CUVINTE CHEIE: spațiu urban, spațiu verde, natură, sustenabilitate, prosperitate, progresiv, formă, conținut, valori. Ideologia urbanismului s -a nă… [627208]

1
ORAȘUL MEU IDEAL
Daniel Renato Palade, Semian B

CUVINTE CHEIE: spațiu urban, spațiu verde, natură, sustenabilitate, prosperitate, progresiv, formă,
conținut, valori.

Ideologia urbanismului s -a nă scut din confruntarea dintr e miturile mașiniste ș i mizeria
muncitorimii. Utopiile urbanistice ale secolului XIX erau de esență socialist ă și au apărut ca reacț ie la
consecinț ele revoluț iei industriale î n dom eniul locuirii: au î nceput mutațiile de la sat la oraș , în orașe a
apărut specula funciară, a î nceput să se construiască î ntr-un ritm alert, dar necorespunzător, oraș ele
transformându -se în “orașe liberale”. Dar între anii 1840 -1910, utopiilor le -a urmat un million de
metode, care v or fi doar reluate ș i amp lificate î n perioada interbelică. Astfel se va internaționaliza ideea
urbanismului raț ionalist care va conduce la CIAM și la „Carta de la Atena ”.
Proiectele de orașe utopice care au tins să fie puse în aplicare au fost: orașul -grădină a lui
Ebenezener Howard (care a fost ac uzat că s -a transformat î n „oraș -dormitor”), oraș ul regional al lui
Patrick Geddes ș i al lui Lewis Mumford, monumentalismul lui Hau ssman, megalomania totalitaristă a
lui Hitler, Stalin, Mussolini ș i Franco. De as emenea, mai sunt ș i conceptele originale gen erate de
urbanismul modern: oraș ul deschis ( “ anti-urban”) al lui Wright, oraș ul linear al lui Soria, “ orașul-
radios” al lui Le Corbusier, care se leagă de tradiția orașului -grădină, câ t și de cea a o rașului
monumentelor ș i constituie versiunea modernizată ș i așezată pe verticală a falansterului.
Critica orașului liberal reprezintă punctul de p lecare al tuturor liniilor de gâ ndire. Aspectele
conside rate cheie generate de critică și modul î n care se propune com pensarea as pectelor criticate
compun direcțiile ideologice enunț ate de Francoise Chao y care vor juca un rol decisiv în evoluția
urbană ulterioară : modelul ideologic progresist, modelul ideologic culturalist ș i modelul naturalist
(antiurbanismul american).
Modelul culturalist are î n centru degradarea individului și are ca principali reprezentanț i pe
Charles Fourier, Robert Owen, Victor Considerant, Jean -Baptiste Godin, Jules Verne etc. Aceștia se
înscriu pe linia de gândire a raționalismului filosofic a luminilor: e xplicarea fenomenelor prin relația
cauză -efect, gâ ndirea lor este orientată spre progres ș i viitor. Au o concepție abstractă asupra omului ca
individ -tip (determinând, pe cale științifică un „model uman”), în același timp ș i loc, încercând să -i
creeze un cadru satisfăcător printr -o analiză științifică. De asemenea, propun un spațiu foar te riguro s,

2
chiar rigid, specializat după activităț ile principale – locuire, mun că, timp liber. Consecința periculoasă
a acestui tip de gândire constă î n reificarea individului.
Mode lul ideologic culturalist pleacă de la pierderea coeziunii culturale și are ca principali
reprezentanț i pe August Welby, Northmore Pugin, John Ruskin, W illiam Morris etc. Acești gânditori
sunt strâns legați de tradiț ia romantismului englez , iar idee a de bază este că oraș ul pre -industrial a
reprezentat un moment excepț ional al isto riei, iar realizarea individuală ș i înflorirea culturii s -a făcut
grație med iului urban. Gâ ndirea este anti -industrială , hrănită de nostalgia pentru oraș ul trecutului, cu
căldura sa umană și cu calita tea arhitecturii care se cer reî nviate. Însă pericolul acestei linii de gândire
este reificarea istoriei.
Modelul naturalist americ an, care î i are ca principali gâ nditori pe Thomas J efferson ș i Henry
Adams nu de pășește ț ărmurile Americii ș i poate fi considerat ca o variantă locală a mod elului
culturalist, dar prezentând unele diferențe care, paradoxal, ar putea fi î ncadrate î n linia de gândire
progresistă: spaț ial urban este liber, geometrizat ș i omogen, iar orga nicitatea ș i închiderea spațială se
regăsesc la nivelul edificiilor. Mizează pe relațiile cu natura pentru desăvârșirea personalită ții umane.
“Fără capcane pentru oameni; fără proprietarii de pămînt! Fără viaț ă închisă în rafturile unor
străzi verticale, suspe ndate pe esafodaje deasupra mulțimilor. Fără neplă cutele fațade afiș …” (F.L.
Wright – „Doctrine urbane”, A.M. Zahariade)
Prezentul în urbanism în România este complicat, dar n u complex. E ste haotic, se spune adesea.
Față de complexitatea tradiției, el se prezintă mult mai m odest, omog en, repetabil pe spații imense ș i în
forme de multe ori identice. Una din c auze este dimensiunea colosală ș i mobili tatea afacerilor din
construcț ii, o alta , este unificarea nor melor, fiecare sprijinindu -se reciproc. Principalii promotori
(poli ticieni, constructori ș i producă tori de materiale) tind să reducă arhitectura ș i urbanismul la nivelul
unei simple afacer i. Apar deja premisele globaliză rii tehnologiilor, materialelor ș i a modelelor. În
același timp, crește perisabilitatea construcț iilor, scade durata de utilizare, arhitectura devenind trept at
treptat un obiect de consum (nu mă refer la locuinț e aici, care, oarecum, pot fi considerate de consum,
cum au fost, într-un fel, dintotdeauna). Spați ul este tra tat la fel, orașele devin aglomeraț ii urbane, iar
satele tind să dispară .
Spațiul modelului progresist este la rg deschis, perforat de goluri și de verdeață. Aceasta este
exigenț a igienei. Cum ar putea fi spus mai limpede decâ t o face Richard son, al că rui proiect explicit î n
„Hygeia este un oraș avâ nd cel mai slab coeficient posibil de moralitate” ? („Oraș ele de mâine” –
Peter Hall, editura ALL, 1999)

3
Verdeața oferă mai ales un cadru pentru t impul de recreere, consacrat grădină ritului ș i culturii
sistematice a corpului. “Trebuie să transformăm Franța într -o vastă grădină, plină de boschete” ,
(Choay, Francoise. „Ur banismul. Utopii si realităț i”, editura Paideia, 2002)
Aerul, lumina și apa trebuie să fie egal î mpărțite la toț i. Ace asta este, spune Godin, “simbolul
progresului”.
Spațiul urban este decu pat conform unei analize a funcțiunilor omeneș ti. O clasare rig uroasă
instalează î n locuri dist incte locuirea, munca, cultura ș i recreerea. Fourier ajunge chiar să localizeze
separat diversele forme de muncă ( industrială, liberă, agricolă ).
Această logică funcțională trebuie să se traducă într -o dispunere simplă , care să se impună
imediat vederii și să o satisfacă. În sistemul și terminologia lui Fourier, orașele celei de a șasea
perioade, zisă a “ga rantismului ”, sunt ordonate după vizuism (garanț ii acordate pasiunii senzitive a
vederii), de unde „ vom vedea apărâ nd princ ipiul orică rui progres social. ”
Această importanță acordată impresiei vizuale indică îndeajuns rolul esteticii în concepț ia ordinii
progresiste. Trebuie totuș i subliniată austeritatea ac estei estetici, în care logica ș i frumusețea coincid.
Oraș ul progresi st refuză orice moștenire artistică a trecutului, pentru a se supune exclusiv legil or
geometriei “naturale”. Ordonă ri noi, simple ș i raționale în locuiesc dispunerile și o rnamentele
tradiționale. Considé rant nu va găsi termeni îndeajuns de condescendenț i pentru a califica sterile le
regrete ale lui Victor Hugo în fața dispariț iei pitorescului Paris medieval.
În anumite cazuri, ordinea specifică a orașului progresist e ste exprimată cu o precizie a detaliilor
și o rigiditate care elimină posibilitatea variantelor sau adaptă rilor pornind de la acelaș i model. Acest a
este de exemplu cazul desenelor în care Fourier reprezintă oraș ul ideal cu c ele patru i ncinte ale sale
“depărtate o mie de stâ njeni fiecare”, cu drumurile circulație minuț ios calibrate, cu casele ale că ror
aliniamente, gabarite și chiar tipuri de îngrădire sunt dimensionate odată pentru totdeauna.
Edificiile sunt și ele prototipuri definite odată pentru totdeauna, exact ca ansamblurile urbane,
îndată ce au făcut obiectul unei analize funcț ionale exhaustive. Astfel, Proudhon scrie: “Trebuie să
descoperim modelele locuirii ” (Choay, Francoise. „Ur banismul. Utopii si realităț i”, editura Paideia,
2002) , iar Fourier își asortează “falanste rul”, model de locuire colectivă , cu ateliere model ș i construcț ii
rurale tip, exact cum Owen preconizează un tip de spital sau de spălătorie municipală .
Printre diversele edificii tip, locuința standard ocupă în v iziunea progresistă un loc important ș i
privi legiat. Formulele sunt frapante:
“Cunoaș terea organ izării unei comune… se com pune din cunoașterea modului de muncă (etc.)
și, înainte de toate, a modului de construire a locuinț ei unde omul va fi cazat ” („Oraș ele de mâine” –
Peter Hall, editura ALL, 1999) , căci, sarcina arhitectului “ nu mai este de a construi cocioaba

4
proletarului, casa burghezului, reș edința speculantului de bursă sau a marchizului. Ci palatu l unde
omul trebuie să locuiască .” („Oraș ele de mâine” – Peter Hall, editura ALL, 1999) Astfel vorbeș te
Considé rant, i ar Prodhon afirmă că : “Primul lucru de care trebuie să ne preocupăm este locuinț a.”
(„Oraș ele de mâine” – Peter Hall, editura ALL, 1999 ). Dintr -o dată se degajă două formule diferite:
soluț ia colectivă preconizată de Fourier ș i adepț ii diverselor forme de asociere și cooperare și soluția
individuală cu o “căsuță fă cută după placu l meu pe care s -o ocup singur, în mijlocul unei îngră dituri
de o zecime de hectar unde să am apă, umbră, pajiș te și liniște” (Choay, Francoise. „Ur banismul.
Utopii ș i realităț i”, editura Paideia, 2002) , preconizată de Proudhon. Dar faptul esenț ial este locul
central al locuinței ș i conceperea acesteia pornind de la un prototip: casa individua lă a lui Richardson,
cu acoperișul în terasă destinat helioterapiei, bucătăria -laborator de la etaj și cu sălile sale cu apă,
primește aceeași valoare universală ca falansterul.
Dacă, în loc să -i analizăm elementele, considerăm modelul progresist în ansamblu l său, observăm
că, contrar orașului occidental tradiț ional, el nu mai constituie o soluți e densă, masivă și mai mult sau
mai puțin organică, ci propune o așezare spartă, atomizată: î n cele mai multe cazuri, cartierele,
comunele sau falangele, auto-suficiente, su nt juxtapozabile nedefinit, fă ră ca din însumarea lor să
rezulte o entitate de natură diferită. Unitățile sunt diseminate într -un spaț iu liber pre -existent, cu un
belșug de verdeaț ă și de goluri care excl ude atmosfera propriu -zis urbană. Conceptul clasic de oraș se
dezagregă î n timp ce es te amorsat cel de oraș – sat al cărui destin î l vom vede a mai î ncolo.
În pof ida acestor dispuneri, menite să elibereze existența zilnică de o parte din tarele ș i servituțile
marelui oraș industrial diferi tele forme ale modelului progresist se prezintă ca sisteme constrângătoare
și represive. Constrâ ngerea se ex ercită , la un prim nivel, prin rigiditatea unui cadru spaț ial
predeterminat. Fourier reglementează până și mo dul de î nfrumusețare a oraș ului, aceste “ornamente
inevitabile” car e, sub egida “comitetelor de apărat” vor î mpodobi diferitele incinte, contrar “l icențel or
anarhice actuale”.
Autoritarismul politic de fapt, disim ulat de o terminologie democrată î n toate aceste propuneri,
este legat de obiectivul comun, mai bine sau mai prost asumat, al randamentului maxim. El se poate
vede a la Owen, care nu ezită să compar e, pentru rentabilitatea prevăzută, buna tratare a instrumentelor
mecanice cu “buna tratare a instrumentelor vii”. Aceasta este ș i obsesia lui Fourier, care traduce
avantajele “ga rantismului” și ale “armoniei” față de stadiile istorice precendente î n termeni de
randament.
Ebenezer Howard es te cel mai important autor din întreaga istorie a orașului -grădină. Deci este
important să -l înțelegem cum trebuie; deși aproape toată lumea l -a înțeles greș it. Lucrarea lui pentru
orașul -grădină are ca surse de inspi rație propuneri care au fost abordate cu mult timp în urmă.

5
Adelaine, în sudul Australiei, propune lui Edward Gibbon Wakefield cu planul colonelu lui Light , a
impus ideea că odată ce un oraș a atins o anumită mărime, trebuie începută construcția unui al doilea
oraș, separat de primul printr -o centură verde.
Howard, urmâ ndu-l pe Marshall, nu vedea orașele sale g rădină ca fiind colonii pentru săracii
nemerituoși. Dimpotrivă el cons ideră că orașele urmau să fie întemeiate și administrate de pătura
imediat urmă toare, c are urma astfel să fie eliberată de servitutea mahalalelor urbane.
Orașul -mahala victorian, era în mu lte privinț e un loc groaznic; dar oferea totuși oportunităț i
economice social e, lumini și mulț imi. Provincia din epoca victoriană târzie, care acum e privită adesea
într-o lumină sentimentală, era de fapt la fel de neatrăgatoare: deși promisese aer proa spăt și verdeață, a
fost în realitate cuprinsă de criza agriculturii și nu a reușit să ofere locuri de muncă suficiente, taxe
scăzute și mai mult decât atât o viață socială adecvată. Dar pentru această situație există o rezol vare
prin combinarea celor mai bun e trăsă turi ale mediului urban ș i rural într -un nou tip de asezare, Oraș ul-
sat.
Howard a sugerat că orașul -grădină să aibă o limit ă fixă în privința numărului de locuitori. El
consideră că orașul trebuie înconjurat de o centură verde, cu o suprafață mult mai mare decât suprafața
locuibilă a orașului. Propune și o suprafață destul de întinsă în care să se afle ferme, dar și tot felul de
instituț ii sociale, cum ar fi senatorii, î nchisori, etc.
Pe măsură ce oamenii încep să se mute în oraș, orașul -grădină ar începe să devină suprapopul at,
factor ce cond uce la construirea unui nou oraș. Î n timp, s -ar dezvolta o vastă rețea urbană, în cadrul
acestei rețele fiecare oraș -grădină oferă o multitudine de slujbe și servicii, dar în același timp trebuie
creată și o reț ea de transport rapid, putâ ndu-se ajunge astfel la toate oportunitățile sociale ș i economice
oferite de un oraș metropolă .
„Howard a numit această viziune policentrică Oraș ul Social.” („Oraș ele de mâine” – Peter
Hall, editura ALL, 1999)
Zonele rezidențiale trebuie și ele tratate cu grijă. Este deosebit de importantă construcț ia de
locuinț e pentru toate pă turile sociale. Bl ocurile de locuințe colective îș i dovedesc utilitatea în co ndițiile
aglomeraț iei din zilele noastr e, deoarece contribuie la restrângerea spațiului alocat locuirii . Natura
trebuie să pă trundă cât mai mult î n aceste z one rezidențiale, după modelul orașelor “grădină ”.
Natura face parte din oameni , de aceea trebuie integ rată cât mai mult în arhitectură și în modul
de convieț uire al lor. Spațiil e verzi, curțile, gră dinile sunt spații generatoare de liniște ș i relaxare
bene fice î n crearea unui me diu armonios pentru dezvoltare și convieț uire.

6
Privind aceste aspecte, reiese necesitatea de a aduce omului natura chiar în mijlocul
construcțiilor artificiale, pentru răgaz și cugetare în interiorul vieț ii urbane trepidante. Aici trebuie
avută grijă că marile spații li bere v erzi pot deveni sursa de angoasă , fiind percepute ca „vid“, în
opoziție cu alte tipuri tradiționale de spaț ii. Într-un oraș supr apopulat consider că este necesară o
pondere ridicată de spații verzi î n vederea reg lării gradului de poluare. În arhitectura contemporană
sunt integrate din ce î n ce mai mult zone verzi precum și curțile interioare care comunică printr -o
relație directă c u clădirea. Spațiile verzi din orașe trebuie realizate cu grijă pentru a integra clădirile în
context fără a realiza disconforturi și pentru a oferi un mediu cât mai curat și plin de viață .

Sursele bibliografice
[1] Hall, Pete, „Orașele de mâine” . Editura ALL, 1999.
[2] Zahariade, A.M. „Modelele Ideologice – Esența critică și trăsăturile generale”. Facultatea de
Arhitectură „ G.M. Cantacuzino”, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, Iași (2017).
[3] Maddox, David. "Cities In Imagination – The Natu re Of Cities". The Nature of Cities. N.p., 2017.
Web. 18 June 2017.
[4] Choay, Francoise. Urbanismul. Utopii Si Realitati. 3rd ed. Bucuresti: Paideia, 2002.
[5] Harouel, Jean Louis, and Anca Brătuleanu. Istoria Urbanismului. 5th ed. Bucuresti: Editura
Meri diane, 2001. Print.