mai ales de
gradul lor de oblig ativitate general ă impus tuturor agen ților puterii prin prescrip țiile pe care le
conțin[68,p.11]. Principiile constitu ționale asigur ă prin generalitatea și obligativitatea prescrip țiilor
normative, unitatea și stabilitatea deciziilor politice și juridice într-un stat de drept.

§2.2.Principiul legalit ății
Legalitatea înseamn ă respectarea cu stricte țe a unei norme de drept. La starea de legalitate se
ajunge fie prin respectarea unei dispoziț ii legale de bun ă voie, din convingere sau prin aplicarea
silită a legii de c ătre forț a de constrângere a puterii publice.
34

35
Principiul legalităț ii, este un principiu univ ersal fundamental, care a șa cum observ ă
profesorul Victor Popa, oblig ă toți subiecții raporturilor juridice s ă respecte în activitatea lor
legea[104,p.51]. Într-un stat de drep t, respectarea legii este o cerință esențială a stabilităț ii ordinii
publice și desfășării armonioase a vie ții sociale. Asigurarea legalităț ii presupune îndatorirea fiec ărui
cetăț ean de a respecta dispozi țiile generale ale legii. În acest sens constitu țiile moderne con țin
prevederi prin care se stipuleaz ă că „ nimeni nu este mai presus de lege” și că respectarea legilor
reprezintă o îndatorire cet ățenească. Obligația de respectare a legii revine nu numai cet ățenilor ci și
autorităților publice și organiza țiilor sociale. Întrucât dreptul este structurat într-un sistem unitar de
norme juridice, legalitatea presupune totodat ă, respectarea ierarhiei actelor normative, adic ă
asigurarea conformităț ii normelor de drept având o for ță juridică inferioar ă, celor înzestrate cu o
forță juridică superioar ă. Subliniem faptul c ă legalitatea nu înseamn ă doar respectarea întocmai a
legii, ci respectarea tuturor normelor de drept.
Din cadrul sistemului de drept al unei țări fac parte nu numai normele juridice adoptate de
autoritățile publice interne, ci și dispoziț iile cuprinse în actele și tratatele interna ționale ratificate de
parlament, de aceea legalitatea se extinde și asupra acestora. În cadrul legalit ății este cuprins ă și
noțiunea de legalitate constitu țională, care înseamn ă conformitatea tuturor dispozi țiilor legale cu
prevederile Constitu ției. Verificarea concordan ței dintre normele de drept și conținutul Constitu ției
se face prin controlul constitu ționalității acestora exercitat fie de c ătre instan țele judecătoreș tii, fie
de un organism special investit cu aceast ă atribuție. Datorit ă importan ței fundamentale a respect ării
legilor și în primul rând a Constitu ției, legalitatea este considerat ă ca un principiu al democra ției
constituționale și o cerință esențială a statului de drept.
Principiul legalit ății presupune, în primul rând ca cele mai importante rela ții sociale s ă fie
reglementate prin norme juridice generale și impersonale, de c ătre un organism reprezentativ
(parlament) ales în mod democratic și care exprim ă în mod real voin ța și interesele fundamentale
ale națiunii.
În al doilea rând principiul legalit ății presupune ca întreaga conduit ă a indivizilor, ca și
activitatea autorit ăților publice și a altor organiza ții sociale s ă fie conforme normelor generale și
impersonale adoptate de parlament.
Privite din perspectiva principiului legalit ății, raporturile între stat și lege sunt exprimate cel
mai sugestiv prin doctrina statului de drept. Potrivit acestei teorii, statul este obligat s ă se supun ă
propriilor legi care exprim ă de altfel interesele fundamentale ale societ ății. În acest fel statul î și
autolimiteaz ă puterea[68,p.206].
35

36
Subliniem faptul c ă în concep ția politică occidentală caracterul obligatoriu al legii se refer ă
deopotriv ă atât la individ cât ș i la autorit ățile publice inclusiv la stat. A șadar, statul, autorităț ile
publice (guvernan ții), funcționarii public i sunt obliga ți să respecte legea ca orice cet ățean.
În epoca contemporan ă, principiul legalit ății a devenit un principiu fundamental al tuturor
sistemelor de drept, constând în respectarea întocmai a legii de c ătre destinatarii ei: cet ățenii și
statul[68,p.206].
În statele Europei Occident ale – state cu vechi tradi ții democratice – respectarea legii este nu
numai un principiu de drept, ci și o puternic ă trăsătură de conduit ă socială și a activit ății statale în
ansamblul ei.

§ 2.3 Conceptul de lege și suprema ția legii
Conceptul de lege este definit cu nuan țări nesemnificative din perspectiva diferitelor ramuri
ale sistemului de drept.
Într-un sens larg, conceptul de lege este extins la orice regul ă de drept având caracter
general – obligatoriu[68,p.207]. În literatura de specia litate legea este definit ă ca fiind un act juridic
al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constitu ția, potrivit unei proceduri prestabilite și care
reglementeaz ă relațiile sociale cele mai generale și cele mai importante[90,p.165-166] sau ca act
juridic normativ adoptat ă de organul legiuitor dup ă procedura stabilit ă în acest scop, prin care, în
cadrul competen ței sale legislative, acesta stabile ște reguli generale și de aplica ție repetat ă a că ror
aplicare este asigurat ă prin virtualitatea coerci țiunii statale[(38,p.303].
Noțiunea de lege poate fi explicat ă avându-se în vedere con ținutul material al acesteia sau
natura autorit ății publice investit ă cu dreptul de a adopta reguli de conduit ă general – obligatorii și
impersonale și procedura folosit ă în acest scop.
Afirmarea principiului generalit ății legii duce la consecin ța că în spiritul ideilor c ălăuzitoare
ale statului de drept, nu vor putea fi considerate legi în adev ăratul sens al cuvântului a șa-zisele „legi
individuale”, adic ă acele acte ale Parlamentului (sau ale puterii executive) care creeaz ă drepturi sau
obligații pentru unul sau mai mul ți indivizi dinainte determina ți. Deci, în m ăsura în care o astfel de
lege individual ă vizează un caz bine determinat, reglementat printr-o lege anterioar ă cu caracter
general, acesta nu va putea fi scos de sub sanc țiunea normelor ei[68,p.209]. Generalitatea legii nu
este absolut ă și nimic nu împiedic ă ca o lege s ă reglementeze domenii înguste ale vie ții sociale și
totodată să se adreseze unor subiec ți determina ți, dar tot prin caracteristici generice (legea nr.88-
1993 privind acred itarea institu țiilor de înv ățământ superior)
Acte normative pot adopta și autorități ale puterii executive, inclusiv organe ale
administra ției publice centrale și locale. Între toate acestea legea ocup ă locul central, ea situându-se
36

37
în vârful ierarhiei actelor juridice. În aceasta const ă de altfel și suprema ția legii, conferit ă în primul
rând de faptul c ă este adoptat ă de reprezentan ții națiunii și exprimă voința suveran ă a acesteia.
Toate celelalte acte juridice trebuie s ă fie conforme cu legea. For ța juridică a legii este
superioară forței juridice a actelor juridice subo rdonate acesteia, emise de puterea executiv ă.
Supremaț ia legii se asigur ă în primul rând prin stabilirea în constitu ție sau pe cale cutumiar ă a
domeniului legii, a sferei de reglementare a rela țiilor sociale rezervate legii. În principiu,
Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vie ții sociale, întrucât este unica autoritate
legiuitoare și forul reprezentativ suprem al poporului. Cu toate acestea în regimurile politice în care
la nivel constitu țional nu s-a stabilit un anum it domeniu de reglementare re zervat forului legislativ,
cum este de pild ă cazul Congresului SUA și al Parlamentului Fran ței, practica parlamentar ă a
conturat un echilibru între prerogativ ele legislative ale Parlamentului și puterea de reglementare a
Guvernului.
Ar fi absurd a pretinde c ă Parlamentul ar putea regl ementa toate sferele vie ții sociale în cele mai
mici detalii și ar însemna practic blocarea forulu i legislativ. De aceea se recunoa ște, în general,
competen ța executivului de a emite norme de conduit ă primare în domenii restrânse ale vie ții sociale,
dar cu abilitarea pute rii legislative[art.115 alin.1 din Constitu ția României] .
O alt ă modalitate de asigurare a suprema ției legii const ă în rezervarea dreptului de a modifica o
lege, a organismului care a adoptat-o, adic ă a Parlamentului și în folosirea aceleia și proceduri legislative
la care s-a recurs pentru aprobarea legii respective. O lege nu poate fi modificat ă decât printr-o norm ă
având aceea și forță juridică.
În sistemele constitu ționale în care exist ă categorii distincte de legi, cum sunt legile
constituționale, organice și ordinare, acestea pot fi modi ficate prin le gi având acela și caracter. O lege
având o for ță juridică superioar ă poate modifica dispozi țiile unei legi cu o for ță juridică inferioară.

§ 2.4. Suprema ția constitu ției
Prin esen ța sa și prin func ția sa socială constituția are o valoare juridic ă superioar ă față de
orice altă normă de drept. In consecin ță toate actele normative adoptate de Parlament și de Guvern,
precum și actele emise de celelalte autorit ăți publice trebuie s ă se conformeze normelor ș i
principiilor constitu ționale. In cazul în care un act normativ, inclusiv o lege adoptat ă de Parlament
sau regulamentul de organizare și funcționare al acestuia contravin Constitu ției, nu pot produce
efecte. Justificarea suprema ției constitu ției rezidă chiar în caracterul politic și juridic al acesteia.
Astfel în Constitu ție își găsește expresie voin ța supremă a poporului în ceea ce prive ște obiectivele
și instrumentele de exercitare ale puterii politice. Constitu ția este sediul drepturilor și libertăților
37

38
cetăț enești și factorul structural al ordinii juridice c ăreia îi furnizează principiile directoare:
egalitatea tuturor cet ățenilor, legalitatea, neretroa ctivitatea legilor, etc.
Sistemele constitu ționale moderne prevă d sancțiuni pentru încă lcarea prevederilor Constitu ției
fie către de autorit ățile statale care desf ășoară o activitate politică propriu-zis ă cum este de pild ă, șeful
statului, fie de c ătre partidele politice. Astfel, Curtea Constitu țională a României, Tribunalul
constituțional federal al RF G, Curtea Constitu țională a Republicii Moldova, sunt competente s ă se
pronunțe asupra constitu ționalității partidelor politice.
De asemenea, este o îndatorire general ă a șefului statului de a ve ghea la respectarea de c ătre
toate celelalte autorit ăți publice, organisme neguvernamentale, cet ățeni, partide politice, s.a., a
Constituției (ex: art.2, paragr aful 3 din Constitu ția României, art.5, din Constitu ția Franței). În
Portugalia garantul aplic ării Constitu ției este Consiliul Revolu ției potrivit art.142 și 146 din
Constituție, iar în Republica Moldova potrivit prevederilor art.134, alin.3 Curtea Constitu țională
garanteaz ă suprema ția Constitu ției. Asigurarea suprema ției constitu ționale înseamn ă astfel,
asigurarea stabilit ății sociale și a ordinii juridice în stat. Datorit ă supremaț iei Constitu ției, legiuitorul
constituant a stabilit o anumit ă ierarhie a actelor normative, în fruntea acestora fiind a șezată Legea
fundamentală . Acesteia îi urmeaz ă legile constitu ționale, legile organi ce, legile ordinare,
ordonanțele, hotărârile Guvernului etc.
În sistemul constitu țional românesc ca și în sistemul constitu țional al Republicii Moldova,
legea constitu țională este o excep ție de la principiul suprema ției Constitu ției, deoarece o va modifica.
Desigur aceasta nu înseamn ă că o lege constitu țională poate contraveni, ch iar implicit dispozi țiilor
constituționale nemodificate. Facem precizarea c ă legea prin care se modific ă Constituția trebuie s ă
se încadreze ordinii constitu ționale existente. Se impune s ă facem o observaț ie în ceea ce prive ște
Constituția bazată pe cutum ă. Prin defini ție, problema suprema ției unui asemenea tip de lege
fundamentală se pune în alț i termeni decât suprema ția constitu ției scrise. Noua cutum ă sau o nou ă
lege cu con ținut constitu țional se vor substituii cu u șurință cutumei ie șite din uz sau respectiv ,
legii a cărei modificare sau abrogare se impune. Suprema ția Constitu ției este doar un principiu și ea
trebuie dublat ă de stabilirea unui mecanism care s ă-i dea consisten ță, s-o apere. Profesorul George
Alexianu scria că această concepție a făcut să apară un mecanism special care s ă asigure o
superioritate normelor instituite de puterea constituant ă față de legile ordinare, în sensul c ă ele nu pot
fi modificate decât tot de puterea care le-a instituit, cu respectul unor forme și garanții speciale
diferite de cele ale legilor ordina re[17,p.220;239]. Pentru asigurarea supremaț iei constitu ției
doctrina și practica constitu țională au creat dou ă instituții juridice: controlul constitu ționalității
legilor și contenciosul administ rativ[71,p.143-176]. Noua Constitu ție a României a preluat din
practica constitu țională modernă sistemul controlului politico-jurisdic țional al conformit ății legilor
38

39
cu Legea fundamental ă[92,p.36 și urm.]. Între jurisdic ția constitu țională a sistemului de drept
românesc și cea a unor state occidentale sunt atât asem ănări cât și deosebiri. Astfel, principala
deosebire între procedura contenciosului românesc și cea francez ă constă î n f a p t u l c ă în sistemul
nostru constitu țional verificarea constitu ționalității legilor organice și a regulamentelor celor dou ă
Camere legislative, înainte de a fi promulgate și respectiv, de a fi puse în aplicare, nu este
obligatorie, ci este declan șată ca urmare a unei sesiz ări din partea Preș edintelui Republicii, a
președinților Camerelor, a Guvernului , a Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiție sau din partea unui
număr de cel pu țin 50 de deputa ți sau cel pu țin 25 de senatori, pe când în Fran ța, legile organice sunt
supuse obligatoriu controlului exercitat de Consiliul Constitu țional. De asemenea, Curtea
Constituțională a României se pronun ță asupra excep țiilor de neconstituț ionalitate ridicate în faț a
instanțelor judec ătorești. O altă deosebire const ă în ceea ce prive ște sfera organismelor abilitate să
sesizeze Curtea Constitu țională în legătură cu constitu ționalitatea legilor ordinare. Astfel în România
potrivit noii legi fundamentale, Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie poate sesiza Curtea Constitu țională
cu privire la constitu ționalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia. Acela și procedeu este
practicat și de Curtea Suprem ă de Justiție a republicii Moldova.
În sistemul de drept francez, instan ța de vârf a ierarhiei judiciare nu este implicat ă în
procedura de sesizare a Consiliului Constitu țional. Între cele dou ă instituții care verific ă
constituționalitatea actelor normative ale Parlamentului mai sunt o serie de deosebiri ca de pild ă
modul de formare al Cur ții Constitu ționale. Astfel în România și în Republica Moldova Curtea
Constituțională este formată exclusiv din judec ători numi ți, nu și din membri de drept a șa cum este
alcătuit Consiliul Constitu țional al Fran ței. În ceea ce prive ște avizele eliberate de Curtea
Constituțională a Republicii Moldova ne raliem opiniei prof. Victor Popa care observa c ă legiuitorul
a comis o eroare grav ă, întrucât for ța juridică a avizului transform ă Curtea Constitu țională într-un
organ suprastatal care practic î și poate asuma prerogativele Parlamentului de a suspenda din func ție
Președintele Republicii sau de a dizolva Parlamentul având în vedere c ă avizele Curț ii
Constituționale sunt definitive și nu pot fi atacate, ele dep ășind situația de a fi destinate pentru a
consulta sau justifica ac țiunile Parlamentului și ale Președintelui Republicii[103,p.281].

§2.5.Controlul constitu ționalității legilor exercitate printr-un organism jurisdic țional
Exercitarea acestui control de c ătre instan țele judec ătorești este o expresie a aplic ării
principiului separa ției puterilor[99,p.133-134]. Fundamentarea teoretic ă a controlului
constituționalității legilor pe principiul separa ției puterilor, este unanim acceptat ă în doctrina
39

40
constituțională . Unii autori au ară tat că recunoașterea acestui drept tribun alelor este o consecin ță a
separației puterilor și nu ar trebui expres prev ăzută.
Controlul exercitat de c ătre magistra ți de profesie, potrivit unei prevederi jurisdic ționale
experimentate în practica judec ătorească este considerat în literatura de specialitate mai eficient
decât controlul politic exercitat de un organism ai c ărui membri pot fi lipsi ți de experienț a
dobândită în practica judec ătorească. Adepții unui asemenea control al constitu ționalității legilor
susțin că acesta are la baz ă esența actului de justi ție înfăptuit de magistrat care are sarcina de a
interpreta legea și de a o aplica la un caz concret solu ționând pe aceast ă cale, un conflict între dou ă
părți. Investite cu rolul de a verifica conformitatea legilor cu dispozi țiile Constitu ției, instan țele
judecătorești au avantajul fa ță de orice autoritate public ă inclusiv fa ță de Parlament, c ă se bucură de
independen ță și de inamovibilitatea magistra ților. Completul de judecat ă va aprecia cu mai mult ă
rigoare și experien ță interpretarea textului legal și la adăpostul independen ței și inamovibilit ății de
care beneficiaz ă, conformitatea textului legal cu litera ș i spiritul Constitu ției[68,p.220-221].
Împotriva unei asemenea proceduri se aduc îns ă și unele critici întemeiate la prima vedere: „un
asemenea control ar presupune apr ecieri cu caracter politic f ăcute de magistra ți cu privire la
conținutul unor legi, ingerin ța puterii judec ătorești în activitatea legislativ ă printr-un surplus de zel
judecătoresc”; posibilitatea de manipular e sub diferite forme a magistra ților de c ătre puterea
executivă; situarea puterii judec ătorești deasupra celei legislative, posibilitatea unor erori judiciare
imposibil de remediat. Având în vedere vechimea îndelungat ă a procedurii jurisdicț ionale a
controlului constitu ționalității legilor, formularea unor critici împotriva acesteia este neîntemeiat ă.
De fapt acest procedeu a fost consacrat într-o manier ă generală în sistemele constitu ționale
contemporane, fiind destul de ră spândit. Procedura de control este diferit ă de la un sistem
constituțional la altul. In general se admite c ă va fi competentă să judece constitu ționalitatea unei
legi instan ța situată în fruntea ierarhiei instan țelor judec ătorești (ex: Curtea Suprem ă de Justiție a
SUA).
Controlul jurisdic țional apare atât în perspectiva actual ă, cât și față de trecut, ca o garan ție
efectivă a statului de drept.
Pentru garantarea legalit ății în activitatea administra ției publice, cât și pentru ap ărarea
drepturilor și intereselor administra țiilor publice. s-a impus necesitatea ca instan țele organizate dup ă
principiile de organizare judec ătorească să fie investite cu controlul de legalitate al actelor
administrative. Aceste instan țe judecătoreș ti sunt chemate s ă pronunț e sancț iuni împotriva actelor
administrative ilegale conform cu procedura judec ătorească. Particularii v ătămați în drepturile sau
interesele lor printr-un act administra tiv ilegal au posibilitatea astfel s ă ceară unor asemenea
40

41
instanțe judecătorești să aplice sancț iuni împotriva ilegalit ăților să vârșite de autorit ățile
administrative.
Numai în acest fel principiul legalit ății poate s ă aibă garanț ii suficiente și numai astfel vor
putea fi asigurate în mod eficace drepturile și interesele administraț ilor împotriva arbitrarului
administrativ. Rezolvarea litigiilo r ce se nasc între administra ție și particulari între dou ă autorități
administrative sau intre doi particul ari cu privire la legalitatea unui act administrativ se face de c ătre
instanțele judec ătorești de contencios administrativ. Cont enciosul administrativ reprezint ă
rezolvarea unor litigii speciale în care administra ția este parte sau care sunt cu privire la dreptul
public. Domnia legii, caracteristic ă esențială a statului de drept, impune obliga ția respectă rii legii și
a suprema ției Constitu ției, dar în acela și timp prin instituirea controlului constitu ționalității legilor
se presupune investirea cu o anumit ă autoritate, cu o for ță juridică deosebită a actelor pe care le
emit autorit ățile publice, care au misiunea de a se pronun ța asupra conformit ății legii cu constitu ția.
Curtea Constitu țională, instituție apărută pentru prima dat ă în istoria constitu țională a României în
1991, a fost investit ă prin Legea fundamental ă cu misiunea principal ă de a exercita controlul
constituționalității legilor, a regulamentelor parlamentare și a ordonan țelor emise de Guvern în baza
delegării legislative. Ea î și realizeaz ă atribuțiile prin decizii. Prin activitatea sa Curtea
Constituțională s-a afirmat în con știința publică ca o institu ție deplin implicat ă în viața politică și
juridică, care își aduce contribu ția sa în opera laborioas ă de construc ție a statului de drept. In
Republica Moldova activitatea Cur ții Constitu ționale a început din anul 1995 și sarcina acesteia este
garantarea suprema ției constitu ției asigurarea principiilor separ ării puterilor în stat și garantarea
responsabilit ății statului fa ță de cetățean ș i a cetățeanului fa ță de stat.

§ 2.6.Principiul egalit ății în drepturi și îndatoriri a tuturor cet ățenilor fără nici o
discriminare
Dincolo de ierarhia normelor, statul de drept trebuie în țeles ca implicând adeziunea sa la un
ansamblu de valori și principii care vor beneficia de o consacrare juridic ă explicită și vor fi înso țite
de mecanisme de garan ție specifice. Soclul statului de drept este constituit dintr-un ansamblu de
drepturi fundamentale care sunt înscrise în texte cu valoare juridic ă superioar ă. Egalitatea în
drepturi a cet ățenilor este un principiu de larg ă respirație constitu țională . Cu privire la
reglementarea egalit ății în drepturi în România, apreciem c ă ea are valoarea unui principiu
consacrat în Constitu ție în art. 4 alin. 2 care preved e: „România este patria comun ă și invizibil ă a
tuturor cet ățenilor săi, fără deosebire de ras ă, de naționalitate, de origine etnic ă, de religie, de limb ă,
de sex, de opinie, de aparen ță politică, de avere sau de origine social ă. Constitu ția României
41

42
garanteaz ă numai egalitatea cet ățenilor deoarece art.4, alin.1, prev ede textual: „Statul are ca
fundament unitatea poporului român”. Dispoziț ia este conform ă cu Conven ția European ă a
Drepturilor Omului (CEDO) care prevede și ea tratament distinct între na ționali și străini, dar în
același timp interzice discriminarea. Egalit atea în drepturi constituie o garan ție referitoare la
exercitarea dreptur ilor fundamentale prev ăzute în cuprinsul Constitu ției, dar și a oricăror alte
drepturi și îndatoriri subiective reglementate în cupr insul altor acte normative. Ea include toate
domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la exercitarea libert ăților legale în
scopul realiz ării intereselor sale legitime[82,p.131]. În literatura juridic ă româneasc ă s-a exprimat
opinia conform, c ăreia principiul general al egalit ății în drepturi are câteva aplica ții particulare
referitoare la minorit ățile naționale, pozi ția femeii, ocrotirea social ă a copiilor și tinerilor și
ocrotirea persoanelo r handicapate[82,p.131] .
În dreptul Interna țional Public exist ă două categorii de do cumente interna ționale care confer ă o
protecție special ă acestor persoane: declara ții și convenții interna ționale care au fie caracter de
universalitate, fie sunt regionale. Scopul acestor documente este de a asigura protec ția
internațională prin mijloace diplomatico-juridice categoriilor de persoane enun țate. Statelor le
revine în general obliga ția de a ac ționa în sensul oc rotirii prin legi și alte acte de drept intern a
acestor persoane. Desigur, c ă statele au libertatea de apreciere cu configurarea celor mai adecvate
măsuri, ținând cont de obliga țiile interna ționale asumate și de nevoia corel ării legislațiilor interne cu
tratatele internaț ionale la care sunt parte. Preciz ăm că este necesar ă îmbunătățirea activit ății
concrete desf ășurate de autorit ățile publice în acest domeniu și că este util ă înființarea sau
reorganizarea activit ății unor organiza ții neguvernamentale care s ă promoveze mai eficient
interesele categoriilor de persoane men ționate.
Referitor la prevederea din art. 16, al Constitu ției României men ționăm că ea cuprinde
alături de regula egalit ății în drepturi și excepția de la aliniatul 3 care precizeaz ă că egalitatea în fa ța
legii cu privire la func țiile și demnitățile publice civile sa u militare se aplic ă numai cetăț enilor
români cu domiciliul în țară. Această excepție are rolul de a ocroti interesele generale ale societ ății
care sunt promovate de autorit ățile publice, prezumându-se mai buna lor cunoa șt e r e d e c ătre
persoanele cu cet ățenie român ă domiciliate în țară.
În art. 16 din Constitu ția Republicii Moldova se face precizarea c ă toți cetățenii săi sunt
egali în fa ța legii, iar respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordial ă a statului.
Toți cetăț enii Republicii Moldova sunt egali în faț a legii și a autorit ăților publice, f ără deosebire
de rasă, naționalitate, origine etnic ă, limbă, religie, sex, opinie, apartenen ță politică, avere sau de
origine social ă.
42

43
Deci principiul egalit ății în drepturi al cet ățenilor presupune ca la situaț ii juridice egale s ă se
aplice un tratament juridi c egal. Este evident că atunci când art.16 din Constitu ția Republicii
Moldova și din Constitu ția României vorbeș te despre o egalitate în drepturi se refer ă la o egalitate
juridică formală și nu la egalitatea de condi ții. A face din promovarea egalit ății un drept
subiectiv, nu implic ă în nici un caz promovarea egalităț ii de condi ții[91,p.26].
Legea este „ dreptul realizat în voin ța statului”, ea reprezint ă modul în care statul în țelege să
recunoasc ă indivizilor ceea ce de țin de la natur ă, ceea ce au în mod firesc, cu alte cuvinte, drepturile
fundamentale care apar țin ființei umane în temeiul demnit ății ei, legea recunoscându-le existen ța.
Art 16 din Constitu ția României și a Republicii Moldova consacr ă în mod expres egalitatea în
drepturi a cetăț enilor ca un principiu general al drepturilor fundamentale.
În prezent este necesar și util să fie reconsiderat raportul indi vid – stat în sensul realiz ării
unui echilibru dinamic între guvernan ți și guverna ți astfel încât s ă existe un raport care presupune
egalitatea juridic ă a părților în toate cazurile de protec ție și garantarea dreptur ilor omului. O astfel
de alternativă ar corespunde în opinia noastră cerințelor statului de drept, în care țelul sau
obiectivul urm ărit atât de indivizi cât și de stat este acela și. Ei nu se reg ăsesc în conflict, ci lupt ă
pentru realizarea aceluia și obiectiv prosperitatea și progresul întregului prin prosperitatea și
fericirea p ărților componente[82,p.197-198].
Un rol deosebit în protec ția și garantarea drepturi lor omului în rela țiile sale cu organele
statului revine institu ției Ombudsmanului care a fost introdus ă și în România fiind consacrat ă în
Constituția din 1991 sub titulatura de „ Avocat al poporului”.
Legea 35/1997 prevede în art. 2, alin. 1 c ă „ în activitatea sa av ocatul poporului este
independent fa ță de orice autoritate public ă”. Legea mai precizeaz ă că avocatul poporului nu se
substituie autorit ăților publice și nici nu poate fi supus unui manda t imperativ sau reprezentativ. În
scopul realiz ării atribuțiilor sale avocatul poporului es te independent, dar trebuie s ă colaboreze cu
autoritățile publice, care sunt obligate s ă comunice sau dup ă caz să pună la dispozi ția acestuia în
condițiile legii, informa țiile, documentele sau actele pe care le de țin în legătură cu cererile ce au fost
adresate acestuia. Institu ția Ombudsmaniană urmărește să garanteze accesul simplificat operativ și
eficient al cet ățeanului la o autoritate autonomă și imparțială.
Avocatul poporului se poate sesiza din oficiu ș i în baza diferitelor informa ții care apar în
mass-media în leg ătură cu abuzurile administra ției ( soluție general admis ă în dreptul comparat).
Se impune a fi f ăcută o precizare în legă tură cu actele autorit ății judecătorești. Conform legii
35/1997 acestea au fost excluse de la control din partea avocatului poporului având la baz ă
următoarea ra țiune: actul judiciar are propriile sale mijloace de control – c ăile de atac, iar
judecătorul este independent și se supune numai legii.
43

44
Încercarea de mediere sau de conciliere între cet ățeni și administra ție în leg ătură cu
drepturile și interesele legitime ale celor dintâi, pe baza legii și în limitele ei, constituie un „
mecanism” indispensabil sau o procedur ă expresivă a statului de drept.
Continuare a unui concept cu vechi tradi ții în dreptul românesc, principiul egalit ății așa
cum este el exprimat în textul Constitu ției actualmente în vigoare și mai ales a șa cum a fost pus
în valoare de c ătre judec ătorul constitu țional, a reu șit să își creeze o identitate proprie.
Limitându-se la o egalitate pur juridic ă ce are drept punct de pornire exigen ța absenței oricăror
privilegii și a oricăror discrimin ări, conț inutul său normativ permite totu și o anumit ă flexibilitate
exprimată prin ideea unei necesare propor ționalităț i între realitatea social ă reglementată și
regimul juridic aplicat .
Principiul constitu țional al egalit ății oferă o reală și eficientă protecție juridic ă a
cetăț enilor în cel pu țin două modalităti :direct, prin posibilitatea pe care ace știa o au de a invoca în
fața unui judec ător aceast ă regulă constituțională ori de câte consider ă că sunt victimele unei
discrimin ări și indirect, datorit ă rolului de drept-garan ție pe care ega litatea îl joac ă pe lângă
celelalte drepturi fundamentale[ 120,p.10-15]. Practic, sfera de cupri ndere a principiului egalit ății
este nelimitată , incluzând toate drepturile subiective și toate tipurile de tratament juridic,
întrucât aspira ția spre echitate constituie , unul din dezideratele oric ărei societ ăți democratice.
În ciuda caracterului s ău dificil de definit, sau poate tocmai pentru c ă poate îmbracă
diverse forme care îl fac mult mai u tilizabil decât alte norme constitu ționale, principiul
constituțional al egalit ății, a fost destul de des invocat de c ătre beneficiarii s ăi și nu doar în fa ța
judecătorului constitu țional. Dac ă aplicarea direct ă a normelor constitu ționale la diversele rela ții
sociale este înc ă doar într-o faz ă incipientă în dreptul românesc, Curtea Constitu țională în
schimb a cunoscut o cre ștere a num ărului de sesiz ări bazate pe principiul egalit ății. Evoluția în
timp a acestui principiu depinde de evolu ția realității sociale la care este chemat s ă se aplice.

§2.7.Principiul accesulu i liber la justi ție în statul de drept
Accesul la justi ție are o importan ță specială într-un stat de drept și se găsește și în
Constituția României care în art. 21 precizeaz ă: „ orice persoan ă se poate adresa justi ției pentru
apărarea drepturilor, a libert ăților și a intereselor sale legitime.
Nici o lege nu poate îngr ădi exercitarea acestui drept”. De sigur acest principiu este precizat
și în dispozi țiile art. 20 din Constitu ția Republicii Moldova care men ționează: „ orice persoan ă are
dreptul la satisfac ție efectivă din partea instan țelor judec ătorești competente împotriva actelor care
violează drepturile, libert ățile și interesele sale legitime” și „Nici o lege nu poate îngr ădi accesul la
justiție”.
44

45
În exercitarea rolului s ău justiția trebuie s ă fie independent ă. Ea se înf ăptuiește în numele
legii ( art. 123, alin 1 din Constitu ția României și art. 114 – Constitu ția Republicii Moldova) ceea ce
presupune că întreaga activitate desf ășurată are ca finalitate înt ărirea legalităț ii, urmărește
prevenirea faptelor antisociale.
Constituția prevede c ă judecătorii se supun numai legii, independen ța justiției fiind parte
integrantă a „ nucleului dur” al Legii fundamentale. Astfel art. 152 din Constitu ția României
prevede c ă independen ța justiției nu poate forma obiectul unei revizuiri constitu ționale.
O justiție reală trebuie s ă-și defineasc ă activitatea în afara oric ărei imixtiuni din partea
celorlalte puteri ale statului. Aici ilustr ăm respectarea acestui principiu printr-un exemplu extras din
practica Cur ții Constitu ționale a României care într-una din primele sale decizii datând din anul
1992 a declarat ca fiind neconstitu țională, o lege prin care Parlamentul era abilitat s ă suspende
judecata și executarea hot ărârilor judec ătorești definitive cu privire la anumite cauze (privind
restituirea unor imobile) cu motivarea c ă prin aceste dispozi ții se încalc ă principiul separ ării
puterilor în stat. Potrivit acestui principiu se arat ă în motivarea Cur ții; „ Parlamentul nu are dreptul
să intervină în procesul de realizare a justi ției.”
O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judec ătorească în imposibilitatea de
a funcționa ar avea drept consecin ță ruperea echilibrului constitu țional dintre aceste autorit ăți” căci
în virtutea prin cipiului separ ării puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul s ă intervină în procesul
de realizare a justi ției. Impar țialitatea autorit ății judecătorești implică însă un statut adecvat al
magistraților, menit s ă asigure o valoare de nec ontestat a actului de justi ție, prin protejarea real ă a
membrilor corpului de magistra ți împotriva oric ărei atitudini subiective sau p ărtinitoare a
autorităților statului care i-ar pu tea afecta credibilitatea.
Cu privire la acest aspe ct prevederile art. 124,125 și 144 din Constitu ția României sunt
semnificative, ele stipulând c ă exercițiul funcției de judec ător ( inclusiv cea de judecă tor
constituțional) este incompatibil ă cu orice alt ă funcție publică sau privat ă, cu excep ția celei de cadru
didactic în înv ățământul superior. Evident, judec ătorul nu poate fi membru al vreunui partid politic.
Accesul liber la justi ție și organizarea activit ății de judecat ă în mai multe grade de
jurisdicție, astfel încât hot ărârile nelegale sau netemeinice pronun țate de o instan ță să poată fi
îndreptate, pe calea exercit ării căilor de atac, de c ătre instan ța ierarhic superioar ă, constituie de
asemenea unul dintre mecanismele func ționării statului de drept și una dintre garan țiile restabilirii
legalităț ii atunci când ea a fost înc ălcată .
În același sens și urmărind acelaș i scop, pe lâng ă căile ordinare de atac legea instituie și căi
extraordinare de atac. Calea de atac a unei hot ărâri nu este doar un simplu „remediu”, ea este
45

46
instrumentul de ac țiune în ambian ța statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de
judecată să-și asigure suprema ția și eficacitatea deplin ă.
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judec ătorească ( art. 2, alin 1) a prev ăzut: „ Instan țele
judecătorești înfăptuiesc justi ția în scopul ap ărării și realizării drepturilor și libertăților
fundamentale ale oamenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judec ății”,
formulare în care specificarea „ deduse judec ății” urmărește să sublinieze că nu toate interesele
legitime sunt protejate printr-o ac țiune în justiț ie, ci numai cele pentru care legea cuprinde o
prevedere expres ă în acest sens.
O prelungire a liberului acces la justi ție este dreptul persoanei de a fi judecat ă echitabil,
garantat de art. 6 al Conven ției Europene pentru ap ărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Acest articol prevede la pct. 1 c ă „ orice persoan ă are dreptul la judecarea în mod echitabil,
în mod public ș i într-un termen rezona bil a cauzei sale de c ătre o instan ță independent ă și imparțială
instituită de lege, care va hot ărî fie asupra înc ălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,
fie asupra temeinicei orică rei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.
În jurispruden ța Curții Europene a Drepturilor Omului, no țiunea de proces echitabil a f ăcut
obiectul de interpretare în mai multe hot ărâri. S-a hot ărât că pentru aplicarea art.6 din Conven ția
europeană pentru protec ția drepturilor omului și a libertăț ilor fundamentale, este necesar ă existența
unei contest ări, iar contestarea trebuie s ă fie judecat ă de un tribunal independent, condi ție care nu
este îndeplinit ă atunci cînd judecata se face de o comisie de poli ție a unui municipiu, chiar dac ă
există multe argumente ce o pot asimila cu un as tfel de tribunal (cazul Betilos contra Elve ției,
Hotărârea din 29 aprilie 1988, seri a A, nr.132). De asemenea Curtea a mai stabilit c ă pentru a
susține “contestarea” acuzatul trebuie s ă fie prezent, atîta timp cât acesta nu și-a manifestat voin ța
de a renun ța să compară în faț a instanței, chiar dac ă acesta este de ținut în alt ă țară și mai ales dac ă
instanța cunoaște acest fapt.(cazul Ekbatari contra Suediei, Hot ărârea din 26 mai 1988, (Seria A,
nr.134)., în care se critic ă condamnarea penal ă a unei persoane în lips ă și fără audierea sa, cazul
Brozicek contra Italiei, Hot ărârea din 19 decembrie 1989 Seria A, nr.167) .
În ceea ce prive ște echitatea regulilor de procedur ă Curtea European ă a drepturilor Omului,
a precizat c ă în cursul judec ării trebuie s ă acorde petentului toate garanț iile procedurale într-o
măsură suficientă (caracterul contradictoriu, audierea peti ționarului, invitarea de a depune observa ții
scrise, consultarea dosarului, etc. ). De asemena curtea a decis c ă nerespectarea dreptului la ap ărare,
care este un element de con ținut al no țiunii de proces echitabil, con ține o încă lcare a art.6 din
Constituție.
46

47
Curtea Constitu țională a României a explicat și ea în deci ziile pronun țate, noțiunea de
proces echitabil, argumentele sale fiind într-o total ă convergen ță cu jurisprudenț a Curții Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg, și a precizat c ă deși nu este un drept absolut, dreptul la ap ărare
constituie unul din elem entele fundamentale ale noț iunii de proces echitabil (Gh.Iancu Revista drept
public nr.1 din ianuarie –iunie 2002 p.118-121).

§2.8. Principiul prezum ției de nevinov ăție în statul de drept
Prezumția de nevinov ăție, este un principiu constitu țional al statului de drept și în acela și
timp un principiu fundamental în virtutea c ăruia o persoan ă este considerată nevinovată atâta timp
cât nu s-a pronun țat o hotărâre judec ătorească definitiv ă de condamnare. Întreaga activitate
jurisdicțională este întrep ătrunsă de acest principiu expres prev ăzut de Constitu ția României în art.
23. Orice persoan ă acuzată de un delict este prezumat ă nevinovat ă până când vinov ăți a s a v a f i
dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul c ăruia i s-au asigurat toate
garanțiile necesare ap ărării sale se precizeaz ă în art.21 din Constitu ția Republicii Moldova.
Prezumția de nevinov ăție este una din cele mai puternice garan ții ale demnit ății și libertății
umane. România, prin Constitu ția adoptat ă în 1991, în calitatea ei de stat, membru al Consiliului
Europei a f ăcut primii pa și de integrare în procesul european de reglementare și aplicare efectiv ă a
drepturilor omului. Acest proces de receptare a Conven ției Europene a Drepturilor Omului și de
integrare în structurile europene cunoa ște efectul relativismului cultural propriu și specific poporului
român, care îl îmbin ă cu universalismul standardelor referito are la drepturile omului din cuprinsul
Convenț iei. Subsidiaritatea și complementaritatea dispozi țiilor Conven ției sunt principii și trăsături
caracteristice ale ordinii ju ridice europene. Ele asigură existența unui echilibru dinamic între
sistemele juridice na ționale și cel european. Subsidiaritatea și complementaritatea men țin unitatea
celor două sisteme juridice prin realizarea unei armonii legislative în ăuntrul căreia se garanteaz ă
protecția drepturilor omului. Ele completeaz ă specificul na țional prin aplicarea dispozi țiilor europene.
Prioritatea sau aplicarea prioritar ă a normelor este solu ția care pune cap ăt conflictului de legi (art.20,
alin.2 din Constitu ția României). Ea este în acela și timp un aspect caracteristic statutului C.E.D.O. în
dreptul intern al statelor pă rți[82,p.69-89].
Prioritatea rezolv ă o problem ă de jurisdic ție, aplicabilitatea preferen țială a normelor care
corespund cerin țelor unei protec ții eficiente, efective și directe a drepturilor omului.
Nici un drept , oricine ar fi titularul acestuia, nu poate fi exercitat în vigoare sau prin
încălcarea drepturilor celorlal ți ca urmare a execut ării dreptului contrar scopului sau spiritului legii.
47

48
În prezent este necesar s ă fie reconsiderat raportul individ-stat în sensul realiz ării unui
echilibru dinamic între guvernan ți și guverna ți, astfel încât s ă existe un raport care presupune
egalitatea juridc ă a părților în toate cazurile de protec ție și garantare a drepturilor omului.
În opinia noastr ă, o astfel de alternativ ă ar corespunde cerin țelor statului de drept în care
scopul sau obiectivul urm ărit atât de stat cât și de indivizi este acela și și anume prosperitatea și
progresul întregului prin prosperitatea și fericirea p ărților componente.
Prezum ția de vinov ăție este principiu al stat ului de drept, care este un garant al drepturilor și
libertăț ilor inerente naturii umane. Statul de drept este garant al drepturilor și protectorul individului
contra puterii, statul de drept centrat pe individ și individualism instaureaz ă o democra ție
progresist ă în care drepturile omului trebuie să fie protejate. Plasarea drepturilor omului în centrul
concepției statului de drept se justific ă și din punct de vedere istoric, în m ăsura în care ideea statului
de drept s-a format ini țial în sprijinul individului, avându-se în vedere raporturile lui cu statul.
Pentru asigurarea protec ției efective a drepturilor omului nu es te suficient a consacra drepturile
materiale și a preciza pe cale constitu țională condițiile minime pentru realizarea unei justi ții
echitabile, condiț ii întregite cu legi orga nice, privind organizarea și funcționarea instan țelor
judecătorești.
Este necesar, de asemenea a se stabili garan ții procedurale de natur ă să consolideze
mecanismele de protec ție a acestor drepturi, iar principiul prezum ției de vinov ăție este unul din
aceste mecanisme.

§2.9. Principiul democra ției și pluralismului într-un stat de drept
Statul de drept este de neconceput în afara democra ției și a pluralismului politic, a
recunoașterii diversit ății opțiunilor și programelor politice de guvernare a unei țări. Excluderea
pluralismului politic duce, în m od practic, la eliminarea democra ției și la instaurarea unor regimuri
autoritare potrivnice drepturilor omului și exprimării libertății de opinie. Democraț ia desemnează de
fapt ordinea politic ă și modul de func ționare a sistemului politic în care se realizeaz ă dreptul
poporului de se guverna pe sine însu și.
Nucleul democra ției îl formeaz ă principiul suveranităț ii poporului, ceea ce înseamn ă că
guvernarea poate fi legitimat ă doar prin voinț a celor guverna ți. Democraț ia constituie o parte
inalienabil ă a statului de drept, pentru c ă sistemul democratic de guvernare se întemeiaz ă pe un
maxim de consens și un minim de constrângere. Sistemele democratice asigur ă egalitatea condi țiilor
pentru to ți cetățenii de a participa la via ța politică. Așa cum precizeaz ă Sergiu Tama ș
reprezentativitatea și pluralismul valorilor sunt elem entele cheie care permit societ ăților moderne
rezolvarea pe c ăi deschise și negociabile a confli ctelor sociale[119,p.51]. Ne raliem acestei opinii cu
48

49
mențiunea că aceste sisteme sunt imperfecte, întrucât sunt confruntate cu anumite contradic ții
interne denumite de c ătre savantul american Robert Dahl – „paradoxuri ale democra ției”[37,p.52] –
datorită cărora în corpul societ ății se nasc tensiuni ce nu se pot rezolva întotdeauna cu uș urință și
care duc la sl ăbirea democra țiilor, la înlocuirea lor cu regi muri autoritare. In acest sens se
manifestă, în mod permanent, contradicț ii între diferite laturi ale procesului politic democratic: între
consens și conflict; între reprezentativitate și guvernabilitate; între legitimitate și eficacitate.
În aceea ce prive ște tensiunea dintre consens și conflict în literatura de specialitate se
precizează că se produce datorit ă faptului c ă democraț ia prin natura sa este un sistem de competi ție
pentru putere institu ționalizat (libera concuren ță în economie, competi ția electoral ă în politic ă, etc.).
Competiția genereaz ă uneori conflicte ce pot atinge nivelul care amenin ță pacea civil ă și stabilitatea
politică.
Nevoia de toleran ță din partea opozi ției politice, manifestarea flexibilit ății și a spiritului
civilizat din partea tuturor for țelor politice sunt c ăile de echilibrare a tensiunilor dintre consens și
conflict în cadrul sistemelor democratice.
Referitor la raporturile dintre reprezentativitate și guvernabilitate, democra țiile resping
concentrarea puterii în mâinile unui grup și militeaz ă pentru o larg ă reprezentare a partidelor
politice. Procedeul de reprezentare se interpune între exercitarea puterii și acei care pretind c ă dețin
de fapt puterea. Pornind de aici, Pareto, Mosca și Michels, au argumentat c ă democra ția a fost
adesea numai un paravan pentru tendin țele oligarhice spre putere și că democrația reprezentativ ă nu
este altceva decât un instrument care permite înlocuirea din când în când a unei p ărți a elitei
conducătoare cu altă fracțiune a aceleia și elite. Urmând aceast ă tradiție J. Schumpeter a definit
conducerea democratic ă drept o competi ție prin alegeri între el ite pentru a guverna[103,p.110].
Pentru a fi îns ă stabil un regim democratic trebuie condus cu fermitate și hotărâre, guvernul
trebuind să răspundă nu numai intereselor for țelor politice ce reprezintă populația dar și să medieze
interesele în conflict sau s ă se ridice deasupra intereselor m ărunte. Dificult ățile pot fi dep ășite prin
efectuarea de corecturi în planul „reprezentativit ății”.
Una din că i este restrângerea fragment ării forțele politice stabilind prin lege un prag
electoral, un procentaj minim ce trebui e întrunit în urma alegerilor de c ătre un partid sau grupare
pentru a intra în Parlament (In România 5%, în Re publica Moldova 6%, în Germ ania 5% etc., iar în
cadrul grupurilor politice 9-12%). Fragmentarea excesiv ă a reprezentă rii duce la formarea unor
parlamente slabe și guverne de coali ție cu o capacitate scă zută de guvernare.
Dificultățile democra ției sunt generate și de raporturile dintre legitimitate și eficacitate. In
literatura de specialitate se întâlnesc diferite defini ții date democraț iei dar toate pornesc de la
„axioma” c ă puterea apar ține poporului. Democra ția înseamn ă conducerea prin popor și ca atare o
49

50
guvernare democratic ă pentru a fi stabil ă are nevoie de consim țământul celor guverna ți. Acest
consimțământ va depinde îns ă de performan țele guvern ării, eficacitatea ac țiunilor întreprinse de cei
care guverneaz ă societatea, care trebuie s ă dovedeasc ă practic capacitatea lor în rezolvarea
problemelor economice și sociale precum și în înfăptuirea stării de ordine și justiție. Încercând să fie
eficienți, guvernan ții ar putea s ă aplice politici nepopulare ca re vor duce la pierderea
consimțământului maselor sau invers, guvernul care promoveaz ă politici pe placul popula ției pentru
a-și onora promisiunile electo rale (orienta re populist ă) ar putea să nu fie eficace economic și astfel
prin măsurile luate s ă amenințe viitorul unui regim democratic. Dep ășirea impasului cere îns ă,
prudență, orientare pragmatic ă, obț inerea de rezultate care s ă ducă la menținerea consensului.
Democrații liberali de la Locke la Fr. von Hayek și W. Friedmann au accentuat rolul libert ății și
alegerilor în democra ție, argumentând c ă relațiile contractuale de pe pia ța liberă capitalist ă
reprezintă modelul oric ărei vieți politice democrate. Democra ții egalitari ști de la Rousseau la C.B.
Macpherson au subliniat îns ă rolul egalit ății și dreptății sociale în democra ție; pentru ei numai
proprietatea public ă și binele comun pot asigura egalitatea politic ă și deci democra ția[42,p.115-
186].
Wiston Churchill, cu privire la democra ție remarca : „Nimeni nu pretinde c ă democraț ia este
perfectă sau autoîn țeleaptă. Intr-adev ăr s-a spus c ă democrația este cea mai rea form ă de guvernare,
exceptând toate celelalte forme care au fost încercate din timp în timp”. In ciuda imperfec țiunilor,
democrația rămâne în contextul actual cea mai bun ă modalitate de a conduc e treburile publice ale
unei societ ăți[35,p.54].
În același timp democra ția reprezint ă un proces istoric ce parcurge în evolu ția sa așa cum
susține Robert Dahl tr ei etape[37,p.54-55]:
– faza democra ției antice specific ă dimensiunilor statului – cetate (democra ția atenian ă,
democrația spartan ă, ș.a);
– faza democra ției moderne, proprie statului cont emporan, se distinge prin apari ția și
evoluția democraț iei reprezentative;
– faza democra ției viitorului.
Această ultimă fază se consider ă că va evolua pe dou ă direcț ii: în plan transna țional
(Comunitatea European ă) și în cadrul intern al statelor prin amplificar ea principiului autonomiei
locale și al descentraliz ării.
Statului de drept îi este str ăină democra ția formală caracterizat ă prin folosirea unei fa țade
democratice ( parlament, alegeri, etc.) de c ătre o minoritate care manipuleaz ă puterea. Pentru statul
de drept este caracteristic ă democra ția economic ă și socială, concept care desemneaz ă sistemul de
intervenție a statului ce urm ărește să corecteze inegalit ățile datorate unei politici economice liberale
50

51
prin măsuri concrete privind securitatea social ă, protecția socială a ș omerilor, gratuitatea
învățământului, asigurarea unui veni t minim garantat celor lipsi ți de mijloace de subzisten ță precum
și alte modalit ăți de protejare.
Democrația devine constitu țională în condi țiile când se realizeaz ă pe baza și în limitele
constituției. Termenul „democra ție constitu țională” apărut destul de târziu în vocabularul de
specialitate este foarte rar utilizat în constitu ții. De exemplu Constitu ția României (art.8) precizeaz ă
că pluralismul politic în societatea româneasc ă este o condi ție și o garan ție a democra ției
constituționale. Constitu ția Republicii Moldova, ar t. 1, alin. 3 stabile ște că Republica Moldova este
un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a
personalit ății umane, dreptatea și pluralismul politic reprezint ă valori supreme și sunt garantate. În
acest sens Constitu ția Republicii Moldova, (art. 5) proclam ă, că democrația în Republica Moldova se
exercită în condițiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura și totalitarismul.
Plecând de la o asemenea accep ție, este evident c ă pluralismul este opusul unanimismului
democrația fiind incompatibil ă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul unei doctrine și refuză
orice ortodoxie ideologic ă[103,p.116].
Prin pluralismul politic în țelegem și posibilitatea cet ățenilor unui stat de a-ș i realiza dreptul
la libertatea de opinii politice prin intermediul forma țiunilor politice în care se pot asocia. În acest
scop, art. 40 din Constitu ția României prevede în alin. 1, c ă cetăț enii se pot asocia liber în partide
politice, în sindicate și în alte forme de asociere. La fel și art. 41 din Constitu ția Republicii Moldova
prevede dreptul cet ățenilor de a se asocia liber în partide și alte organiza ții social – politice.
Din textele articolelor men ționate putem trage concluzia c ă dreptul de asociere liberă în
partide politice atrage dup ă sine pluripartidismul care se caracterizeaz ă prin faptul că există mai
mult de dou ă partide politice.
Acest sistem opineaz ă prof. Victor Popa multiplic ă posibilitățile de alegere și înlesnește o
mai mare distribuire a opiniilor politice, fiecare dintre partide având la dispozi ție condiții egale de
desfășurare a campaniei electorale precum și stabilirea unui statut al opozi ției[103,p.117-118].
Ne raliem acestei opinii și observăm că noțiunile de pluralism și pluripartidism nu sunt
identice și nu se confund ă. Ambele sunt valori democratice ale statului. Putem afirma îns ă că
pluripartidismul este o condiț ie de bază a pluralismului politic, condi ție fără de care nici nu poate
exista. Subliniem faptul c ă existența partidelor poate fi considerat ă unul din criteri ile fundamentale
ale democra ției într-un stat de drept.
Deoarece democra ția este un element integrator la nivelul unit ății administrativ –
teritoriale, ea presupune și autonomie local ă și descentralizarea administrativ ă și eligibilitatea
autorităților publice locale, pe voin ța poporului exprimat ă prin alegeri libere și corecte, iar
51

52
eligibilitatea la nivel local nu înseamn ă altceva decât faptul c ă primarii și consiliile locale sunt ale și
prin vot universal, le gal, secret, direct și liber exprimat.
Astfel alegerile locale sunt un instrument prin care se constituie fundamentul realiz ării
democrației constitu ționale. Democraț ia și statul de drept sunt condi ționate de existen ța
pluralismului politic, deci de recunoa șterea diversit ății opțiunilor și programelor politice de
guvernare a unei țări. Democra ția pluralist ă reprezint ă un sistem de guvernare a c ărui trăsătură
dominată este prezen ța unei multitudini de institu ții care permit exprimarea diversit ății de interese și
de opinii ale cet ățenilor, existen ța mai multor partide politice, separarea puterilor, diversitatea
grupurilor de interese, multiplicarea organiza țiilor ce formeaz ă societatea civil ă. Excluderea
pluralismului politic duce în mod practic la eliminarea democra ției și la instaurarea unor regimuri
autoritare, potrivnice ap ărării drepturilor omului și exprimării libertății de opinie.
Partidele politice reprezint ă structuri având un caracter organizat și permanent, care
grupează pe toți acei cet ățeni ce-și manifest ă adeziunea fa ță de un anumit program, exprimându- și
voința de a acționa pentru dobândirea puterii polit ice în stat, prin mijloace constitu ționale și pentru
aplicarea programului respectivului partid.
Pot funcționa ca partide politice numai asocia țiile constituite potrivit legii, care ac ționează
conform prevederilor constitu ționale. Astfel Legea nr. 14 din 17 ianuarie 1996 privind partidele
politice din România precizeaz ă încă din primul s ău articol că :” Partidele politice sunt asocia ții ale
cetăț enilor români cu drept de vot care particip ă în mod liber la formarea și exercitarea voin ței lor
politice, îndeplinind o misiune politic ă garantată de Constitu ție”. Partidele și alte organiza ții social –
politice sunt egale în fa ța legii, se precizeaz ă în art.41, alin. 2 din Constitu ția Republicii Moldova.
Aflându-se în raport direct cu pluralismul politic, constitu țional și cu posibilitatea alternan ței
lor libere la putere, elementele indispensabi le unui veritabil regim democratic, existenț a partidelor
politice este inestimabil ă.
În acest sens Pierre Pactet men ționa: „Democra ția presupune că poporul î și alege
guvernanții. Alegerile îns ă nu pot fi veritabile dac ă alegătorii nu pot s ă se pronunț e între mai multe
posibilități”[101,p.119].
Aceste posibilităț i pot fi oferite aleg ătorilor de c ătre partidele politice care și-au făcut
apariția pe scena politic ă în urma exercită rii dreptului de asociere nestingherit ă, la crearea absolut
liberă de partide, prin care devine real ă solicitarea de func ții politice sau publice, participarea la
conducerea treburilor pub lice în stat. Importan ța pluripartidismului politic este eviden țiată de Ion
Deleanu prin funcț iile pe care le exercit ă partidul politic:
a) de corp intermediar între popor și putere, ceea ce contribuie la degajarea voin ței generale
și la valorizarea ei ca impuls fa ță de putere;
52

53
b) de realizator al conducerii societ ății prin accederea la stat utul unui partid de guvern ământ
și prin transformarea programului să u în program guvernamental;
c) de agent al ac țiunii de informare și educare politic ă a cetăț enilor, de formare a exigen țelor
acestora fa ță de putere, de armonizare și agregare a diverselor interese;
d) de asigurare a unui cadru te matic, doctrinar sau ideologic cam paniei electorale de formare
și informare a opiniei aleg ătorilor, de selectare a candida ților de încadrare în grupuri parlamentare a
celor ale și, de asigurare a existen ței politice pentru aceste grupuri și a legăturilor lor cu
alegătorii[38,p.95].
În virtutea faptului c ă partidele politice sunt actorii principali în competen ța pentru putere,
ele posed ă și calitatea de subiec ți ai raporturilor juridi ce de drept constitu țional. In opinia noastra
consideram ca principiul fundament al ce trebuie respectat de or ice regim politic democratic este
libertatea constituirii partidelor polit ice in conditiile legii;in conformitate cu ordinea de stat si de
drept.
Conceptul statului de drept este legat de dezvoltarea democra ției pe plan mondial care în
etapa actual ă poartă denumirea de democra ție modern ă. Robert Dahl în cartea Democra ția și
criticii ei caracterizeaz ă democrația modern ă prin următoarele trăsături:
a) instituirea reprezent ării (un corp electoral alege o adunare prin sc rutin periodic, secret,
adunare ce reprezint ă poporul în exercitarea puterii);
b) extensia „demosu-ului” la aproape întreaga popula ție adultă (excluzându-se str ăinii și cei
deficienți mintal);
c) limitarea democra ției directe care nu se mai poate practi ca oricând în noile dimensiuni ale
statului – na țiune;
d) diversitatea vie ții politice, exprimată prin multitudinea de intere se ce sunt promovate de
partide și alte forma țiuni politice;
e) clivajul politic și concuren ța dintre for țele politice;
f) apariția poliarhiei, respectiv formarea unui num ăr mare de institu ții necesare desf ășurării
vieții democratice pe scar ă largă;
g) pluralism social, exprimat prin existen ța a numeroase organiza ții cu autonomie relativ ă
(societatea civil ă);
h) multiplicarea drepturilor și libertăților, garantate prin prevederi constitu ționale, legi și
tribunale[37,p.65].
În condițiile societ ății contemporane, concuren ța și lupta politic ă sunt considerate fenomene
normale pentru democra ție, ceea ce asigură opoziț iei politice libertatea de a se exprima și acționa
împotriva for țelor ce de țin puterea.
53

54
Așa cum arat ă Raymond Aron în lucrarea sa „ Democra ție și Totalitarism” este posibil ă
coruperea regimurilor pluraliste în urm ătoarele condiț ii:
– nerespectarea normelor constitu ționale;
– lipsa unei administra ții competente;
– manipularea practicilor constitu ționale de c ătre o oligarhie;
– caracterul mult prea violent al competi țiilor dintre diferitele grup ări ale forțelor politice ce
dețin puterea;
– dificultăți întâmpinate în moderarea revendic ărilor populare[23,p.66].
La acțiunea acestor factori se adaug ă excesele pasiunilor partizane care resping
compromisurile și blocheaz ă funcționarea regimului pluralist, ceea ce poate deschide calea spre
lovituri de stat, spre înc ălcarea Constitu ției și instaurarea de regimuri dictatoriale.
Formele de manifestare ale democra ției sunt: democra ția directă, democra ția semidirect ă și
democrația indirect ă (reprezentativ ă);
Democra ția directă în statul de drept
Prin democraț ia directă se înțelege un sistem de guvernare în care deciziile de interes public
sunt luate direct de popula ție și nu indirect prin reprezentan ții aleși ai acesteia. Conform democra ției
directe poporul se autoguverneaz ă. El își reglementeaz ă dar și controleaz ă executarea normelor
legale. În practic ă este imposibil de realizat și de transpus aceast ă formă de guvern ământ toți autorii
motivând utopia democra ției directe tocmai datorit ă generozit ății ideilor ce o anim ă (Comuna din
Paris a fost mai degrabă un caz izolat, vremelnic și neconcludent).Deș i se nume ște democraț ie
directă, aceasta nu este totu și atât de direct ă, deoarece chiar func ția legislativ ă este exercitat ă în
realitate de un organ – Adunarea Popular ă, care se reune ște periodic, dar la care particip ă nu toate
persoanele, ci numai cei care au acest drept.
Suntem de acord cu opinia profesorului Tudor Dră ganu care susț ine, că întrucât democra ția
directă angajează în prima linie de lupt ă a vieții publice marea majoritate a cet ățenilor, ea poate duce
dacă nu func ționează la adăpostul unui climat de concordie cet ățenească , la poten țarea până la
anarhie a luptelor politice[47,p.7].
Totuși democra ția directă menționează Sergiu T ămaș se practic ă în comunităț ile mici, în
unele cantoane din Elve ția și în adunările orășenești din Noua Anglie[119,p.81].
Într-un stat bazat pe drept, democra ția reprezentativ ă trebuie s ă conlucreze cu democra ția
directă, deoarece numai astfel se va realiza un sistem optim de guvernare. Sistemul democra ției
directe se apropie de sistemul democra ției participative, care de asem enea este un element definitoriu
al statului de drept. Prin acest tip de democra ție se înțelege implicarea direct ă a cetățenilor în
procesul de decizie al autorit ăților publice la nivel central și local.
54

55
Democrația participativ ă se poate realiza pe diverse c ăi: dezbateri publice, audieri în fa ța
comisiilor parlamentare, consultarea cet ățenilor pe plan local, controlul activit ății serviciilor publice
etc.[114,p.82].
Democrația directă este o form ă de guvern ământ tot mai rar întâlnit ă căci funcț ionarea ei
normală presupune, existen ța anumitor condi ții care sunt greu de întrunit în acela și timp, sus ține
profesor Tudor Dr ăganu ară tând că aceste condi ții sunt sintetizate dup ă cum urmeaz ă de profesorul
L`le Fur: „ O popula ție puțin numeroasă ” căci dacă atinge ca în statele moderne, milioane de oameni
este o imposibilitate ca toț i aceștia să fie reuniți laolaltă pentru a hotă rî.
„ Un teritoriu foarte restrâns” c ăci astfel de dificult ăți practice insurmon tabile s-ar opune
reunirii în acela și timp și în același loc a tuturor cet ățenilor statului.
„Posibilitatea pentru totalitatea sau cel pu țin pentru majoritatea cet ățenilor de a se pronun ța
în cunoș tință de cauză asupra chestiunilor ce le sunt supuse .
„Un spirit de corp viu și foarte luminat prin sentimente de justi ție și de concordie[57,p.235-
236]. În opinia noastr ă democra ția directă presupune ca o popula ție să aibă o serioasă educație
cetăț enească și o opinie public ă bine orientat ă ceea ce este imposibil de realizat în statele care au o
populație cu milioane de indivizi.
Democra ția semi-direct ă și statul de drept
Democrația semidirectă se înfăptuiește fie ca o modalitate de implicare a corpului electoral
în activitatea legislativ ă a parlamentului, fie ca un proced eu de legiferare exercitat de pre ședintele
republicii în concurs cu corpul electoral.
Democrația reprezentativ ă, fie că ia forma regimurilor preziden țiale, parlamentare,
semipreziden țiale, directoriale sau a guvern ământului de adunare, prime ște uneori un corectiv menit
să facă posibilă , în anumite cazuri o participare direct ă a națiunii la guvernare. Acest corectiv const ă
în faptul că unele sisteme constitu ționale, de și organizeaz ă un parlament care reprezint ă națiunea,
prevăd totuși că, în cazurile și condițiile prevăzute de legislaț ie, hotărârile acestuia presupun fie o
consultare a corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie pentru a deveni obligatorii, acceptarea lor
prin votul direct al poporului.
O asemenea consultare direct ă a națiunii, nu se face prin unirea într-o singur ă adunare a
întregului corp electoral, ci fiecare aleg ător se prezint ă la urnă și introduce în aceas ta un buletin de
vot prin care aprob ă sau dezaprobă o anumit ă măsură legislativ ă adoptată sau care urmeaz ă să fie
adoptată de parlament. Prin faptul c ă acest sistem combin ă instituții ale regimului reprezentativ cu
diferitele procedee proprii democra ției directe el prezint ă o importan ță deosebit ă în edificarea
statului de drept și este desemnat în mod obi șnuit prin termenul de democra ție semidirect ă . Ea se
55

56
realizează prin mai multe procedee de implicare a co rpului electoral în activitatea legislativ ă a
parlamentului.
Acestea sunt urm ătoarele:
1. Referendumul legislativ posterior – care const ă în faptul c ă o măsură votată în prealabil
în parlament este supus ă votului poporului, care poate s ă o aprobe sau nu.
2. Referendumul legislativ anterior – în acest caz, înainte de adoptarea unei legi de c ătre
parlament, corpul electoral este consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi, urmând ca
apoi, dacă ele sunt aprobate de aleg ători, să fie formulate în dispozi ții concrete de c ătre organul
reprezentativ al na țiunii.
Pentru ambele ipoteze am utilizat termenul de referendum legislativ parlamentar, c ăci atât
una cât și cealaltă presupun o implicare a corpului electoral în activitatea legislativ ă a parlamentului
și prin urmare, ele se deosebesc de referendum, pe care-l vom numi guvernamental, în cadrul c ăruia
alegătorii sunt chema ți să aprobe sau nu o m ăsură inițiată de șeful statului[48,p.244].
Referendumul legislativ se înf ățișează, fie sub forma referendumului obligatoriu, fie a celui
facultativ. Referendumul obligatoriu constă în faptul că potrivit Constitu ției, o măsură votată de
parlament nu devine valabil ă și obligatorie decât dup ă ce este aprobată de corpul electoral prin vot
direct ( de exemplu: Referendum ul pentru Revizuirea Constitu ției României din octombrie 2003).
În cazul referendumului facultativ, un num ăr de cetăț eni pot cere în cadrul procedurii de
adoptare a legilor, într- un termen dinainte prev ăzut ca o lege votat ă în parlament sa fie supusă
votului popular, dacă în termenul prev ăzut o asemenea cerere nu este prezentat ă, legea devine
aplicabilă ca ș i în cazul când, f ăcându-se o asemenea cerere, legea este aprobat ă de majoritatea
corpului electoral[48,p.244]. Referendu mul este important pentru c ă reprezint ă voința întregului
popor care este consultat în probleme majore.
Constituția Republicii Moldova nu define șt e c u s t r i c t e țe formele de referendum spre
deosebire de Constitu ți a R o m â n i e i c a r e a i n s t i t u ționalizat trei categorii de referendum:
referendumul constituant, referendumul pentru demiterea din func ție a Președintelui României și
referendumul consultativ. La aceste forme de referendum na țional se adaug ă referendumul local
în comune ș i orașe. [ vezi Legea 215/2001].
3. Vetoul popular – este procedeul prin care o lege votat ă de parlament și pusă în aplicare
poate fi scoasă din vigoare dac ă într-un anumit, termen de la aplicarea ei, un num ăr de cetățeni
dinainte stabilit cere ca ea s ă fie supusă votului, iar corpul electoral o dezaprob ă. Observăm că
vetoul popular se deosebe ște de referendumul facu ltativ prin faptul c ă în cazul primului este vorba
să se scoată din vigoare o lege aplicabil ă, în timp iar secundul urm ărește să împiedice ca o lege s ă
devină aplicabil ă prin depunerea unei cereri în acest sens de c ătre un num ăr de alegători într-un
56

57
termen determinat. Vetoul popular constituie si el unul din mijloacele democr atice folosite într-
un stat de drept.
4. Inițiativa populară într-un stat de drept
Referendumul și vetoul popular presupun existen ța unei hot ărâri luate deja de parlament,
asupra căreia poporul este chemat s ă se pronun țe într-o form ă sau alta prin vot direct.
În cazul ini țiativei populare, nu exist ă o hotărâre a parlamentului, ci ea este propus ă de un
număr de cetățeni în vederea declan șării procedurii legislative. Dacă parlamentul refuz ă să
transforme în lege m ăsura propus ă și dacă în Constitu ție se prevede, corpul electoral poate fi
consultat. În acest caz atunci când majoritatea corpului electoral aprob ă propunerea, parlamentul
este obligat să se conformeze voin ței populare și să elaboreze legea respectiv ă.
Folosind acest mijloc, cet ățenii pot să propună proiecte de legi ori supun parlamentului
necesitatea interven ției sale într-un anumit domeniu. Cunosc acest mijloc sistemele constitu ționale
cu tradiție din urm ătoarele state: Elve ția, SUA, Italia, Austria. Astfel în Elve ția amintim ini țiativa
xenofobilor privind limitarea num ărului de imigran ți în anii 1970 și 1984, ini țiativa privind
liberalizarea avortului din 1977, ini țiativa împotriva abuzului s ecretului bancar din 1984, ini țiativa
privind limitarea centralelor atomice din 1984, etc..[115,p.170].
Autoritatea legiuitoare este obligat ă să se pronunț e ca urmare a declan șării inițiativei
indiferent de rezultat. În vederea realiz ării inițiativei populare sunt prev ăzute condi țiile legale care
trebuie îndeplinite, dar se prev ăd și anumite îngr ădiri de exemplu:
Constitu ția României prevede un num ăr de cel pu țin 100.000 cetăț eni cu drept de vot care s ă
provină din cel pu țin un sfert din jude țele țării iar în fiecare din aceste județ e sau în municipiul
București să fie înregistrate cel pu țin 5 mii de semn ături în sprijinul ini țiativei. În ceea ce prive ște
revizuirea constitu ției, inițiativa popular ă se referă la cel pu țin 500.000 de cet ățeni cu drept de vot
care să provină din cel pu țin jumătate din jude țele țării, iar în fiecare din aceste jude țe sau în
municipiul Bucure ști trebuie înregistrate cel pu țin 20000 semn ături în sprijinul ini țiativei (art. 74,
150). Nu pot face obiectul ini țiativei legislative a cet ățenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internațional, amnistia și grațierea ( art. 74, alin.2).
În Republica Moldova ini țiativa popular ă are loc doar în domeniul revizuirii Constitu ției.
Constituția Republicii Moldova prevede c ă revizuirea poate fi ini țiată de un num ăr de cel pu țin
200.000 de cetăț eni al Republicii Moldova cu drept de vot, care s ă provină din cel puț in jumătate
din unitățile administrativ – teritoriale de nivelu l doi, iar în fiecare din ele trebuie s ă fie înregistrate
cel puțin 20.000 de semn ături în sprijinul acestei ini țiative ( ar. 141, alin1). Dispozi țiile privind
caracterul suveran, independent și unitar al statului precum și cele referitoare la neutralitatea
permanent ă a statului, pot fi revizuite numai cu apr obarea lor prin referendum, cu votul majorit ății
57

58
cetăț enilor înscri și în listele electorale. Nici-o revizuire nu poate fi f ăcută dacă are ca rezultat
suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cet ățenilor sau a garan țiilor acestora (art.
142, alin. 1 și 2).În unele sisteme este exclus ă inițiativa popular ă în materie constitu țională. Astfel
SUA admite ini țiativa popular ă în materie constitu țională numai la nivelul statelor federate
(membre). Uneori, în cazul ini țiativei populare, nu este necesar ca proiectul de lege s ă fie trimis
spre aprobare Parlamentului, ci el este supus spre votare direct corpului el ectoral, fie cu ocazia celor
mai apropiate alegeri generale, fi e în cadrul unui referendum special.
Tudor Dr ăganu accentueaz ă că premisa statului de drept potrivit c ăreia legea trebuie s ă fie
expresia voin ței generale nu se realizeaz ă necondiționat prin simplul fapt c ă un sistem de adoptare
a legilor, bazat pe existen ța unei largi democra ții reprezentative, fie ea întregit ă chiar ș i cu unele
instituții de democra ție directă a fost instituit. C ăci până la urmă existența statului de drept apare
condiționată de înrădăcinarea în conș tiința civică a convingerii – reflectat ă, bineînțeles și în
legislaț ie că există un număr de drepturi inerente naturii uman e, care indiferent de sistemul de
alegere a organelor reprezentative și în condi țiile de participare a aleg ătorilor la activitatea acestora,
trebuie recunoscute și respectate de stat în orice împrejur ări și față de toți cetățenii, fără deosebire
de sex, profesiune, na ționalitate sau ras ă[47,p.7].
În ultimi ani tot mai multe țări se confrunt ă cu situații deosebit de complexe care nu pot fi
abordate în tiparele constitu ționale clasice. Se const ă tot mai mult interesu l indivizilor pentru
formele democra ției directe, participative, prin intermediul c ărora ei pot determina sau influen ța
adoptarea deciziilor, care îi privesc direct. În toate statele occident ale procesul de decizie politic ă
(legislativ ă și executiv ă) cunoaș te un proces de modernizare informa țională, odată cu atragerea unor
experți competen ți, ca auxiliari tehnici ai guvernan ților și pe care ace știa îi consult ă în luarea sau
aplicarea deciziilor.
Unele state occidentale unitare trebuie s ă facă față unor revendic ări ale colectivit ăților locale
care se împotrivesc centraliz ării și militeaz ă fie pentru federalizare sau regionalism politic
accentuat, fie pentru o autonomie local ă extinsă, care să limiteze controlul Guvernului asupra
comunității respective. Pentru solu ționarea acestor probleme noi la care în mod firesc se pot ad ăuga
și altele, guvernan ții statelor occidentale încearc ă perfecționarea sistemelor constitu ționale și
adaptarea lor la noile cerin țe și realități sociale. În esen ță militează pentru:
a) creș terea gradului de respons abilitate a guvernului fa ță de electorat și optimizarea
raporturilor stat – cet ățean prin diversitatea modalit ăților de atragere a cet ățenilor la actul de
guvernare, la nivel na țional și la cel al colectivit ăților locale;
În acest fel democra ția reprezentativ ă pierde teren în favoarea democra ției participative prin
atragerea experț ilor neangaja ți politic la actul de decizie guvernamental ă, la nivel central și local,
58

59
ceea ce modific ă într-un fel statutul guvernan ților a căror decizie nu mai este exclusiv politic ă, ci și
științifică și tehnică.
b) modificarea, în unele țări a sistemului electoral pentru a curma posibilitatea de infiltrare a
corupției;
c) aplicarea unor st rategii de asisten ță socială păturilor defavorizate ale societ ății care să le
ofere certitudinea c ă nu sunt excluse din societate după ce își dau votul noilor guvernan ți.
d) menținerea de compatibilit ăți între organismele de suveranitate na țională și obligațiile
statelor derivând din structurile comunitare;
e) extinderea sistemului de ap ărare a drepturilor ș i libertăților cetăț enești prin organisme
independente. (ombudsmanul);
5. Recall-ul deciziilor judec ătoreș ti într-un stat de drept – Preconizat de pre ședintele
Theodor Roosevelt și cunoscut ulterior în stat ul Colorado, recall-ul ( adic ă revocarea) deciziilor
judecătorești este o aplica ție a regimului democratic se midirect la exercitarea func ției judecătorești
într-un stat de drept. Prin acest procedeu o decizie judec ătorească prin care o lege a fost declarat ă
neconstitu țională, este invalidat ă de corpul electoral cu majoritate de voturi. Scopul recall-ului
deciziilor judec ătorești este să împiedice pe judec ători de a abuza, în scopul de a z ădărnicii
reformele sociale legiferate de parlament, de dreptul ce le este recunoscut de a controla
constituționalitatea legilor[54,p.245].
De aceste procedee trebuie deosebit plebiscitul. În literatura francez ă prin plebiscit se în țelege
de obicei o votare popular ă în cadrul c ăreia alegătorii își manifest ă prin da sau nu încrederea într-o
anumită persoană sau într-un act al ei. Spre deosebire de referendum, plebiscitul nu ar avea deci ca
obiect aprobarea unei m ăsuri legislative adoptate de parlament ci ar constitui numai o manifestare
de încredere într-o anumit ă persoană. Pe de alt ă parte, el nu este dinain te reglementat de constitu ție,
ci apare ca un procedeu extraconstituț ional, prin care se încearc ă să se dea aparen ța că națiunea
aderă la numite acte ale unor guvernan ți autocrați . Acest sistem nu are ni mic democratic în el, c ăci
așa cum spune M Duverger, aleg ătorii nu au nici-o libertate de alegere[54,p.245]. Acest procedeu
nu este specific statului de drept întrucât contravine re gulilor democratice.
Importan ța democra ției semi-directe
Democra ția semidirect ă este o complinire a democra ției reprezentative. Sus ținătorii
democrației semidirecte consider ă că ea constituie un corectiv deosebit de util democra ției
reprezentative. Ne raliem acestei opinii întrucât consider ăm că parlamentul fiind ales pe mai mul ți
ani poate s ă piardă contactul cu opinia public ă sau chiar s ă ajungă în dezacord cu ea.
Obligația de a consulta în anumite cazuri na țiunea în mod direct va putea înl ătura acest
pericol men ținând ca în vasele comunicante reprezentata na țională la nivelul opiniei publice.
59

60
Desigur democra ției semidirecte i-au fost aduse și unele critici și anume:
– poporul se c ălăuzește de cele mai multe ori dup ă sentimente și arareori dup ă acțiune.
– adoptarea prevederilor semi-direc te ar avea ca efect o pronun țată încetinire a muncii de
legiferare mai ales în momente de criz ă internă sau internaț ională ;
– consultarea prea frecvent ă a poporului îl obose ște și ar face ca un num ăr mare de cet ățeni
să se abțină de la vot și ar exista pericolul ca guvernarea unei țări să ajungă la mâna unei minorit ăți
active, format ă din interesa ți și din politicieni de profesie[54,p.246-247].
Aceste critici î și pierd valabilitatea pe m ăsură ce nivelul de instruc țiune al maselor devine
tot mai ridicat. O alt ă critică îndreptat ă împotriva democra ției semidirecte porne ște de la constatarea
că în cadrul referendumului, hot ărârile nu se întemeiaz ă pe discuții prealabile care s ă poată duce la
îmbunătățirea conținutului lor spre deosebir e de procedura parlamentar ă care face posibile atât
discuții între participan ți cât și amendarea textelor. Aceast ă argumentare nu este decisiv ă, odată ce
democrația semidirectă , dezbaterile parlamentare î și păstrează rolul pe care-l au în democra ția
reprezentativ ă în domeniul elabor ării legilor.
În opinia noastr ă consideră m că din acest punct de vedere, faptul c ă în democra țiile
semidirecte dezbaterile parlamen tare sunt dublate de o procedur ă care mobilizeaz ă întregul corp
electoral, nu poate c onstitui un factor care s ă influențeze negativ con ținutul unei legi.
Patria democra ției semidirecte realizată prin implicarea corpului electoral în activitatea
parlamentului, este Elve ția, unde acest sistem este întâlnit atât sub forma referendumului cât și a
vetoului și inițiativei populare.
În Statele – Unite ale Americii, pe plan federal referendumul nu a fot consacrat, în schimb în
diferitele state particulare el este prev ăzut pentru elaborarea anumitor m ăsuri legislative.
Astăzi procedeele de democra ție directă realizată prin implicarea corpului electoral în
activitatea legislativ ă a parlamentului, tind s ă se răspândeasc ă în tot mai multe state fie sub forma
inițiativei populare fie a referendumului c ăci într-un stat de drept legea trebuie s ă fie expresia
voinței generale bazat ă pe existen ța unei largi democra ții reprezentative întregit ă cu institu ții de
democrație directă.
Existența statului de drept apare condi ționată de înrădăcinarea în conș tiința civică a
convingerii, reflectată bineînțeles și în legisla ție, – că există un număr de drepturi inerente naturii
umane care, indiferent de sistemul de alegere a organelor reprezentative și de condi țiile de
participare a aleg ătorilor la activitatea acesto ra, trebuie recunoscute și respectate de stat în orice
împrejură ri și față de toți cetățenii, fără deosebire de sex, profesiune, na ționalitate sau ras ă[47,p.26].
Democratia indirectă(reprezentativ ă)în statul de drept
60

61
Democrația reprezentativ ă constă în faptul că puterea neputând fi exercitat ă direct de popor
ori națiune, este nevoie de reprezentare, de o delegare pentru a ac ționa în numele titularului puterii.
Așadar democra ția reprezentativ ă întruchipeaz ă sistemele politice care se caracterizeaz ă prin faptul
că puterea suprem ă de stat nu se exercită direct de popor ci prin in termediul unui Parlament ales
pentru o anumit ă perioadă de timp. Democra ția este un drept al poporului de a se guverna pe sine
însuși, iar guvernarea poate fi legitim ă prin voinț a celor guverna ți și se realizeaz ă prin alegeri.
La alegeri electoratul încredin țează votul să u unor persoane desemnate din timp.
Reprezentan ții (sau ale șii poporului) elaboreaz ă politica în numele celor care i-au ales.
Profesorul Victor Popa propune dou ă definiții pentru regimul reprezentativ, sus ținând că
regimul reprezentativ se dovede ște a fi:
– „formă de exercitare indirect ă a suveranit ății naționale de c ătre popor prin intermediul
reprezentan ților săi aleși”.
– „ansamblul de autorit ăți publice desemnate de c ătre popor pentru a exercita suveranitatea
în numele lui”[103,p.146].
În democra țiile reprezentative moderne puter ea de stat, ca putere public ă organizată pe
teritoriul statului este exercitat ă de acesta sub trei forme: legislativ ă, executiv ă și judecătorească.
Statul exercită aceste puteri prin structuri organiza torice anume create de anumite „autorit ăți
publice” sau „ organe”, care exercit ă din împuternicirea st atului aceste func ții.
Toate aceste structuri organizatorice reprezint ă pe plan intern și extern statul ca putere
publică organizat ă a întregii societ ăți, în limitele competen țelor cu care au fost investite. Structura
de ansamblu a statului este întâlnit ă chiar și atunci când democra ția reprezentativ ă este întregit ă, așa
cum se face în Constitu țiile mai multor țări, cu unele institu ții specifice democra ției directe cum
sunt referendumul, ini țiativa popular ă etc.
Pierre Pactet sus ține că regimul reprezentativ const ituie „exercitarea puterii de c ătre
reprezentan ții aleși prin sufragiu universal, împuternici ți să decidă în numele na țiunii[101,p.90], iar
Maurice Duverger define ște sistemul reprezentativ ca un „ sistem politic în care guvernan ții” sunt
aleși de către cetăț eni și sunt considera ți ca reprezentan ți ai acestora[54,p.147]. „Principiul
reprezentă rii este pus în aplicare prin diverse sisteme și proceduri electorale” opineaz ă Cristian
Ionescu[68,p.74]. Op țiunea pentru unul sau altul dintre acestea, depinde de voin ța guvernantului,
interesat s ă asigure eficien ța democratic ă a jocului între for țele politice care î și dispută locurile în
parlament. Prin orice sisteme sa u proceduri electorale se asigur ă cadrul de afirmare a democra ției
reprezentative care este în epoca contemporană singura practic ă de guvernare capabil ă să asigure în
mod sistematic accesul poporului la conducerea politic ă a societății.
61

62
Consideram c ă regimul reprezentativ al unei țări constituie un ansamblu de autorit ăți alese
de către popor pentru a exerci ta puterea în numele lui.
Democrația reprezentativ ă include trei componente: si stemul electora l, reuniunea ale șilor
poporului și guvernul, care este responsabil în fa ța reuniunii.
În lucrarea sa Spiritul legilor, Montesquieu ar ăta că într-un stat mare, poporul nu se poate
aduna într-un corp legislati v, dar poate alege reprezentan ții care să facă ceea ce poporul nu reu șește.
Robert Dahl subliniaz ă în lucrarea Democra ția și criticii ei, c ă în procesul practic ării democra ției
reprezentative, guvernarea poporului se extinde de la statele mici la statele mari. În noul cadru
democratic apar concep ții noi despre drepturile și libertățile individului. Problem ele ce nu se puteau
rezolva în limitele unui ora ș – cetate pot fi acum abordate de un Guvern și de un Parlament ce
elaboreaz ă legi și reglement ări pentru un teritoriu mare, se tre ce la un sistem politic pluralist,
capabil să reprezinte diversitatea de interese ale cet ățenilor. Noul sistem implic ă însă și posibilitatea
apariției unor fenomene negativ e cum ar fi îndep ărtarea reprezentan ților de popor, de cet ățenii care
i-au ales sau încercă rile unei oligarhii de a lu a decizii „ în spatele u șilor închise”[119,p.83].
O problem ă legată de cea a democra ției indirecte este cea refe ritoare la natura juridic ă a
raporturilor dintre na țiune și aleșii ei. Pentru a explica natura juridic ă a raporturilor dintre na țiune și
aleșii ei s-a fă cut apel în primul rând la teoria reprezent ării din dreptul civil. Na țiunea nu-ș i
înstrăinează suveranitatea ale șilor ei, ci le d ă numai o delega ție de a o reprezenta întocmai cum în
dreptul civil, o persoan ă dă mandat alteia s ă facă în numele ei și pentru ea anumite acte juridice.
Dreptul public folose ște noțiunea de mandat în sensul de împuternicire special ă, conferită
unui anumit subiect de drept printr-o procedur ă solemnă, în baza c ăreia acesta exercită atribuț ii de
autoritate în scopul înf ăptuirii unor intere se generale[38,p.230].
Între mandatul parlamentar și mandatul de drept civil, care este prin defini ție imperativ,
există deosebiri fundamentale . Astfel, spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputa ților și
senatorilor nu este constituit pe o baz ă contractuală , ci pe una electiv ă. O altă deosebire între cele
două tipuri de mandate const ă în modalitatea de stabilire a con ținutului acestora . Con ținutul
mandatului civil se stabile ște prin acordul pă rților pe când con ținutul mandatului parlamentar este
prestabilit în Constitu ție și în regulamente, ca și în unele dispozi ții ale Legii electorale.
Spere deosebire de mandatar care îl reprezint ă pe cel de la care a primit îns ărcinarea,
deputaț ii și senatorii de și practic sunt investi ți (aleș i) de aleg ători dintr-o circumscrip ție electoral ă,
reprezintă poporul ș i sunt în slujba acestuia.
Generalizând cele supuse mai sus vom defini mandatul parlamentar drept o împuternicire
dată de către popor unor persoane în scopul de a-l reprezenta în procesul exercit ării puterii de stat,
împuternicire care se transform ă într-o func ție sau demnitate public ă electivă, nominativ ă, înzestrat ă
62

63
cu anumite competen țe și garanții pentru participarea la libera exerc itare a func țiilor Parlamentului
ca autoritate reprezentativ ă a poporului(104). În explicarea naturii juridice a mandatului
parlamentar, credem c ă trebuie s ă se porneasc ă de la specificul raporturilor de drept public la care
se referă mandatul deputaț ilor și senatorilor. În acest sens spunem c ă mandatul parlamentar este o
instituție de drept public, în spe ță de drept constitu țional.
Constituția României caracterizeaz ă mandatul parlamentar ca fiind un mandat reprezentativ
(art. 69). Legiuitorul constituant a în țeles să confere un suport legal acestei caracteriz ări prin cele
două alineate ale art. 69 din Constitu ție:
a) în exercitarea mandatului deputa ții și senatorii sunt în serviciul poporului;
b) orice mandat imperativ este nul.
Aleșii poporului fiind reprezentan ți individuali ai celor ce i-au desemnat devin reprezentan ți
generali ai na țiunii, cunoscut ă ca o entitate colectiv ă și abstractă[104,p.57-58].
Raportul partid – candidat la alegeri este re glementat atât de statutele partidelor cât ș i de
legile electorale care stabilesc unele reguli obligatorii pe ntru partid. Dup ă alegeri în raportul partid
candidat ales se produce o transformare de natur ă juridică , în sensul c ă din acel moment candidatul
propus de partid și ales nu mai este alesul partidului ci al întregului popor care i-a încredin țat
exercitarea puterii de stat, ia r partidul, practic, poate s ă nu mai exercite nici-o influen ță asupra lui.
Transformarea juridic ă a raportului partid – candidat ales se explic ă prin faptul c ă din
momentul alegerii sale, candidatul devi ne titularul mandatului reprezentativ și are obliga ția de a se
subordona numai Constitu ției.
Caracterul democrat al statului presupune constituirea autorit ăților publice prin voinț a
poporului exprimat ă prin alegeri libere și corecte , iar eligibilitate a la nivel local nu înseamnă
altceva decât faptul c ă primarii și consiliile locale sunt ale și prin vot universal egal, secret, direct
și liber exprimat.
Conform prevederilor actuale din Constitu ția României , organele interne reprezentative ale
statului rezultate în urma alegerilor libere sunt: Parlamentul, Pre ședintele, primarii și consiliile
locale. Prin alegerile organe lor reprezentative centrale ( Pre ședintele României și Parlamentul) se
realizează participarea politic ă a cetăț enilor. Aceea și participare politic ă se efectueaz ă și prin
alegeri locale, deoarece și în cadrul lor cet ățenii își realizeaz ă drepturile exclusiv politice de a
alege și a fi ales.
În conformitate cu prevederile Constitu ției în Republica Moldova, organele reprezentative
sunt: Parlamentul și autoritățile sătești și orășenești ( primarii și consiliile locale). Numai aceste
organe sunt alese direct prin sufragiu universal de c ătre popor.
63

64
Atât în România cât ș i în Republica Moldova autorit ățile reprezentative la nivel central și
local sunt alese în condi țiile legii electorale prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat.
Profesor Genoveva Vrabie consider ă că alături de organele direct reprezentative exist ă și
organe ( autorit ăți) indirect reprezentative cum ar fi: Guvernul la crearea c ăruia particip ă atât
Parlamentul cât și Președintele Republicii , Curtea Constitu țională, creată în mod egal de toate cele
trei puteri , inclusiv Parlamentul ș i Președintele ca autorit ăți direct reprezentative, Consiliul
Superior al Magistraturi i, Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie și Curtea de Conturi ai c ărei membrii
sunt numi ți de Parlament.
Natura unei autorităț i reprezentative este determinat ă de acea funcț ie care îi este
încredințată cu titlul principal. Astfel, Parlamentul îndepline ște funcț ia legislativ ă, Președintele
țării funcția de reprezentare a statului, de garant al independen ței naționale și al integrit ății
teritoriale, consiliile locale și primarii, func ția de administrare a domeniului public
local[103,p.153]. Potrivit cu nivelul la care func ționează, fiecare autoritate reprezentativ ă, este
înzestrată cu o anumit ă competen ță material ă care este distinct ă și care nu se confund ă. Caracterul
național al organelor reprezentative, este specific autorit ăților publice, respect iv Parlamentului și
Șefului Statului ales în mod direct. Cât prive ște autorit ățile reprezentative locale, bineîn țeles lor
le este specific un caracter local, deoarece ele realizeaz ă autonomia local ă într-o anumit ă zonă
teritorială a țării. Autorit ățile reprezentative exercit ă puterea delegat ă în numele poporului și nu
în favoarea unui grup sau a unei frac țiuni din popor.
Constituțiile României și Republicii Moldova consacr ă ca autorit ăți reprezentative și
consiliile locale și primarii integrându-le astfel în regimul reprezentativ al țării.

§2.10.Principiul separa ției (echilibrului) puterilor într-un stat de drept
Principiul esen țial care guverneaz ă într-un stat de drept, întreaga organizare politic ă, relațiile
dintre puterea public ă și cetăț eni, raporturile dintre diferite put eri ale statului este principiul
separației puterilor. Acest principiu enun țat pentru prima data de Aristotel în lucrarea sa Politica a
fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de școala dreptului natu ral (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar
apoi de John Locke, g ăsindu-și încununarea în oper a lui Montesquieu.
Primul autor de drept constitu țional, chiar de drept comparat, care de și nu a elaborat teoria
separației puterilor în stat, a sugerat-o prin descrierea f ăcută statului atenian este Aristotel –
această enciclopedie a lum ii antice[38,p.78]. „ Exist ă în toate constitu țiile scria Aristotel, trei
elemente în leg ătură cu care un bun legiuitor trebuie s ă studieze ceea ce este avantajos pentru
fiecare[21,p.78].
64

65
După părerea sa una din aceste trei p ărți este aceea care delibereaz ă cu privire la problemele
comune; a doua este aceea care are drept obiect ma gistratura, iar a treia parte este aceea care
distribuie justi ția.
În lucrarea sa „ Despre spiritul legilor” Montesquieu a preluat și dezvoltat teoria separa ției
puterilor în stat, iar aportul lui este inestimabil în definitivarea acestei te orii deoarece de la el
încoace a început s ă fie aplicat ă în practic ă.
Montesquieu și după el toți teoreticienii statului liberal au v ăzut în principiul separa ției
puterilor mijlocul eficace de a sl ăbi atotputernicia statului, împă rțindu-i atribu țiunile[99,p.243].
Pornind de la ideea c ă există o înclinaț ie natural ă a omului care de ține puterea de a abuza de ea
Montesquieu a dezvoltat principiul c ă, puterea trebuie s ă fie înfrânt ă de putere. În concep ția sa
separația puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat
în care este posibil ă existența unui guvern legal _ „At unci când în mâinile aceleia și persoane sau în
ale aceluia și corp de dreg ători se afl ă întrunite puterea legislativ ă și puterea executiv ă, nu exist ă
libertate, deoarece se poate na ște teama c ă aceleași monarh sau acela și Senat să întocmeasc ă legi
tiranice, pe care s ă le aplice în mod tiranic. Nu exist ă de asemenea libertate, dac ă puterea
judecătorească nu este separat ă de puterea legislativ ă și de cea executiv ă. Dacă ea ar fi îmbinată cu
puterea legislativ ă, puterea asupra vie ții și libertății cetățenilor ar fi arbitrar ă, căci judecătorul ar fi și
legiuitor. Dac ă ar fi îmbinat ă cu puterea executiv ă, judecătorul ar putea avea for ța unui opresor.
Totul ar fi pierdut dac ă același corp de frunta și, fie al nobililor, fie al po porului, ar exercita aceste
trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hot ărârile obștești și pe cea de a
judeca infrac țiunile sau litigiile dintre particulari”[87,p.196-198].
Principiul separa ției puterilor a fost dezvoltat ulterior și de filosoful francez Rousseau, dar
acesta foloseș te o logic ă diferită, considerând c ă puterea legislativ ă se confundă cu însăși
suveranitatea și nu poate fi exercitat ă decât de întreaga na țiune.
În opinia sa puterea executiv ă este competentă numai să emită acte particulare care trebuie
să rezulte din aplicarea m ăsurilor generale adoptat e de puterea legislativ ă.
El nu poate concepe independen ța puterii executive, c ăci acesta este supus ă celei legislative,
ale cărei ordine le execut ă și care o supravegheaz ă, spre a vedea cum îș i îndepline ște atribuțiunile
fixate de dânsa[18,p.244].
Referitor la puterea judec ătorească Jean Jaques Rousseau consider ă că aceasta este o putere
distinctă de executiv și legislativ, dar men ționează că ea a suferit practic anumite diminu ări față de
executiv prin recunoa șterea dreptului de gra țiere și față de legislativ prin dreptul de gra țiere
exercitat de poporul suveran[52,p.44]. Principiul separa ției puterilor și-a găsit o larg ă aplicare în
practica constitu țională a țărilor occidentale.
65

66
Cu toate acestea el a fost criticat de o serie de gânditori și oameni politici, printre care fostul
președinte american Woodrow Wilson, care a estimat c ă aplicațiunea acestui principiu face s ă
dispară, practic orice idee de r ăspundere în guvernare[52,p.44].
Doctrina german ă (Laband;Jellinek) a considerat teor ia lui Montesquie u, ca fiind nelogic ă și
imposibil de realizat în practic ă. S-a apreciat c ă ea nu ar prezenta „decât o metod ă de organizare
menită să slăbească atotputernicia statului pentru a ap ăra individul”. Juri știi germani, puternic
influențați de ideile etatiste au estimat c ă urmărind slăbirea puterii politice prin repartizarea
atribuț iilor la diferite organe juxt apuse, quasi independente unele de altele, având fiecare un
domeniu de activitate proprie, cu toate c ă lucrează la aceeaș i operă generală, s-a ajuns la neputin ța
statului de a crea o ordine nou ă, de a satisface nevoile unei societ ăți în transformare”[18,p.24].
Din punct de vedere juri dic principiul separa ției puterilor a fost consacrat în numeroase
documente de drept constitu țional. Astfel el se reg ăsește în cunoscuta Declara ție a drepturilor
omului și cetăț eanului din 1789, precum și în documentele revolu ției americane. Unul dintre p ărinții
actualei constitu ții a Statelor Unite, James Madison, ar ăta că: „acumularea tuturor puterilor –
legislativă, executiv ă și judecătorească în acelea și mâini, indiferent dac ă aparțin unei singure
persoane, unor pu țini sau mai mul ți sau dacă aceasta (acumularea) este ereditar ă, autonumită sau
electivă poate fi considerat ă în mod justificat ca fiind adev ărata defini ție a tiraniei”[52,p.44].
În epoca actual ă cei care profeseaz ă principiul separa ției puterilor în stat v ăd în aceasta o „
regulă de artă politică, de oportunitate, de bun ă organizare a puterilor „.
În multe constitu ții moderne principiul separa ției puterilor este consacrat expres ca de
exemplu: Constitu ția cantonului Jura din Elve ția ( art. 551), Constitu ția Republicii Moldova din 28
iulie 1994, (care dispune în art.6 c ă „puterea legislativ ă, executiv ă și judecătorească sunt separate și
colaboreaz ă în exercitarea pr erogativelor ce le revin”). Constitu ția României ( care prevede în art. 1
alin (4) c ă statul se organizeaz ă potrivit principiului separa ției și echilibrului puterilor.
De asemenea referiri la puterile statului se g ăsesc în Constitu țiile Germaniei, Spaniei,
Belgiei, Danemarcei, Greciei, Italiei, Portugaliei și altor state precum și în constitu ția S.U.A.
Regimurile politice totalitare, de toate nuan țele au criticat principiul separaț iei puterilor,
susținând că de fapt puterea ar fi unic ă și că ea ar apar ține poporului și în consecin ță, nu ar putea în
nici-un caz s ă fie divizată . În realitate îns ă, prin ignorarea voit ă a principiului separa ției puterilor și
prin eliminarea sa practic ă din constitu țiile fostelor state socialiste, a fost favorizat ă concentrarea
puterii în mâinile unor persoane și negarea practic ă a oricăror mecanisme de conducere colectiv ă.
Principiul „unicităț ii” puterii a dus numai la crearea unor dictaturi, dar a și subordonat
întregul sistem al organiz ării politice domina ției unui singur partid, împr ejurare ce a avut ca efect
lichidarea opozi ției politice, negarea principiilor pluralismului și în final, îndep ărtarea de la marile
66

67
principii democratice ale dreptului constitu țional validate de o întreag ă și îndelungat ă experien ță
istorică.
Revenirea la democra ție în țările Europei de r ăsărit a impus tot mai mult „reabilitarea”
principiului separa ției puterilor, recunoa șterea utilit ății sale ca un principiu fundamental de
organizare politic ă și premisă a aș ezării întregii vie ți sociale pe principii umaniste și democratice .
În art. 6 al Constitu ției Republicii Moldova adoptat ă la 29 iulie 1994 a fost fixat ă reglementarea: „în
Republica Moldova puterea legislativ ă, executiv ă și judecătorească sunt separate ș i colaboreaz ă în
exercitarea prerogativelor ce le revin potrivit prevederilor Constitu ției”. În baza acestei reglement ări
toate acțiunile, raporturile autorit ăților care exercit ă puterea trebuie corelate cu principiul enun țat.
Evident, ast ăzi nu exist ă un etalon al separ ării sau al echilibrului puterilor dup ă care s-ar putea
verifica corectitudinea aplic ării principiului. Fiecare stat g ăsește mecanismele necesare pentru a
echilibra puterile, pentru exercitarea atribu țiilor ce le revin în limitele stabilite de Constitu ție,
subliniază profesorul Victor Popa, pentru nu a permite uzurparea puterii și suprimarea democra ției
și a libertății[103,p.101]. Și în Republica Moldova adeseori aplicarea principiului treze ște unele
nedumeriri, obiec ții și sugestii critice, unele mai mult, iar altele mai pu țin pronun țate public, dar
perceptibile din raporturile le gislativului cu executivul.
Sintetizând teoria clasic ă a separa ției puterilor trebuie s ă reținem că în orice societate
organizată în stat, dar mai cu seam ă într-un stat de drept exist ă trei funcții și anume: de edictare de
reguli juridice sau func ția legislativ ă, de executare a acestor reguli sau func ția executiv ă și de
judecare a litigiilor sau func ția jurisdic țională .
Fiecărei funcții îi corespunde o putere:
• puterea legislativ ă;
• puterea executiv ă;
• puterea jurisdic țională .
Fiecare putere este conferit ă unor organe distincte:
• putere legislativ ă adunărilor reprezentative;
• puterea executiv ă șefului statului eventual șefului de guvern și miniș trilor;
• puterea judecă torească organelor juridice.
Toate regimurile politice cunos c o diviziune între organele guvernamentale, fiecare fiind
mai mult sau mai pu țin specializat într-o func ție. În acest sens consider ăm că de fapt separa ția
puterilor nu înseamn ă numai diviziune ci și independen ța autorităț ilor guvernamentale. Aceast ă
independen ță se fondeaz ă pe existen ța unor funcț ii fundamentale distincte prin natura lor și care pot
fi exercitate numai separat. În mod firesc statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul
67

68
desemnând totodat ă funcția și organul. Ne al ăturăm opiniei profesorului Ioan Muraru care susț ine că
vom observa, c ă față de Locke și Montesquieu care au definit cei dint âi aceste puteri, teoriile care
au urmat precum și cele actuale s-au îndep ărtat puțin[90,p.268]. Toț i consider ă însă că separația
puterilor este în realitate o justificare ideologic ă a unui scop politic foarte concret: sl ăbirea puterii
guvernanților în ansamblu, limitându-i unii pe al ții. Se consider ă de asemenea c ă separația
puterilor comport ă două aspecte bine conturate:
a) separația Parlamentului vis – a-vis de guvern;
b) separația jurisdic țiilor în raport cu guvernan ții independen ți.
În opinia profesorului Ioan Muraru, evolu ția separa ției puterilor ca teorie și realitate
constituțională cuprinde trei mari aspecte ș i anume:
– definirea con ținutului și sensurilor sale;
– critica teoriei clasice;
– continuitatea importan ței și rezonanței sale sociale ș i politice[90,p.269-270].
a) Cât prive ște conținutul și sensurile separa ției puterilor s-a afirmat și se afirm ă tot mai
des că este vorba mai pu țin de separare, decât de echilibrul puterilor. Important ă în organizarea
statală este independen ța autorităților statale care nu poate fi total ă, dar trebuie s ă fie foarte larg ă.
Organele de stat trebuie s ă depindă unele de altele numai atât cât este necesar form ării sau
desemnării lor și eventual exercit ării unor atribu ții.
b) Critica teoriei clasice a separa ției puterilor se înscrie în contextul evolu ției acesteia. S-a
considerat c ă teoria clasic ă nu mai exprim ă realitatea politic ă deoarece a fost înl ăturată de
regimurile totalitare și apare dep ășită și învechită în regimurile pluraliste.
Înlăturarea separaț iei puterilor în regimurile totalitare
Înlocuirea principiului separa ției puterilor în statele socialiste cu principiul unicit ății puterii
a permis exercitarea puterii în mod tiranic. Acest fenomen a avut și are ca punct teoretic de plecare
o viziune diferit ă asupra func țiilor puterii. În regimurile totalitare s-a promovat teza unicit ății puterii
de stat, teză simplist explicat ă și primitiv aplicat ă, permiț ând concentrarea puterii și desființarea
democrației. În doctrina socialist ă de drept constitu țional, principiul unicita ții puterii pleca de la
afirmaț ia că în stat puterea apar ține poporului și prin urmare, organului suprem al puterii de
stat(Marea Adunare Na țională) trebuie s ă i se subordoneze toate celela lte organe ale statului.
Inadaptarea teoriei separa ției puterilor – în regimurile pluraliste are ș i ea cauzele și
explicațiile sale. De și afirmată separația puterilor este contrazis ă de realit ăți în chiar regimuri
cunoscute ca democratice, unde se manifest ă o anumit ă concentrare a puterii.
De exemplu, în sistemul parlamentar englez, cabinetul concentreaz ă în mare m ăsură puterea
pentru că el dispune în principiu, de majoritatea absolut ă în Camera Comunelor (de altfel adev ărata
68

69
putere o de ține comitetul dirigent al partidului înving ător în alegeri). Fii nd vorba de unul din
regimurile cele mai liberale din lume, trebuie s ă admitem c ă liberalismul s ău ține de alte cauze
decât separa ția puterilor(Pierre Pactet).
Asemenea exemple se pot g ăsi și în alte sisteme constitu ționale democratice în care lupta
pentru putere se dă de regulă între două partide politice[90,p.271].
Considerăm că trebuie privit ă cu rezerve ideea în sensul c ăreia, pretutindeni și permanent
legislativul ar fi o stavil ă eficientă în fața eventualelor excese ale executivului. O asemenea frân ă
există numai în regimurile preziden țiale autentice pure, dar asemenea regimuri constitu ționale sunt
foarte rare. În regimurile parlamentare, în care guvernul r ăspunde în fa ță Parlamentului aceast ă
răspundere trebuie v ăzută prin realitatea c ă guvernul este al majorităț ii parlamentare și este puțin
probabil (dar nu imposibil) ca proiectele sale s ă nu fie adoptate. De și prin excelen ță reprezentativ
Parlamentul nu este considerat ca o garan ție solidă pentru guvernanț i[52,p.45 vol.I).
Îmbătrânirea teoriei separa ției puterilor – este explicat ă prin aceea c ă a fost elaborat ă într-o
perioadă în care nu se înfiin țaseră încă partidele politice și când principalele probleme puse de
putere erau de ordin institu țional. Apari ția partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea
instituțiilor juridice și politice, determin ă ca astă zi separarea sau echilibrul s ă nu se realizeze între
Parlament și Guvern, ci între o majoritate, format ă dintr-un partid sau partide înving ătoare în alegeri
și care dispun în acela și timp de parlament și de guvern și o opozi ție, care a șteaptă următoarele
alegeri pentru „a- și lua revan șa” .O asemenea schem ă este în principiu aplicabil ă peste tot și desigur
mai evident în sistemele constitu ționale bipartide.
În România principiul „ separa ției puterilor” apare pentru prima dat ă în Regulamentele
organice, pentru a fi consacrat apoi de statutul lui Cuza, precum și de prevederile Constitu țiilor din
1866,1923 și 1938. De aceea, cu prilejul dezbaterii și adoptă rii textelor noii Constitu ții, din 1991, s-
au purtat în Parlamentul României ample discu ții în legătură cu necesitatea și utilitatea consacr ării
teoriei separa ției puterilor printr-un text special, înscris în Constitu ție[52,p.45]. Din pă cate nu s-a
reușit a se insera un asemen ea text care ar fi ridicat incontestabil calitatea teoretic ă și valoarea
principiilor constitu ționale.
În fapt, îns ă s-a consacrat o anumită separație funcțională de atribuț iuni, dar și o colaborare
între autorit ățile statale. A șa de pildă, puterea judec ătorească să examineze din punct de vedere al
legalităț ii, anulând actele și condamnând pe cei care s-au f ăcut vinova ți de abuzuri, la desp ăgubiri
,către cei vătămați. Ea nu se substituie îns ă organelor administra ției și nici nu emite alte acte
administrative, deoarece acest lucru ar înc ălca principiul separa ției puterilor.
În anul 2003, în urma revizuirii Constitu ției României din 1991 s-a in trodus la art. 1, alin.4
care precizeaz ă că statul se organizeaz ă potrivit principiului separa ției și echilibrului puterilor,
69

70
legislativă, executiv ă și judecătorească în cadrul democra ției constitu ționale. Astfel s-a consacrat
atașamentul poporului roman la valorile si principi ile statului de drept subliniindu-se ruptura
definitiva cu trecutul totalitar-comunist.
În unele constitu ții principiul separă rii puterilor în stat, nu este înscris expres, dar modul în
care sunt echilibrate puterile vorbe ște de existen ța lui. De exemplu, în Constitu ția S.U.A. (1787)
primele trei articole acord ă puterea legislativ ă federală Congresului, puterea executivă –
Președintelui, iar puterea judec ătorească – tribunalelor. Acordarea put erii legislative Congresului
prin art. 1, implic ă faptul c ă ramurile executiv ă și judecătorească sunt delimitate prin actele
legislative promulgate de Congres. Acest lucru este su bliniat prin articolele VI și II care denumesc
aceste acte legislative, „legea suprem ă a țării” și indică președintelui s ă „aibă grijă” ca ele „s ă fie
corect aplicate[103,p.99].
La fel și constitu țiile Spaniei și Belgiei denumesc autorit ățile statale ca puteri. Unele
constituții însă prevăd expres principiul separ ării în stat în legislativ ă, executiv ă și judecătorească
(Elveția, Republica Moldova, Ro mânia). Alte constitu ții nu divizeaz ă autoritățile în puteri nu
folosesc termenul „separarea puterilor” îns ă realizeaz ă echilibrul autorit ăților care exercit ă
puterea[90,p.271]. Principiului separa ției puterilor i s-au adus o serie de critici de c ătre unii autori,
el fiind considerat fie dep ășit, fie îmb ătrânit, fie reflectând o anumit ă etapă a dezvolt ării
constituționale.
Toți criticii separa ției puterilor omit inten ționat sau neinten ționat faptul c ă separația puterilor
nu a fost niciodat ă conceput ă, nici măcar de teoreticienii s ăi, ca o separare ori o izolare artificial ă
între puterile statului. Ne raliem ideii c ă separația puterilor a reprezentat și reprezint ă o garanție
împotriva acapar ării puterii de c ătre forț e totalitare și un mijloc de a asigura echilibrul între puterile
statului.
După cum observ ă profesorul Ioan Muraru, „ manifestându-se rezerve față de teoria clasic ă
a separației puterilor, nu trebuie s ă se interpreteze c ă ea ș i-a pierdut din importanță și actualitate și
că deci rămâne o teorie a trecutului, marea for ță a teoriei separaț iei puterilor constă în fantastica sa
rezonanță socială, politică și morală”. Ea a intrat în con știința mulț imilor care au acceptat-o ca pe
cea mai eficient ă rețetă contra despotismului și în favoarea libert ății și democra ției. Sintetizând
acest paradox, Pierre Pactet ar ăta că se constat ă un decalaj important între declinul unei teorii, care
pierde progresiv din forț a și valoarea sa explicativ ă pentru c ă ea nu mai corespunde cu adev ărat
realității și recepționarea sa de c ătre opinia public ă, care continu ă să creadă în ea și pentru clasa
politică care persist ă în a o evoca[90,p.271]. Aceasta este motiva ția prezenței explicite sau implicite
a separației puterilor în toate constitu țiile democratice.
70

71
Cristian Ionescu într-un r ecent tratat de drept constitu țional și instituții politice constat ă și el
că: „în momentul în care a fost institu ționalizat în constitu ții, principiul separa ției puterilor s-au
adus mai multe corective constând în colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina nume ște
„checks and balances”, adic ă supravegherea reciproc ă a celor trei puteri pentru reechilibrarea
raportului dintre ele. Dac ă concepem principiul separaț iei puterilor în mod abstract ș i rigid,
observăm că între cele trei puteri nu exist ă nici-o legă tură. Aplicat în condiț ii practice de guvernare,
principul astfel conceput ar produce haos și dezordine public ă, întrucât, oricare dintre cele trei
puteri ar avea înclina ția să se manifeste în mod tiranic[66,p.222]. În decursul celor doua secole de
aplicare,teoria separa ției celor trei puteri in care modalit ățile concrete de separa re sau distribuire a
funcțiilor(puterilor) legislativ ă, executiv ă, judecătorească se servește într-o form ă identică. Chiar în
cadrul aceluia și stat într-o evolu ție istorică s-au consacrat modific ări ale raportului între puteri în
beneficiul uneia sau alteia dintre ele, de și prevederile constitu ționale care reglementau distribuirea
atributelor de putere au r ămas neschimbate.
Opinăm că principiul separ ării/echilibrului puterilor, a șa cum constat ă prof. Victor Popa este
aplicat într-un raport di rect cu forma de guvern ământ. „ Aceasta indiferent care ar fi comportă două
aspecte bine conturate:
1. separația parlamentului vis –a – vis de guvern;
2. separarea jurisdic țiilor în raport cu guvernan ții, fapt ce permite controlul acestora prin
judecători independen ți[103,p.99].
În concluzie se poate aprecia c ă principiul separa ției puterilor într-o accep ție suplă și
dinamică rămâne un element esen țial, indispensabil existen ței și funcționării statului de drept. Nu
întâmplă tor numeroase lucr ări teoretice, documentele partidelor politice, opinii ale unor speciali ști,
fac referire la necesitatea separa ției puterilor. Într-un dic ționar politic românesc, separa ția puterilor
este definit ă ca fiind „un principiu major al democra ției moderne”. Se subliniaz ă ideea că „fiecare
putere este localizat ă într-o institu ție separat ă, iar cei care o aplică sunt selectaț i prin diferite
proceduri, au diferite termene și sunt independen ți unii de al ții. Separarea nu înseamn ă însă
izolarea, pentru că fiecare ramură a puterii particip ă la funcționarea celeilalte pr intr-un sistem de
control și echilibrare reciproc ă a puterilor de stat.
Separarea între cei care fac legea (puterea legislativ ă) cei ce o aplic ă (puterea executiv ă) și
cei ce o interpreteaz ă (puterea judec ătorească) este menit ă să prevină instaurarea unui regim
dictatorial.
În regimul prezidenț ial (S.U.A.) pre ședintele concentreaz ă în mâinile sale toat ă puterea
executivă, autoritatea acesteia provenind dintr-o investitur ă populară . Din aceste considerente el
este independent de puterea legislativ ă (Congres) și nu poart ă în faț a acesteia r ăspunderea politic ă.
71

72
Astfel în regimul preziden țial fiecare putere este independent ă în ceea ce prive ște activitatea
încredințată prin Constitu ție, având o serie de mijloace de influen ță una asupra alteia. De exemplu
președintele dispune de dreptul veto, dreptul de a adre sa mesaje, dreptul de a convoca și amâna
Congresul și altele. La rândul sau Congresul exercit ă controlul asupra executivului prin comisii de
anchetă , votarea legilor fiscale, controlul numirii unor înal ți funcționari de stat, controlul asupra
activității externe prin ratificar ea tratatelor etc.[103,p.99].
Puterea judec ătorească exercită influență asupra celorlalte dou ă puteri prin controlul
constituționalității și legalității legilor și altor acte juridice. Îns ă practica activit ății organelor publice
ale S.U.A. demonstreaz ă că separarea rigid ă a dus la o cre ștere a institu ției preziden țiale (așa cum
constată prof. Victor Popa), care are o influență crescândă asupra legislativului[103,p.100].
În regimurile semipreziden țiale ( Franța, Portugalia, Austria, România) ca și în regimurile
prezidențiale șeful statului nu r ăspunde politic în fa ța parlamentului, îns ă această răspundere, o
poartă guvernul în frunte cu primul mi nistru care este aprobat în func ție de către parlament.
Oricum, în sistemul semipreziden țial președintele ales prin vot universal este considerat ca
șef al executivului și toate atribu țiile ce-i revin au mai mult carac ter reprezentati v. El propune
parlamentului candidatura pr imului ministru, particip ă la formarea guvernului, prezideaz ă ședințele
guvernului când particip ă la ele. În condiț iile stabilite de Constitu ție, președintele poate dizolva
parlamentul. Pre ședintele mai îndepline ște și alte atribu ții cum ar fi: promulgarea legilor, acordarea
grațierii individuale, numirea în func ții publice în condi țiile legii, încheie tratate interna ționale,
declară cu aprobarea parlamentului mobilizarea, starea de urgen ță, etc. Un rol important în
exercitarea efectiv ă a puterii o au și autoritățile jurisdic ționale (Curtea Constitu țională , Curtea
administrativ ă, Contenciosul administrativ) care nu permit înc ălcarea constitu ției și abuzul de
putere.
În regimul parlamentar , chiar dac ă parlamentul este acela care constituie executivul,
ultimul are prerogative importante și mecanisme de a influen ța legislativul.
Este adev ărat, președinții aleși de către parlament au atribu ții mai restrânse decât cei din
regimurile semipreziden țiale, totuși ei promulg ă legi, convoc ă parlamentul, primesc și acreditează
diplomați, pot dizolva parlamentul etc.
Șeful guvernului dispune de atribu ții importante, conduc e politica general ă a ță rii și
răspunde de realizarea ei, fiind de fapt personajul politic principal al țării (Anglia, Germania,
Republica Moldova).
Puterea judec ătorească în regimurile parlamentare este organizat ă după aceleași principii ca
și în regimurile preziden țiale și semipreziden țiale. Caracterizând regimul parlamentar Pierre Pactet
a evidențiat următoarele particularit ăți:
72

73
– disocierea organelor executive și procedura de „contreseing”;
– responsabilit atea politic ă a guvernului și dizolvarea parlamentului;
– colaborarea guvernului cu parlamentul[101,p.101].
Funcționarea principiului separa ției și echilibrului puterilo r în statul de drept
Dacă examinăm constitu țiile statelor lumii vom observa c ă foarte rar , unele înscriu explicit
acest principiu. În cele mai multe constitu ții principiul rezult ă implicit. Mai multe constitu ții
denumesc autorit ățile statale ca puteri. Toate constitu țiile statale democratice realizeaz ă însă
echilibrul puterilor publice. Statul de drept presupune c ă întreaga activitate a tuturor autorit ăților
sale, respectiv legislativ ă, executiv ă și judecătorească să se desfășoare cu respectarea constitu ției și
a legilor adoptate. Autorit ățile trebuie s ă impună cetăț enilor și oricăror forme de organizare
economic ă, socială, cultural ă, respectarea legii. Nerespectarea legii duce la abuz, anarhie și
corupție. Respectarea constitu ției și a legilor nu ar fi posibil ă fără o delimitare precis ă a atribuțiilor
autorităților. Delimitarea atribu țiilor nu exclude colaborarea întrucât principalul lor scop este
realizarea democra ției și a statului de drept.
Examinând dispozi țiile Constitu ției României putem constata c ă ea consacr ă echilibrul
puterilor în stat, în con ținutul și semnifica ția sa ș tiințifică și modernă. Mai multe argumente sunt
pertinente și desigur conving ătoare:
a) Cele trei puteri clasice se reg ăsesc exprimate în Constitu ție: legislativul în normele
privitoare la Parlament (art. 61 și urm.), executivul în normele privitoare la Pre ședintele României
și Guvern (art. 80 și urm.), justi ția în normele privitoare la autoritatea judec ătorească (art.124 și
urm).
b) Ordinea reglement ării în Constitu ție a puterilor este ordinea clasic ă, firească. Constituț ia
dă exprimarea juridic ă realităților și activităților politice statale în ordinea lor fireasc ă.
c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compozi ția sa numeroasă și
larg reprezentativ ă, Constitu ția asigură acestuia o anumit ă preeminen ță în raport cu celelalte
autorități statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61), el are func ții de
formare, alegere numire, investire a altor autorit ăți statale și desigur func ții de control. Putem
adăuga caracterizarea dat ă de art. 61, potrivit c ăreia Parlamentul este orga nul reprezentativ suprem
al poporului român deș i utilizarea termenului suprem poate fi privit ă cu multe rezerve de ordin
științific în contextul teoriei separa ției și echilibrului puterilor în stat.
Observăm de asemenea, c ă echilibrul puterilor î și găsește semnifica ții și în organizarea și
funcționarea autorit ății legiuitoare. Chia r structura bicameral ă a Parlamentului exprim ă echilibrul în
exercitarea puterii legislative. De altfel, credem c ă acesta este singurul argument solid al
bicameralismului parlamentului fa ță de faptul c ă România este un stat na țional unitar.
73

74
d) Raporturile constitu ționale dintre autorităț ile publice se caracterizeaz ă prin implic ări
reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implic ări ce semnific ă echilibru prin
colaborare și control.
Raporturile Parlament – Executiv – în reglementarea constitu țională, pot fi examinate prin
implicarea legislativului în activitatea șefului de stat și a guvernului.
Astfel Parlamentul prime ște jurământul Pre ședintelui (art. 82(2)), poate prelungi mandatul
acestuia în caz de r ăzboi sau catastrof ă, poate hot ărî punerea sub acuzare a șefului de stat pentru
înaltă trădare (art. 84(3)), ascult ă mesajele șefului de stat, ratific ă tratatele interna ționale încheiate
de șeful de stat în condi țiile art. 91, aprob ă declararea de c ătre șeful statului a mobiliz ării parțiale
sau generale a forț elor armate (art. 92), încuviin țează instituirea stă rii de asediu sau a st ării de
urgență (art. 93), poate suspenda din func ție preș edintele României în cazul s ăvârșirii unor fapte
grave prin care acesta a înc ălcat prevederile Constituț iei (art. 95), stabileș te indemniza ția și
celelalte drepturi ale Pre ședintelui României (art. 101).
În ceea ce prive ște raporturile cu Guvernul vom men ționa îndeosebi c ă Parlamentul acord ă
votul de încredere asupra programului și a întregii liste a Guvernului (investitura, art. 103), retrage
încrederea acordat ă (art. 113, 114), poate cere informa ții și documente (art.111); prin deputa ți și
senatori se pot pune întreb ări și adresa interpel ări (art.112), apreciaz ă asupra r ăspunderii
Guvernului, poate cere urm ărirea penală a membrilor Guvernul ui (art. 109), abiliteaz ă Guvernul
pentru a emite ordonan țe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativ ă –
art.115).
Compatibilitatea calit ății parlamentare cu cea de membru al Guvernului constituie un aspect
al implicării reciproce. Bineîn țeles că și executivul se implic ă în activitatea legislativului. Astfel
Președintele României promulg ă legile, putând cere o singur ă dată reexaminarea legii (art. 77);
poate dizolva Parlamentul în condi țiile art. 89. Cât prive ște Guvernul, acesta are ini țiativă
legislativă (art. 74) poate solicita adoptarea cu procedur ă de urgen ță a proiectelor sau propunerilor
legislative (art. 76(3)), î și poate angaja r ăspunderea în fa ța Parlamentului asupra unui program, a
unei declara ții de politic ă generală sau a unui proiect lege (art. 114(1)).
Dacă privim raporturile dintre legislativ și executiv în ansamblul lor, observ ăm că alegerea
prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat atât a deputa ților senatorilor cât și a
Președintelui României, permite electoratului s ă realizeze chiar el un echilibru al op țiunilor politice,
care apoi se prelunge ște celor dou ă autorități publice, desigur aceasta este o șansă constituțională
opinează Ioan Muraru, valorificarea ei depinzând de influen ța partidelor în electorat și de puterea,
de nivelul de percepere din pa rtea electoratului a unei asemenea șanse[90,p.275].
74

75
Cât prive ște raporturile dintre legislativ și puterea judec ătorească ele trebuie apreciate cu
luarea în considerare a principiului independen ței judecătorilor și a supunerii lor numai legii (art.
124). Așa stând lucrurile interven ția în sfera justi ției a altor puteri cont ravine principiului
constituțional al statului de drept. Aceasta nu exclude îns ă anumite raporturi constitu ționale care
rezultă firesc din sistemul organiză rii statale a puterii. Mai întâi trebuie men ționat că organizarea și
funcționarea instan țelor judec ătorești se realizeaz ă potrivit legii (art. 126, 127, 128, 129,130).
Parlamentul este cel care stabile ște prin lege competen țe și proceduri pentru instan țele judecătoreș ti.
De altfel Constitu ția nominalizeaz ă numai Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie, sistemul judec ătoresc
fiind stabilit prin lege. Justi ția prin judecarea excep ției de neconstitu ționalitate, în condi țiile legii,
intervine practic în controlul Constitu ționalității legilor realizat de Curtea Constitu țională, care deș i
nu este component ă a sistemului judiciar, se interfereaz ă cu justiția în condi țiile art. 146, lit. d.
Echilibrul puterilor se realizeaz ă și în cadrul unor rapor turi dintre executiv și judecătoresc. Sunt de
menționat numirea judec ătorilor și a procurorilor de c ătre Preș edintele României în condi țiile art.
125 ș i 134, precum și contenciosul administrativ.
e) Independen ța justiției se constituie și ca un argument solid în motivarea afirma ției în
sensul căreia Constitu ția prevede echilibrul puterilor.
Constituția prevede c ă judecătorii sunt independen ți și se supun numai legii (art. 124(3)) și
potrivit legii sunt inam ovibili (art.125(1)).
f) Funcțiile șefului de stat aș a cum sunt prev ăzute prin Constitu ție argumenteaz ă în același
sens ( echilibrul puterilor). Astfel art. 80(2), stabile ște că în scopul respect ării Constituț iei și bunei
funcționări a autorităț ilor publice, Preș edintele României exercit ă funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate.
Din cele prezentate concluzion ăm că autoritățile publice colaboreaz ă, se controleaz ă, iar
activitățile lor se interfereaz ă de multe ori fiindc ă toate au un scop comun și anume acela al
realizării democra ției și consolid ării statului de drept.

§2.11 Principiul descentraliz ării administrative și al autonomiei locale în statul de drept
Revoluția francez ă din 1784 și revoluțiile secolului al -XIX- lea au inaugurat trecerea de la
conducerea centralizat ă la descentralizarea administrativ ă a țărilor din Europa.
Aceste transform ări au însemnat, transmiterea unei p ărți considerabile din atribuț iile,
competen țele și responsabilit ățile guvernului central, ale organelor din administra ția public ă
centrală către autorităț ile locale ale administra ției publice locale.
75

76
Acest transfer de autoritate de la nivel central spre cel local și regional se explic ă prin faptul
că dreptul colectivităț ilor locale de a- și administra de sine st ătător probleme de interes local este
cronologic anterior statului, apariț ia vieții administrative locale, precedând apari ția vieții
administrative centrale, întrucât co muna cu nevoile ei proprii a ap ărut înainte de na șterea statului,
cu interesele și problemele lui specifice[103,p.386].
Începând cu Declara ția francez ă a drepturilor omului și cetățeanului, odat ă cu apariția teoriei
separației puterilor în stat care au condus spre deta șarea executivului de legislativ, s-a pornit
procesul de constituire a unei administra ții publice, inclusiv locale, pe baza principiilor
democratice, în primul rând al descentraliz ării administrative.
Sistemul de drept romano – germanic (continental) la temelia c ăruia stau sistemul de drept
francez și sistemul de drept german a contribuit, la afirmarea sistemului de administrare
francez[103,p.386]. Dreptul colectivit ăților locale de a- și satisface interesele proprii f ără amestecul
autorităților centrale a fost influen țat de două doctrine economico – politice: școala individualist ă și
școala etatist ă.
Doctrina individualist ă numită și liberală, restrânge sfera de ac țiune a statului, atribuindu-i
prerogative ce țin de men ținerea ordinii publice și siguranței naționale, exercitarea justi ției, igiena
publică, construc ții și întreținerea căilor de comunica ție. Potrivit acestei doctrine, statul trebuie să
lase individului deplin ă și neîngrădită libertatea de dezvoltare; s ă stimuleze iniț iativa privat ă –
singura capabil ă să dea rezultate în domeniul produc ției. La baza concep ției individualiste st ă
convingerea c ă numai individul poate asi gura un veritabil progres so cial. Doctrina se rezum ă la
celebra formulă : „laissez faire, laissez passer”, ceea ce înseamn ă de fapt reducerea la minimum a
acțiunilor statului.
Statele care au mers pe aceast ă cale, au dezvoltat de-a lungul istoriei puternice sisteme de
administrare modern ă care servesc ast ăzi drept etalon de democra ție și prosperitate (Fran ța, Italia,
Anglia, Germania, S.U.A, etc.). Aceste țări au dat na ștere unor sisteme coerente de administrare
publică la temelia că rora au fost aș ezate principiile autonomiei și descentraliz ării administrative. Ca
entitate juridic ă autonomia locală variază în funcție de o serie de factori invariabili cum sunt:
tradiț ia istorică, cadrul geografic, resurse economice, gradul de instruire civic ă sau politic ă, nivelul
al reglement ărilor naționale și internaționale etc.[72,p.530 vol.2].
Foarte multe elemente ale sistemul ui de administrare francez au p ătruns în sec. XIX și în
Principatele Dun ărene. Ideea de autonomie local ă a fost stipulat ă pentru prima dat ă în România în
textul Regulamentelor organice care, într-o form ă incipientă a recunoscut numai pentru ora șe
dreptul de a se administra prin intermediul „sfaturilor or ășenești, alcătuite din m ădulări alese de
către însuși locuitorii acestor ora șe.
76

77
Convenț ia de la Paris din 1856 a preluat ideea aut onomiei locale, iar Statutul lui Alexandru
Ioan Cuza (adoptat la 1 aprilie 1864) a pus acest principiu în practic ă recunoscând personalitatea
juridică a județ elor și comunelor țării, înzestrându-le cu organe deliberative și executive alese și
instituind astfel o adev ărată administra ție modern ă pe plan local. Prima Constitu ție a României
adoptată în anul 1866 a înt ărit sensul autonomiei locale (p rin art. 4) pentru institu țiile județ ene și
comunale care îș i desfășurau activitatea în baza descentraliz ării administrative (art.107 și 108).
Constituția adoptat ă în 1923 prin art. 41 ș i 108 a fixat la rândul s ău, principiul dup ă care,
instituțiile județ ene și comunale î și desfășoară activitatea „în baza descentraliz ării administrative,
iar membrii consiliilor s ă fie aleși de către cetăț enii români, prin vot universal, egal, direct, secret,
obligatoriu și cu reprezentarea minorit ății, după formele prev ăzute de lege.
Descentralizarea reprezint ă un sistem de performanț e stabilite de capacitatea autorit ăților
locale. Ea poate fi conceput ă sub forma câtorva expresii practice de realizare:
a) ca delegare a unor atribu ții administrative pe plan lo cal în avantajul reprezentan ților aleși;
b) ca divizare a muncii administrative, organiza te pe pluralitatea centr elor decizionale de
autonomie, adic ă varietatea de organisme locale dotate cu personalitate juridic ă;
c) ca un m ănunchi de tehnici prin care o persoan ă juridică poate dori s ă instituie o alt ă
persoană juridică , distinctă de ea conferindu-i drep tul la gestiunea autonom ă a intereselor
proprii(105).
Principiul descentraliz ării presupune câteva condi ții prealabile:
– recunoa șterea unei categorii de interese locale distincte de cele na ționale;
– calitatea de persoan ă juridică a colectivit ăților locale atrage dup ă sine deținerea de resurse
și patrimoniu propriu, de autonomie financiar ă, elemente indispensabile în vederea satisfacerii
intereselor generale ale colectivit ăților locale;
– desemn area prin vot universal a autorit ății reprezentative c ăreia colectivitatea local ă îi va
încredința administrarea treburilor publice;
– independenț a autorităților publice reprezentative locale în vederea gestion ării chestiunilor
de interes local prin adoptarea de acte juridice necesare realiz ării atribuțiilor ce le revin conform
legii;
– exercitarea unui contro l de stat asupra legalit ății realizării autonomiei locale.
Atunci când vorbim de descentr alizare în general, trebuie s ă avem în vedere c ă aceasta
reprezintă mai înainte de toate, repunerea complet ă a principiilor democra ției la baza doctrinei
filosofice și a structurilor statului de drept, ceea ce consider ăm că este valabil și în cazul statului
român, odat ă cu intrarea în vigoare a Constitu ției din 1991.
77

78
Descentralizarea se exprim ă prin două forme: descentralizarea teritorial ă (administrativ ă) și
descentralizarea tehnic ă. Descentralizarea teritorial ă presupune realizarea au tonomiei în cadrul unei
colectivități teritoriale sau altf el spus a unei unit ăți administrativ – teritoriale caracterizate prin
existenț a unor autorit ăți locale alese, având competen ță materială generală.
Descentralizarea este regimul care permite na șterea unei unit ăți autonome care realizeaz ă
democrația locală, în contextul existen ței problemelor spec ifice ale colectivit ății locale.
Descentralizarea teritorial ă nu presupune independen ța colectivit ăților locale fa ță de statul în care
ele sunt organizate. Ca atar e având în vedere dependen ța față de stat autorit ățile centrale î și exercită
dreptul de a supraveghea activitatea colectivit ăților locale printr-o anumit ă formă de control,
denumită tutelă administrativ ă. Termenul de tutel ă a căpătat cu timpul alt con ținut fiind înlocuit prin
acela de control jurisdicț ional care are dr ept obiect doar verificarea legalit ății actelor, nu și
oportunitatea acestora[79,p.316].
Descentralizarea tehnic ă desemneaz ă acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public
determinat, c ăruia i se confer ă personalitate juridic ă. Descentralizarea tehnic ă se realizeaz ă prin
constituirea unor institu ții publice sau a unor institu ții de utilitate public ă care au dobândit
personalitate juridic ă și care au la baz ă proprietatea privat ă a statului ori a unor persoane fizice și
juridice. În opinia unor autori, descentralizarea poart ă un caracter dublu: politic și
administrativ[105,p.13].
Din punct de vedere politic, descentralizarea reprezint ă o institu ție liberal ă chemată să
formuleze și să garanteze exercitarea libert ăților locale. O prim ă expresie a descentraliz ării politice
se conține în mecanismul alegerilo r locale care desemnează autoritățile locale, deci genereaz ă
democrația la nivel local. Din punc t de vedere administrativ descentralizarea reprezint ă un principiu
eficient de gestionare a intereselor locale, iar agen ții însărcinați cu gestiunea lor c unosc bine nevoile
și condiț iile locale, deci ei pot rezolva cel mai bine și cel mai eficient aceste probleme. Autonomia
locală și descentralizarea administrativ ă au devenit principii de finitorii care atrag dup ă sine
reprezentarea local ă cu ajutorul că reia colectivit ățile locale administreaz ă de sine st ătător o parte
importantă a treburilor publice. Autonomia local ă nu poate fi însă acceptată ca un regim de total ă
independen ță, ca o izolare a organelo r de administrare publică locală de organele centrale ale
administra ției de stat. Autonomia local ă nu poate îmbr ăca înțelesul independen ței acordate unei
colectivități politice. Ea este conceput ă mai degrab ă ca o putere de decizie liber ă, ca o facultate
conținută în autoritatea de a decide într-o anumit ă sferă de atribu ții locale în care interesele locale
trebuie s ă fie reglementate ș i girate sub contro lul unei autorit ăți superioare. Autorit ățile
administra ției publice locale nu au putere de decizie politic ă majoră, ci își desfășoară activitatea
78

79
conform legisla ției neputându-se sustrage”tutel ei administrative” exercitate prin supraveghere de
autoritățile centrale.
Dacă ne referim, stricto senso, la principiile fundamentale de organizare și funcționare a
autorităților administra ției publice locale din România vom releva mai întâi, c ă unele dintre acestea
sunt formulate expres de dispozi țiile Constitu ției, altele de cele al e Legii nr. 215/2001 privind
administra ția publică locală[10].
Astfel potrivit dispozi țiilor art. 120 din Constitu ția României și 109 din Constitu ția
Republicii Moldova „administra ția publică din unitățile administrativ – teritoriale se întemeiaz ă pe
principiul autonomiei locale și pe cel al descentraliz ării serviciilor publice. Administra ția publică în
unitățile administrativ – teritoriale se organizeaz ă și funcționează în temeiul principiilor autonomiei
locale, descentraliz ării serviciilor publice, al eligibilit ății autorităților administra ției publice locale,
al legalităț ii și consultării cetățenilor în solu ționarea problemelor local e de interes deosebit”.
Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat na țional, unitar și
indivizibil se precizeaz ă în art. 2, alin.2 al Legii 215/2001 și în art.109 al șin.3 din Constitu ția
Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, autonomia local ă reprezint ă un complex de atribu ții specifice
organelor de administrare publică locală , necesare pentru a gestiona și administra în numele și în
interesul colectivit ăților locale pe care le reprezint ă treburile publice în condi țiile legii și se află sub
controlul statului privind exercitarea acestora. Problemele locale, de competen ța autorităților locale
nu pot fi decât numai de ordin admini strativ, nu legisla tiv, ceea ce înseamn ă că o comună sau un
județ în baza autonomiei locale, nu poate recurge la modificarea structurii administrative (aceasta
fiind stabilit ă prin lege) și nici nu poate cr ea alte autorit ăți administrative în afara celor prev ăzute de
lege. Problemele administrative locale nu au nimic în comun și nu pot fi extrapolate la cele ce
privesc federalismul statal cum încearcă unii să acrediteze ideea sau s ă o pună în practic ă. Susținem
opinia autorului Mircea Preda care apreciaz ă că indiferent de natura federal ă sau unitară a statului,
colectivitățile sale locale sunt structurate în toate statele lumii, din punc t de vedere administrativ pe
două sau trei nivele[109,p.282-283].
Regiunea nu poate s ă reprezinte ca atare, decât o colectivitate teritorial ă descentralizată ,
intermediar ă între comun ă și stat, cu competen țe în domeniile stabilite prin lege. Deci, „autonomia
regională” nu este decât expresia aplic ării principiului autonomiei lo cale la nivel de regiune,
nicidecum o form ă (chiar ș i incipient ă) de federalizare, vocal ă prin „mi șcări de populaț ie” în
vederea compactiz ării acelei regiuni cu popula ție majoritar ă de o anumit ă naționalitate, adică a
constituirii unei „regiuni autonome”.
Dacă toate grup ările etnice din stat ar dori s ă se izoleze în „regiuni autonome”, oare cum ar
mai putea fi acel stat guvernat?
79

80
Statul român recunoaș te, astfel că în interiorul s ău există colectivit ăți locale care se
administreaz ă prin aleșii săi și prin for țe proprii dar sub controlul jurisdic țional al legalit ății, de
către autorit ățile statale. Consacrarea înfiin țării, prin norm ă constitu țională , a autorit ăților
administra ției publice locale, ca și a principiilor pe baza c ărora acestea se organizeaz ă și
funcționează (art. 120 din Constitu ția României), confer ă garanț ie stabilității lor, întrucât tot numai
prin astfel de norme, autoritatea legiu itoare le va putea modifica sau suprima.
Normele de recunoa ștere a existen ței colectivit ăților locale autonome ș i a regulilor de
funcționare a autorităț ilor administra ției publice locale autonome, cuprinse în Constitu ție sunt în
același timp și primele izvoare juridice ale subordon ării acestora ideii unit ății statului, deoarece ele
nu există decât dac ă sunt recunoscute în ordinea juridic ă a statului[109,p.283].
Convenț ia European ă a Autonomiei Locale recunoa ște necesitatea unui control administrativ
asupra ac țiunii colectivit ăților locale, care trebuie reglementat numai prin lege sau prin constitu ție,
fiind un control de legali tate, nu de oportunitate.
Manifestarea autonomiei locale pres upune respectarea câtorva reguli de baz ă și anume:
manifestarea în limitele competen ței materiale și teritoriale, legal stabilit ă; respectul fa ță de lege și
de interesul na țional; respectul față de interesul altei colectivit ăți locale și respectarea Programului
de guvernare acceptat de Parlament, întrucât princi piul autonomiei locale nu se poate asigura în
afara politicii Guve rnului concretizat ă în conducerea general ă a administra ției publice, indiferent
de nivelul la care se realizeaz ă aceasta.
Examinând atent sistemul administra ției publice existent atât în România, cât și în
Republica Moldova putem concluziona c ă actualul sistem administrativ cuprinde o îmbinare a
sistemelor clasice de fundamentare a rela țiilor dintre autorit ăților centrale și cele locale. În
administra ția publică actuală întâlnim atât elemente de centralizare, dar și elemente foarte puternice
de autonomie locală și unele elemente de tutel ă administrativ ă, cadrul general fiind îns ă acela al
realizării unui sistem democratic de natură a permite o larg ă manifestare a creativit ății locale
eficace. Administra ția public ă locală conform dispozi țiilor constitu ționale pune în eviden ță
existența a două componente: serviciile publice centrale, descentr alizate la nivelul unit ăților
administrativ – teritoriale, inclusiv prefectul pe care îl consider ăm serviciu desconcentrat –
reprezentant al Guvernului, ce formeaz ă administra ția teritorial ă (locală a statului, numită ) și
autoritățile administrative autonom e ale comunelor, ora șelor, județ elor care constituie administra ția
publică locală (aleasă).
În conformitate cu prevederile Constitu ției, autorit ățile administra ției publice prin care se
realizează autonomia locală la nivelul comunelor și orașelor sunt consili ile locale alese și primarii
aleși în condi țiile legii. Ca reprezentant al Guvernului, prefectul asigură realizarea intereselor
80

81
naționale, respectarea legilor și a ordinii publice, controlul cu privire la legalitatea actelor
administrative ale autorit ății publice locale și dispune luarea m ăsurilor corespunz ătoare pentru
prevenirea infrac țiunilor și apărarea drepturilor cet ățenilor etc.
Autonomia local ă privită exclusiv din punct de vedere ad ministrativ, nu apare decât ca o
ultimă treaptă de dezvoltare a descentraliz ării administrative. A șadar descentralizarea este un sistem
care implic ă autonomia local ă.
După cum subliniaz ă profesorul Mir cea Preda, legisla ția română în materie poate fi apreciat ă
ca profund democratic ă, instituind pentru autorităț ile locale autonome, un regim de larg ă
autonomie, care ră spunde pe deplin exigen țelor și principiilor statului de drept și se racordeaz ă în
totul la legisla ția statelor europene cu o eficientă administra ție publică[109,p.281-280]. Consideră m
că în activitatea practic ă aceasta trebuie s ă fie aplicat ă în mod corect, în consens cu scopul și
finalitățile dorite de legiuitor. Realizar ea în concret a acesteia este poate elementul definitoriu în a
statua existen ța uni regim accentuat de autonomie administrativ ă, specific ă statului de
drept[72,p.536].
În ceea ce prive ște consultarea cet ățenilor în solu ționarea problemelor locale de interes
deosebit noi consider ăm că este necesar ă adoptarea unor norme juridice, care s ă aibă forța juridică
a legii, care s ă stabileasc ă printre altele problemele în leg ătură cu care se poate organiza
referendumul, normele procedurale de desf ășurare, for ța juridic ă și efectele rezultatului,
obligațiile autorităț ilor publice, garan țiile juridice ale organiz ării și desfășurării sale corecte inclusiv
finalizarea soluț iei care i-a constituit obiectul.
Referitor la principiul autonomiei locale și al descentraliz ării serviciilor publice în
Republica Moldova noi consider ăm că s-a întârziat punerea în practic ă a reformelor în domeniul
administra ției publice locale din diferite motiv e de ordin subiectiv (considera ții politice, economice
sau psihologice) și acest lucru a adus enorme prejudi cii atât reformelor promovate, cât și autorității
administrative centrale la nive l regional. Principala problem ă a dezvoltă rii locale, în Moldova aș a
cum observ ă prof. Victor Popa, o constituie faptul c ă adevăratele reforme înc ă nu s-au
înfăptuit[105,p.62]. Decizi a de conservare a vechii organiz ări administrativ – teritoriale de pe
timpul U.R.S.S., paralel cu adoptarea unei legi ap arent compatibile cu standardele europene în
materie de autonomie local ă și descentralizare au complicat ecua ția reformării acestui domeniu. De
asemenea principiile constitu ționale de autonomie local ă și descentralizare, desconcentrare a
serviciilor publice nu au fost înt ărite prin promovarea unor reforme instrumentale cum sunt de
exemplu, autonomia financiar ă și cea a patrimoniului local. Legea privind administra ția publică
locală din Republica Moldova reproduce reglement ările constitu ționale privind principiile care
organizeaz ă administra ția publică locală.
81

82

§2.12 Principiul independen ței justiției în statul de drept
Ideea statului de drept este indisolubil legat ă de rolul justi ției, de promovarea legalit ății în
activitatea organelor de stat, de ap ărarea ferm ă a drepturilor și libertăților cetățenilor. Referindu-se
la adevărata semnifica ție și la implica țiile profunde ale conc eptului de stat de dr ept, profesorul Ion
Deleanu sublinia, într-o apreciere cât se poate de reu șită că „ printr-un original circuit (feed – back),
dreptul odat ă creat se impune st atului – el însu și subiect de drept asemenea altor subiecte.
Pentru a avea for ța de a se impune câteva minime condi ții sunt indispensabile: postularea
prin normele dreptului a unor valori morale și politice autentice și persuasive pentru societatea
civilă globală și pentru individ; instaurarea unei ambian țe democratice; consolidarea principiului
responsabilit ății statului; institu ționalizarea unor mijloace de control eficiente asupra activit ății lui;
instituirea unei ordini juridice coerente și stabile; promovarea stric ă a principiului legalit ății și a
principiului constitu ționalității; transformarea omului în re per axiologic car dinal[38,p.113]. În
sistemul separa ției puterilor, puterii judec ătorești îi revin o serie de atribu ții esențiale în garantarea
bunei func ționări a tuturor mecanismelor statului, a garant ării drepturilor și libertăților cetățenilor.
Acționând ca un factor de echilib ru între puterea legislativ ă și puterea executiv ă, puterea
judecătorească este chemat ă să repare orice eventuale disfunc ționalități în sistemul separa ției
puterilor, să permită prin mijloacele specifice repararea unor nedrept ăți, eliminarea oric ăror abuzuri
nedorite de putere, garantând totodat ă suprema ția legii ș i contribuind la f ăurirea unei imagini
convingătoare cu privire la principiile și valorile democra ției. Încă din antichitate conceptul de
justiție a fost asociat cu ideea de dreptate, cu lichidarea oric ăror abuzuri, cu posibilit ățile de a i se
asigura cet ățeanului simplu accesul la împ ărțirea corect ă a dreptății,( „Jus est ars boni et aequi”
spune un vechi adagiu latin). Reg imurile totalitare de toate nuan țele au căutat să umbreasc ă rolul
puterii judec ătoreș ti și să o transforme într-o simpl ă anexă a puterii executive, s ă constrâng ă
judecătorii, sub pretexte ideologice sau ale unei „ra țiuni de stat”, s ă se abată de la îndatoririle lor
firești și să pronunț e dreptatea în spiritul an umitor interese politice. În țările democratice, rolul
justiției este deosebit de important în garantarea institu țiilor statului de drept, în promovarea
libertăț ilor, în eliminarea oric ăror vestigii ale politicii de arbitrar și corupție.
Justiția și-a îmbog ățit conținutul, ea privind direct chiar exerci țiul puterii politice, în sensul
efectuării controlului asupra modului cum guvernan ții acționează în limitele constitu ției și dreptului,
adică în realizarea prin cipiului legalit ății.
Statul de drept, precizeaz ă profesorul Ioan Muraru a devenit de neconceput f ără justiție. Ne
raliem acestei opinii, deoarece lipsa justi ției veritabile ar însemna arbitrariu și nedreptate. Dac ă
viața socială trebuie s ă se desfășoare potrivit constitu ției, legilor, în mod firesc trebuie s ă existe o
82

83
funcție (o putere, o autoritate) care s ă le cunoască și să le poată interpreta și aplica concret atunci
când sunt înc ălcate, când drepturile și libertățile cetăț enilor sunt pericl itate, neglijate.
Această funcție a fost ș i este încredin țată unei autorităț i (puteri) distincte, investit ă cu puteri
statale care-i dau eficien ță și care trebuie s ă fie independent ă și imparțială. De altfel este cunoscut si
admis că nu poț i fi judecător în propria cauz ă, pentru că nu poț i fi nici independent, nici impar țial.
Actul de justi ție poate fi înfă ptuit numai de un al treilea și imparțial[90,p.458-459].
Conceput ă astfel, ca o func ție realizat ă independent și imparțial, justiția s-a impus ca o idee
și realitate în care oamenii cred, pentru c ă-i poate ap ăra atunci când drepturile și interesele legitime
le sunt înc ălcate. „ Fiat justi ția pereat mundus (justi ția să-și urmeze cursul ei, chiar dac ă lumea ar fi
să piară ) a devenit dictonul preferat în leg ătură cu justiția”. Semnifica ția acestui dicton este aceea
că precum ve șnica dreptate a Du mnezeirii e neclintit ă în fermitatea ei, dezv ăluindu-se în orice
condiții, chiar ale pr ăbușirii întregii lumi, tot a șa judecătorul care se ocup ă de un anume caz trebuie
să-l ducă la bun sfârș it și să-l rezolve dup ă cum îl îndeamn ă știința și conștiința, chiar dac ă între
timp ar veni sfâr șitul lumii cu toate groz ăviile sale (Werner Bergengruen).
Împărțirea dreptăț ii în mod corect, reprezintă în fond dovada esen țială a atașării unei țări sau
alteia de marile principii ale democraț iei interna ționale.
Este constatat c ă rolul cu adev ărat eficace al puterii judec ătorești este condi ționat de
garantarea inamovibilit ății judecătorilor, de mecanisme clare și eficace de garantare a drepturilor
procesuale, de accesul f ără discrimin ări al tuturor la instan țele judec ătorești, de posibilit ățile
recunoscute oric ărui cetățean care se simte nedrept ățit să apeleze la serviciile justi ției.
Imixtiunea arbitrar ă a executivului în treburile justi ției a constituit întotdeauna o piedic ă în
calea exercită rii funcțiilor instan țelor judec ătorești. Amestecurile de orice fel și sugestiile date
judecătorilor de a judeca într-un fel sau altul au um brit ideea de dreptate, diminuând valoarea uneia
dintre cele mai importante func ții ale statului și reducând pe slujitorii s ăi la poziț ia modest ă a unor
simpli func ționari. Revitalizarea ideilor statului de drept și garantarea unei autentice democra ții
sunt prin urmare, de nedesp ărțit de restabilirea prestigiului puterii judec ătorești, de garantarea
eficienței mecanismelor sale, de înl ăturarea oric ăror condiții care ar ș tirbi sau ar diminua prestigiul
judecătorilor, de a-i face dependen ți de anumite for țe politice[52,p.63]. Sub aces t aspect este de
menționat că toate constitu țiile democratice acord ă un rol esen țial puterii judec ătorești, se refer ă la
supremația legilor, garanteaz ă inamovibilitatea judec ătorilor, stabilesc mecanisme clare și eficiente
pe care cetăț enii le pot folosi spre a se adresa justi ției și a obține din partea acesteia garantarea
respectă rii drepturilor lor. În statul de drept unul din mijloacele cele mai importante și mai eficiente
pentru asigurarea protec ției și respectului drepturilor om ului îl constituie justi ția. Aceasta prin
83

84
definiție trebuie s ă garanteze drepturile cet ățenilor împotriva oric ăror abuzuri, sanc ționând pe cei
vinovați de încălcarea legii și restabilind în toate cazurile drepturile ce au fost înc ălcate.
Chiar dac ă aceste lucruri par ast ăzi firești nu întotdeauna justi ția a avut atât de clar stabilit
profilul activit ăților sale, al sarcinilo r pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă.
Marele diplomat român Nicolae Titulescu, care a fost și un mare jurist, a ar ătat cu mult ă
claritate c ă : „Sub abstrac țiunea legilor se mi șcă oameni și a-i sacrifica unui exces de logic ă
înseamnă a zice: Omul este f ăcut pentru lege, iar nu legea pentru om, ceea ce e
absurditate”[122,p86]. În acest sens profesorul Mircea Djuvara ar ăta că „ regula de drept exist ă cu
scopul de a ocroti voin ța fiecăruia din noi, să putem să urmărim, prin concep ția pe care o avem,
idealurile morale care ne convin, în cadrul idealulu i moral al societ ății respective[45,p.218]. De
asemenea profesorul Mircea Djuvara care releva ideea c ă în practic ă se poate produce o îndep ărtare
a instituțiilor juridice de la ro lul lor firesc, precizeaz ă: „prima sarcin ă a dreptului constitu țional și în
special a legiuitorului în asemenea materie, este s ă caute ca o asemenea deosebire între institu țiuni
și realități, să fie cât se poate de mic ă, fără nădejdea îns ă ca vreodat ă să poată ajunge a acoperi acest
abis, care prin natura lucrurilor exist ă în orice institu țiune de drept[43,p.90]. Scopul dreptului este
ocrotirea personalit ății morale a fiec ăruia din noi, în aș a fel încât s-o pun ă în posibilitatea s ă
urmărească propriile idealuri morale în mod nestânjenit și în condiț iile cele mai favorabile. De aici
reiese așa cum preciza Mircea Djuvara, c ă nu poate s ă fie cum se crede de multe ori, o contradicț ie
între drept și morală.
Nu este posibil s ă concepem dreptul ca lu crând împotriva moralit ății, ci dimpotriv ă dreptul
are ca scop îns ăși moralitatea”. Dreptul întreg este puterea în ac țiune a moralit ății în așa fel încât
fiecare personalitate s ă-și poată desfășura activitatea nestânjenit ă și în condi țiile cele mai prielnice,
în societate[45,p.218]. Numai a șa spunem noi se pot respecta drepturile și libertățile oamenilor într-
un stat de drept, în care justi ția veghează la garantarea acestora și la respectarea ordinii de drept.
Activitatea jurisdic țională are un con ținut și principii care o diferen țiază de legislativ și
executiv, dar o și integreaz ă într-o viziune sistematic ă în ansamblul activit ăților statale. Aceasta are
loc pentru simplul motiv c ă puterea jurisdic țională este o parte a organiz ării statale a puterii
politice. Profesorul Ioan Muraru apreciaz ă că „statul de drept implic ă obligativitatea respect ării și
aplicării constitu țiilor și legilor”.
Judecă torul interpreteaz ă legea și o aplică, dar nu creeaz ă drept. El aplic ă dreptul creat de
către parlament, el nu poate înl ătura o lege pe motiv c ă nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale
sau pur sentimentale, ș tiut fiind c ă „dura lex sed lex[90,p.460]. Justi ția, în general activitatea
jurisdicțională, este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera și spiritul Constitu ției precum și a
legilor, obiceiului, conven țiilor și contractelor. În sistemul separa ției puterilor, sistem propriu unui
84

85
stat de drept, judec ătorii pentru s- și îndeplini sarcinile de mare r ăspundere, ce le revin trebuie s ă fie
independen ți și să se supună numai legii. Constitu ția României din 1991 precizeaz ă (în art. 125)
statutul judec ătorilor ar ătând că judecătorii sunt numi ți de pre ședintele României; ei sunt
inamovibili potrivit legii. În ceea ce prive ște judecă torii Înaltei Cur ții de Casaț ie și Justiție,
Constituția consacr ă inamovibilitatea lor numai pe termenul pe care sunt numi ți, respectiv pe o
perioadă de 6 ani. Ei pot fi reînvesti ți după terminarea mandatului lor.
În legătură cu statutul judec ătorilor facem precizarea c ă „potrivit prevederilor
constituționale, funcț ia de judec ător este incompatibil ă cu orice alt ă funcție publică sau privat ă cu
excepția funcț iilor didactice din înv ățământul superior (art. 125, alin. 3 din Constitu ția României și
art. 116 alin 7 din Constitu ția Republicii Moldova). Ra țiunea acestei prevederi const ă în dorința de
a asigura condiț ii pentru înf ăptuirea independen ței persoanelor care func ționează în magistratur ă.
Dacă s-ar fi acceptat sistemul ca judec ătorul să poată îndeplini și alte func ții, ar fi existat dubii
asupra obiectivit ății sale în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi putut exercita presiuni sau
influențe. Prin consacrarea incompatibilit ății funcției de judec ător cu orice fel de func ții publice sau
private sunt create condi țiile pentru asigurarea unei obiectivit ăți și o real ă independen ță a
judecătorilor în exercitarea atribu țiilor ce le revin. În conform itate cu prevederile Constitu ției
Romaniei, justi ția se realizeaz ă prin Înalta Curte de Casa ție și Justiție și prin celelalte instan țe
judecătorești, care sunt stabilite de lege.
Este interzis ă înființarea de instan țe extraordinare. În leg ătură cu acest aspect, în cadrul
Constituantei s-a ridicat problema instan țelor militare existând și propuneri privind desfiin țarea lor.
După o analiză minuțioasă s-a considerat c ă tribunalele militare nu sunt tribunale „extraordinare”ci
tribunale speciale.
Referindu-ne la rolu l sporit al justi ției în statul de drept nu putem s ă nu remarc ăm
preocupările ce vizeaz ă implicarea tot mai puternic ă a justiției în combaterea fenomenelor
antisociale. Al ături de m ăsurile privind înt ărirea rolului justiț iei și asigurarea unei mai bune
administră ri a actului de dreptate, în țara noastră este încă î n c u r s u n p r o c e s d e p e r f e c ționare
continuă a legislației, în măsură să garanteze respectarea ne știrbită a principiilor statului de drept,
garantarea eficientă și asigurarea respect ării tuturor drepturilor cet ățenilor.
Cât prive ște raporturile dintre legislativ și puterea judec ătorească ele trebuie, apreciate cu
luarea în considerare a principiului independen ței judecătorilor și a supunerii lor numai Legii (art.
124, alin 3). A șa stând lucrurile interven ția în sfera justi ției a altor puteri contravine principiului
constituțional al statului de drept. Aceasta nu exclude îns ă anumite raporturi constitu ționale care
rezultă firesc din sistemul organiză rii statale a puterii. Mai întâi trebuie men ționat că organizarea și
funcționarea instan țelor judecă torești se realizeaz ă potrivit legii.
85

86
Parlamentul este cel care stabile ște prin lege competen țe și proceduri pentru instan țele
judecătorești. De altfel Constitu ția României nominalizeaz ă numai Înalta Curte de Casa ție și
Justiție, sistemul judecă toresc fiind stabilit prin lege.
Justiția prin judecarea excep ției de neconstitu ționalitate, în condi țiile legii, intervine practic
în controlul constitu ționalității legilor realizat de Curtea Constitu țională, care deș i nu este
component ă a sistemului judiciar, se interfereaz ă cu justiția în condi țiile art. 146, litera d. Echilibrul
puterilor se realizeaz ă astfel ș i în cadrul unor raporturi dintre executiv și judecătoresc.
Sunt de men ționat in acest sens numirea judec ătorilor și a procurorilor de c ătre Președintele
României în condi țiile art. 125 și 134, precum și contenciosul administrativ.
Independen ța justiției constituie și ea un argument solid în motivarea afirma ției, în sensul
căreia Constitu ția prevede echilibrul puterilor. Constitu ția prevede c ă judecătorii sunt independen ți
și se supun numai legii (art. 124(3)) și potrivit legii sunt inamovibili (art.125(1)).
În Republica Moldova rolul principal în înf ăptuirea justi ției îl au organele judec ătorești
care solu ționează litigiile civile, penale și de altă natură și conform Constituț iei puterea
judecătorească este realizat ă prin Curtea Suprem ă de Justi ție, prin Cur țile de Apel ș i prin
judecătorii (art. 115). Puterea judec ătorească se bucur ă de autoritate și prestigiu în virtutea
funcțiilor pe care le îndepline ște în edificarea statului de drept.
Autoritatea judec ătorească se întemeiază și funcționează bazându-se pe principii unice și
generale în baza c ărora ea se înf ăptuiește :
– accesul liber al tuturor cet ățenilor la justi ție;
– dreptul cet ățeanului de a ataca orice hot ărâre a instan ței de fond la instan țele superioare;
– competen ța și profesionalismul judec ătorilor;
– eficiența mecanismului de solu ționare a cauzelor;
– independen ța autorităț ii judecă torești;
Independen ța autorității judecătorești reprezintă un mijloc de protec ție a drepturilor legale,
care dau siguran ța și liniștea membrilor societ ății, indiferent dacă este vorba de drepturile
fundamentale ale omului sau de securitatea juridic ă în raporturile economice.

§2.13 Principiul protec ției drepturilor și libertăților fundamentale ale cet ățenilor
în statul de drept
Toată construc ția european ă complex ă de la nivelul local de baz ă și până la nivelul
suprastatal unional, alc ătuind un „bloc public”, complex, este centrat ă pe ideea afirm ării și
garantării drepturilor omului. În țelegerea deplinei semnifica ții a institu ției drepturilor omului,
86

87
presupune o cunoa ștere a ideilor umaniste care au postulat înc ă din cele mai vechi timpuri.
Perceperea sensului exact al institu ției juridice a drepturilor omului implic ă o înțelegere a
semnifica ției filosofice a acestor drepturi, indispensabil ă desluș irii conținutului verbal – politic al
oricăror reglement ări normative în aceast ă materie, constituind un principiu fundamental în
edificarea statului de drept.
Administra țiile locale, autorit ățile statului, structurile comunitare au menirea s ă îl serveasc ă
pe cetăț ean și să îi apere drepturile. Individul atunci când intr ă în contact cu o autoritate public ă,
indiferent de nivelul s ău, trebuie s ă fie protejat și să dispună de mijloace eficiente pentru a- și apăra
drepturile. V ătămarea unui drept, produs ă de o autoritate administrativ ă locală poate fi reparat ă fie
adresându-se acelei autorit ăți, fie instan țelor jurisdic ționale ale statului, astfel încât individul
dispune de că i efective, în trepte, pentru a- și apăra drepturile. Dac ă nu obț ine dreptate pe plan
național, se poate adresa și jurisdicțiilor europene.
În cazul în care violarea drepturilor provine de la stat, dup ă epuizarea c ăilor interne de atac
există posibilitatea de a se recurge la contenciosul european. Autorit ățile locale ș i naționale pot fi
cenzurate, în ultim ă instanță, de un nivel superior, independent și imparțial. Jurisdic ția instanțelor
naționale exist ă din totdeauna , dar competen ța obligatorie a tribunalelor eu ropene este expresia noii
concepții din partea statului asupra suveranit ății sale în raport cu drepturile omului. La nivel
european o v ătămare ce provine de la aceste autorit ăți nu mai poate fi supus ă unui nivel superior, ci
se rezolv ă la același nivel. Consiliul Europei și Uniunea European ă se așează fiecare pe ideea
consacrării și garantării drepturilor omului și constituie un mecanism complex ce are ca nucleu
Convenț ia european ă a drepturilor omului și Curtea European ă a drepturilor omului. Conven ția
europeană a drepturilor omul ui a devenit o par țială Constitu ție a Europei (dintre cele dou ă părți
clasice ale unei constitu ții lipsind cea relativ ă la sistemul institu țional de organizare politică ) iar
organul care o gardeaz ă poate fi asimilat unei Cur ți Constitu ționale Europene, pentru protejarea
drepturilor fundamentale[107,p.333]. În acest mecanism Uniunea European ă s-a integrat ca o
structură distinctă de statele membre în mod treptat. Aceasta deoarece, spre deos ebire de structurile
Consiliului Europei, autorităț ile comunitare au puteri suprana ționale, actele lor obligatorii
integrându-se direct ordinii juridice inte rne, producând direct efecte juridice fa ță de subiectele din
ordinile juridice na ționale, deci putându-le leza direct drepturile și libertățile. Respectarea
drepturilor omului de c ătre statele membre ale Uniunii Europene, este asigurat ă atât de Curtea
European ă a Drepturilor Omului cât și de Curtea de justi ție a Comunităț ilor Europene și respectiv
respectarea dreptur ilor omului de îns ăși Uniunea European ă, prin organele sale. Ideea respect ării
drepturilor fundamentale este un principiu ce stă la baza construc ției statului de drept.
87

88
Curtea de Justi ție a Comunit ăților Europene a statuat c ă respectarea drepturilor
fundamentale face parte integrant ă din principiile generale de drept a c ăror respectare este asigurat ă
de Curte, iar salvgardarea acestor drepturi trebuie să fie asigurat ă în cadrul structurii și obiectivelor
Comunității. De asemenea Curtea a ar ătat că ea se inspir ă din tradi țiile constitu ționale comune ale
statelor membre și nu admite m ăsuri incompatibile cu drepturi le fundamentale garantate de
constituțiile acestor state, instrumentele interna ționale privind protec ția drepturilor omului la aceste
state putând furniza indica ții de care ea s ă țină cont în cadru l comunitar[80,p.115].
Actul Unic European subliniaz ă în preambul c ă statele semnatare decid s ă promoveze
împreună democraț ia, bazându-se pe drepturile fundamentale recunoscute în constitu țiile și legile
statelor membre în Conven ția european ă a drepturilor omului și în Carta social ă european ă.
Tratatul asupra Uniunii Europene dispune c ă Uniunea European ă respectă drepturile
fundamentale a șa cum sunt garantate prin Conven ția european ă a drepturilor omului și așa cum
rezultă din tradi țiile constitu ționale ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului
comunitar. Conven ția european ă a drepturilor omului va deveni, în calitate de cartă a drepturilor
omului, o constitu ție și pentru Uniunea European ă, iar Curtea European ă a Drepturilor Omului va
deveni și ea o curte constitu țională pentru Uniunea European ă.[88,p.212].
Trebuie s ă facem precizarea c ă ordinea juridic ă comunitară , creează pentru cetăț enii statelor
membre nu numai obliga ții, dar și drepturi specifice.Statul de drept în acest context comunitar
european trebuie s ă respecte și să apere drepturile omului în conformitate cu legisla ția european ă.
Tratatul asupra Uni unii Europene creeaz ă cetățenia Uniunii Europene în favoarea na ționalilor
statelor membre ale Uniunii Europene având caracter automat. Astfel ei se bucur ă de drepturi
politice și civile speciale. Aceste dr epturi sunt: dreptul de vot ș i dreptul de eligibilitate în
Parlamentul European, inclusiv în statul în care rezid ă, chiar dac ă nu are cet ățenia lui, dreptul de vot
și dreptul de eligibilitate în alegerile municipale, în statul de reziden ță, chiar dac ă nu are cet ățenia
acestui stat; dreptul la liber ă circulaț ie și sejur pe teritoriul statelor membre, dreptul de peti ție la
Parlamentul European, dreptul de a se plânge Medi atorului numit de Parlamentul European, dreptul
de protecț ie în state ter țe, din partea autorit ăților diplomatice și consulare ale unui stat membru,
dacă propriul s ău stat nu este reprezentat[29,p.55-56]. Protec ția acestor drepturi specifice, în cadrul
comunitar, este asigurat ă în principal de Curtea de Justi ție, precum și de Parlament și de Mediator.
În literatura de specialitate se afirm ă că drepturile civile sunt cele care se situeaz ă în centrul
drepturilor fundamentale constitu ționale și în acela și timp formeaz ă nucleul drepturilor omului.
Drepturile civile sunt definite ca drepturi politice universale, existente într-o societate și
reprezentând modalit ățile de acțiune sau de tratament recunoscute și consacrate de lege pentru
fiecare cet ățean. În dezbaterile contemporane observ ăm că se ridic ă problema privind
88

89
“multiplicarea” drepturilor omului și în mod deosebit probleme legate de drepturile omului din cea
de-a treia și a patra genera ție (dreptul la mediu, la dezvoltare, la pace).
Pe parcursul ultimului deceniu România și Republica Moldova au subscris la tratate
universale și regionale în domeniul drepturilor omului, exprimându- și astfel ata șamentul fa ță de
aceste valori comune ale umanit ății. Obligaț iile României și ale Republicii Moldova ce decurg din
aceste instrumente interna ționale presupun ajustarea legisla ției naționale la principiile interna ționale
ale drepturilor omului și transpunerea lor în practica legislativ ă și instituț ională a ță rii. Principiul
priorității reglementă rilor interna ționale privind drepturile omului este înscris în constitu țiile celor
două state. În diferite p ărți ale lumii exist ă violări ale drepturilor omului, dar o aten ție aparte merit ă
să fie acordat ă ala-zisului conflict transnistrean, care dureaz ă mai mult de zece an i, provocând grave
suferințe, nu numai popula ției din raioanele de est, dar și restului popula ției Republicii Moldova.
În opinia noastr ă nesoluționarea acestui conflict amenin ță pacea și stabilitatea în regiune
prin actele de terorism s ăvârșite creînd un precedent periculos pentru democra ție și drepturile
omului. Pentru solu ționarea acestui conflict consider ăm că trebuie acordat ajut or republicii Moldova
de că tre organismele interna ționale (Organiza ția Națiunilor Unite, Consiliul Europei), pentru a
stabili controlul și pentru a face func ționale legile pe întreg teritoriul s ău. Astfel se va pune cap ăt
actelor săvârșite de un grup autodeclarat “Republica Moldoveneasc ă Nistrean ă” care îș i permite
sfidarea organismelor interna ționale, să vârșirea unor acte criminale, epurarea etnica, promovarea
traficului de arme alimentând terorismul interna țional și a traficului de fiin țe umane.
Având în vedere proiectul propus de Misiunea O.S.C.E. pentru solu ționarea conflictului
transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova, în viziunea noastr ă consideră m că soluția
rezolvării aparține Republicii Moldova prin ap licarea prevederilor constitu ționale și a legisla ției în
vigoare, iar organismele internaț ionale trebuie s ă acorde sprijin în acest se ns. Drepturile omului nu
pot fi asigurate într-un stat de drep t decât prin respectarea cu stricte țe a legisla ției în vigoare ș i
îmbunătățirea pe cale democratic ă. O formă de garantare a dreptu rilor omului, cu sfer ă din ce în ce
mai largă de atribuț ii este controlul par țial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în
domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu se limiteaz ă numai la controlul parlamentar privind
constatarea unor viol ări ale drepturilor omului, dar ele pot dezbate proiecte de legi sau propuneri
legislative referitoare la exercitarea drep turilor omului, contri buind astfel la perfec ționarea cadrului
juridic de exercitare a drepturilor cet ățenilor .

89

90
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ȘI ÎNFĂPTUIREA PUTERII ÎNTR-UN STAT DE DREPT
§ 3.1. Puterea politic ă și puterea de stat
Noțiunea de putere. În sens sociologic ș i aparent tautologic, puterea
desemneaz ă ansamblul sau sistemul rela țiilor de putere consti tuite într-o societate
istoricește determinate, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o
are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivit ății sau
impus acestora de c ătre cei care exercit ă puterea.
Scopul puterii este de natur ă, după caz, să asigure stabilitatea raportului dintre
guvernan ți și guverna ți sau dimpotriv ă să determine și să întrețină tensionarea și
precaritatea lui. Raportul existent între subiectul și obiectul puterii explic ă mijloacele la
care recurge putere a pentru a se înf ăptui. El explic ă de asemenea starea existent ă în
interiorul societăț ii, complementaritatea dintre putere și voința grupului sau neutralismul
lor static și potențial exploziv. Puterea este un fenomen esen țialmente social:
a) ea nu poate fi concepută în afara societ ății, ea nu se poate manifesta decât
prin intermediul rela țiilor sociale.
b) în lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabil ă să-și
satisfacă rațiunea de a fi. Puterea este necesar ă societății în aceea și măsură în care
societatea este necesară puterii. Ea este o condi ție a ordinii sociale și a apropierii
idealului comun, iar libertatea și binele nu sunt posibile decât într-o asemenea ordine.
Determin ările puterii politice . Puterea este specific ă și inerentă oricărei colectivit ăți
umane. O astfel de putere nu este îns ă politică. Puterea politic ă apare doar atunci când
comunitatea uman ă devine societate. Colectivitatea uman ă devine societat e când cei care
o alcătuiesc, chiar ș i în forma rudimentară au conștiința apartenen ței la acea colectivitate,
ceea ce presupune diferen țierea individului de grup. Acum la o asemenea treapt ă a
evoluției, puterea socială se manifesta ca putere politic ă.
Procesul cristaliz ării conștiinței sociale a fost, fire ște îndelungat și anevoios. Ea s-a
aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali și spirituali interacț ionând
spre procedura aceluia și rezultat: formarea con științei[41,p.23-25].
Orice fapt social e susceptibil de înzestrare cu semnifica ție politic ă. Așadar
fenomenul politic este o ca litate care poate fi ata șată oricărui fapt social, dac ă
înăuntrul universului social dat, acel fapt poat e fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu
90

91
înseamnă ca totul este de domeniul politicului, înseamn ă însă ca totul este susceptibil de
politizare. Calitatea politic ă este acea dimensiune care se ata șează oricăror fapte, acte sau
situații în măsura în care prin aceasta se exprim ă existența unui grup uman, rela țiile de
autoritate și de conformare stabilite în vederea unui scop comun. Rela ția de putere nu dobânde ște
deci semnifica ție politic ă decât în continuarea scopului urm ărit, Așa cum sus ține prof. Ion Deleanu
nu există fapte sociale politice prin ele însele, independent deci de aprecierea lor ca atare, exista îns ă
fapte politice"oficializate" întrucât ele sunt s ăvârșite într-un cadru institu țional (de exemplu alegerea
sau revocarea parlamentarilor, investirea Guvernului de c ătre Parlament, dizolvar ea Parlamentului de
către Preș edintele Republicii, suspendarea din func ție a Pre ședintelui Republicii de c ătre
Parlament)." Privite în evolu ția lor, formele puterii de stat pot fi clasificate în: forme preetatice și
forme etatice. În cadrul fo rmelor preetatice puterea apar ține fie grupului însu și (puterea anonim ă)
fiind o putere difuz ă constituit ă ca rezultat al unui ansamblu de credin țe, superstiț ii sau
cutume, în care necesitatea supunerii este resim țită ca un compliment inevitabil al vie ții
în comun, fie ea apar ține unui șef sau grup minoritar, ținând seama de calit ățile sau
meritele șefului, de tradiț ie sau obiceiuri. Totdeauna temeiu l obiectiv al puterii preetatice
indiferent de forma ei, r ămâne existen ța comunitară și confruntarea comunit ății cu mediul
ambiant. Sacralizarea și încercarea de legitimare a puterii, deta șarea ei de func țiile generale
ale colectivit ății marcheaz ă începutul cristaliz ării puterii și al alien ării acesteia.
Autoritatea puterii nu se ma i putea sprijini pe credin țe și cutume. Era necesar un cadru
instituționalizat care pe de o parte s ă legitimeze puterea, iar pe de alt ă parte să-i asigure și
eficacitatea[38,p.63-64]. Ansa mblul articulat al institu țiilor și regulilor constituite în acest fel
desemneaz ă statul, iar puterea astfel institu ționalizată este o putere etatică – puterea de
stat. Statul e un concept și o realitate, deș i cum spunea Kelsen „ca unitate nu poate fi
văzut, nici auzit, nici pip ăit” paradoxal, îns ă statul este o institu ție detașabila dar și
indispensabilă . Necesitatea statului se resimte atunci când el nu există .
În concep ția lui Kelsen statul poate fi caracterizat ca ordine juridic ă de
constrângere, ca putere de comand ă și ca voin ță distinctă de cea a indivizilor. El este
formula juridic ă de existen ță a unei societ ăți, popor sau na țiune[75,p.14]. Sus ținem aceasta opinie
și menționăm că puterea de stat prezint ă câteva trăsături comune ș i permanente:
a) puterea de stat este forma politic ă sub care se organizeaz ă și funcționează
puterea politic ă
b) puterea de stat are o metod ă de conducere, iar aceast ă metodă este constrângerea
c) puterea de stat este suveran ă
91

§ 3.2. Puterea de stat – form ă instituționalizată a puterii politice
Puterea de stat reprezint ă forma oficial ă constituit ă a puterii politice, forma
politică sub care se organizează și funcț ionează această putere.
Trăsăturile puterii de stat:
a) ca putere oficial ă puterea de stat î și are legitimarea înt r-un sistem de norme,
de reguli având ca obiect guvernarea.
b) autoritatea se exprim ă printr-un sistem de prerogative atribuite institu țiilor
guvernării, iar nu guvernanț ilor însu și, ceea ce asigur ă continuitatea și permanen ța
puterii.
c) puterea de stat se înf ățișează ca putere a întregii societ ăți chiar dac ă, prin
formele ei concrete de manifestare și de realizare, ea este p ărtinitoare pentru un anume
grup sau o anume categorie socială .
d) convertirea puterii politice într-o putere de stat semnific ă nu doar legitimitatea
ei ca ordine legal ă, dar și validarea ei ca factor de comand ă socială.
e) mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comand ă socială este
crearea și aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a rela țiilor sociale devin
relații juridice al c ăror conținut se exprim ă prin drepturile și obligațiile consacrate și
garantate juridic participan ților la aceste rela ții.
f) puterea de stat și societatea se afl ă într-o rela ție de influen ță reciprocă . Dacă
puterea de stat se realizeaz ă ca autoritate în societate și față de ea, societatea ac ționează
de asemenea asupra puterii de stat[38,p.70 și urm.]. Astfel, orice societate polarizeaz ă interesele
generale în jurul unor valori pe care puterea de stat nu le poate ignora (de exemplu: ideologia
democratic ă, liberală și pluralist ă). Ansamblul rela țiilor economice ale societ ății inclusiv rela țiile de
proprietate influen țează de asemenea organizarea puterii de stat și funcțiile ei (de exemplu:
economia liberal ă comparativ cu cea socialist ă). Circumstan țele istorice și tradițiile (constituirea
unor state în pr ocesul decoloniz ării, tradițiile monarhice sau republicane) prefigureaz ă
puterea și apoi contribuie la cristalizarea ei. De asemenea factorul interna țional exercit ă și el o
presiune considerabila asupra puterii de stat[86,p.256-257] (de exemplu constituirea zonelor de
influență la Ialta în 1945, la Malta în 1989).
Psihologia individual ă și colectiv ă îndepline ște un rol important în procesul
organiză rii puterii și stabilirii func țiilor și metodelor ei de exercitare. A șadar societatea
acționează asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici economici, politici,
internaționali etc. realizându-se astfel un original și permanent circuit feed- back între
puterea de stat ș i societate.

93
g) puterea de stat ca an samblu unit ar al institu țiilor și relaț iilor de putere
reglementate juridic nu acoper ă și nici nu absoarbe multitudinea și diversitatea institu țiilor și
raporturilor de putere în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicatele,
organizațiile religioase)[38,p.92-96].
Dimensiunea puterii sub diferitele ei forme (puterea institu țională, puterea
partidelor, a sindicatelor, a grupurilo r de presiune, a mass-media etc) și interac țiunea
dintre factorii ei constituie o condi ție esențială de echilibru și eficacitate la nivel social,
precum și premisa decisiv ă a unui regim politic autentic, democratic,
h) puterea de st at are ca atribut intrinsec unicitatea.
Două sau mai multe puteri de stat nu pot coexista în cadrul aceleia și
formațiuni statale, decât doar accidental și vremelnic. Ne raliem ideii de unicitate a
puterii de stat întrucât aceasta deriv ă din faptul apartenen ței la un titular unic și exclusiv –
poporul. Pe de o parte a șa cum opineaz ă prof. Ion Deleanu, caracteru l suveran al puterii este
incompatibil cu ideea pluralit ății puterilor. Unicitatea puterii nu excl ude, ci chiar
implică realizarea ei prin di ferite categorii de organe ale statului corespunz ător unor
funcții specifice și relativ autonome. Aceast ă diviziune a func țiilor puterii și a numirii în
cadrul aparatului de stat nu semnific ă pluralitatea și divizibilitatea puterii care este și nu
poate fi decât unic ă. Sintagma „separa ția puterilor în stat" atribuit ă lui Locke și
Montesquieu este mai degrab ă tradiț ională decât originală . Ideea diviză rii puterii,
garantând astfel drepturile cet ățenilor și securitatea lor semnific ă de fapt diviziunea
funcțiilor între diferitele categorii de organe ale statului.
i) ca putere oficial ă constituit ă și exercitat ă, puterea de stat are un caracter bine
organizat. Puterea politic ă și mai mult puterea social ă în general are un asemenea
caracter, dar formele de organizare difer ă, în func ție de natura puterii, de circumstan țele
istorice, precum și de la un stat la altul. As pectul organizatoric este îns ă esențial diferit în
cazul puterii de stat, putere instituit ă în aparatul de stat, față de toate celelalte derivate ale
puterii sociale. Aparatul de stat în care este instituit ă puterea public ă este alc ătuit dintr-un
grup special de oameni investi ți cu capacitatea și autoritatea de a transforma decizia
politică în decizie statală și de a o impune ca m ăsura necondi ționată obligatorie (ex.
intrarea României în NATO).
Unii autori consider ă că puterea este o forț a născută din con știința socială destinată
să conducă grupul social (societatea) în c ăutarea binelui comun și capabil ă să impună în
caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care o comandă . Din punct de vedere
93

94
instituțional, puterea se obiectiveaz ă în diverse organisme c ărora le sunt transferate
atribuții sau func ții de putere.
Puterea institu ționalizată apare sub forma puterii de stat și este exercitat ă de acesta
in întregul s ău, și în mod specializat și distinct de diverse organe ale sale. Statul apare deci
ca titular exclusiv al for ței de comandă și dominație[67,p.19]. Indiferent din ce unghi de vedere ar fi
studiată , puterea se raportează în mod necesar la un titular c ăruia îi sunt recunoscute anumite
prerogative.
Dacă statul exercit ă o putere delegată circumscris ă înfăptuirii unor obiective
sociale de interes general titularul pute rii globale nu poate fi în epoca noastr ă decât
poporul, ori dup ă caz, naț iunea care de ține în mod origin ar puterea politic ă
(suveranitatea). Poporul sau na țiunea este titularul absolu t al puterii politice, adic ă al
suveranit ății, pe când statul, (autorit ățile + puterile publice) reprezintă titularul
exercițiului puterii de stat încredin țate în mod legitim de popor. Între popor și stat se
stabilesc anumite rela ții pe baza c ărora ciclul putere politic ă (originară ) – putere de stat
(derivată ) se reia la nesfârș it, cu condi ția respect ării principiilor democratice.
Potrivit unei asemenea paradigme, periodic poporul apelând la proceduri
electorale îș i exercită puterea politic ă prin intermediul unor reprezentan ți ai săi care pun
bazele func ționării sistemului politic. Raporturile periodice se stabilesc între guverna ți
(titulari puteri i politice) și guvernan ți (titularii puterii de stat) se manifest ă, pe de o
parte prin încredinț area unora din prerogativele puterii politice și prin controlul înf ăptuit de ei
asupra celor afla ți la putere, iar pe de alt ă parte ca raporturi de putere concretizat ă în comandamente,
ordine, instrucț iuni impuse de subiec ți politici specializa ți (guvernan ți) membrilor colectivit ății,
individual sau grupaț i pe criterii sociale, politi ce, profesionale, economice et c.[67,p.19]. Noi credem
că motivul încredin țării de către popor a anumitor prerogative de putere unor autorit ăți publice
specializate aflate sub controlul s ău, constă în imposibilitatea gă sirii unei solu ții tehnice care s ă
permită autoguvernarea, exercitarea suveranit ății naționale în mod nemijlocit de c ătre popor.
Transferul exercit ării puterii de la popor la stat nu poate submina scopul exercit ării
puterii, care r ămâne în continuare, legat de asigurarea, pe aceast ă cale a binelui comun al
tuturor cet ățenilor. Pentru asigurarea unui climat de pace social ă și ordine într-o
comunitate uman ă, este necesar ca interesele și voința fiecărui individ s ă se regăsească
într-o voin ța generală unică , exprimată și impusă la nevoie prin for ța fiecărui individ de
către autorităț i publice desemnate în mod legitim. Legitimitatea unei puteri statale poate
fi privită într-o dubl ă perspectiv ă: ca act al desemn ării structurilor de putere, ca asigurare
a concordan ței deciziilor politice ș i așteptările celor guverna ți.
94

95
S-a considerat în acest sens c ă singura surs ă a legitimit ății unei puteri constă în
faptul ca ea este conform ă schemei de legitimitate definit ă de sistemul de valori și norme
ale colectivit ății în cadrul c ăreia se exercită și că asupra acestei scheme exist ă un consens
în interiorul colectivit ății." Ne raliem acestei opinii și menționăm că fiind o putere
instituționalizată și având ca scop ordonarea raporturilor sociale și guvernarea, puterea
statală este înzestrat ă cu instrumente de domina ție și forță de constrângere care la rândul
lor trebuie s ă fie legitime. Se poate face din acest punct de vedere, o distinc ție netă între
putere și autoritate. Autoritatea nu se confund ă cu puterea deș i se întemeiaz ă pe aceasta.
Fără sprijinul puterii de stat nu ar exista putere politic ă. Raportul dintre autoritate și
puterea de stat ca atare, are la baz ă factori distinc ți de care depinde fiecare. Astfel puterea
statului presupune folosirea constrângerii materiale, a for ței descentralizate, în timp ce
autoritatea care se întemeiaz ă pe legea adoptată de organismele competente și legitime, se
asigură prin respectarea de bun ă voie a deciziilor (legilor). Numai în cazul nerespect ării
acestora se recurge la for ța coercitiv ă a statului.

§3.3. Constrângerea – metod ă a puterii
Puterea de stat are o metod ă de conducere, un factor de acț iune în cadrul
sistemului social. Aceast ă metoda este constr ângerea[70,p.267]. Oric ărei societăț i și oricărei forme
de putere sociala îi sunt caracteristice un anumit sistem normativ, un ansamblu de reguli
de conduit ă. În sistemul normelor sociale se pot distinge: norme morale, norme
politice, norme juridice , norme religioase etc. Fiecare categorie de norme are un anumit
specific, o anumit ă funcționalitate social ă și mijloace proprii prin care se asigur ă realizarea lor.
Printre criteriile de distinc ție ale acestor norme se află și modul în care se asigură respectarea lor,
factura instrumentului exterior individului prin care se impune realizare a normelor.
Ceea ce distinge constrângerea ca atribut al puterii de stat , de toate celelalte
forme de constrângere instituite în cadrul organismului social, este faptul statu ării lui
printr-un anumit tip de norme (nor mele juridice) instituite sau sancț ionate de c ătre
puterea public ă. Normativitatea social ă dobânde ște astfel relevan ță juridică. Pe acest
temei și în limitele prescrise prin nor mele juridice constrângerea statal ă este sinonimul
constrângerii juridice. Dar, dac ă este o constant ă a puterii de stat, co nstrângerea, formele,
intensitatea și mijloacele de înf ăptuire ale constr ângerii reprezint ă o variabil ă a acestei
puteri. Raportul dintre constrângere și convingere depinde de o mul țime de factori și mai întâi de
consonanța dintre sensul major al puterii și idealul social fundamental, iar acest
raport se exprim ă deseori cu destul ă claritate prin regi mul politic al societ ății. Statul
95

96
reprezintă unica instan ță a politicului care dispune de capacitatea de a adopta în mod
legitim decizii obligato rii exprimate de regul ă prin legi și alte acte normative. Statul
dispune întotdeauna și pretutindeni de instituț ii sau de instrument e prin intermediul
cărora impune legea și la nevoie constrânge pe destinatarii acesteia s ă se conformeze. O
analiză atentă a puterii eviden țiază faptul că aceasta a existat și s-a manifestat ca act de
comandă , de domina ție și de constrângere în orice colectivitate uman ă organizată social,
chiar dac ă actele de comand ă, de domina ție nu întruneau caracteristicile care le au ast ăzi.
Este de neconceput ca o form ă de convie țuire a unei colectivit ăți organizate de indivizi s ă
nu se întemeieze pe respectarea anumitor norme sociale.
Este îns ă o grav ă eroare s ă se atribuie tr ăsături statale orică rei forme de
convieț uire socială indiferent de nivelul ei de de zvoltare. Numai din momentul apari ției
statului, se poate vorbi de o adev ărată putere de stat, de și în aceast ă fază de împletire a
politicului cu socialul nu se face distinc ție clară între aceasta și puterea politică . Dar într-
o asemenea fază de dezvoltare a societ ății omene ști, nici nu se pune problema unei puteri
aparț inând în mod natural întregului grup social. Numai în știința politică modernă există
preocuparea pentru analiza comparativ ă a puterii politice și a puterii de stat. Între
categoria de putere politic ă și cea de putere de stat exist ă u n r a p o r t d e l a î n t r e g l a p a r t e .
Analizând acest raport s-a precizat ca tr ăsăturile statului nu se reg ăsesc în totalitate în
ansamblul puterii po litice[38,p.71]. Opin ăm că puterea de stat este a șadar o putere specializat ă și
încredințată de popor anumitor organe sau autorit ăți publice numite și puteri
(legislativ ă, executiv ă și judecătorească ). Puterea de stat este astfel o putere derivat ă și
condiționată de puterea politic ă deținută de popor[90,p.5]. Dac ă n u a r f i d e r i v a t ă din puterea
politică, puterea de stat ar fi o putere concurent ă și egală ca pondere cu aceasta. Faptul c ă
puterea de stat es te o putere derivat ă și condiționată înseamn ă că într-un stat de drept ea
nu poate fi folosit ă împotriva titularului ei (poporul sau na țiunea). Puterea de stat este
legitimă numai când rezid ă în puterea suveran ă a poporului. Una din problemele esen țiale
pentru definirea puterii politice este legitimitatea acesteia sub aspectul regimului politic,
al mijloacelor de guvernare a popoarelor, desemnate în func ții de conducere. În literatura
de specialitate se apreciaz ă că guvernările legitime se caracterizează prin aceea c ă asigură
condițiile pentru o larg ă participare la actu l de conducere prin pr oceduri el ectorale
democratice (alegerile). Puterea de stat nelegitim ă este o putere rezultată din uzurparea
puterii legitime sau o putere exercitat ă împotriva poporului. În leg ătură cu necesitatea
înzestră rii statului cu for ță de constrângere în literatura de specialitate se apreciaz ă că
statul nu a existat în sensul modern al cuvântului decât din momentul în care a concentrat
96

97
în mâinile sale întreaga putere de constrângeri materiale. Esen ța puterii const ă în
monopolul constrângerii privit ă ca o forță materială.
Forța de domina ție, constrângerea exercitat ă de stat are la baz ă voința
poporului sau a naț iunii. Voin ța colectiv ă supraindividuală a poporului se află la temelia
puterii (suveranit ății) acestuia și constituie con ținutul său, în timp ce stat ul (puterea de
stat) reprezint ă „forma politic ă" exteriorizarea institu țională a suveranit ății poporului.
Puterea de stat, deș i își are izvorul în puterea politic ă se deosebe ște de toate celelalte forme ale
puterii manifestate în cadrul social, modern , cum ar fi de pild ă puterea ce
revine partidelor politice, sindicatelor, unor organisme sociale și așa mai departe. Puterea
de stat are anumite caractere sau tr ăsături specifice, care îi conferă un anumit rol ș i funcții
în ansamblul societ ății. În ceea ce prive ște caracteristicile pute rii de stat, doctrina
constituțională distinge în general urm ătoarele: caracterul de putere,
puterea de constrângere, puterea social ă, puterea de a exprima și realiza voin ța ca voin ță de stat,
caracterul organizat, suveranitatea
Conturarea conceptulu i de putere politic ă a fost stimulat ă de formarea unei
conștiințe sociale a celor guverna ți că sunt titularii unei for țe globale și abstracte,
distincte și în acela și timp superioar ă puterii la care sunt supu și de către guvernan ți.
Puterea politic ă este denumită uneori suveranitate întrucât în cadrul teritoriului statal nu
există altă putere care s ă o restrângă sau să o urmeze și pentru a sublinia caracterul ei
suprem fa ță de orice alte forme de autor itate cum ar fi cea bisericeasc ă, a familiei, a școlii
sau chiar a statului[38,p.7 1]. De asemenea, puterea po litică este suveran ă în sensul că în interiorul
statului ea este suprem ă și nu concureaz ă cu nici o alt ă putere de acelaș i tip.

§3.4. Suveranitatea calitate a puterii de stat
Puterea de stat este o putere suveran ă. Neîndoios c ă suveranitatea este un
atribut exclusiv pute rii de stat, o not ă de specificit ăți ale acestei puteri ce face s ă se
deosebeasc ă pe plan intern de orice alte puteri sociale (de exemplu puterea partidelor,
puterea sindicatelor, puterea asocia țiilor etc.) iar pe plan extern de orice alte puteri statale
sau suprastatale. Jean Bodin în cunoscuta sa lucrare „Le six livres de la republique" scris ă în
1576 dezvolt ă pentru prima dată teoria suveranit ății statului. În concep ția sa suveranitatea
constă în posibilitatea și puterea de a face legi. Aceast ă putere este caracterizat ă ca unică
indivizibilă și continuă[27,p.70].
Suveranitatea este acea tr ăsătura a puterii de stat – precizeaz ă Ion Deleanu,
ce se exprim ă în dreptul acestei puteri de a se organiza și de a se exercita, de a- și stabili și
97

98
rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinț ei sale, f ără nici o
imixtiune, respectând suveranitatea altor state precum și normele dreptului interna țional[41,p.23-
25].
Victor Popa defineș te suveranitatea de stat ca f iind calitatea puterii de stat de
a fi suprem ă în raport cu orice alt ă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și
independent ă față de puterea oric ărui alt stat sau organism interna țional, calitate
exprimată în dreptul statului de a- și stabili în mod liber f ără nici o imixtiune, scopul
activităților sale pe plan extern și intern, sarcinile fundamentale și mijloacele necesare
realizării lor[103,p.53].
Ioan Murau precizeaz ă că, deoarece suveranitatea este o tr ăsătură generală a
puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranit ății decât în m ăsura în care am
pune semnul egalit ății intre puterea de stat și suveranitate în virtutea faptului c ă în societatea
în care puterea de stat apar ține întregului popor (na țiunii) suveranitatea poporului sau
suveranitatea naț ională se identific ă cu suveranitatea de stat[92,p.161].
Deși unitar ă, suveranitatea implic ă două ipostaze fundamentale, didactic
conexate: supremaț ia și independenț a[38,p.72]. Suprema ția puterii de stat desemneaz ă acea
însușire a acestei puteri de a fi superioar ă și dominantă față de orice alte puteri. Supremaț ia puterii
constă în competenta acesteia de a stabili și rezolva toate
problemele vie ții politice și social-economice pe rânduieli obligatorii pentru întreaga
populație de a reglementa statutul juridic al cet ățenilor săi și al altor persoane ce se află pe teritoriul
statului, precum și dreptul de a dispune de toate resursel e materiale aflate pe acel teritoriu.
Independenț a puterii de stat desemneaz ă dreptul deplin, exclusiv și nelimitat,
decât prin forț a normelor și principiilor interna ționale, al fiec ărui stat de a decide în toate
problemele interne și externe dup ă libera sa apreciere și potrivit cu interesele proprii f ără
imixtiunea ori constrângerea exercitat ă de o alt ă putere statal ă sau suprastatal ă. O valoare
cu amplă rezonan ță contemporan ă decurgând din independen ță este dreptul fiec ărui popor
de a-și alege liber sistemul economic, politic și social și de a dispune asupra tuturor
resurselor naturale. Rezult ă clar că sunt contrare dreptului și moralei internaț ionale nu
numai interven ția armată directă dar și orice act de ingerin ță sau amenin țare îndreptate
împotriva personalit ății unui stat sau elemen telor lui politice economice și culturale.
Orice constrângere indiferent de natu ra ei pentru a determina un stat s ă își subordoneze
exercitarea drepturilor sale suverane sau pentru a ob ține de la el avantaje de orice fel
contravine normelor de drept internaț ional.
98

99
Suveranitatea nu poate fi dislocat ă din sistemul de valori democratice.
Libertatea și egalitatea constituie crit eriul fundamental al prog resului. Procesul de
reelaborare și de reevaluare a dreptului interna țional în perspectiva edific ării unei noi
ordini economice și politice mondiale implic ă preluarea critic ă a tot ceea ce omenirea a
creat mai bun în domeniul gâ ndirii de drept interna țional, al doctrinei și practicii acestei
științe ca și elaborarea pe baza constitu ției tuturor popoare lor, a unor norme și principii
noi, pe deplin corespunz ătoare actualului stadiu al evolu ției omenirii[60,p.33]. Facem
precizarea c ă pentru o guvernare democratic ă specific ă statului de drept este esen țial ca
scopul și funcțiile puterii de stat s ă corespund ă cu voinț a general ă a titularului suveran al
puterii politice (poporul, na țiunea). Suveranitatea poporului ră mâne o simpl ă ficțiune dacă poporul
în ansamblul s ău nu este conș tient de rolul complex pe care îl are ca titular suveran al puterii.
Asumarea și exercitarea acestui rol de c ătre popor presupune nu numai dreptul s ău de a
participa la conducere – aspect esen țial al democra ției dar și îndatorirea de a realiza o
prosperitate economic ă și o dezvoltare cultural ă care să-i asigure, cum ar ăta Dimitrie
Gusti[62,p.759], acea liberta te de care are nevoie, nu numai pentru a- și îndeplini multiplele sale
datorii cet ățenești, dar și pentru a-i ap ăra cu tărie drepturile sale în orice împrejurare. Din
această perspectiv ă statul are menirea de a concretiza a șteptă rile sale sociale ale
poporului, cerin țele formulate de diverse grupuri sa u categorii sociale în decizii de
guvernare. Fostele state socialiste din estu l Europei aflate în prezent pe drumul
tranziț iei spre edificarea unui stat de drept trec printr-o situa ție de criz ă în toate domeniile
de activitate, flagelul corup ției atinge cote înalte (cazul României, Bulgariei, Republicii
Moldova etc., unde oameni politici, func ționari publici , înal ți demnitari încalc ă legea).
Politicienii ajung la put ere nu pentru a real iza un program util na țiunii, ci
sub pretextul realiz ării unui asemenea program, care nu este decât un mijloc de acces la
conducerea statului, ei urm ăresc doar puterea ca atare (scopul în sine) și bazați pe aceasta
să desfășoare afaceri profitabile lor și clientelei lor politice. Fiind la putere manevreaz ă
puterea dup ă bunul plac, o exercită , abuzeaz ă de ea, omul politic, or i statul de drept nu
permite acest lucru.
În România al ături de pr ăbușirea economiei na ționale ce a avut loc dup ă
decembrie 1989, corup ția – acest cumul de infracț iuni – constituie principala caracteristic ă
a acestei perioa de. În condi țiile generaliz ării fenomenului corup ției, dar și a transparen ței și
libertăț ii de exprimare, popula ția află și vede tot ce se întâmpla pierzându- și încrederea în
capacitatea institu țiilor statului. Noi credem c ă nu lipsa legilor, nu vidul legislativ este componenta
principală a generaliz ării corupției. Mai important ă decât lipsa cadrului legislativ este practica celor
99

100
puși să aplice legile și care pornesc de la ideea cum s ă eludeze legea, nu cum s ă o aplice.
Pericolul care ne amenin ță constă în lipsa voin ței de a restabili ordinea în societate și de a
reda popula ției încrederea în institu țiile statului de drept. To cmai în acest scop a fost
înființat Parchetul Naț ional Anticorup ție. Statul român în prezent este bolnav din punct de vedere
economic și social, dar se va vindeca și boala va fi eradicat ă numai de că tre statul de drept prin
instituțiile sale, prin implementarea legii, pr in instaurarea domniei legii pentru to ți, făcând aș a cum
spunea juristul german Ihering legi bune, clare, corecte care să poată fi înțelese de c ătre
toți membrii societ ății, să fie aplicate cu sfin țenie de to ți. Trebuie s ă se respecte prevederea
constituțională care spune ca în fa ța legii toți cetăț enii sunt egali, f ără privilegii și fără discrimin ări
(art.16 alin. l din Constitu ția României 1991).
Legile juste și aplicarea corect ă a lor va fundamenta baza economic ă, vor fi
atrași investitorii, capitalul str ăin va p ătrunde și va duce la dezvoltarea
economic ă prezentă și viitoare a societ ății române ști, la edificarea real ă a statului de
drept. Puterea este validat ă de drept nu numai ca origine, ci și în dimensiunea atribu țiilor.
Așadar, în opinia noastră puterea politic ă și puterea în general trebuie limitat ă prin reguli
de drept, c ăci statul de drept î și găsește specificul în distan ță și supunere.
Acum la începutul m ileniului trei, concep țiile despre st atul de drept
reînnoiesc o justificare a separa ției puterilor fa ță de totalitarismele caracterizate prin
identificarea celor trei puteri în mâna unei singure instan țe. Statul de drept presupune o
putere cu mai multe centre, chiar o putere care eman ă din centre multiple. Statul de drept
nu se privează însă de suveranitate în țeleasă ca putere de a decide în situa ții excepționale.
Secolul XX european a pl ătit suficient tribut situa țiilor excep ționale în care slă biciunile
democrației ajung la extrem, ca s ă nu îi acord ăm importan ță suveranit ății, înarmând
puterea suprem ă cu un drept suprem de decizie în contextul actual al integr ării în Uniunea
European ă.

§3.5. Integrarea european ă și suveranitatea de stat
Având în vedere că tratatele care au pus bazele comunit ăților europene ș i apoi
ale UE, cuprind reguli punctuale privind atribu țiile institu țiilor europene și obligativitatea
actelor pe care le adoptă pentru statele memb re, în unele constitu ții nu se mai face referire direct ă la
suveranitatea de stat, în condi țiile integr ării, procedându-se de o alt ă manieră . Așa cum reiese din
analiza textelor unor constitu ții ale statelor UE (ex. Italia, Danemarca, Fran ța etc.) indiferent de
maniera în care s-a rezolv at pe planul reglement ării juridice problema ra porturilor dintre UE și
fiecare stat membru, mai precis problema exercit ării de către institu țiile comunitare a unor
100

101
atribuții ce țin de suveranitatea de stat în toate aceste țări s-a admis, într-o form ă sau alta, ideea
limitării suveranit ății așa cum această categorie era în țeleasă în doctrina clasic ă a dreptului
constituțional. În toate aceste constitu ții se reflect ă o nouă concepție cu privire la suveranitatea de stat,
care face posibilă integrarea ș i mai ales continuarea ei în profunzime.
În teoria suveranit ății naționale, poporul apare ca o entitate abstract ă –
„națiunea" – care constituie o persoan ă morală distinctă de indivizii care o compun cu
voința proprie. Dincolo de deosebirile dintre aceste dou ă teorii – cea a suveranit ății
populare și cea a suveranit ății naț ionale și în special de cele privind natura mandatului
parlamentar – reprezentativ sau imperativ, dup ă caz – re ținem un lucru important pentru
problema care ne intereseaz ă: ambele consider ă inalienabil ă suveranitatea. În aceste
condiții concluzia care se impune este c ă în cazul statelor integrate în UE nu putem vorbi
de partajul suveranităț ii[125,p.269], cu toate c ă această idee este întâlnit ă relativ frecvent, ci de
delegarea competen țelor de exercitare a unor atribu ții ce țin de suveranitatea statelor
membre sau exercitarea lo r în comun cu institu țiile UE. Nu se pot înstră ina drepturile
suverane ale statelor, ale naț iunilor, care sunt în ultim ă instanța și autorul constitu țiilor
europene. În acest sens trebuie s ă precizăm că, cel ce poate s ă adopte o constitu ție poate
în același timp să o modifice sau să o abroge. Referindu-se la constituț iile statelor, Jean
Jaques Rousseau p ărintele doctrinei suveranit ății populare admitea revizuirea spunând c ă
este contra naturii corpului social de a- și impune legi pe care s ă nu le poat ă revoca. Dar
preciza el, nu este nici contra naturii, nici contra na țiunii ca el s ă poată revoca aceste legi
cu aceeași solemnitate cu care le-a stabilit [126,p.13]. Ne raliem opiniei prof. Genoveva Vrabie care
precizează că este corect, ca cel pu țin teoretic s ă admitem c ă statele integrate r ămân titulare ale
dreptului de suveranitate.
Analizând cele doua formul ări: „dreptul de suveranitate" și „exercitarea
acestui drept", facem o precizare și anume cu privire la natura deosebit ă a unor atribu ții
ale organelor (institu țiilor) Uniunea Europene. E vorba de acele competenț e care sunt specifice
entităților politice ce iau na ștere prin integrarea statelor na ționale și care nu sunt reluate nici m ăcar
ca o exercitare de la acestea. Sunt competen țe exclusive ale UE determinate de alte cerin țe
funcționale decât cele care au dus la formarea statelor naț ionale. Genoveva Vrabie arat ă că
am putea face o distinc ție între trei situa ții:
1. aceea în care Uniunea European ă exercită sarcini ca urmare a înstr ăinării
exercită rii unor atribute de suveranitate de c ătre statele membre.
2. aceea în care Uniunea European ă exercită unele atribu ții ce țin de suveranitate în
comun cu statele membre.
101

102
3. aceea în care Uniunea European ă exercită atribuții specifice ce nu sunt
întâlnite în mod obi șnuit la statele naț ionale[126,p.114].
Având în vedere integrarea României în Uniunea European ă facem precizarea c ă tot ce
s-a realizat și urmeaz ă a fi perfec ționat pe planul integr ării europene presupune exercitarea
în comun a atributelor suveranit ății de stat, pe de o parte și exercitarea unor astfel de
atribute de c ătre institu țiile Uniunii Europene, ca urmare a deleg ării lor de c ătre statele na ționale. În
felul acesta putem afirma c ă națiunile integrate r ămân suverane, ele vor decide dac ă vor înainta
pe drumul integr ării până la federalizare sau dac ă vor ac ționa într-un alt sens.
Suveranitatea este un drept natural. Este un drept imprescriptibil și inalienabil. El poate fi
confiscat temporar, dar titularul poate oricând s ă îl revendice.
Transferurile de suveran itate realizate de stat c ătre Uniunea Europeană sunt liber consim țite
și sunt expresia unei necesit ăți. Globalizarea problemelor for ța deosebit ă a altor actori ai vie ții
internaționale în raport cu fiecare stat european lu at în parte le-a determinat pe acestea s ă se
unească , să treacă de la simpl ă cooperare, în care fiecare era prac tic, la integrare, la adunarea
forțelor și constituirea unui pol distinct, unitar, puternic. Aceste transferuri de suveranitate duc,
astfel la înt ărirea suveranit ății fiecărui stat membru al Uniunii Europene, ele fiind, fiecare împreun ă
cu celelelte prin Uniunea din care fac parte, mult mai puternice.
De asemenea transferul de atribu ții către colectivit ățile teritoriale locale nu știrbeș te
suveranitatea statului.
Integrarea regional ă european ă asambleaz ă schematic trei paliere principale : nivelul local,
nivelul statal și nivelul interna țional regional european. Fiecare dintre aceste domenii de putere
politică are propriile competen țe, articulându-se dialectic în tr-un mecanism care partajeaz ă
confruntarea și colaborarea. [107,p.72).
În viziunea noastr ă integrarea regional ă european ă a dus la apari ția unui bloc public, etajat și
complex, cu cele trei paliere de baz ă : nivelul local, nivelul statal și nivelul interna țional regional
european.
Elementul principal al construc ției, consider ăm că este statul naț ional suveran.
În concluzie noi consider ăm că viitoarea construc ție politic ă și teritorial ă a Uniunii
Europene se va face în acela și timp, la nivel local de baz ă, la nivel intermediar regional, la nivelul
statului na țional și la nivel regional european.
Toată construcț ia european ă complex ă, de la nivelul local de baz ă și până la nivelul
suprastatal unional alc ătuind un bloc public complex, este centrat ă pe ideea afirm ării și a apararii
drepturilor omului.
102

103
§ 3.6. Autorit ățile publice în exercitarea suveranit ății
Autoritățile publice într-un stat de drept sunt dependente direct sau indirect de
instanța politică, juridică și morală absolută: poporul.
Genoveva Vrabie consider ă că în sens larg categoria de autoritate public ă este
sinonimă cu cea de organ de stat, în țeles ca form ă organizaț ională , constituită din
deputați, demnitari sau func ționari prin intermediul c ărora se înf ăptuiește puterea de
stat.[127,p.61]. Noi sus ținem opinia prof. V Popa, car e are în vedere faptul c ă nu orice organ de stat
este și autoritate public ă. Oficiul înregistră rii actelor st ării civile este organ de stat dar nu este
autoritate public ă sau putere public ă ceea ce demonstreaz ă că un organ de stat este un element, o
parte integrant ă a unui sistem care con ține mai multe elemente, iar to ate în ansamblu constituie
autoritatea. De exemplu, au toritatea sau puterea executiv ă are o structur ă bine determinat ă: șeful
statului și guvernul și acestea la rândul lor sunt compuse dintr-un num ăr de organe (ministere,
comisii, sec ții, departamente etc.) care realizând diferite func ții în ansamblu exercit ă puterea
executivă a statului[103,p.315].
Având în vedere aceste situa ții putem defini autoritatea public ă ca o institu ție
politică constituit ă în mod direct sau indirect de c ătre popor, investit ă de constitu ție cu o
anumită competen ță pentru a îndeplini anumite func ții de guvernare a țării și care se
bucură de o anumit ă autoritate ș i prestigiu în societate[103,p.315-316].
Aceste institu ții numite și politice deoarece exercit ă puterea politic ă; constitu ția le
nominalizeaz ă autorități publice și le înzestreaz ă cu o anumit ă competen ță.
Clasificarea autorit ăților publice este necesară în scopul stabilirii locului cuvenit în
ordinea constitu țională a tuturor autorit ăților publice în virt utea faptului c ă toate se află
într-o strâns ă corelație și interacțiune. În Constitu ția României și în Constitu ția Republicii Moldova,
Titlul III este numit Autorit ățile publice și nominalizeaz ă aceste autorit ăți într-o ordine
corespunz ătoare principiului separ ării puterilor în: puterea legislativ ă (Parlamentul), puterea
executivă (Președintele și Guvernul) și puterea judec ătorească (Instanțele judecătorești, Consiliul
Superior al Magistraturii și Ministerul Public).
Capitolul V din Constitu ția României și capitolul VIII din Constitu ția Republicii
Moldova poart ă denumirea de Administra ție publică și se împart în dou ă secțiuni și anume:
administra ție publică centrală de specialitate, nominalizând în acest sens ministerele ca organe de
specialitate ale statului care traduc în via ță politica Guvernului și administra ția publică locală
(consiliile locale și primarii), unele fii nd numite de constitu ție autorit ăți publice (Guvernul și
Președintele),altele autorit ăți ale administra ției publice (consiliile, primarii).
103

104
Facem precizarea c ă între no țiunile de administra ție publică și autoritate public ă
exista o diferen ță considerabil ă. Autoritatea este într-un fel sinonim ă cu puterea. Se consideră
autorități acele structuri care sunt investite cu dreptul de a exercita puterea. Administra ția publică
poate fi definit ă ca un corp profesional destinat realiz ării permanente a serviciilor și ordinii
publice a șezat sub autoritatea puterii executive. De asemenea, putem spune c ă
administra ția public ă este o activitate de realiz are a serviciilor publice încredin țată unui
set de organe cu destina ție special ă. Ele se îmbină armonios într-un sistem al
administra ției publice axat pe dou ă nivele: central ș i local. Unele orga ne din sistemul
administra ției publice de țin calitatea de autorit ăți deoarece sunt investite cu atribu ții prin
care participă la exercitarea puterii de stat (Guvernul, Pre ședintele Republicii, Consiliile
locale, Prim ăriile) se bucură de o anumit ă autoritate și prestigiu în virtut ea investirii în
mod direct sau indirect de c ătre popor.
Autoritățile publice îndeplinesc în general toate func țiile statului, iar separat
fiecare autoritate public ă – o funcție bine determinat ă.
Funcția politică a statului de drept, în mod direct o realizeaz ă în primul rând
autoritățile publice reprezentativ e. Art.2 din Constitu ția României stabile ște că suveranitatea
națională aparț ine poporului care o exercit ă prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri
libere, periodice și corecte precum și prin referendum.
Menționăm că din regimul reprezentativ fac parte Parlamentul, Pre ședintele și
Autoritățile publice locale toate fiind alese prin intermediul votului universal direct, secret
și liber exprimat. Realizarea func ției politice nu se limiteaz ă numai la activitatea institu țiilor
menț ionate. Preș edintele Republicii fiind șeful statului împreun ă cu Guvernul constituie
puterea executiv ă care este și ea o funcț ie a statului. A șadar la realizarea func ției politice
participă și Guvernul.
Activitatea autorit ăților jurisdic ționale exercitându-ș i funcțiile stabilite de
Constituție contribuie la exercita rea puterii politice. Instan țele judec ătorești fiind
independente de orice alt ă putere, realizând justi ția în numele statul ui sunt depozitarele
unei părți a autorităților publice.
La realizarea func ției socio-economic ă a statului de drept în mod direct particip ă
Parlamentul, Pre ședintele și Guvernul, iar autorit ățile jurisdic ționale asigur ă legalitatea
tuturor ac țiunilor întreprinse prin activit ăți speciale jurisdic ționale.
Funcțiile juridice ale statului de drept sunt realizate de fiecare au toritate în parte,
în baza principiului separa ției puterilor în stat. Astfel Parlamentul ca unic ă autoritate
legislativ ă, realizeaz ă funcția legislativ ă care este func ția cea mai important ă dintre
104

105
funcțiile juridice, deoarece func ția executiv ă și cea jurisdic țională în mod direct sunt
legate de prima func ție.
Funcția executiv ă este realizat ă de șeful statului și de Guvern. De și Constitu ția nu
denumește aceste institu ții politice puteri executive, aceasta se subîn țelege din textul
reglementă rilor constitu ționale, din atribu țiile cu care sunt investite.
Funcția jurisdic țională se realizeaz ă cu un set întreg de autorit ăți cum ar fi: Înalta
Curte de Casa ție și Justiț ie (Curtea Suprem ă de Justi ție), celelalte instan țe judecătoreș ti
stabilite de lege (Curtea de Apel, Tribunale și Judecătorii) și Curtea Constitu țională ca
autoritate specializat ă de jurisdic ție constitu țională , care este garantul suprema ției
Constituției (art. 142 alin.l).
Întrucât Constitu ția clasific ă autoritățile publice în autorit ăți centrale și locale
numindu-le organe de administra ție public ă la nivelul la care func ționează se contureaz ă
unele funcț ii specifice numite de administraț ie.
Prof. A.Iorgovan calific ă administra ția public ă ca activitate chemat ă să execute
legea sau în limitele legii, s ă presteze servicii publice, uzând în acest scop de prerogative
specifice puterii publi ce[72,p.352 vol.2]. Din a ceastă definiție desprindem concluzia c ă autoritățile
de administra ție publică, în sens larg au o singur ă funcț ie, cea de administrare a domeniului public.
În fruntea autorit ăților administra ției publice se afl ă Președintele Republicii, apoi
Guvernul, Ministerele și departamentele și autorit ățile de administra ție public ă locală ,
consiliile de la fiecare nivel și primarii ale și în condi țiile legii. Fiecare autoritate la nivelul
la care funcț ionează exercită competen țe de administrare a domeniului public.
Guvernul exercită conducerea general ă a administra ției publice, ministerele fiind
organe centrale de specialita te ale statului, administrează un domeniu concret
(învățământ, ocrotirea s ănătății, ocrotirea ordini i publice, a securit ății naționale,
agricultura, mediu, industrie). Autorit ățile publice locale administreaz ă domeniul public
local în baza autonomiei locale și a descentraliz ării administrative ceea ce înseamn ă că nu
se află în raporturi de subordonare cu autorit ățile administraț iei centrale.
Statele contemporane, de remarcat, nu nu mai cele postcomuniste se caracterizeaz ă
printr-o acutizare a tensiunilor sociale existente în interiorul fiec ăruia, prin creș terea
necesităților și a cerin țelor materiale și spirituale ale oamenilor, generând ele însele
imperativul c ă Guvernul trebuie s ă satisfacă pretențiile legitime ale cet ățenilor prin dezvoltarea
economic ă liberă și diversificarea pie țelor[69,p.19].
Problemele noi create de perioada de tranzi ție obligă statul nostru s ă adapteze
instituțiile publice noilor rela ții economico-sociale, politico-di plomatice, militare, interne
105

106
și interna ționale. Aceste împrejur ări noi dicteaz ă schimbări la nivelul func țiilor statului,
implică modificarea unor prerogative, atribu ții și metode de lucru ale puterilor supreme în
stat. Aceste împrejur ări impun perfec ționarea și eficientizarea sistemului de guvernare a
statului român.
Noua tendință generală a societăț ilor contemporane de trecere prin perioada de
tranziț ie consistă în a încredin ța Guvernului, grija de a lua marile decizii politice care se
traduc în legi sau m ăsuri executive (exemplu: aderarea Ro mâniei la UE în 2007) activitatea
Parlamentului fiind trecut ă pe un alt plan. De remarcat este faptul c ă adevărata diviziune nu este
între puterea de a face legea și aceea de a o executa, ci între puterea care apar ține organelor executive
de a dirija politica na țională utilizând aparatul administrativ de care dispune pe de o parte, iar pe
de altă parte, libertatea organelor legislative de a controla activitatea guvernamental ă.
Conform principiului separa ției puterilor în stat în: legislativ ă, executiv ă și
judecă torească fiecare dintre acestea este investit ă cu anumite prerogative nici una dintre
puteri neavând posibilitatea uzurp ării atribu țiilor celeilalt e. Este adev ărat ca între
organismele care exercit ă prerogativele unui anumit tip de putere exist ă o întrep ătrundere
funcțională și chiar o colaborare menite s ă asigure armonia procesului de guvernare și
implicarea excesului de putere.
Menționăm că guvernele sunt în principa l organele de impulsionare și de
acțiune, capabile s ă elaboreze o politic ă și să o materializeze. Ele sunt elementul motor și
dinamic al oric ărui sistem politic, care trebuie privite ca adev ărați actori și realizatori ai
politicii na ționale, având un rol primordial. În cea mai mare parte a regimurilor,
majoritatea legilor adoptate sunt preg ătite de guvern. În regimurile democratice rolul guvernelor
este în cre ștere și puterile lor se dezvolt ă în mai multe moduri.
În multe țări, parlamentele îș i văd de domeniul legislativ circumscris și
limitat de c ătre Constitu ție în timp ce guvernul beneficiaz ă de o competen ță normativ ă
generală.
Un alt moment impo rtant este acela c ă trebuie s ă se ia în considera ție creșterea
rapidă a unor sectoare de activitate ca cele privind ap ărarea statului, afacerile externe,
problemele economice care cad evident în administrarea executivului și implicit
importanța acestuia este în creș tere.
O altă problem ă este aceea c ă în cea mai mare parte a țărilor cu excep ția celor
care practic ă un autentic regim preziden țial, există un sistem de delegare legislativ ă care
permite Parlamentelor s ă abiliteze, Guvernul s ă intervină reglementar în materiile care în
mod normal le apar țin. Tocmai pentru c ă evoluția vieții constitu ționale în unele țări a dus
106

107
la apariția unor astfel de sist eme hibride, care sp ărgând tiparele tradi ționale atât ale
regimului parlamentar cât și ale regimului preziden țial au încercat s ă ajungă la soluții de
compromis și au creat ceea ce unii autori din literatura occidental ă le numesc regimuri
semi-preziden țiale[54,p.169]. Din cele expuse observ ăm ca între sistemul politic francez, reglementat
prin Constitu ția Republicii a V-a și sistemul politic al României și Republicii Moldova
exista unele similitudini. De remarcat c ă, în unele Constitu ții se recunoa ște nu numai delegarea
legislativă c a d e p i l d ă în Constitu ția României, a Portugaliei ori în Constitu ția Italiei etc ,
dar și o putere de reglementare , proprie Guvernului Fran ței (art.37 din Constitu ție),
Guvernului Spaniei (art. 97 din Constitu ție). Datorit ă acestor prevederi constitu ționale, puterea
executivă se poate substitui puterii legislative, iar prin posibilitatea recunoscut ă Guvernului de a-ș i
angaja răspunderea în fata Parlamentului as upra unui proiect de lege, prev ăzută în mai multe
sisteme politice (art. 196 din Constitu ția Portugaliei, art.49 din Constitu ția Franței,
art. 112 din Constitu ția Spaniei, art.115 din Constitu ția României) se recunoa ște
Guvernului o preponderență asupra Parlamentului întrucât printr-o asemenea procedur ă
guvernul î și impune o anumit ă hotărâre în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Edificarea unui stat de drept, presupune existen ța unui regim constitu țional, prin
care institu țiile democratice trebuie s ă reglementeze aspectele fu ndamentale de organizare și
activitate socială bazându-se pe separa ția și echilibrul puterilor .
În opinia noastră separarea puterilor în stat este dictat ă de urm ătoarele
considerente:
l . definirea strict ă a funcțiilor competente și obligațiile fiecă rui organ al statului
2. se impune a se efectua un control strict asupra activit ății organelor statului
3. pentru a evita abuzul de putere este necesar a se cr ea un sistem de "frâne și
echilibre"
4. puterile institu ționalizate în stat trebuie s ă respecte deopotriv ă l e g e a ,
principiile democra ției, drepturile ș i libertățile fundamentale ale omului.
Cele trei puteri ale statului de drept respectiv legislativ ă, executiv ă și
judecătorească trebuie s ă conlucreze, dar fiecare în parte s ă își îndeplineasc ă prerogativele f ără a
stingheri celelalte puteri. Democra țiile occidentale prin experien ța lor dovedesc c ă este necesară
separarea puterilor în a șa fel ca fiecare dintre ele s ă își înfăptuiască efectiv împuternicirile
și totodată să colaboreze cu celelalte puteri pentru prosperarea societ ății.
Puterea de stat ocrote ște și controleaz ă societatea pe care o organizeaz ă prin
intermediul acestor trei puteri. Ea asigur ă ocrotirea și controlul prin legisla ție în slujba
107

108
interesului general și privat. În rezolvarea conflictelor și litigiilor organele judec ătorești
trebuie să fie competente, corecte și eficiente.
Așadar, statul de drept nu se afl ă deasupra propriilor sale legi instituite, iar
fiecare organ al să u își desfășoară activitatea conform cu atribu țiile ce îi revin din lege.
Este cunoscut faptul c ă din momentul învestirii sale prin votul de încredere
acordat de Parlament și al propunerii sale de c ătre președinte, Guvernul îș i asumă o
răspundere direct ă pentru modul în care asigur ă realizarea po liticii interne și externe a
țării și exercită conducerea generală a administraț iei publice.
Criza social ă, economică și politică ce afecteaz ă România a fost generat ă de
iresponsabili tatea guvern ării puterilor în stat, de bl ocarea reformei economice,
administrative și a altor reforme, menite s ă elimine sau s ă atenueze unele dificult ăți
inerente perioadei de tranziț ie la economia de piață .
Activitatea economic ă productiv ă trebuie s ă fie mai mult, decât a ob ține
profit și beneficii personale. Ea este în mod indiscutabil cea mai important ă activitate pentru
crearea de valori în beneficiul întregii societ ăți și pentru cre șterea nivelului de trai.
Pentru a schimba starea de lucruri în bine, în state ca România, Republica Moldova și alte
state foste comuniste se cer ac țiuni hotărâte, înfăptuirea reformei constitu ționale, administrative,
precum și întărirea puterii de stat. Aceasta trebuie s ă fie responsabil ă și profesionist ă să slujească
poporului și să se afle sub controlul lui, respectând prin cipiile statului de drept. Responsabilitatea
puterii executive reprezint ă o condiție esențială a democra ției, a statului de drept. Având în vedere
faptul că miniștrii au libertate deplin ă de decizie consider ăm că este drept ca ei s ă fie ră spunzători
pentru actele abuzive sau ilegale pe care le comit. Sistemul responsabilit ății ministeriale a
devenit unul din principiile democratice în ma joritatea statelor. El constituie fundamentul
sistemelor de guvern ământ democratice sub toate cele trei as pecte ale sale: res ponsabilitate politic ă
penală și civilă la care trebuie s ă adăugam și responsabilitatea moral ă. În România responsabilitatea
colectivă a membrilor Guvernului este formulat ă expres: "Guvernul r ăspunde politic numai în fa ța
Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru r ăspunde politic, solidar cu ceilal ți
membri pentru activitatea Guvernului ș i pentru actele acestuia." (art.109 alin. l din Constitu ție)
În statul de drept limitarea puterii se face prin repartizarea acesteia unor
instituții distincte care o exercită specializat și în limitele prev ăzute expres de Constitu ție și prin
controlul exercitat de societatea civil ă asupra guvernan ților. În statul de drept autorit ățile publice
investite cu exerci țiul puterii se subordoneaz ă legilor adoptate de un Parlament legitimat prin
voința suveran ă a corpului electoral. A șadar guvernan ții indiferent c ărei puteri i-ar apar ține se
subordoneaz ă legii și suportă juridic consecin țele nerespectă rii acesteia. În statul de drept legea
108

109
formează elementul esen țial din care acesta î și trage existenta, ea trebuind s ă fie respectat ă de că tre
toate autorit ățile publice: Parlamentul, Șeful statului și Guvernul, precum și de către administra ția
publică centrală și locală în general ș i de instan țele judecătoreș ti.

109

CAPITOLUL IV
GARANȚII PRIVIND SATISFACEREA EXIGEN ȚELOR STATULUI DE
DREPT
§ 4.1. Garan ții interne
Statul de drept este un garant și specificul unui garant este s ă indice valoarea, nu s ă o
revendice pentru sine. A garanta înseamnă a dispărea în spatele a cea ce are valoare și a avea drept
scop să-l slujești și să-i asiguri existen ța.
Statul garant protejeaz ă pe altcineva decât pe sine, el tr ece pe plan secund, fapt care pare
paradoxal, c ăci el deț ine”; monopolul for ței legitime”despre care vorbea Max Weber, altfel nu ar
mai fi stat[128,p.27,63,155]. În mod excep țional forța și valoarea nu se identific ă. Victoria sau
forța nu sunt de ajuns pentru a legitima puterea. Statul se legitimeaz ă prin garantarea valorilor
consacrate înainte și în vremea lui. Voin ța de a uni for ța cu dreptul, chiar atunci când dreptul se
apleacă peste tot în fa ța forței și îi declar ă loialitate, este rodul unei îndelungate evolu ții istorice și
dă seamă despre o stare de spirit specific ă.
Pe drept cuvânt, Montesquieu definea un regim atât dup ă „principiul” s ău cât și după
structura lui. Dac ă admitem faptul c ă fiecare organizare socio – politic ă este acționată de un
principiu intern sau chiar devine posibil ă datorită unei mentalit ăți specifice la a c ărei elaborare
contribuie în acela și timp trebuie s ă vedem în statul de drept un angajament tacit al fiec ărui
cetăț ean. Noi consider ăm că acest angajament se afl ă nu numai la originea simbolic ă a organiz ării
politice, adic ă în ideea de contract dar ma i ales este constant subîn țeles în viaț a cotidian ă și reînnoit
în permanen ță. Aceasta înseamn ă că statul de drept presupune ca o condi ție primordial ă a sa, un
acord voluntar al oricui, care se supune fa ță de reguli. Statul de drept se bazeaz ă pe lege, pe
edificiul fragil al unei voin țe comune de a „juca jocul” de a se preta la o regul ă a lui.
Când voin ța comună slăbește organizarea este în pericol c ăci dacă o voință contrară se
dezvoltă destul de mult ea se pră bușește.
Când într-o democra ție un anumit num ăr de actori nesocotesc regula jocului refuzând însu și
sistemul, se poate spune c ă regimul î și riscă pierirea[42,p.158-169]. Este cee a ce s-a întâmplat la
Roma în sec. I î. Hr., când au început s ă se cumpere voturile. La fel s-a întâmplat în Germania când
la începutul anilor 1930 o mare parte din parlamentari ac ționau împotriva regimului.
O democra ție nu poate face mare lucru în faț a triș orilor care umplu urnele, c ăci este un
sistem, care spre deosebire de altele, nu se poate men ține doar prin for ță, ci are nevoie de
consimțământ. Desigur opozi ția este institu ționalizată și considerat ă ca o îmbog ățire, dar opoziț ia
trebuie să se mențină mereu în interiorul acestui consens care justific ă statul de drept.

111
Cetățeanul nu există decât în cadrul statului de drept care-i ap ără drepturile, regimurile
autocratice neavând decât supu și. Nu este suficient ca cet ățeanul să se supună interdicțiilor, să nu
trișeze, ci i se cere s ă joace un rol pozitiv. Statul de drept nu permite doar o libertate participativ ă,
ci o face aproape obligatorie. El caut ă să evite violen ța prin consim țământ și încredere în drept.
Statul de drept caut ă legitimarea puterii bazate pe respectarea și garantarea drepturilor
omului. Protec ția juridic ă a drepturilor omului are o natur ă juridică internă și internațională și
contribuie la cristalizarea societ ății civile, la trecerea de la principiul majorităț ii la principiul
ocrotirii individului și a minorit ății la consolidarea statului de drep t. Începutul celui de-al treilea
mileniu ne face martorii unei dinamici spectaculoase a rela țiilor sociale interne și internaționale.
Trăim într-o lume a marilor prefaceri care ne prezintă atât aspectele ei pozitive, cât și pe cele
negative. Individul ca și statul este obligat s ă participe activ la aceste transform ări în scopul
realizării unei adapt ări corespunz ătoare evolu ției firești a societ ății. Legea și juriștii sunt printre
aceia care î și pot aduce contribu ția, benefic, la realizarea unei armonii între finalitatea normelor
juridice și dezvoltarea societ ății, gândirii culturii și civilizației.
Funcțiile statului în societ ățile democratice au c ăpătat noi valen țe, acordându-se aten ție
sporită celei sociale care contribuie la dezvoltarea în ansamblul s ău a societăț ii, dar în egal ă măsură
contribuie la satisfacere a nevoilor individului.
Constituirea sau cristalizarea statului de drept in țările din centrul și estul Europei, adoptarea
unor noi constitu ții în urma evenimentelor radicale din 1989, precum și adoptarea unor acte juridice
internaționale de c ătre state și organiza ții interna ționale reflect ă preocuparea și dorința statelor,
popoarelor și indivizilor de a participa activ la transform ările care marcheaz ă viața în mod direct
sau indirect, prin intermediul reprezentan ților abilita ți de lege s ă acționeze pe plan intern sau
internațional. Preocup ările comunităț ii internaționale în ansamblul s ău și ale fiecă rui stat în parte au
în centrul aten ției omul și rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pa șnică.
Cu toate acestea, violen ța, este prezentă atât ca form ă de intolerant ă cât și ca modalitate
externă de rezolvare sau influen țare a complexelor probleme cu care se confrunt ă statele din
comunitatea interna țională la ora asta.
În contextul realităț ilor contemporane România s-a însc ris pe calea prefacerilor democratice
care caracterizeaz ă transform ările societ ății. Ea a devenit membr ă a Consiliului Europei în 1993 și
membru asociat în Uniunea European ă. Continuă acțiunile statului român la integrarea euro-
atlantică și de îndeplinire a obliga țiilor interna ționale ce îi revin în calitate de membru cu drepturi
depline în Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).
În cadrul ac țiunilor de nivel european pentru promovarea democra ției și a statului de drept
se numără și adoptarea unor conven ții europene care prev ăd, promoveaz ă protejează și garanteaz ă
111

112
drepturile omului, adic ă drepturile și libertățile fundamentale cet ățenești. Un rol deosebit îl ocup ă
CEDO(Conven ția European ă a Drepturilor Omului), care este un tratat interna țional al drepturilor
omului , un act juridic interna țional care con ține obliga ții juridice pozitive, al ături de angajamente
internaționale asumate de statele p ărți.
Convenț ia are o natur ă juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul
internațional de protec ție a drepturilor omului are aceea și natură juridică cu garan țiile conferite
protecției drepturilor fundamentale cet ățenești de către Constitu ție, ca act juridic fundamental sau
ca ansamblu de dispoziț ii fundamentale proprii dreptului pozitiv.
Consecința esențială a naturii juridice pozitive a dispozi țiilor interne și internaționale const ă
în existen ța unui sistem de garan ții legale interne și internaționale cu caracter politic și juridic.
Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare ș i desfășurare a activit ății
specifice organelor interne și internaționale care asigur ă protecția, drepturilor omului, ( Curtea
Constituțională la nivel intern, Comisia și Curtea European ă a Drepturilor Omului, precum și
Comitetul Miniș trilor în cadrul Consiliului Europei), or gane constituite conform unor criterii
politico-juridice, a c ăror activitate se bazeaz ă primordial pe negocierea, solu ționarea amiabil ă a
diferendelor și luarea unor decizii prin care organul competent, examinând fondul cauzei se
pronunță fie cu privire la constitu ționalitate, fie în leg ătură cu compatibilitatea sau conformitatea
legilor na ționale față de normele dreptului interna țional.
Caracterul juridic al sistemului de garan ții interne și internaționale const ă în existen ța unor
dispoziții constitu ționale sau ale CEDO de drept material, al ături de cele procedurale care asigur ă
protecția drepturilor și libertăților cetățenești.
Între garan țiile prevăzute de Constitu ția României din 1991 (revizuit ă în anul 2003) se
regăsesc trei categorii :
1. reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale în cuprinsul Constitu ției, ca norme
fundamentale ale dreptulu i pozitiv, constituie o m ăsură de protec ție a individului în raporturile sale
cu autorit ățile publice, cu statul de drept.
2. controlul constitu ționalității legilor – art. 1(3) și art. 146 din Constitu ție.
3. dispozi ția expres ă a legii care creeaz ă în sistemul românesc un mecanism original de
protecție specială a drepturilor omului prin:
a) asumarea obliga ției de a crea compatibilitatea sist emului juridic românesc cu cel
european în domeniul dreptur ilor omului prin aplicarea direct ă a normelor CEDO și a celorlalte
tratate ale drepturilor omului la care România este parte precum și prin aplicarea prioritar ă a
normelor interna ționale ale drepturilor omului în cazul confli ctului de legi cu normele interne – art.
11 și 20 (2) ale Constituț iei.
112

113
b) interzicerea revizuirii dispozi țiilor constitu ționale dac ă aceasta are ca scop suprimarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale cet ățenilor sau a garan țiilor acestora – art. 152 (2) al
Constituției.

§4.2Controlul general al aplic ării constitu ției
Controlul general al aplic ării Constitu ției este condi ția esențială a statului de drept pentru c ă
în absența sa Constitu ția nu are decât o importan ță simbolic ă. Controlul constitu ționalității legilor
este organizat în dou ă mari sisteme:
a) controlul printr- un organ jurisdic țional, denumit și sistemul american și este folosit în
statele americane.
b) controlul printr-un organ special și specializat denumit sistemul european.
Primul model, cel american, în care controlul este exercitat de tribunalele obi șnuite a ap ărut
în anul 1803, începând cu celebra hot ărâre „ Marbury C. Madi son”, când Curtea Suprem ă de
Justiție a SUA a afirmat c ă superioritatea Constitu ției se impune tuturor, inclusiv tribunalelor care
trebuie să refuze s ă aplice o lege pe care o consideră ca fiind neconstitu țională , sub rezerva
interpretării în ultim ă instanță de către Curtea Suprem ă Federală, garant al uniformit ății deciziilor.
Acest model se realizeaz ă prin două sisteme:
– sistemul difuz (SUA, Japonia, Argentina, etc.), când controlul poate fi efectuat de orice
instanță din țara respectiv ă.
– sistemul concentrat, când controlul apar ține unei instan țe supreme (Elve ția, Australia,
România în perioada interbelic ă etc.)
Procedeul și instituția controlului constitu ționalității legilor nu s-a n ăscut pe baza voin ței
vreunui parlament (deci gândire juridic ă pozitivist ă), ci s-a n ăscut pe baza unui sistem de gândire ce
face parte din dreptul natural. Cei care au conceput constitu ții scrise le-au c onceput ca ele s ă reprezinte
legea fundamental ă și supremă a naț iunii și deci principiul oric ărei guvern ări într-un stat de drept
trebuie să fie, că o lege a Parlamentului contrar ă Constituției este nul ă.
Modelul european încredin țează responsabilitatea controlului constitu ționalității legilor unui
organ special ș i specializat – Curtea Constitu țională, instituț ie introdusă prima dată în Austria în
1920 la ini țiativa lui H. Kelsen, sistem introdus dup ă al doilea r ăzboi mondial în majoritatea țărilor
din Europa Occidental ă, iar dup ă 1989 ș i în ță rile din Europa de Est, inclusiv în Constitu ția
României din 1991 și a Republicii Moldova adoptat ă în iulie 1994.
Cele două sisteme (american și european) urm ăresc acela și scop, iar tendin ța dintre ele este
de apropiere, particularit ățile curților constitu ționale tind în mod progresiv să se atenueze datorit ă
mișcării crescânde de jurisdic ționalizare, tradus ă prin dezvoltarea caracter ului contradictoriu al
113

114
procedurii, precum și căutarea de modalit ăți de sesizare de c ătre cetățeni și o mai bun ă articulare cu
tribunalele de ordin judiciar și administrativ.
În opinia noastr ă controlul constitu ționalității legilor este activitatea organizat ă de verificare
a conformităț ii legilor cu constitu ția, iar ca institu ție a dreptului constitu țional trebuie s ă cuprindă
regulile cu privire la autorit ățile competente a face aceast ă verificare, procedura care trebuie urmat ă
și măsurile ce pot fi luate dup ă realizarea aces tei proceduri.
Suntem de acord cu opinia prof. I. Muraru care precizeaz ă că în principiu controlul
constituționalității legilor prive ște numai legea ca act juridic al Parlamentului sau acte normative cu
forța juridică egală cu a legii [90,p.77].
Numai actele parlamentului ridic ă această problem ă, deoarece organele administra ției
publice fiind organe executive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele
administrative nu pot con ține reglement ări primare, iar controlul legalit ății lor se realizeaz ă prin
mijloace obi șnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului admini strativ. În ceea ce prive ște
actele organelor judec ătorești și ale parchetului, aici nu se pune problema deoarece, în principiu
ele aplică legea și nu emit norme juridice.
Opinăm că în principiu controlul constitu ționalității privește numai legea sau alte acte
normative cu for ță juridică egală cu a legii, deoa rece unele constitu ții prevăd că și alte acte
normative cu forță juridică mai mică decât a legii pot fi supuse acestui control.
Cităm în acest sens art. 53 din constitu ția României din 1965, conform c ăruia erau supuse
controlului constitu ționalității și hotărârile Consiliului de Miniș tri.
Faptul că în unele sisteme constitu ționale legea și constituția sunt adoptate de acela și organ
de stat (Parlamentul) apari ția unor neconcordan țe între constitu ție și lege pare la prima vedere
imposibil ă. Având în vedere exigen țele guvern ării într-un stat de drept înl ăturarea unor dispozi ții
fundamentale prin legi este contrar ă unui asemenea guvern ământ. Cu toate acestea practica
constituțională a statelor a învederat posibilitatea existen ței acestor neconcordan țe, iar existen ța
instituției controlului constitu ționalității legilor consider ăm că este dovada incontestabil ă. În statele
federative controlul constitu ționalității legilor se justific ă prin necesitatea de a se realiza o
armonizare a intereselor generale ale federa ției cu interesele specifice, co ncrete ale statelor membre.
Așadar controlul constitu ționalității legilor este rezultanta unor realit ăți statale și juridice,
este garan ția unor structuri și principii constitu ționale ale statului de drept. Func țiile acestui control
prezintă o importan ță deosebit ă deoarece prin ele se urm ărește garantarea separa ției/echilibrului
puterilor de stat, precum ș i protecția drepturilor omului.
Controlul constitu ționalității legilor prezint ă o garan ție pentru exprimarea eficient ă a
opoziției parlamentare. Dac ă adoptarea sau modificarea unei constitu ții se poate realiza cu votul a
114

115
două treimi dintre parlamentari și sunt deci difici l de realizat f ără opoziție, adoptarea și modificarea
unei legi presupun un cvorum mai mic. Iat ă că în această din urm ă situație opoziția poate să se
exprime și prin dreptul pe care îl are de a cere unor autorit ăți constituționale să se pronun țe.
Practica constitu țională arată că nu de puț ine ori apelul opozi ției și-a găsit o rezolvare
favorabilă . Utilitatea controlului constitu ționalității legilor explic ă extinderea sa în lume, mai ales în
ultima jum ătate de secol, ast ăzi vorbindu-se aș a cum arat ă L. Favoreu de dou ă mari sisteme ș i
anume cel american și cel european.[38,p.299-303]. Exist ă însă și constitu ții care nu prev ăd un
asemenea control (Constitu ția Angliei).
Ne exprim ăm opinia c ă exercitarea controlului de constitu ționalitate este necesar ă datorită
existenței pe de o parte a principiului separa ției (echilibrului) puterilor în stat și pe de alt ă parte,
controlul de constitu ționalitate se fundamenteaz ă pe principiul suprema ției constituț iei.
Așa cum arată autorul francez J Barthelemy, principiul suprema ției constituț iei este
caracterizat ca „generat or de legalitate și de stabilitate juridic ă în organizarea constitu țională
democratic ă[24,p.51].
În România Constitu ția din 1991 a introdus un sistem mixt, în cadrul c ăruia controlul
constituționalității anterior promulg ării legilor și cel posterior înf ăptuit pe cale de excep ție sunt
cumulate în mâinile aceluia și organ Curtea Constitu țională . Acest control este reglementat de art.
142 – 146 din Constitu ția României și de Legea 147/1992 cu modific ările aduse prin Legea
138/1997 (publicat ă în MO nr. 170 din 25 iulie 1997). Curtea Constitu țională își desfășoară
activitatea în plen, ia r actele ei se adopt ă cu votul majorit ății judecătorilor dac ă legea nu prevede
altfel. În ceea ce prive ște numirea judec ătorilor Cur ții Constitu ționale, opera țiunea comportă câteva
critici deoarece dese mnarea lor este f ăcută la liberă apreciere a unor organe prin excelen ță politice:
camerele Parlamentului și Președintele Republicii.
În opinia prof. Tudor Dr ăganu aceast ă operație este sortit ă să se desfăș oare sub semnul
politicianismului[48,p.308]. Subordonarea Cur ții Constitu ționale unor influen țe străine de scopul ei
este un pericol real cu atât mai mult cu cât membrii ei odat ă numiți, nu pot cumula acest mandat cu
o altă funcție publică sau privat ă cu excep ția funcțiilor didactice din înv ățământul superior, astfel
încât la expirarea mandatului, dac ă nu sunt cumularzi și dacă numirea nu s-a f ăcut cu condi ția
rezervării postului anterior, vor depinde pentru numirea lor într-o alt ă funcție de bun ăvoința
Guvernului ale c ărui interese vor fi sili ți să le cultive[40,p.186-187].
În aceste condiț ii dispozi țiile art.145 din Constituț ia României care prev ăd că „judecătorii
Curții Constitu ționale sunt independen ți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata
acestuia, au caracter mai curând cosmetic deoarece a șa cum precizeaz ă prof. T. Dr ăganu odat ă ce
recrutarea lor este pe cale politic ă riscă să aibă următoarele consecin țe:
115

116
– în momentul desemn ării ei Curtea Constitu țională va fi format ă din membri apropiaț i prin
simpatiile lor politice și prin interesele lor vizibile sau invizibile de majoritatea parlamentar ă și de
guvernul emanat din sânul ei. De aceea atâta vreme cât aceast ă majoritate se men ține la putere este
puțin probabil ca noua curte creat ă să declare neconstitu țională o lege pe care partidul aflat la
guvernare o consider ă esențială pentru înf ăptuirea țelurilor politice.
– când opozi ția ar ajunge la putere, ar risca s ă-și vadă legile trecute prin Parlament declarate
neconstitu ționale sub diferite pretexte de judec ători înclina ți să sprijine un partid care a pierdut
încrederea electoratului.
– într-o astfel de situa ție Curtea Constitu țională ar acționa ca a treia camer ă a parlamentului
care prin membrii s ăi numiți pe 6 sau 9 ani ar asigura unui partid politic r ăsturnat de la putere
posibilitatea de a exercita în continuare o influen ță hotărâtoare în conducerea statului.
– având în vedere faptul c ă o treime din membrii Cur ții Constitu ționale sunt numi ți de
președintele Republicii, obiectivitatea lor va fi îndoielnic ă și atunci când ei ar fi eventual chema ți să-
și dea avizul asupra propunerii de suspendare din func ție a acestuia (art. 146, lit. h din Constitu ția
României).
Pentru a elimina aceste consecin țe noi facem propunerea de lege ferenda ca membrii Cur ții
Constituționale să fie aleș i prin vot din corpul magistra ților și astfel ei fiind independen ți față de
putere și față de forțele politice s ă poată exercita controlul constitu ționalității în numele poporului
suveran.
O altă carență a Constituț iei din 1991 este aceea c ă nu Curtea Constitu țională are ultimul
cuvânt ci Parlamentul ca organ poli tic nespecializat ceea ce echivaleaz ă cu o reînnoire par țială a
sistemului consacrat de Constitu ția din 1965, potrivit c ăruia Marea Adunare Na țională exercită
controlul general al aplic ării Constitu ției. Opinia noastr ă este ca într-o democra ție reală ultimul
cuvânt privind neconstitu ționalitatea unei legi, trebuie s ă-l aibă Curtea Constitu țională ca organ
specializat. Excep ția de neconstitu ționalitate este un procedeu eficient de ap ărare a drepturilor și
libertăț ilor publice. Ea poate fi ridicat ă în faț a instanței judecătorești de către una din p ărți sau din
oficiu de c ătre instanța de judecată . Curtea Constitu țională va decide asupra unei asemenea excep ții
(dintr-o lege sau ordonan ță), numai dac ă de ea depinde solu ționarea cauzei.
În Republica Moldova activitatea Curț ii constitu ționale a început abia dup ă 16.06.1995
când parlamentul a adoptat Codul jurisdic ției constitu ționale[103,p.275 și urm.]. Conform
prevederilor constitu ționale sarcina Curț ii Constitu ționale este garantarea suprema ției constitu ției,
asigurarea principiilor separ ării puterii în stat, în putere legislativ ă, putere executiv ă și putere
judecătorească și garantarea responsabilit ății statului fa ță de cetăț ean și a cetățeanului fa ță de stat.
Spre deosebire de Curtea constitu țională a României care este format ă din 9 judec ători, Curtea
116

117
Constituțională a Republicii Moldova este compus ă din 6 judec ători numiți pe un mandat de 6 ani.
Pentru a p ăstra echilibrul puterii în stat, doi judec ători sunt numi ți de Parlament, doi de Pre ședintele
Republicii și doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru a putea fi numi ți judecători ai Cur ții
Constitutionale candida ții trebuie s ă îndeplineasc ă unele condi ții stabilite prin lege. Examinând
dispozițiile art. 135 din Constitu ția Republicii Moldova vom observa c ă, Curtea Constitu țională este
abilitată atât cu controlul constitu ționalității unor categorii de acte normative sesizate cât și cu
aprecierea constitu ționalității unor ac țiuni sau m ăsuri întreprinse de c ătre unele autorit ăți publice.
În România Curtea Constitu țională realizeaz ă controlul de constitu ționalitate, de regul ă, la
sesizare, iar din ofic iu numai asupra ini țiativelor de revi zuire a Constitu ției. Controlul la sesizare
funcționează, după caz, „a priori” , sau „posteri ori”, iar cel din oficiu func ționează numai sub forma
controlului prealabil și preventiv[40,p.225].
Susținem opinia prof. I Deleanu care consider ă că ar fi oportun ă introducerea dup ă modelul
altor țări (Italia, Germania) ș i a unui control abstr act a posteriori, la sesizarea acelora și subiecte, dar
și a altora (îndeosebi Consiliile Jude țene) în considerarea urm ătoarelor motive:
– îmbinarea controlu lui abstract prealabil cu cel posterior ar fi de natură să asigure
plenitudinea voca ției și obligației Curții Constitu ționale de garanta suprema ția Constitu ției, ca una
din condi țiile sine qua non ale statului de drept și ale democra ției constitu ționale.
– adeseori abia în procesul aplic ării legii sunt relevante viciile de neconstitutionalitate ale
acesteia;
Noi consideră m că ar trebui l ărgită sfera acestor subiecte a șa cum susț ine prof. Ion Deleanu prin
includerea Curț ii de Conturi și a persoanelor fizice sau morale . Existen ța controlului prealabil nu
poate fi o clauz ă de imunitate a legii sub aspectul constitu ționalității ei nu se poate converti într-o
prezumție absolută de constitu ționalitate, care s ă împiedice exercitarea și a unui control ulterior –
exercitarea controlului ulterior, pe calea excep ției de neconstitu ționalitate, nu poate suplini
inexistența unui control abstract a post eriori întrucât cele dou ă tipuri de control sunt esen țialmente
diferite – unul este abstract, iar cel ălalt concret.
Controlul concret este prin defini ție un control eterogen și sub anumite aspecte chiar
eteroclit. El este un control procesiv și de lungă durată , întreținând astfel o posibil ă incoeren ță și
instabilitate constitu țională [40,p.226].
Autorităț ile publice locale prin intermediul consiliilor jude țene ar avea astfel la îndemân ă
un instrument pentru garantarea și accentuarea autonomiei lor, dar și pentru protec ția prerogativelor
conferite lor prin Constitu ție față de eventualele legi neconstitu ționale
Controlul abstract ș i „a priori” este un control facultativ la or igine, prin condiț ionarea
exercită rii lui de existen ța unei sesiz ări, dar el este oblig atoriu, ulterior dup ă sesizarea Curț ii
117

118
Constitu ționale. Așadar în interiorul acestui si stem de control într-o prim ă fază vocația Curții
Constitu ționale este aleatorie, iar apoi într-o a doua faz ă controlul de constitu ționalitate este
obligatoriu, Curtea neputând refu za îndeplinirea unei atribu ții care face parte din competen ța sa
constitu țională .
Noi consideră m că ar trebui institu ționalizat sub forma controlului prealabil și controlul din
oficiu, a șa cum susț ine prof. I Deleanu.
Multiplicarea posibilit ăților de control al constitu ționalităț ii nu poate fi o cauz ă de
bulversare a statului de drept constitu țional, ci poate fi chiar un factor de consolidare a acestuia.
În ceea ce prive ște controlul la sesizarea uno r subiecte expres limitate (Pre ședintele
României, unul din preș edinții celor dou ă Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casa ție și Justiție și
un num ăr de 50 deputa ți sau cel puț in 25 de senatori, precum și a consiliilor jude țene, ar fi benefic
întrucât în esen ță valorile democraț iei constitu ționale ar fi astfel aprofundate și dezvoltate.
În Republica Moldova a șa cum putem observa Curtea Constitu țională, nu poate efectua un
control al constitu ționalității actelor normative din oficiu, adic ă din proprie ini țiativă, ci numai la
sesizare. Controlul efectua t este posterior adopt ării actelor normative și se realizeaz ă pe calea
excepției de neconstitu ționalitate.
Curtea Constitu țională acționează numai în probleme ce ț in de competen ța sa. Dacă în
procesul examin ării acestor chestiuni de competen ța altor organe, Curtea remite acestora
materialele sau comunic ă faptul p ărților și organelor interesa te, dând explicaț iile de rigoare,
controlul constitu ționalității actelor normative sau al unor ac țiuni se materializeaz ă prin adoptare de
către Curtea Constitu țională a unor acte juridice pe care legea le denumeș te: hotă râri, decizii, avize.
Între aceste acte juridice este o diferen ță considerabil ă și anume: hot ărârea este un act
volitiv, imperativ care produce efecte, iar avizul are doar caracter consultativ și nu produce efecte,
deoarece în el se con ține o atitudine a Cur ții Constitu ționale față de acț iuni. De exemplu, la
inițiativa de revizuire a Constitu ției Republicii Moldova, Curtea Constitu țională emite un aviz prin
care confirm ă că inițiativa nu vine în contradic ție cu prevederile constitu ției.
Constituționalitatea unei legi este o chestiune de ordine public ă, deci ea nu poate fi apanajul
doar al autorit ăților politice.
Recunoaș terea dreptului de a sesiza Curtea Constitu țională în favoarea Consiliilor Jude țene,
considerăm că ar fi de natur ă să îmbogățească și să accentueze principiul au tonomiei locale într-un
stat de drept, principiu consacrat și în art. 121 din Constitu ția României sau art. 112 din Constitu ția
Republicii Moldova.
Întrucât Controlu l de constitu ționalitate vizeaz ă legea indiferent de obiectul ei de
reglementare, sunt susceptibile de c ontrol toate legile în pofida variet ății lor sub aspectul materiei
118

119
reglementate (legi financiare, legi de ratificare a tratatelor interna ționale, legi electo rale, legi având
ca obiect infrac țiunile și regimul execut ării lor etc.). Nu pot face obiectul controlului de
constituționalitate, legile adoptate pr in referendum. Legea rezultat ă din referendum este o lege care
exprimă voința unei „puteri originare” și nici –o „putere derivat ă” nu o poate înfrânge. Exercitarea
directă a suveranităț ii naț ionale de c ătre popor prin referendum în te meiul art. 2 alin 1 din
Constituția României este prin defini ție incontrolabil ă.
Curtea Constitu țională vegheaz ă la respectarea procedurii pentru organizarea și
desfășurarea referendumului și confirm ă rezultatele acestuia ( art. 146, lit. c din Constitu ția
României).
Principiul constitu ționalității este un principiu esen țialmente juridic, el implicând între
altele ordonarea ierarhic ă a normelor juridice, inclusiv a celor care îmbrac ă forma legii, precum și
asigurarea conformit ății materiale și formale a acestor norme cu cele ale Constitu ției; principiul
oportunității este esen țialmente politic, el implicând o op țiune de timp și de mod, în circumstan țe
concrete și pe baza ierarhiz ării anumitor valo ri ori stringen țe, opțiune obiectivat ă de o autoritate
politică supremă – autoritatea legislativ ă[40,p.231].
Astfel a șa cum precizeaz ă art. 2, alin 2 din Legea 47/1992, sunt neconstitu ționale
prevederile legilor care încalc ă dispozițiile sau principiile Constitu ției, de unde concluzia per a
contrario că nu se poate pune problema neconstitu ționalității pe considerente de oportunitate,
Deciziile și hotărârile Cur ții Constitu ționale precizeaz ă art. 13 alin 2 din legea 47/1992 se
pronunță în numele legii , ceea ce exclude ab initio pronun țarea unor asemenea acte în „numele
oportunității”[40,p.231-232].
Examinând controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuin țare a
resurselor financia re ale statului și ale sectorului public, Curt ea de conturi este un organ
administrativ care prezint ă anual Parlamentului un raport asupr a conturilor de gestiune ale
Bugetului public na țional din exerci țiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate . Ea este
organul de control financiar și își exercită funcțiile în mod independent ș i în conformitate cu
dispozițiile prevăzute în Constitu ție și în celelalte legi ale țării. Legitimarea Cur ții de Conturi ca
subiect al dreptului de a sesiza Curtea constitu țională credem c ă s-ar sprijinii și pe unele din
atribuț iile ei de avizare, îndeosebi cea prev ăzută de art. 91, alin. 1, lit. a din Legea nr.
94/1992[40,p.228].

§4.3 Controlul jurisdic țional al actelor administrative normative într-un stat de drept
În țara noastră reglementarea în vigoare porne ște de la ideea, că ori de câte ori se invoc ă în
fața judecătorului o norm ă juridică ce contravine alteia, el va trebui s ă prefere în solu ționarea
119

120
procesului norma investit ă cu cea mai mare for ță juridică. Așadar când în cursul unui proces o parte
susține că actul administrativ invocat de cealalt ă parte este ilegal judec ătorul va fi obligat s ă dea
întâietate legii și să înlăture din solu ția procesului actul administrativ normativ.
În această situație nu se produce anularea actului administrativ normativ ci doar
neaplicarea sa în spe ța respectiv ă; deci actul respectiv r ămâne în vigoare, dar nu va fi operant între
părțile din proces.
Controlul jurisdicț ionalizat al actelor administrative normative și-a găsit concretizarea în art.
11 al Legii nr. 29/1990. Distinc ția pe care o face pe de o parte în tre actul administrativ atacat pe
cale principală , pe care instan țele de contencios administrativ pot s ă-l anuleze în întregime sau în
parte și actele administrative ce-i stau la baz ă pe de altă parte, care nu pot fi anulate, ci numai
înlăturate pe cale de excep ție ca ilegale din solu ția procesului, arat ă limpede c ă articolul men ționat
a înțeles să supună unui regim juridic diferit actele administrative normative, fa ță de actele
administrative individuale. În sensul acestui articol instan țele de contencios administrativ sunt
competente s ă anuleze actele administrative in dividuale, dar atunci când se reg ăsesc în prezen ța
unui act administrativ normativ, vor trebui să se limiteze s ă pronunțe ilegalitatea lui și deci să
soluționeze litigiul ca și când el nu ar exista.
Acesta este și punctul de vedere adoptat de încheierea Cur ții Supreme de Justi ție, Secț ia de
Contencios Administrativ, din 25 aprilie 1996 (dosar nr. 1657/1995 și decizia nr. 932 a aceleia și
secții din 9 mai 1996 (dosar nr. 1657/1995).
O soluț ie diferită trebuie men ționată în legătură cu interpretarea art. 123 din Constitu ție,
care prevede : „ Prefectul poate ataca în fa ța instanței de contencios ad ministrativ, un act al
consiliului jude țean, al consiliului local și al primarului, în cazul în care consider ă actul ilegal;
Actul atacat este suspendat de drept ( acest artico l a fost reprodus de art. 135, alin. 1 din Legea
215/23 aprilie 2001).
Întrucât aceste ultime dispozi ții nu mai fac distinc ție între actul atacat pe cale principal ă în
fața instanței de contencios administrativ și actul administrativ care-i st ă la bază, rezultă că
prefectul este competent s ă atace în contencios atât actele administrative individuale, cât și cele
normative ale consiliilor jude țene, ale celor locale și ale primarilor.
O astfel de interpretare este posibil ă dat fiind, c ă art. 123 al Constitu ției și art. 135 (1) din
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001, cuprind o dispoziț ie de excep ție care autorizeaz ă un singur organ
și anume pe Prefect, iar nu orice parte v ătămată, să atace actul administrativ în fa ța instanțelor de
contencios administrativ.
120

121
Pe de altă parte, aceast ă competen ță operează cu privire la actele administrative normative
de mai redus ă rezonanță socială, cum sunt cele emise de consiliile jude țene, de consiliile locale și
de primar f ără să pună în cauză actele normative ale organelor administrative centrale.
Încercarea de mediere sau de conciliere între cet ățeni și administra ție în leg ătură cu
drepturile și interesele celor dintâi, pe baza legii și în limitele ei, constituie neîndoielnic un „
mecanism” sau o procedur ă expresivă a statului de drept.
În aplicarea dispozi țiilor Constitu ției, legea nr. 35/1997 a reglementat atribu țiile Avocatului
Poporului în România, în a șa fel încât ele nu fac referire decât la activitatea autorit ăților
administrative publice, f ără să poată să se extind ă la activitatea instan țelor judec ătorești sau la cea a
camerelor Parlamentului.
Noțiunea de administra ție publică este utilizat ă de art. 15 (4) al legii într-un sens restrictiv
chemat să reducă cât mai mult sfera de ac țiune a Avocatului Poporului. În acest articol se prevede
că: „ Nu fac obiectul activit ății instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse f ără motivare
cererile privind actele emise de Camera Deputa ților, de Senat sau Parlament, actele și faptele
deputaț ilor și senatorilor, ale Pre ședintelui Consiliului Legislativ și ale autorit ății judecătorești”.
Instituția Avocatul Poporului a șa cum este reglementat ă în Constitu ție și în legea nr. 35/1997, vine
să adauge înc ă un pilon de rezisten ță la edificarea statului de drept în România.
Este de dorit dup ă părerea noastră , pentru asigurarea independen ței și autorității
ombudsmanului, ca el s ă fie desemnat de c ătre parlament, având tocmai sarcina de a veghea la
respectarea legilor în administra ție.
Accesul liber la justi ție și organizarea activit ății de judecat ă în mai multe grade de
jurisdicție, astfel încât hot ărârile nelegale sau netemeinice pronunț ate de o instan ță să poată fi
îndreptate, pe calea exercit ării căilor de atac, de instan ța ierarhic superioar ă, constituie de asemenea
unul dintre mecanismele func ționării statului de drept și una dintre garan țiile restabilirii legalit ății,
atunci când ea a fost înc ălcată .
În același sens și urmărind acelaș i scop, pe lâng ă căile ordinare de atac, legea instituie și căi
extraordinare de atac. Calea de atac a unei hot ărâri nu este deci doar un simplu „ remediu”, ea este
instrumentul de ac țiune în ambian ța statului de drept, pentru ca le gea, inclusiv în activitatea de
judecată să-și asigure suprema ția și eficacitatea deplin ă. Ideea statului guv ernat de lege este
principiul care st ă la baza organiză rii, în constitu țiile tuturor statelor europene. Domnia legii a fost
în plus dezvoltat ă pentru a deveni un set de constrângeri legale mai largi asupra administra ției.
Restricția legală se aplică oriunde libertatea sau proprietatea sunt înc ălcate.
121

122
În toate statele europene exist ă o tendin ță de a supune conduita administrativă unei
verificări mai am ănunțite și această tendință trebuie s ă se impun ă și în România, ca de altfel și în
Republica Moldova.

§ 4.4. Garan ții externe privind statul de drept
Dup ă anul 1989, în fostele state so cialiste s-au produs schimb ări constitu ționale
fundamentale. Practic sistemele constitu ționale marxiste au fost înl ăturate, statele respective au
revenit la tradi țiile lor constitu ționale anterioare instaur ării regimurilor totalitare comuniste.
Totodată în aceste state a fost declan șată o vastă acțiune politică și legislativ ă de aliniere a acestora
la marile principii democratice și liberale înscrise în constitu țiile occidentale și în general la
practica constitu țională vest-european ă a statului de drept, care și-a întemeiat organizarea social ă pe
respectul legii. Este important de subliniat că în concep ția politic ă occidentală , caracterul
obligatoriu al legii se refer ă deopotriv ă la individ cât și la autorit ățile publice, inclusiv la
stat[68,p.274]. A șadar statul , autorit ățile publice (guvernan ții), funcționarii publici sunt obliga ți să
respecte legea ca orice cet ățean. Privite din perspectiv a principiului legalit ății raporturilor între stat
și lege sunt exprimate cel mat sugestiv prin doctrina statului de drept[47,p.13-28].
Caracteristicile statului român enun țate în articolul 1 al Constitu ției României din 1991 pun
în lumină mat multe idei: suveranitatea și independen ța țării, unitatea și indivizibilitatea statului
român, caracterul de stat na țional, forma republican ă de guvern ământ, separa ția și echilibrul
puterilor, tr ăsăturile statului român ca fiind un stat de drept democratic și social, promovarea
drepturilor omului, pluralismul politic, etc.. Constitu ția României din 1991 a consacrat ideea
statului de drept tocmai ca reac ție împotriva omniprezen ței statului totalitar în perioada ce a
premers evenimentelor din 22 Decembrie 1989. S-a dorit s ă se sublinieze în mod special faptul c ă
în viitor, în România întreaga activ itate de stat va fi subordonat ă dreptului, legilor, nefiind permise
nici un fel de îndep ărtări, de la principiile acestora. În condi țiile statului de drept valorile
democrației apar pentru prima dat ă ca ne mai fiind ni ște simple enun țuri declarative, ci autentice
valori, garantate prin mecanismul ap ărării legii. Respectul drepturilor cet ățenilor și pluralismul
politic devin consecin țe firești ale rea șezării întregii vie ți politice româneș ti pe baza principiilor
dreptului.
Dup ă cum sublinia profesorul Antonie Iorgovan "La baza doctrinei moderne a statului stau
sănătoasele teze ale contractului social, ale drepturilor naturale, ale separa ției puterilor”. A defini
statul, în prezent, f ără a ne referi la libertate ș i demnitate uman ă înseamnă un non sens[71,p.139].
Ne raliem acestei opinii și facem precizarea c ă o serie de constitu ții moderne doresc s ă pună
în lumină faptul că statul se preocup ă de apărarea drepturilor tuturor categoriilor de cet ățeni, luând
122

123
măsuri atunci când este cazul pentru a opri degradarea vie ții economice sau pauperizarea unor
categorii ale popula ției. Acest lucru se încearc ă în prezent și în România și în acest sens s-au luat
unele măsuri și au fost emise o serie de acte normativ e (Garantarea venitului minim al popula ției și
a ajutorului pentru înc ălzirea locuin ței etc.) În ceea ce prive ște suveranitatea na țională , Constitu ția
Română precizeaz ă că ea aparține poporului, principiu recu noscut în toate constitu țiile democratice
după Marea Revolu ție Francez ă și că exercițiul suveranit ății se înf ăptuiește prin organele
reprezentative sau prin referendum. În leg ătură cu teritoriul statului român semnal ăm prevederea
potrivit c ăreia pe teritoriul stat ului român nu pot fi stră mutate sau colonizate popula ții străine.
Această prevedere are în vedere p ăstrarea caracterului na țional al statului și unităț ii etnice a
poporului român. Str ămutarea unor popula ții străine ar fi nu numai în contradic ție cu tradi țiile
naționale, dar ar crea un factor ne dorit de presiune asupra evolu ției instituțiilor statului. Este evident
că aceste prevederi au în vedere coloniz ări masive cu popula ții din alte state.
Problemele statului român în rela țiile interna ționale sunt enun țate în art.10 din Constitu ția
României. Aceasta prevede urm ătoarele: "România între ține și dezvoltă relații pașnice cu toate
statele și în acest cadru, rela ții de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme
general admise ale dreptului interna țional".
Din analiza acestui text observ ăm că se are în vedere fundament area întregii politici externe
românești pe o baz ă juridică oferită de normele și principiile dreptului interna țional. Tot din acest
text reiese însemn ătatea "rela țiilor de bun ă vecinătate" pe care România le între ține cu statele
vecine, ca o component ă a relațiilor paș nice pe care stat ul român urmează să le întrețină cu toate
statele lumii, rela ții cu o deosebit ă importan ță pentru securitatea na țională .
Dup ă cum se cunoaș te, practica României în do meniul tratatelor interna ționale dup ă 1989 a
avut în vedere în special reafirmarea unor valori fundamentale ale dreptului interna țional și a
tradiț iilor de prietenie și apropiere spiritual ă între România și o serie de țări, în spiritul respectului
pentru drepturile omului.
Înscrierea expres ă a marilor valori umaniste și a cerinței respect ării ordinii de drept în cadrul
prevederilor tratatelor semnate de România dup ă 1990 se coreleaz ă cu preocuparea diploma ției
românești de a se integra în circuitul european și mondial, în organismele interna ționale, beneficiind
de sprijinul marilor țări democratice. Este de remarcat, c ă în tratatul de în țelegere amical ă și
cooperare între România și Franța încheiat la Paris la 20 noiembrie 1991, Republica Francez ă se
angajează să favorizeze dezvoltarea și aprofundarea rela țiilor dintre România și Comunitatea
European ă, sprijinind încheierea unui acord de asociere între România și C.E.E. O alt ă prevedere
deosebită a acestui tratat care consider ăm că merită atenția este că în mod deosebit Fran ța v-a
acorda sprijinul s ău României în eforturile ce urm ăresc edificarea unei societ ăți democratice.
123

124
În tratatul între România și Germania privind c ooperarea prieteneasc ă și parteneriatul în
Europa încheiat la Bucure ști la 21 aprilie 1992 se prevede c ă cele două părți acordă cea mai mare
însemnătate obiectivului Unit ății Europene pe baza drepturilor omului, democra ției și statului de
drept și în acest context acord ă o mare însemn ătate particip ării României ca membru al Consiliului
Europei în vederea integr ării în comunitat ea statelor, bazat ă pe aceste valori. Totodat ă Germania
"sprijină eforturile în vederea cre ării condițiilor pentru o continu ă apropriere economic ă și politică a
României de Comunitatea European ă, în special prin încheierea unui Acord de Asociere.
În anii ce au urmat au fost încheiate nu meroase tratate cu alte state, care reafirm ă printre alte
principii respectul drepturilor omului (Exemplu: tr atatele României cu Belarus, Lituania, Republica
Moldova, Slovacia, Cehia, Armenia, Ungaria , Croa ția, Ucraina etc.). În ceea ce prive ște
respectarea drepturilor fundamentale ale omului prin art.20 al Constitu ției României se consacr ă
teza suprema ției dreptului interna țional față de dreptul intern. Dispozi țiile constitu ționale urmeaz ă a
fi interpretate în concordan ță cu Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului , cu pactele și tratatele
la care România este parte.
În leg ătură cu aspectele pol itice ale exercit ării drepturilor cet ățenești subliniem importan ța
prevederilor legate de libertatea întrunirilor și dreptul de asociere.
Dispozi țiile Legii siguran ței naționale nr. 51/1991 interzic activit ățile de natură a pune în
pericol cuceririle statului de drept, principiile pluralismului politic, precum și orice ac țiuni de
sorginte totalitarist ă, fascistă sau comunist ă.
Carta ONU ca ș i alte documente interna ționale prev ăd interzicerea folosirii forț ei și a
amenințării cu forța în relațiile dintre state. Sunt in terzise atât folosirea for ței armate și amenințarea
cu aceasta cât ș i recurgerea la c onstrângeri economice și politice. Este interzis ă folosirea
diferendelor teritoriale și a problemelor de frontier ă ca și a oricăror altor probleme interna ționale.
Dreptul interna țional stabile ște în mod restrictiv cazurile în care este legitim ă folosirea for ței în
raporturile interna ționale. Potrivit Cartei ONU statele au dreptul inerent de a recurge la forț a armată
în exercitarea drepturilor lor la autoap ărare individual ă sau colectiv ă împotriva unui atac armat. De
asemenea, Consiliul de Securitate poate s ă decidă în caz de agresiune, de înc ălcare a p ăcii, a
drepturilor omului, recurgerea la for ță armată a ONU, sau a altor organiza ții militare (de exemplu
NATO) sau la m ăsuri de constrângere cum sunt întreruperea completă sau parțială a relațiilor
diplomatice (cazul Irakului, Iugosla viei prin impunerea embargoului și folosirea for ței armate
pentru rezolvarea conflictului și restabilirea p ăcii).
Înscriindu-se în suita instrumentelor adoptat e de reuniunile O.S.C.E., Documentul de la
Copenhaga, aduce elemente noi în prim planul dr epturilor omului. Printre alte idei importante
înscrise în acest document relev ăm legătura dintre democra ție și statul de drept, recunoa șterea
124

125
pluralismului politic, organiza rea de alegeri libere, o form ă de guvernare de tip reprezentativ
datorită autorităților publice de a ac ționa conform legii, o delimitare clar ă între stat și partidele
politice, s.a.
Carta de la Paris pentru o nou ă Europă, document de o deosebit ă importan ță politică și
juridică are meritul de a reconsidera dimensiunile colabor ării europene în contextul schimb ării
raporturilor de for țe, prăbușirii sistemelor totalitare în Europa de r ăsărit și trecerii la economia de
piață și ierarhizeaz ă în mod nou problemele colabor ării europene.
În cadrul Conferin ței la nivel înalt pentru Securitate și Cooperare în Europa care a avut loc
la Helsinki între 9 și 11 iulie 1992 au fost adoptate "Declara ția la nivel înalt de la Helsinki" și
"Deciziile Helsinki" – Reafirmând vala bilitatea principiilor directoare cuprinse în Actul Final de la
Helsinki și Carta de la Paris, participan ții au continuat procesul de elaborare a unor m ăsuri pentru
apropierea statelor europene în sp iritul ideilor statului de drept și asupra dezvolt ării și cooperării
între ele[50,p.85].
Devenind membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 28 septembrie 1993,
România și-a reafirmat ata șamentul pentru valorile spirituale și morale, pentru drepturile și
libertăț ile politice ale cet ățenilor, pentru principiile statului de drept, principii care formeaz ă baza
oricărei democra ții autentice.
Dup ă cum este bine cunoscut, aspira ția statelor est-europene care au ales calea edific ării
statului de drept ș i a înfăptuirii reformei economice, afirmându- și dorinț a de a adera la Uniunea
European ă reprezint ă un proces firesc, necesar cu multiple conota ții economice, dar și politice.
Extinderea Uniunii Europene r ămâne una din cele mai importante op țiuni ale viitorului, de
natură economic ă armonioas ă a tuturor statelor din regiune, dar și o spectaculoas ă împlinire pe plan
social. Referindu-se la aspira țiile României de a deveni membr ă a Uniunii Europene, Comisarul
european Gunter Verheugen î și exprimă convingerea c ă România a demonstrat un angajament
foarte clar și credibil pentru integrarea european ă. De asemenea a putut constata c ă există un
consens na țional privind integrarea european ă, că forțele politice majore, în special cele cu adev ărat
democratice se pronun ță în mod unanim pentru procesul de integrare în Uniunea European ă. Așa
cum scria la 6 noiembrie 1816, Napoleon "Confederaț ia european ă va sosi mai curând sau mai
târziu prin forț a lucrurilor”. Această aspirație s-a realizat și în curând România va face parte din
această mare familie a popoarelor Europei Unite.
Integrarea european ă a oferit cincizeci de ani de stabilitate, pace și prosperitate economic ă.
A contribuit la cre șterea nivelului de trai, la crearea pie ței interne și la întărirea glasului Uniunii pe
plan mondial. A atras o succesiune de cereri de aderare și în câțiva ani se va extinde la scar ă
continental ă. Toate aceste rezultate au fost ob ținute prin mijloace democratice. Uniunea European ă
125

126
este construit ă pe respectul normelor impuse de statul de drep t, pe suprema ția legii. Se poate baza
pe Carta drepturilor fundamentale ale omului și are un dublu mandat democratic, prin intermediul
unui Parlament reprezentant al cet ățenilor U.E. și al unui Consiliu care reprezintă guvernele statelor
membre.
Metoda comunitară garantează atât diversitatea cât și eficacitatea Uniunii, asigur ă un
tratament corect pentru toate statele de la cel mai mare la cel mai mic. Curtea de Justi ție a
Comunității Europene garanteaz ă respectarea suprema ției legii. Credibilitatea Uniunii va putea fi
apreciată prin capacitatea sa de a pune în valoare politicile na ționale și de a ră spunde mai eficient
preocupărilor oamenilor atât pe plan european cât și mondial. Reforma guvern ării europene va
îmbunătăți capacitatea U.E. de a influen ța progresele înregistra te pe plan mondial.
Calitatea, importan ța și eficacitatea politicilor U.E. depind de asigurarea unei particip ări
lărgite prin intermediul unei re țele politice complexe, de la elaborare pân ă la implementare.
Politicile și acțiunile trebuie s ă fie coerente și ușor de înțeles. Printre priorităț ile sale se num ără
politica extern ă și apă rarea fenomenului de migra ție și lupta împotriva criminalit ății. Începând cu
anul 2002, raportul anual privi nd implementarea Protocolului de la Amsterdam privind
subsidiaritatea și proporț ionalitatea va urm ări principalele obiective vi zate de politicile Uniunii
Europene. El va analiza gradul în care Uniunea a aplicat pr incipiile de proporț ionalitate și
subsidiaritate în încercarea de a- și îndeplini obiect ivele[89,p.227-228]. Funcț ionarea institu țiilor
trebuie să fie mai deschis ă și în opinia noastr ă consider ăm că împreună cu statele membre, ele
trebuie să informeze permanent asupra activit ății U.E. și a deciziilor luate. Fiecare institu ție trebuie
să se concentreze asupra sa rcinilor fundamentale ce-i revin. Este momentul s ă se admit ă faptul că
Uniunea European ă a trecut de la un proces diplomatic la unul democratic cu politici ale c ăror
ramificații se extind în cadrul societ ăților naționale și se resimt în via ța cotidian ă.
Rela ția dintre guvernarea european ă și cea mondial ă ar trebui s ă conducă la posibilitatea ca
Uniunea s ă vorbeasc ă mai des într-un singur gl as. Prin ajustarea guvern ării interne, Uniunea
European ă va fi mai bine plasat ă pentru a contribui la noi le forme de guvernare global ă. Politicile și
instituțiile globale trebuie s ă răspundă preocupărilor populare. Implicat ă în procesul de extindere la
Est (în fostele ță ri socialiste) proces care presupune și definitivarea procesului de democratizare din
statele Europei Centrale și de Est, Uniunea European ă se confrunt ă ea însăși cu probleme legate de
propria democraț ie și legitimitate. Dup ă sfârșitul războiului rece, dreptul la democra ție a dobândit o
legitimitate cvasiunanim ă. Cele mai multe dintre statele lumii respect ă cel puțin din punct de vedere
formal principiile democratice. Dreptul la democra ție este descris ca fii nd compus din dreptul la
libera expresie, dreptul la autodeterminare și dreptul la alegeri libere. În aceast ă accepțiune
legitimitatea guvern ării interna ționale ține de legitimitatea guvern ărilor naționale. Guvernarea
126

127
democratic ă, rezultatul alegerilor libere, dar și respectul statului de drept sunt reguli necesare pentru
constituirea unei ordi ni publice interna ționale juste.
Așa cum arată Joshka Fischer în discursul s ău în cadrul dezbaterii ce a avut loc la
Universitatea Humboldt din Berlin în mai 2000, pentru a exista o Europ ă unită și puternic ă este
necesară lărgirea acesteia la Est și reunificarea ei. În viitoarea Un iune, principiile subsidiarităț ii și
în special cel al cooper ării intense urmeaz ă să aibă un rol important acestea r ăspunzând
eclectismului Uniunii dup ă lărgire. Ceea ce separ ă în prezent în mod esen țial Uniunea de statele de
Est este starea statului de drep t în Europa de Est, faptul c ă statelor din Europa de Est le lipse ște o
tradiț ie a statului de drept.
Înainte ca l ărgirea masiv ă înspre Est să se întâmple, construc ția european ă trebuie s ă atingă
un grad cât mai mare de consisten ță și perfecțiune. Parteneriatul cu țările din Europa Centrală și
Orientală este în inima rela țiilor externe ale Uniunii Europene. Acest parteneriat va aduce Uniunii
Europene cea mai radical ă schimbare din istoria sa.
Dispari ția blocului comunist ș i căderea cortinei de fier, evenimente ce s-au petrecut în anul
1989, urmate de disolu ția U.R.S.S. doi ani mai târziu, au constituit sfâr șitul unei perioade de
confruntare și separare marcând totodat ă începutul unei noi ere în car e Europa este pe cale s ă-și
regăsească identitatea.
Odat ă cu încheierea "r ăzboiului rece", mediul politic și de securitate pe continentul european
s-a schimbat decisiv, statele europene începând s ă nu se mai considere adversare. Cu toate acestea,
imaginea general ă a mozaicului european de ast ăzi arată că în ultimii zece ani s-au confruntat dou ă
tendințe în dezvoltarea rela țiilor la nivel continental. Este vorba , pe de o parte, de procesul de
integrare în cadrul unor structuri ce și-au dovedit viabilitatea de -a lungul perioadei de dup ă cel de-al
doilea ră zboi mondial (Consiliul Europei, N.A.T.O., O.S.C.E. și Uniunea European ă), iar pe de alt ă
parte, de tendin țe centrifuge și naț ionaliste înso țite de apariț ia unor noi amenin țări de inspira ție
etnico-religioas ă (Cecenia, fosta Iugoslavie) sau motivate de dificult ățile tranzi ției economice
(Albania).
În opinia noastr ă consideră m că pentru ță rile din Europa Centrală și de Est, dispari ția
barierelor ideologice le-a permis accesul la o nou ă cultură politică și la o altă viziune asupra
viitorului, stimulându-se dorin ța de a deveni parte a institu țiilor democratice occidentale.
Asist ăm astfel la un fenomen de deplasare a Estului c ătre Vest, pentru c ă integrarea
europeană și euroatlantică nu reprezint ă un scop în sine, ci modalitatea cea mai adecvat ă de a-și
asigura stabilitatea și securitatea proprie.
Tentative de unificare pa șnică a Europei au existat înc ă din perioada interbelic ă, însă acestea
s-au ciocnit de spiritul naț ionalist și imperialist înc ă foarte puternic în epoc ă. Este suficient s ă
127

128
amintim de eforturile contelui austriac Kalergi, ale ministrului francez de externe Aristide Briand
sau de germanul Gustav Stresmann. Ei au militat pentru crearea unei Uniuni Europene în cadrul
Societăț ii Națiunilor.
Nu putem s ă nu amintim eforturile marelui diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa
de preș edinte al Societ ății Națiunilor, pe linia îndep ărtării pericolului unui nou conflict mondial și a
unifică rii europene. Multe din obiectivele propuse de Nicolae Titulescu la acea vreme se împlinesc
astăzi.
Pe continentul european s-au constituit mai multe grupuri de organiza ții după al doilea
război mondial.
Primul grup îl constituie organiza țiile lumii occidentale n ăscute din alian ța dintre S.U.A. și
Europa de Vest dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial. Astfel în 1948 s-a creat Organiza ția
European ă de Cooperare Economic ă (O.E.C.E.) care a avut la baz ă o inițiativă american ă și anume
"Planul Marshall". În 1949 a fost creat ă Organiza ția Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) pact
militar între principalele state necomuniste din Europa , S.U.A. și Canada.
Creată în conformitate cu art.51 din Carta O.N.U., care reafirm ă dreptul natural la legitim ă
apărare individual ă sau colectiv ă, alianța este o asociere de state suve rane unite între ele în scopul
de a-și menține securitatea.
Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) a fost înfiin țată în 1954 în scopul înt ăririi cooper ării
între statele vest-europe ne, în domeniul securit ății. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht la 1 noiembrie 1993, U.E.O. a devenit parte integrant ă a dezvoltă rii Uniunii Europene,
fiind definit ă drept "bra ț înarmat al U.E. și pilon european al N.A.T.O.". Tratatul de la Amsterdam
intrat în vigoare la 1 mai 1999, stipuleaz ă că U.E.O. face parte integrant ă din dezvoltarea U.E.,
căreia îi dă acces la capacit ățile sale opera ționale și pe care o asist ă în definirea aspectelor de
politică externă și securitate comun ă care au tangen ță cu domeniul ap ărării.
Un al doilea grup de organiza ții este format din structuri al c ăror rol se limiteaz ă la
cooperarea tradi țională între state suverane și la care pot adera toate țările europene. Din acest grup
fac parte Consiliul Europei creat la 5 mai 1949 și Organiza ția pentru Securitate și cooperare în
Europa (O.S.C.E.) ap ărută în anii 1970.
Al treilea grup de organiza ții cuprindea Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului
(C.E.C.O.), Comunitatea European ă a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom) și Comunitatea
Economic ă European ă. Începând cu anii 1980 cele trei structur i sunt denumite generic Comunitatea
European ă. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastr icht (1 nov.1993) Comunitatea
European ă devine cel mai important pilon al Uniunii Europene.
128

129
Uniunea European ă se caracterizeaz ă prin faptul c ă grupează state care au renun țat la o parte
din suveranitatea lor na țională pentru a o transfera la nivel suprana țional și a o exercita în comun.
Prin acest transfer U.E. este dotat ă cu "puteri proprii" (legislativ ă, executiv ă, judecătorească ) în
virtutea c ărora poate s ă adopte acte pe care le-am putea numi "de suveranitate european ă" în
domeniile sale de competență , cu efect echivalent actelor juridice na ționale.
Putem vorbi astfel de "integrare" ca o form ă nouă de fuziune între suveranitatea na țională și
competen țele suprana ționale transferate organiza ției.
Ca țară central-european ă ale cărei institu ții, cultură, tradiții, viață politică și economic ă au
fost cu excep ția perioadei de regim comunist – parte intrinsec ă a lumii occidentale, op țiunea
ireversibilă a României pentru in tegrarea în organiza țiile vest-europene este absolut natural ă și se
bazează pe un consens cvasi-general atât la nivelul clasei politice cât și al opiniei publice. Aceast ă
opțiune este consecin ța schimbărilor fundamentale ce au avut loc în România dup ă 1989. Integrarea
în structurile politice, economice și de securitate ale Occidentului, reprezint ă revenirea României
după aproape o jum ătate de secol în familia na țiunilor democratice. Prima structur ă cu vocaț ie pur-
europeană la care România a aderat în 1993, a fost Cons iliul Europei, iar în 1994 România a semnat
"Parteneriatul pentru Pace" cu N.A.T.O., prin care stabilea principiul egalităț ii de șanse pentru to ți
candidații ce doreau s ă adere la această structură politico-militar ă. În ceea ce prive ște Organiza ția
pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E), România este semnatar ă încă de la adoptarea
Actului Final de la Helsinki (1 august 1975) rezultat al Conferin ței pentru Securitate și Cooperare în
Europa (C.S.C.E.) precursoarea O.S.C.E., iar în anul 2001 a de ținut președinția în exerci țiu a acestei
organizații. În planul rela țiilor cu Uniunea European ă, principalele repere ale ultimilor 14 ani arat ă
clar evolu ția României spre integrare. La 22 octo mbrie 1990 a fost semnat Acordul de Comer ț,
cooperare comercial ă și economic ă România – Comunitatea European ă (intrat în vigoare la 1 mai
1991), la 1 februarie 1993 s-a semnat Acordul European de Asociere (intrat în vigoare doi ani mai
târziu), la 22 iunie 1995 România a depus cererea de aderare la U.E., ia r la 15 februarie 2000 au
debutat negocierile de aderare la aceast ă organizație, obiectivul declarat fiind ob ținerea statutului de
membru în anul 2007.
Statul de drept se confrunt ă cu o diversitate de probleme în contextul globaliz ării.
Presiunea de sus în jos în favoarea autonomiei lo cale produse de globalizar e a modificat în mare
măsură compoziția statelor la nivel interna țional.
La sfârș itul anilor 1990 num ărul națiunilor crescuse la aproape 200. În urm ătorii ani ai
mileniului al III-lea se vor mai ad ăuga și altele pe m ăsură ce grupurile etnice locale și "națiunile
fără stat" vor face presiuni în direc ția unei mai mari autonomii.
129

130
În această situație statele se pot înmul ți, dar teritoriul lor nu este la fel de important pentru
putere și prosperitate ca înainte, de vr eme ce resursele naturale conteaz ă mai puțin. Noile surse de
conflict ideologic, cum ar fi cele care implic ă fundamentalismul religios, în cea mai mare parte se
extind la mai multe na țiuni sau afecteaz ă anumite regiuni. Majoritatea conflictelor au loc, probabil
mai curând în contexte locale, decât între state-na țiune. Războaiele care au avut loc în anii 1980 și
1990 difer ă mult de r ăzboaiele vechi dintre na țiuni și ele reflect ă așa cum afirm ă Mary Kaldor
schimbările cauzate de globalizare[73,p.142] . Conflictele din fosta Iugos lavie, de exemplu, nu sunt
o întoarcere în istoria Balcanilor, ci mai mult un fenomen contemporan. Noile r ăzboaie sunt
localizate fizic, dar implic ă în mod caracteristic o diversitate de actori și relații transna ționale –
echipe interna ționale de televiziune, consilieri str ăini, delega ții O.N.U. și organiza ții
neguvernamentale.
Aceste conflicte apar acolo unde s- a dizolvat legiti mitatea statului și există criminalitate,
corupție și o ruptur ă în societatea civil ă. Războaiele actuale sunt deopotriv ă locale și globale, de
vreme ce pe scen ă sunt prezente diverse grupuri ș i organiza ții externe.
Noul interven ționism pentru restabilirea p ăcii și-a atras multe atacuri fiind considerat de
forțele politice fie ele de stânga sa u de dreapta ca o mascare a intereselor politice americane și
occidentale. Globalizarea a redefinit suveranitatea statelor în timp ce drepturile individuale au
devenit subiectul unei legisla ții internaționale tot mai intervenț ioniste. Interven ția din Kosovo, care
nu a fost legitimat ă de O.N.U. și din Timorul de Est, care a fost legitimată , ridică probleme în
privința principiilor ș i practicii. Totu și rezultatele inac țiunii au fost ilustrate într-o manier ă
groaznică de crimele în mas ă din Rwanda. Un pericol poten țial al prezentului îl reprezint ă
terorismul interna țional. Scopul pă rților implicate în noile ră zboaie este controlul politic prin
excludere, iar tacticile u tilizate sunt intimidarea și teroarea. Înc ălcarea suveranităț ii în astfel de
circumstan țe nu are o semnifica ție reală și se cere o interven ție rapidă pentru restabilirea ordinii
sociale.
Dezvoltarea viitoare a democra ției statelor ar putea fi mult înt ărită prin construc ția unor
forme transna ționale de democra ție. A lua globalizarea în serios înseamn ă a sublinia faptul c ă
democratizarea nu poate fi restrâns ă la nivelul statului na țiune.
A construi institu ții democrate mai presus de nivelul na țiunii nu mai este un obiectiv utopic.
Un astfel de proces se afl ă deja în curs de desf ășurare sub forma Uniunii Europene. În esen ță U.E.
și-a început via ța ca proiect al "r ăzboiului rece", dar ast ăzi este văzută ca o prim ă replică la
globalizare. Exist ă o diferen ță fundamentală între U.E. și organiza țiile interna ționale de tipul
Națiunilor Unite. O.N.U. este compus ă din reprezentan ți ai națiunilor suverane. În schimb, în U.E.,
130

131
pentru prima dat ă în istorie, naț iunile individuale au renun țat voluntar la elemente de substan ță și
legislative ale suveranit ății lor, cu scopul exploată rii resurselor comune
Uniunea European ă nu este nici – un stat super-na țiune, nici ceva care ar putea deveni un
astfel de stat și nu reprezint ă nici – o form ă de federalism spune A Giddens. Ne raliem opiniei lui
A.Giddens care afirm ă că U.E. este un experiment nou, o încercare de a dezvolta structuri
guvernamentale diferite de cele care au existat înainte. De aceea se ș i confrunt ă cu numeroase
dificultăți. Uniunea European ă a fost construit ă în mare m ăsură din elitele politice[59,p.147].
Desigur avem convingerea c ă organiza ții similare Uniunii Europene vor apare și în alte p ărți ale
lumii unde exist ă deocamdat ă numai blocuri comerciale. S-au f ăcut propuneri în acest sens în cele
două Americi și în Asia. Asemenea dezvolt ări pot servi ca platform ă pentru o form ă globală de
democrație cosmopolit ă. Uniunea European ă trebuie s ă o tratăm nu ca fiind specific ă pentru o
anumită zonă geografic ă a lumii ci am putea-o considera un cap de pod spre un sistem democratic
transnațional, globalizant. U.E. prin instan țele sale, poate juca un ro l în sprijinirea promov ării unui
regim global cosmopolit. Trebuie îns ă generalizate reguli și standarde de comportament
internațional cu privire la anumite drepturi ale omului și legi umanitare. Economia de pia ță
specifică statului de drept poate func ționa eficient numai în cadrul unor institu ții sociale și dacă se
bazează pe o societate civil ă dezvoltat ă, condiție valabilă atât la nivel global, cât și la nivel local. O
societate bun ă este aceea care g ăsește echilibrul între guvern, pie țe și ordine social ă. Fără o
societate civil ă stabilă, fără încorporarea normelor de încredere și decență socială , piețele nu pot
înflori, iar democra ția poate fi subminată .
Trebuie s ă reconectăm aceste sfere prin inte rmediul unui nou contract social, potrivit unei
epoci în care globalizarea și individualismul merg mân ă în mână, iar statul de drept este construc ția
durabilă a epocii contemporane, care garanteaz ă dezvoltarea personalit ății umane. Garan țiilor
prevăzute de ordinea juridic ă națională li se adaugă garanț iile interna ționale care constau în
controlul aplic ării C.E.D.O. realizat de Comisia European ă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
și Comitetul Mini ștrilor. Acest sistem de control interna țional este practic un mecanism care
asigură protecț ia drepturilor prev ăzute de Convenț ia European ă a Drepturilor Omului (C.E.D.O.),
dar și armonizarea legisla țiilor naționale ale statelor p ărți la Conven ție cu ordinea juridic ă
europeană.
Conform dispozi țiilor C.E.D.O. drepturile prev ăzute în Conven ție pot fi garantate prin
intermediul recursului interstatal și al petiției individuale. Recursul in terstatal are ca fundament
garanția colectiv ă cu caracter obiectiv care asigur ă protecția ordinii juridice a Europei. De aceea se
consideră că acest recurs este o ac țiune public ă, care permite fiec ărui stat, parte la Conven ție să
131

132
intervină în numele tuturor ș i în beneficiul fiec ărui individ indiferent dac ă are sau nu calitatea de
resortisant al statului care a introdus recursul interetatic.
Petiț ia sau recursul individual (art.25 C.E.D.O.) confer ă persoanei fizice dreptul la o ac țiune
directă în faț a unui organ de control internaț ional. Acest drept prev ăzut într-o clauz ă facultativ ă a
Convenț iei, este subordonat voin ței statului parte C.E.D.O. care face o declara ție prealabil ă de
acceptare a competen ței Comisiei și Curț ii Europene a Drepturilor Omului.
Titularii peti ției individuale pot fi: persoane fizice, O.N.G. și grupuri de part iculari care au
interese comune, identice și care se pretind victime ale viol ării C.E.D.O. Comisia European ă a
Drepturilor Omului decide motivat și definitiv cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea
unui recurs interetatic sau individual. Activitatea desf ășurată de Comisia European ă a Drepturilor
Omului are o natur ă juridică complex ă: semidiplomatic ă, judiciară și cvasi-judiciar ă. Acest organ
unic în felul s ău are o importanță deosebit ă în satisfacerea exigen țelor statului de drept prin
dezvoltarea unei jurispruden țe originale, contribuind la protec ția drepturilor omului și armonizarea
legislaț iilor statelor europene. Dreptul de a sesiza Curtea European ă a Drepturilor Omului apar ține
exclusiv Comisiei, care, în ăuntrul unui termen de trei luni de la transmiterea raportului s ău
Comitetului Mini ștrilor, decide. Decizia este luat ă în mod definitiv și ea deschide calea judiciar ă
sau politică a rezolv ării cauzei. Dreptul de a sesiza Curtea European ă aparține și Statelor
contractante care pot avea conform art. 48 C.E.D. O., fie calitatea de reclamant fie calitatea de
intimat. Curtea European ă a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg din 1959, are o competen ță
facultativ ă. Statele P ărți la Conven ție recunosc competen ța Curții printr-o declara ție expresă pe care
o fac. Scopul urm ărit de curte este de a asigura respectarea obliga țiilor asumate de c ătre Statele
Părți la C.E.D.O. Curtea este format ă dintr-un num ăr de judec ători egal cu cel al statelor membre
ale Consiliului Europei și nu poate avea mai mult de un membru al aceluia și stat. Competen ța Curții
cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate și care privesc interpretarea și aplicarea conven ției.
La procedurile judiciare participă statul sau statele contractante. Procedura care se desf ășoară în fața
Curții este contencioasă . Decizia Cur ții Europene nu este suscceptibil ă de contestare sau
modificare, ea bucurându-se de autoritate a lucrului judecat. Decizia are forță obligatorie numai
pentru părțile în litigiu. Aplicarea deciziilor Cur ții este supravegheată de Comitetul Mini ștrilor.
Executarea hotă rârilor Cur ții în dreptul intern al statelor constituie în acela și timp o
problemă de drept intern, dar și de drept interna țional. Ea pune în discu ție prioritatea unor categorii
de norme juridice – cele na ționale ale dreptului intern al fiec ărui stat membru al Consiliului Europei
– cu altele – cele interna ționale, în speță prevederile Conven ției Europene a Drepturilor Omului.
Practic, Constitu ția României din 1991, a rezo lvat acest conflict de legi, acordând prioritate
132

133
aplicării normelor juridice interna ționale din domeniul drepturilo r omului (art.20 alin.2), fapt
relevant în edificarea statului de drept.
Apreciem c ă aparatul de protec ție a drepturilor omului constituit în cadrul Consiliului
Europei este “suprana țional” în sensul în care în țelegem promovarea, protec ția și garantarea
drepturilor omului, ca o problem ă “fără frontiere“ care caracterizeaz ă toate societ ățile
contemporane indiferent de structura lor politic ă, economic ă, socială etc. S-a constatat, de altfel, c ă
vârsta problematic ă a drepturilor omului a cunoscut o evolu ție dinspre simpla lor proclamare ca
idealuri în Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului spre protec ția și garantarea lor juridic ă
realizată la nivel interna țional prin adoptarea unor conven ții interna ționale care prev ăd obligaț ii
juridice pentru statele-p ărți și crearea unui mecanism de sancț ionare a înc ălcărilor sau v ătămărilor
aduse acestora și național prin prevederea în legea fundamental ă a statelor a drepturilor și
libertăț ilor fundamentale ale cet ățenilor și garanțiile constitu ționale ale acestora.
Cât prive ște Recomandarea nr.120 1 (din 1993) a Adun ării Parlamentare a Consiliului
Europei, ea este pentru România izvor de drept interna țional și intern, cu valoare egal ă cu a
tratatului și a legii, fiind încorporat ă în tratatele de baz ă ale României cu Ungaria și Ucraina. Art.
11 din propunerea de Protocol adițional care face obiectul recomand ării arată că în regiunile în care
sunt majoritare, persoanele apar ținând unei minorit ăți naționale au dreptul s ă dispună de
administra ții locale sau autonome corespunz ătoare sau de un statul special corespunz ător situaț iei
istorice și teritoriale specifice și conform legisla ției naționale a statului.
În România garantarea la nivel constitu țional a tuturor drepturilor persoanelor apar ținând
minorităților naționale, nu poate fi interpretat ă în nici un fel ca autonomia pe criterii etnice. A șa
cum am mai precizat autonomia local ă funcționează exclusiv pe criteriul teritorial, f ără privilegii
sau discrimină ri pentru zonele locuite în majoritate de cet ățeni aparținând unei minorit ăți naționale.
Dup ă integrarea în N.A.T.O., integrarea în Uniunea European ă reprezintă o opțiune
strategică pentru România. Ea ar oferi cadrul în care românii s ă suporte impactul globaliz ării cu
riscuri mai reduse și cu beneficii amplificate. Prin dimensiunea și puterea sa economic ă, Uniunea
European ă reprezint ă un vehicul mult mai adecvat globaliz ării decât existen ța de sine st ătătoare ca
sistem economic de nivel na țional. Din punct de vedere politic integr area european ă ar asigura o
valorizare pozitiv ă a cadrului democratic existent și ar permite men ținerea, fără obiecții pertinente,
a acelor elemente de identitate na țională, care și-au dovedit viabilitatea și în cazul celorlalte state
membre ale Uniunii Europene[95,p.273].

133

134
ÎNCHEERE
Sinteza rezultatelor ob ținute.
Nici o ț ara nu-ș i poate atribui prioritatea absolut ă și monopolul exclusiv al fundament ării
conceptului statului de drept, în fizionomia pe care o are ast ăzi. Conț inutul acestui concept include
azi într-o sintez ă filozofică, juridică și politologic ă trăsăturile esen țiale ce i s-au conferit în diverse
școli naț ionale de drept pe parcursul unui îndelungat proces istoric. Din multitudinea
caracteristicilor concret istorice și a formelor de manifestare ale statului de drept, ce difer ă de la o
țară la alta și de la o etapa la alta a dezvolt ării sociale a fiec ăreia dintre ele pot fi sintetizate trei
mari componente ale acestuia: componenta politic ă, componenta economic ă și componenta social ă.
Ideea statului de drept este înscris ă în natura fiin ței umane, nu apar ține unui individ, grup
sau popor. Nu trebuie uitată niciodată ideea justei m ăsuri, a justului raport dintre public și privat,
dintre general și individual, c ăci individualul exacerbat poart ă cu el pecetea absolutismului și
totalitarismului. Omul este ș i trebuie s ă fie ființ a justei m ăsuri. Nu trebuie s ă uităm că statul de
drept nu se cerș ește ci se cucere ște cu credin ța în om, prin munc ă, cu prudență și demnitate, prin
perfecț ionarea individual ă și colectiv ă este autocrea ție interioar ă și exterioar ă o realizare prin noi
înșine. În prezent, conceptul statului de drept este revendicat de întreaga comunitate interna țională,
fiind consfinț it expres sau consacrat indirect în documente de drept interna țional, cum ar fi: Charta
de la Paris pentru o noua Europ ă (1990), Documentul Reuniunii de la Cope nhaga al Conferin ței
pentru dimensiunea uman ă a O.S.C.E. (1990) și respectiv, Conven ția European ă pentru Drepturile
Omului (1950). În Documentul Reuniunii de la Copenhaga din iunie 1990 se men ționează expres că
"statul de drept nu înseamn ă numai o legalitate formal ă care asigur ă regularizare și coerență în
instaurarea și punerea în aplicare a or dinii democratice, ci și o justiț ie bazată pe recunoaș terea și
deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane și garantat ă de institu țiile care ofer ă un
cadru pentru exprimarea sa cea mai complex ă.
Aceste documente au fixat ansamblul conotaț iilor conceptului statului de drept, în raport cu
realitățile politice, social-econom ice, culturale actuale.
Aceste documente, au dup ă părerea noastr ă, marele merit c ă îmbină într-o sintez ă unitară,
atributele statului de drept în doctrina juridic ă engleză și american ă, în ș coala juridic ă și filozofia
germană și în teoria dreptului în Franț a.
Importan ța unor concepte, teze, cum ar fi, statul de drept și societatea civil ă, principiile de
guvernare și conducere social ă întemeiate pe separaț ia puterilor,pe pluralismul politic, pe existen ța
și funcționarea eficient ă a mecanismelor de opozi ție parlamentar ă și guvernamental ă, etc., este cu
atât mai evidenta ast ăzi, îndeosebi în condi țiile în care România ca și alte state situate geopolitic în
134

135
Europa răsăriteană, s-a delimitat ferm de ță rile unui sistem politic di ctatorial fundamentat în bun ă
măsură pe o opera filozofică și teoretico-politic ă contradictorie și inconsecvent ă prin unele
enunț uri ale sale.
Concluzii
1.

2.

3.

4
Rcomand ări
În urma analizei investiga țiilor efectuate sunt propuse urm ătoarele recomand ări științifice
pentru îmbun ătățirea reformei jurisdicț ionale, a cadrului legislativ și a eficien ței statului de drept:
1. Pentru asigurarea unui climat de ordine social ă de legalitate și de bună funcționare a
puterii statale, consider ăm că este necesar ă adaptarea sau modificarea unor legi. Astfel pentru
asigurarea suprema ției Constitu ției și eficiența Curții Constitu ționale, să fie prevăzută posibilitatea
sesizării din oficiu a autorit ății de justi ție constitu țională asupra constitu ționalității legilor înainte de
promulgarea acestora.
2. Pentru asigurarea supremaț iei Constitu ției și în îndeplinirea rolului Parlamentului de unic ă
autoritate legiuitoare a ță rii să se stabileasc ă un termen limit ă în care Camerele Parlamentului din
România s ă reexamineze legea declarat ă neconstitu țională de că tre Curtea Constitu țională.
Prevederile unui asemenea termen nu ar aduce atingere “suveranit ății parlamentare”, ci dimpotriv ă
noi consider ăm că ar demonstra respectarea principiilor constitu ționale “Nimeni nu este mai presus
de lege” și “Respectarea Constitu ției, a suprema ției și a legilor este obligatorie”.
Noi consideră m că prin aceasta Parlamentul și-ar spori autoritatea și prestigiul demonstrând
respectarea legalit ății într-un stat de drept. Parlamentul ca autoritate reprezentativ ă supremă a
poporului român și-ar afirma astfel voin ța politică pentru întronarea ideii de legalitate într-un stat de
drept.
3. Deoarece controlul constitu ționalității legilor se exercită numai la sesizarea unor subiecte
expres și limitativ ar ătate propunem ca sfera acestor subiecte s ă fie lărgită prin includerea și a
Curții de Conturi și a consiliilor jude țene. Acesta va contribui la dezvoltarea valorilor
democrației constitu ționale ș i la consolidarea statului de drept.
135

136
4. Întrucât scopul Curț ii Constitu ționale este de a garanta supremaț ia Constitu ției, opinăm că
este necesar s ă se recunoască acesteia dreptul pentru sanc ționarea omisiunii de a legifera a
Parlamentului, în cazurile potrivit c ărora legea fundamental ă prevede expres. În acest sens apreciem
că finalitatea activit ății Curții Constitu ționale să constea în sesizarea Pre ședintelui României pentru
aplicarea prevederilor art.90 din Constitu ție. Așa s-ar demonstra aplicarea și respectarea principiului
colaborării și echilibrului puterilor.
5. Noua lege electoral ă privitoare la organizarea ș i desfășurarea alegerilor parlamentare s ă
prevadă un nou sistem de scrutin și anume cel majoritar uninominal. Prin aceast ă reglementare noi
apreciem c ă ar creș te calitatea activit ății Parlamentului. Astfel fiecare partid ar putea să prezinte un
singur candidat și nu o listă , decisiv fiind pentru electorat, omul, calit ățile lui și prestigiul de care se
bucură în colectivitate.
Considerăm că legea electoral ă privind alegerile parlamentare datorit ă domeniului la care se
referă vizează probleme de interes na țional și de aceea opin ăm că Președintele României poate s ă
intervină potrivit atribu ției conferite de art.90 din Constitu ție și să ceară poporului să -și exprime
voința prin referendum, cu privire la necesitatea adopt ării sistemului de scru tin uninominal. Astfel,
credem că valorile care vor p ătrunde și vor alcătui Parlamentul vor realiza necesitatea întrunirii unei
majorități atunci când este necesar ă pentru adoptarea legilor. În opinia noastr ă consideră m că s-ar
produce o îmbun ătățire a activit ății parlamentare.
6. Având în vedere ca pluralismul polit ic si reprezentativitatea trebuie s ă asigure și o stabilitate a
regimului democratic adic ă un Parlament capabil s ă răspundă nevoilor societ ății prin stabilirea
principalelor direc ții ale activit ății social-economice, culturale, statale și juridice este necesara adoptarea
în România, dupâ exemplul Republic ii Moldova a unui Cod electoral.
7. Pentru dezvolta rea unei administra ții publice locale eficiente în România, consideră m că ar fi
necesară permisiunea cumulului între mandatul de consilier local și mandatul de consilier jude țean pentru
a permite o mai bun ă colaborare între autorit ățile respective și totodată reglementarea prin lege a
instituției oficiilor prefecturale ca form ă de desconcentrare administrativ ă a administra ției teritoriale de
stat.
8. Stoparea și eliminarea corup ției, acest flagel care a p ătruns până în sferele cele mai înalte ale
societății trebuie s ă se facă prin măsuri concrete și legi viabile care s ă implementeze cu rigurozitate
principiile statului de drept în care to ți cetățenii trebuie s ă respecte legile și să se supună acestora
indiferent de func ția pe care o de țin în stat.
9. Înt ărirea economic ă a statului prin cre șterea veniturilor bugetare și a autonomiei locale.
Acest lucru se poate realiza prin înl ăturarea practicilor de scutire sau de ree șalonare a datoriilor la
136

137
buget, sporirea ponderii economiei fiscalizate a șa cum este în statele occidentale, în detrimetul
economiei subterane și pedepsirea evaziunii fiscale ca infrac țiune economic ă. Statul de drept trebuie
să dezvolte un mediu de afaceri s ănătos și stabil bazat pe respectarea legii și încurajarea concuren ței
libere, iar productivitatea și competitivitatea s ă devină priorități .
În acest sens este necesară reducerea și eliminarea distorsiunilor care pot s ă apară prin
implicarea statului în ac tivitatea unor întreprinderi și nu în ultimul rând transparen ța în utilizarea
banului public și în organizarea licita țiilor.
10. Statul de drept prin organele sale trebuie s ă reglementeze printr-o legisla ție adecvat ă
situația propriet ății, combaterea evaziunii fiscale și a muncii la negru și depolitizarea activit ății de
control prin eliminarea controalelor comandate politic.
11. Se impune cu necesitate dezvoltarea pe criterii economice s ănătoase a statului de drept și
necesitatea respect ării valorilor fundamentale ale democra ției reprezentative, a preeminen ței
dreptului și a garan țiilor drepturilor omului ca și racordarea legisla ției naționale la dreptul
comunitar.
12. Func ționarea democra ției trebuie s ă se bazeze și în țara noastră pe respectarea legalităț ii adică
pe conformarea tuturor cet ățenilor unor norme obligatorii și impersonale. Superioritatea unei democra ții
autentice este dat ă într-un stat de drept tocmai de gradul de respectare a legalit ății. Din acest punct de
vedere Constitu ția României ofer ă ample reglement ări. De aceea noi consider ăm că interpretarea corect ă
a unor dispozi ții constitu ționale și aplicarea ferm ă a legii trebuie s ă o readucem în fa ța unor slujitori ai
justiției, a acelora care de și puțini la num ăr, au încălcat în activitatea lor pr incipiul “Nimeni nu e mai
presus de lege”, pentru c ă numai aș a se poate explica spiritul de favorizare a marilor infractori și
hotărârile netemeinice pronun țate în cazul acestora. Independen ța și inamovibilitatea nu trebuie s ă fie
pentru judec ător un mijloc de eludare a legii.
13. Se impune instituirea controlului permanent asup ra structurilor care acț ionează pentru
asigurarea legalit ății.In ceea ce priveste judecatori i Curtii Constitutionale consideram ca acestia ar trebui
sa fie alesi prin vot de catre corpul magistratilor in conditiile stabilite prin lege si nu numiti,(asa cum se
procedeaza in Romani a). În opinia noastr ă considerăm că nu trebuie s ă se urmărească numai modul de
respectare a legii și a drepturilor fundamen tale ale omului, ci și creșterea încrederii în institu țiile statului
de drept.
137

BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1. Constitu ția României din 1991, (revizuită prin Legea nr .429/2003, aprobat ă prin referendumul
național din 18-19 oct. 2003), publicat ă în Monitorul Oficial nr .767 din 31 octombrie 2003
2. Constitu ția Republicii Moldova (cu modific ările până la 20 mai 2004), publicat ă în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova
3. Constitu ția SUA,
4. Constitu ția Franței,
5. Constitu ția Italiei,
6. Conven ția european ă a drepturilor omului , Editura Lado, Bucure ști, 1994
7. Conven ția – cadru pentru protec ția minorităților naționale încheiat ă la Strasbourg la 1 februarie 1995
8. Hotărârea de Guvern nr.9 din 4 ia nuarie 2001, priv ind organizarea și funcționarea prefecturilor în
România
9. Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Cur ții Constituț ionale a României
10. Legea nr.215 /23.04.2001 priv ind Administra ția publică locală din România
11. Legea nr.315 – XIII cu pr ivire la Curt ea Constitu țională a Republicii Moldova (publicat ă în
Monitorul Oficial nr.7/07.02.1995)
12. Legea nr.30 din 18.05.1994 pr ivind ratifi carea conven ției pentru ap ărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (publicat ă în Monitorul Ofic ial nr.135 /31.05.1994) și a protocoa lelor adiționale
la această convenție
13. Legea nr.35 din 13 martie 1997, privind organizarea și funcționarea institu ției Avocatul Poporului
(publicată în Monitorul Of icial al României , nr.48/20.03.1997)
14. Legea nr.14/2003 – Legea partidelor politicedin Romania
15. Legea nr.92/1992 pent ru organizarea judec ătorească (republicat ă în 1997) in Romania
16. Legea nr.29/1990 priv ind Contenciosul admi nistrativ în România
Tratate, monografii, manuale:
17. Alexianu G., Curs de drept constituț ional vol.I, Casa Școalelor, Bucure ști, 1930 (526 p.)
18. Alexianu G. și Negulescu PP, Tratat de drept public, Editura Casa Școalelor, 1942, (209,p.)
19. Alexis de Tocqueville, Democra ția în America, vol. I, Editura Humanitas, Bucure ști, 2000 (215,p.)
20. Arendt H., Originile totalitarism ului, Editura Humanitas, Bucure ști, 1994(223,p.)
21. Aristotel, Politica, car tea III, capitolul 5, Bucure ști, 1924(287,p.)
22. Aristotel, Etica Nicomahic ă, Editura Științifică și Enciclopedic ă, București, 1988(394,p.)
23. Aron Raymond, Democra ție și totalitarism, Ed itura ALL, Bucure ști, 2001 (305,p.)
24. Barthelemy J., Tratat el ementar de dr ept constitu țional, Pari s 1928(376,p.)

139
25. Bobo ș Gheorghe, Teoria generală a statului și a dreptului, Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
București, 1984(270,p.)
26. Boboș Gheorghe, Teoria general ă a dreptului, Edit ura Dacia, Cluj-Nap oca, 1994 (279,p.)
27. Bodin Jean, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doct rinelor politice,
Editura Hyperion XXI, Bucureș ti, 1992(221,p.)
28. Bondrea Aurelian, Opinia public ă, democra ția și statul de drept, Editura Funda ției “România de
Mâine”, Bucureș ti, 1996 (186,p.)
29. Boulois Jean, Drept institu țional al Uniunii Europene, edi ția a v-a, Montchrest ien, Paria, 1995
(278,p.)
30. Burdeau Georges, citat de Ghe. Costachi, Statul de drept între teorie și realitate, Chi șinău, 2000
(243,p.)
31.Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane. Tipo logii, dinamic ă, perspective, Editura
Moldova, Ia și, 1992(195,p.)
32. Chevallier, J.J., L‘Etat de droit, Montchrestien, E.J.A., 1992(299,p.)
33. Cernea Emil și Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editur ă și Presă “Șansa”
SRL, Bucure ști, 1991(271,p.)
34. Ceterchi I. și Ion Craiovan, Introducere în teoria general ă a dreptului, Editura ALL, Bucure ști, 1996
(128,p.)
35. Costachi Ghe. Statul de drep t între teorie și realitate, Chi șinău, 2000(243,p.)
36. Craiovan Ion, Introducer e în filosofia dreptului, Editura All Beck, Bucure ști, 1998(292,p.)
37. Dahl robert, democra ția și criticii ei, citat de Ghe. Costachi, Statul de drept între teorie și realitate,
Chișinău, 2000(243,p.)
38. Deleanu Ion, Drept constitu țional și instituții politice, Tr atat vol. I și II, Editura Europa Nova,
București, 1996(vol I 333 p., vol II 480 p.)
39. Deleanu Ion și Marian Enache, Premisele și mecanismele statului de drept, Rev. Dreptul
nr.12/1993(192,p.)
40. Deleanu Ion, Justi ția Constituț ională, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1995(447,p.)
41. Deleanu Ion, Democra ția și dinamica puterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985(292,p.)
42. Delsol Chantal Millon, Id eile politice ale secolu lui XX, Editura Polirom, Ia și, 2002 (trad. Velica
Boari)(197,p.)
43. Djuvara Mircea, Puterea leguitoare în Noua Constitu ție a României și noile constitu ții europene,
Editura Cultura na țională, 1930(337)
44. Djuvara Mircea, Drept și sociolog ie, Bucure ști, 1936 (536,p.)
45. Djuvara Mircea, Teoria general ă a dreptului, drept ra țional, izvoare și drept pozitiv, Editura ALL,
139

140
București, 1995 (505,p.)
46. Dogaru Ion, Te oria general ă a dreptului, Editura Euro pa, Craiova, 1995(278,p.)
47. Drăganu Tudor, Introdu cere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992(125,p.)
48. Drăganu Tudor, Drept constitu țional și instituții politice, Tratat elementar vol. I și II, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 2000 (vol.I 407 p, volII 361 p.)
49. Drăganu Tudor, Drept constitu țional și instituții politice, Tratat elementar vol. I și II, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 1998(vol.I 4 07p, volII 361 p.)
50. Duculescu Victor, Protec ția juridică a drepturilor omului , mijloace interne și internaționale, Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 1998 (479,p.)
51. Duculescu V., C ălinoiu C., Duculescu G., Drept Constittu țional comparat, Edi ția a doua rev ăzută și
adăugită vol. I și II, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1999(1247,p.)
52. Duculescu V., C ălinoiu C., Duculescu G., Crestoma ție de drept constitu țional, vol I, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 1998 (458,p.)
53. Duguit Leon, Traité de droit co nstitutionel, Pari s, 1963(326,p.)
54. Duverger Maurice, Instituti ons politiques et droit constitutionnel, Paris, 1975 (278,p.)
55. Emeri Claude, L’Etat de droit, ci tat de P. Miculescu, Statul de drept, Edit ura Lumina Lex, Bucure ști,
1998(299,p.)
56. Filipescu N., Occide ntalizarea postcomunist ă, Editura Polirom, Iaș i, 2002(364,p.)
57. L. le Fur, Echivocul de mocratic, citat de T. Dr ăganu, drept Constitu țional și Instituții Politice,
București, 2001(407,p.)
58. Georgio del Vecchio, Lecț ii de filosofie juridic ă, Editura Europa Nova, 1993 (237,p.)
59. Giddens Anthony , A treia cale ș i criticii ei, Editu ra Polirom, Bucure ști, 2001 (174,p.)
60. Glaser Edwin, Dreptul statel or de a participa la via ța internațională , Editura Politic ă, București,
1982(219,p.)
61. Grotius Hugo, ci tat de PP Negulesc u, Filosofia rena șterii, Editura Eminescu, Bucureș ti,(384,p.)
62. Gusti D., Considera ții asupra unui sistem de sociologie, etică și politică, Opere vol I, editura
Academia României, 1978(420,p.)
63. Hauriou A., Droit constitut ionnel et institutions po litiques, Paris, 1970 (314,p.)
64. Ihering von Rudolf, cita t de P. Negulescu, Cu rs de drept constitu țional român, Bucure ști,
1927(329,p.)
65. Ionescu Cristian , Drept constitu țional și instituții politice, Editura Eur opa Ecor, 1993(315,p.)
66. Ionescu Cristian , Drept constitu țional și instituții politice, vol. I, Teoria general ă a instituțiilor
politice, Editura Lumi na Lex, Bucure ști, 1997(329,p.)
140

141
67. Ionescu Cristi an, Studii de drept constitu țional, Editura Lu mina Lex, Bucure ști, 2001 (287,p.)
68. Ionescu Cristian, Principii fundamentale ale democra ției constitu ționale, Editura Lumina Lex,
București, 1997(235,p.)
69. Ionescu Cristian , Sisteme constitu ționale contemporane, Editura Șansa, Iași, 1992(296,p.)
70. Ionescu Cris tian, Opere citite(347,p.)
71. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, vol. I, Editura Hercules, 1993 (307,p.)
72. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucure ști, 1996(384,p.)
73. Kaldor Mary, Citat de A. Giddens, A treia cale și criticii ei, Editura Polirom, Ia și, 2001(174,p.)
74. Kant Immanuel, Critica raț iunii practice (traducere de N. Bagdasar), Editura științifică, București,
1972(254,p.)
75. Kelsen H., Teoria general ă a statului, citat de I.Craioveanu, Introducere în Filosofia dreptului,
Editura All Beck, Bucure ști 1998
76. Leicu Corina și Leicu Ivan, Institu țiile comunitare, Editur a Lumina Lex, Bucure ști, 1996(126,p.)
77. Locke John, Al doilea tratat de spre cârmuire, citat de S. T ămaș, Dicționar politic, Institu țiile
democrației și cultura civic ă, Editura Șansa, Bucure ști, 1996(312,p.)
78. Machiavelli, Pr incipele, Bucure ști, 1995 (306,p.)
79. Manda Corneliu, Drep t administrativ, tratat elementa r, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2001(508,p.)
80. Marcu V., Drept instituț ional comunitar, Editur a Lumina Lex, Bucure ști, 2001 (282,p.)
81. Marcu Liviu, Istoria drepturilor omului, Edit ura Lumina Lex, Bucure ști, 1997 (278,p.)
82. Micu Doina, Garantar ea drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucure ști, 1998(283,p.)
83. Miculescu Petru, Stat ul de drept, Editur a Lumina Lex, Bucure ști, 1998 (299,p.)
84. Mihai C. Ghe., Motica R., F unadamentele drep tului, Teoria și filosofia dreptului, Ed.ALL,
2001(247,p.)
85. Miroiu Mihaela, Miroiu Adrian, Ghid de idei politi ce, Editura Pan Terra, Bucure ști, 1991 (126 ,p.)
86. Moca Gh, Dr eptul interna țional public, Editura Politic ă, București, 1983 (417,p.)
87. Montesquieu, De spre spiritul le gilor, Editura Ș tiințifică, București, 1964 (479,p.)
88. Morange Jean, Droits de l’home et libertés politiques, ed ition Press Universitaires de France, Paris,
1995(185,p.)
89. Motoc Iulia, Uniunea European ă, Dreptul și politica extinderii la Est, Editura Paideia, Bucure ști,
2001(240,p.)
90. Muraru Ioan, Drept constitu țional și instituții politice, Editu ra Actami, Bucure ști, 1997 (468,p.)
91. Muraru Ioan, Ia ncu Gheorghe, drepturile, libert ățile și îndatoririle constitu ționale, I.R.D.O.,
București, 1991(213,p.)
92. Muraru I., Constantin escu M., Studii constitu ționale, Bucure ști, 1995(288,p.)
141

142
93. Naisibitt Jo hn, Megatendin țe, zece noi direc ții care ne transform ă viața, Editura Politic ă București,
1989(196,p.)
94. Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfâr șitului de secol, I.R.D.O., Bucure ști, 1992(164,p.)
95. Năstase Adrian, B ătălia pentru viitor, Editura New Open Media, Bucure ști, 2000 (185,p.)
96. Negoi ță Alexandru, Drept administrativ ș i știința administra ției, Editura Atla s Lex SRL, Bucure ști,
1993(255,p.)
97. Negulescu Paul, Curs de drept constitu țional român, Bucure ști, 1927 (329,p.)
98. Negulescu PP., Pa rtidele politice, Editura Cultura Na țională, București, 1926(216,p.)
99. Negulescu P., Alexianu G., Tratat de drept public, Editura Casa Școalelor, Bucure ști, 1942 (5 41,p.)
100.Negulescu PP., Filosofia rena șterii, Editura Eminescu, Bucure ști, 1986(384,p.)
101. Pactet Pierre, citat de v. Popa, Dreptul public, Editura A.A.P., Chi șinău, 1998(453,p.)
102. Popa Nicolae, Teoria general ă a dreptului, Editura Actami, Bucure ști, 1996(247,p.)
103. Popa Victor, Dreptul public, Editura AAP. Chi șinău, 1998(453,p.)
104. Popa Victor, Drept parlamenta r al Republicii Moldova, Chi șinău, ULIM., 1999(232,p.)
105. Popa Victor, Munteanu I., Mocanu V., De la centralism spre descentralizare, Ed itura Cartier, 1998
(214,p.)
106. Popa Victor, coordonator edi ție, Ghidul primarului, editura ARC, Chi șinău, 2001 (245,p.)
107. Popescu C. Liviu, Autonomia local ă și integrarea european ă, Editura ALL BECK, Bucure ști,
1999(346,p.)
108. Preda Mircea, Curs de drept administrati v, Partea special ă, Casa Editorial ă Calistrat Hoga ș,
București, 1995(541,p.)
109. Popescu Sofia, Teoria general ă a dreptului, Editur a Lumina Lex, Bucure ști, 2001(246,p.)
110. Preda Marian , Politica social ă româneasc ă între sărăcie și globalizare, E d. Polirom, Bucure ști, 2002
(268,p.)
111. Prisăcaru Valentin, Contenciosul admini strativ român, Editura ALL, Bucure ști, 1994(448,p.)
112. Prisăcaru Valentin, Tratat de drept admi nistrativ român, Ed itura ALL, Bucure ști, 1996(538,p.)
113. Rarincescu C. G., Curs de drept constitu țional, Bucureș ti, 1940(528,p.)
114. Rousseau Jean Jacques, Contractul social sa u principiile dreptu lui public, Editura Ș tiințifică,
București, 1957 (288,p.)
115. Rusu Ion, Forma de guvern ământ, Drept constitu țional, Editura Lu mina Lex, Bucure ști,
1997(322,p.)
116. Soulier G., citat de P. Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998(299,p.)
117. Speran ția Eugeniu, citat de C. Ionescu, Pr incipii fundamentale ale democra ției constitu ționale,
Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1997(235,p.)
142

143
118. Schwartz Gheorghe, Politica ș i presa, Institu tul European Ia și, 2001(291,p.)
119. Tămaș Sergiu, Dic ționar politic, Institu țiile democra ției și cultura civic ă, Ed. a II-a, Editura Șansa,
București, 1996 (312,p.)
120. Tănăsescu Elena Simina, Principiul egalit ății în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucure ști, 1999
(367,p.)
121. Teodorescu Anibal, Tratat de drept administrati v, Editura Mârvan, Bucure ști, 1935 (542,p.)
122. Titulescu Ni colae, Reflec ții, Editura Al batros, Bucure ști, 1985(276,p.)
123. Valim ărescu Alexandru, Tratat de enciclopedi a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
1994(392,p.)
124. Vida Ioan, Puterea executiv ă și administra ția publică , București, 1994(306,p.)
125. Vrabie Genoveva, Drept constitu țional și instituții politice, Editura Cugetarea, Ia și, vol. I, 1999
(327,p.)
126. Vrabie Genoveva, Rev. Drept publ ic, nr. 1, Editura All Beck, Bucure ști, 2002(231,p.)
127. Vrabie Genov eva, Organizarea politico-etatic ă a României, 1995(296,p.)
128. Weber Max, Etica protestant ă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucure ști, 1993(257,p.)
143

Cuvintele – cheie:
Română: Stat de drept, separatia puterilor, autoritati publice, autonomie local ă, garanții juridice,
democratie constitutionala, putere de stat, drepturi fundamentale, pincipii cons titutionale, suveranitate,
constitutie, integrare europeana, descentralizare administrativa.
Rusă: Правовое государство , разделение властей , публичные власти , местная автономия ,
юридические гарантии , конституционная демократия , государственная власть , основные права ,
конституционные принципы, национальный суверенитет , конституция , европейская интеграция ,
административная децентрализация .
Engleză: Law state, division of authorit ies, public authoriti es, local autonomy, le gal guarantees, the
constitutional democracy, the st ate powres, fundamental rights, the c onstitutional pr incipes, the
sovereignty, the constitu tion, the European integration, ad ministrative de centralization.

Lista abreviaturilor :
U.E. = Uniunea Europeana
C.E.D.O. = Conventia Europeana a Drepturilor Omului
O.N.U. = Organizati a Natiunilor Unite
O.S.C.E = Organizatia pentru Secu ritate si Cooperare in Europa
C.E.E. = Comunitatea Economica Europeana
N.A.T.O. = Organizat ia Tratatului Atlanticului de Nord
S.U.A. = Statele Unite ale Americii
O.E.C.E. =Organizatia Europe ana de Cooperare Economica